Vere

Când am facut armata în Caracal aveam şi vreo câţiva 25 de colegi olteni care îşi tot ziceau vere. Cum pot să fie atâţia veri şi toţi de acelaşi leat, m-am gândit eu şi m-am şi mirat că era prea groasă rău? Când colo, mă strigă unul şi pe mine:
- Ce te hlizeşti aşa, vere, fire-ai a dracu!
M-am uitat în spatele meu, nu era nimeni. În dreapta nimeni. În stânga…
- Ce-ai, vere, ai prins motorişcă la gât?
- Tu cu mine vorbeşti?
- Cu tine, fire-ai a dracu!
- Şi de unde ţi-s vere sau de când şi mai ales cum aşa?
- Păi vorbeşti româneşte?
- Da, ce altceva?
- Atunci eşti vere.
- Tot e bine că nu sunt frate…
- Da de unde eşti de loc, fire-ai a dracu?
- De ce?
- Las’ că-şi spun.
- Din Timişoara.
- Păi tata făcea des delegaţii la Timişoara acum 20 de ani, na că poţi să-mi fii şi frate.
Aşa că ne-am încăierat la o bătaie militarească. Bocanci, centuri, paftale şi ce mai aveam prin dotare. Nu s-a băgat nimeni că era dezonoare de soldat. Doar un locotenent, că ce ştiu locotenenţii despre onoarea noilor recruţi. L-a luat pe vere de nas şi-l trăgea de nas în sus.
- Da di ci dădeai în dânsul, soldatule?
Eu, ca fraierul, m-am bucurat şi numaidecât m-am pomenit tras de o ureche tot în sus, gata să mi-o facă praştie.
- Da, matale, di ci râzi?
I-am promis locotenentului două gume de ros sârbeşti şi un pachet de ţigări Carpaţi de Timişoara ca să-mi dea drumul urechii.
- Da ci, mă, criezi cî mă cumperi cu un pachet di ţâgări?
Am plusat la două, ceea ce n-a fost deloc inspirat, mi-a prins şi cealaltă ureche. Apoi am urcat la trei, patru, cinci şi abia pe la zece am simţit eliberarea.
- Li ai în valizî?
- Da, toa’şu...dar în gând, m-am luat şi eu după vere. Firea-ai dracu!