luni, 29 septembrie 2008

Jurnal de zi


Miercuri 24 septembrie:

ajuns cu bine pe aeroportul internațional „Leduc” după un zbor de aproape 40 de minute la 25 000 de picioare. Mâncarea mai bună ca altă dată, răcoritoarele aceleași, Coca cola, cafea, ceai, suc de mere si portocale, apă chioară. Echipa de stewardese întinerită. Pe timpul zborului lectură la reluare, ultimele trei pagini din romanul Moromeții. Carte pe care o recomand românilor de pretutindeni. Ca valoare literară deasupra „Celui mai iubit dintre pământeni”. 1 000 de picioare dacă tot sunt la capitolul altitudine. „Cel mai iubit dintre pământeni” m-a și plictisit, ca să fiu sincer și promit că a fost ultima oară cand l-am citit cu aceeași plăcere.



Joi 25 septembrie:

program de voie



Duminică, 28 septembrie:

ieșire la bisercă. Țol festivist. Dat mâna cu părintele și altele. În timpul pomanei, strecurat afară și duhănit zdravăn și cu sete, pitulat în mașină și citit ultimele noutăți din ziarul local “Edmonton Post”. La slujbă am avut parte de un sobor de preoți, dar corul bisericii a ramas guraliv cu tonurile și semitonurile împrăștiate spre direcții necunoscute

După slujbă, la sfințita agapă frățească, vinul a fost distribuit cu măsură, țuica cu zgârcenie, iar berea în loc de apă. Mâncărurile cam gustoase, mărturisesc ca un bun creștin. Am martori.



Sambătă, 27 septembrie:

umblat ca o găină beată încoace și-ncolo de la stânga la dreapta. Soare, răcoare și grătare la balcon. Băutură fără opreliști.



Vineri, 26 septembrie:

Aprovizionarea săptămânală, cheltuieli majore, vânăt de supărare. Seară de concert, chitară clasică. S-a întrecut pe sine Marcyn Dylla. Mutart Hall, o sală cu o acustică acceptabilă, în schimb am avut parte de spectatori turbeculoși și enervanți, tușeau ca la balamuc. Inacceptabil, domnule!



Miercuri, 24 septembrie:

Nu m-a așteptat nimeni la aeroport, taximetristul cu turban mi-a cerut 60 $ ca să fac eu colaps emoțional. Dacă aș fi vânzător la magazin mi-ar trebui o zi să cîștig banii ăștia, s-a smintit lumea de cap. Cu aceeași bani aproape că fac un plin de benzină și înconjur aeroportul până mi se apleacă și mai dau și în hepatită dacă am chef. În ultimul an prețurile au explodat incontrolabil, dar dacă îi ceri șefului un dollar în plus zice că-l înjuri de mamă, că mai bine închide compania sau o dă de pomană.

- Păi, dă-mi-o mie că o accept

- Ce accepți?

- Compania de pomană

- Ești cumva pe lista mea de moștenitori?

Și râde gros, tabacic, cu mustața lui de Țiriac. Habar nu are că Țiriacii i-am inventat noi, românii.



Marți 23 septembrie:

am lucrat toată ziua cu gândul că miercuri plec acasă și-mi reiau viața sexuală.



Miercuri, 24 septembrie:

am lucrat toată dimineața cu acelasi gând de marți, n-am avut nici poftă de mâncare, în autobuzul care ne-a dus la aeroportul din Fort McKay și în avion, am citit din Moromeții. M-a apucat subit bucuria când, Ilie Moromete, îi croiește cu măciuca lui pe Nilă și Paraschiv. Păcat că n-a fost și Achim pe-acasă, poate mă bucuram și mai tare.

Ce carte o să iau cu mine în următoarea săptămână de lucru. Steindhardt? Jurnalul fericirii? Am citit-o de două ori și am recomandat-o și unei doamne care mi-a înapoiat-o cu ifose.

- Am citit-o, dar nu scrie nimic în ea.

- Cum, cum nu scrie nimic, că are câteva sute de pagini...

- Are, dar nu e nimic în ele.

Ion”? Sunt sătul de pământ ca de mere pădurețe. Tot ce mi-am adus cu mine în Canada sau am mai primit, am citit și răscitit. Fac apel pe această cale, românilor de bine, accept orice carte care merită citită. La schimb, ofer „Probleme bărbătești” în proporție de doi la unu.



Luni, 22 septembrie:

Luni am avut o zi proastă. A plouat toată ziua și seara, în dormitor, nu mi-a mers internetul. Singura mea legătură cu lumea în general și cu România în particular. M-a sunat Sulfina, soția mea, și mi-a spus că mă dorește

- Mai rabdă și tu până poimîine! cu toate că și eu eram la capătul răbdărilor.

Oare ăștia, mai tineri, cum rabdă, nu dau găuri în pereți?



Duminică, 28 septembrie:

Invitat la Florin. Grătar, băutură, casă nouă. Nouă pentru el, casa are 60 de ani. Prețul groazei, peste 400 000 de dollari, îmi fuge pământul de sub picioare. Băncile nu pierd niciodată, nici când dau faliment.

- Să fie într-un ceas bun!

- Hai noroc!

- În cât timp o plătești?

- Păi am făcut contract pe 40 de ani

- Sper să mai trăiești 40 de ani, altfel vei plăti rate și în lumea de apoi

Batem amândoi în lemn.

- Și cât e dobânda?

- Deocamdată 5%

Fac repede calculele. La 420 de mii, dobânda pe an e 21 000. Încă 5 000 întreținerea, taxele de proprietate și asigurarea, cel puțin. Și încă 10 500 achitarea casei. Intru în panică. Dar dacă peste câțiva ani se mai mărește și dobânda?



Joi, 25 septembrie:

Program de voie



Vineri, 26 septembrie:

Întâlnire cu avocatul. Ies de la el negru la față. E vinerea mea neagră. Nota de plată 14 500. Cu 10 000 peste înțelegerea inițială. Cred că mi-am dat drumul în pantaloni, o grăbesc pe Sulfina acasă, trebuie să fac un duș și să-mi schimb chiloții. Calculez câte luni am de lucrat pe de-a moaca și mi se face rău.

Intru pe blog, ultimul articol pe care l-am postat e mult prea lung să-l citească cineva. Lumea nu mai are răbdare și o înțeleg. Eu nu citesc mai mult de patru rînduri. Cum te poți informa în patru rânduri? Sau ce poți scrie în patru rânduri. Mi-am imaginat un șablon.

Dormit, sculat, spălat, mâncat, băut și f..., că sunt pudic. Alte necesități fiziologice. Răspuns la e-mail-uri. Condus mașina, semnat condica, sarcini de serviciu, ceartă cu șeful, împunsături cu colegii. Citit ziarul, urmărit știrile, un pahar de vodcă, o bere, o țigară. Iar mâncat, iar f... și iar culcat. O zi plină.



Luni, 29 septembrie:

Azi nu lucrez. Nici mâine. Abia miercuri intru în șut. De miercuri până miercuri. Pe urmă de miercuri pînă miercuri sunt din nou liber, ăsta fiind programul meu de petrolist. De miercuri până miercuri când sunt la serviciu, lucrez 12 ore pe zi, treaba cu opt ore e o chestie comunistă la care noi nu ne supunem, pentru că noi suntem capitaliști.

Fiind singur acasă m-am strecurat pe o pagină web pornografică, dacă află Părintele nu mă mai spovedește. Pe urmă nu mai reușeam să ies, se înmulțeau paginile uite-așa, buluc, de parcă le fecundase negrul pe care l-am văzut eu cu măciuca lui cât toate zilele.

- Huou!

Până ajunge Sulfina acasă de unde lucrează, calc ca pe coji de nucă.



Joi, 25 septembrie

Program de voie



Marti, 30 septembrie

Va fi ultima zi liberă, încep ciclul de la capăt. Să mai zică cineva că n-au și barbații ciclurile lor.




duminică, 21 septembrie 2008

Maratonul paltoanelor




Eu nu știu de unde s-a strâns atâta populație care e un cuvant misterios, aveam o colegă Adriana la școala noastră și, dimineața, când ne adunam toată clasa, zicea
- salut populație!
într-un fel anume și cam particular, accentua numai ce nu trebuie din cuvânt. Parcă-l sculpta. Altfel era o colegă bună, învăța toate poeziile pe de rost și socotea din capul ei blond. Băieții o trăgeau întruna de păr că purta coadă, iar Adriana alerga după noi cu cartea de botanică să se răzbune. Să ne altoiască cu ea în cap până ce cartea a devenit ferfeniță, zburau foile din capurile și capetele noastre în toate direcțiile, eu așa cred. Într-o zi, Adriana a venit la mine cu un zîmbet mai mult mieros. Eu am și luat-o la fugă
- Unde fugi DoDule, că nu-ți dau în cap.
- Ba eu tocmai de aia fug, că vrei să mă altoiești în cap cu cartea de botanică.
- Ba nu, dimpotrivă, am venit, și se pisicea, să te întreb dacă nu vrei să schimbăm cărțile între noi.
- Care cărți, am devenit imediat circumspect.
- Cărțile de botanică...
- Și eu cu ce mă aleg?
- Cu cartea mea de botanică
- Lasă asta, ceva pe deasupra, cartea ta de botanică e o gioarsă, cine nu știe.
- Îți dau stiloul meu pe deasupra
- Eu nu scriu cu stiloul că-mi pătez uniforma și cămașa cu cerneală. Și degetele. Și buzele. Chiar și urechile, câteodată
- Atunci îți dau pixul meu
- Cu câte culori?
- Cu patru!
Am făcut schimbul abia ascunzându-mi satisfacția. Îmi și imaginam ce moace au să facă ceilalți băieți când au să vadă stiloul Adrianei la mine.
Numai că a doua zi, la ora de botanică, profesoara ne-a controlat cărțile prin surprindere. Când a văzut-o pe-a mea în ce hal arăta a făcut o mutră de oroare. M-a luat de urechi și m-a scuturat în toate direcțiile și punctele cardinale, parcă eram la geografie.
- În viața mea n-am văzut un manual de botanică atât de mizerabil. Mizerabil, chiar așa a zis și s-a prins cu mâinile de frunte. Derbedeule. Ia vino cu mine!
M-am dus cu profesoara în cancelarie și profesoara a arătat cartea la toți profesorii din cancelarie. Așa m-am pricopsit cu nota scăzută la purtare și cu un patru lățos la botanică. Direct în catalog să-mi fie învățătură de minte. Dar și pe Adriana, când am prins-o, am tras-o de păr până m-a durut mâna și a început ea să plângă, ca orice fată. S-a jurat că mă spune la fratele ei mai mare care o să mă omoare negreșit.
- O să facă șorici din tine, porcule ce ești!
Totuși, după o săptămână, iar alerga după băieți să-i altoiască cu cartea mea de botanică în cap. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat cu toate că se întâmplase. Îi pocnea și le zicea
- Din partea lui DoDu!
- Cum adică din partea mea?
Nu pricepeam, colegii mei nu înțelegeau nimic iar eu n-aveam chef să le explic deloc, dacă erau proști. Vedeau doar că pe mine nu mă mai fugărea, cu toate că îmi trecuse supărarea pe ea. Pixul în patru culori i l-am dat lui Troancă, frate-meu, în schimbul a două tuburi de cartuș, folosite.
- Dacă vrei îți dau și ție un tub.
Adriana a părut surprinsă.
- Lașule! Ce să fac eu cu tubul?
- Poate te iau din nou de păr, atunci să te văd.
Dar nu voiam s-o mai trag de păr, nici prin cap nu-mi trecea. Între timp Adriana își și tăiase părul și nu mai purta coadă. Și în afară de asta, mă simțeam izolat de ceilalți băieți cu toate că lor nu le făcusem nimic.
- Îți stătea cam bine cu coada aia a ta, am recunoscut. Nu știu ce mă apucase deodată sinceritatea. Am tras cu colțul ochiului să fiu sigur că nu mă vede cineva și i-am spus repede
- Îmi pare rău că te-am tras de păr
- Mie nu
Mie mi se uscase gâtul și-l simțeam ca pe-o iască. Am mai tras o dată cu ochiul și m-am precipitat
- Vrei să te pup?
- Da, vreau

Trotuarele se umpluseră de atâta lume, păreau furnicare, mai ales în apropierea liniei de start unde roiau reporterii ziarului, radioului si televiziunii locale. P
urtam paltonul cu numarul 244 și nu-mi mai încăpeam în pielea mea păroasă. Îmi venea să pleznesc ca o căpușă.

sâmbătă, 13 septembrie 2008

duminică, 7 septembrie 2008

Din tainele meseriei de petrolist


Fort McKay nu e la capătul pământului nici pomeneală, ci dimpotrivă, în mijlocul pădurilor seculare, dacă te uiți atent pe vreo hartă. Și nici n-ai cum să te rătăcești, spre Fort McKay nu duce decat un singur drum care nu cotește nicăeri. Nici nu se prelungește, se termină și gata.
Aici lucrez eu. Mai nou, că până nu demult eram hidraulician în Edmonton. Acum sunt petrolist înfocat mi-am schimbat și cascheta, e albă!!

Ca petrolist, cel mai important nu e să lucrezi, ci să respecți protecția muncii. Dacă respecți protecția muncii ești cel mai bun muncitor și toată lumea te privește cu respect, mai ales șeful meu care nu te întreabă ce-ai lucrat azi, te întreabă dacă nu cumva ești viu și nevătămat.

- Da, șefule!

- Bravo, mă, carry on, că așa se zice pe aici.
Și pe unde te-ai păzit să nu ți se întâple nimic?
- Prin sala de mese. Am citit la un roman până m-a luat plictiseala, că era de Marin Preda, pe urmă am jucat șah cu Jonathan.

- Aha, bun așa, cât e scorul?

- 10-1, dar m-am plictist și de șah.

- Și ce-o să faci până la terminarea programului.
- Cred că o să trag o moțăială zdravănă.
- Bine, numai vezi să nu cazi de pe scaun și să te lovești, că intrăm în belea. Asta ne-ar mai trebui.
- Nici o grijă, șefule, că am început să mă deprind cu moțăiala

Orice faci, trebuie să faci încet și cu grijă. Cum calci cu piciorul, cum îți sprijini coatele pe masă, cum îți așezi c... pe colacul de la veceu și câte și mai câte M-au învățat colegii toate secretele meseriei de petrolist, cum să nu te rănești sau să nu te accidentezi. Taine știute numai de petroliști adevărați. Mă refer la petroliștii canadieni. Printre care acum mă număr și eu.



luni, 1 septembrie 2008

Abraham Lake


Am vazut eu un hoț de mașini, purta șapca invers, cu cozorocul la spate și tricoul peste pantaloni. A intrat în mașină nonșalant, a pornit-o cu cheia și dăi la manevre pentru a ieși din parcare. Când colo, o babă care trecea pe lângă mine, întâmplător, mi-a șoptit la ureche
- Lincolnul ăla, navigator, ăla roșu care iese din parcare, e al meu de când mă știu. Mi l-a cumpărat răposatul. Acum îl conduce fiu-meu, că mie mi-au suspendat permisul. Lume a dracului...
Și, nici una nici alta, a și scos un celular din poșetă și a sunat la poliție. Cu toate detaliile despre hoțul care i-a umflat navigatorul
- Păi, tanti...
Dar n-am avut timp să mă nedumeresc, poliția era deja peste tot. În cinci minute hoțul era umflat și cu cătușe la mâini. Eu cred că hoțul nici n-a pus vreo opoziție, mai degrabă încerca să le explice polițiștilor că e victima mamei lui căreia îi cam sărise doagele în ultima vreme
- Doamna aceea care sare mingea și aplaudă, nu se vede foarte bine din cauza looser-ululi din fața ei.
Looser-ul din fața ei nu puteam fi decât eu, ceea ce m-a nervat la culme.
- Bine ți-a făcut maică-ta, fraiere!
Dar nu aveam dreptate, mai degrabă hoțul avea dreptate, pentru că unul din polițiști, care părea șeful, s-a apropiat hotărât de noi.
- Dumneavoastră ați sunat emergency 911?
Polițistul era un nativ fără nici un dinte în gură, cu părul împletit în două cozi ce-i atârnau în față și purta o jachetă pe care scria RCMP.
- Eu nu, a negat baba, ci domnul. M-a arătat pe mine cu arătătorul ei zbârcit. Mi-a smuls celularul din mână și m-a amenințat ca dacă nu-mi țin fleanca mă omoară cu scaunul de lângă el. A spus ca mi-l face guler de vizon și mă pisează cu geanta pe care o ține pe umăr până ajung chiseliță.
Sigur că am rămas și eu cu gura căscată și probabil că începusem să intuiesc de ce mă numise hoțul de fiu-său, looser. Revelație în toată regula. M-am și dat din nou de partea lui, într-o clipire. Între timp, Chief dinți lipsă, mă cerceta circumspect.
- Aha...
Dar parcă tot nu-i venea să creadă.
- Chiar voiai să-i dai doamnei cu scaunul în cap? Mă rog, să i-l faci guler?
- Ce guler, domnule polițist, baba asta minte în toată regula, nu v-a spus băiatul dumneaei că îi lipsesc doagele?
- Domol. Până se clarifică situația sunteți toți invitați la secția de poliție locală.
- Dar eu n-am făcut nimic, domnule ofițer, eu sunt în drum spre munți cu Sulfina mea.
I-am arătat-o pe Sulfina mea care tocmai ieșea din restaurant.
- Bine, s-a învoit polițaiul, o luăm și pe ea la secție
Așa că am mers cu toți la secția de poliție locală din Rocky Mountain House, un orășel mai degrabă prăpădit, de cateva mii de locuitori, în majoritate nativi. Acolo, adică la secție, big chief a aflat toată tărășenia cu baba care ne băgase în bucluc și căreia îi lipseau doage cu nemiluita. Și-a cerut scuze în numele întregului departament de poliție și ne-a urat o zi bună încontinuare.
- Și fiți cu ochii pe mama dumneavoastră!
Asta nu mai era pentru mine, ci pentru hoțul de mașini, așa că eu am luat-o pe Sulfina mea și am demarat în trombă spre Abraham Lake.