vineri, 28 august 2009

Leapșa pe cărți dacă nu mă-nșel


Am preluat o leapșa de la filonous care tocmai s-a lăsat de blogărit și delaskela (mi-au pasat-o în același timp). O leapșă înfiorător de lungă, așa că mă văd nevoit să o separ în mai multe sau chiar să o scurtez cu permisiunea lor, altfel n-o să mi-o citească nimeni. Nu mai spun că mai am una și de la Zamolxis, cred că am pus-o de mămăligă.

Ce carte ai recomanda şi de ce, unui dezamăgit în dragoste?
Cred ca aș recomanda o carte bună, Cartea râsului și a uitării, a lui Milan Kundera, în nici un caz Sinucigașul lui Nikolai Erdman. Cel puțin, după titlu, pare adecvată dacă n-o citești, mă refer la prima, dacă stai s-o citești râsul e cam scrâșnit, iar uitarea cam înfiorătoare. Mai bine Zece negrii mititei, de Agatha Christie, carte pe care am citit-o de mai multe ori și de fiecare dată am fost surprins de final. Fiind un final surprinzător. Am recomandat-o la toți prietenii, de ce nu și unui dezamăgit în dragoste. În dragoste nici n-ai cum să scapi nedezamăgit, că nu ține mult (dragostea), fiind o boală, după un timp intervin anticorpii și te vindeci (de unde și dezamăgirea), apoi devii imun. Mai mult sau mai puțin, unii dau peste o variație a bolii și o iau de la capăt, iar se îndrăgostesc, iar se dezamăgesc, iar se vindecă. De aia și atâtea divorțuri peste divorțuri. Pe vremuri, pe vremea bunicilor ori a străbunicilor, când căsniciile erau aranjate de părinți, divorțurile erau extrem de rare. Iar pe vremuri și mai îndepărtate nici nu existau. S-au îndesit de curând, de când lumea și-a luat-o în cap, sau s-a modernizat sau cum se spune și se căsătorește din dragoste, adică tocmai când nu trebuie, când nu judecă, când suferă de maladia asta a aprinsului călcâielor și a mâncăriciului printre picioare. Ar trebui să se interzică prin lege căsătoriile pe timpul îndrăgostirii. Îndrăgostiții nu numai că acționeză pripit și necugetat dar, pe lângă suferința extatică din timpul bolii, mai suferă și când se trezesc ca după o beție lungă (sau scurtă dar intensă) și realizează că au comis greșeala vieții lor. Alții se vindecă doar parțial, rămân cu sechele pentru tot restul zilelor. Femeile cu copii neplanificați iar bărbații cu pensii alimentare și pierderea locuinței.
.

miercuri, 26 august 2009

Salut, Alberta!


Revista presei

A apărut un nou ziar chicios românesc. Se numește „Salut, Alberta!” Ce-am s-o încasez eu de la albertani de nu mă văd. Dacă nu mă pot abține. Hai să-i zicem ziarului publicație, alb negru, format mic, lunar, 16 pagini, gratuit, cu mascota castor (mascota Canadei).
Redacția: Cătălin și Nicoleta Kallo plus Vicențiu și Corina Tudor. Chiar dacă se declară local, ziarul fiind scos în Calgary, e al tuturor românilor albertani. Ceea ce mă îndoiesc. Al meu nu e pentru că e scris fără diacritice, nu pentru că limba română n-ar avea diacritice, ba dimpotrivă, are, dar cui îi pasă tocmai de limba română și de diacriticele ei? În nici un caz redacției „Salut, Alberta!”
Prima pagină e ocupată o treime cu un castor, să nu cumva să uităm care e mascota ziarului sau, doamne ferește, a patriei noastre de adopție. Pe a doua treime un articol, fără diacritice, de bun găsit, în care suntem atenționați, potențialii colaboratori, că „redacția” va cenzura totul înainte de publicare. Citez: „totul”. Nu va corecta, nu va redacta, nu va dialoga, va cenzura! Oare de unde o cunosc eu pe curva asta, cenzura? Oare nu-mi amintesc. Nu-i nimic, ultima treime cuprinde un sumar al paginilor ce urmează. Astfel aflăm ce putem citi în pagina 3, 5, 7, 9, 11 (săritura din 2 în doi), săritura cu prăjina la 15, după care se revine la pagina 4, se sare din nou cu prăjina la pagina 10, apoi 13 și se revine la 6. Păcat că n-au fost și paginile ziarului numerotate la fel de aleatoriu, ar fi fost ceva original.
Răsfoiesc. La pagina doi se caută colaboratori fără diacritice din toată Alberta și dăm din nou peste castorul bine cunoscut de-acum, în dublu exemplar, cocoloșitul redacției. Citez, că iar nu mă pot abține: „Dacă aveți sau nu talent de scriitor nu e așa important cât a avea dorința de a intra în contact cu alți români de aici, de a participa la un schimb de experiență, între noi românii, fără frica de concurență”. Elocvența la ea acasă (diacriticele îmi aparțin).
Pagina trei e ocupată în întregime (ca dealtfel și ultima) de KALLO Real Estate Group. O putem admira pe Nicoleta Kallo într-o fotografie alb negru, drăguțică, îi aflăm și numărul de celular (pentru cei interesați: 403-613-6080) și chiar adresa e-mail. Pe lângă reclamă are și un articol. De ce nu se vinde casa? Cine e de vină? Se ține teoria chibritului, i-aș răspunde eu de ce nu se vând casele, pentru că suntem cu buzunarele goale, în plină criză economică, pentru că prețurile caselor în Calgary sunt umflate cu pompa și pentru că băncile încă nu se aruncă să acorde credite. Suntem lefteri, domana Kallo. Cel puțin eu. Și mai e un motiv. În timpul bum-ului economic, fiecare a încercat să profite cumpărând și a doua casă, sau mai multe, case pe care acum încearcă să le vândă pentru că-i arde dobânda băncilor la buzunar. Așa cum, în urmă cu doi-trei ani, toată lumea cumpăra, acum toată lumea vinde.
Mai departe.
Of, dar ce se lăfăie pe pagina 4? Un castoor...Cred că începe să mi se aplece de la castori. Alături de castor un articol de evanghelizare ce se continuuă în pagina 12 semnat de Preot. Lucian Moldovan. Iar din pagina 5 aflăm cât de important e parbrizul de la mașină. Lipsesc toate diacriticele plus două caracteristici ale parbrizului la care eu țin cel mai mult, faptul că nu te plouă dacă-l ai și că poți vedea prin el. Pe de altă parte, aflu ceva nou. Dacă mergi cu mașina fară parbrizul din față și provoci un accident, nu ți se deschide air bag-ul cum trebuie, ci cum nu trebuie, îți cade acoperișul în cap și te face harcea-parcea. Concluzia e să nu te plimbi cu mașina fără parbriz. Sau mai bine nu, în caz că ți se oferă opțiunea.
La mijloc, cum îi șade bine, zodiacul. Mă reped sa văd ce scrie la rac. Zice să nu alunec în excese că ce-i prea mult strică. Același lucru l-am citit la pești, luna trecută, în nu mai știu ce broșură. Hm, oare cine scrie zodiacurile astea? Văd că nu semneză nimeni, o fi făcătura redacției.
Sfaturi medicale, ceva sport și chiar o poezie tâmpițică de Remus Dunca, fără diacritice, să mă scuze Remus pentru o părere atât de subiectivă.
Și un ultim citat: „România e țara unde te-ai îndrăgostit și unde ai sperat să te dezvolți...” (diacriticele îmi aparțin)

marți, 25 august 2009

Coincidențe


Eu cred că sunt un mare mincinos de chat pentru că nu poate să mă verifice nimeni în spatele ecranului și-mi dau în stambă. Pe chat pot să scriu că am ochi portocalii și pectorali de Schwarzenegger, iar pantalonii îmi stau bine pe fund. Adaug 10 cm la înălțime și scad 10 kg la greutate. Chiar kilogramele de pe stomac. Ori de pe burtă. Asta când vorbesc cu fetele, când vorbesc cu băieții mă dau boxer și le promit pumni în nas. La unu i-am promis un pumn în ochi. Eram la un internet cafe, de unde să știu eu că vorbeam pe chat tocmai cu colegul de lângă mine? Care m-a chemat la o țigară afară și acolo am aflat că și el se lupta cu un ciumeg

- Păi și eu mă bat cu unul, i-am spus

Colegul de țigară s-a uitat la mine și m-a întrebat:

- Dar nu ești cam firav?

- Păi ce, conteaza pe chat? Ăla de unde știe cum arăt?

- Ai dreptate, și io m-am speriat ca prostul, că ăla cu care mă bat eu are un metru nouăzeci și o tonă de mușchi

Dar și eu când am auzit, pe loc am ciulit urechile și mi-am dat seama cu cine mă luptam. Așa că, după pauza de țigară, l-am luat cam din oală:

- Băi, șmechere, când mai ieși la țigară nu mai arunca chiștocul pe trotuar că-ți mut fălcile din gură

- Da de unde știi unde am aruncat eu chiștocul?

- Știu și la ce internet café ești acum, știu cum arăți, numele real, tot. Ești un om mort. Fă-ți testamentul și spune-ți rugaciunea că deja sunt în taxi și mă îndrept spre tine cu celularul

- Te-aștept, fraiere, că am centura neagră în karate

- Ai pe dracu, n-am vazut eu cand ți-ai scos țigările din buzunar că porți bretele?

Cred că povestea cu bretelele nu trebuia să o menționez fiindcă imediat colegul meu m-a întrebat ce nickname are tipul cu care mă bat.

- TupacAmaru, am mințit eu și am scăpat cu fața curată pentru încă 5 minute când colegul meu m-a invitat iară la o țigară

- Deci tu ești ăla de un metru nouazeci cu care mă băteam și-mi dârdâiau nădragii că vine cu taxiul să mă crâmpoțească tot.

- Eu sunt, am recunoscut, cum ți-ai dat seama?

- Păi nu te-am invitat la o țigară?

- Ba da, și ce-are una cu alta?

- Păi invitația ți-am făcut-o pe chat …

Așa că am rămas pe gânduri, cu gura căscată și la discreția colegului de țigară, mult mai mușchiulos ca mine.

- Dă-l dracu de internet, a făcut el până la urmă, hai să bem o bere pe undeva!

- Hai! am răsuflat eu basma curată, înjurând toate coincidențele din lume


joi, 6 august 2009

O nuntă de pomeneală



Mie îmi cam plac morile de vânt, fiindcă produc energie, iar energia e importantă dacă te energizează. Eu aveam un unchi care şi-a construit o moara de vânt în vârful unui deal. Odată, a venit furtuna şi a trăznit-o. Unchiul meu era prin apropiere şi s-a cam energizat. I s-a ridicat părul maciucă.
- Ce-i cu măciuca aia în capul tău? l-a întrebat mătuşa mea căreia eu îi spuneam lele, ca toată lumea.
- Dacă nu taci din gură, sar la tine, a ameninţat-o unchiul. A trăznit în moară şi cred că a ricoşat în mine. Sunt plin de energie, de asta mi s-a ridicat părul şi nu numai...
Aşa că lelea n-a tăcut din gură, nici n-ar fi putut, iar unchiul a sărit la ea. Au ieşit nişte scântei mari, de s-au văzut până în vale, că a şi ieşit Şură din vale la drumul mare şi a început să bată toaca:
- L-a trăznit pe-a’ Petricescului, ai, ai
- Na şi ce-i cu asta
- Şi a’ Petricescului s-a dat la muiere, i-a spus unui ţigan ce trecea pe-acolo molfăind un coltuc de pâine mucegăită
- Că doar nu s-o dat la a mea, că de se dă la a mea îl tau cu coasa, ia uite ce coasă am, te tau si pe tine, tau tot satul asta dacă mă nervez.
- Păi în satul ăsta sunt şi ţigani de-ai tăi
- Îi tau şi pe ei
- Dar ei ce ţi-au făcut?
- Nu mi-au făcut nimic, am băut eu cam mult şi-mi vine să tau pe cineva. Ce ziceai de muierea Petricescului?
- Că o să rămâie grea…
- Şi de aia nu mai pot eu, aşa-s muierile, rămân grele, parcă a mea nu rămane, mi-a umplut bordeiul cu puradeii ei

De câte ori era trăznită moara unchiului, lelea, prin nu ştiu ce proces cam complicat, rămanea grea, (care eu nu ştiu ce poate să insemne) aşa că, într-o zi, s-a suparat unchiul şi a demolat moara.
Eu habar n-aveam de aşa ceva, pe atunci, că eram prea mic, dar m-am pomenit cu o grămadă de veri pe care îi mai am şi-acum. Unul din ei cântă la vioară, lumea îi spune hegheduş sau ceterar. Ştia şi unchiul să cânte, sprijinea vioara în piept şi, când începea să frece arcuşul pe strune, se oprea vântul

„De ce m-ai părăsit, măi?
M-ai lăsat orb şi calic, măi
M-ai lăsat al dealului şi-al văilor, măi
Al muntelui şi-al pădurilor, măi
Şi-al livezilor cu pruni (versul ăsta l-a adăugat mai târziu)
Unde-mi sunt surorile
Unde-mi sunt fraţii
Unde-mi sunt iubitele,
Unde-mi sunt fârtaţii?
Tulai!
Maică!”


Un alt văr de-al meu, s-a angajat miner în Petroşani unde s-a şi însurat cu o femeie de pe lângă Brăila, avea şi-un copil femeia, că mai fusese măritată dar bărbatul o lăsase, o prinsese cu altul şi au divorţat. La proces a ieşit că tot soţul era vinovat, trecea prea rar pe-acasă, fiind navetist, iar judecătoarea s-a dat de partea femeii.
- Cum vrei tu, omule, să stea femeia o săptămână-două fără bărbat?
- Aşa e, a recunoscut soţul, n-are cum, că o mănâncă. Bine ca n-a fost război, în patru ani găseam 5 copii.
Şi a părăsit-o, cu tot cu copil, a spus că nu-i copilul lui. Că nu seamănă cu el, că n-are urechea despicata ca a lui, una alta, aşa că a devenit copilul lui văru-meu.
- Bă, prostule, l-a luat lelea din scurt, creşti copiii altuia, tu nu eşti în stare să-i faci pe-ai tăi? Te râde satul!
- Şi ce dacă? Nu m-am însurat cu el.
- Eşti moale ca taică-tău, i-a reproşat lelea, noroc că mai trăznea moara din când în când şi-l mai energiza...
Pe fete şi pe ultimii trei veri mai mici, lelea nu i-a mai lăsat să plece, ca să aibe grijă de ea, la bătrâneţe. Le-a împărţit păşunile, grădinile, viile, prunii şi locurile de pădure. La fete le-a mai dat câte-o viţea de bivoliţă, iar băieţilor, unuia o căruţă (cu toate că nu mai erau la modă, la modă erau ARO-urile), altuia un cal (nici caii nu mai erau la modă, ci tot ARO-urile), iar celui mic i-a dat bani să-şi cumpere un tractor casat de la IAS-ul din satul vecin. I-a făcut pe toţi agricultori. Vărul meu, muzicantul, şi-a luat maşină mică, din bani câştigaţi cu vioara, o Dacie 1100 din a doua serie, o mai şi împingea când era nevoie şi venea cu ea în vizită la unchiu şi la lelea, le aducea franzele albe de la oraş şi bere la sticlă, care bere la sticlă mai aduceam şi eu că aveam relaţii la birt […]
Unchiul se bucura când mă vedea, ştia că aduc bere, că dacă nu găseam la sticlă, aduceam la bidon, dar nu veneam fără şi ţigări, îi aduceam totdeauna, le ascundeam în scorbura unui măr, că unchiu n-avea voie să fumeze, nu-i placea lelii, zicea că-i miroase gura a căcat dacă fumează.
- Noroc nepoate!
- Sarumâinile unchiule! Lelea e pe aproape?
- Sssst, dohan ai adus? Sssst
- Da, la scorbură...
- Să trăieşti o mie de ani, nepoate!
Dar lelea sărea imediat:
- Dacă ţi-a adus iar ţigări, îl tăbăcesc cu lopata.
Mie îmi cam era frică de lelea. Îi aduceam şi ei câte-un batic de la oraş şi se mai calma şi câte un baton de nugat, că murea dupa el.
- Aşa ceva bun, n-am mâncat de când sunt pe lume, nepoate, Dumnezeu sa te-aibe-n pază! Şi vai de capul tău, dacă ai adus tigari lui unchiu-tău...
Una din verişoarele mele, cea mai mare, Florentina, s-a măritat după un băiat de chiabur, din al doilea sat. Băiatului îi lipsea un picior, de la gleznă, şi umbla pe proteză.
- Şi ce dacă? A făcut lelea, nu aia contează, ci restul, ascultă de mine, i-a spus vară-mi, că ştiu ce vorbesc...
Lelea ştia ce vorbeşte, că doar născuse 12 copii din care 7 erau în viaţă, mari, cu rostul său fiecare.
Rostul vărului meu cel mai mic, Aurel, era să conducă tractorul cu care s-a ploconit de la lelea. Nu şi-a luat carnet, a zis că ce atâta filosofie, să întorci de un volan la stânga sau la dreapta, că dacă are roţi se durgăle, numai să ţii tare de volan.
- Păi ce, motor nu are, l-am întrebat, numai volan?
- Nu mai are, că i l-am scos, că nu mergea fără motorină şi motorină de unde?
- Păi şi cum merge fără motor?
- Nu ţi-am spus? Are roţi! Îi dai drumul de pe coastă şi să vezi cum aleargă.
- Şi pe urmă, cum îl aduci înapoi?
- Cu calul lui frati-miu, cum altfel?
O altă verişoară a mea, Mărioara, care era şi cea mai frumoasă, s-a logodit cu feciorul popii. Lelea nu mai putea de voioasă, mai că nu sărea într-un picior, dar nu putea, că se cam îngrăşase în ultima vreme, de când unchiul nu se mai energiza.
- Ne-ncuscrim cu popa! i-a tunat unchiului la ureche, gata să-l asurzească.
- Ne-ncuscrim pe dracu! Nici să n-aud!
- Da ce, eşti surd? Parcă e după tine…
- Nici să n-aud, a repetat unchiu
- Înseamna că, până la urmă e adevărat ce se vorbeşte
- Ce se vorbeşte, a făcut imediat unchiu pe prostul, muindu-se deodată
- Ca tu şi cu preuteasa… aşa şi aşa şi pe dincolea…o fi copilul tău, de aia te-ncontrezi
- Bârfe de oameni fără căpătâi
- Atunci ai ocazia să astupi gura lumii, lasă-i să se ia, odată, că-i mănâncă prin toate părţile
Aşa că, până la urmă, vară-mea Mărioara, s-a luat cu băiatul popii şi-au făcut o nuntă de pomeneală

.

duminică, 2 august 2009

Ghicitoare


Sâmbătă, la patru jumate dimineață, cine mă trezește? Sulfina. Dar nu asta era ghicitoarea.
- Soțul meu!
- Of, cine mă strigă? Nici asta nu e ghicitoarea.
- Cum cine, câte femei te mai apelează cu soțul meu?
Sunt buimac, cum poți răspunde la așa o întrebare grea. Chiar dacă nu e nici asta ghicitoarea.
- Dar mai bine spune ce voiai sa-mi spui, poate te-am întrerupt
- Voiam să spun că azi e sâmbătă, putem dormi cât vrem
Abia atunci m-am trezit de-a binelea
- Na, acum ce facem dacă suntem treji și singuri în toată casa?
.

intermetzo

Intermezzo from Bugsy Rafael on Vimeo.