vineri, 17 decembrie 2010

Despre vise


în fiecare seară mă întorc în pat și încerc să adorm odată cu găinile
iată şi-un vers memorat în tinereţe: găinile ţi s-au culcat tu suflete pustiu nu ştiu dacă e din Coşbuc, îmi plăcea Coşbuc dar m-au convins alţii că Bacovia e mai bun, mai bun și decât Minulescu, neargumentat
uneori visez în loc să dorm şi nu-mi amintesc alteori
doar dacă zbor
e cel mai frumos vis al meu
pe urmă m-a lovit Topârceanu din senin

mi-am perfecţionat mult zborul de-alungul viselor (visurilor)
alteori visez cu femei şi mă scol obosit, mi-arăta sexul lor în timp ce dorm şi toată odihna din noapta aia se duce de râpă
mai bun e zborul de zece ori
că plutesc
simt vâjâieli pe la urechi şi sunt mai aproape de cer

în vis, femeile mereu îşi cer drepturile lor egale
mă stresează la culme, au păr iar unele nu au păr mă pune să le ating să bag mâna şi pe urmă miaună iar soţia mea e mereu prin preajmă că nici în vis nu-mi pot face de cap
dar n-am visat că sunt bogat
niciodată
alteori visele se mai şi împlinesc

azi am blocat ceasul
şi n-a mai sunat a doua oară cum face deobicei în ultima vreme visez numai păsărici de femei
ce-am făcut am făcut
am mai tras un nap aşteptând să sune ceasul a doua oară
s-a făcut o jumate de oră nici gând doar îl blocasem
am întârziat iar şeful m-a înjurat de mamă, a zis fuck off!

alteori mă supăr şi eu
dar nu pe vise
mai degrabă pe altceva fără valoare, să nu-mi pară rău, poate pe părintele Usca pentru că m-a blestemat şi i-am citit toate cărţile
nu-i bine să-ţi pară rău că te intoxici iar şeful meu e întoxicat
deja
spune glume tâmpite şi o bârfeşte pe nevastă-sa
că nu vrea să mai stea capră şi aşa mai departe nu vreau să ştiu m-apucă groaza
o să-l recitesc pe Ion Barbu şi-aşa nu l-am înţeles niciodată, avea o minte cam contorsionată, mai tare e Alecsandri cu pastelurile lui nu mai zic de Bolintineanu
nu mai zic de nimeni acum la modă sunt poeții contemporani și ruşii

gata
mă duc la biserică, e duminică, ce Dumnezeu, am spus numai porcării
Doamne iartă!
o să mă spovedesc şi o să întreb dacă sunt vinovat pentru tot ce fac sau mi se întâmplă în vis, azi noapte am avut parte numai de cadavre unul mai împuţit ca altul
am uitat în ce context am băut o vodcă înainte de culcare şi am amestecat lucrurile
zburam şi sub braţ ţineam un dos de femeie o să fac mătănii
închinări, înclinări, îngenunchieri şi o să mă arunc şi cu capul în zid
cu capul ăsta al meu doldora de vise


.

marți, 7 decembrie 2010

Bull shit


Pe șeful meu îl cheamă James. James Reume. Skinhead. Unii plătesc
saci de bani să-și planteze câteva fire de păr, iar James al meu se bărbierește pe cap.
O dată sau de două ori pe săptămână.
Dar nu poartă cercei. Nu poartă tatuaje.
Din când în când mă întreabă: nu-i așa că sunt un șef bun?
Cel mai bun din câți am avut sau am pomenit.
There you go, zice el, my friend. Pe urmă mă întreabă formula alcoolului etilic sau ce se întâmplă dacă bei oțet de mere. Bănuiesc că se omoară după oțetul de mere.

Tu ce-ai studiat?
Universitatea de criminalistică, nu mi-a plăcut, dar asa au vrut ai mei, părinții, am abandonat-o în ultimul an, da-o dracului! (fuking University!) Eu voiam să mă fac tâmplar.
Am abandonat-o în ultimul an și m-am însurat. După trei ani am divorțat, acum plătesc pensie alimentară. Acum am altă nevastă, de vreo doi ani. Acum, nevasta îmi mănancă zilele.
Nu știu ce mi-a trebuit să mă însor și a doua oară.
She’s a bitch. A fuking bitch!


Pe șeful meu îl cheamă James și lucrează 70 de ore pe săptămână (minim). Are rate, îmi zice. Cine n-are. Îi trebuie altă mașină. Cui nu-i trebuie. Și așa mai departe
Asta, a doua nevastă, e mai mare ca mine cu nouă ani. Nu mai face copii. Adio. A trecut de 40.
N-o să am niciodată copii!
Noroc că nu suntem la birt, ar începe sa plângă.
Stai să o sun. Stau. Nu-i acasă. Unde mă-sa-n cur poate fi?
Mă trișeaza toată ziua, umblă în limbă după un chelner păros, toată ziua e la el la restaurant.
Îmi cheltuie toți banii.
Ea nu lucreaza?
Nu, de unde, că-și fute, pardon, își prăpădește manichiura.


James e bine clădit. După 12 ore de muncă plus jumtatete de oră lunch, dă și pe la sala de gimnastică. Ridică fiare. Face douăzeci de bazine. Aleargă pe loc. Saună.
În drum spre casă adoarme la volan.
No matter what, zice. No matter what I’m doing. Pot să dau radioul la maxim sau să cânt eu până-mi sparg corzile vocale. Tot adorm.
Într-o zi o să intru într-un copac. Sau în altă mașină. Poate pe contrasens. Măcar să nu fie camion, că aștia te fac plăcintă.
Băi, zice, poți să lași geamurile jos în plină iarnă, până îți îngheață curul și ți se lipește de scaun. De ți se urcă coaiele la buric, tot adormi.
Băi, zice, indiferent ce-ai face. Adorm cu țurțurii sub nas. Vezi-ți de treabă. Pentru două, trei secunde, mi se rupe filmul. Mă trezesc speriat și asta mă mai ține o vreme treaz.


Ce mai vrea și nevastă-mea?
Adorm descuind ușa. Cad în nas, nici nu ajung până la pat.
Ea mă freacă, mă umple de bale, eu adorm ca picat din lună. Vrea ciomagul. Ce să facă ea cu ciomagul meu bleg?
Într-o dimineață m-am trezit cu un dildo înfipt în cur, am răcnit de durere, am rămas acasa trei zile, am câștigat un căcat de bani săptămâna aia (fuking shit!)
Am vrut să chem poliția. M-a amenințat că o sa declare că am încercat să o violez. Știi cum e. N-ai voie să-ți violezi femeia. Și te pomenești că te umflă pe tine, cu tot cu dildo-ul din cur, femeia are întotdeauna dreptate.
Nevasta-mea are atâta dreptate, de-mi vine să-i trag un glonț în cap. Adică în gură.
Păi de ce ți-a băgat chestia aia în cur? mă nedumeresc. De tâmpită ce e, o pocniseră fanteziile sexuale. Cică să-mi stimuleze prostata.

Mai bine spune-mi formula benzinei. Sau mai bine a Viagrei.
Într-o zi, am luat un pumn de Viagra și tot am adormit. Eu mă dezbrăcasem, ea ma aștepta în pat, goală, eu am sărit pe ea, pe urmă mi s-a rupt filmul.
O să divorțez. O să plătesc două pensii alimentare. Dar nu mă mai însor. Când îmi vine trag o laba și gata. Beat it up!
E și vina ta. Sau numai a ta. Lucrezi prea mult și o neglijezi. Femeia nu poate fi neglijată.
Să lucreze și ea, să vezi cum își pierde cheful de futaiuri. Am datorii, mi-arată degetele de la ambele mâini, nu-nțelegi?
Ba da, înțeleg, ești cel mai bun șef al meu.
There you go, my friend.
Dă-mi ceva de lucru, șefule.
Dă-l dracu de lucru, stai cu mine să mai vorbim.
Mai vorbim.


James e un tip calm. Nu se enervează decât când povestește de nevastă-sa. Plin de glume, isteț.
Ți-am povestit faza cu Ben Johnson?
Nu
Mi-a povestit-o de vreo zece ori.
Fii atent, aveam 17 ani și prietena mea vreo 19. Dar niciodată nu experimentasem împreună un blowjob.

Și mă tot rugam de ea.
Și într-o zi s-a hotarat ea așa, pe neașteptate, să-mi ofere un blowjob.
Mă uitam la televizor, la olimpiadă. Era finala la 100 m. Ben Johnson, îți dai seama…
Și când sugea mai de zor, eu sar în picioare, ea cade pe spate, și strig.
Come on, Ben!
După vreo trei ani o întâlnesc într-o discotecă, povestim una alta, îmi zice că are un boyfriend, tocmai pe DJ-ul din seara aceea.

Deodată, DJ-ul face un anunț. Zice, atențiune, în seara asta îl avem pe cel mai mare fun al lui Ben Johnson printre noi. Fuking bitch! Mă turnase la prietenul ei…


Tu n-ai avut experiențe de astea?
Nu, în România blowjob-ul era considerat o deviație sexuală, pe vremea tinereții mele. Nu existau lesbiene și nici homosexuali. Și nici hermafrodiți. Cu toate că o bănuiam pe vânzătoarea de pâine.
Cum dracu să nu existe?
Nu, în comunism nu exista așa ceva. Nu existau nici măcar anticoncepționale, doar bebeluși.
Nu mă înnebuni (give me a faking break!)
Și dacă te masturbai, nu spuneai la nimeni, nu ca aici, aici toata lumea se laudă, iar masturbatorii au marșurile lor triumfale. Și dau interviuri la televizor.
Te arătau cu degetul și erai terminat. Pe viață.
Shit!
Pornografia era interzisă sub orice formă. Primul film porno pe care l-am văzut, conspirativ, la cineva acasa, pe o casetă introdusă clandestin în țară, m-a traumatizat.
N-am mai vorbit cu soția vreo două zile, că ne era rușine de ce văzusem.
Felații, cunilisme, sex anal, chestii de-astea.
Shit! Nu-mi vine să cred.
Jucării sexuale nici pomeneală, nici nu mi-am imaginat că ar putea exista așa ceva.
Shit, man! Eu nu cred că aș putea să trăiesc în țara ta.
Acum s-a schimbat. Acum e mai ceva ca aici. Curvele stau pe troture, pe șosele, pe centuri, peste tot. Ultra ieftine.
Poate că, totuși, aș putea să trăiesc în țara ta. De ce nu te întorci înapoi dacă sunt așa ieftine curvele?
Pentru că nu găsesc un șef ca tine, James. Nu poți trăi numai din curve, mai trebuie să și muncești.
There you go, my friend.


James e șeful meu. Muncește pe rupte, are datorii. Câștigă de două ori cât mine și are de trei ori mai multe datorii.
Fuking bull-shit!


.

marți, 30 noiembrie 2010

1 Decembrie 2010




Dragă România,

te felicit de ziua ta! Din toată inima. Dar fără guvern și fără deputați și fără senatori. Pentru că ești țara mea. Fără prefecturi, primării și fără consilieri. Fără hoți, fără uneltitori și vânzători de țară, fără șmecheri , fără ciumegi, fără hahalere și ticăloși, fără hrăpăreți și era să scriu și fără manele.Te felicit numai pe tine și pe cei care te iubesc cu adevărat.



luni, 22 noiembrie 2010

Despre vreme


cand am ajuns la minus 10C, acum două săptămâni, toată lumea s-a plâns că e frig. Minus zece e frig numai dacă vii dinspre zero grade, dacă vii dinspre minus 32C (azi), minus 40C cu factorul vânt, la minus zece ți se pare că se îndreaptă vremea.
Săptămâna asta sper să se îndrepte vremea


.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Povestea cu mexicanii




Pe Paul nu l-am placut de la început, deşi ieşeam împreună în pauză, la fumat, dormea cu ţigara în gură, din când în când deschidea un ochi, privea pierdut în jur, bă, cât e ceasul? întreba şi adormea la loc.
Adormea la mașina de freză, în timp ce lucra. E drogat, se agitau ceilalţi, într-o zi o să-şi taie degetele, poate nasul cu care stătea turtit în cutia de viteze
Am început noul serviciu în aceeaşi zi cu Mike Stratiev şi șeful ne-a pus să lucrăm împreună. Eşti rus, l-am întrebat? Da, de unde ştii? Ai moacă de rus. Puteam fi şi neamţ, doar sunt blond cu ochi albaştri. Puteai, dar ai moacă de rus. Nu sunt rus, sunt belorus.
Mike bea numai vodcă, venea la muncă parfumat, trebuia să ai nas să-l miroşi, vodca miroase subtil, iar Mike avea un zâmbet din colţul gurii când era băut, mesteca gumă iar ochii nu-i sticleau, era vesel, desigur. În pauză ieşea şi el afară, cu ceilalţi, mai schimbam o vorbă. Mă aşezam mereu în dreapta lui, cu urechea stângă nu auzea din naştere, dar nu se plângea, nici idee n-avea cum e să auzi cu două urechi, sau ce e cu efectul stereo.
Paul iar a adormit. O să-şi ardă mustaţa.
Tresare prin somn, vrea careva un joint? 5 dollari! Ori vreţi să vă povestesc cum am intrat la zdup? Era să o împuşc pe nevastă-mea. Pe prima…
Mike, pe tine de ce te aşteaptă taică-tău cu maşina? Pentru că n-am nici un autobuz la 5 dimineaţa. De ce nu conduci? N-am permis. Cum dracu n-ai permis la 50 de ani?
Mi l-au ridicat, nu mi-am plătit pensia alimentară. Şi tu eşti divorţat? Da. Şi eu şi fiu-meu şi fiica-mea Taică-tău câţi ani are? 82. Cred. El n-a fost divorţat niciodată.
Ridicăm o linie de sudură automată pentru General Motors. Sau, mă rog, pentru un intermediar. Tot trenul unei camionete. Nu mai lucrasem ca machine builder, nici nu bănuisem că exista meseria asta în nomenclator. .
Băi, nu mai trageţi ca orbeţii, ăştia or să vrea să muncim toţi la fel, ce dracu, v-aţi tâmpit la cap? Nu vedeţi că nu ne plătesc sărbătorile legale? Ne sclavagesc ăştia. Vezi-ţi de treaba ta, Paul. Ba sunteţi tâmpiţi la cap! Hai să vă spun cum a fost cu nevastă-mea. M-a sunat unul la ateleier, unde lucram, atunci lucram pentru Bekell & Sons, vezi că a intrat un mascul la tine în casă, m-a avertizat. Îl pusesem să o spioneze pe nevastă-mea. Îi dădeam câte-un pot de iarbă pe zi. M-am albit la faţă, tremuram rău de tot, nici nu l-am mai anunţat pe leader. Ţineam în yard, îngropat, un pistol. L-am încărcat, am intrat cu el în dormitor. Un tip o călărea pe nevastă-mea din greu. Îi pusese picioarele-n cap şi i-o tragea ca un apucat. Când m-au văzut intrând cu pistolul în mână, s-au căcat pe ei. Eu turbasem. Fuck, fuck, fuck, vă omor. Rămâneţi unul peste altul că n-am chef să consum mai multe gloanţe. Tipul s-a pus pe milogeală, un sfrijit, că n-o iubeşte pe nevastă-mea, că i s-a întâmplat cum li se mai întâmplă bărbaţilor, de parcă pe mine mă intresa ce scuze îşi găsise el să-mi reguleze mie nevasta. Că nu ştia că e măritată, i-am dat câteva pistoale în cap, l-am desfigurat, am pocnit-o şi pe nevastă-mea până i-a sărit şi ei sângele, au pătat toată lenjeria.. Na, m-am calmat când am văzut cât sânge se adunase. M-am gândit, de ce dracu să fac eu puşcărie pentru ăştia doi că se fut? Şi m-am cărat. N-am mers nici două străzi, uitasem să îngrop pistolul la loc, în yard, şi m-am trezit înconjurat de poliţie. Nici prin cap nu mi-a trecut că poate fi atâta poliţie în Windsor. Cu puşcoaiele pe mine, să mă facă chiseliţă. Nu aveam permis pentru armă, mi-au adăugat şi asta la tentativa de omor, am pledat vinovat, am luat doi ani, am ieşit pe probation dupa nouă luni.
Mike n-a mai apărut la lucru o săptămână, a sunat sick. Pe urmă a venit trei zile şi a sunat din nou, viroză stomacală. Mi-a spus mie în secret că a tras un chef cu vodcă de o saptamână, două zile a avut nevoie să-şi revină, dar nu se simte încă bine, ar trebui să se mai dreagă. Cu Smirnov
L-au dat afară. Mi-a părut rău după el.
Deci aşa, Paul, între timp începusem să ne înţelegem, ai făcut închisoare… Da, parcă numai o dată? De câte ori? Am mai făcut la 17 ani, am jefuit o benzinărie cu un amic. Din cauza lui m-au închis, că m-a turnat, pe mine nu m-au prins, l-au prins numai pe el, eu am tăiat-o peste nişte garduri, nu i-au ţinut balamalele pe poliţai să mă fugărească, dar amicul ăsta al meu s-a pus jos, s-a muiat tot, a făcut şi epilepsie. Am ascuns cuţitul, n-am recunoscut nimic, dar tot căcatul ăla a fost, ca m-a pârât amicul şi am făcut un an şi ceva, fiind la prima abatere, minor, ştii tu... Nu eram nicidecum la prima, la prima de care ştiajudecătorul, da. Când am iesit afară, l-am pescuit pe domnul amic al meu într-un McDoald şi i-am dat cu capul de pereţi, şobolanul dracului. Era cu o curvă după el, n-am băgat-o în seamă, tipa mi-a aruncat cu ceva în cap şi mi-a rupt nasul. Se vede, nu? Se mai vede şi acum. Am snopit-o şi pe aia in bătaie.
Cum e la închisoare?
Buena Vista Social Club, aia e muzică, un electrician vorbind cu alt electrician. Au luat şi Grammy Award. Pentru Jazz. Rap-ul mă înnebuneşte, e plin de politică şi de negrii. Şi cubanezii de la Buena Vista, nu sunt tot negrii? Ba da, dar cântă în spaniolă.
Cum dracu să fie, maximă securitate, nasol de tot. Dacă vrei, în 2 minute îţi pot scrie pe o fiţuică toate închisorile din Ontario. Să ţi le scriu? Nu. Păcat, le ştiu pe toate.
Vrei să-ţi povestesc cum a fost în Mexic? Sau mai bine în Florida…
Dupa ieşirea din inchisoare, Paul s-a recăsătorit, a mai facut doi copii cu a doua nevastă.
Îmi mănâncă minţile, fiu-meu, un golan, la 13 ani numai de prostii se ţine. Uneori mai sare şi la Susana, la nevastă-mea, îmi vine să-l schilodesc.
Într-o lună jumate ne-au mai venit doi colegi, unul Jhony şi unul Shaun. Shaun era jamaican, Jhony dracu ştie ce era, un tip durduliu, nu putea să se aplece. Şeful l-a pus sa numere şuruburi şi piuliţe, după două zile şi-a dat demisia, s-a plâns că e prea intensă munca fizică. M-am aplecat cred că de-o sută de ori dupa porcăriile alea de şaibe şi ce-or mai fi. Am slăbit vreo cinci pounds. Ne-a arătat limba. Nu e vânătă?
Zice Paul: fiica-mea din prima căsătorie, pe unde mă prinde îmi cere bani. Să-i dea mă-sa!
Cum a fost în Florida? Am muncit la câmp, în agricultură. Şi ce făceai? Păi mai ştiu eu ce făceam, ne strângeam toţi albii şi povesteam, pe noi ne plăteau cu 10 dollari pe oră, iar pe negrii cu unu. Ăştia se munceau rău pe căldura aia de le fierbea apa în creieri, dracu ştie ce lucrau, noi stăteam la umbră. Doar când apărea fermierul începeam să ne mişcăm ca nişte găini bete. Am rezistat o săptămână, pe urmâă m-am plictisit. Ochisem un Convenience Store, la vreo 20 de mile mai încolo, bun de prădat, îl ţinea o babă, dar n-a ieşit nimic, nu mi-am găsit un ortac, toţi spuneau că store-ul are încasări sub 100 de dollari pe zi, păi atâta făceam şi noi, stând la umbră, fără nici un risc. Crede-mă, nu vrei să faci închisoare la americani. Şi nici la mexicani. La mexicani e o nebunie. A, eram la cules de portocale.
În pauza de masă Paul doarme citind ziarul. Rubrica sportivă. Despre hochei. Să nu se atingă careva de pagina lui sportivă, nici nu se atinge nimeni, îi curg scuipaţii pe foaia de ziar. Pe mine mă interesează rubrica cu oferte de servicii, Bud citeşte can-can-urile, un ziar ne ajunge la toată echipa. Lui Shaun iî rămân anunţurile mortuare, el fiind ultimul venit.
Între pauze, Paul ne povesteşte cum şi-a pierdut casa. Am vândut-o, n-am pierdut-o, banii i-am dat la avocaţi. La Ducharme, cel mai bun din oraş. Ataţia bani? Păi da, m-au prins cu heroină la frontieră, dacă nu dădeam banii, îmi putrezeau oasele “înăuntru”, cu istoria mea…păi ce făceai cu heroina? Ei dracu, ce făceam, era business. Taică-meu cu gaşca lui în State, eu cu gaşca mea în Canada. El făcea rost de marfă, eu o distribuiam, îmi ieşea cam 20 000 pe transport, depinde de transport. Anul ăla am făcut vreo 80 de mii. Dar nu mi-au ajuns să scap, am vândut şi casa. Am ipotecat-o adică. Dă-o dracului de casă. Am scăpat numai cu arestul. Păi cum v-au prins? Păi nu ne-au prins, ne-a turnat o curvă. Venise după rahatul ei de doză, noi eram ocupaţi să ascundem pungile sub rezervor, unde făcusem un compartiment special, conduceam un Grand Marqui şi unul Joe, i-a tras curvei un picior în cur să ne lase în pace. Să vina mai târziu. O putoare. Ocupam o casă părăsită din down town, Detroit. Ne-a turnat la poliţia de frontieră. Când am ajuns la pod, toate Grand Marqui-urile erau trase pe dreapta. În 10 minute ne-au dibuit ascunzătoarea, adio afacere. În transportul ăla investisem numai eu 25 de miare, taică-meu vreo 60, plus ceilalţi. Bine, v-au prins, dar cu tipa ce s-a întamplat? Nu ştiu, nici nu vreau să ştiu. Am citit în ziare, după o săptămână, că au găsit-o moartă într-un lift. Supra doză. Dar nu mă întreba, nu vreau să ştiu. Bine, nu te întreb.
Lucram în tura de noapte. De la 5 la 5, program de exterminare. La un moment dat, 7 zile din 7.
Băi, eu îi bag pe ăştia în pizda mă-sii cu programul lor. O să ajung să plătesc pe cineva să se ocupe de nevasta-mea. Că o mănâncă. Paul născocea tot felul de scuze şi mai lipsea câte-o zi. Uneori două. Chiar şi trei când i se punea pe chelie. Şi tot se alegea o grămadă de ore.
Şefu, m-a lăsat maşina în mijlocul autostrăzii. Şefu, m-a lovit o tolomacă, a trebuit să chem poliţia, declaraţii, poveşti.
Şefu, mi-a dispărut copilul de acasă, trebuie să-l caut. Şeful, am făcut gripă, vrei să vin la lucru să vi-o dau şi vouă? Şefu, am făcut atac de cerebel…De cee? De cerebral. Sau de cord, înțelegi. Nu înțeleg. Şi câte zile lipseşti? Să văd ce zice doctorul.
După trei zile, Paul s-a întors la lucru, destul de vesel, bine v-am găsit, chinejilor, râzând cu gura mare, iar am fentat trei zile.
Paul fenteaza cu orele, nevastă-sa fentează cu maşinile. În ultimii trei ani a facut praf 4 autoturisme. Gioarse la mâna doua, totuşi… Săptămâna trecută a intrat într-o benzinarie, a uitat care e pedala de frână, sorry guys, a căzut toata vitrina. Paul era să înnebunească. Acum vine la lucru cu bicicleta. Drogata dracului, îmi fură toate joint-urile, oriunde le-aş ascunde. Ia şi crack, nu ştiu de unde, că eu nu-mi permit, e o scumpete. Dacă se fute pentru droguri o omor. O omor oricum dacă o prind cu altul
Să vă spun cum a fost în Texas, acolo toţi poartă arme de foc, dacă nu ai, te arestează pe stradă. Mai dă-o dracului, măi Paul, tu crezi că noi chiar nu citim, nu ştim ce se întâmplă în lume. Habar n-aveţi, sunteti nişte fraieri. De unde să știți?
Cei mai idioţi oameni de pe planetă sunt americanii, luaţi ca număr. Mai ales texanii. Dar şi procentual. Uitaţi-va la cretinul ăla de Bush şi pe urmă vorbim. O masă de dobitoci, li se pare că america e o planetă la periferia căreia trăiesc mexicanii cu sombrero, iar la polul opus tribul canadian.
Atunci ce caută în Irak?
Irak? A, aia e Apollo 11, americanii pun piciorul pe lună. Râde Paul. Am bătut america de la un ocean la altul, nu vă luaţi după filme. Dupa ziare. Dupa radio sau televizor. Mergeţi şi vedeţi cu ochii voştri. Sunt o naţie de retardaţi. Mai bine vă spun cum a fost în Texas.
Paul nu mai are dinţi pe falca de sus. La 40 de ani poartă proteză. Cineva a anunţat poliţia că am droguri în casă, de aia. Au sunat la uşa. Dacă pot să le dau drumul să mă întrebe de copilul unui vecin, era civil, oricum n-a zis că e de la poliţie, dar prin geam i-am văzut pe încă doi. Miroseau de la o poştă. Nespălaţi. Ia copilul şi fugi, i-am strigat Susanei, fugi în pizda mă-tii, am apucat să iau bâta de baseball din spatele frigiderului, uşa a pocnit, i-am tras ăluia o bâta în figură. I-am rupt nasul, gura. Pe urmă l-am muşcat de beregată. Ăilalţi doi au sărit pe mine, m-au lovit ca nişte turbaţi, mi-au scos toţi dinţii, pe Suzana au luat-o de păr, o târau prin living room, cu copilul în braţe.
N-au găsit nimic, nici nu aveau cum că eram curat în momentul ăla. Aşa s-a nimerit. Mi-au dat drumul a doua zi. Poliţaiul pe care l-am muşcat m-a chemat la spital să-mi ia un test de sânge, dacă nu cumva sunt infectat cu HIV. Zău? Și mie cine-mi plăteşte uşa? Dar dinţii? Daca am HIV, murim amândoi, mother fucker!
Paul adoarme enervat. Am avut job de 30 de bacşi pe oră. I-am dat cu piciorul, am intrat în business cu droguri şi am rămas fără casă. Fiu-meu nu m-ascultă, fiica-mea e încă prea mică şi mă urăşte, copiii din prima căsătorie mă vânează să-mi ceară bani, nevastă-mea se droghează fără mine, când sunt la lucru. A, v-am spus cum am locuit în trei? Am pescuit-o pe una la birt. Suzi zice, cheam-o la noi s-o facem la grămadă. Şi am chemat-o. Nu se poate descrie, trebuie s-o experimentaţi pe pielea voastră. O lună am dus-o ca unul de ăla ce ţinea haremuri. De ce numai o lună? Pentru că i-a dat Suzi papucii. Nu tocmai ea a fost cu ideea? Ba tocmai ea, dar pe urmă curva îi propune nevesti-mi să-mi facă vânt, să rămână numai ele două. Să-şi dea limbi una la alta. Căţeaua.
Şefu, nu ştiu ce dracu am mâncat că-mi umplu nădragii la fiecare doi paşi, vrei să vin la lucru să împut tot atelierul?
Acum două săptămâni am început două linii noi. Au mai angajat câţiva oameni pentru schimbul de noapte. Pe Rudy, Brian şi Randy. Pe Rudy l-au mătrășit într-o săptămână, că nu-l găsea şeful niciodată. Se ascundea pe după roboţi şi trăgea câte-un nap. Era cel mai negru negru pe care l-am văzut vreodată. În locul lui l-au adus pe Gerard. Gerard s-a născut în Marsilia. Eşti francez? Nu. Dar ce eşti? Provensan. Am râs toţi, dar niciunul nu ne-am prins de glumă, am râs pentru că a râs Gerard primul. Iar Randy ştia româneşte, lucrase pentru Victorov, la capsule din gelatină. Acolo toţi vorbeau româneşte, pocestea Randy, chiar şi canadienii ori pakistanezii, a trebuit să învăţ. Futuţi maică-ta mă-tii! Ei? Băi, pulio! Ei? Căcate-aş pe mine! Borcule! Iar pe Brian mi l-au dat mie să-l instruiesc. Alţii n-au găsit. Câţi ani ai, Brian? 42. Dă-mi şi mie cheia de 36. Îmi întinde ciocanul de cauciuc. Brian avea calculele lui. Pentru şuruburi primeam un tarod, pentru un cleşte mi se oferea ruleta.
Şefule, ăsta-i cretin.
Ce-ai lucrat, Brian, până acum? Să mă gândesc. Vreo 15 ani genitor, vreo trei am făcut gogoşi, în ultima vreme am tras la presă. Bang, bang. Mi-a spart timpanele. De ce mergi şchiop? Am patru tije de metal în picior. Mi-l arată, vezi, ăsta e ceva mai gros decât ăstalalt. Ceva-ul ăla e dublu. Când obosesc, îmi amorţeşte şi nu-l mai simt. Cad şi-mi rup gâtul.
Paul a aţipit în ultima pauză şi s-a răsturnat cu tot cu scaun. În cădere şi-a înghiţit mucul de ţigară. S-a enervat rău şi s-a cărat acasă. Dar mâine vii la lucru, nu? Vin, că vreau să vă povestesc cum e treaba cu mexicanii.

A doua zi, sună Paul: şefu, nu-mi găsesc dantura, cred că s-a răzbunat fiu-meu pe mine că i-am rupt crosa de hochei. Vino fără! Cum să vin fără dantură, te-ai ţăcănit la cap? Scuze, şefu, fără dantură mă ia gura pe dinainte. Cumpără-i altă crosă lui fiu-tu şi vino la lucru, dar conversația s-a întrerupt brusc. Şeful a cerut robotului să-i dea ultimul număr care l-a sunat. Era Studio 4 de pe Walker Road, un bar de streaptease. Futu-l in cur pe Paul. Fucking liar. M-a sunat de la birt. De ce nu-l dai afară, şefu’? întreaba Arturo, sudorul. Du-te şi sudează-ţi creierii, cum să-l dau afară, cine ne mai frezează piesele? Şi mai e şi povestea cu mexicanii…
Paul a sunat a doua zi: şefu, îmi bag pula în ea de viaţa, mi-a murit câinele, era parte din familie. De data asta e pe bune

.

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Noua zi






Mă trezesc cu ciomagul în mână
Adică lângă ureche
Devreme mă trezesc
Odată cu zorile
Mă trezesc.

Bună dimineața zori!
Scrutez orizontul și nu văd nimic
Nimic nimic.
O ramură de măceș mi-a intrat într-un ochi
Nimic nimic

În stângul
Nimic
Sau în dreptul
Nimic
Iar o mână mi s-a prins între pulpanele femeii
Nimic nimic!

Să vină vânatul! răcnesc
Mă speriu de propriul meu răcnet
Nu-mi găsesc nici arcul, nici săgețile, nici lancea
Nici pielea
De urs.

Jerpelita mea piele de urs
Un trofeu din tinerețe
Tinerețe, o,
Tinerețe.

Nu-mi găsesc nici câinele
Nu-mi mai găsesc nici ciomagul
Pornesc la vânătoare desculț
Prin scaieții țepoți si uscați.

La nici două aruncături de piatră sunt prins de o șleahtă de canibali
Desigur
Sunt făcut.
Prizonier.
Au să mă mănânce.
Imi trece.
Prin țest.

Cum au făcut și cu bunicul meu pe care-l chema Tunetul Nopții că se pârțâia tare
Cum au făcut și cu bunica mea pe care o chema Furia Noptii că se pârțâia la fel de tare
Cum au făcut și cu primele mele două neveste care mereu îmi imputau că nu semăn cu bunicii
Ca nu mă pot pârțâi
Și prin asta că nu-mi câștigam prestanța
De parcă te poți hrăni cu prestanță
Sau cu pârțuri...

Le spun (canibalilor):
Omorâți-mă, mai întâi
Sălbaticilor!
Barbarilor!
Neandertalilor!
Hunilor!
Pui de cățele!

Mă gândesc la gurile pe care le-am lăsat flămânde în peșteră
Nici nu știu câte sunt
Ori câți copii am
10 cu Șleampăta
2 cu Păr Bogat
11 cu Pocnitoarea...
4 cu Țâțoasa...
7 cu Durdulia...
5 cu Țâțoasa...
Hai că m-am încurcat.

Vor trebui să-și vâneze singuri de-acum
S-o văd și pe asta
Praful se va alege de clanul meu
Praful și pulberea stelară
Arșice...

Și uite-așa
Sunt legat, vai de mine, fedeleș
Și de mine
De un țăruș noduros
Bine că nu s-au gândit să mi-l înfigă prin pârțâitoare!?

Se face și focul
Și ce foc
Se pregătesc și tobele
Și ce mai tobe
Este invocat zeul protector al tribului
Ce mai trib
De emoție mă piș pe mine și mi se udă pielea de urs.

*

Nu mai e nimic de spus
Pardon
Ma apucă tocmai acum.
Unde-mi sunt cucoanele să m-audă?
Nu mai e nimic de adăugit...adăugat.

Se va întuneca foarte curând
Și
Pentru cei norocosi va urma o
nouă zi
Nouă zi


.

marți, 26 octombrie 2010

The bears are back


Anunț lipit deasupra ușii din dormitor.


Pe timpul șederii la vila Surmont (adică barăcile Surmont n.t.) trebuie să știi că ești în zona de circulație a urșilor.
Fii figilent, acomodează-te cu natura înconjurătoare și cască bine ochii.
Dacă vezi un urs, anunță imediat la birou.
Nu te apropia niciodată de urs.
Niciodată, dar niciodată, nu da de mâncare unui urs.
Nu fugi, pentru că provoci ursul să te atace.
Fă-i ursului cu mâna, vorbește-i pe o voce cât se poate de calmă (dacă ridici tonul se supără ursul) și deplasează-te cu spatele pe nesimțite.
Nu arunca mâncare la container sau pe jos și nu lua de la cantină alimente în dormitor.


Avem și un plan de evacuare lipit pe ușa de la dulap. În caz de incendiu sau dacă te atacă ursul. Zice cam așa. Dacă auzi alarma fugi afară. Zice că pe exit. Și cu litere mai micuțe: și fereastra poate fi considerată exit. Deci dacă vine ursul la fereastră o ștergi pe ușă și dacă vine la ușă o ștergi pe fereastră. Dar dacă vine și la ușa și la fereastră? Eu cred că atunci ai încurcat-o

.

duminică, 24 octombrie 2010

Gripă de sezon


M-am îmbolnăvit, acum am gripă de sezon. Stau cuminte în pat. Tușesc (nu prea), dar îmi curg nasul și ochii ca fluviul Iangtze. Sulfina zice că mi s-a mărit nasul de cât l-am suflat și am umplut toate șervețelele din casă. Că pare un cartof de Yukon și arăt mai sexos decât normal.
- Atunci, când nu mi-e nasul umflat cum arăt?
Dar nu mi-a răspuns.
Atunci, săptămâna trecută, am fost la un botez, înainte să iau gripa. Un botez fastuos, într-o sală decorată cu baloane, poate fac rost și de niște imagini video, umplute cu heliu, a venit să ne cânte Cătălin Arabu tocmai de la Toronto. Să ne îndestuleze cu manele, dacă le duceam cumva dorul. Eu nu le duceam, dar alții da. Desigur, au fost și piese originale, doar că Arabu a uitat să menționeze, turcesti (Gülsen - of of ) sau arabe (
Fadel Shaker - Ya Gayeb) traduse aproximativ. Ba am avut și dansuri din buric interpretate de două performere locale care au reușit să smulgă fișicuri de bancnote din partea masculilor.
- Știi ce prostie am făcut eu? (mărturisire din partea unui participant la botez de prin parțile Careiului), am băgat la chiloții ei de dansatoare o hârtie de 50 în loc de 20, dar acum prea târziu îmi aduc aminte.
Dansatoarele au fost destul de durdulii, se pare că moda scoabelor începe să treacă, una blondă și una neagră, ca în cărțile cu povești, iar copilașul care a fost botezat părea speriat de moarte, mai ales când era ridicat deaspra capetelor celorlalți și părea că domină sala într-un echilibru precar pe palma câte unui chefliu.
Să trăiască Nicolas Mario Todea!
Atunci „la mulți ani!” a fost cântat pe ritm de manea. Totuși, n-a dansat nimeni, ci l-au aplaudat pe ăl mic care iar s-a speriat dacă a fost ridicat prin aer ca o tiriplișcă
Atunci Sulfina a scanat tot ce s-a putut, soțul căreia a pus mână pe bucile nevestei cui, din greșeală, în mijlocul vreunui dans, ori cu intenție dacă bucile păreau prea obraznice. Unele chiar păreau. Eu n-am observat că vorbeam cu unii și cu alții. Însă pot să spun că majoritatea rochiilor și fustelor erau mult deasupra de genunchi (așa se poartă), iar dacă te uitai bine la fustele cu pricina, dunga de la chiloți era imposibil de văzut. E rușine să ți se vadă dunga de la chiloți, sau să se simtă la pipăit. Te poți compromite.

Din când în când fac temperatură, am revenit la gripa mea de sezon. Nu mi-am luat-o (temperatura) că nu știu cum se folosește termometrul. Pentru subsoară pare prea mic, să-l bag în gură nu-mi vine, iar altundeva e exclus. Vorba unui prieten, dacă începe să-mi placă? Mă uit la filme documentare sau de acțiune și sunt servit la pat. Eu zic că nu e prea rău să ai gripă, nu înțeleg de ce se feresc alții, ba chiar se îndoapă cu vaccinuri și fac niște efecte secundare de-ți vine să le plângi de milă. Mai citesc pe bloguri, pană acum n-am menționat, dar cel mai interesant mi se pare blogul lui Marcel Tolcea


.

miercuri, 6 octombrie 2010

Necropath



N-am avut încotro și m-am apucat să citesc în engleză. Pentru că așa ne-a cerut șeful.
- Aduceți-vă cărți de citit din belșug, ziare, reviste, cărți de joc, șah, table, din belșug, numai să nu-mi ațipiți, să nu-mi moțaiți, să nu vă pună dracu să-mi adormiți cu capul în piept ori pe masă că e jale.
Biliard nu, n-am avut voie, interdicție totală, un coleg se lăuda că are masă de biliard și nici ping-pong. Tot colegul ăla avea și masă de ping-pong. Desigur, interdicție. Nici popice. Mai degrabă origami. Nici laptopuri, nici telefoane mobile pentru că se intersectează cu radiourile operatorilor.
Primele două cărți le-am abandonat, erau înfiorător de slabe, recomandate de bibliotecară, abia pe a treia am dus-o până la capăt, Necropath (Eric Brown), care m-a ținut treaz în prima noapte, pe urmă, în final, m-a dezamăgit, eu nu înțeleg de unde toate laudele de pe copertă, de parcă ar fi fost o capodoperă.
Așa, pe scurt, Necropath e un polițist cu puteri paranormale, telepat și mai scanează și gândurile morților, iată cum afla criminalul. Plus niște implanturi în craniu care-l ajută să-și intensifice capacitățile paranormale de care se satură ca de mere pădurețe și părăsește agenția pentru care lucrează. Își schimbă identitatea și se refugiază pe o stație sau port sau ce e, cosmodrom, unde se pierde în singurătate, retras, ursuz, nesocial. Aude în cap mereu gândurile celorlalți ca un zumzăit perpetuu, provocându-i insomnii și stări depresive. Se umflă de droguri din cauza cărora își pierde funcția de erecție, se îndrăgostește de o fată.(platonic), fostă prostituată, pe urmă cerșetoare (mai are și un picior amputat după procedeul țiganilor noștri). Descoperă o conspirație mondială, niște monștri de pe o planetă colonizată de pământeni care prin saliva pe care o lasă în apa de băut (un drog puternic) sucește mințile oamenilor. Aceștia inființează o nouă religie de comuniune cu Dumnezeu. In timpul ședințelor sunt mâncați de vii de către monstru. Câte și mai câte. Niște monștri ancestrali de la începutul lumii. Agenția la care lucra trimite un asasin profesionist să-l elimine, doar așa pentru că și-a dat demisia (acțiune paralelă). In final, filosofii de trei surcele, explozii grandioase, asasinări care te țin cu sufletul la gură. Binele învinge răul.

O carte pe care ar trebui să o citească țiganii din România, dacă tot i-am pomenit (cei care știu să citească) se numește The last Oracle (James Rollins), New York Times bestseller, care îi ridică pe țigani la rang de supra oameni, conferându-le o aură de sfinți și profeți. Vai de curul lor. La un moment dat acțiunea chiar are loc în munții Carpați, probabil ca efect exotic.Cartea e scrisă după aceeași rețetă de succes ca și The Da Vinci code, super acțiune de tip Holiwood în care se amestecă aproape orice. Pythia, Grecia antică, agenții americane de spionaj și contra spionaj, ruși, KGB-iști, Cernobîli, arme nucleare, paranormali, tehnologie, indieni, totul de-a valma. Dacă poți să treci peste lipsa crasă de logică, peste dialogurile infantile și descrierile de doi bani, peste cât de inteligenți sunt americanii cam în orice situații, atunci e exact cartea pe care o cauți. Uite ce porcării am ajuns să citesc.
Mult mai interesant și mai antrenant mi s-a părut Beyond the Quantum (Michael Talbot) din care m-am ales cu niște informații și chiar cu idei pe care mi le-am notat pe niște ciorne ( poate le dezvolt cu altă ocazie).

Michael Crichton cu Time line, văzusem filmul, însă cartea are mai multe plusuri fără să fie extraordinară.

Cam astea, celelalte titluri nu mi le-am mai notat, în curând îmi cumpăr un book reader și poate voi putea fi mai selectiv.

miercuri, 15 septembrie 2010

Despre evoluția socială din România


Mi-am făcut scaun dintr-un butuc gros cât o traversă de cale ferată (8x8), era prin apropiere, altfel nu m-aș fi pus să-l car, mă dor bucile de la el, nu e îmbibat cu catran, mă rezem cu spatele de o pompă sau mai precis de cutia ei de viteze prin care circulă ulei cald ce-mi încălzește șalele și citesc. „Emperor” (Stephen Baxter). Cartea întâi. Am închiriat-o de la biblioteca din cartier de la secțiunea SF, tema e istorie alternativă, romanii îi atacă pe British, apar Caesar, Claudiu și tot felul de generali romani, nu știu ce treabă are asta cu SF-ul, cert e că anul viitor se ține un concurs de roman SF pe site-ul srsff, pe aceeași temă (istorie alternativă) la care aș vrea să particip cu condiția să nu lucrez la iarnă. E tipul ăsta, Marian T care de câte ori mă prinde online mă toacă la cap.
- Bă, scrie!
Alte planuri pentru anul viitor ar fi o vizită în România, deși am promis că nu mai vin cinci ani, anul trecut am fost destul de dezamăgit de evoluția politică și economică, dar mai ales cea socială românească. Aș face o escală la Stockholm unde se va ține Euroconul 2011 și unde lucrează unul din frații mei și una în Spania ca să-l văd pe Nichi de care m-a pocnit un dor. În ultimele săptămâni l-am tot sunat, pe el și pe Venera la ore imposibile din noapte. Dar pentru asta ar trebui să lucrez și să renunț la roman. O excursie peste ocean e întotdeauna costisitoare, mai ales vara, iar o venire în România mă costă cat trei concedii în altă parte. Nu o să detaliez de ce.
Mâine la prima oră am o întâlnire cu denturistul, o să dorm la el în scaun, după 12 ore și jumate la serviciu, chiar dacă la serviciu nu fac nimic (citesc) plus două ore de condus, aproape 200 km dus întors, o să arăt ca un zombie.
Pe colegul meu îl cheamă Janek Z, se omoară cu sudoku, are în jur de 55 de ani, divorțat, cu domiciliul undeva prin Thailanda. Anul lui se împarte în două. Șase luni în Canada când lucrează pe rupte ca să adune bani și șase luni prin lume la pescuit de femei, dacă ar fi să-l cred, când își cheltuie toată agoniseala. Poate-l cred că doar s-a inventat Viagra. Îmi povestește despre iubita lui, Thai, îi cer să nu intre în detalii, nu mai suntem în armată și nici nu vreau să mi-l imaginez pe Janek în acțiune.
- Ai făcut armata, Janek?
- Te cred. Tu nu?
- Ba da, și eu. Pe vremea mea era obligatorie.
Janek le știe pe toate. Cafeaua provine din Africa/Arabia degeaba l-am contrazis eu că a fost descoperită în America. O confundam cu arborele de cacao. Iar fasolea a fost adusă în Europa din America, chiar dacă se cultiva și în Asia din vremuri imemoriale.
- Dar porumbul și cartoful?
- Cu porumbul, cartoful și pătlăgeaua roșie e clar. Au fost aduse din lumea nouă.
- Da, e clar. Și cu ardeiul e la fel de clar.
- Ca și cu tutunul.
Pe la două dimineața se face frig de-a binelea, 4C, intrăm într-un cort pe care ni l-au ridicat scafolder-ii, cu masă, scaune și un radiator electric. Lance (celălatl coleg) joacă cărți (cacofonie inevitabilă) cu instalatorii, eu continui cu lectura, Janek își calculează salariul. Până la sfârșitul contractului nu mai avem zile libere, Janek a ajuns cu calcululele la 6500 pe săptămână și radiază, îi vine să ne pupe pe toți.
- Mai bine nu.
Pentru că după calculele sale poate pleca în Thailanda cu o lună mai devreme. Construcția rafinăriei e pe terminate, ar urma testele și probele de pornire. Care, după unele previziuni, nu se vor termina până în primăvara următoare.
Mi-am reluat locul cu spatele sprijinit de cutia de viteze sub care tancul de ulei pare ceva infernal. În ciuda temperaturii de afară. Dacă intru în cort risc să ațipesc. Dormitul în timpul programului de lucru se somează cu datul afară, ceea ce e contra indicat.
Duminică mi-am dorit să văd finala de tenis US open. Nadal vs Djokovic, dar s-a amânat din cauza ploii. Luni s-a întrerupt din nou. A reînceput după ce am plecat eu la muncă. E ghinion, dar e ghinionul meu.
Pe clubliterar a fost scandal. Nu e destul că m-a lăsat Sulfina singur. Parcă ar fi explodat clubul. Toată lumea fierbea și dădea în foc. Unii plecau, alții amenințau că pleacă, se mai și înjurau etc. Orgolii peste orgolii. Desigur, eu eram vinovat pentru că eu mă aflam la rădăcina evenimentului. Le mulțumesc celor care m-au încurajat pe parcurs. Îi mulțumesc în special lui Florin M care m-a scos, până la urmă, din încurcătură.

După-amiază o sun pe Sulfina:
- Ce faci?
E în Ontario, în vizită la soră-sa. Știam, desigur.
- Dar tu ce faci?
- Fierb fasole pentru chili. Tu ce faci?
- Eu am fost cu soră-mea pe la mall, cam asta. Tu ce faci?
- Eu am fost la dentist...la denturist, am adormit pe scaun, pe urmă acasă m-am băgat în pat și am adormit cu laptopul pe... știi tu ce.
- Aha, știu. Altceva?
- Altceva nimic. La tine?
- Am ajuns bine, m-a așteptat soră-mea la aeroport. La tine altceva?
- A plouat în fiecare noapte de când am început să lucrez nopțile, trebuia să mă gândesc că așa o să fie. Niște nopți nesfârșit de lungi. Vin foarte obosit, îmi vine să ațipesc la volan. La tine?
- Sâmbătă merg în Windsor, i-am sunat pe nași, le-am spus că le fac o vizită. Duminică merg la biserica din Windsor și mă reîntorc la London imediat după slujbă. La tine altceva?
- La mine nimic. La tine?
- Nici la mine.
- Bine, atunci te las, ceau!
- Ceau!

marți, 7 septembrie 2010

Facebook


M-am gândit, ceea ce deja e mare lucru, să scriu cronica unei nunți la care tocmai am fost invitat, altfel cum să mă vadă lumea că mi-am luat costum, dar m-am răzgândit. Pentru că Părintele cu care am stat la masă, ne-a avertizat cu degetul:

- Vedeți cum dansați, cum dați din mâini și din picioare, că nu știți niciodată când vă treziți pe facebook. Acum e la modă, acum oricine poate să ajungă pe facebook. Pe urmă a adăugat. Uite, pe ăla îl caută moartea și el dansează. La biserică zice că nu vine că-l dor picioarele.

Nu m-am abținut și am dansat. Să mă vadă lumea pe facebook. Ci m-am abținut de la băutură, să nu ies, totuși, cu ochii roșii. Sulfina nu s-a abținut nici ea, a dansat brașoveanca și nu mai știu ce. Iar la hore s-au prins și canadienii (invitații din partea mirelui), pe urmă lumea n-a mai vrut să danseze decât hore indiferent de melodie. Am încercat un cazacioc la Dan Spătaru și nu mi-a reușit. Așa că, până la urmă, m-am prins și eu în horă pe ”Trecea fanfara militară”.

Socrii mici au venit tocmai din Târgu Jiu, fiind olteni, deci habar n-am avut, de-ai lui Brâncuși, tatăl miresei a dansat toată noaptea, invita femeile la rând, a vorbit cu DJ-ul să mai oprească dracului horele, a zis că așa e obiceiul în România, le strângea pe femei de mama focului, păcat că n-am aflat și eu de obiceiul ăsta mai demult. Manelele au lipsit, din fericire, mulțumesc lui Dumnezeu, unele rugăciuni sunt ascultate. Poate din cauză că am stat cu Părintele la masă. Părintele ne-a avertizat:

- Beți responsabil, că poate ajungeți pe facebook

.

miercuri, 11 august 2010

La capătul răbdării


De-acum, când mă supăr pe Sulfina mea și vreau s-o pedespsesc, o ameninț.
- Vezi c-o invit pe mama la noi!

.

sâmbătă, 7 august 2010

Aleodor


Ce mai vreme va veni, ce mai vreme
Prin care voi trece şi va trebui s-o înfrunt
Pentru mine şi pentru tine
Când mă voi întreba dacă eşti
Dacă sunt

Ce mai vreme va veni, ce mai vreme
Fără întoarcere şi fără-nceput
Şarpe încolăcit din care viitorul lipseşte
Prezentul lipseşte
Nu ne rămâne decât timpul
Trecut

Ce mai vreme va veni, ce mai vreme
Ca un câmp albastru nesfârşit de narcise
Acolo unde îmi voi rezema gândurile şi trupul
Şi-mi voi lăsa ochii să-mi cadă
Plapomă
Peste vise


.

luni, 26 iulie 2010

Deasupra norilor, prin cer


A venit mama, dar cu avionul. A avut loc pe aripă, la geam, ceea ce a cam deranjat-o peste oceanul Atlantic, deasupra norilor, prin cer. Cerul e mult mai aproape de pămant decât cred unii și nu se unește cu el pe linia de orizont, ci e o impresie. Casele se vedeau foarte mici, cât se putea vedea din cauza acoperișurilor și mai ales a aripei de avion, tot o impresie pentru că, în realitate, casele își păstrează dimensiunile, și ogoarele la fel de mici și apa se vedea foarte mică.

- Cum a fost cu avionul? așa am întrebat-o eu.

Mama a venit contra fusului orar și și-a dat peste cap ritmul ei biologic. Adoarme când vorbesc cu ea, cam prin mijlocul conversației, iar eu adorm când îi vine ei cheful de vorbă. Pentru că eu am alt bioritm. Canadian!

- Dar în Budapesta cum a fost, iar am întrebat-o.

A doua zi mi-am sărbătorit ziua de naștere și pe a Sulfinei, mama nu se aștepta să avem atâția invitați care vorbesc românește. Plus copiii lor. Plus că salata arăta la fel ca cea din România, varza la fel, roșiile aproape identice, ceapa, cartofii... Până și carnea de pui sau din ce era.

- Păi, mie mi-a spus frate-tău că la voi puii sunt îndopați, când ies din găoace deja sunt buni de tăiat.

- Ăia sunt puii de export.

N-am fost prea sigur, i-am arătat ouăle și mama a recunoscut atunci că și ouăle arată ca ouăle românești. Numai că românii le cumpără de la Kaufland, pentru că sunt mai proaspete decât cele ale producătorilor autohtoni, adică ouăle țăranilor pe care le tot adună până fac de un coș de ouă și abia pe urmă le duc la piață, după o lună, gata clocite. La Kaufland nu, ci la Kaufland ajung din cuibare printr-un sistem de jgheaburi direct în magazin.

- Dar la Londra cum te-ai descurcat? am întrebat-o pe mama, că matale nu vorbești engleză.

- La Londra am schimbat terminalele.

- I-ai înțeles pe englezi?

- Nu, dar ce crezi, nici ei nu m-au înțeles pe mine!

Și nici ungurii n-au înțeles-o, iar în Edmonton m-a chemat un ofițer înăuntru să-i scriu mamei declarația de vamă.

- Ai adus țigări?

- N-am adus.

- Alcool?

- Alcool da, o sticlă de țuică de 2,5 litri pentru tine.

- N-ai voie decât un litru.

- Păi tu scrie o sticlă, fă pe prostul.

- Nu pot, acum sunt numit translator oficial.

- Dar de ceaiuri nu le spune, poate mi le confiscă. Și nici de haine, că și de haine am nevoie, scrie că am geamantanul gol.

Dar n-am scris, că eram oficial, am scris că bagajul mamei e burdușit cu ceaiuri, haine și o sticlă de țuică românească de dimensiuni canadiene.

- Aici, la voi, dar asta e părerea mamei care coincide cu a mea, e foarte mulă verdeață, cât vezi cu ochii, în mijlocul orașului. Păduri și animale sălbatice. Parcă ești la țară. Ia să te uiți pe internetul ăla al tău ce suprafață are Edmonton.

- Aproape 700 de km patrați!!

- Asta e mult sau e puțin?

- Cam trei Bucureștiuri la un loc.

- A, păi nu-i așa mare.

sâmbătă, 24 iulie 2010

A venit mama


Incerc sa ma las de fumat. Orice sugestie de la cei care au trecut printr-o experienta similara, sau stiu de la altii, e bine venita.

luni, 21 iunie 2010

22 iunie




Dragă Sulfina,

asta am vrut să-ți spun, de ziua ta, că te iubesc! Pentru că iubirea pentru mamă e altfel și pentru fiică e altfel, dar pentru iubită e cu totul altfel. Pentru că sunt bărbatul de azi datorită ție și copiii noștri sunt bărbații de azi datorită ție. Și iată trei bărbați care te iubesc, copiii cu iubirea lor de copii, dar eu cu iubirea mea de iubit.

La mulți ani!


.

luni, 14 iunie 2010

Jurnal întârziat


17 mai

Locuiesc în modulul KK, o baracă în toată regula. Dacă era triplu K mai înțelegeam și eu ceva, dar așa nu, li s-au terminat numerele sau ce-s cu literele astea duble. Mai e una, OO.
- Pentru că există și modulul K simplu (îmi explică un turc originar din Izmir, cu care stau la masă).
- Și care e diferența?
- Diferența e că modulul KK e baracă de fumători.
- Și modulul K nu.
- Ba da, și modulul K e de fumători.
Ca în gluma cu ciobanul care avea oi albe și oi negre.
- Bine și atunci care e diferența?
- Diferența e că modulul KK are aer condiționat.
Și K nu. Dar nu i-am mai spus-o de frică să nu-mi răspundă, ba da, și modulul K are aer condiționat.
- Aha...
La lucru pute de-ți pică părul din nas. Din procesul de ardere se degajă sulf și combinații de sulf, toate put. Și prin metan, butan, propan și ce mai au pe-aici, bagă mercaptani care sunt mai grețoși chiar decât căcatul. Însă conducerea se spală pe mâini. Doar ne-au dotat cu măști contra gazelor. Căldura, pe de altă parte, e ucigătoare. S-a lăsat cu temperaturi peste 25 C, iar acolo unde lucrez (înăuntru) sunt plin de cuptoare și cazane ce produc abur. Conducte și țevăraie pretutindeni ca niște mațe încâlcite. Abia aștept săptămâna viitoare când se anunță ninsoare.
Bineînțeles că n-am cerut cameră de fumători, e prima oară când stau în una. Altceva nu mai aveau. Tipului de la cazare i-a părut rău. Eu nu l-am crezut. Cred că, dimpotrivă, s-a înveselit.
- Băi, ce ipocrit ești.
Dar nu m-a înțeles, că i-am spus-o în românește.
- Pardon me?
- Lasă că vă știu eu.
De cum intri pe hol te și lovește un balsam de fum de țigară ieftină și scrum.
- Pentru că e modul de fumători, mi-a explicat turcul din Izmir.
- Da, știu, KK

18 mai 2010

Azi la cină am avut un New York Steak. Am cerut medium rare și nu l-am mâncat nici pe jumătate, bucătarii de aici habar n-au să-l pregătească, noroc că am cerut și pește.
Tot azi, după masa de prânz, când ieșeam de la cantină, m-a pescuit security (adică portăreasa) că n-am voie să scot nimic de la sala de mese, căram un grapefruit în mână, voiam să-l mănânc în pauză, la serviciu.
- Nu se poate, e împotriva regulamentului.
- Fie. Căcam-aș pe regulamentul vostru!
Mi l-a luat din mână. Dar tot i-am spus beach, adică curva dracului. Ce bine e să mai știi și altă limbă decât cea oficială. S-a uitat după mine. N-a înțeles, dar precis a bănuit, am uitat că trebuie să zâmbesc când înjur. Așa că m-am nervat de privirea ei și m-am răzgândit. I-am cerut grepfruitul înapoi, i-am spus că mă întorc în cantină și-l mănânc acolo cu lingurița. Nu se aștepta. L-a început n-a vrut să mi-l dea, până am amenințat-o că-i fac raport pentru intoleranță la bărbații de etnie română. A căscat niște ochi cât ferestrele.
- Putoareo!
M-am dus într-un colț și am băgat fructul în buzunarul de la pantaloni, deși era cam mare. Am trecut din nou pe lângă portăreasă, cu pantalonii umflați unde trebuie, dar n-a mai spus nimic. A privit în altă direcție. N-are voie să te caute în buzunar, deși parcă aș fi vrut.

19 mai 2010

Azi nu scriu nimic, am lucrat 12 ore și mai bine mă uit la un film. Au curs apele pe mine ca pe Athabasca River.

20 mai

Tot 12 ore am lucrat, se pare că ăsta e programul de-acum pană se termină. Poate se termină joia viitoare.
Azi am lucrat la cota patru. E interesant cum se numerotează etajele. După etajul doi vine doi jumate, unde lucrez de obicei. Pe urmă vine trei, trei și-un sfert, trei jumate, patru, patru și-un sfert, cinci. După cinci mai urmează și altele, dar nu mai sunt numerotate, că acolo nu mai urcă liftul.

21 mai

Azi e Constantin și Elena. Nu spun sfinții, că n-au fost sfinți, dar deloc. Decât împărați. Cine i-au canonizat sfinți, IoanaT, e treaba lui.
Citesc cartea asta, în pauzele de la serviciu, Scândura lui Afansol. Îmi place mult de tot, am mai citit-o odată în 91 când a apărut. Autorul (Dan Giosu) are o imaginație debordantă și o inteligență aparte în construcția textelor. Numele personajelor sunt de-a dreptul spumoase și n-au legătură cu nimic. De altfel nici prozele nu trimit la nimic, nici la mituri, nici la legende, sunt exerciții pure de virtuozitate stilistică. Subiectele sunt hilare, absurde, dar nu de un absurd împins peste limită cum e la Urmuz, nu-mi place Urmuz, l-am citit din curiozitate doar, într-o cărțulie de câteva pagini, mai mult coperta de ea. Mai degrabă îmi place Daniil Harms.
La sfârșitul volumului există și o postfață semnată de Nikita Danilov care bate câmpii cu grație, o postfață scrisă grăbit și cu mâna stângă.


22 mai

în ultimele zile, după o săptămână de nădușeală, s-a lăsat cu un frig de te piși pe tine. Eu, cel puțin, mă piș tot timpul. Dar nu pe mine. Pe o pancardă, chiar la intrarea în exploatare, scrie că Suncor e prima companie care a rafinat bitumul. Sund curios când s-a întâmplat asta că și Ceaușescu al nostru a construit ceva pe bază de șisturi bituminoase la Anina, o fabrică falimentară, de pe urma căreia a rămas un munte de steril. Ceaușescu a clădit multe fabrici falimentare, dacă nu chiar o industrie, însă roadele le culegem abia acum. Când lucram la combinatul petrochimic țin minte că prețul polietilenei la vânzare era mai mic decât costurile de producție și cu toate astea, din când în când, auzeam expresia depășire de plan. Ba se mai dădeau și prime. Ba s-a mai deschis o instalație similară și la capul Midia. Și una pe platforma Teleajen, Ploiești.

23 mai

Contractul mi s-a încheiat fără veste. Îi las Sulfinei mesaj pe telefon că mă întorc acasă. Să se pregătească de acțiune. Că tocmai am terminat ziua de lucru și în jumate de oră mă pornesc la drum. Nu fac nici duș, nu mă duc nici la masă. 500 de km par o veșnicie. Undeva pe la mijlocul distanței începe să ningă peste pomii înfrunziți și două căprioare îmi taie calea cu grație. Opresc pentru o cafea și alimentare cu benzină. După aproape cinci ore dau buzna în casă cu cele două genți pline de haine peste Sulfina mea care a ațipit în fața televizorului și rămâne stupefiată de surpriză, nu poate să articuleze un cuvânt. Nu ascultase mesajul.
- Visez?
- Tu poate visezi, dar eu sigur nu, că-mi tremură picioarele cât am apăsat pedala aia de accelerație.
Ce urmează nu mai ține de jurnal, iar vecinii n-au decât să ne suporte chiar dacă e o oră târzie

.

miercuri, 9 iunie 2010

16 mai


Am prins o durere de șale de când am fost în Mexic, unde am zăcut mai mult la umbră. M-am întors de-acolo prăjit și jupuit și cu mâncărici ca după râie, pentru că, într-o zi, cu toată fereala mea, m-a pus dracu să mă joc cu găletușa în nisip și să clădesc castele. Iar după ce m-am plictisit am tras și-un fotbal pe plajă, cu mexicanii, cred că de-acolo și durerile de șale. Fără încălzire înainte, fără nimic. Încălzire numai de la soare. Adică prăjeală. Am băgat și două goluri, dar prietenul meu Nielu nu m-a crezut, a zis că mă laud.
- Taci, bă, că te lauzi. Așa mi-a zis.
- Nu mă laud, ci am băgat două goluri.
- Păi tocmai de aia te lauzi.
- Ci dacă vrei să știi am stat și în poartă și am luat vreo trei boabe.
Atunci m-a crezut. Eu nu înțeleg de ce prietenii te cred numai când faci ceva prost, când faci ceva bine îți reproșează că te lauzi. Ce mare brânză să dai două goluri împotriva mexicanilor? Poate că mă laud, să zicem că mă laud, dar sunt sincer. Cred că e o deosebire între a te lăuda sincer și între a te lăuda pur și simplu.
- Hai mai bine să bem un tequila. Fac cinste.
- Ba, fac eu cinste.
- Ba nu, fac eu.
Cinstea o făcea cel care meregea la bar, altfel băutura era gratuită că de aia plătisem totul inclus.
Încă din a doua zi de concediu ne-am repezit în excursie la o fermă de crocodili. Am mers cât am mers cu autobuzul și pe urmă ne-am îmbarcat într-o barcă cu motor mexicană. Pe barcagiul nostru îl chema Hector, i-am spus că are nume de grec legendar, iar el a zis că nu crede, el crede că are nume de spaniol.
- Dar nu legendar!
- Ba da, legendar.
- Ăsta se laudă (l-am pârât lui Nielu).
Era metis toată ziua. Am tras o fugă și până la Portul San Blas, unul din primele porturi mexicane (fondat în 1531) un orășel amărât, vai de capul lui, o sărăcie în provincia aia (Nayarit) și o mizerie pe străzi de-ți venea să te tragi de păr.
Cu barca am trecut printre mangrove, copaci cu crengile în apă (sărată) și radăcinile în aer. Junglă de-a binelea, norc de culoarul de apă, altfel ți-ar fi trebuit o maceta. Sau un pistol cu laser. Bineînțeles că am văzut și crocodili, stăteau neclintiți cu gurile căscate și înmagazinau raze de soare. Își conservau energia. Adică. Am văzut și pui de crocodil, asta când am ajuns la crescătorie. Ba chiar și ouă. Și iar crocodili adulți, niște namile prin cuști de nu se mai terminau. La întoarcere, Hector a greșit drumul și așa ne-au depășit toate celelalte bărci cu turiști ca noi. Ocazie cu care am văzut o iguană, la fel de neclintită ca celelalte reptile, mi-a arătat-o Hector șifonat pe el însuși.
Ziua următoare am mai făcut o excursie, la Tequila, orașul care dă numele băuturii și nu invers. Jose Cuervo. Am vizitat distileria și am gustat bunătățile distileriei. Tequila era un oraș mai spălat decât ce văzusem până atunci, cel puțin în centrul său, iar fabrica arăta chiar bine. Am gustat și din agave. Crude și la cuptor. În drum, trecând pe lângă nu știu câți vulcani, am remarcat și culturile de agave, din care se prepară Tequila, am văzut mai ales întinderi nepopulate și necultivate, am mers cu autobuzul ăla toată ziua de m-am săturat. E mare Mexicul. A doua zi mi-a fost rău și n-am ieșit din cameră pană seara. Poate de la apă. Toată lumea mi-a spus să nu beau apă de la chiuvetele mexicane că mă îmbolnăvesc și nici să nu mă spăl pe dinți cu apa lor.
- Dar cu care?
Nici nu mai țin minte dacă m-am spălat pe dinți sau am băut, cert e că am pățit-o. Trebuie să-mi bag mințile-n cap și să nu mai fac pe Gică contra. În penultima zi am ieșit în larg la balene. Iar mă laud. Ne-am întâlnit cu câteva, se jucau pe lângă barca noastră, negre ca smoala. La întoarcere am oprit pe o insuliță la snorkeling. Ce snorkelling că era apa de juma de metru vedeai totul fără să-ți mai bagi fața în ea. Și nici nu prea era de văzut, decât o grămadă de gunoaie aruncate de turiști. Pe urmă, în ultima noapte, a fost cutremurul din Chile. Sulfina s-a înfiorat toată. Lumea vorbea de tsunami, prietenii noștri chiar au urcat pe terasă să nu-i prindă valul. Pe plajă, o trupă de muzicanți ambulanți își târau instrumentele, cu pălăriile lor de paie (sombrero sau ce erau) păreau niște broaște țestoase, habar n-aveau nici de cutremurul din Chile nici de tsunami pe care-l așteptam noi să apară dintr-o clipă-n alta. Le-am dat 100 de peso să nu mă-ntoc cu bani mexicani acasă și ne-au cântat o polcă mexicană. Contrabasistul avea o voce nemaipomenită, așa că am invitat-o pe Sulfina la un dans furând la sfârșit câteva aplauze celor de pe plajă. Dacă tot e să mă laud. Atunci încă nu mă dureau șalele, abia după ce m-am întors acasă am început să simt junghiurile

.

luni, 7 iunie 2010

15 mai

Ieri a fost vineri dar azi nu mai e, azi e sâmbătă.. În România e deja duminică, unii se trezesc la ora asta, se scoală din pat și se pregătesc să meargă la biserică. Sunt foarte multe biserici în România în ultima vreme. Am vizitat și eu câteva. Pentru că se construiesc pe bandă rulantă. S-a trecut dintr-o extremă-n alta. Și foarte mulți popi. O armată întreagă. Iar lucrurile n-au să se oprească aici. Lucrurile se vor opri abia când popii vor deveni mai numeroși decât cei care nu vor fi popi. De la sine. Mi-e teamă să nu iese cu scântei din cauza densității, pentru că hai să fim corecți, românul mai degrabă s-a ticăloșit în ultimii 20 de ani decât s-a pocăit. Dar nu știu dacă e vreo relație de proporționalitate între numărul de păcătoși și cetele de preoți. Mai sunt și mănăstirile, că e bine să existe și concurență... Gata, frână!

Și uite cum stau eu fără nici o știre de niciunde, rupt de lume la capătul pământului. A planetei. Poate că e bine așa, că nu știu. Am sunat-o pe Sulfina de la o cabină telefonică. Cabine telefonice avem.
- Îmi țin jurnalul, i-am spus.
- Înseamnă că n-ai internet, s-a prins ea. Tu nu-ți ții jurnalul decât atunci când n-ai internet. Te-am prins?
- M-ai prins.
Și barăci avem, chiar locuim în ele. Avem și cartele telefonice. La chioșc. Și ziare avem la chioșc numai că eu nu citesc ziare, mereu aceleași crime prin ele, comise mereu de criminali, crime de care m-am cam săturat. Așa cum m-am săturat și de reclame. Nu există pagină de ziar să nu vezi mașini de vânzare. Sunt atât de multe mașini de vânzare în ziare de parcă le-ar oua gâștele din zbor.

La serviciu e obligatoriu să cari cu tine masca de gaze. Ai o gentuță pe care o agăți de o centură, bagi în ea masca și o cari la șold. Ori la spate. În timp ce mergi te bate la fund. Dacă simți gaze otrăvitoare îți pui repede masca. Are și filtru. C 100, nu știu de la ce vine. Dar dacă oxigenul e deficitar n-are rost să-ți mai pui masca, nu ajută la nimic, crapi oricum cu tot cu filtru. La șapte jumate dimineața e ultimul autobuz. Te urci în el, faci zece minute până la uzină. Eu urc în cel de șapte și-un sfert, să fiu sigur că ajung la timp. Sunt conștiincios adică. Îmi place să fiu conștiincios. Mai ales duminica și sâmbăta când sunt plătit dublu.

În pauze citesc. Îmi pare rău că n-am luat biblia cu mine. Nu că n-aș fi citit-o deja din scoarță-n scoarță, dar să scot niște citate din ea cu care să-i dau peste nas Ioanei T. Am luat, în schimb, alte cărți. Ultimele rămășițe de cărți în limba română pe care încă nu le-am citit de două ori. Pe urmă n-o să am încotro, voi trece la cărți în limba engleză, deși nu-mi place să citesc în engleză. Nici măcar cele scrise originar în engleză. Prefer traducerile românești. Mie limba română mi se pare foarte frumoasă și exotică. Chiar elegantă. Mă relaxează când citesc în românește și mă binedispun. Mai ales dacă sunt cărți scrise de autori români. Nu chiar orice autor român pentru că unii mă plictisesc la fel de mult ca francezii sau rușii contemporani. Cel mai rău mă plictisesc autorii români din generația 2000. Ei, nu toți. Au o atmosferă aproape pornografică în cărți sau scabroasă, de parcă sexualitatea nu poate fi scoasă din contextul pornografic și scabros. Și droguri, ca și cum ei ar fi descoperit drogurile. Viața nu e numai pornografie, droguri și căcat. Vorbesc și eu de unul singur, nu mă cert cu nimeni. Însă cel mai mult mă nervează englezismele, unii din autori au ajuns să-și pună și titlurile poeziilor în engleză. Așa se zice, că e șic. La modă. Lăv iu, hani.

Majoritatea colegilor mei de aici sunt quebequoși, nu-i înțeleg ce vorbesc. N-am uitat nici eu franceza de tot. Quebequoșii nu vorbesc franceză însă, ci își bat joc de ea așa cum au început și românii să-și bată joc de limba română. Să spună marfă la orice și nașpa. Plus englezismele de care pomeneam. Pe Maria n-o mai cheamă Maria ci Mery. Și nici nu mai e drăguță, ci sweet. Și lumea nu-și mai urează drum bun, ci take care.
Nu știu de ce mă nervez că doar sunt singur în cameră. Poate sunt lovit cu leuca. Mai bine mă uit la un film

.

vineri, 4 iunie 2010

Poem în gerunziu armonic


Erai tu (bocănind) în bocancii cei negrii de la vânătoarea de capre înapoi alergând
Te priveam, eram preşul ce-l călcai cu noroi, cu pământ
În picioare peste trupu-mi înainte înapoi pendulând

Erai tu cu toporul, cu cuţitul, cu puşca, cu cartuşe şi câinii de la vânătoare sosind
Îţi pândeam apăsarea piciorului stâng, ascuţimea privirii
Mă făcusem fereastră, oglindă, chipu-ţi aspru din alt unghi să-l surprind

Te-ai oprit la fântână, m-ai cuprins cu o mână, eram ciutura, eram lanţul cel greu scârţâind
Eram apa cu care îţi spălai oboseala şi rana, eram boarea
Dogoarea, eram vântul vuind

Erai tu, intrând în livada cu meri şi caişi în tumbe prin iarbă şi prin flori lunecând
Eram eu printre ramuri, cireaşa cea coaptă
Căutându-ţi privirea şi gura, oftând

Erai tu în cerdac, ai paşit peste prag, te-ai lăsat obosit pe un pat, adormind
Eram eu aşternutul cu miros de lavandă
Ofrandă. Din visul ce-l visai. Suspinând

.

marți, 1 iunie 2010

13 mai

Drumul spre Fort McMurray a fost liniștit (întotdeauna e liniștit dacă nu te agiți de unul singur), mai puțin când apăsam pedala de frână și mi se scutura mașina. Am niște probleme cu frânele, plăcuțele au ajuns la 25%, trebuie schimbate discurile și saboții pe față. Parcă nu-mi vine să mai bag bani în hârbul ăsta de mașină. Buikul meu LeSabre, un model ieșit din fabricație. Parbrizul pe față a crăpat de la un capăt la altul, suspensiile sunt praștie, motorul mănâncă ulei și mai și picură, caroseria e plină de găuri și rugină pe la poale, iar vopseaua începe să se scorojească. Aerul condiționat nu mai funcționează de anul trecut. A îmbătrânit Buikul meu. Dar eu nu, n-am îmbătrânit, eu mă mențin la 40 de ani +.

După 500 de km am ajuns la destinație. Mă așteaptau numai lucruri noi. Prima oară în campusul Milenium. Prima oară lucrez pentru TransAlta, prima oară lucrez prin compania Aecon/ Lockerbie and Hole. Și tot prima oară voi lucra la o turbină de pe timpul lui Pazvante Chiorul.

Ce-am luat cu mine.
12 tricouri. Pentru că așa mi s-a spus, merg pe 12 zile.
12 perechi de ciorapi, din același motiv.
12 perechi de chiloți. Tot din acelaș motiv. Restul dau ei, adică salopetele. Fără salopete nici directorul nu intră în instalație. Așa-i trebuie.
Ceas deșteptător (foarte important!!, mai important decât chiloții).
Scule de bărbierit (tot așa, mai important decât chiloții). Bărbieritul zilnic e obligatoriu. Ca-n armată.
Laptopul, cărți de citit, filmele. Mai important decât chiloții.
Bocancii de muncă, șlapi de baie, prosop, săpun, pastă de dinți. Periuța am uitat-o acasă, ceva trebuia să uit.
Țigările (mai important decât chiloții și ciorapii la un loc)
Actele, acreditările, dispatch-ul (habar nu am cum îi spune în românește)
Și hainele de pe mine.

Surprize:
prima surpriză e că nu mai au camere de nefumători. A doua, camerele n-au nici televizor, nici telefon. A treia și cea mai năprasnică, nu au internet. Bine, o să stau fără internet că mi-am luat vreo 300 de filme cu mine. O să-mi țin și jurnalul cu ocazia asta, deși nu mă pricep la jurnale. Cine vrea să citească jurnale să intre pe blogul lui delaskela. Lui delaskela nu i se întâmplă cine știe ce, dar scoate niște chestii din nimic de te ține cu inima la gură. Sar femeile pe el, iar el le ia mințile, ce mai. Cu toate că s-a cumințit, nu le mai hăituiește cum o făcea prin cartea aia, abisex. Sau așa cred eu. Acum pregătește o nouă carte, noaptea pisicilor lungi, să vedem ce le făcea pisicilor

.

duminică, 30 mai 2010

Ziua tuturor sfinților


Asta a fost azi. Ziua tuturor sfinților din calendar și a celor nemenționați în calendar. De-a valma. Altfel calendarul ar ajunge carte de perete. Sau ceaslov. Pe de altă parte, în Edmonton a nins ceva de speriat, îți intrau fulgii în ochi și în gură și chiar și-n urechi, bine că nu ține mult, e doar o ninsoare de vară. Tot pe de altă parte, Ștefan cel Mare a fost canonizat sfânt. Ștefan cel Mare care „omora fără județu...” (amintrilea era om bun...). Cred că am mai scris despre asta, e un subiect preferat. Pe lângă faptul că avea copii prin mai toate satele de răzeși. Ștefan Voievod dezvirgina fetele într-o veselie, se pricepea, era rutinat și dibaci și o făcea cu suflet. Plus oleacă de transpirație. Dar nu se pune. La mine, dacă-mi înșel o singură dată nevasta, se pune. La mine se pune orice, fiind un plebeu obraznic și cârcotaș. La mine se pune și cu gândul și, Dumnezeu mi-e martor, puține femei au scăpat gândurilor mele necuvincioase de păcătos ce sunt.
Dar azi la biserică mi-a plăcut. Părintele a ținut o predică mai elaborată și nici n-a mai repetat-o, la sfârșit, în versiunea englezească. A fost mai degrabă o incursiune în istoria ortodoxă și a sfinților ortodocși. O lecție de cultură. După atâtea duminici pe care le-am chiulit (din cauza serviciului), însfârșit, iată-mă din nou într-o comunitate de limbă română. Ca un pansament.

vineri, 28 mai 2010

Jurnal întârziat


12 mai 2010,

am găsit, însfârșit, un loc de muncă în oraș. Un loc după care am alergat toată toamna și toată iarna (la un loc). Mă apucase și desperarea, o iarnă prelungită, peste tot se anunța că economia Canadei și-a revenit iar eu nu reușeam să-mi găsesc un serviciu stabil. M-au sunat de la o tipografie, una medie ca mărime, parcă mai conta, până la urmă a și contat, ceea ce m-a excitat pe loc. Mi-am luat jumate de zi liberă de la ciocănarii din rafinărie și m-am repezit la interviu. I-am mințit că am o întâlnire cu dentistul. M-am și parfumat. Și mi-am îndesat o cutiuță cu tic tac în buzunar.
Prima întrebare, după ce mi s-a oferit un loc, a sunat cam așa, adică m-au luat ca din oală:
- Cât vrei?
De surpriză nu-mi mai găseam cutiuța cu tic tac.
- Poftim?
- Câți bani!
- Aa... e vorba de salariu.
- Da, orientativ. Aproximativ.
Nu-i interesau ce știu să fac, ce istorie am, dacă scriu fluent în engleză, dacă nu sunt cumva handicapat, nimic despre mine, de îndemânările mele mecanice, dacă aveam sculele mele (nu alea!), ci cât de ieftin mă vindeam. Nu-i interesau dacă nu cumva sunt rasist, misogin, din dialog, ori dacă urăsc animalele. Mă bărbierisem, pentru impresie, arătam ca scos din cutie.
- Dar câți mecanici aveți?
Pentru că încercam să trag de timp, din răsputeri, intrând direct în defensivă. În mod normal întrebarea cu salariul trebuia să fie ultima. Am tras concluziile. Sigur că aveam un salariu în capul meu, dar unul coroborat cu discuțiile, cu întrebările pe care mi le puneau ei și cele pe care urma să le pun eu.
- Niciunul! Doar un electrician la întreținere.
Adică le ardeau buza după un mecanic.
- Accept. Și i-am spus cucoanei de la angajări cât accept eu, cât avusesem cu doi ani în urmă adică, când mai lucrasem în oraș. Am accentuat, ăsta a fost ultimul meu salariu în oraș. Fără să mint, fără sa adaug un firfiric. Un salariu decent. Cu toate că de acasă mă pregătisem să negociez vreo doi dolari peste.
Alte întrebări nici nu s-au mai formulat. Cucoana de la serviciu de cadre mi-a arătat tipografia și mi-a explicat ce fac ei acolo. N-am înțeles-o din cauza gălăgiei, dădeam numai din cap politicos, ca un pekinez, că da, aha. Tipăreau, ce să facă. Și țineam tip top-ul sub limbă. Sub limbuță. Mă gândeam că dacă îmi arată tipografia îmi acceptase salariul. Se subînțelegea. Poate trebuia să fi cerut mai mult, mi-a trecut prin cap scurtcircuitându-mi gândurile. Pe urmă am făcut cunoștiință cu șeful de la mentenanță, cu Larry. Un tip ursuz și morocănos, plictisit, își examina bocancii cu o mutră de parcă tocmai îl părăsise nevasta. Iată ce aveam să aflu, nevastă-sa tocmai îl părăsise și trecea printr-un divorț. Nu primul, tot din auzite.
A doua zi m-au sunat, eram la rafinărie cu contractul pe terminate și i-au transmis băiatului meu că mă angajează, dar nu-mi poate oferi decât atât, atât fiind substanțial mai puțin decât cerusem eu. Atât pot ei să-mi ofere, take it or leave it, m-au apucat și pe mine englezismele, însă așa s-au exprimat, adică să fiu înțelegător, nu e ceva personal. Compania e o afacere de familie și nu-și pot permite extravaganțe salariale. Cum nu-mi place să mă târgui prin telefon, m-am dus din nou la tipografie, cam plouat la moacă, cam pușcat într-o aripă.
- Salariul ăsta e bătut în cuie?
Doar că în engleză sună diferit iar eu începusem cu politețurile obișnuite, cu ce mai faci și ce ce frumos e pe-afară. Însă după treaba cu bătutul salariului în cuie m-am simțit privit cu rezervă. De șefa de cadre și șeful de la mentenanță. Circumspect. Larry ăla. Deja le păream dubios.
- Se indexează, de exemplu (că mă omor după exemple) automat, în fiecare an, cu inflația?
Au căscat ochii și mai mari de parcă n-ar fi auzit niciodată de inflație.
- Păi noi îți facem evaluarea o dată pe an și dacă merge bine (compania) îți creștem salariu.
- Dar eu nu vorbeam de mărirea salariului, ci de indexarea lui. Și compania își ajustează prețurile în funcție de inflație altfel nu rămâne în afaceri. Eram destul de sigur. Se duce pe copcă, dă faliment. Nu mai țin minte cum am tradus copcă. Măririle de salariu aș dori să le discutăm separat.
Au încremenit, așa mi-au făcut impresia. Poate le spusesem vreun secret de care habar nu aveau. Nu-mi prea venea mie să cred. Până la urmă, Larry, șeful mentenanței, a exclamat.
- O să ne gândim la sugestia ta.
Mai degrabă se gândea la divorțul lui. Până la urmă nu m-am ales cu niciun răspuns concret. Însă am clarificat o treabă. Nici ei nu mă mai voiau neapărat, nici eu nu mai păream atât de excitat.
Luni a fost prima zi. Măcar pentru satisfacerea orgoliului personal. Luni, mai, pe zece. Pentru că așa bătusem palma. Negocierile au fost scurte. Am acceptat oferta lor inițială, cu toate strângerile de inimă. Mă alesesem cu programul de la șapte la trei jumate. Argument rămas în balanță. Mă atrăgea și faptul că eram în oraș. Că nu mai trebuia să plec pe coclauri. Că nu mai șomam iarna.
Luni mi-am luat în primire locul de muncă, cu câteva scule și salopetă de-acasă. Îmi trecuseră emoțiile. Plus iluziile. Tipografia era la 17 km, o azvârlitură de băț, îmi convenea și din punctul ăsta de vedere. Și am mai prins și o dimineață însorită și caldă de primăvară. La ieșirea de pe White Mud, la intersecția cu 99 St, un marfar se târa leneș printre bariere, m-a ținut zece minute pe loc, noroc (de fapt ghinion) că, fiind prima zi de muncă, mă pornisem mai devreme de-acasă și-mi propusesem să nu mă enervez orice ar fi. Mă îmbrăcasem cu unul din tricourile mele favorite și-mi fixasem un zâmbet profesional.
- Uite, fă piesa asta, mi-a șoptit șeful moale, cu moaca lui supărată pe lume, arătându-mi o rolă de aluminiu. A trebuit să-mi repete de două ori, era o hală gălăgioasă.
- Păi nu pontez și eu de intrare pe undeva? Am semnat și hârtiile de angajare pe care mi le-ați lăsat vinerea trecută...
- Pontezi mâine.
Nu tu protecția muncii, nu să-mi prezinte atelierul și să-mi arate unde ținem sculele speciale, care sunt utilajele ce urmează să le întrețin, unde mă spăl pe mâini sau beau apă, la ce ore am pauzele etc. Ori măcar câteva detalii tehnice pentru ceea ce tocmai îmi dăduse să fac. Nu mai lucrasem pe mașini de mai bine de trei ani. Nici pe freză, nici pe strung, nici pe nimic. Și, deodată, mă pomenesc cu cote de rulmenți.
- Da, șefule.
- Cotă pe cotă!
Nici să-mi spună dacă mașinile au abateri, bineînțeles că strungul băga conicitate, am aflat-o când a trebuit să repet piesa. Am încercat eu s-o dreg dar, la sfarșit, ca să scot măsura la fix, am dat cu șmirghel și am și pierdut doi tau într-o clipire de ochi. Am aruncat-o repede la gunoi, iar la a doua încercare m-am oprit la jumate de miime.
- Șefule, am lăsat-o strânsă jumate de tau.
- Păi asta e enorm, a făcut el, umflându-și buzele. Privindu-și vârfurile bocancilor. Bosumflat. Un sfert mai merge.
Numai că eu nu aveam instrumente de măsură pentru un sfert de tau și nici el. Șeful meu mânca c..., pardon, dar era clar, cum să-mi strice o țeavă de aluminiu de un sfert de țol grosime un rulment cu diametru de doi țoli la o strângere de jumate de miime. Pusesem întrebări prea încuietoare despre salariu și sufeream îndoit represaliile. Foarte bine, i-am făcut piesa cum mi-a cerut-o, însă mi-a luat timp. Plus curățenie că era o harababură și-o mizerie de nedescris în atelier. Praful de-un deget. M-am murdărit ca un porc.
- Pauza la ce oră e, șefule?
- Păi nu ți-ai luat-o încă?
- Nu, nu mi-a spus nimeni să-mi iau.
Mi-am luat pauza de la micul dejun odată cu cea de la prânz. Pe urmă mi-am luat și ultima pauză, în continuare, să fiu sigur.
- Pe mâine, șefule.
- Pe mâine, a mormăit el tot așa, supărat pe cineva sau pe ceva.

*
În aceeași luni în care am început serviciul la tipografie m-au sunat și de la sindicat. Mi-au lăsat mesaj să-i caut. Neapărat. Așa că mâine, pe la opt, i-am cerut liber lui Larry.
- Unfinished business, i-am spus.
- Du-te, mi-a zis și el, cu gândul la divorțul prin care trecea. Cât stai?
- Două trei ore.
M-am întors pe la 12 și-am început să-mi adun lucrurile.
- Ți-ai rezolvat problemele?
- Da, șefule.
- Ce faci cu sculele alea?
- Păi, le iau acasă că mi-am dat demisia.
- Când ți-ai dat demisia?
- Azi dimineață la opt când ți-am cerut liber, numai că atunci încă nu știam.
Larry s-a înveselit subit.
- M-am gândit eu că n-o să faci mulți pureci pe-aici.
Îi sticleau ochii. Scăpase de pretențiile mele de indexare, inflația n-avea decât să crească în Canada până la cer.
Ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit, iar eu mi-am uitat bocancii de lucru sub o ladă. Asta e cu graba. Aveam un test de urină la unu, iar a doua zi urma să plec din nou pe coclauri.