Queen

Zilele astea am tot ascultat Queen. În felul lor, cei din formația Queen, sunt parte din copilăria și adolescența mea. Mi-au plăcut întotdeauna, mă întreb dacă a fost cineva care să nu-i fi plăcut. Probabil că au fost, sunt. Apoi am răsfoit articole și am deschis pe you tube  interviuri cu și despre Freddie Mercury. Părerea pe care mi-am făcut-o, sau mi-am întărit-o, o păstrez pentru mine. În mod deosebit m-a impresionat These Are The Days Of Our Lives în ultima inregistrare a formației din 1991. În care prim vocalistul nu mai e atât de macho, înregistrare în studio după multe, multe ore de machiaj. Un Freddie Mercurry aproape topit, cu o voce subțiată, fragilă.

Aș mai adăuga „Sărbători fericite!” celor ce intră pe blogul meu. Pentru că tot suntem în ajun de Crăciun.

Lisa Marie - Secret Place from Radu Babos on Vimeo.

.

Movember

La mulți ani, Bogdan!

(De ceva vreme mi-a lipsit internetul în campus pentru că se mută cantina cu 30 de metri pe direcția sud  și au deconectat totul. Așa se face că am ratat ocazii după ocazii). Ziua lui Bogdan a fost pe 24 noiembrie. Și a nepoatei mele. Și a unor prieteni. În aceeași zi am avut și aniversarea blogului, tot un prieten, nu știu cât de mult mai contează, odată ce treci de primul an blogul devine ceva aproape obișnuit. Plus că am purtat movember.

Unu decembrie l-am ratat tot din cauza conecției. Am vrut să scriu ceva înainte să beau cu I’oan și să mă cherchelesc cu el în camera lui Ghe, prin care tot cotrobăind am găsit o sticlă de vin. Nu mai mai țin minte  eticheta, poate sunt prea mototol, însă de câte ori e ziua României şi a românilor de pretutindeni mă cutremur de emoţie că vorbesc limba română. Fie și împleticit. Unii cred că sunt patetic  pentru că unii n-au emoții, nici măcar de ascuns, însă eu le am încă de cînd am început să rostesc primele cuvinte. Primul cuvânt a fost, desigur, mama și nu patria cum ar fi vrut partidul communist aflat la conducere. Mama pe silabe. Fiind aproape universal. Doar că nu mă adresam mamei la început, ci străbunicii mele de care acum mi s-a făcut dor. Duioșia de trecut, nu numai pentru că sunt patetic. Patetism care m-a cuprins deja. Iar cuvântul tata şi-a făcut loc târziu în vocabularul meu, după cel de badea şi lelea (de data aceasta lelea fiind chiar mama) (badea cred că se subînțelege). Nu că ar avea vreo legătură cu 1 Decembrie, ci pentru că îmi amintesc. De fapt, de 1 Decembrie mă pregătisem să fac această urare:

La mulţi ani, România și români de pretutindeni! Să vă…! Sau să vi-o…! Dar nu zic ce. Însă e o urare de drag.

Sâmbăta trecută, trecând pe lângă mall mi-am amintit de dancing Dan, o celebritate locală. Iernile trecute îl puteai vedea la intersecția dintre 178 St cu 95 Ave, sau prin apropiere. Cu căștile pe urechi, indifernt de temperatură, puteau să crape pietrele. Dansând pe trotuar. Cu mișcări ample și bruște, cu icnete guturale și cu ochii închiși. Iarna asta lipsește. Devenise parte din peisaj. Cei care-l știu îl caută din priviri, dar cine nu-l știe pe dancing Dan. Sper că nu i s-a întâmplat nimic rău

.

Bear cubs

Iarna a venit mai târziu ca în alte dăți, deodată și în forță. Ne-a umplut de zăpadă peste noapte. Mercurul termometrului, dacă se mai fac termometre cu mercur, a coborât intr-o săptămână de la plus 10 C la minus 20 C. Chiar mai jos. N-ai izmene ai feștelit-o.  Pe Ring Road, șoseaua ce înconjoară întreprinderea se plimbă mereu 3 căprioare cu codiță albă. Le vezi trecând drumul cu eleganță  în diferite ore ale zilei. Nu par sperioase. Și nici suspicioase. Te privesc peste umăr pentru câteva clipe după care dispar printre boscheții lăsați să crească în voie în apropierea puțurilor de extracție. La începutul săptămânii am văzut un coyot. Cumva  agitat, traversând mereu șoseaua cu botul în pământ amușinând. Le-o fi pus gând rău căprioarelor. Ori așteaptă să moară vreuna de bătrânețe. De frig, de foame, sau de vreo boală. Ori să-și rupă gâtul. Altfel va trebui să se mulțumească cu vânat mic, poate iepuri pitiți printre buruieni și ierburi uscate sau șoareci de câmp.

Urșii rămași în viață au intrat în hibernare.  La campusul nostru venea din cand în când o ursoaică cu doi pui. I-am și fotografiat scormonind după râme în spatele barăcii în care locuiesc. Pe ursoaică au prins-o, cu o cursă de urși și au împușcat-o. Iar pe ursuleți, zic ei, administrația campusului, i-au eutanasiat. Adică le-au venit și lor de hac. Prima reacție pe care am avut-o a fost că și administrația campusului ar trebui  eutanasiată.  Cu aceeași delicatețe și bune intenții pe care le-a avut și ea  cu puiii ursoaicei. Vara aceasta foarte mulți urși negri au migrat aici dinspre nord din cauza pădurilor incendiate. A fost o vreme când nu mai puteai vedea cerul, fiind înecat în fum. Soarele parea un cerculeț decolorat și anemic și abia mai puteai respira. Câteva exploatări au fost evacuate temporar, a fost păstrat personal minim, absolut necesar. Îmi imaginez în ce condiții a trebuit să lucreze oamenii aceia. Urșii, pe de altă parte, s-au pomenit cu hrana drastic împuținată și practic au fost forțați să se apropie de comunitățile umane atrași de mirosul fripturilor sau a gunoailor menajere depozitate uneori neatent. Însă n-au atacat pe nimeni. Dimpotrivă, am auzit povești  de la colegi cum aceștia îi fugăreau pe urși în jurul cantinelor. Urși lihniți de foame, cu pui de alăptat.  Nu-mi imaginez cum sau de ce n-au devenit agresivi. Și în loc să-i prindă și să-i relocheze, administrația campusurilor a hotărât să-i eutanasieze. Mi se pare trist și nedrept.

Acum dorm. Urșii. Cel puțin așa bănuiesc. Hibernează. Ascunși  în scobituri ale pământului în niște condiții de temperatură extreme. Cu un strat insuficient de grăsime ce va încerca să-i protejeze împotriva unei ierni lungi și deosebit de aspră. Urși visând tufișuri de afini, mărăcini și ruguri nesfârșite de mure și zmeură

.

Despre parașute

Pornind de la un articol citit pe blogul Antideontologul, mi s-a părut că am și eu ceva de spus pe marginea subiectului. Părerea mea e că parașutele care se îmbracă ațâțător o fac cu bună știință. O fac să atragă în primul rând un răspuns sexual. O fac să învârtoșeze ștromeleagul bărbaților. Intenționat. Deliberat. Parcă nu e suficient că primești semnalele lor hormonale și corpul reacționeaza în feluri și chipuri. Mergi împiedecat, transpiri sau mai știu eu ce. Bineînțeles că știu eu ce. Ceea ce vreau să spun e că parașutele toarnă gazul pe foc. Vizual. Sau și vizual. Ia uite ce țâțe am, ia uite ce craci, ia uite ce fofoloancă.

Dar ce soi de animal e bărbatul să sară imediat pe femeie și s-o violeze? Eu cred că e același soi de animal cu femela care își fâțîie bucile dezvelite sau acoperite sumar prin câmpul vizual al masculului ori îi sparge nasul cu țâțele.

Dar noi gândim, după unii, noi articulăm sunete, noi nu suntem animale! Ba chiar aia suntem, după alții, animale. Unele din noi ne fâțâim în călduri și altele din noi reacționăm compensatoriu. Instinctul de reproducere funcționează și la om ca și la maimuță, ca și la câini, pisici, ca și la șobolani.

Desigur, dacă ai funcție sau poziție nu se mai numește viol. Un mare domnitor moldovan viola cam tot ce-i cădea în cale. Și îi cam cădea. Îi cădea pentru că o căuta. La el nu se numea viol, ci drept domnesc. De a fi primul. Pentru că legea era el insuși. Și legea era așa, că dacă voia el să omoare pe la ospețe, omora pe la ospețe. Iar înainte de a se culca cu alesul fata trebuia dezvirginată de Măria Sa, dacă așa avea chef Maria Sa. Un fel de botez sau sfințire. De aceea și Biserica Ortodoxă Română de azi(!) l-a numit sfânt și l-a  băgat, mă rog, introdus… așezat în calendar. Probabil că așa l-a lăsat Dumnezeu pe Domnul moldovan, să le fută pe toate fătucile, să le sfințească cu sămânța lui de os domnesc.

Bun, acum avem alte legi. Violul se pedespsește, iar drepturile senioriale au fost anulate. Dacă au fost. Poate că au fost. Sunt de acord cu această lege (să nu cumva să se subînțeleagă că sunt de partea violului și a violatorilor). E ca și cu accidentele de mașină. Vinovatul trebuie să plătească. Calci pietonul ești bun de plată.

În Canada pietonul are dreptate și când trece strada prin locuri nemarcate. Iar pietonul știe care ii sunt drepturile și și le exerseaza. Trece strada cand vrea și pe unde vrea. Fără să privească nici în stânga, nici în dreapta. Numai că mai sunt și șoferi neatenți, sau vitezomani, sau drogati, sau dați naibii  care ignoră, sau uită sau își pierd reflexele, sau așa li se năzare și mi ți-l calcă pe pieton. Cine e de vina? Șoferul, desigur. Va fi judecat și pedepsit. Cu ce-l ajută asta (retoric) pe pietonul mort? Aici ar trebui să răspundă parașutele violate

.

Fenomene paranormale

Am venit acasă hotărât să scriu tot ce-mi trece prin capul doldora de idei, dar până să o și fac mi s-a golit capul, poate mi se întâmplă un fenomen paranormal. Poate mi-au murit doi neuroni pe drum, drumul de la serviciu e neasfaltat, tocmai cei cu ideile. Ori poate mi se trage de la căldură, că nu mai sunt obișnuit cu temperaturi peste 30 de grade, iar căldurile s-au pus pe noi tocmai în septembrie, altădată în septembrie ningea. Altă dată viscolea.
Pe pat mă așteptau două anunțuri de la administratorul campusului, amândouă despre urși. Primul mă avertiza că au prins-o pe ursoaică și al doilea că acum caută puii de ursoaică, dacă-i vedem prin împrejurimi să dăm de știre, cumva. Traduc din engleză. Păi de unde să-i vedem, că ursuleții sunt mici, cine știe pe unde se pitulează.
Dar ce călduri am tras.
 

La începutul lunii am sărbătorit ziua muncii, s-a lăsat cu weekend lung și am tras o fugă până în Cyprus Hill cu I'oan și Radu al doilea. Am auzit că peisajele sunt spectaculare și ne-am cârnățit trei mașini pe șosea. Red Deer, apoi Calgary și Medicine Hat. În Medicine Hat am făcut haltă după ce am ocolit orașul de două ori pentru că e de știut, mai ușor te rătăcești într-un orășel decât într-o metropolă. Cel puțin nouă ni s-a potrivit. Cu nevestele după noi, dacă nu se subînțelege. Și cu cățelul lui Radu al doilea, dar nu o javră ordinară cum l-am făcut eu în gând, ci cățel de import. Tocmai din România. Acum România poate să se mândrească și cu exportul de câini. Că și labradorul lui Florin e tot din patria noastră. Rexi, așa îl cheamă. Pe cățel. Jumate din câinii pe care i-am cunoscut în România îi chema Rexi, pe cealaltă jumătate Azorel și Grivei. Ori Lupu. Ori Calu. Ori Ariciu. Ursu. Oare de ce le-o fi punând românii nume de animale cățeilor?
Cert e că nu mă pricep la câini, Rexi ăsta e mic și flocos, se pișă și se cacă pe unde-i vine, mai ales pe covor și-ți linge mâinile dacă ajunge la ele, pe urmă te trage de ciorapi până ori ți-i rupe ori te descalță.
- Marș, Rexi, cotarlă!
E clar că nu i se potrivește Rexi, mai degrabă potaie.
Bine că nu-l cheamă Tigru. Sau Leu.  

 

Dar nu m-am supărat. Sper că nici Radu al doilea să nu se supere, chiar dacă acum potaia s-a învățat să doarmă cu el în pat.Toți avem momentele noastre bune, ieri am reușit să fac zece flotări fără un efort deosebit iar azi să cânt piesele pe care le studiez la chitară fără prea multe greșeli. Apoi a venit frigul, așa, peste noapte. Până îmi storc eu capul cu ce-mi trece prin el durează zile. Între timp temperatura a coborât la minus unu iar pe aeroportul din Edmonton erau zero la nouă dimineața, au anunțat cei de la CBS. „Well come to Alberta!”, cum zice unul din maiștri de pe aici, un tip mongoloid din Brunei. Lui I'oan îi place de el, mie nu.
Sau mai degrabă nici lui, dar nici mie.
 

Aseară am lăsat fereastra deschisă și era să-mi înghețe ceva. Nu spun ce că poate se excită Sulfina. Pentru că nu suport pijamalele și nici chiloții. Dimineața mă trezesc cu o presiune pe vezică de câteva sute de atmosfere, nu mă îndur să mă dau jos din pat imediat, aștept să mai sune o dată deșteptătorul. Sau de două ori. După care o iau la fugă spre ușă să nu mă scape. După care mă întorc să pun ceva pe mine, băile fiind comune, e plin în trailerul nostru de femeiuști first nation. Fără să fiu rasist cred că nativele sunt cele mai urâte femei din lume. Totuși, dimineața circulă pe hol, nu pot să ies oricum. Aproape că sparg veceul.
Dar ce plăcere.
 

Cyprus Hill m-a încântat cu priveliștile. Și drumul spre frontiera cu USA la fel, pe șoseaua 41. Cât era de pustiu părea capătul lumii, deși abia acolo, la frontiera cu Statele Unite începe Canada. Pe șosea nimeni, pe marginea șoselei nimic, case nu, copaci prea puțin, fermele din ce în ce mai rare. Coline, dealuri și pășuni cât poți vedea cu ochii. Liber, așa te simți. Departe de lume și civilizație. Senzația asta am avut-o. Revelații nu. S-au poate m-am înșelat. Sau poate a fost un alt fenomen paranormal. La întoarcere am luat-o prin Saskatchewan, ultima mea dragoste, am văzut un teren de vânzare. Dacă aș avea banii l-aș cumpăra mâine cu ochii închiși. L-aș putea cumpăra oricum cu împrumut de la bancă dacă nu mi-aș fi dezvoltat o fobie față de bănci. Și mai ales față de împumuturile cu dobândă. O pășune de aproape 600 de hectare. Se văd munții Stâncoși din statul Montana. Peisajul îți taie respirația.
Totuși, mă mai gândesc.
 

Cu cățelul Rexi n-am avut prea multe probleme. Are o cușcă specială în care a și călătorit cu avionul. E strâmtă, abia încape în ea, pare mai degrabă o colivie. Îi ies lăbuțele printre gratii. Probabil îi place, probabil îi aduce aminte de România. Când scapă afară se năpustește în toate direcțiile și aleargă în zig-zag. E doar un pui, ce amintiri să aibe din România, bănuiesc că n-a auzit încă de cârmaciul Băsescu. Iar aici, în Alberta, slabe șanse să mai audă. Aici românii nu-l înjură pe președintele reales al României. Nu le pasă. Nu-i mai interesează. Politica românească intră într-un con de umbră bine meritat. Și manelele la fel.
Au și fenomenele paranormale rostul lor

.

Marți după Crăciun

Într-una din zilele trecute mi s-a făcut deodată dor de un film românesc și am descărcat „Marți după Crăciun”. Să văd ce se mai petrece prin cinematografia românească. După atâtea Holliwooduri de care m-am săturat ca de morcovii fierți. L-am piratat desigur, de pe torrent, ca un borfaș și l-am urmărit până la capăt. Ceea ce ar fi în favoarea filmului. Apoi, în altă zi, am citit câteva cronici. Cronicile pot fi interesante, afli din ele lucruri pe care nu le observi la prima vizionare. Și pot să spun că au fost destul de laudative. Cronicile. Unele chiar prea laudative.

Începutul mi s-a părut o drăgăleală lungă și plină de plescăieli. Vreo 7 minute bune. Adică a 12 parte din ce-a urmat. Iar unghiul de filmare destul de neinspirat atunci când Raluca apare în întregime și i se văd fesele privind din față, printre picioare. O introducere lungă deși ar putea fi o scenă credibilă între doi amanți.. Mă gândesc. Fiindcă n-am de unde să știu. Și nici nu-mi doresc. Nu pe pielea mea. Dar hai să zic că încerc să mă transpun în pielea personajelor.

A doua scenă se petrece într-un magazin. Altă lălăială. Printre altele, Paul vorbește la celular și pomenește de dobânda de la bancă. Care se pare că nu e fixă. Apoi reproșul: oamenii ăștia nu se uită la televizor? Păi chiar așa, de la televizor ne culegem noi informațiile extrem de importante cum sunt ratele și dobânzile bancare?

Reacția Adrianei când află că Paul s-a îndrăgostit de altă femeie mi s-a părut forțată, dialogurile sunt harcea parcea, cum adică el i-a distrus viața așa, într-o clipă. Care viață? Cea petrecută de care s-a bucurat până atunci sau de viața viitoare despre care nu știa încă absolut nimic. Iar la un moment dat, Adrianei, i se pare că treaba (ceea ce s-a întâmplat) e foarte urâtă pentru că Paul și-a găsit o amantă mai tânără. Doar nu era să-și găseacă una mai bătrână. Și mai urâtă pe deasupra. Era mai grav dacă se îndrăgostea de una mai urâtă și mai babetă, abia atunci o soție se simte umilită. Altfel, de boli nu te poți păzi atât de ușor, mai ales atunci când te prind pe neașteptate și mai ales atunci când te afli într-o stare de predispoziție la boală cum sunt căsniciile în care se instalează rutina. De exemplu. Pentru că îndrăgosteala asta e, o boală. Sau o afecțiune temporară pe timpul căreia te schimbi cu totul. Cum te comporți, cum gândești etc. Te transformi, ești altul. Părerea mea e că îndrăgostiții au nevoie nu numai de înțelegere, ci chiar de mai multă atenție și chiar de îngrijire.

Înjurăturile Adrianei și limbajul vulgar par imitații după fuck-urile americane, nu că românii n-au talent să înjure, (ci au!!) (au prea mult) sau că bucureștenii n-au comportament de mahalagii. Ori bucureștencele de țațe. Nu de aia. Ci din cauza senzației (mele personale) de lipsă de autenticitate. Toate ieșirile Adrianei au părut telefonate, uite așa reacționează nevestele românilor, cred că nimeni nu se aștepta la altceva din partea ei, n-am fost surprins cu nimic. Surprins aș fi fost dacă personajul ar fi fost mai deștept, mai complex, ori dimpotrivă, mai spontan, dacă și-ar fi împușcat soțul pe loc s-au i-ar fi tăiat gâtul, ori i-ar fi aruncat televizorul în cap. Poate chiar să fi tăcut până la capăt, să nu fi dat nicio replică, emoțiile, reacțiile să se citească numai din limbajul corpului, al privirilor... În concluzie, punctul culminant al filmului și al poveștii mi s-a părut fâsâit.

Final (îi spun final cu îngăduință, pentru că e un film neterminat) în coadă de pește (cel puțin așa se vrea în capul scenaristului), dă bine, e modern, spectatorul rămâne cu ochii-n soare, i se sugerează că asta înseamnă arta, să nu știi nici ce, nici de ce, nici cum. Să nu știi și să nu rămâi cu nimic. Pentru că dacă ar fi fost un film bun așa cum scriu cronicile ai fi rămas măcar cu senzația asta, de cinematografic

.

Despre unguroaice

A fost Heritage Day, n-am vrut să merg, cel puțin așa am promis anul trecut, așa am zis, că mă mai duc cand mi-oi vedea ceafa, până la urmă mi-am încălcat promisiunea, am vrut neapărat să se bucure și Jorje cum e la noi cu caruselul națiunilor. Mulți chinezi, bineînțeles, pentru că ne-au invadat de peste tot ca furnicile, mai ales de peste Pacific, mai ales că se înmulțesc și repede. Ca iepurii, așa zice tata, altfel cum ar fi trecut de un miliard, nici nu poți să numeri până la un miliard că te dor fălcile și te încurci ori te-apucă disperarea, e prea de tot. Românii s-au ținut tare cu ansamblul de dansuri „Balada”, aceeași coregrafie și costume de excepție. Fără niciun patriotism local. La peste 30 de grade românii dansau în cojoace, în cizme și cușme de oaie.
- Na, cum e, Jorje? Cum ți se pare?
- Mi se pare ca lumea. Dar și cald.
Pe de altă parte tot românii au vândut aceleași urechi de elefant de anul trecut, de acum doi ani, de acum trei ani și așa mai departe, pe românește nu le-au mai spus langoși, ci scoverzi, de ce să aibe influențe maghiare sau austriece când poate să fie slavone sută la sută. S-au cumpărat în dușmănie pentru că erau mai mari ca orice farfurie pe care am văzut-o vreodată. Langoșii. Adică scoverzile. Cine cumpărau? Chinezii, desigur, italienii nici să n-audă, italenii aveau pasta si pizza. Nu contează că sunt mai mici la statură ( am trecut din nou la chinezi) și cu burțile lipite de spate ca niște titirezi, ei tot mare si mult vor și dacă se poate și ieftin, o șmecherie pe care românii credeau că ei au inventat-o.
Dar nu. În comparație cu scoverzile noastre orezul li se părea scump și puțin.
De la peruani m-am ales cu o banană trasă în ciocolată, iar de la olandezi cu un hering proaspăt cu ceapă. De la Borneo un suc și cam atât.
Multă lume, dar și căldură, multe națiuni (peste 80), multă umblătură, un iarmaroc desăvârșit. Promit că anul viitor nu mă mai duc, mai bine la pescuit, vorba lui I’oan. Mai prinzi un pește și îți pute mâna a pește. Iar dacă ai chef te tragi la umbră și te piși în boscheți.
- Na, cum ți s-a părut, Jorje?
- Ca lumea.
Multă lume, e drept, mai ales chinezi, câtă frunză și iarbă. Săreau de ici colo ca niște pureci. Doar portughezii au lipsit, voiam să mănânc și la ei un peștișor prăjit, dar anul ăsta nu și-au deschis pavilon, au lipsit de pe lista națiunilor. Bine că au fost Insulele Fiji și alte insule de care n-am auzit niciodată.

A doua zi m-a apucat tristețea în somn, am visat că Sulfinei mele i s-a năzărit, trecând pe lângă pavilionul națiunii maghiare, că m-am uitat după niște unguroaice. Că doar nu era să mă uit după unguri. Numai că Sulfinele nu gândesc așa, ci altfel. Am reluat visul de la început și se făcea că eram printre turci și mă uitam la o turcoaică iar Sulfinei i se părea că turcoaica seamăna cu o unguroaică.
- Dar la chinezoaice pot să mă uit?
- Da, mai ales că nu trebuie să faci niciun efort, sunt pretutindeni.
- Dar la indience pot să mă uit?
- Da, poți.
- Dar la Norvegience.
- Și.
- Dar la slovace?
- La slovace nu, că Slovacia e plină de ungurime

.

Pseudo jurnal

Aseară am ascultat Anda Călugăreanu și Dan Spătaru. Aurelian Andreescu, Ileana Sărăroiu și Doina Badea. Și Gil Dobrică. Și mai câțiva soliști de muzică ușoară, populară sau folk de odinioară. Se spune că nu e bine să asculți morții vorbind, cu atât mai mult să-i mai asculți și cântând, dar nu m-am putut abține. Aparțin unor timpuri, unor vremuri ale copilăriei ori adolescenței mele. De care uneori mi-e dor. Chiar foarte des.

Altfel, m-am reîntors pe maidanul de muncă unde mi-am regăsit colegii, cazarma și ce mai e de regăsit pe-aici. Vaselină și uleiuri. Bitum și păduri de pin. Îmi regăsesc și cadența, mă reacomodez la fusul orar din Alberta.
- Cum a fost în concediu?
Unii mă întrabă fără niciun interes. Dar fără „bă”! Bă-ul acela miticist de București (să mă scuze bucureștenii).
- Nu așa răcoare ca pe aici.
Răspuns standard. Am fost întrebat până s-a tocit înțelesul întrebării și n-am mai știut ce să răspund.
- Bine, a fost bine.

Mi-am reluat, totodată, visurile în care zbor. În concediu nu mai rețin ce-am visat, am dormit cam prin multe paturi și asta mă derutează. Atunci când visez. Acum ascult Holograf și mă declar destul de satisfăcut. Și Cargo.

Trebuie să scriu (și voi scrie) un articol despre extraterștri, probabil cât de curând. Am promis cuiva. Ar fi interesant să întâlnesc câțiva (extratereștri) și să-i intervievez. De unde, de ce, când, cum... cam așa. Sau cât. Cât le-a trebuit să călătorească prin univers până la noi. Noi, pământenii. Și dacă s-a meritat. Cu ce experiențe se întorc. Vor reveni?

Sulfina face clătite. Dar nu pentru mine, ci pentru băieții mei. Undeva prin Edmonton pentru că eu sunt la mama dracului, în Long lake.

Și așa, fără nicio legătură, cineva mi-a spus că în biblie găsești toate răspunsurile la întrebările esențiale. De unde am aflat. Că Dumnezeu i-a izgonit pe Adam și Eva din Paradis, nu cumva să se înfrupte și din pomul vieții cum au făcut cu pomul cunoștiinței binelui și răului (Adam și Eva trebuia să rămână proști, sau mă rog, ignoranți) și să devină nemuritori ca "noi". Care noi? Aici biblia nu mai răspunde la întrebări esențiale. Chiar așa, care noi, sau care voi? Vezi Facerea mai pe la început

.

(la) Revedere

Când eram copil mă supăram des și cam din orice. Mama zicea că aveam nasul subțire. Că eram prea nu știu cum din cale-afară, prea sensibil. Că nu e bine să fie copiii prea sensibili. Că fac hepatită și furunculi. Scoteam buza de jos în afară, îmi încruntam puțin fruntea și dacă nu mă vedea nimeni mă podideau lacrimile pe loc. Dar mai plângeam și în public. Cu nerv. Și sughițuri. Plângeam mai ales când mă bătea tata cu cureaua, cu coada de mătură sau cu cea de la lopată. Plângeam de durere. Sau de frică. Sau de spaimă. Sau când îmi trântea doi pumni în cap și cădeam grămadă sub masă. Și când mă trezeam de sub masă de la loviturile de picioare în burtă. Însă de leșinat n-am leșinat niciodată ca Troancă, fratele meu. Doar bretonul mi se mai răscula ca o măciucă. Așa-mi trebuia pentru că eram rău și neascultător. Obrăznicuț și încăpățânat. Cu nasul subțire. Unde dau părinții crește carnea. Se zice. La mine a crescut.

Pe 23 iunie am fost să-mi iau rămas bun de la tata. Tata zace într-un spital de handicapați din Ciacova, într-un pat de fier, cu o sticlă de apă în brațe. O sticlă cu biberon. Are picioarele amputate, îi lipsesc vârfurile degetelor, îi lipsesc dinții, îi lipsește memoria.
- Ești popa? mă întreabă.
- Nu, tăticu.
- Pe femeia asta o cunosc, mimează cu degetul spre Sulfina.
Altă dată îi spunea fata mea, iar pe mine, cu mult timp înainte de a mă căsători, mă avertizase să nu-mi iau o moldoveancă de nevastă că știa el de ce.
- Bine că te-ai însurat, nu e bine singur.Abia îl aud. La fiecare două săptămâni îl vizitează Troancă. Uneori îl mai vizitează și mama cu toate că părinții mei sunt divorțați de mai bine de 25 de ani. Niciunul nu s-a mai recăsătorit.
Se forțează să vorbească.
- Mi-e teamă, îmi șoptește, deși nu-i e teamă, e doar un fel de-a spune, că într-o zi o să adorm și n-o să mă mai trezesc. Mi-e teamă că asta se va întâmpla foarte curând. Și că n-o să mai văd pe nimeni niciodată.
Apoi, fără niciun motiv, încep să plâng ca în vremurile de altădată. Cu sughițuri. Apoi tata începe să plângă și el, îi șiroiesc lacrimi pe obrazul îmbătrânit și alb, fără sânge. M-a recunoscut. Nu eram Popa. Popa era Troancă.
- Ce fac nepoții?
Eu eram Dorian.
Apoi n-a mai spus nimic, mi-a luat mâinile în mâinile lui și am rămas amândoi așa, cu sughițurile și cu amintirile noastre până a intrat infirmiera.
Tata adoarme până la urmă, iar eu ies în curtea spitalului răvășit

.

Invitație

Marți, 28 Iunie, la Librăria cartea de Nisip din Timișoara, ora 18:30, are loc lansarea cărții EPistolar semnată de autorul timișorean costel baboș. Cei ce vor fi în oraș sau în apropiere, la data respectivă, sunt invitați să participe. Cărțile vor fi oferite gratuit, ca protest împotriva dublei impozitări aplicate drepturilor de autor, cu semnături și dedicații . Femeile vor fi pupate, desigur.

Seară de lectură

De asemenea, vineri 24 iunie, ora 17, în cadrul clubulului Helion, ce va avea loc la sala Orizont, filiala locală USR Timișoara, același autor va citi proză.

Notă după postare

Volumul poate fi procurat numai la lansare, neintrând în nicio rețea de distribuție.

Românii lui Ghe

Duminică am văzut un urs negru. Eram pe marginea drumului cu I'oan și ne pișam în voie cu țigara-n gură. De jur împrejur numai pădure. Tocmai înverzea pentru că se împrimăvărează și aici. Pe o rază de zeci de kilometri. Chiar sute de kilometri. Ursul se pregătea să traverseze șoseaua spre noi iar noi nu știam pentru că stăteam cu spatele la șosea în caz că ar fi trecut alt autovehicul să nu ne expunem jucăriile. Când ne-am întors cu fața am văzut ursul și ne-am bulucit în mașină. Pe urmă, ursul s-a răzgândit cu traversarea, am prins curaj, am ieșit și i-am tras câteva poze cu telefoanele. Dar nu ne-am piceput niciunul cum e cu zoom-ul și ursul a ieșit mic în poze, ca o furnică, în realitate părea destul de fioros. Destul de înfometat după o hibernare atât de lungă.

Iată două avertismente de la locul de muncă, în atenția șoferilor: „pipes crossing 30 km/h”. Și „people working slow”.

Nu mai știu câți români suntem, le-am pierdut numărătoarea, doi sau trei au plecat și tot am mai rămas vreo șase. Ghe îi știe pe toți, fiind omul cu protecția muncii. Și pe cei plecați și pe cei rămași. Era supărat că unul din cei plecați a plecat din cauza șefului franțuz.
- Ți-l fut pe franțuz de nu se vede! Cum a îndrăznit să se atingă de românii mei?
Mai bine l-ar fute pe șeful meu, pe englezul, că m-am săturat de el.
- Lasă că-l fut eu și pe englezul.
Dacă se nervează Ghe îi fute pe toți. Înafară de noi, de românii lui, adică. Deși, unora (români) nu le-ar strica

.

Pe vine

(Sulfinei, cu ocazia unei zile)

iată cum alerg eu când nu mai pot după tine
uite cam aşa, cu burtoiul înainte balama
cu urechile mele înfipte în cap
cu gura mea înfiptă în capul meu
cu mâinile mele înfipte în propriul meu femur
cu picioarele mele înfipte în propriul meu cur
iată cum alerg eu ca un mic derbedeu când nu mai pot după tine
în pasul piticului
pe vine

.

Relansarea agricolă a României

A doua aventura Saskatchewană, partea a treia

Aș putea începe cu o poveste despre o căprioară cu coadă albă înțepenită în mijlocul drumului pe șoseaua 4. White-tailed deer. Și nu Mule deer cu toate că sunt destul de comune și acestea. Undeva pe la intrarea în Rosetawn. Ori Elrose. Ori Kyle. În Stewart Valley se lucra la un pod, ori mai degrabă podeț, pe deviație am prins semaforul roșu și am așteptat mai bine de cinci minute până m-am săturat, am văzut semaforul dublu și în loc de roșu portocaliu. Oboseala! Dacă aș fi bănuit dinainte aș fi tras un somn. Dar n-am bănuit. Și nici n-am ațipit. Tocmai se crăpa de ziuă, când se crapă de ziuă nu mai vezi mare lucru. Nu mai vezi nimic decât umbre și contururi. Căprioara avea și ea conturul ei, umbra ei, am observat-o abia când i-am trecut prin față, ne privea uimită și nu sfioasă, totuși, cum se zice, probabil încercase să treacă pe partea cealaltă a străzii iar noi i-am tăiat calea, ca deștepții.
- Băi, deștepților!
Cam așa ar fi putut striga căprioara după noi. Cu toate că se potrivea mai bine inconștienților (din punctul ei de vedere). Am fost așa de deștepți că era să ne scăpăm pe noi de emoții. În schimb, am tras mașina pe dreapta și am fumat o țigară.
- Fir-ar a’ dracu’ de căprioară cu codiță albă!
Să ne calmăm. Ne tremurau mâinile. Știu (știm) (am aflat, însfârșit) că nu mai e la modă. La modă e să te lași de fumat. Să te lași de alcool, de mâncat grăsimi și să te-apuci de diete și exerciții fizice îndelungate. Și sex numai cu prezervativul. Ori de unul singur. Să te dai cu parfumuri, să mergi la masaje și pedichiură și să tragi beșini zgomotoase de care să fii mândru. Să spui fuck la fiecare al doilea cuvânt. E cool. Divorțezi de patru cinci ori după care devii gay. Nu te pui cu moda. Fumătorii vor merge oricum în iad la fum de pucioasă, pe când nefumătorii vor fi întâmpinați cu fum de tămâie. După ieșirea din Elrose am mai remarcat câteva zeci de căprioare, una mai zveltă ca alta, cu aceeași codiță albă, se plimbau ca niște domnișoare, cochete și nestingherite prin marea câmpie Saskatchewană.

Întâlnirea cu real estate-ul o fixasem la 9 dimineața, traseul total 772 de km din casă de la Radu, timpul estimat de google 9 ore 45 de minute, cel aproximat de noi sub 9 ore. Însă noi pierdusem startul încă din Edmonton pentru că a trebuit să-mi umflu cauciucurile și compresorul de aer pe care l-am găsit la o benzinărie Husky n-a avut manometru. Pe bord încă îmi indica low presure, probabil de la celelalte roți, am promis să nu mai intru în benzinăriile Husky. Lui Radu i-am promis. Al doilea. Par dărăpănate și prăfuite. Am băgat aer „la ochi” cu toate că ochii înșală, am mai pățit-o. Îți mai joacă feste. Nu mă refer la căsnicie, căsnicia nu se măsoară din ochi, chiar dacă-ți mai joacă feste, ori la greutate, am încercat cauciucul cu piciorul, adică i-am tras un șut și mi s-a părut destul de tare, căsnicia are alte legi. Legile ei. Eu am semnat un contract pe viață și am de gând să-l duc până la capăt. Încăpățânat cum sunt. M-am însurat la 22+ în focurile mistuitoare ale dragostei, nu mai zic de hormonii care-și făceau de cap și m-am repezit să semnez cu amândouă mâinile, m-am repezit ca nu cumva să mă răzgândesc, ori ce-o fi fost în mintea mea. Nu-mi mai amintesc, e un cotlon al minții la care nu mai am acces. Bine că am avut noroc și m-am însurat cu Sulfina.
La Petro-Canada am oprit din nou (la Sulfina mea mă refeream) și am aflat că băgasem în cauciucul cu probleme vreo șapte atmosfere. Iar la ghișeu, pentru că m-am hotărât să fac și plinul, m-a agățat o doamnă, zicea că e homeless și voia să-i plătesc o banană pe care o culesese din standul de fructe.
- Încasează și banana doamnei, i-am tras cu ochiul pakistanezului de la ghișeu. Care a și început să mă privească chiorâș.
Femeia nu părea cu toate doagele, a luat-o la fugă prin benzinărie, ceea ce nu mi-aș fi închipuit, cu un minut înainte abia-și târa picioarele și s-a întors cu încă o banană, adăugând-o la cântar, lângă cealaltă. Meticulos, ca orice femeie. Apoi, până să le cântărească pakistanezul pe amândouă, a dat o fugă și a mai adus una. La a patra, pakistanezul a prins ceva viteză cu mașina lui de marcat, își pierduse răbdarea, așa că banana cu numărul cinci s-a reîntors pe stand. Homeless-ul (doamna) mi-a rânjit, avea o față triumfătoare. Mă păcălise să-i plătesc patru banane. Prea coapte după gustul meu, de un galben intens și cu mici pete maronii. Am luat-o din loc nu cumva să-i treacă prin cap să-mi ceară și o țigară, nu ofer țigări femeilor.

După intrarea pe autostradă (Yellow Head) traficul a încetinit brusc, nici femeilor dar nici copiilor sau minorilor, cred că asta se subînțelege, doar câteva echipaje de poliție au trecut pe lângă noi, agitate, cu sirenele în funcțiune. Mai târziu am remarcat și un elicopter rotindu-se deasupra, apoi blocada pe ambele sensuri. Dacă am dubii cer un act de identitate. Față de Ontario, în Alberta tinerii pot fuma și se pot îmbăta legal de la 18 ani. Drogurile sunt încă interzise însă toți așteptăm să se legalizeze. De când se tot discută despre cannabis în Canada parcă mă năpădesc și pe mine tot felul de pofte și toane. Pe direcția opusă poliția controla fiecare autovehicul. Am reușit să trecem cu o întârziere de jumătate de oră. Dar n-am încercat să recuperez timp decât după ce am ieșit pe șoseaua 4 unde ne aștepta căprioara cu coadă albă și știam că nu sunt radare, sau cel puțin speram. Și nici vânzoleală, mai ales la ora aceea.
Mă blindasem cu compact discuri Vangelis, JMJ și Mike Oldfield, l-am înnebunit pe Radu. Revolution.
- Altceva n-am, cele de muzică clasică le-am uitat acasă.
- Thanks God!
Ba am găsit și o casetă cu potpuriuri Quin și una cu niște ecuadorieni pe care Radu a și oprit-o după primul acord.
- Pe mine mă calmează muzica asta.
Dar nu mă refeream la ecuadorieni, ci la genul new age. Muzică electronică.
- Pe mine nu.
- Mă eliberează.
- Pe mine nu.
Am tăcut mâlc, de ce să-l supăr pe Radu, nici Radu nu se supără dacă nu-l enervează nimeni. Dacă nu mă supără nimeni nu mă enervez nici eu. M-am gândit. Așa că, din una în alta, am ajuns în Swift Current de unde l-am sunat pe Roy, real estate-ul nostru. Roy nu voia să răspundă, poate era la veceu, mereu mă gândesc când cineva nu-mi răspunde că poate fi la veceu, i-am lăsat un mesaj destul de bâlbâit pentru că voiam să-i spun multe într-un timp cât mai scurt. L-am asigurat încă o dată că vom fi punctuali la locul de întâlnire. Ca o paranteză, am văzut recent un documentar franțuzesc despre agricultură „Think Global, Act Rural”, un film care-ți face părul măciucă. Nu pe al meu, eu am moștenit o genă nărăvașă pe linie paternă și nu mi se mai răscoală demult. Un film anticorporatist, am încercat să-l găsesc pe o listă de alte documentare despre agricultură și lipsește. Pământul moare de vreo sută de ani, cam de când cu revoluția industrială, dar mai ales de când cu primele pesticide cu care a început să fie otrăvit (plus îngrășămintele chimice). Solul viu, plin de bacterii și alte microorganisme este redus la un sol steril cultivat cu hibrizi alterați genetic. Sute și mii de varietăți dispar de pe planetă, reduse la câteva soiuri (considerate acum comodități) fără posibilitatea, în marea majoritate a cazurilor, de a genera propriile lor semințe. Semințele sunt controlate (am aflat) de cinci mari corporații care dețin controlul global. În Canada, dar și alte state, nu poți întroduce semințe din afară, la vamă semințele sunt vânate mai ceva decât drogurile. Specii adaptate la anumite condiții de sol, climă și structură a solului, dispar în favoarea celor produse de multinaționale, limitate ca număr și care, în mod cert (concluzia), nu urmăresc să hrănească populația globului, sănătos, ci doar profitul. O populație sănătoasă n-ar mai cumpăra produse farmaceutice, o afacere de zeci de miliarde de dollari pe an. Profitul îl scoate industria: constructorii de mașini și tehnologia agricolă, îngrășămintele și pesticidele, producătorii de medicamente și vaccinuri și cei care procesează mâncarea. Fermierii în sine trăiesc numai pe baza subvențiilor guvernamentale, mai puțin fermele mamut, deținute de aceleași corporații. Fermele mici nu au nicio șansă, agonizează și, în timp, vor vinde sau pierde terenurile în favoarea proprietarilor industiași.

Cu zece minute înainte de nouă, așa cum am promis, ne-am făcut intrarea în Ponteix după ce în Cadillac am cotit-o stânga. Ponteix, ca loc de întâlnire, e o haltă din România, chiar trece și calea ferată pe-acolo, dar nu cu trenuri de pasageri. Numai cu marfare. Transport de cereale, animale și utilaje agricole. Grânarul Canadei. Canada, la rândul ei, alături de SUA, fiind considerată grânarul lumii, principalul jucător în agricultura mondială. Uite unde-mi era spiritul național.
În Ponteix există o școală, nu știu dacă funcționează și ca liceu, chiar la intrarea dinspre sud, lângă școală am dat peste o bodegă, iar între cele două de o cabină telefonică fără cabină. Telefonul atașat de un stâlp, un telefon care nu mai accepta fise când l-am încercat noi, probabil se dezobișnuise, iar carduri telefonice nu se găseau în sat. Nici măcar la magazinul universal, următoarea clădire importantă din Ponteix. Iar celularul lui Radu nu avea network. Am intrat în bodegă unde sătenii se adunaseră deja la micul dejun. Am comandat o cafea și ouă cu jumere, cam asta mânca toată lumea și le-am spus ce ne doare, că venisem să vedem o proprietate adică, că nu reușim să dăm de real estate, că ne fixasem o întâlnire în cătunul lor dar nu și un loc anume.
- Păi cine vine în Ponteix aici trage, alt loc anume nu mai e. La Scully’s AG Foods!
Pe fermierul cu care am intrat la vorbă îl chema Martin, îl cunoaștea pe Roy, până la urmă am aflat că toată lumea îl cunoștea pe Roy, l-a și sunat imediat de pe celularul lui care, culmea, avea semnal și i-a spus unde suntem. Pe urmă ne-a asigurat că are și el niște quarteri de vânzare, pășune de calitatea întâi, dacă ne interesează. La preț rezonabil.
Roy arăta ca un cowboy veritabil. S-a salutat cu toată lumea din bodegă și ne-a povestit că e văcar din tată-n fiu, a nu știu câta generație. De vânzări de ferme și terenuri agricole s-a apucat mai târziu. După ce-a divorțat de a doua nevastă.
- O..., o...
Dar n-a spus ce. Nici n-am părut interesați. Ne-a urcat în camionetă și ne-a dus să vedem proprietatea pentru care venisem atât de departe. Aflând că suntem români s-a înseninat și și-a amintit că a avut un tractor fabricat la Brașov. Poate de aceea ne-a și întrebat.
- În România se mai practică agricultura?
- Da, am răspuns, fără alte detalii.

PS
Se spune că România, între cele două războaie, a fost grânarul Europei, apoi pe timpul celui de-al doilea război mondial grânarul Germaniei. De curând am citit că România ar putea să se relanseze agricol și să devină grânarul Quatarului.

PPS
Fotografia este luată de pe blogul ghrayadei

PPS
Un Paște fericit!

Despre un articol pe care l-am citit

Dragă Ghrayada,

mie nu-mi plac comentariile de la articolul tău, moda la români, așa că m-am ferit cât am putut. Acum nu mai pot. Eu sunt român peste tot, plecat din România sau nu. Vreau să spun că și în România eram tot român. Deci sunt plecat. Nu e vina celorlalți români că sunt și eu român, dar nici a mea că sunt și ei.
- De unde ești, așa mă întreabă unii.
- Din România.
- Aha.
Dar habar n-au pe unde vine România. Pe ce continent. Și atunci iar mă întreabă.
- Ce e diferit, prin ce se remarcă țara ta?
- Prin faptul că suntem latini și suntem înconjurați de nelatini. Iar acum vorbim englezit, înainte vorbeam franțuzit și a fost și o perioadă când vorbeam turcit.
- Dar vreun personaj cunoscut aveți?
- Da, avem, așa răspund. Dacă am chef.
- Pe cine?
- Pe Avram Iancu.
- N-am auzit de el. Altul mai faimos nu aveți?
- Ba da, Ștefan cel Mare și Sfânt. Doar că de înălțime era mărunțel.
- Și cu ce se ocupa?
- Omora lumea pe la ospețe.
- Aha. Brr. Dar cine vă înconjoară, că ziceai că sunteți înconjurați?
- Toate țările ne înconjoară.
- Așa poziție geografică aveți?
- Da. Cu ieșire la mare.
Dar nici de Marea Neagră n-au auzit canadienii decât dacă sunt româo-canadieni. Și nici de munții Carpați. Nici de București. Numai de Timișoara că le-am spus eu. Însă maghiarii canadieni au auzit de Ardeal. Zic că românii le-au furat ungurilor Ardealul. Păi ce-i Ardealul, linguriță, s-o iei și s-o bagi în buzunar?
- Ce mâncați?
- Mici cu muștar și sarmale cu mămăligă. Iar pâinea e nelipsită. Românii mănâncă totul cu pâine. Orezul, cartofii, mămăliga, fasolea. Și pâinea o mănâncă cu pâine. Dacă nu mănânci cu pâine se cheamă că mănânci gol și lumea te privește chiorâș. Dacă ești invitat undeva și mănânci gol gazda zice că vrei să-i faci pagubă.
- Dar de băut?
- Țuică de prună și rachiu de drojdie, iar sudiștii beau vinul îndoit cu apă.
- Iacs.
Aici i-am dat dreptate.
- La noi oamenii beau și pe stradă.
- Zău?
- Da. Și umblă beți și se ciocnesc de copaci.
- Ce religie aveți?
- Ortodocși.
Dar n-au auzit nici de ortodocși. Ori de păcatele ortodcse.
- Ortodocșii au biserică?
- Pe centimetru patrat. Noi avem mai multe biserici decât spitale. Și școli. La un loc! Și mai mulți popi decât biserici. Mai mulți popi decât trupele NATO. Dacă vrem putem face o armată de popi și putem cuceri Libia dintr-o singură incursiune. Dar nu vrem pentru că suntem un popor pașnic. Noi nu atacăm, noi doar ne apărăm.
Însă un canadian mai șmecher și mai citit mi-a replicat în față.
- Dar când ați trecut Nistrul vă apărați?
- Da, așa i-am spus. Rușii ne-au ciuntit teritoriul iar noi i-am escortat înapoi peste graniță.
- Ia-ți excortat cam departe dacă ați ajuns până la Stalingrad împreună cu trupele germane.
Nu cred că era canadian că prea știa multe detalii.
- Da. Adică nu. Adică am plătit-o cu vârf și îndesat până la urmă.
În concluzie, că aici voiam să ajung, eu mă simt mândru de originea mea. Cel puțin europeană. Plus balcanică. Plus Carpato-Dunăreană. Nu sunt sigur că străbunii mei n-au fost corciți cu alte neamuri (cu japonezi mai degrabă nu), dar bine că si-au păstrat limba, religia, tradițiile și obiceiurile. Și moda, vorba ta. Cu ungurii sigur ne-am corcit, ardelenii, sau mai bine spus ardelenii i-au corcit pe unguri, însă mai bine mă abțin că alunec în istorie și nu mă mai opresc.

PS

Dragă Ghrayada,

mă întreb dacă cineva se uită la gadgetul meu cu prețul la petrol. Pentru că de aia l-am pus, să se uite lumea la el. Cam toată economia se învârte în jurul lui, a prețului, mă refer la economia mondială. Prețul de referință al petrolului e dat de WTI (West Texas Intermediate) și Brent Crude (petrolul extras din Marea Nordului). Alte tipuri de petrol sunt Dubay Crude, Opec reference basket, Tapis crude (pe piața de schimb din Singapore), Bonny Light (Nigeria), Isthmus (în Mexic) și încă vreo sută. Le-am menționat numai pe cele mai importante.
De ce mă interesează petrolul sau prețul petrolului e clar. Pentru că lucrez în această ramură si sunt direct implicat (de la extracție la prelucrare primară și rafinare). Salariul meu depinde de cum variază prețul petrolului. Bunăstarea mea personală depinde de prețul petrolului. Și viitorul meu imediat. Din păcate, majoritatea populației planetei e afectată negativ. Creșterea prețului petrolului înseamnă creșterea prețului la energie, al produselor alimentare direct (costuri de producție) ori indirect (transport). Toate bunurile de consum se scumpesc și, prin ricoșeu, toate serviciile. Moneda se devalorizează, inflația crește. Economia o ia razna. Cu toate că nu sunt economist, nu știu dacă e chiar așa.

Continuare

Chiar și săpunul l-am uitat în baie. Cu tot cu săpuniera lui. Uit tot. O săpunieră de plastic, mov, cumpărată de la chinezi pe un dollar plus TVA. Aceeași săpunieră poți să o cumperi și cu cinci dollari plus TVA de la magazine mai cu ștaif, dar nu se merită dacă le pierzi. Am observat catastrofa pe la opt când chioșcul era deja închis. Na, cu ce mă spăl? Cu apă chioară, mă, ca străbunii noștri care nici măcar nu se spălau prea des, corpul își producea singur uleiuri, mă, te păstrai curat, mă, apărat împotriva infecțiilor, arsurilor de la soare. Însă de atunci ni s-a dezvoltat mirosul pentru că ni s-au dilatat fosele nazale, semn al evoluției. Speciile nu stau pe loc, se mișcă încolo și-ncoace. Acum nu mai poți să umbli două zile nespălat că puți și lumea se strâmbă și se ține de nas. Și-ți spune că miroși ca un dihor. Când se duce lumea la veceu și se cacă nu se ține de nas, se pare că miroase mai bine căcatul decât transpirația. Gusturi și gusturi. Am sintetizat antibiotice, deodorante, chiloți și ciorapi cu fir de argint. Încercăm să ne deplasăm pe planetă sterilizați. Iradiați. Am citit de curând, desi nu era treaba mea, de câte ori pe săptămână trebuie să se spele femeile în vagin. Răspunsul era niciodată. Pentru că distrugi flora vaginală și te pricopsești cu ciuperci. Ciupercile sunt bune dar nu cele vaginale. Mă întreb de câte ori se dușează beduinii prin deșert.

Am nimerit aceeași baie (avem băile în comun) (pentru cine nu crede în coincidențe) de data trecută și mi-am găsit săpunul cu tot cu săpunieră (pentru cei care nu cred în minuni). Oare o mai găseam dacă era săpunieră cu cinci dollari plus TVA? Nu cred, că n-a fost prima pe care am uitat-o, doar prima pe care am recuperat-o. Și tot despre spălat am citit (zilnic pe cap) că dăunează. Mai ales cu săpun sau șampon. De fapt ar trebui să stăm cât mai departe de săpunuri și tot felul de detergenți obținuți prin sinteze chimice. În mod artificial. E, desigur, o teorie. Așa cum și alimentele procesate (industrializate) cu tot felul de adaosuri chimice sunt la fel de toxice. Iată ce am aflat. Că margarina e unul din cel mai toxic aliment. Dar e de post și cei care postesc o folosesc extensiv. Nu mai zic de torturile și prăjiturile din comerț. Margarina se obține prin hidrogenarea uleiurilor vegetale cu ajutorul catalizatorilor de nichel și cadmiu (agenți de întărire). Cum se filtrează margarina de catalizatori te apucă groaza. Apoi se adaugă agenți de aromare, de colorare, antioxidanți etc. Margarina degenerează țesuturile (fiind mai aproape de structura plasticului decât a untului cu care e comparată) și le sclerozează. Orice brand ar fi ele.

Glutanatul de sodiu, o altă substanță toxică folosită la scară industrială. Glutanatul de sodiu e cel care dă gustul din Vegeta (mult apreciată de gospodinele din România). Nici nu mai trebuie să fierbi un pui, supa de pui se poate face cu Vegeta și atât. E și asta de post pentru că nu e pe carne.Toată bucătăria chinezească se bazează pe glutanatul de sodiu și cam toate alimentele procesate de marile concerne alimentare. Dar și de cele mijlocii. Chiar și de cele mici. Majoritatea conservelor conțin glutanat de sodiu. Că scrie pe cutii sau nu. Japonezii numesc glutanatul de sodiu esența gustului. Esență care e responsabilă de dureri atroce de cap (migrene) și mai ales alergiile alimentare. De mai toate alergiile alimentare apărute în ultima vreme de când glutanatul și-a făcut loc pe podiumul consumului alimentar.

Făina albă, din care se produce pâinea albă, se albește cu bioxid de clor și bromat de potasiu (printre alți agenți de înălbire). În urma măcinării, făina albă pierde vitaminele B, vitamina E în totalitate, acizii grași nesaturați, fierul (calciu, manganul, magneziu) compuși micronutritivi și fibre.

Zahărul alb e deasemenea un produs chimic pur. Azi zahărul se adaugă nu numai în produse de cofetărie, gemuri și sucuri, ci și în produse de carne, conserve de legume și chiar în unele sortimente de pastă de dinți! Zahărul, otrava dulce, un aliment devastator. N-o să enumăr toate problemele pe care le induce, cine are chef să se informeze.

Mă întorc la Saskatchewan. Cu cât un aliment e mai rafinat industrial (vezi zahărul, uleiul, făina albă, conservele, chipsurile etc), cu atât își pierde valoarea nutritivă (nu și calorică!). Îmbogățirea și adaosurile de vitamine si alte alte produse nutritive ulterioare sunt o păcăleală și fac mai rău chiar decât lipsa lor. Cu cât un aliment e mai rafinat, cu atât corpul (pancreasul) trebuie să producă mai multă insulină pentru a face față, ceea ce duce la boli de inimă, dezechilibre hormonale (de îngrășare ce să mai spun) și scăderea imunității organismului.

Saskatchewan are cea mai mare suprafață de șosele din Canada, în ciuda faptului că populația ei abia depășeste un milion. Poate pare șocant. Sucurile (vezi produse Pepsi și Coka Cola ca exemplu) și mai ales sucurile dietetice sunt la fel de otrăvitoare. Există o întreagă literatură despre îndulcitorii artificiali și efectele lor. Câteva din ele: pierderea memoriei, Parkinson, oboseală cronică, pierderea auzului, a gustului, a văzului. O treime din provincie este agricolă. O treime din provincia Saskatchewan e cam cât toată România. Jumătate din suprafață e împădurită și cam tot jumătate e în posesia Reginei. Angliei, firește. Cu peste 100 000 de lacuri, râuri și pâraie. După statistici.

Am plecat spre Saskatchewan, cum am spus data trecută, la 12 fix.

A doua aventură Saskatchewană

Partea doua, nu neapărat ca în filme, e întotdeauna un surogat dar știu. Dar s-a petrecut și mă grăbesc s-o aștern până nu uit. A doua aventură Saskatchewană. Pentru că am obiceiul ăsta cel puțin de niște ani încoace. Că uit unde-mi las ochelarii nu mai miră pe nimeni, e clasic, se întâmplă în mai fiecare casă. Nu umblu cu ei pe creștetul capului (totuși) (ca alții!) și orbecăiesc în disperare, ci îi las oriunde și nu-mi mai amintesc unde. Dacă ar fi numai ochelarii. Sau numai pixurile. Ori telefonul.
- Unde naiba e telefonul ăla?
- Poate sub pat, că acolo ai obiceiul să-i lași când bei până te amețești și pe urmă îl suni pe Nichi și adormi vorbind. Nu știu ce ți-a picat pata pe omul ăla. Pe urmă îți cade telefonul sub pat. Pe urmă sforăi de se cutremură pereții, noroc că nu bat vecinii cu pumnul în perete.
Sulfinele cu detaliile lor infinite...
- Și pe urmă?
- Pe urmă ce?
- Pe urmă ce se mai întâmplă că am devenit curios.
- Pe urmă te trezești pe la patru dimineața să te piși, uiți să ridici colacul, uneori te mai piși și pe lângă. Tragi apa, se-aude în tot blocul, vii în dormitor și sari pe mine. Și mă scoli.
- Și pe urmă??
- Lasă că știu eu.
- Ce știi tu?
- Câteodată adormi în două secunde, poți să spargi pietre pe tine.
- Aa... Dar când mă trezesc din nou?
- Lasă că știu eu.
Când mă trezesc din nou știu și eu, pentru că mă trezesc de-a binelea, era o întrebare retorică. Joi (joia trecută) am terminat serviciul la cinci jumate, ca de obicei. Tot ca de obicei la șase fără un sfert eram pe drum spre casă. Dinspre Long Lake spre Edmonton. 450 km fix. Un obicei prost pentru că sar peste cină și pe la Grassland mă apucă o foame de-mi vine să rod coaja de pe copaci. Mă îndop cu o gogoașă, un alt obicei prost. Și mai am (obiceiuri) dar nu sunt la spovedit. Beau, fumez, poftim. Mai trag câte-o minciună nevinovată și câteun cuvânt înjurăcios. Că oricum la spovedit nu ajung eu. Nu mai suntem pe vremuri. Nici n-am omorât pe nimeni și nici nu m-am dus la femeile altora ca să mă spovedesc. Sper să citească și Sulfina paragraful ăsta că pentru ea l-am scris special. Iar dacă se pun și relațiile... adică am frate preot. Pe Troancă. El poate să ierte păcate fără să-i spui nimic.
- Ba ar trebui să te mai spovedești și tu, îți mai ușurezi sufletul.
- Cui? Să afle popa ce-am făcut?
- Păi spovedește-te lui frate-tău, că e preot.
- Adică să-i spun fratelui meu mai mic sărumâna, Părinte, și să-i mai pup și mâna? După ce i-am tras atâtea picioare în cur când eram copii? Ce-ar fi să se spovedească mama la el și să-i spună ea Părinte.
A condus I oan să mă menajeze. Buik-ul meu Park Avenue pe care l-am cumpărat în vara trecută și încă nu m-am lăudat la nimeni. L-am cumpărat gata folosit, că de unde nou dacă nu se mai fac.
- Mașină de boșorogi, așa mi-a spus cineva. Nu ca merțanele. Să vii în România să vezi mașini adevărate.
- Ce, au merțanele cinci metri si-un sfert?
- Și ce, mărimea contează?
- Sulfina zice că da, așa că i-am cam tăiat macaroana.
La zece jumate fix am ajuns acasă. Iar am găsit mesaj pe telefon. Am sunat real estate-ul. Alt mesaj. L-am sunat pe Radu al doilea. Alt mesaj. Am sunat nu știu pe cine. Între timp mă schimbam, îmi făceam bagajele. Cu o singură mână! Fără să-mi pun ciorapii pe dos. Am sunat-o și pe mama.
- Dar ce tot molfăi acolo că se-aude până aici?
La 11 și zece fix am ieșit din casă. La 12 fără un sfert fix am ajuns la Radu.
- Ești gata?
- Sunt.
La 12 fix, miezul nopții, am ieșit pe ușă. Începea a doua aventură Saskatchewană. Știu că nu se scrie cu s mare dar așa îmi place mie, pare mai impresionant.

.

Fată de București

sunt fată de Bucureşti numai în Bucureşti
aiurea sunt altceva… nu m-am gândit încă, nici nu mi-am ales,
sunt o pajişte plină cu păr

în realitate
nu vreţi să mă vedeţi gol, m-a văzut vecina dând o tură prin curte
era să cadă de la fereastră, se aplecase prea tare, a prins-o bărbatu-său
de ceafă
după o săptămână m-a acostat în timp ce tundeam iarba, când mai dai o tură?
ce tură?
fără nimic pe tine, ştii tu, ocolul curţii… vorbeam printre şipci. Dar nu sunt fată,
doamnă, decat în Bucureşti. Tocmai, să ştii că dacă mai vrei să dai o tură, puşcă, nu mă deranjează, îmi place cum ţi se bălăngăne

eu nu sunt ca alte vecine să sun la poliţie pentru expunere indecentă, eu sunt pentru exprimarea liberă
şi eu mă exprim liberă, dar nu în curte, că nu mă lasă bărbatu-meu, însă prin casă sunt despuiată toată ziua, mă poţi vedea din capătul grădinii, între două şi patru. Te uiţi pe fereastră, poţi să mă vezi, o las deschisă pentru tine
na, m-ai văzut ? (după două zile) Nu, unde?
în casă, între două şi patru, ţi-am făcut cu mâna, nu păreai prea atent
vrei să-ţi descriu cum arăt?
am sânii fleoşcăiţi rău de tot, ce vrei, la peste 50 ai mei, un brâu de grăsime cu care nu ştiu ce să fac, îmi astupă cavitatea, dar mă bărbieresc şi vara mă cam mănâncă, dau cu pudră de bebeluşi, arăt bine din spate, fesele îmi stau ţepene

şi bombate, sunt o splendoare. Când eram tânără aveam o talie de te zgâriai pe ochi, pielea mi-e destul de întinsă au şi kilogramele în plus beneficiile lor,
o femeie slabă şi osoasă la bătrâneţe arată ca o cotoroanţă… eu nu,
să te uiţi mâine, între două şi patru. Da, doamnă
ei, doamnă… dragă vecină!
dragă vecină
să te uiţi neapărat
dar dacă mâine sunt fată de Bucureşti, draga vecina! Şi? Crezi că nu-mi plac fetele, sau ce?
sau ce?
adică îmi plac şi fetele şi nefetele, ca tine, eu sunt pentru exprimarea liberă, dar bărbatu-meu îmi interzice, că el e câcâit, zice că lesbianismul va sfârşi în iad, dacă mai crede cineva în iad, nu mai e modern să crezi în bazaconii
anul trecut a venit o verişoară de-a lui să stea la noi, ah, dacă mă înţelegi, cum pleca el la lucru, hop ţup, noi în baie să ne duşăm, să ne spălăm, să ne muşcăm, să ne sărutăm
era atât de dulce vară-sa asta că n-am mai vrut să o las să plece, aş fi lins-o toată ziua ca pe-o acadea

bărbatu-meu a intrat la idei, ne privea cruciş, în silă. I-am propus să-l invit şi eu pe văru-meu, provocator, să se destrăbăleze şi el şi ce crezi?
ce?
mi-a spus că sunt paranoia. Mie. Dar de vecinul, că aleargă gol puşcă prin curte, ce ai de spus?
cred că i-ai căzut cu tronc...
acum te las, trage cu ochiul mâine, între două şi patru, exprimă-te liber, că ai potenţial
şi mai dă câte-o tură, despuiat, când nu eşti fată de Bucureşti


.

Aventura Saskatchewană

Nu că ar fi cine știe ce, dar abia am apucat să termin slujba și să ajung acasă din Long Lake să mă întâlnesc cu Sulfina, alt Long Lake, numai în Alberta am întâlnit două lacuri pe care să le cheme la fel, de parcă s-ar fi terminat toate toponimele, iar Long Lake al meu nici măcar nu e lung, ci pătrățos, nu mai mare decât un heleșteu.
Până la urmă am ajuns acasă, șeful meu e un blestemat de șef, i-am cerut o oră liberă, să prind puțină lumină la condus, a zis „nu” fără nici o explicație, așa au vrut mușchii lui de englez corcit și „nu„ a rămas. Pe șeful meu îl cheamă Kipling, un spurcat și un mincinos cu gura mare. Cred că vorbește și în somn. Cred că îi place să se audă vorbind. O voce pițigăiată cu un râs ca un chițcăit de șoarece. În concluzie.
Am plecat din Long Lake tocmai la apusul soarelui și am ajuns acasă cu noaptea-n cap. După cinci ore pe Highway 63. Șoseaua morții. Sau șoseaua iadului. Sau cum îi mai zice.
Vineri după-amiază ne-am întâlnit cu cealaltă familie, Radu al II-lea și nevasta-sa, Vioara întâi, plus fetița lor, unicul vlăstar. Ne-am îmbarcat și duși am fost spre Saskatchewan unde-am văzut ce-am văzut. Mai ales zăpadă. Drumul a fost cu mici peripeții, adică mai trebuia să oprim din când în când din cauza viciilor cărora le-am devenit sclavi. Tot din când în când mai opream pentru că unicul vlăstar trebuia să facă piși. Mai pe margina șoselei, mai pe la intersecții de drumuri, oricum, înafară de noi nu mai trecea nimeni. Când te prinde treaba te prinde și cum localitățile în Saskatchewan numai aproape una de alta nu sunt...

Tot pe drum, am pierdut o oră. La fus. În Lloydminster, oraș de frontieră, îl întrebi pe unul de pe 49 Avenue, tu fiind pe 50 Avenue, cât e ceasul și o să-ți dea o oră mai târziu. Că așa se schimbă ora, când treci strada. Brusc, nu merge cu țârâita. În Lloydminster soarele apune la șase, dar și la șapte, depinde pe ce stradă ești. Iar de răsărit răsare tot așa, cu o oră mai târziu. Sau mai devreme. Unii se bucură de lumină, iar alții, câțiva pași mai încolo, orbecăie prin întuneric.

În prima seară am tras la Super 8, un motel modest, în North Battlerford și masa am luat-o la o pizzerie, singurul local deschis la 11 noaptea. Doar o singură masă mai era ocupată, era acolo toată suflarea poliției, vreo nouă ofițeri, toți cu mașinile de poliție în parcare. Mă întreb dacă hoții din North Battleford știau. Poate că știau. Am dormit ca valizele-n gară, ne-am trezit destul de târziu, cel puțin după fusul orar din Saskatchewan. Ne-am dat repede întâlnire cu un proprietar de fermă și după micul dejun ne-am vâjâit repede către Turtle Lake Soth Bay, la numai 106 km unde omul ne aștepta la birtul din localitate. Am găsit indicatorul, am cotit la dreapta și am dat peste 3 case. Poate chiar patru case. Pe fereastra uneia din case scria „închis”, probabil greșisem intersecția, așa că am întors și am plecat mai departe. Pe urmă, după încă vreo 20 de km ne-am plictisit că nu mai era nicio localitate și ne-am întors la cele patru case. Între timp, la fereastra uneia din case nu mai scria închis, ci deschis. Ca prin farmec. Am intrat și iată că am dat peste fermierul nostru. Eram chiar în Turtle Lake Soth Bay. Câte case atâtâtea cuvinte. Tocmai de aia.
- E departe?
- Ferma?
- Ferma.
- La 15 minute imediat, țineți-vă după mine.
Ne-am ținut după fermier. N-au fost chiar 15 minute, mai degrabă 20. Ori 22. Și ne-a mai și fugărit de nu ne-am văzut. Ne-a ținut la 110-120 km/oră, printre ogoare. În 22 de minute am făcut vreo 40 de km pentru că satul nu era important, n-avea decât birtul și casele, la ce-ți folosea să fii aproape de localitate. Am făcut poze, am întrebat de preț și ne-am văzut de drum înapoi. Înapoi, eu fiind copilot, am hotărât să luăm pe o scurtătură care s-a și înfundat după o vreme. La o intersecție, unde unicul vlăstar a făcut și piși am oprit o camionetă, lucru rar prin părțile locului și am întrebat o blondă de vreo 70 de ani unde duc drumurile acelea că după hartă nu mai par să corespundă.
- Păi în spate știți, ca de acolo veniți, nu?
- Daa. Venim din Edam.
Unde am și făcut o escală la o bodegă chinezescă, alta nici nu era, și ne-am îmbuibat de tăiței și orez.
- La dreapta duce spre Turtleford.
- Dar la stânga?
- La stânga duce la Turtleford.
- Păi cum, și la dreapta și la stânga duce la Turtleford?
- Da.
- Dar drept înainte?
- Drept înainte duce în boscheți.
Am ajuns la concluzia că baba era plecată cu sorcova și am luat-o drept înainte după hartă, chiar dacă drumul se îngusta. Na, am ajuns în boscheți și a trebuit să ne întoarcem, Sulfina a râs zgomotos că mă făcusem de rușine ca și copilot, eu înjuram hărțile canadiene, Radu al II-lea o înjura pe blondă cu camioneta ei cu tot, Vioara întâi nu știu pe cine înjura, mai degrabă se certa cu unicul vlăstar care iar cerea să se pișe pe marginea șoselei.

Am coborât spre sud, în cea mai fertilă zonă a Saskatchewanului, deși nu vedeam decât zăpadă, știam noi ce știam de prin atlas și de pe internet. Dar nu te puteai atinge de prețul fermelor, se vindeau imensități de pământuri, unii aveau câte 40 de mii de acri, trebuie să fii multimilionar să cumperi așa ceva. Numai drumurile sunt fără cusur, mă refer chiar la cele secundare pe care călătoream printre cătune. Circulam doar noi, pentru locuitorii Saskatchewanului era sâmbătă după-amiază. Iar ziua următoare chiar mai tragic, duminică dimineață nu mișcă nimeni decât până la biserică. Fiecare amărât de sat are o biserică anglicană, una catolică, una penticostală, una Adventistă și una Martorii lui Jehova. Minimum. Amin.

Sâmbătă am tras tot la un motel amărât, i-am uitat numele, n-avea priză în parcare, dimineața la minus 38 C abia a pornit mașina, a scos niște zumzete gata să dea ortul popii și încerca să se desfacă toată. Restaurantul la doi pași, ceva grecesc, toată mâncarea, indiferent de comandă, venea înecată în lămâie. De brandy chelnerița nu prea auzise, la single malt Scotch a făcut ochii mari, până la urmă am obținut un cognac obscur al cărui nume nici nu l-am înțeles, nici nu m-am străduit să-l rețin. Oare ce-or fi bând Saskatchewanezii înafară de bere și whisky?
Înapoi drumul a fost o plăcere. Copacii erau îmbrăcați în chiciură și mai și sticleau de parcă fuseseră împodobiți cu steluțe. Șoseaua absolut pustie. Câmpurile nesfârșite. O liniște absolută. Doamnele și unicul vlăstar au adormit în spate, iar eu și Radu al II-lea nu ne înduram să stricăm mirajul. Din când în când ne mai scăpa doar.
- Ce imensitate.
- Dar ce imensitate.
Vraja s-a risipit când a trebuit să oprim la marginea șoselei. Se trezise unicul vlăstar.
- Când ajungem, odată, în Alberta?

messenger

Vorbesc cu Sulfina, dar nu la telefon, că nu-mi pot permite un celular, iar de la telefon public e incomod. Vorbim pe messenger, țin laptopul pe... de fapt ne scriem, altfel mă aude toată baraca vorbind românește și ar putea să creadă că o înjur de mamă. Dar nu pe baracă. Ci pe chiriașii ei.

Ceau, ce faci?

Ciao, ce faci?

Ai ridicat poșta?

Ceva nou?

Gătești? Ce gătești bun?

Când vii acasă?

Ți-am spus să ridici poșta că se umple și pe urmă dă pe-afară...

Am plătit blocul.

Azi s-a încălzit din nou. Plus cinci.

(Cu o zi înainte au fost minus 15 și cu două zile înainte minus 28. Iar cu trei zile înainte minus 30 iar cu patru zile înainte plus șapte.)

Emoticon.

Ai fost la baie?

Da, deja.

Ești curățel?

Emoticon.

Emoticon.

Când vii acasă?

Săptămâna asta cât ai cheltuit?

De unde știi?

Încă nu știu. Joi nu vin. Poate vineri vin. Poate nu vin deloc săptămâna asta.

Emoticon.

Poate vin, totuși.

Emoticon.

Azi am venit frântă de la serviciu. Am avut 1500 de probe. Și traficul a fost groaznic. Emoticon.

Me too. Când a zis Flo că depune jurământul?

Pe 5. Mă dor mâinile și picioarele cât m-am încordat la condus. Tu ce faci?

De la ce oră?

Nu mi-ai spus ce faci.

Dacă sună spune-i că 75% vin acasă.

Ce faci?

Te iubesc, Sulfina!

Aaa...

Mi-e dor de tine. I’oan zice că ești punctul meu slab.

Și nu sunt?

Nu. Ești punctul meu tare.

Emoticon.

Mi-e dor de tine, vreau să te văd. Dar nu pe web cam, că dau cu computerul ăsta de podea de nu se vede.

Ce zici de Mubarak?

Că e o mumie. Vie. Încă. Dă-l în mă-sa!

Abia aștept să vii acasă.

Cu ce mă aștepți bun?

Cu mine.

Emoticon.

Emoticon.

Emoticon.

Emoticon.

The Druids

Pentru Nick, special

Salut, dar nu-mi răspunde, mă enervează să mi se răspundă la salut. Eu spun salut celalalt îmi spune tot salut sau re, ce-o fi re, sau noroc, de parcă ne-am fi întâlnit pe câmp cu coasa în spinare, ori la birt și ne clătinăm halbele. Hai noroc!
Ce mai faci? Sunt retoric… Nu-mi raspunde! Nu vreau să știu, te-am întrebat din politețe, nu vreau să știu ce mai faci, nu-mi mai asum riscul, un tip mi-a răspuns, odată, o frec, tu ce faci? Am lăsat-o așa, fără replică, nu cred că voia să știe ce fac, voia doar să joace șarade, poate încerca să mă intimideze, totuși, pantalonii tremurau pe el, iar el ținea o mână în buzunar și am șters-o din loc, m-am simțit umilit.

Da. Dar de ce?
Scuipă în sân, treci pe cealaltă parte a șoselei, sau fă-ți cruce cu limba. Sunt un tip absolut normal, Ken zice și mai zice că așa a fost să fie, nu toți pot să aibe noroc. Norocul fiind o substanță drămuită. Știi tu mana aceea cerească pe care o culegeau evreii în deșert? Am citit undeva că era o ciupercă, un fung, sau chiar un mucegai, chestiile astea sunt bogate în proteine. Iar întrebarea care urmeză e de-a dreptul idioată.

Un fel de ce mai spui, sau ce nu mai spui, dar nu-mi spune, pentru că e groaznic să nu ai nimic de spus și să te pomenești vorbind, turuind ca o moară stricată, vorba mamei. Și dacă pe femei le mai prinde pentru că ne-a intrat nouă în subconștient, pe bărbat nu, nici într-o mie de ani, oricum nu mai putem schimba istoria, oricum femeile nu mă mai pasionează. Pe mine oricum nici nu mă plac, Ken spune, nu știu ce am, ce nu am, ori ce ar trebui să am, dar știu că nu mă plac. Poate miros. Poate put. Poate am burta mare ceea ce e o prostie, pentru că nu o am. Se lovește cu mâna peste frunte Ken, îmi lipsește un copil în viață, sunt prea bătrân acum și nici nu am cui să i-l fac, femeile nu se culcă cu mine. Am eu ceva, într-o zi o să știu ce și va fi prea târziu, deja e târziu.

E patru jumate, nu plecăm acasă?
Dar nu-mi răspunde, era o întrebare neformulată în mintea mea, în subconștientul meu, m-am deprins să spun eu, meu, mea, mie, îmi, mi, mă și câte or mai fi, multe în orice caz, ceea ce înainte nu se întâmpla pentru că era altă educație. În comunism se spunea noi, nouă, vouă nu, voi nu. Apoi începea marmelada cu proletariatul, originile sănătoase, specimene din talpa țării, era bine să ai și ceva țigănesc în tine, mai plauzibil, că și noi am avut sclavii noștri, adică țăranii au fost șerbi, dar țiganii robi până i-a dezrobit Cuza, ori e o poveste.
La noi se numesc first nation, stii tu, aborigenii, Ken zice, sunt 5 la sută din populație dar dau 80 la sută din cazurile de HIV, eu te sfătuiesc să te feresti de ei, first nation nu se protejează, au apărut prezervativele ultra extra subțiri, habar nu ai că le ai, dar le ai, și ei tot nu se protejează, poți să le distribui gratuit, ceea ce se și întâmplă. Și, pe deasupra, femeile lor sunt urâte rău de tot, mai bine fuți o maimuță, mai bine o rață. Știu că e o deviație sexuală, dar sună ultra extra. Diversitate în unitate, cine a spus-o?

Cine a spus că roata se învârte? Se referea la fotbal, balonul (adică mingea) e rotundă, în sensul de efect și de schimbare a direcției, fiind rotundă poate prinde orice efect și orice direcție înafară de efectul balonului oval, moment în care discutăm de rugbi, sport de berbeci.
Rugbi da, Ken zice, pentru că fotbalul american se joacă tot cu mingea ovală, dar ce deosebire în eleganță. Dacă nu ești homesexual devii uitându-te la jucătorii ăia cu mulații lor pe cur cu tot, parcă ar fi balerini, n-am dreptate? Nu-i răspund, e o convenție pe care n-am stabilit-o eu, Ken e un tip scund dar un mecanic de prima mână, uite, îmi zice, eu îmi fac meseria cu ciocanul ăsta. Îmi arată un ciocan strașnic pe care eu nu reușesc să-l ridic, baros în toată regula. Cu ciocanul ăsta, dacă lovesc o piesă, piesa intră la loc și funcționează. Și nici nu mai iese că o sudez acolo. Îmi arată și palmele. Poți face focul în ele și îți poți prăji ouăle. Sunt cel mai vechi lucrător din companie, trebuie să-ți spun, nu mi-a rezistat nici un manager. Fluieră.

De unde vine ninsoarea?
De la Dumnezeu!
Ken, te rugasem să nu-mi răspunzi, nu mă interesează. Ninsoarea vine din troposferă, pământul e rotund și se rotește în jurul axei pe o orbită ce înconjoară soarele eliptic, a nins în shop? Nu, dar toate track-urile au intrat cu zapadă. Ne batem cu bulgări, ne prinde șeful și ne trimite acasă. Băga-l-aș în ma-sa pe șefu’, hai să-i facem o figură, nu venim nici mâine și nici poimâine. Eu cred că ar turba la propriu. Dacă aș avea bani n-aș mai veni deloc. Păi numai proștii ar veni și workoholic-ii. Eu știu cum aș schimba lumea dacă ar fi dupa mine.
Cum e berea?

Am intrat în primul birt irlandez, ”The Druids”, nu-mi spune că vreau să aflu singur. Ne îmbătăm ca porcii. Ascultă, Ken spune, am o poveste pentru tine, e povestea mea personală, e de roman, cască urechile că nu povestesc decât când sunt beat. Ken mai dă un rând, îmi povestește romanul vieții lui. My fucking life!
Dincolo de faptul că-și bagă degetul în gât și-și zgândără omulețul, e o poveste obișnuită, cu unele variații, e drept. Tristă, reală, dar nimic extraordinar, nu poți scrie asta într-un roman, pe cine mai intereasează dramele normale, obișnuite?

.

Iarnă în Edmonton (din nou)

Bine că s-a terminat, odată, cu sărbătorile astea. Că-mi stătea mintea numai la ele. Cât o să mănânc eu de Crăciun, cât o să beau eu de revelion, cât o să mă destrăbălez eu cu Sulfina mea. Intru în normal. Serviciu, campus, condus mașina până fac bătături la cur, sfârșit de săptămână glorios. Lecturi dacă se poate, filme, navigat internetul. Televizor și ziare nu, că mă constipă. Documentare. Femei nu, că sunt într-o relație specială cu Sulfina. Alcoolul mai domol, mai un chat cu prietenii pe messenger. Dacă nu dorm când am eu chef și timp. De regulă dorm. Mă refer la prieteni. Asta se numește diferență de fus orar.

Citesc pe bloguri, îmi plac mai mult decât site-urile literare, par mai intime, mai sincere. Chiar și când nu sunt. Cea mai bună achiziție e George Geacăr (și asta pentru că nu se cantonează în poezie și nici nu se lălăie în articole cum o mai fac eu uneori (deseori)). Pe urmă îmi rămâne Delaskela, cu toate că lui Delaskela i s-a pus pata pe jurnal și a început să devină obsesie. Plus altele, știu eu care.

Plus că îmi pregătesc concediul european, mi-a intrat în cap că trebuie să văd Sagrada Familia și să particip la Euroconul de la Stockholm. Că trebuie să-mi țin ziua de naștere în România după 15 ani. Și să escaladez Turnul Efel cu Sulfina mea. Și multe altele. Să-mi văd prietenii din copilărie, să particip la o lansare de carte (prietenul meu Costel) și să-i vizitez pe Nichi și Venera la ei acasă, adică în Castellon de la Plana.

Mai am și alte planuri, dar toate depind de trecerea iernii. Ori iarna nu trece chiar atât de repede. Cel puțin nu la Edmonton.

PS

Un an nou fericit, plin de planuri și împliniri tuturor celor ce se rătăcesc pe aici!