Un om din Wayfalua


 Și alte povestiri














POVESTE NETERMINATĂ CU O PISICĂ MOARTĂ



Deşi neterminată, aşa cum specific şi în titlu, povestea a început într-o joi după-amiază când, Petrişor a’ lui Chemeşe (Chemeşe i se spune în batjocură, numele neamului lor fiind Covată), hălăduind cum îi era obiceiul, prin Surpături, s-a întors în sat aducând cu el o pisică moartă şi, pe deasupra, neagră ca tăciunele.
- O ţinea, blăstămatul, de coadă. Cre’ că moartă era, că nu mişca, nu nimic…
Şi nu minţea văduva lui Cocean. L-au văzut şi Piscoi, Mălai, bătrânul Ţepeneag, Vornic, ba chiar şi Lae căldărarul, care la ora aia vedea deja dublu. Dublu îl văzuse şi pe a’ lui Chemeşe; şi pe fiecare din ei, cu câte două mâini, două picioare, numai pisică a văzut una singură, de cealaltă ferindu-şi privirea.
- Ho ducea ca p-un lămpaş or’ ca p-un d-ăla, d-al popii, de pute-a tămâie... Haşa să mă trăsnească!
Şi nici Lae nu minţea.
Iată, de altfel, ce-am aflat chiar din gura lui Petrişor:
- Am dus-o, da, de coadă şi cu capu’-n jos, pân’ acasă.
- Şi ce-ai făcut cu ea? l-am întrebat.
- Nimica, zău, că n-am apucat. Am ascuns-o numa’, în fundu’ grădinii, să nu dea careva peste ea până să mă-ntorc eu, ziua următoare, de la şcoală. Voiam să-i scot ochii că încă-i mai luceau şi mi-a povestit bunica, odată, că acolo stau draci şi, dacă-i scoţi ochii, dracii nu mai pot să iasă şi după aia poţi să faci ce vrei cu ei.
- Şi?
- Pe-ormă, când am venit de la şcoală, am uitat de ea. Am alergat cât am putut de repede la mama să mă plâng de ce mi se întâmplase. Cum doamnna Învăţătoare ne pusese să ne numărăm degetele de la mâini iar lor, la toţi, le-au ieşit câte cinci, numa’ mie şase la una iar la ai’laltă şapte. Mama mi-a spus că îs tolomac rău şi c-o să rămân repetent, dar, pe-ormă, când din întâmplare mi-a văzut mâinile, a scăpat oala ce tocmai o luase de pe foc şi numa’ sarmale-au fost pe jos şi pe picioarele mele şi pe ale ei. M-a dus la tata care începuse de cu dimineaţă să cosească în grădină - mi-a stat inima-n loc să nu dea cumva peste pisic - şi mama a strigat aşa de tare că tata era să-şi cosească picioarele. Ce ai, nebuno? Atunci, mama m-a spânzurat de mâini în sus, arătându-i tatei degetele câte le-aveam. Tata, când a văzut ce-a văzut, a început să-şi facă cruce cu cutea de la coasă.
După cum vă puteţi imagina, ştirea s-a răspândit ca fulgerul. Nici n-au apucat a’ lui Chemeşe şi fiu-său să ajungă la felcerul Panait că parte din sat se şi strânsese în jurul lor să vadă şi să audă şi, dacă se putea, să şi pipăie.
Până şi felcerul Panait s-a înspăimântat când a văzut copilul:
- Cum, aşa peste noapte?
A început să-i înjure pe toţi sfinţii şi dracii, dar mai ales pe cei care nu-i trimteau un medic adevărat, că el n-avea cum să le ştie pe toate. Până la urmă a dat telefon după maşina salvării din Crasna şi aia a venit, da’ târziu, că nu era decât una şi parcă atunci se apucaseră să nască toate femeile din satele vecine.
- Tocmai la Cluj ne-au dus, a povestit Neculai a’ lui Chemeşe după două zile când s-a întors, că ăia din Crasna n-au vrut să-l primească.
- Şi ce i-au făcut băiatului, ce-i fac?
- Îi fac tot soiul de analize şi-i pun tot soiul de întrebări. Petrişor le-a povestit şi despre mâţ iar ăia m-au trimis să vin după el, au spus că cine ştie, poate că să aibă şi mâţul vreo legătură.
Aşa că a lui Chemeşe s-a pus pe căutat mortăciunea, dar de găsit, n-a găsit-o, cu toate că a întors toată grădina pe dos. Parcă intrase în pământ, nu alta.
Dacă am fi ştiut noi atunci ce nenorociri aveau să cadă pe capul nostru...
Cam la o săptămână, s-a întors şi Anuţa, femeia lui Neculai. Şi-a spus că Petrişor îşi amintise cum, înainte să fie dus la felcer, dăduse fuga în grădină, luase pisica de coadă şi-o aruncase peste gard în trifoi la Zbârcea.
Şi iată-l pe Neculai a’ lui Chemeşe tăind trifoiul lui Zbârcea fără să ceară un ban. Şi numai după ce l-a dat gata şi-a amintit Zbârcea că găsise pisicu’ de mai demult, încă nu puţea, dar că îl aruncase şi el, mai departe, în ograda lui Sfătu, să nu-i aducă ghinion.
- N-ai găsit un mâţ mort şi negru, în ogradă la tine? s-a interesat Neculai.
- Ba găsit, cum să nu, a recunoscut Sfătu, da’ m-am scăpat şi eu de el. Vezi de-l caută la Pârjoală.
A alergat Neculai la Pârjoală.
- ... un mâţ mort... negru, da.
A alergat şi la Orbăneasa.
- Du-te la Dumitru...
De la Dumitru fuga la Piscoi, de la Piscoi la Trascău, de la Trascău la Petriceu şi tot aşa prin tot satul.
De ce să mint, pisica a trecut şi pe la mine într-una din seri, eu cu mâna mea am aruncat-o mai departe, la părintele Duhan.
Iar de la părintele Duhan a ajuns la Pruncu, de la Pruncu la Căţoi şi, cum am mai spus, a colindat satul întreg.
Lui Petrişor i-au dat drumul abia după trei săptămâni, când ne-am făcut şi noi apariţia la spital, clinică ori ce era; mai bine de  jumătate de sat.
Ne crescuseră şi nouă degete în pus, false şi anapoda. Mie, de exemplu, mi-au ieşit din
palmă, ca un fel de cârlige. La alţii le-au crescut pe dosul mâinilor, altora le-au ieşit din coate... Dar nu numai degete şi-au făcut aparţia, ci şi urechi, coarne (ce-i drept, dintr-astea mai rar), nasuri, ochi şi încă ceva ce nu pot să vă spun.
Când ne-au văzut doctorii din Cluj, s-au luat cu mâinile de cap.
- N-avem ce vă face, oamenii lui Dumnezeu! Plecaţi, plecaţi acasă, să nu-i molipsiţi şi pe alţii. O să trimitem noi pe cineva acolo, numai plecaţi odată. Şi luaţi-l şi pe ăsta.
Era vorba de Petrişor al nostru. Văzându-ne, a început să plângă de bucurie, deşi arătam cum arătam. În drum spre casă i-am pus toate acele întrebări de la începutul povestirii. Nu ca să fac pe detectivul, ci din pură curiozitate.
Cât despre pisică, nu mai ştim absolut nimic. Se pare că ultimul care-a văzut-o a fost a’ Crăciunii. Ieri, când am trecut pe la el, mi-a mărturisit că a găsit-o într-o dimineaţă în bătătura casei.
- Şi-atunci? l-am întrebat.
- Şi-atunci, ce?
- În ocolul cui ai aruncat-o în continuare?
- În ocolu’ nimănui, a făcut mirat a’ Crăciunii. Am zvârlit-o numai, peste poartă, în mijlocul drumului, s-o mănânce câinii...










POVESTIND ÎN DRUM SPRE OGLINDA
 



1. Despre Oglinda

- ... o lume paralelă, rosti cel ce tăcuse până atunci. Fără să necheze. Căci, cu adevărat, omul acesta avea o mutră de cal.

2. Suzana Vrăjitoarea

Îşi încleştase degetele în braţul meu.
- Trebuie să mă înţelegi, îmi spunea, tu nu eşti ca ceilalţi, te-am mirosit de cum te-am văzut.
Mie mi se părea că toată lumea se uita după noi şi ne arăta cu degetul: se duc în lan, se duc în porumb. Lanul de porumb fremăta sub adierea blândă a vântului, iar soarele ne pocnea în creştetul capului.
- Te-am mirosit de cum te-am văzut.
Mie mi se părea că toată lumea ne urmărea cu privirea.
- Şi ce-ţi pasă?
Tulpinile erau mai înalte decât noi, de parcă lanul ar fi fost irigat şi prăşit, deşi, pe de altă parte, erau o grămadă de buruieni acolo, iar unde nu erau buruieni se vedea pământul plesnit de secetă şi bătătorit.
- Trebuie să înţelegi, îmi spunea. Fiindcă tu eşti altfel. Cu tine o să-mi placă. Am mai făcut-o şi cu alţii; dar numai atunci când nu mai rezistam. Aşa cum nici tu nu mai rezişti acum. De-aceea, te rog, nu şovăi.
De unde ştia că şovăiam?
- Pe urmă, îmi era greaţă. Mă apuca aşa o greaţă că vomitam. Iar uneori nu simţeam nimic, nu reuşeam să mă descarc; atunci îmi venea să urlu şi să-l iau pe individ la bătaie; mă înfuriam şi-mi venea să-i scot ochii.
Îşi încleştase degetele în braţul meu şi mă împingea uşor înainte.
Ar fi trebuit să renunţ. Şi s-o iau la goană. Dar nu mă puteam hotărî. Prin cap îmi treceau tot felul de gânduri, ca nişte fulgere. Mici, ascuţite, alunecoase. Mă întrebam, dacă e nebună, oare nu sunt eu mai nebun decât ea? Dacă şi ceilalţi sunt nebuni, nu sunt eu mai nebun decât ei?
Şi totuşi, nu protestam; mă lăsam împins uşor înainte, printre tulpini. Aveam senzaţia că zeci de ochi ne pândeau; spionându-ne, bătându-şi joc de noi şi râzând, arătându-ne cu degetul prin porumbul înalt, viguros, neudat, neprăşit.
Aş fi vrut să renunţ la provocarea ei şi să-i spun că asta e, nu-mi place să fac dragoste cu senzaţia că sunt urmărit de parcă aş face-o pe o scenă de teatru, şi, în afară de asta, era atât de urâtă şi de bătrână încât, încât...
Dar nu i-am spus nimic. Nu m-am împotrivit cu nimic. Aş fi putut s-o fac. N-am făcut-o. Nu ştiu de ce.

3. O Poveste

- Pot, întrebă cel ce părea răstignit, să spun şi eu o poveste?
Şi pentru că nimeni nu-i răspunse, continuă:
- Tot ceva în legătură cu... asta, pentru că mi-aţi amintit de psihiatrie, domnule, mi se adresă.
M-am grăbit să-l încurajez:
- Sigur, sigur că puteţi.
- Suntem chiar curioşi să... adăugă femeia cu eşarfă, oprindu-se încurcată la mijlocul frazei.
- Desigur, fu de acord bărbosul, pufăind din ţigară şi mângâind-o pe femeie cu privirea, trece timpul mai repede şi nici nu neplictisim. După care i se adresă celui ce părea răstignit: puteţi începe, domnule. 

4. Suzana Vrăjitoarea

Răspuns: 
pe Suzana am cunoscut-o în acel sanatoriu de alienaţi mintali; stătea pe o bancă, singură, într-o tăcere şi aşteptare provocatoare; îşi ridicase un genunchi sub bărbie, lăsându-şi pulpa piciorului dezvelită până sus, aproape de încheietură. Câteva şuviţe din părul încărunţit îi cădeau pe fruntea plină de riduri, pe ochii încercănaţi.

Întrebare:
Ce vârstă avea Suzana când aţi cunoscut-o?

Răspuns: 
nu ştiu. Şi cred că nici Suzana nu ştia. Nu-şi amintea nici măcar de câţi ani era internată. O singură dată am vorbit despre asta, pendula.  După părerea mea cred că era mult mai bătrână decât părea. Privind-o superficial, ai fi fost tentat să-i dai mult mai puţin. Repet cuvântul superficial, pentru că, în realitate, trupul îi era încă destul de viguros şi energic; n-am auzit-o niciodată plângându-se de dureri specifice bătrâneţii.

Întrebare:
ce v-a atras la ea? Există persoane care sunt de părere că aţi fost victima unor influenţe oculte, o teorie la modă.

Răspuns:
totul a pornit de la prima noastră întâlnire, atunci când am observat-o stând singură pe bancă. Privind-o, am simţit un impuls sexual neaşteptat, ceva pornind din interior şi manifestându-se, brusc, în afară. Priveam ca hipnotizat ceea ce Suzana voia să arate, mie, sau oricui altcuiva care s-ar fi nimerit să treacă, îmi dădeam seama că mi se întâmplă ceva neobişnuit, doar mai văzusem femei, mult mai tinere, mai frumoase, mă şi culcasem cu unele din ele; şi chiar dacă Suzana nu purta chilot, lăsându-şi sexul la vedere, negru, aproape triunghiular, eram familiarizat, căci pictasem vreme îndelungată după modele goale.

Întrebare:
ce v-a determinat să pictaţi acelaşi subiect în toate pânzele dumneavoastră?

Răspuns:
după atâţia ani, mi-e greu să redau totul în amănunt. Îmi amintesc doar senzaţia, de parcă cineva m-ar fi împins cu forţa să mă aşez pe bancă alături de ea. O mână nevăzută a cărei materialitate aproape că am perceput-o. Şi îmi amintesc cum mi-am scos din buzunar o ţigară, maşinal, şi cum mi-am aprins-o, şi cum am mai inspirat fumul, alburiu, filtrându-l încet prin plămâni, încercând să câştig timp pentru a judeca. Şi cum gândurile mi se înghesuiau în cap; şi capul, gata să-mi plesnească; şi cum, de parcă toate astea n-ar fi fost de-ajuns, starea aceea de excitaţie creştea în mine necontenit.

Întrebare:
care era programul dumneavoastră zilnic, exceptându-l, desigur, pe cel obligatoriu?

Răspuns:
era o dimineaţă senină de iulie, în curând soarele avea să devină tot mai canicular, gândul mă ducea la atelierul sanatoriului, cu răcoarea sa atât de plăcută şi relaxantă, şi nu înţelegeam ce anume mă reţinea să plec şi ce anume mă făcea să rămân pe banca aceea de lemn, alături de ea. Îmi vine să cred că există lucruri, sau fenomene, cum vreţi să le spuneţi, ce ţi se relevă fără să mai ai nevoie de vreo demonstraţie, pe care le simţi pur şi simplu. Aşa cum, de pildă, li se întâmplă unor jucători de şah. Ei nu pot prevedea în timpul partidei toate variantele posibile ce vor deriva din mutarea pe care o fac, dar intuiesc că e bună, chiar dacă, aparent, sfidează logica jocului.

Întrebare:
sunteţi o fire timidă?

Răspuns:
da. Îmi frecam cu nervozitate palmele de marginea băncii, trecuse mai bine de o oră de când stăteam aşa, fără să ne spunem nimic; şi atunci Suzana m-a întrebat: eşti timid?

Întrebare:
când aţi început s-o folosiţi pe Suzana ca model?

Răspuns:
ne-am ridicat şi am început să ne plimbăm pe alee. Ajunsesem, deja, într-o stare de supraexcitare, nu mai suportam, iar Suzana era conştientă de tot ce mi se întâmplă pentru că, la un moment dat, mi-a atins cu vârful degetelor pantalonii în locul cel mai fierbinte. Pe moment, am crezut că o să-mi dau drumul pe mine. 

5. O poveste

- Pot, întrebă cel ce părea răstignit, să spun şi eu o poveste?
Şi, pentru că nimeni nu-i răspunse, continuă. 

6. Povesteşte femeia cu eşarfă

Zgribulindu-se de frig, femeia îşi îmbrăcă pardesiul, strângându-şi-l cu putere pe umerii slăbănogi şi înguşti şi osoşi. 
Şi începu:
- Eram în prima zi a unui nou an şcolar. Mai mult chiar, preluam o nouă promoţie de copii, de care urma să mă ocup patru ani de zile, aşa cum făcusem şi până atunci cu ciclurile precedente.
Atmosfera era sărbătorească.
Copii, le-am spus micilor mei şcolari, aceasta este o zi deosebită, să n-o uitaţi niciodată!
I-am dus în sala de curs pentru a ne familiariza unii cu alţii, iar ei m-au urmat, puţin speriaţi că trebuiau să se despartă de părinţi; lucru firesc, la care mă şi aşteptam de altfel. De-aceea şi pregătisem clasa în mod festiv, aranjând din vreme abecedarele pe bănci, câte unul în dreptul fiecărui loc şi, în afară de asta, împânzisem totul cu flori şi hârtie colorată.
I-am aşezat apoi, în ordinea înălţimii, perechi: o fată un băiat, o fată un băiat. 

7. O poveste

- Pot, întrebă cel ce părea răstignit, să spun şi eu o poveste?
- Sigur că poţi.
- Ba chiar te rugăm!
- Aveţi dreptate, mai trece şi timpul.
- Atunci, pot să-i dau drumul?
- Sigur că poţi.
- Ba chiar te rugăm!
- Aveţi dreptate, mai trece şi timpul. 

8. Povesteşte femeia cu eşarfă

Femeia îşi potrivi mai bine pardesiul pe umerii înguşti şi osoşi. Şi continuă:
- Problema e să-i iei pe copii cât mai uşor cu putinţă. Întotdeauna am procedat aşa cu clasele întâi. Le vorbeam despre şcoală, explicându-le că e tot un joc, o prelungire, de fapt, a jocului din grădiniţă.
“Ne vom juca de-a venitul la şcoală fără să întârziem, le-am spus. Ne vom juca de-a mersul pe coridoarele şi de-a intratul pe
uşă făcând cât mai puţin zgomot. Ne vom juca de-a păstratul curăţeniei şi îngrijitul mobilierului din clasă. Iar mai târziu, ne vom juca de-a scrisul şi cititul, de-a socotitul, de-a învăţatul poeziilor şi-al ghicitorilor.”
Şi, pentru a le exemplifica atunci, pe loc, cum e cu aceste jocuri, le-am propus să ne jucăm de-a întrebările şi răspunsurile, în felul acesta, într-un timp relativ scurt, reuşind să aflu o mulţime de lucruri despre ei; şi totul a decurs normal, ca şi-n atâtea alte dăţi, până când l-am remarcat pe Omuleţ.
Aici Femeia cu eşarfă oftă.
- Omuleţ...
Oftă din nou.
Îşi plimbă de câteva ori degetele prin păr, privindu-ne pe fiecare în parte, dar nu în ochi, ci, cumva, în fundul de ochi. Reluă apoi cu vocea uşor gâtuită:
- Omuleţ. Numele îi venea ca o mănuşă. Era mic şi negricios; părea, mai degrabă, ieşit de curând dintr-o găoace decât apt să înceapă şcoala. Şi cu toate acestea... Vreau să spun că avea un fel de a se mişca şi de a te privi care te făcea să crezi că e foarte stăpân pe sine. Avea... avea aerul unui matur în miniatură. Nu ştiu... cum să vă explic...
- Nici nu e nevoie, interveni bărbosul, sesizând o nouă poticneală. Înţelegem foarte bine. Mie, personal, îmi place să vă ascult, mai adăugă curtenitor.
Însă femeia nu-i sesiză intervenţia. Continuă cu aceeaşi voce, în parte crispată, în parte melancolică.
- M-am apropiat de el şi i-am aşezat mâna pe creştetul capului. Fără să bănuiesc vreo clipă ce clocotea în capul său disproporţionat de mic în comparaţie cu al altora de vârsta lui. Şi fără să bănuiesc vreo clipă cât de mult avea să-mi marcheze copilul acesta viaţa ulterioară. Cât de mult avea să mi-o schimbe şi să mi-o influenţeze. Ca să nu spun mai mult. Şi, pentru că nu ştiam şi nici nu bănuiam ce avea să urmeze, am continuat să-l mângâi, aşa cum faci cu un pisoi poznaş pe care-l îndrăgeşti tocmai pentru poznele sale. Căci, într-un fel, făcuse şi Omuleţ o poznă. Mi-a spus că nu are decât un nume, iar la observaţia mea că s-ar putea să-l fi uitat pe celălalt, mi-a replicat, aproape cu îndrâjire, că n-a uitat, pentru că el nu uită nimic din ceea ce învaţă, Omuleţ fiind numele care i-a plăcut lui şi pe care singur şi l-a ales chiar după ce s-a născut. Am izbucnit, pur şi simplu, în râs, căci niciodată până atunci nu mi se mai întâmplase să aud o asemenea născocire din gura unui copil.
“Hei, poznaşule!” i-am spus, ciufulindu-i părul.
Acest lucru m-a şi determinat să continui cu jocul de-a întrebările, joc pe care, pe nesimţite, Omuleţ avea să-l transforme în ceva atât de serios încât să-mi provoace insomniile şi stările depresive descrise la început.
În ceea ce priveşte conversaţia noastră din acea primă zi de şcoală, v-o pot relata aproape cu exactitate.
L-am întrebat pe Omuleţ:
“Nu cumva ştii să ne spui şi o poezie?”
“Ba da, a răspuns el, ştiu să spun multe poezii.”
“Ia te uită, foarte frumos. Şi cam câte poezii ştii?”
“Peste o sută.”
“O sută?”
Primul gând a fost că exagera din necunoaşterea cifrei.
“Dar o sută e neînchipuit de mult când se referă la poezii memorate. Ştii cât este o sută?” A răspuns fără nici o ezitare:
“Sigur, este de zece ori câte zece.”
Cu claritate, cu siguranţă, cu promptitudine. Vedeţi, ni se adresă Femeia cu eşarfă, mai avusesem şi în alte serii copii care veneau în clasa întâi ştiind, deja, să scrie şi să citească, ba chiar să şi socotească; unii folosindu-se chiar de tabla înmulţirii. Ceea ce a urmat însă, a ieşit din tiparul obişnuitului. L-am rugat să spună o poezie din cele “o sută”, una care-i plăcea lui mai mult, iar el, cu toată seriozitatea (în paranteză fie spus, începuse să mă cam sperie cu seriozitatea-i infantilă), a ţinut să sublinieze, apăsând pe cuvinte, că-i plac toate poeziile pe care le ştie, de aceea le şi învăţase, dar, dacă nu aveam nici o obiecţie, ar dori să recite una pe care a compus-o el. Am reţinut cuvântul “obiecţie”, cuvânt pe care preşcolarii nu-l întrebuinţează în vorbirea lor curentă; şi “compus”, nu pentru că la o vârstă atât de fragedă nu se poate neapărat compune, ci pentru că aceste cazuri sunt extrem de rare; eu, cel puţin, nu le mai întâlnisem. De regulă, la şapte ani nu se compune, ci se memorează, se imită, se repetă.
“Bine’nţeles că n-am nici o obiecţie, l-am asigurat, ba chiar te invit să o faci. Copii! i-am atenţionat pe ceilalţi, vă rog să-l ascultaţi pe colegul vostru care ne va recita o poezie compusă de el.”
Am... notat această poezie, se bâlbâi Femeia cu eşarfă, începând să scotocească prin poşetă. A, uite că am găsit-o.
Ne-o flutură prin faţa ochilor.
- Aş dori să v-o citesc. Aţi putea înţelege mai bine ce am simţit atunci. Sper că... sper că n-aveţi nimic împotrivă? Face parte, vă sigur, din povestire.
- A, nu. Nici un fel de împotrivire, o încurajă bărbosul. Ba chiar vă invit să o faceţi, asta ca să fiu în ton cu, adăugă, zâmbind cu subînţeles din colţurile gurii.
- Poate domnii ceilalţi? mai şovăi Femeia cu eşarfă.
- Dimpotrivă, am intervenit, aţi reuşit, în cele din urmă, să ne faceţi curioşi.
- Da, da, afirmară şi ceilalţi.
Numai bărbatul de lângă
uşă, cel cu faţa prelungă şi cabalină, îşi manifestă acordul printr-o uşoară înclinare a capului. De altfel, până atunci nu scosese nici un cuvânt, singurul semn al participării sale la discuţiile din compartiment fiind aceste gesticulaţii cu capul, din cauza cărora asemănarea sa cu un cal părea de-a dreptul izbitoare.
- Atunci... exclamă femeia, potrivindu-şi mai bine pardesiul pe umerii înguşti şi slăbănogi şi osoşi. Şi citi:


EXOD

Regele Alb încălecă pe cal
şi plecă
Şi nu se mai întoarse.
Regele Roşu
încălecă şi el pe un cal. Şi dus a
fost
ca şi celălalt.
Regele Verde
a fost ceva mai precaut
şi-a ales un cal ceva mai bun.
Şi nu s-a mai întors.

Dracul îi duce pe toţi şi nu mai aduce pe nici unul
filosofă
Regele Albastru-deschis
în timp ce
îşi înşeua calul.
Odată şi-odată, spuse, trebuie să se termine
şi mai spuse
altfel habar n-am ce-o să se mai întâmple.
Nu s-a întâmplat mare lucru şi nici regele
nu s-a mai întors.
Nu înţeleg
se plânse Regele Negru-de-mânie
unde-au plecat
blestemaţii de regi.
Şi căzu pe gânduri în mijlocul galopului.
Nimeni nu l-a mai văzut nici până-n ziua de azi.
Mezinul n-a cumpănit prea mult ce cal să
aleagă
numai betegit să nu fie
gândi Regele-cel-fără-de-culoare
şi porni conştient de răspunderea sa.
Şi nu s-a mai întors.
Hai să o numim o întâmplare a întâmplării
sau mai bine
tragedia celor şapte regi
i-am propus armăsarulu
i care, fiind de acord,
nechează a drum lung.

După un scurt moment de tăcere, Femeia cu eşarfă reluă tulburată:
- Mărturisesc că mă aşteptasem să aud o poezioară dintr-acelea cu ursuleţi şi pisicuţe sau ceva de genul acesta. Mă aşteptam la ceva scurt, simplu şi rimat, chiar la o poezioară cunoscută deja. În nici un caz la ceva serios şi în vers alb pe deasupra. Am exclus din capul locului posibilitatea să o fi compus Omuleţ, cu toate că nu cunoşteam piesa, dar nu i-am făcut, desigur, nici o observaţie în acest sens; aş fi stricat farmecul degajat din modul în care interpretase poezia. De fapt, acest lucru m-a şocat în aceeaşi măsură ca şi textul în sine, ales de el. 

 9. Suzana Vrăjitoarea

Răspuns:
în afară de dragoste şi pictură se mai puteau face o mulţime de alte lucruri. Programul, aşa zis obligatoriu, era destul de flexibil în acest sens. Să nu uităm că era, totuşi, un sanatoriu şi nu o puşcărie.

Răspuns:
da.

Răspuns:
depinde din ce punct de vedere. E-adevărat, în cei zece ani m-am frustrat singur de unele avantaje, dar nu am pierdut, aşa cum susţineţi, legătura cu civilizaţia. Chiar dacă am întâmpinat unele greutăţi cu reintegrarea mea în viaţa din afară. Dar să nu uităm compensaţiile. Aţi omis, probabil în mod intenţionat, faptul că aveţi ocazia să-mi luaţi un interviu.

Răspuns:
nu.

Răspuns:
1. Nu răspund la întrebarea numărul unu.
2. Despre sinuciderea Suzanei s-a scris şi aşa mult. În general, s-a mers pe ideea gestului sublim. Eu unul nu împărtăşesc această opinie. Suzana a fost internată în sanatoriu pe viaţă. Ca nebună irecuperabilă. Nu înţeleg de ce acum se caută tot felul de sensuri în sinuciderea unei nebune. Dumneavoastră înţelegeţi cumva? Adevărul? Vă place să jonglaţi cu tot felul de cuvinte pretenţioase. Oare nu voi, ziariştii, sunteţi cei mai mari mincinoşi? Scrieţi atunci că a fost un gest al disperării. Atât.

Răspuns:
nu.

Răspuns:
nu e un zvon. Se pare că nu citiţi articolele confraţilor dumneavoastră. Am declarat în urmă cu doi ani, într-un interviu din presa locală, că voi renunţa la pictură. Între declaraţie şi accidentul survenit mai târziu, în urma căruia mi-am pierdut degetele de la mâna dreaptă, nu există nici o legătură, nici o acţiune premeditată. Nu sunt răspunzător dacă, în urma acestui fapt, valoarea pânzelor mele a crescut cu mai multe procente.

Răspuns:
nu.

Răspuns:
da.

Răspuns:
nu.

Răspuns:
da.

10. Galbeni, albi, albaştri 

Plouă cu înverşunare. De patru, de cinci zile? Cerul pare că s-a despicat în două, şi apa nu mai poate fi stăvilită.
- Dacă-mi permiteţi, mi-aş aprinde o ţigară.
- Ar fi singurul lucru uscat din întreaga încăpere, glumesc.
O umezală rece şi cleioasă umple spaţiile, pătrunzându-ne pe nesimţite în haine şi încălţăminte, infiltrându-ni-se în oase şi articulaţii.
- E un obicei de care nu mă pot dezbăra, reia bărbosul în chip de scuză. Când povestesc, sau când lecturez ceva, simt tot timpul nevoia să scot fum pe nas şi pe gură.
Observaţia îmi scapă fără să vreau:
- Din câte ştiu, fumatul nu-i un obicei, ci un viciu.
- Dar cine a vorbit de fumat? se miră el, spuneam doar că-mi place să scot fum, să pufăi adică.
- În cazul acesta ar trebui să folosiţi pipă, intervine cel cu ochelarii fumurii.
- Da, m-am gândit şi eu, dar prezintă prea multe inconveniente.
- Dumnezeule, cât o să mai ţină ploaia asta? întrebă Femeia cu eşarfă pentru a schimba vorba; se pare că nu-i plac discuţiile tipic masculine.
Scârţâind prelung, trenul opreşte. Privesc prin fereastra compartimentului şi nu văd la doi paşi. Clădirile par nişte umbre uriaşe pe verticală, cu marginile zimţate. Afară, in faţa geamului, împiegatul face semne cu paleta
- Plouă ca-ntr-un apocalips, remarcă cineva.
Stropii mari şi deşi se lovesc de geam scoţând un răpăit caracteristic. Zgomotul provocat de ei mă trimite cu gândul la buletinul meteorologic care prognozase soare pe toată săptămâna în curs.
- Vremea asta cenuşie şi tristă, murmură bărbosul fără ca, totuşi, să folosească un ton afectat, îmi aminteşte de propria-mi copilărie.
Apoi tace din nou.
- Oh, copilăria! se entuziasmă subit Femeia cu eşarfă. Povestiţi-ne ceva despre copilăria dumneavoastră. Trebuie să fie interesant.
- Dar nu-i deloc interesant, protestează bărbosul în timp ce-şi scotoceşte buzunarele după chibrituri. E numai deprimantă. În ceea ce mă priveşte prefer orice alt subiect.
Barba sa lungă şi stufoasă, acoperindu-i pieptul până la jumătate, seamănă cu cea a unui preot şi scriitor din manualele şcolare. Când eram elev la gimnaziu aveam obiceiul de-a maltrata figurile scriitorilor din cărţile de literatură, punându-le bărbi şi mustaţă. De-aceea şi cei mai apreciaţi autori de noi, erau cei cu faţa cât mai curată. Nu numai eu, ci şi ceilalţi băieţi, ne ambiţionam să-i facem cât mai de nerecunoscut. Iar uneori, cuprinşi de elan, reuşeam performanţa de-a perfora hârtia cu vârful creionului. Cei care deja aveau barbă ne dădea bătaie de cap şi, neavând încotro, ne rezumam la a le ataşa ochelari şi o pipă în gură. Am fost foarte invidiat în ziua-n care, într-o recreaţie, le-am prezentat colegilor fotografia scriitorului cu un plasture pe chelie şi cu un imens cercel în ureche. Pe plan local cel puţin, constituia o inovaţie.
- Intenţia mea, reia bărbosul printr-o tuse uşoară, era să vă relatez întâmplarea ce stă la originea acestei călătorii. Aşa cum, de altfel, am observat că aţi procedat şi dumneavoastră, nu văd de ce aş face tocmai eu excepţie.
- Aşa este, îşi exprimă acordul cel ce pare răstignit, la urma urmei, consider că aceste poveşti-mărturisiri, ca să le spun aşa, sunt puntea de legătură între noi şi călătoria noastră. Nu ştiu, poate mă-nşel, dar nu văd nici o altă explicaţie.
- Dacă-mi permiteţi, intervine cel cu ochelari fumurii, mult mai semnificativ mi se pare faptul de-a fi singurii călători ai acestei garnituri. Ba mai mult decât atât, se pare că trenul nu are conductor şi, n-aş vrea să merg mai departe, dar ce părere aveţi despre existenţa sau mai bine zis inexistenţa mecanicului de locomotivă?
- Vă rog, domnilor, se opune Femeia cu eşarfă, încetaţi cu discuţia în jurul acestui subiect. E ca şi cum am cânta la propria noastră îngropăciune.
- Nu-i acelaşi lucru? Tăcând, nu vom face altceva decât să gândim aceleaşi întrebări. Am fost...
Un tunet răzbate din afară, acoperind ultimele cuvinte. Lumina din compartiment se întrerupe pentru câteva secunde, moment în care simt o mână strecurându-mi-se sub braţ. O mână rece tremurândă. Trăiesc unul din rarele momente în care regret că nu mai pot picta.
 
11. Despre Oglinda 

- ... O lume paralelă, rosti cel ce tăcuse până atunci, mângâindu-şi urechile negricioase.
- Ar fi necesare câteva detalii.
- N-ar limpezi cu nimic lucrurile!
- S-au adunat atâtea incertitudini, încât a devenit necesar răspunsul la câteva întrebări.
- Un răspuns la oricare din întrebări va provoca un set de alte incertitudini.
 
13. O poveste 

- Pot, pot să spun şi eu o poveste?
- Sigur că puteţi, doar am convenit acest lucru încă de la început.
- Noi chiar vă rugăm să o faceţi...
- Bine, bine. Atunci vi-o spun, se hotărî cel ce părea răstignit. Este povestea fratelui meu geamăn, mai adăugă fără să schiţeze vreun gest. Fără ca măcar să clipească, să strănute sau să citească, să se scarpine în cap sau în oricare parte a corpului. Este povestea fratelui meu geamăn, preciză pentru a doua oară. Am să vi-o spun. Mi-am dat seama imediat de ce repeta mereu unele cuvinte sau expresii, ori chiar propoziţii întregi; acestea suplineau la el mimica, gesturile, tonurile şi inflexiunile vocii, ale vocii sale egale, terne, fără nuanţe, fără suişuri şi coborâşuri de volum. Repetiţia şi pauzele între cuvinte erau singurele efecte pe care le folosea în vorbire. Mărturisesc că, până atunci, nu mai auzisem niciodată povestindu-se în felul acesta.
- Fratele meu geamăn, începu cel ce părea răstignit, avea un tic nervos.
 După această foarte scurtă introducere se produse o pauză, prilej cu care bărbosul îşi ceru permisiunea să-şi aprindă o ţigară, iar Femeia cu eşarfă îşi aminti că şi ea avusese, pe vremea când încă mai preda, elevi cu tot felul de ticuri nervoase, dar nu se impacinetase niciodată din cauza asta, fiind un lucru obişnuit sau oarecum obişnuit.
- Ei bine, fratele meu crâşnea din dinţi, continuă imperturbabil cel ce părea răstignit. Pe mama o enerva crâşnitul acesta din dinţi şi, într-o zi, nemaisuportând, l-a luat de mână şi l-a dus la un control psihiatric. Cu toate că îl speriau medicii, fratele meu nu s-a opus. Ar fi fost inutil. O ştia pe mama, cum de altfel o ştiam şi eu, o fire energică şi categorică; atunci când hotăra mama un lucru, acest lucru era bun hotărât, nu mai exista loc pentru nici un fel de dar, dacă, poate sau altele de acest gen. În ascuns, noi îi spuneam “zbirul” şi ni se părea o poreclă tare reuşită. Eram prea mici pentru a înţelege ce înseamnă că creşti doi copii, băieţi, pe deasupra şi gemeni, într-o situaţie materială precară şi de una singură. Spun singură căci tatăl ne murise. Ne-am trezit cu el, într-o dimineaţă, spânzurat de un bolţ ce susţinea garnişa din sufragerie În ziua aceea trebuia să aniversăm ziua noastră de naştere, împlineam 6 ani, mama făcuse prăjituri, comandase şi două torturi cu lumânări, iar vecinul de deasupra apartamentului nostru urma să ne facă poze pentru album. De-atunci, la fiecare aniversare a zilei de naştere, mi-l amintesc pe tata atârnând nemişcat, cu mâinile încleştate de draperia gălbuie din catifea, de parcă ar fi vrut să se caţere pentru a inspira o ultimă gură de aer. M-am obişnuit atât de mult cu această imagine, încât celălalt tată, cel viu vreau să spun, a devenit o amintire confuză. Mama spunea despre el că era o fire extrem de geloasă. Mai mult chiar, susţinea că era egoist şi posesiv. Nu-şi făcea prieteni, nu invita pe nimeni în casă, pe mama o scotea rar în oraş şi n-o lăsa să-şi caute slujbă. Singura excepţie, fiindcă întotdeauna există câte o excepţie, era cel ce locuia deasupra noastră. Acesta putea veni la noi oricând ar fi poftit; la ore oricât de matinale sau oricât de târzii. Mama era foarte intrigată de abaterea tatei de la regulă în ceea ce-l privea pe vecinul nostru, dar n-a abordat niciodată subiectul. Şi aşa era tata destul de suspicios. O dată, tata ne-a spus despre vecinul nostru că era un om necăjit. A fost singura oară când ne-a vorbit despre el în absenţa acestuia. Nu ştiu cât era de necăjit. Părea mai degrabă un om liniştit, cuminte, un om aşezat. Ca fizic, avea o statură înaltă, osoasă, îl domina pe tata în înălţime; faţa îi era prelungă, obrajii îi avea supţi iar fruntea îi era brăzdată de cute mărunte şi dese. Avea şi ciudăţenii. Îi plăcea să se fumeze în apropierea lui, cu toate că nu era fumător. Birturile le frecventa destul de des. Comanda o limonadă sau un simplu pahar cu sifon pe care-l sorbea cu înghiţituri mici până-l prindea ora închiderii laolaltă cu beţivanii obişnuiţi ai localului. Abia atunci se ridica de la masă, şovăitor, cu ochii sticlind, şi pleca împleticind-se.
În astfel de momente nu urca la el în apartament, ci suna la noi. Nu spunea nimic, nu era prea vorbăreţ, lua loc într-un fotoliu şi stătea acolo. Câteodată adormea şi dimineaţa îl prindea în aceeaşi poziţie. După moartea tatei, cel ce locuia deasupra noastră a continuat să ne viziteze. În timp, mama s-a obişnuit atât de mult cu el datorită blândeţii sale, a îngăduinţei faţă de poznele pe care le făceam. De două sau de trei ori pe săptămână cerea voie mamei să ne scoată în oraş. Ne ducea la film şi ne cumpăra floricele. Bârfa nu l-a afectat sau, cel puţin pe vremea aceea, nu-l afecta, deşi numele său şi al mamei erau cunoscute în tot cartierul. Cunoscute şi batjocurite.
 
14. O poveste 

- Pot, pot să spun şi eu o poveste? întrebă cel ce părea răstignit. Şi pentru că nimeni nu îi răspunse, continuă. Tot ceva în legătură cu ... asta pentru că mi-aţi amintit de psihiatrie, d-le, mi se adresă.
M-am decis să-l încurajez.
- Sigur, sigur că puteţi.
- Suntem chiar curioşi să... adăugă Femeia cu eşarfă oprindu-se la mijlocul frazei.
- Curioşi până la indiscreţie, interveni bărbosul încercând să înlăture momentul de stânjeneală al femeii.
- Bine. Bine. Atunci vi-o spun, se hotărî cel ce părea răstignit. Este povestea fratelui meu geamăn, preciză pentru a doua oară. Să vi-o spun.
Urmă o mică pauză, prilej cu care bărbosul îşi ceru permisiunea de a-şi aprinde o ţigară, iar eu de-a încerca încă o dată să străpung cu privirea perdeaua de apă, în eventualitatea localizării, cu aproximaţie a poziţiei în care ne aflam.
- Ei bine, reluă cel ce părea răstignit, fratele meu geamăn avea un tic nervos. Deschizând o paranteză, aş întreba: bine, bine şi ce-i cu asta? O întrebare legitimă pe care şi-o poate pune oricine dintre cei de-aici. Iar răspunsul n-ar fi decât unul singur. “Ăsta” e momentul cheie, ticul nervos al fratelui meu fiind răspunzător de tot ce s-a întâmplat în continuare şi are vreo legătură cu călătoria de faţă. Este răspunzător de destinele noastre, stând la originea unui concurs de împrejurări ce avea să ne marcheze ulterior. În ciuda faptului, şi accentuez, în ciuda faptului că, până atunci, în viaţa noastră se derulaseră câteva evenimente ce şi-ar fi putut revendica acest lucru. Da, un tic nervos, repetă cel ce părea răstignit, închizând paranteza. Ei bine, d-lor, anunţă fără să ridice sau să coboare tonul, fratele meu feamăn crâşnea din dinţi. Şi, pentru că pe mama o enervaa crâşnitul acesta, într-o zi, nemaisuportîndu-l, l-a luat de mână şi l-a dus la un psihiatru. Medicul, un grăsan cu mustaţa în furculiţă, zâmbea tot timpul, etalându-şi dantura stricată. Nu, d-nă; da, d-nă; desigur, d-nă; absolut, d-nă. În cele din urmă, i-a pus câteva întrebări fratelui meu, fără nici o legătură între ele, concluzionând că nu e nimic grav, că n-are nici pe dracu’, a fost chiar expresia lui, că totul e în ordine, stimată d-nă. Totuşi, când să plecăm, a sărit de pe scaun cu multă vioiniciune pentru gabaritul său, lovindu-se cu
palma peste frunte. O, da, sigur că da, d-nă. Am omis ce era mai important, copilul va rămâne la noi. Dar am înţeles că nu are nimic, s-a mirat mama de brusca întorsătură, din concluziile d-voastră, în urma consultului, am înţeles că nu necesită nici un fel de tratament mai special. Aveţi, desigur, dreptate, d-nă, numai că, vedeţi, există pericolul ca ticul să persiste sau, şi mai rău, ca el să se accentueze. Aveţi încredere în mine, nu, nu vă faceţi griji, exact, bineînţeles, numai două săptămâni, garantez, d-nă. La revedere, d-nă. Joia şi duminica, d-nă; cu plăcere. Se întâmpla pentru prima oară să fim despărţiţi pe o durată atât de îndelungată şi, cu toate că îl vizita zilnic, neţinând seama de interdicţiile programului de vizită, două săptămâni au fost pentru mine o veşnicie. În ziua când l-au externat nici n-am mai dat pe la şcoală, iar cu o noapte înainte nu închisesem ochii o clipă. Şi totuşi, la întoarcerea spre casă eram plin de energie; cântam; făceam mult zgomot atrăgându-ne priviri dezaprobatoare din partea celor pe lângă care treceam. Intrând în cartier, dar mai ales în strada pe care locuiam, privirile au devenit mai încruntate, mai tăioase, mai răutăcioase. Cu atât mai răutăcioase cu cât ne manifestam noi bucuria mai gălăgios. Nu le-am luat în seamă, ne obişnuisem cu ele, mama spunea că n-au decât să se uite până au să crape.Ne obişnuisem şi cu şuşotelile pe seama noastră şi a mamei, ne obişnuisem să fim arătaţi cu degetul, ne obişnuisem cu aluziile colegilor şi ale profesorilor de la şcoală, iar mai târziu, cu răutăţile făţişe. Ne obişnuisem până la urmă şi cu porecla de “Monştrii” care, dincolo de poreclă, era o convingere a celui ce ne-a pus-o; o convingere profesională. Ne obişnuisem ca până şi cei ce abia învăţau să vorbească să strige după noi, la îndemnul celor mai mari şi, nu rareori, la al părinţilor: “Monştrii!”, “Monştrii!”, invectivă menită să ne umbrească şi mai mult copilăria. Eram copii, da, copii ca toţi copiii, oameni ca toţi oamenii, fără defecte fizice, fără malformaţii. Şi totuşi, “Monştrii!”. Şi ştiţi, d-lor, pentru ce eram monştri? Nu ştiţi. Şi nici nu aţi putea bănui măcar. Fiindcă, d-lor, eram gemeni. Nişte gemeni mai aparte, cum am înţeles mai târziu. Mai “speciali”. Fiindcă unul din noi semăna cu tata până aproape la identificare, iar celălalt, în aeleaşi condiţii, cu vecinul ce locuia deasupra apartamentului nostru. Dar aşa ceva este imposibil, veţi spune, aşa cum a exclamat şi un preparator de la catedra de biologie când a auzit de cazul nostru. Dacă e adevărat, a mai spus el, atunci copiii aceştia sunt nişte mici monştri. Nu curiozităţi, nu excepţii, nu accident, nu întâmplare. “Monştrii!”
 
15. Galbeni, albi, albaştri 

Plouă. Plouă.
- Să-i spunem, un orăşel din nord, pufăie bărbosul, trimiţând câteva rotocoale de fum străveziu înspre fereastră. Un orăşel cu 10, 20, dar nu mai mult de 30 de mii de locuitori.
Plouă neîncetat de mai multe zile. Şi nopţi. N-aş vrea să se creadă că iau în derâdere (la modul gratuit) creştinismul, dar se pare că Dumnezeu şi-a pus în cap, fie să-i spele, fie să-i înece pe toţi păcătoşii.
 
16. Despre Oglinda

- E numai o stare de tranzit, explică cel ce tăcuse până atunci, dar asta e ceea ce vă nelinişteşte.
 

17. Galbeni, albi, albaştri 

De când ne-am îmbarcat în tren, plouă-ntruna. Cu înverşunare. Împotriva nu ştiu cui. Cu neruşinare faţă de nu ştiu cine. Însă lucrul de care mă tem cel mai mult este ca, din cauza umezelii, să nu ni se deregleze ceasurile. Am pierde noţiunea timpului şi asta ar fi, iată, un incident destul de grav. Poate cel mai grav. 
- În imobil locuiau trei familii. Vorba vine familii. Numai soţii Popescu fiind compusă din două persoane, celelalte fiind reprezentate de câte una singură. Respectiv, doamna
Ur, am înţeles că Ur era prescurtarea numelui său întreg; poate Usula. Şi unchiul meu, în fapt, un văr mai îndepărtat al bunicului, unchi la a cărui găzduire  am apelat cu atâta disperare. 
 
18. Despre Oglinda 

- Vă asigur că e numai o stare de tranzit, explică cel ce tăcuse până atunci, dacă asta e ceea ce vă nelinişteşte atâta.
 
19. Galbeni, albi, albaştri

- Eram urmărit pentru falsificarea de bancnote. Infracţiune, aşa cum ştiţi, foarte aspru pedepsită de lege. Tocmai de aceea alesesem acel orăşel, fiind unul din punctele cele mai îndepărtate de capitală. Încă din prima zi, unchiul meu a hotărât să mă prezinte vecinilor cu care întreţinea relaţii cordiale. Atât de cordiale încât îşi făcuseră un tabiet în a se reuni seară de seară pentru a lua masa împreună, în apartamentul venerabilei doamne Ur. Masă ce se încheia de fiecare dată cu o partidă de wist. Jucaţi wist? a fost, de altfel, prima întrebare pe care mi-au pus-o după ce am fost prezentat. Wistul se poate juca şi în cinci, m-au asigurat, ba chiar ar fi mai interesant. Şi, cu toate că mă descurcam bine la acest joc de cărţi, am refuzat să particip preferând rolul de spectator. Mi s-a părut că e mult mai politicos aşa. Eram, totuşi, un străin pe care abia îl cunoscuseră. Am acceptat în schimb, la insistenţele d-nei Ur, câteva păhărele dintr-un lichior de casă. Încet-încet, atmosfera a început să se destindă, iar eu să devin mult mai degajat. Aşa se face că, în cele din urmă, i-am asigurat de participarea mea la joc în seara următoare. Nimic, şi aş accentua acest lucru, apăsă bărbosul pe cuvinte, nimic nu lăsa să se întrevadă evenimentul, cu totul ieşit din comun, ce avea să se petreacă peste câteva minute.
- Aţi păţit ceva, domnule? întreabă Femeia cu eşarfă cuprinzându-şi înfrigurată umerii.
- N-am păţit nimic, o linişteşte bărbosul. Un moment doar am avut senzaţia că trăiesc o parte a trecutului. Mi se întâmplă destul de rar. E o senzaţie foarte bizară.
- Îmi pare rău, n-a fost în intenţia mea să vă deranjez.
- Dar nu m-aţi deranjat deloc. Nu. Dimpotrivă.
- Dacă-mi permiteţi şi mie o scurtă digresiune, intervine cel cu ochelari fumurii.
- Cum să nu, domnule.
- Despre povestea cu falsul. Dacă nu mă înşel, acum vreo 30 de ani, au apărut în presa vremii mai multe articole despre acest caz. S-a făcut multă vâlvă în legătură cu el. Ceea ce a şocat cel mai tare a fost faptul că, în toată afacerea, nu era amestecată decât o singură persoană. Mai mult decât atât. Persoana respectivă, a cărei fotografie era inserată şi ea pe paginile diverselor cotidiane, avea doar 18 ani.
- Era fotografia mea, recunoaşte bărbosul. A fost difuzată de mai toate ziarele de atunci. Se oferea şi o recompensă pentru cel ce ar fi putut da orice fel de indicii care să ducă la arestarea mea. A fost o hăituială în toată regula.
- Mi se pare că aţi fost prins destul de repede.
- Aici vă înşelaţi, îmi pare rău că trebuie să vă contrazic. N-o spun din mândrie, căci nu sunt deloc mândru şi nici n-aş avea motive să fiu. N-am avut nici o circumstanţă atenuantă la ceea ce am făcut, singura care a invocat-o apărarea a fost cea a vârstei, vârstă de care, în final, nici nu s-a ţinut seama. Însă de prins n-a fost vorba. Tocmai aici e farsa întregii poveşti. Spun farsa pentru că, de fapt, m-am predat singur. Tocmai motivul pentru care ne-am predat mi-a marcat viaţa şi nu detenţia, cum s-ar putea crede.
 
20. Povesteşte femeia cu eşarfă 

Femeia îşi cuprinse umerii slăbănogi şi înguşti şi osoşi. Şi spuse:
- Am avut odată un elev al cărui nume i se potrivea de minune. Îl chema Omuleţ. Era mic şi plăpând şi părea abia ieşit din găoace. În isteţime însă, îi depăşea pe toţi cei de vârsta lui şi nu numai. Ceea ce era mai minunat la el era faptul că ştia să recite poezii. Închipuiţi-vă, la vârsta lui, să memoreze peste o sută. El susţinea că unele erau compoziţii propri, dar asta părea absurd, chiar ieşit din comun. Îmi recita câte o poezie în fiecare zi, fără să-l mai îndemn. Şi cu toate că nu credeam în posibilităţile sale de a compune n-am reuşit niciodată să identific nici măcar câteva versuri cunoscute. Doar vagi asemănări cu un autor sau altul. De cele mai multe ori poemele sale presupuneau cunoştinţe şi cultură proprii oamenilor maturi, nicidecum unui copil de şase ani. Unele din ele, având caracter erotic, indicau o oarecare experienţă a vieţii pe care Omuleţ n-avea de unde s-o aibă. Acestea, împreună cu cele al căror filon izvora din mitologie, erau cele mai surprinzătoare. În acest sens v-aş putea da un exemplu semnificativ. Dacă se poate...
Avea o privire atât de pierdută încât ne-am exprimat cu toţii dorinţa de a asculta. I-am urmărit degetele mâinii, lungi şi albe, aproape translucide. La fel ca şi data trecută, lecturarea poeziei îi producea o puternică emoţie, neputând să-şi reţină tremurul vocii, aşa încât, vorbele sale păreau mai mult cântate.

NEFÂRTATUL

Fârtatul medita în mijlocul înghemuirii
copleşit de revelaţie
Numi revelaţia lumină
o pipăi şi văzu că e bună
şi a fost lumină
El se lăsă emoţionat pe vine
motiv pentru care se răsturnă pe poala muntelui
şi-şi sfâşie veştmintele
Aşa a început primul vid de creaţie
Când se dezmetici dădu nas în nas cu un Călăreţ pe Dunăre
- Omule
omule,
lăcrimă Fârtatul, îţi place lumina asta caldă şi blândă?
Are un cusur
rosti Călăreţul pe Dunăre
descălecând
- De unde vii?
- De pe Danubiu
- Bucură-te, am adus lumină
Omul încălecă şi nu mai spuse nimic
Omul plecă unduindu-şi pletele-n vânt
Vântu-i bătea prin plete despletindu-i-le
Fârtatul îl privi până se sătură.
Apoi căzu printr-un con al muntelui
- Unde sunt aici?
- Aici eşti aici. Bine-ai venit! Tocmai
am zămislit
întunericul şi nu ştiu ce să fac
cu el
- Bine te-am găsit, o, Nefârtate!

 
21. Povesteşte femeia cu eşarfă 

Şi spuse:
- A fost odată un omuleţ. Mic şi negricios. Un omuleţ plăpând şi timid, aşa cum sunt toţi omuleţii. Şi cu toate acestea, atât de deosebit de semenii săi. Atât de...atât de isteţ, de matur, de... nici nu ştiu cum să... A fost odată şi o învăţătoare. Obişnuită, ca toate învăţătoarele. Cel puţin până în momentul în care debutează povestea. O învăţătoare care îşi îndrăgea elevii şi îşi iubea meseria. O învăţătoare singuratică, retrasă, ce nu cerea altceva decât să fie lăsată să-şi vadă de propria-i chemare unde-şi concentrase tot echilibrul interior. Deşi văduvită de natură, având un picior cu două degete mai scurt decât celălalt, nu lăsa să se observe faptul că ar suferi de vreun complex. Şi nimic n-o împiedica să nu fie un cadru didactic plin de abnegaţie şi însufleţire.
Femeia cu eşarfă îşi strânse mai bine pardesiul pe umerii slabi şi osoşi. Şi continuă:
- Cele două personaje aveau să se cunoască cu ocazia începerii unui nou an şcolar, într-o zi însorită de septembrie. Mai târziu, această întâlnire învăţătoarea şi-o va aminti ca pe cel mai minunat eveniment al vieţii ei. Iată, pe scurt, povestea pe care unul din personaje a retrăit-o de atâtea ori în singurătatea şi mediocritatea locuinţei şi care, aş spune, fără să greşesc prea mult, că, în ultima parte a vieţii, a constituit una din puţinele sale resurse sufleteşti. Totul a început în acea primă zi de şcoală când, în urma unui scurt dialog, omuleţul i-a recitat învăţătoarei sale o poezie. O am la mine, ne asigură femeia cu eşarfă indicând cu degetul o poşetă minusculă ce-i atârna pe umăr, am să v-o citesc, poate, ceva mai târziu. A fost doar prima poezie dintr-un set întreg ce avea să i le recite pe parcursul următoarelor zile şi prin care avea s-o farmece într-un mod atât de ciudat şi misterios. Pe scurt, omuleţul, deşi în vârstă de numai 6 ani, judeca şi se comporta ca un matur. Nu numai că ştia să scrie şi să se folosească de operaţii matematice complexe, dar avea şi aptitudini artistice; ceea ce învăţătoarei i-a fost greu să accepte o vreme; era de neimaginat. Mai mult decât atât, sugera o cultură generală solidă, fapt ce a uluit conducerea şcolii precum şi o comisie din partea inspectoratului şcolar teritorial. S-a mers chiar până la informarea ministerului şi... şi... Dar sunt atât de... Numai readucându-mi aminte, vedeţi, numai reamintindu-mi. În fapt povestea e mult mai simplă decât, nici măcar nu e nevoie de o gradare a, foarte pe scurt şi paradoxal, aceste calităţi ale lui Omuleţ trec într-un plan secundar. Vreau să spun, o altă latură a sa m-a făcut să, şi despre asta aş dori să vă povestesc. Totul a început atunci când omuleţ, deşi nu trecuseră prea multe zile de la debutul noului an şcolar, m-a rugat să-l însoţesc după terminarea orelor într-o plimbare prin parcul botanic, făcând abstracţie, intenţionat?, de mersul meu pendulat şi greoi. Deoarece, a motivat în timp ce-şi pierdea privirea printre reclamele vitrinelor, tatăl său era atât de prins cu probleme de serviciu încât nu mai avea timp să se ocupe de el. Decât foarte, foarte rar. Îmi lipseşte exact lucrul de care un copil, chiar şi minune cum sunt eu şi cum conştient sunt că sunt, are cea mai mare nevoie, mi-a spus prinzându-mi mâna, mai mult agăţându-se de ea, aşa cum, de obicei, face un om pe cale de a se îneca. Astfel, am aflat că Omuleţ nu-şi recunoscuse mama, nu auzise şi nu i se vorbise nicicând despre ea, nu-i simţise niciodată căldura, mângâierea. Şi nu ştiu cum, şi nici prin ce mecanism anume, cuvintele lui m-au izbit. Da, acesta e termenul, m-au izbit în tot ce exista mai sensibil şi mai... şi m-am oprit în plin trotuar, aveam senzaţia că ceva s-a rupt, a plesnit, ceva ca o membrană subţire dar rezistentă până în clipa aceea, ceva ca o plăcere paralizantă dar şi eliberatoare în acelaşi timp; m-am oprit în plin trotuar şi mi-am spus, iată. O fiinţă, mi-am zis, care îţi solicită... care are nevoie de tine, doamnă domnişoară. Care are nevoie, ca-n îndrăzneţele tale visuri, de ceea ce e feminin în tine, de sensibilitate, de afectiviate, de iubire şi dragoste. Şi ceva s-a rupt. În mine. Atunci. Pe trotuar. Ceva a plesnit. Provocându-mi o... nemaintâlnită. Mai târziu aveam să-mi dau seama că fusese clipa când am devenit femeie. Mă împlinisem. Mă împlinise. Omuleţ provocase iniţierea unui alt rost în viaţă. Din momentul acela eram gata să sacrific orice pentru el. Eram gata să-l divinizez. Dacă n-am şi făcut-o. Şi de aceea. Şi tocmai de aceea. Dispariţia sa, pentru că am uitat să vă spun. Omuleţ a dispărut în ultima lună a trimestrului. A dispărut, aşa cum se dispare, cum dispar uneori oamenii. M-a dat peste cap. Era să-mi iau, am fost în pragul de-a-mi lua. De neimaginat. Să dispară din viaţa mea tocmai când... Şi apoi interminabilele discuţii ale colegilor. Şi disecări pe marginea subiectului. Unii au fost de părere că Omuleţ murise. Din cauza autoconsumării. Îşi consumase energia printr-un proces, nu-mi amintesc cum l-au denumit ei, ceva diabolic, de conversie. Şi că s-a tot micşorat până, ireversibil, la dispariţie. Şi alte şi alte ipoteze. O adevărată competiţie. Fără nici un menajament, pentru ei eu nereprezentând altceva decât o handicapată. După care, viaţa mi-a devenit o perpetuă căutare. Apoi aşteptare. Apoi încrâncenare. Apoi, de la capăt.
 
22. Despre Oglinda

- Sfârşitul poveştii dintre Omuleţ şi învăţătoare nu are sfârşit.
 
23. Povesteşte femeia cu eşarfă 

Femeia îşi potrivi mai bine pardesiul pe umerii slăbănogi şi înguşti şi osoşi. Şi povesti:
- Am început prin a-l căuta la adresa înscrisă în catalog. Numele străzii, Gramineea, de fapt Aleea Gramineea, îmi trezea vag câteva amintiri, probabil din copilărie. Amintiri, desigur, triste. Ori de câte ori treceam prin locuri în care nu fusesem încă remarcată, eram privită ca o fiinţă abia căzută din lună. Din cauza mersului, deşi în copilărie nu mă pendulam cu atâta amplitudine. Trei ore am colindat aleea de la un capăt la altul fără să identific numărul de casă ce mă interesa. În mod foarte straniu, numerele nu erau dispuse în ordine crescătoare, ci cu totul la voia întâmplării. Această ciudăţenie mi s-a părut de rău augur, fapt care mi s-a şi confirmat în cele din urmă. Casa pe care o căutaţi dumneavoastră, mi-a răspuns un bătrân căruia i-am solicitat informaţii explicându-i nedumerirea mea, a fost demolată acum mai bine de douăzeci de ani. Era o dărăpănătură. În locul ei a fost construită o rampă pentru spălarea containerelor, cred că aţi remarcat-o. O şi remarcasem, desigur, numai că n-am mai avut puterea să i-o şi spun. Surpriza mă năucise, lăsându-mă fără replică. Aşa cum aveau să mă năucească şi cele viitoare. Pot spune, neexagerând cu nimic, că am avut parte de o mulţime de astfel de surprize şi lovituri ce mi-au slăbit forţele, mi-au distrus moralul, aducându-mă la stări depresive şi, în ultimă instanţă, la internarea într-un spital de... Dar lovitura cea mai puternică aveam s-o recepţionez chiar în timpul perioadei de convalescenţă şi tocmai din partea lui Omuleţ care, iată, după mai bine de un an, dădea primul său semn. E vorba de o scrisoare, dacă-mi daţi voie, şi cu asta voi încheia şi povestirea, o să v-o citesc în original. I-am recunoscut scrisul imediat şi, aşa, fără s-o mai deschid, am început să o sărut bucăţică cu bucăţică, plângând şi râzând în acelaşi timp. În acel moment păream cu adevărat nebună, dar nebună, nu-i aşa, de bucurie. Şi cu cât a fost bucuria mai mare, cu atât mai puternic a fost şocul la terminarea lecturii.
Cu degetele subţiri şi lungi şi translucid de albe, femeia despături hârtia îngălbenită de câte ori fusese întoarsă pe toate feţele, poate şi stropită cu lacrimi, şi citi:
“Doamnă domnişoară,
nu vă mai chinuiţi. Şi nu mă mai căutaţi. E în zadar. N-am avut niciodată o existenţă fizică reală. Nu sunt decât o proiecţie parţial materializată a propriei dumneavoastră imaginaţii hipersensibilizate şi, într-un fel, bolnave. Încercaţi să vă îngrijiţi sufletul şi să vă reeducaţi spiritul.
Omuleţ nu există.”
 
24. Galbeni, albi, albaştri 

- Partida de wist tocmai urma să se încheie când am auzit cu toţii o puternică bătaie în uşă. S-au privit între ei, uluiţi, i-am privit şi eu mai puţin uluit. “N-a închis nimeni jos la intrare?” a întrebat doamna Ur, palidă. “Cu mâna mea”, a asigurat-o domnul Popescu, la fel de palid şi el. Eu înţepenisem cu dama de caro în mână, după care uşa s-a deschis şi în cadrul ei şi-a făcut apariţia un bărbat. Un străin. Am înţeles imediat că nu-l cunoştea nici unul. După mutrele lor lungite. “Să mergem, d-le Popescu”, au fost cuvintele sale în loc de bună seara, mai ceva ca un coşmar, dacă-mi permiteţi aş mai aprinde o ţigară, mărturisesc că tremuram din toate încheieturile, mă aşteptam din clipă în clipă să-mi spună şi mie acelaşi lucru, căci vocea sa metalică, siguranţa şi stăpânirea de sine, o anume căutătură a privirii precum şi alte câteva detalii nu lăsau nici un echivoc. “Să mergem, domnule Popescu”, a spus fără nici o altă introducere. 
 
25. Suzana vrăjitoarea 

Răspuns:
mai mult, sau altfel, decât o eliberare. Decât o descătuşare. Nu găsesc termenul cel mai potrivit. Poate, revenire? Pentru că nici n-aş vrea să sar peste cal. Într-un interviu precedent vă vorbeam de ridicarea cortinei, risipirea ceţii, prăbuşirea unui zid. Va trebui să reconsider totul pentru că, şi mai repet o dată, moartea Suzanei a însemnat mult mai mult, aş spune că a fost ceva hotărâtor la fel ca şi întâlnirea cu ea.

Întrebare:
credeţi că acţiunea Suzanei asupra dumneavoastră a fost malefică?

Răspuns:
din câte-mi aduc aminte, am convenit să nu mai revenim la acest punct. Pe de altă parte, răspunsul transpare din celelalte întrebări. N-aveţi decât să trageţi singuri concluzii. Oricum, fiecare gest sau cuvânt mi-au fost interpretate şi reinterpretate, tălmăcite şi răstălmăcite.

Răspuns:
în al doilea rând, nu pot scăpa nici eu de subiectivism. Problema mă preocupă atât de intens încât n-o pot privi decât dinlăuntrul ei. Ceea ce pot însă (şi am făcut-o în atâtea rânduri) să afirm cu certitudine, este faptul că înainte de a mă interna eram un pictor mediocru.

Răspuns:
eu aş corecta formularea, aş spune că mă plimbam pur şi simplu. Mă aflam sub tensiunea aşteptării. Urma să se întrunească o comisie de medici care să decidă dacă voi fi sau nu externat.

Întrebare: 
decizia comisiei a fost...

Răspuns:
decizia comisiei a fost cea care-a fost. E-adevărat că prin injusteţea ei mi-a creat, la un moment dat, o situaţie favorabilă. Dar pentru foarte scurt timp.

Răspuns:
doar n-am ucis-o eu pe Suzana. E absurd să crezi că cineva poate ucide un mort. După sinuciderea Suzanei s-a întocmit un certificat de deces, iar corpul a fost supus autopsiei. Nemaiavând pe nimeni în familie a fost înmormântată în sat. Au participat câţiva dintre localnici şi o delegaţie a sanatoriului în care mă aflam şi eu. Deşi slujba a fost scurtă, lapidară, ea a constituit un act oficial şi înregistrat ca atare în dosare speciale pentru astfel de ocazii. În acest sens, vă întreb eu pe dumneavoastră, ce s-a întâmplat cu toate aceste acte doveditoare? Cum se poate interpreta amnezia participanţilor la înmormântare în frunte cu însuşi slujitorul bisericii?

Răspuns:
desigur că nu. Pânzele, împreună cu celelalte obiecte personale, le trimisesem deja, prin poştă, unei cunoştinţe. Cred că a fost gestul cel mai inspirat pe care l-am comis vreodată. Pentru că, din el, au rezultat cele două consecinţe atât de importante pentru mine.

Întrebare.
ce ne mai puteţi spune despre proces? Poate câteva detalii sau observaţii care v-au scăpat până acum...

Răspuns:
exact!

Răspuns:
am auzit frunzele foşnind. Aşteptarea, tensiunea. Apoi paşii. Apoi apariţia Suzanei. Goală. Cu braţele desfăcute larg, chemându-mă, parcă, într-o îmbrăţişare mai posesivă şi mai pătimaşă ca oricând. Simbol al urâţeniei. Sluţenie dusă până la fascinaţie. Despletită, adusă de spate şi crăcănată, cu sânii alungiţi şi flasci bălăbănindu-i-se deasupra pântecelui şi-a sexului zbârcit şi crestat. Cu privirea urduroasă, dar plină de poftă, cu... Nu te apropia! am strigat, nu te apropia, vrăjitoareo!

Întrebare:
ce credeţi despre moartea mai mult sau mai puţin naturală, imediat după proces, a avocatului care v-a apărat?

Răspuns:
am strâns-o de gât. Strigam “Vrăjitoareo!” şi-o strângeam cu amândouă mâinile, de gât. Până când am simţit că devine moale, moale de tot. Moartă, părea şi mai urâtă.

Răspuns
ştiţi prea bine. O înscenare perfectă. Alt certificat de deces, altă autopsie (“Moartă prin sufocare”!), altă înmormântare. Toate se repetau cu diferenţa că sinuciderea devenise asasinat. O concentrare de forţe împotriva mea. Şi, ca să nu uit, din această concentrare n-a lipsit nici aportul, major în ceea ce privea discreditarea mea publică, al presei.

Răspuns:
nu răspund niciodată la ultima întrebare. Din consecvenţă, din superstiţie sau, după părerea unora din colegii dumneavoastră, din prostie.

Răspuns:
dacă doriţi să fie penultima, atunci, cu plăcere.
 
26. Galbeni, albi, albaştri 
- Omul acela, pufăi bărbosul, străinul de care vă povesteam; cu privirea sa tăioasă şi îngheţată; cu vocea metalică, inflexibilă; înalt, osos, zvelt; cu părul scurt dar îngrijit; ţinută impecabilă; pentru oricine ar fi fost clar că reprezenta securitatea statului. Deşi, după mai mulţi ani, aveam să aflu că nu, că mă înşelasem. Ei bine, omul acesta ne-a băgat pe toţi în sperieţi, iar, în ceea ce mă priveşte, prin faptul că eram mult mai tânăr, am... nu ştiu dacă o să mă înţelegeţi, din această întâmplare mi se trag acele tulburări psihice (eu, personal, le-am numit revelaţii) de mai târziu. Tulburări ce vor sta la baza percepţiei şi apoi identificării galben-albaştrilor. Aceştia, la rândul lor, tulburând mintea (şi stimulând imaginaţia) atâtor milioane de oameni.
 
27. Despre Oglinda 

- Povestea galben, albi, albaştrilor nu are sfârşit.
 
28. Galbeni, albi, albaştri 

- După fiecare vizită a necunoscutului perfecţionam încuietorile şi zăvoarele cu toate că începuse să-mi devină tot mai clară zădărnicia eforturilor mele, ceea ce îmi provoca o senzaţie... aceeaşi senzaţie pe care trebuie s-o fi resimţit şi Sisif în timp ce împingea pietroiul la deal.
În ultima seară pe care am petrecut-o acolo, ploua ca şi acum, zgomotos, dezlănţuit şi interminabil, rămăsesem doar eu şi cu doamna Popescu. Eram în aceeaşi încăpere din prima seară, la aceeaşi masă de joc, aşteptând clipa fatidică, minutarul ceasornicului a cărui cursă nu mai putea fi oprită, aşteptând să apară călăul (destinul, după părerea doamnei Popescu), străinul, necunoscutul, misteriosul domn, cum misterios devenise totul în acest imobil şi, poate, în primul rând, atitudinea locatarilor săi.
Formula era de fiecare dată aceeaşi, “să mergem, domnulele sau doamnă X”. Nici   mandat de arestare, nici explicaţie, nici învinuire, numai acel “să mergem” pe care cel vizat  îl urma fără împotrivire, fără să ridice vrei problemă. Nu, muţenia şi resemnarea pe care-o afişau nu era deloc sfidătoare, ci apăsătoare. Pentru mine era de neînţeles. Ca şi cum aşteptau sau se aşteptau mai demult la un astfel de eveniment şi s-au înţeles între ei să nu vorbească nimănui, să nu dea nici o lămurire, nici un indiciu, lăsându-mă să mă frământ de unul singur, să-mi pun singur întrebări şi să-mi caut singur răspunsurile.
Eram în aceeaşi încăpere, aşezat la aceeaşi masă de joc ca şi în prima seară, o altă ciudăţenie, tabiet împins până la absurd. În timp ce pe mine mă preocupa cine e, de unde venea, cine l-a trimis, pe unde intra, în ciuda eforturilor mele de a-i bara calea, sau cum putea intra pe uşa încuiată şi zăvorâtă pe dinăuntru printr-o simplă apăsare de clanţă şi cum reuşea să apară întotdeauna la aceeaşi oră, exact la bătaia pendulului, şi-aşa mai departe, iar ei nu voiau să ştie decât de jocul lor de cărţi ca şi cum ar fi fost programaţi, asemeni unui calculator, să nu se abată de la program indiferent de ce anomalie ar putea interveni în viaţa lor.
Eram în aceeaşi încăpere, alături de d-na Popescu, la aceeaşi masă de joc. Ce jucam? cred că şeptică sau tabinet, sau mai ştiu eu ce, căci aruncam cărţile prosteşte. Din când în când umpleam paharele cu coniac, eşti mult mai liniştit când eşti ameţit de alcool, îi spuneam dosmnei Popescu. Beam amândoi nebuneşte pahar după pahar şi nu ne puteam ameţi şi făceam pe noi de frică.
În dimineaţa, şi-apoi în după-amiaza acelei zile, bătusem toate uşile şi ferestrele în cuie, le întărisem cu drugi de fier şi proptisem în dreptul lor dulapuri masive. Mai mult nu puteam face, iar în gaura de şarpe nu ne puteam ascunde.
 
29. O poveste 

- Dacă nu aveţi nimic împotrivă, se hotărî cel ce părea răstignit, o să vă spun şi eu o poveste. E vorba de povestea fratelui meu geamăn. Fratele meu geamăn avea un tic nervos. Crâşnea dinţii. Tic pe care mama lui nu i-l putea suporta, spunea că parcă-i pileşte cineva creierii, de-aceea, într-o bună zi, l-a luat de mână şi l-a dus la policlinică în vederea unui consult psihiatric. Dar copilul nu are nimic, d-nă, i-a atras medicul atenţia, la vârsta lui e ceva obişnuit, va trece de la sine, n-are nevoie decât de puţină linişte. Însă mama a insistat să-i facă un tratament; că ea nu mai putea suporta să-l audă crâşnind, că are să-i zdrobească dantura, că o să rămână fără dinţi, şi atâta l-a îmbrobodit pe medic până când acesta a consimţit să-l vindece pe fratele meu. În acest scop i-a făcut internarea în spital, internare la care eu am protestat deoarece nu mai fusesem niciodată despărţiţi unul de altul şi nu vă mai spun în ce stare m-am despărţit de el ştiind că-l las singur şi ştiind că voi rămâne singur. Tratamentul a durat două săptămâni şi, aşa cum avea să se dovedească, a fost nefast pentru fratele meu; o spun cu mâna pe inimă, pentru că, deşi, trebuie să recunosc, a scăpat de crâşnitul dinţilor, la numai câteva zile după externare s-a molipsit de alt tic. A început să scuipe. O făcea el şi înainte, dar numai când ne întreceam cine scuipa mai departe, mai la ţintă sau mai ştiu eu ce alt joc, însă acum scuipa altfel, mai mărunt parcă şi mai des. O făcea îndeosebi atunci când vorbea. Spunea trei cuvinte şi ptiu, ptiu, ptiu. Şi iar mai spunea trei cuvinte şi iar ptiu, ptiu, ptiu. Încât mama s-a văzut nevoită să-l ducă din nou la psihiatrul acela. De data aceasta au fost de acord amândoi că trebuie reinternat, ceea ce a şi urmat. Încă două săptămâni de tratament pe capul fratelui meu, ce-i drept împotriva scuipatului, un tic mult mai evident ddecât precedentul. După externare, bucuroasă că fratele meu se vindecase, mama i-a cumpărat o uniformă nouă, apoi am mers cu toţii la un film western, pe care noi îl mai văzusem de două ori deja, fără ştirea ei, în două zile consecutive când chiulisem de la şcoală. Numai că bucuria mamei n-a ţinut prea mult; până în ziua următoare când fratele meu a trecut la pocnitul degetelor. Le pocnea aşa, ca într-un dans popular, aşa cum le pocneşti la o nuntă după ce, în prealabil, ai mai tras şi câteva pahare la măsea, adică mai cu foc. Singura diferenţă era că fratele meu le pocnea ceva mai des, din ce în ce mai des. Închipuiţi-vă ce mutră a făcut mama şi cum şi-a pus mâinile în cap. Pentru a treia oară ne-am prezentat la psihiatru. Era nervoasă şi pornită pe el. L-a luat tare ridicând tonul mai mult decât s-ar fi cuvenit sau decât ar fi fost necesar să se facă auzită. Întrevederea a fost mai lungă ca de obicei, iar în urma ei verdictul a fost înspăimântător. 3 luni. 3 luni avea nevoie d-l doctor pentru a-l vindeca şi de data aceasta pe fratele meu. 3 luni şi vă asigur că va fi bine, absolut sigur, voi apela la o tehnică modernă, tocmai ne-a sosit de peste hotare... De peste hotare? a întrebat mama încă pusă pe harţă. De peste cele din răsărit, a riscat medicul adevărul şi trebuie să spun că spre norocul său, căci mama avea o părere tare proastă despre occidentali, de care spunea că sunt o bandă de narcomani cu toţii.
 
30. O poveste 

- Mai pocneşti din degete? l-a întrebat mama, iar fratele meu a răspuns că nu mai pocneşte şi a clipit bucuros din pleoape. Atunci să mergem, am luat bilete la circ, la care fratele meu i-a multumit frumos şi iar a clipit, tot bucuros şi tot din pleoape. Ce mai e şi cu clipitul ăsta? l-a luat mama la rost, el i-a răspuns că nu ştie şi că nici nu-şi dă seama ce face. Şi iar a clipit. Din pleoape. Medicul, care era de faţă la discuţie, a încercat să se retragă discret, ănsă mama i-a observat manevra şi, astfel, încăierarea n-a mai putut fi evitată. A fost alarmat întreg personalul spitalului. În cele din urmă ne-am trezit cu mama în cămaşă de forţă. Şi au ţinut-o până a doua zi, cînd s-a mai calmat şi i-au dat drumul acasă. Niciodată, dar niciodată, a ţinut să sublinieze ea, nu mai vreau să am de-a face cu nebuni ce-şi spun medici psihiatri. S-a şi jurat, pe cruce şi pe Biblie, nici dacă ştiu că o s-ajungă să clipească întruna, a mai adăugat. Şi parcă ar fi avut gură rea, căci, cu timpul, fratele meu a început să clipească din ce în ce mai des, ajungând s-o facă, până la urmă, continuu, fără oprire.
 
31. Despre Oglinda 

- V-aş putea spune că în Oglinda nu plouă niciodată, dar n-am să v-o spun eu, spuse cel ce tăcuse până atunci.
 
32. Povesteste femeia cu esarfă 

CĂLĂREŢUL PRIN TIMP

Te-am observat. Râdeai
pe marginea iubirii
părea
un muget al mării pieptul tău
săltând
Şi ca un gând
veneam înconjurându-ţi mijlocul
într-o alunecare de coapse
fără sfârşit
Calul mă aştepta bătând nebuneşte
şi hohotind chemări disperate
“Stăpânul meu! - vino-ţi în fire
hai să plecăm”
Dar eu creşteam tulpină din pântecul tău rarefiat
înălţându-mă spre inimă
printre sâni
prefăcându-mă
liană în jurul gâtului tău
Sălbatic mă striga armăsarul
“Stăpâne
hai
să plecăm; mai avem atâta de mers prin infinit
şi mi-e teamă că nu vom mai ajunge”
Nu, murgule, călătoria s-a sfârşit
nu vezi?
e capătul infinitului aici
şi mi-am găsit himera
şi treci tu dincolo
de sfârşit


33. Despre Oglinda 

34. Despre Oglinda 

- Călătoria spre Oglinda nu are sfârşit.
 
 35. Povesteşte cel cu ochelarii fumurii

Aşa este, confirmă cel cu ochelari fumurii scoţându-şi ochelarii. Eu sunt fratele geamăn. Şi pentru că următoarea întrebare se formulă aproape singură, răspunse. Mai clipesc şi acum. Dacă nu se observă, e din cauza frecvenţei foarte mari. Zâmbi forţat, în realitate  jenat de propria sa performanţă, în timp ce-şi reaşeză ochelarii pe nas. După care, întorcându-şi privirea, îşi observă fratele, dormind cu gura întredeschisă.
- Întotdeauna adoarme când se forţează. A vorbit prea mult.
- De la începutul călătoriei şi până acum nu s-a clintit nici cu un milimetru, am remarcat. Privindu-l cum doarme, aş spune că pare mai neclintit ca o statuie.
- E paralizat. Nu-şi poate mişca decât ochii şi gura, ne reaminti cel cu ochelari fumurii. Nici măcar capul nu şi-l poate clătina. Soarta a fost cu el nemiloasă. Sau cruzimea galbeni-alb-albaştrilor prea dură, i se adresă bărbăsului. După ipoteza d-voastră.
- Din păcate, certitudine, replică bărbăsul accentuându-şi cuvintele cu gravitate.
- Fie şi cu certitudine, se resemnă cel cu ochelari fumurii, şi aşa nu mai are prea multă importanţă. Apoi schimbă vorba. AŢi observat cum a adormit, brusc, la jumătatea cuvântului? O să edeţi, când se va trezi va relua povestea exact de unde a lăsat-o, de la chiar frântura acelui cuvânt.
- E ceva cu adevărat extraordinar, şopti bărbosul, parcă nevenindu-i să creadă.
- Povestea vieţii sale e şi mai extraordinară.
- Şi nu ne-o povestiţi? întrebă Femeia cu eşarfă, zgribulindu-se.
- Să v-o povestesc? De ce nu? admise cel cu ochelari fumurii.
 
36. Povesteşte cel cu ochelari fumurii 

- Atunci ascultaţi! 

37. O poveste 

38. 

39.















SOLDATUL 
 



Joia trecută, soldatul s-a oprit în dreptul gospodăriei lui Furcoi. S-a oprit şi s-a uitat lung printre şipcile putrezite ale gardului, ca şi cum ar fi observat ceva în neregulă.
Eu ştiu de ce se uită aşa şi ştiu şi ce o să se întâmple în continuare. De-aceea-mi şi bate inima cu atâta putere. O ating cu
palma şi o simt bubuind ca o tobă.
Gospodăria lui Furcoi e peste drum de a noastră şi, în primul moment, am crezut că soldatul va opri lângă gardul nostru. Pe de-o parte, aş vrea să merg cu el, pe de alta, sunt atât de laş iar frica mă paralizează ţintuindu-mă în spatele uşii.
În hârtia albastră cu care am acoperit fereastra, am decupat o gaură şi am numit-o “punct de observaţie”. Prin acest punct urmăresc tot ce se întâmplă în afară, iar, uneori, parte din observaţii le notez într-un carneţel. Aşa cum fac şi acum. În legătură cu punctul de observaţie am notat că - acesta va fi secretul meu! - însă, nu ştiu cum se face, oamenii din sat au aflat de existenţa lui şi i-au spus în batjocură “ochiul dracului”. Singura explicaţie e că mă spionează şi ei şi nu sunt cu nimic mai presus decât mine.
Între timp, soldatul s-a desprins de gard şi acum aşteaptă liniştit în mijlocul drumului.
Aşteptarea sa nu durează mult,
uşa casei lui Furcoi se deschise brusc şi iată-l pe fecioru-său, Grăţian, alergând ca o nălucă, chiuind din răsputeri, cu privirea transfigurată şi cu părul răsculat pe creştet. Taică-său şi cu maică-sa încearcă să i se agaţe de mâini şi picioare, de păr sau de haine, rugându-l, implorându-l. În timp ce el, Grăţian, încercând să scape de ei pentru a i se alătura soldatului, îi trânteşte şi-i hoisează prin colbul gros al ogrăzii.
Văzând că nu-l mai poate opri, maică-sa, ieşită din minţi, strigă disperată: “Nu te du Grăţianee! Nu te du, nu te du...” Iar taică-său, Furcoi, culegând de pe jos o bucată de sfoară, se-ndreaptă hotărât, spre părul din fundul grădinii. Dacă nimeni nu-l va opri, se va spânzura, aşa cum a mai încercat s-o facă odată, când  soldatul i-a luat pe celălalt fecior al său, pe Victor.
Până la urmă, rupând două şipci, Grăţian reuşeşte să reacă peste gard şi-apoi să dispară, alături de soldat, pe drumul dinspre Răzoare. Nimeni şi niciodată nu-l va mai revedea, iar deseară, ca de obicei, părintele Cârlig va face o slujbă pentru pomenire.
Uneori cred că e o pedeapsă. Uneori cred că e un blestem. Uneori cred că e, pur şi simplu, destinul, soarta fiecăruia.
Cine poate şti?
Data viitoare va fi, poate, rândul lui Ilarie, poate al lui Simion, sau poate, o Doamne, chiar al meu.
Babele dau în bobi să afle cine e soldatul, de unde vine, unde dispare, ce face cu feciorii din sat pe care îi ia cu el. Dar nu li se arată nimic. Bobii lor sunt proşti sau sunt mincinoşi şi nu spun nimic concret.
Tot ce-au aflat babele care dau în bobi e că soldatul apare din senin sau din neguri, din cer sau de sub pământ; dar nimic, nimic concret. Astfel, în carneţelul meu n-am putut să notez decât că soldatul apare pur şi simplu.
Strigoaia, vrăjitoarea de peste deal, crede că soldatul nu-i de pe lumea aceasta şi nici de pe aialaltă şi că de-aceea slujitorii ei, spiriduşii adică, sunt neputincioşi în faţa soldatului. Şi-atunci, cum, Doamne, să nu-ţi fie frică? De parc-ar mai exista şi altă lume în afară de asta şi de aialaltă.
De obicei, soldatul îşi face apariţia în sat fie prin uliţa Bregească, fie prin cea a Polhocilor. De când am eu ţinere de minte, o singură dată s-a întâmplat să se abată prin altă parte. Asta a fost într-o iarnă, cu mulţi ani în urmă, când l-a luat pe Crăciun al Tomii. Era singurul fecior de pe uliţa Cionchii pe care soldatul îl putea lua. Ceilalţi erau prea fragezi, ori trecuseră vârsta. Crăciun fusese un flăcău arătos din cale-afară, toate fetele îl plăcuseră. Toate şi l-ar fi dorit de bărbat, îşi făcuseră vise în legătură cu el, îşi făcuseră iluzii. În cele din urmă îl câştigase fata părintelui Cârlig, şi dacă nu ar fi intervenit soldatul, urmau să se cunune într-o săptămână. Satul întreg a bocit atunci. Întregul sat a purtat negru. Iar eu aş fi preferat să mă ia pe mine soldatul, în locul lui. Să nu văd atâta jale, să n-aud atâtea blesteme.
Bătrânii noştri sunt de părere că feciorii sunt duşi la război, dar ce război, doar se ştie că nu mai există nici unul. Şi chiar dacă ar fi, cine-şi poate imagina un război atât de lung?
Bătrânii noştri spun că apariţia soldatului în sat se pierde în negura vremurilor. Ei mai spun că e vorba de un război al crucii dus împotriva păgânilor şi că soldatul e un trimis al celui Atotputernic.
După câte spun bătrânii, îţi vine să crezi că s-au prostit sau că aşa au fost dintotdeauna.
Pentru că, susţin ei, toate acestea le ştiu de lapărinţii şi de la moşii lor.
Eu, unul, nu ştiu ce să cred. Sper doar că, într-o zi, mă va  lua şi pe mine şi atunci voi afla şi eu adevărul. Cel mai mult aş dori să aflu la ce-i folosesc bidoanele acelea pe care le poartă în spate şi par atât de grele; şi la ce-i serveşte tubul ce duce de la bidoane spre gură; şi pentru ce poartă pe cap ceea ce poartă. Şi-apoi hainele sale de un alb strălucitor, fără nasturi, fără fermoare, fără şireturi, de parcă ar fi propria sa piele.
Alaltăieri, duminică, soldatul a venit din nou. Nu ţin minte să mai fi apărut la un interval atât de scurt. A venit şi l-a luat pe Gligor. Încă o şansă pe care nu am folosit-o. Am vrut să mă iau după ei, însă frica m-a paralizat ca de fiecare dată şi n-am fost în stare să mişc un deget.
O Doamne, aşa că mai aştept.
Sunt sigur că, într-o bună zi, soldatul va veni şi pentru mine în mod special. Voi şti când, cunosc toate semnele. Mai întâi se va opri în dreptul gardului nostru şi va privi cu atenţie, concentrându-se înspre
uşă sau spre punctul meu de observaţie. Pe urmă, din piept îi va creşte un braţ subţire şi elastic pe care şi-l va pendula încoace şi-ncolo. Şi ştiu, la un moment dat, din vârful acelui braţ va ţâşni un fulger ce mă va lovi în inimă. Frica mi se va risipi ca prin farmec, iar locul ei va fi luat de un curaj supraomenesc. Voi smulge lanţul, zăvoarele, încuietorile. Voi alerga mai repede ca o nălucă. Nimeni şi nimic nu mă va putea opri.
Voi pleca cu soldatul.
O Doamne, o Doamne, o Doamne...


I.
Se poate spune că soldatul mărşăluia. Mărşăluia, mărşăluia. Mărşăluia. Ca-ntr-un poem scris de un bine cunoscut autor. Se poate spune şi că nu mărşăluia. Că-şi trăgea doar picioarele. Ori că picioarele-şi trăgeau trupul. Ori că propria voinţă le trăgea pe amândouă. Sau putea, pur şi simplu, să fie vorba de inerţie. În jurul acestui subiect se pot face mai târziu o mulţime de speculaţii.
Ceea ce e mai important însă, pentru debutul povestirii (relatării) de faţă, este că întâmplarea s-a petrecut într-o duminică (după-amiază). Şi iată de ce: cursa de călători spre satul Mărăcinii din Vale nu circulă decât de trei ori pe săptămână după un program aleatoriu, dar niciodată duminica. Iar la această informaţie voi mai adăuga una. Începând de sâmbăta premergătoare duminicii în discuţie, nici un mijloc motorizat sau cu tracţiune n-a sosit şi n-a plecat din sat. Asta pentru că s-a surpat podul de peste râu.
Concluzia aproape că se impune de la sine. Soldatul
1. fie că a căzut din cer
2. fie că a sosit pe jos.
Posibil ca nici una din variante sa nu fie convingătoare.
Argument:
soldatul nu avea decât un picior.
Răspuns la varianta 1:
trebuie să admitem că e o nebunie să sari cu paraşuta din avion cât timp eşti posesorul unui singur picior. Cunosc mai multe persoane ce nu s-ar încumeta să sară nici cu trei picioare sănătoase.
Subvariantă la varianta 1:
singura raţiune pentru care s-ar fi pretat, totuşi, la un asemenea risc ar fi ca soldatul (în cazul respectiv persoana deghizată în soldat) să fie spion. Dar şi acest lucru e greu de crezut datorită deconspirării sale imediate.
Răspuns la varianta 2:
pe de altă parte, nici pe jos nu putea veni. Între Mărăcinii din Vale şi satul cel mai apropiat, Brusturi, sunt mai bine de 14 kilometri. Drumul e plin de suişuri, plin de grohotişuri, plin de coborâşuri. Iar pe alocuri e şi mai desfundat. Şi mai e şi povestea cu surparea podului din cauza umflării pârâului.
Dar mai există şi o a treia variantă. Nenumerotată. Ca soldatul să fi ajuns mai demult în apropierea satului, printr-un mijloc oarecare, şi să fi stat ascuns. Pare varianta cea mai plauzibilă, dacă, nu-i aşa, dacă manevra respectivă n-ar ridica problema scopului. Căci, în context cu ce-a urmat, ea nu-şi motivează sensul. 

II.
Scurte consideraţii cu privire la decorul în care se petrece acţiunea.
În acest scop, voi reaminti că este duminică după-amiază şi că aceasta presupune o anume efervescenţă, pulsaţie, atmosferă, specifice duminicilor de la ţară.
Despre bătrâni:
stau pe băncuţe de lemn în faţa gardurilor de nuiele împletite şi tăifăsuiesc despre război, despre dinainte de război şi despre celălalt război.
Excepţie:
baba Rada nu tăifăsuieşte cu nimeni. Deşi a prins amândouă războaiele, preferă să nu amintească despre ele. În primul i-a murit mama iar în al doilea mătuşile. Nepoţii i-au murit în războiul de după războaie. În timp ce soldatul mărşăluieşte pe uliţele satului baba Rada doarme dusă suspinând în răstimpuri.
 Notă:
mândria sătenilor sunt cei şapte octogenari şi opt septuagenari ai săi; iar despre moş Pavăl se spune că, într-o bună zi, va bate suta.
Despre băieţii, fetele şi feciorii tomnateci:
sunt la horă (discotecă), la căminul cultural ori în poiata lui Nae Clarinet, vechiul loc dinaintea ridicării căminului şi unde acum se pot urmări filme pe
16 mm.
 Excepţii:
fac Viorica, Veronica, Virginica. Toate trei sunt gravide (altfel spus, însărcinate sau cu burta la gură) în luna a opta şi respectiv a noua. Nu se mai ştie de către cine. N-au venit la horă şi nici la şură.
Notă explicativă:
pentru că le-au învineţit părinţii ochii, le-au turtit nasurile şi pentru că, oricum, tot n-ar fi venit.
Despre bărbaţi:
în marea lor majoritate, bărbaţii sunt la bufet.
Băuturi servite la bufet:
- drojdie
- drojdioară
- rachiu de drojdie
- bere fermentată la halbă
Excepţia 1:
bufetul e frecventat şi de câţiva bătrâni:
- nea Mustăţi, nea Neagu, nea Cutare
- baciu Sîmion, baciu Lupu, baciu Stână
- moş Neculai, moş Crăciun, moş Martin
 Excepţia 2:
bufetul e frecventat şi de câţiva holtei inapţi pentru serviciul militar:
- a’ lu’ Chioru, a’ lu’ Mutu, a’ lu’ Prăpăditu
precum şi doi care tocmai încorporează:
- a’ lu’ Militaru, a’ lu’ Căpraru
Excepţia 3.
bufetul e frecventat şi de câteva femei:
- Smaranda, ţigancă, vânzătoarea de floare şi dovleac şi
- Zâna, care n-a avut noroc în viaţă rămânând fată foarte bătrână şi nemăritată
Notă informativă:
orarul unităţii se întocmeşte cu o zi în urmă. În cazuri excepţionale (cum sunt duminica şi sărbătorile tradiţionale) orarul funcţionează ca şi bufetul adică non-stop până după apusul soarelui.
Bufetar: Cârciumaru I.
excepţia 4:
bufetul e frecventat şi de câţiva copii:
e vorba, desigur, de gemenii (cum le-ar spune cei din sat) Copilu. Copilu-unu şi Copilu-doi.
Notă explicativă 1 la excepţia 4:
Copilu-unu e băiatul lui Sticlete, şeful şi unicul angajat al postului de miliţie Mărăcinii din Vale. Copilu-unu poate fi văzut zilnic la bufet, îndeosebi seara, când maică-sa îl trimite după Sticlete al ei.
Notă explicativă 2 la excepţia 4:
Copilu-doi, deşi leit cu Copilu-unu, nu se ştie al cui este. N-are nici mamă nici tată. De altfel nici nu e din sat. Unii sunt de părere că ar fi din Spinoasa. Alţii sunt de părere că ar fi din Brusturi. Dar sigur, nu ştie nimeni. Şi nici nu interesează. Pentru cei de la bufet Copilu-doi e un fel de câine de pripas. I se aruncă coji de pâine iar, câteodată , i se dă de băut şi e pus să-njure. În această privinţă toţi sunt de acord, Copilu-doi înjură dumnezeieşte.
Despre ceilalţi copii:
copii bat uliţele în susul, în josul, de-a lungul şi de-a latul.
Excepţie:
cei din scutece.
Despre femei (neveste):
vorbesc, se vorbesc şi se povestesc.
Excepţii:
nu sunt!
Notă:
mai puţin una, două, trei, patru, cinci sau şase, care au alte preocupări.
Alte preocupări:
- dormitul în prostie
- privitul în oglindă
- întreţinerea unor relaţii extraconjugale în lipsa bărbaţilor care sunt plecaţi la bufet sau în aceleaşi scopuri.
Menţiuni:
excepţie de la categoriile prezentate mai sus fac:
- cei cu principii solide
- bolnavii
- cei plecaţi din sat
- cei plecaţi dintre cei vii
Notă cu privire la menţiuni:
cei cu principii solide îşi fac vizite de curtoazie şi din curiozitate. Astfel, părintele Popa îşi curtează finii la ora prânzului.Tovarăşul Învăţător îşi vizitează părinţii elevilor săi la ora prânzului. Primarul îşi vizitează preuteasa mai pe înserat. Preuteasa s-a pregătit pentru orice eventualitate.



III.
Câinii latră a pustiu. Vitele mugesc îndelung. Porcii grohăie. Găinile cotcodăcesc înnebunite cu ouăle doar pe jumătate ouate.
Vine furtună?
Vine potop?
Nu!
Trece soldatul. Şontâcăind, cu unicul său picior, pe uliţa  Bregească.
Trece soldatul. Cu cilindrii săi, grei şi lucioşi, în spinare.
Trece soldatul. Cu cască de motociclist pe cap şi cu antenă de radio ieşindu-i din frunte.
Trece. Soldatul. Îmbrăcat în salopetă argintie, fără nasturi, fără găici, fără fermoare, fără nici un semn că s-ar putea îmbrăca sau dezbrăca vreodată.
- Trece soldatul ! se aude o voce subţire şi piţigăiată de după un copac. Fugiţi! Fugiţi cu toţii, oameni buni!
Miroase a praf. A balegi şi-a excremente de oameni.
- Soldatul ăsta n-a mai fost odată pe-aici? Când l-au luat pe  Chiaburul şi l-au dus la câmpie. Cu toţi ai lui...
Ologul nu poate fugi din calea soldatului. Ca de obicei, javra lui Pisoi i-a luat cârja şi încearcă să i-o îngroape pe undeva. Că  i-a şi spus Pisoi într-o zi. Dacă are mânerul din os? Câinele ce ştie?
- Ba ăla a fost alt soldat, îl contrazice oloaga întinzându-i  propria cârjă. Să intrăm cât mai iute pe undeva, până trece urgia.
Totul capătă miros.
Vara târzie, râul cu podul surpat, căpiţele de fân, mieunatul pisicilor, adulterul primarului, invidiile, mirarea.
- Da’ tu ce drăcovenie mai eşti? îl întreabă Copilu-doi chiar la intrarea în sat.
Unduindu-şi antena, bălăbănidu-şi corpul, apoi numai capul soldatul îi întinde copilului o minge. Sau o bilă. În orice caz ceva sferic şi multicolor, pe care Copilu-doi îl  înşfacă şi o ia la goană pe uliţele satului, stârnind praful.
- Uitaţi ce mi-a dat nebunul dracului! râde şi se adresează nimănui. Băga-l-aş de zece ori şi mai încă o dată!
Pe uliţă nu mai e nimeni ca să se amuze.
Alarmă!
Trece soldatul!
Dinspre Movila lui Cocoaşă, unde se înalţă biserica, se-aud, bătând, înnebunite, clopotele. 

IV.
Unele întâmplări , fapte şi semne ce au prevestit apariţia soldatului, dar care n-au fost luate în seamă.
Astfel, lui Boboc i-au murit toţi puii de găină.
Plăpându, în timp ce bătea nucile, a căzut din senin zdrobindu-şi amândoi genunchii de unicul pietroi aflat sub copac.
Cu o săptămână (sau mai puţin) înainte de apariţia soldatului, pe cer a fost observată o pată sângerie pe care unii au văzut-o galbenă, iar alţii portocalie sau violet.
Ileana, iapa lui Mânzatu, în călduri fiind, ar fi fost văzută împreunându-se cu un ţap sau cam aşa ceva.
Iar în fântâna lui Cumpănă a fost semnalat, de către Balaure (ori Nanasbelit, cum i se mai spune din cauză că se bâlbâie), un şarpe cu două capete. Balaure se jură că cel puţin la  unul din capete, şarpele avea un cap cu o gură uriaşă şi sâsâia cu o limbă roşie şi despicată.
Şi, în sfârşit, câteva semne mai mărunte cum ar fi indigestia părintelui urmată de o lungă constipaţie sau incendiul de la şura lui Pălălaie din cauza căruia i-au ars vitele, iar mai târziu, după ce  focul s-a mai extins, casa până la temelie.
Numai Vrăjitoarea a mirosit că se va întâmpla ceva deosebit, căci, întâlnindu-se cu Zâna, noaptea, în pădure, a avertizat-o. Fugi, Zâno, fugi acasă, că are să-ţi vie norocul! Zâna a fugit, crezând că norocul a şi sosit, lovindu-se de toţi copacii din pădure şi ajungând acasă cu capul cât ciubărul. 

V.
Se-aud uşile ferecându-se. Pe dinăuntru. Grăbite. Cu lanţuri şi cu belciuge. Şi cu lacăte grele. Cu chei ruginite. Se-aud proptele îngrămădindu-se. Mese, scaune, dulapuri. Se-aud ferestrele, sec, închizându-se. Caii fornăind, lovind din copite. Se-aud rugăciuni.Murmurate. Rugăciuni strigate. Rugăciuni plânse. Rugăciuni crâşnite. 

VI.
În acest timp trece soldatul.

VII.
Urmări cu privire la trecerea soldatului prin sat.
Deoarece aceste urmări au fost deosebit de numeroase, le voi enumera pe toate. Astfel:
- toate sortimentele de băuturi servite la bufet şi-au pierdut brusc tăria. Susţin această afirmaţie prin faptul că, de duminică după amiază şi până dimineaţă, nici unul din cei aflaţi la bufet nu s-a clătinat. Nici măcar n-au mişcat.
- un alt fapt remarcabil a fost vindecarea bolnavilor precum şi a acelora cu defecte din naştere.

Câteva exemple:
- lui Spânu i-a crescut părul, într-o singură zi, până la  genunchi. E-adevărat că şi l-a tuns seara înainte de a se culca, dar în ziua următoare i-a crescut din nou şi tot până la genunchi. Norocul său a fost că i-a găsit repede o întrebuinţare, folosindu-l la  împletit frânghii, altfel ar fi umplut tot satul cu păr.
- Ologu-lui i s-a însănătoşit piciorul bolnav, ba chiar i-a mai crescut, puternic şi musculos, întrecându-l pe celălalt în lungime cu vreo cinci degete. În mod paradoxal, deşi cu ambele picioare  sănătoase, a rămas tot olog. 
- Chioru-lui, i-a căzut albeaţa de pe ochi cu tot cu pleoape, revenindu-i vederea pentru totdeauna şi pentru tot timpul.
- Zăludei i-a venit, în sfârşit, mintea. Şi a ajuns atât de înţeleaptă încât a început să bată gospodăriile, oferind cugetări pline de adâncime celor mai oropsiţi.
- se poate spune că n-a scăpat nimeni de vindecare. Unii s-au vindecat de tot. Până şi primarului, cu jenă v-o spun, i-a mai crescut un mădular cu tot cu accesorii, speriind-o pe preuteasă în asemenea hal, că năduşea numai zărindu-i umflătura prin pantaloni.
Dar poate faptul cel mai neobişnuit, petrecut după trecerea soldatului prin sat, a fost rodirea a tot ce era de rodit. Adică  în toate cele trei ipostaze.
Ipostaza întâi:
în ceea ce-i priveşte pe oameni.
Ipostaza a doua:
în ceea ce le priveşte pe animale.
Ipostaza a treia:
în ceea ce priveşte vegetaţia.
Detalii:
în ceea ce-i priveşte pe oameni, situaţia a fost parţial rezolvată de către doctorul Cuţit, care a chiuretat zi şi noapte tot ce era sub 16 ani şi trecea de 50.
Excepţie:
singură Zâna care nu s-a dat pe mâna lui Cuţit, cu gândul la prorocirea vrăjitoarei, susţinând că, în pântecele ei, s-a reântors Mântuitorul.
- în ceea ce priveşte animalele, lucrurile au decurs mult mai simplu, neînregistrându-se nici o perturbare gravă la nivel psihologic. A fost unul din obişnuitele cazuri numite fericite.
Observaţie:
au fătat, desigur, şi scroafele ale căror ovare fuseseră extirpate, dar, în perplexitatea generală, faptul  n-a fost sesizat de nimeni şi mai bine că a fost aşa.
- în ceea ce priveşte vegetaţia, nu s-a mai putut face nimic.
După o vară târzie s-a instalat o primăvară timpurie. Aşa că, în timp ce în alte părţi cădea zăpadă sau bătea gerul, la Mărăcinii din Vale se culegeau cireşele.
Cât despre soldat, nimeni n-a mai auzit nimic. Doar că, la o zi după trecerea lui prin sat, pe cer a fost observată o pată de  mărimea unei monede de un leu, a cărei culoare era atât de sângerie încât unii au văzut-o verde iar alţii albastră. În ce-i priveşte pe săteni, nu i-au purtat pică soldatului, dimpotrivă, i-au ridicat o troiţă pe care au scris cu dalta: “Pe aici a trecut un soldat necunoscut ce ne-a scăpat de multe beteşuguri şi ne-a blagoslovit cu altele”. 

VIII.
Precizări finale.
Aici se sfârşeşte povestea soldatului.
Aici se sfârşeşte povestea soldatului.
Pentru cine n-a înţeles, mai repet o dată. Aici se sfârşeşte povestea soldatului.
Despre evoluţia ulterioară a vieţii la Mărăcinii din Vale nu pot da nici un fel de relaţii, deoarece, din motive personale, am părăsit satul la scurt timp după producerea evenimentelor. Nu m-am mai reîntors niciodată.
În legătură cu bila primită în dar de către Copilu-doi, pot spune  doar că era dintr-un material dur. Cristal, carbură sau poate chiar o piatră preţioasă. Se spune că ar fi avut proprietăţi miraculoase. Din păcate, imediat după ce-a intrat în posesia ei, Copilu-doi a pierdut-o. Unii cred că ar fi înghiţit-o.
Desigur, pierderea bilei n-are nici o legătură cu plecarea mea precipitată din sat. 
Aceasta îmi este relatarea cu privire la evenimentele petrecute la Mărăcinii din Vale şi la care am fost martoră oculară.
Semnez în deplinătatea facultăţilor mele mintale.
 
                                                            Zăluda



















IORGOVAN



1. A cincea săptămână după Rusalii, ora 24:00, joi

Douătablecătuşe trecea prin faţa primăriei când se împiedecă.  De Iorgovan.  Iorgovan zăcea inert ca o plăcintă în mijlocul drumului cu hainele sfâşiate, îmbibate de sânge. Plutonierul nu-l văzuse, era prea întunecat, mergea cu capul în sus… pe sus…spre sus, privind  stelele, vorbind de unul singur, pasional.
-  Carul Mare! Vorbea cu el însuşi şi număra: unu, doi trei, patru, cinci… Steaua Polară... ce mare sculă sunt
Dar când îl simţi pe Iorgovan, moale sub talpa bocancului, se sperie şi o rupse la fugă în zig zag. Băuse în seara aceea, la Simion, chiar  dacă mintea i se mai limpezise de când se plimba în răcoarea nopţii. Prin răcoarea nopţii. Iar acum, în chiar momentul acela sau acesta, după sperietură, se trezi de-a binelea. Se opri câţiva zeci de paşi mai încolo, gâfâind, neînţelegând nici el de ce gonise ca o locomotivă (cu abur) în loc să “cerceteze” despre ce era vorba. Se scărpină între picioare, supărat.
Ce-ar putea fi, se întrebă, un câine ? Vreo pisică moartă? De unde înţepenise, Douătablecătuşe nu vedea nimic. Un şarpe? Nu că i-ar fi fost frică de şerpi, mai degrabă de arici, voia numai să ştie pe ce călcase. Poate pe vreun strigoi? - Brr!
Pe când era copil, maică-sa îl speriase mereu cu strigoii. Îl înfricoşa, ai grijă să nu întârzii seara că te prind strigoii. Sau: dacă vezi vreun strigoi, fă-ţi cruce repede că dispare. Noaptea, când ieşi pe-afară, fă-ţi mereu cruce cu limba...
Douătablecătuşe îşi făcu repede cruce cu limba. De câteva ori.
M-a prostit maică-mea cu strigoii ei, îşi spuse în timp ce-şi pipăi bastonul agăţat de centură. Pulanul adică.

- Ei, n-are decât să fie...
Îşi aminti de ultima oară când i se năzărise că vede unul. Ce mai întâmplare. Îşi făcu iar cruce cu limba. De mai multe ori. Ce mai ghinion. Îşi mai făcu o cruce cu limba. Dacă ar ştii partidul ce fac eu cu limba, m-ar da afară din slujbă şi mi-ar lua carnetul de membru… Era tot în rondul de noapte, dar nu în satul acesta uitat de lume, ci tocmai la oraş. Păi da, fusese şi miliţian la oraş. Nu ca Adjutantu', şeful lui, care habar n-avea de civilizaţie... În noaptea aceea era însoţit de un militar în termen, turc din Bălţile Brăilei, înarmat şi ăla până în dinţi cu pistol mitralieră. Adică da. Sau îl confunda cu altul. Îl chema Motarcă. Poate Cotarcă, nu era sigur. Adică ba nu, poate Boroambă. Îşi umflă pieptul. Ce memorie formidabilă am. Se minună. Se scuipă să nu se deoache (un alt obicei de la maică-sa). Patrulau prîntr-un cartier de la periferie când soldatul îşi aminti că, nu departe de acolo, ştia pe cineva, una căreia se pare că-i murise de curând bărbatul şi era înnebunită după miliţeni.
- Băi, pulică frânarul, da de unde ai atâtea detalii, îl chestionase el, bănuitor, nu cumva...
- Nu, toa'şu, îl asigurase Boroambă, vă jur pe ce vreţi dumneavoastră.
- Jură-te pe mă-ta!
- Să moară mama, toa'şu! Să nu mai ies la vatră!
Boroambă fusese, două nopţi înainte, cu tamajoru’ Dinu şi, cum stătuse cu spatele lipit de
uşă să se mai încălzescă, că îl lăsase tamajoru’ Dinu să păzească pe-afară, auzise frânturi din ce vorbiseră ăia.
- Şi? Poate mă-ta e-o curvă…
- Şi făceau, să trăiţi, ca toţi dracii. Tamajoru’ Dinu mugea ca un...pardon, să traiţi, iar ea vorbea întruna. Şi repede, abia înţelegeam ce spune. Zicea că moare după miliţieni. Că s-ar tăvăli cu toţi...şi tot aşa, înţelegeţi dumneavoastră cum. A repetat până ce-a amuţit, parcă i-ai fi dat cu ceva în cap. Dar nu i-a dat nimeni. Pe urmă l-am auzit pe tamajoru’ Dinu când i-a zis că o să mai vină şi cu altă ocazie, iar aia i-a răspuns că poate să vină când are chef, că barbatu-său e dus la dracu, să trăiţi! Şi a mai zis că ea n-avea de gând să-şi usuce pizda la soare, să trăiţi! Nu ştiu ce-a vrut să spună cu uscatul la soare că afară era un ger de crăpau pietrele, iar tamajoru’ Dinu mai spunea...
- Bine, bine mă, Hagi, se hotărâse în cele din urmă Douătablecătuşe excitat. Hagi îl chema, fir-ar el a dracului! Hai să mergem! Numai să ştii, îl atenţionase, că "dus la dracu" nu înseamnă numaidecât că bărbatu-său e mort. Adică putea şi să nu fie mort.
Şi ce gură proastă mai avuse. Avea să i se adeverească mai târziu, pe propria-i piele. Străbătuseră drumul alergând uşor din cauza frigului ce le pătrundea în oase prin îmbrăcăminte, deşi purtau mantale groase. Nu se auzeau decât paşii lor, bătând caldarâmul, uneori mai tare, alteori mai înfundat după cum sufla şi vântul sau după cum erau străzile, mai înguste ori mai largi. Iar la capătul drumului, în loc de căldurică, în loc de rachiul pe care-l simţise Boroambă sau Hagi sau cum îl chema, ieşind din gura tamajorului Dinu sub formă de abur, în loc de aşternutul cu cărnuri moi şi albe cu petec negru ...
- Şi-un ceai fiert, toaşu'!
...dăduseră peste o umbră. O umbră mişcătoare. Înconjurând zidurile, pândind, spionând, fofilându-se, ascultând la
uşa şi ferestre.
- Drace!

Se putea să n-aibe el ghinion când era vorba de femei?
Mai întâi crezuse că-i vorba de vreun hoţ oarecare, era plin cartierul de găinari şi borfaşi şi se gândise să-l fugărească de-acolo pentru a-i rămâne teren de manevră, dacă Hagi Boroambă nu l-ar fi avertizat că şi data trecută, când era cu tamajorul Dinu, i s-ar fi năzărit o umbră ce le dăduse tarcoale în timp ce făcea de paza la uşă. Pusese şi cartuş pe ţeavă, nu de frică, doar aşa…Ei bine, observaţia lui Boroambă şi cine ştie ce alte conexiuni ale minţii sale, îi declanşase ideea cu strigoiul. Şi dacă era totuşi un strigoi? Unul adevărat de data aceasta? Îşi scosese pistolul din dotare şi-l îndreptase asupra ţintei gata să tragă. Prrr, prrr, prrr. Pe urmă, clănţănitul din dinţi al soldatului (fire-ai tu a dracului,  Hagi Boroambă!)  îi distrăsese atenţia şi nici el nu-şi mai amintea cum şi ce se întamplase. Auzise numai, împuşcătura, prrrr, amplificată de ecoul nopţii şi răcnetele celui împuşcat, vaietele şi înjurăturile de mamă. În declaraţia dată superiorilor, Douătablecătuşe scrisese că acţionase în legitimă apărare însă, mai mult ca sigur, să fi ajuns la proces, nu l-ar fi crezut nici cel mai ramolit din judecatori. Noroc că nu nimerise victima în plin, glonţul îi zgâriase numai pulpa piciorului şi noroc că pe lumea asta lucrurile se mai pot aranja şi altcumva, nu numai....însfârşit, scăpase cu câteva miare date cui trebuie şi cu mutarea disciplinară la Bulboaia, satul ăsta nenorocit. Halal sat. Halal strigoi,
ăluia îi plătise despăgubiri pentru rana de la picior, nu cine ştie ce şi atâta tot. Altădată să nu mai plece de acasă doar ca să-şi poată spiona mai în voie nevasta. Halal nevastă.
Căci femeile, hotari Douătablecătuşe, adică nevestele, sunt toate rele de muscă. Adică...da, toate. Chiar şi mamele...noastre. De unde ştia el asta, a mai spus-o cineva, dar cine, cine? Taică-său nu... Alexandru Macedon, îi trecu prin minte. El a spus-o. Îşi umflă cu mândrie pieptul de atâta deşteptăciune. Ce păcat că nu se făcuse ofiţer. Ce mai ofiţer ar fi ieşit din el. Ofiţer de criminalistică neapărat. Se înfioră de ce ar fi putut fi cu ceva mai mult noroc decât îl avusese el. Ce mai cazuri ar fi descâlcit. La deşteptăciunea lui...Asta îi aduse aminte că tocmai călcase pe ceva moale şi o luase sănătos la fugă. I se facu ciudă. Tocmai lui? Bine că nu l-a văzut nimeni. Ei…Păi da, un reflex normal. Păi chiar şi Eliot Nes ăla, cu numele lui de cafea, al americanilor, ori căţeaua bravului rus Pavlov, ar fi procedat la fel. Constatarea îl mai linişti. Capitaliştii lui peşte…Privi spre locul care-l făcuse să intre în panică. O pată întunecată în mijlocul şoselei. Putea fi orice. Se pomeni cu bastonul de cauciuc în mâna gata să lovească în tot ce mişcă. Pistol nu mai purta. Mai ales după ce bea la Simion. Preventiv, ştiindu-se iute la mânie. Asta iarăşi era o şmecherie a-ntâia de care era foarte mândru. Să te pazeşti şi de tine însuţi, chitesenţa înţelepciunii! Iar el era foarte înţelept...
După multa chibzuială, hotărî să se apropie de locul cu pricina. O făcu moale, mai mult furişându-se, gata să-şi ia picioarele la spinare în orice moment. Fuga, sănătate curată! Da, şi asta a mai spus-o cineva şi cu certitudine că nu un prost ca şeful lui, Adjutantu'. Dacă ar fi fost Adjutantu' în locul său, precis s-ar fi căcat pe el de frică. Nu că ar fi avut ceva împotriva Adjutantului, dar nu-l putea suferi. Prea se umfla în pene cu gradul său. Un papă-lapte, cugetă Douătablecătuşe înaintând la lumina unei lanterne chioare ale cărei baterii le ţinuse toata ziua pe sobă, atent să nu mai calce şi pe altceva. Ca din senin, îi veni o idee genială. Îşi drese glasul şi întrebă:
- Care eşti acolo, bă?
Intenţionase să fie cat mai autoritar, dar glasul i se fleşcăi înainte de a scoate vreun sunet, abia dacă o spusese în şoaptă. Nu primi nici un răspuns ceea ce îi dădu şi mai mult curaj.
- Nu mişcă nimeni!
Şi, întradevăr, nimeni nu mişcă. Mortul în nici un caz. Lui Douătablecatuşe îi mai trebui 5 minute până să ajungă şi să vadă despre ce era vorba. Şi tocmai în timp ce se aplecă asupra cadavrului, o pisică apărută nu se ştie de unde, o zbughi printre picioarele sale făcându-l să încremenească.

- Dacă aveam pistolul la mine o împuşcam, reflectă după ce-şi recapătă respiraţia. O împuşcam ca pe un câine! Dar nu câinele lui Pavlov, era interzis de partidul comunist
Privi, însfârşit, la cel lungit în faţa sa, pe şosea. Avea capul făcut zob,  era năclăit de sânge. Îl recunoscu numai după îmbrăcăminte.
- E Iorgovan, se pomeni vorbind singur, uluit. E mort. Pe deasupra e şi mort!
Şi realiză că mortului îi lipseau picioarele.
- Cristoase!

Apoi i se păru că mortul mişcase. Abia atunci, pentru prima oara în viaţă, intui ce înseamnă să fi cuprins de panică. Panică panică. Ar fi vrut s-o ia din nou la goană, la Adjtantu' acasă, eventual,  să-l alarmeze, ori chiar numai să strige în noapte în speranţa că l-ar auzi careva prin somn şi-ar fi venit să-i ţie tovărăşie, însă gura i se încleştase iar picioarele nu şi le mai putea mişca, de parcă cineva i-ar fi turnat în ele plumb.


*
Petru locuia pe uliţa mică a Veseştilor, înainte de fântâna mare cu cumpănă, dintre cei doi meri timpurii. Dulci şi găunoşi. Şi scorburoşi. Și nici nu era însurat. Că părea prostan, iar fetelor nu le plac prostanii şi nici avere nu avea. Trăia într-un bordei de pământ amestecat cu paie şi balegă. Nici frumos nu era. Creştea un porc din te miri ce şi doi câini turbați de foame. Nişte găini slăbănoage şi o pisică ce doarmea pe talpa casei. Pe talpa bordeiului său de pământ. Fetelor nu le mai plac sărăntocii. Demult nu le mai plac. Şi nici bărbaţii urâţi care mai cresc şi câini turbaţi pe deasupra. Clopul îi cădea pe nas lui Petru, avea capul mic cat un ou de găină, cu urechi clapauge. Clopurile nu se făceau pe măsura capului său. A lui Petru care arunca cu brişca în lemne din orice fel de poziţie. Nu-l bătea nimeni la aruncatul briceagului. Îl înfingea până la plăsele de la orice distanţă. Arunca şi cu pietre şi hâşâia coţofenele. Și cânta cât îl ţineau plămânii:
- Sus în deal e-o casăăă…ăă!
- Măi, da ce bleg de copil am putut aduce pe lume.
- Mamă, mamă, eu nu ma însor odată?
- Nu, că eşti prost şi fetelor nu le plac proştii. O să stai cu mine până oi muri eu, că nu mai am multe
- Şi-acolo-i şi mândra meaaa…
Maică-sa a murit intr-o zi şi Petru s-a oprit din cântat răcnind până a umplut satul de răcnete
- Ce ai, ce răcneşti?
- A murit mama
- Dumnezeu s-o ierte!
- De ce s-o ierte, ce-a făcut?
- Nu ziceai c-a murit?
- A murit mamaa, aaa
După moartea maică-si, Petru nu prea mai dădea pe la bordei. Cine să-l ţină curat, cine să-i mai gătească o supă. Doar Paraschiva îl mai poftea când Vasile, bărbatul ei, îi era plecat în oraş la târguieli, îi dădea să mănânce şi îi încălzea apă într-un lighean. Îi spăla hodrobelele cu mâinile ei crăpate de muncă. Lui Petru îi plăcea. Avea hodrobelele cât casa de mari, nu mai văzuse Paraschiva aşa ceva, iar Petru se mira ca prostul cum îi creştea lui al treilea picior de nicăieri, în timp ce era spălat,  şi-o călărea cu el, cu piciorul crescut deodată,  pe Paraschiva, până năduşeau amândoi. Fetelor nu le plac proştii, dar dacă ar fi ştiut fetele din sat de piciorul miraculos al lui Petru şi-ar mai fi shimbat părerile. Pe urmă, Paraschiva lua un prosop ud şi-l freca cu el pe Petru peste tot până iar îi creştea piciorul şi se călăreau din nou. La sfârşit, Paraschiva îi dădea drumul pe portiţa din spatele grădinii
- Fugi! Vino pe miercuri să-ţi spăl hodrobelele
Petru o lua la fugă cântând:
- Sus pe deal…
Sus pe deal era casa popii. Iar pe fata popii o chema Ileana popii. Ileana popii era intr-o doaga ca şi Petru şi urâtă ca şi Petru. Poate mai urâtă. Botoasă şi cu picioarele răsucite. Ba lui Petru îi căzuse Ileana cu drag şi când fugea de la Paraschiva, venea pe-nserate la Ileana şi-o fluiera, cocoţat într-un pădureţ. Făcea ca un huhurez. Ileana ştia semnalul, ieşea din casă şi venea sub pădureţ. Însă Ileana nu ştia să-i spele hodrobelele lui Petru, n-avea deprinderi în astfel de lucruri şi nici lui Petru nu-i creştea piciorul din senin. Se priveau unul pe celălalt până se săturau sau până venea popa după ei cu parul de la fasole. Va să zică, popii, îi era frică să nu-i umfle Petru fata. Că avea popa socotelile lui. Popa era un chivernisit şi fata lui merita ceva mai mult decât un prostan ca Petru. Petru era mai vânos ca popa, în schimb.  Îi smulgea popii parul din mâini şi-l făcea surcele, apoi o lua la fugă trecând dealul şi se pierdea în pădurea Gujmii.
- Pădure, pădure… se pomenea Petru recitând, mai mult nu ştia că părea prostan. Cânta fals, îi cădea clopul pe ochi şi se lovea cu capul de toţi copacii.
Îşi scotea brişca de la curea şi-o împlânta la întâmplare. Uneori mai scrijelea: Ilenuţo care eşti draguţa mea!

Proces verbal (în ordinea consemnării):

Subsemnatul Ilie a Macului din comuna puncte puncte, aşa, juteţul puncte puncte, aşa, declar pe propria răspundere că în dimineaţa zilei de marţi dinspre luni, treceam tropăind hotarul prin pasul lui Gheorghe din puncte puncte, na, capătul ţarinii. Aşa. La nici o azvârlitură de piatră, m-am lăsat pupurez în mijlocul lanului de ovăz din motive evidente, moment în care am fost atacat cu sălbăticie de un roi de viespi vrăjmaşe. Diavolul, despre care e vorba, Cigă-l poate Ucigă-l, a apărut în toiul hărţuirii, m-a întrebat unde-l găseşte pe Petru, prea bine nu l-am văzut că mi se umflaseră ochii, mâinile şi testiculele de la înţepăturile viespilor. La colhoz! i-am spus, cuvânt pentru care am fost arestat o săptămână mai târziu pe teritoriul satului Horoat, puncte puncte. Că nu se spune colhoz, se spune ceape. Pe urmă mi-au dat drumul, nu pot să zic, nici nu zic, după două bastoane în cap, să mă învăţ minte, câteva bastoane pe spinare şi unul în cur puncte puncte. Diavolul avea, pentru că am fost întrebat,  coarne ca toţi diavolii, coadă ca toţi diavolii, copite la mâini şi la picioare, dinţi galbeni cu smalţul sărit. A nechezat, a plecat, eu mi-am pierdut cunoştinţa, m-am trezit înainte de apusul soarelui, pe Valea Aşului, împachetat în noroi, nisip şi ceva balast. Mă dezumflasem şi-aveam o foame de-mi venea rău. Ţigările mi se fleşcăiseră, chibriturile la fel. Iar ceasul de la mână mi s-a oprit.

Interogatoriu:

Douătablecătuşe îl atenţionă cu degetul
- Cine e străinul din cârciuma lui Simion? Şi nu mă minţi, fiindcă ştiu! Sunt dat dracului. Ce-ţi închipui…sâmbătă seara?
- …
- Reţine
- Da
- Nu mă întrerupe!
- Vreţi cu da şi nu, sau ?
 - Cu luare aminte, că nu explic de zece ori.
Era una din acele după-amieze în care, oricâtă apă ai fi băut, oricâte haine ţi-ai fi scos, oricât de la umbră te-ai fi tras, te moleşeai de căldură. O căldură umedă, înnăbuşitoare.
- Îl cunoşti? L-ai mai văzut? Unde, cum? În ce împrejurări? Relief, climă, altitudine, an, lună ziua şi ora. Exagera, desigur. Tocmai citise un chestionar dintr-un almanah vechi. Ai aflat ceva despre el, ai reţinut vreo informaţie? De unde bătea vântul? Iar exagera…
- Din toate părţile, tovarăşe plutonier
- Major!
- Tovarăşe Plutonier Major
- Nu mă întrerupe, n-am terminat. Răspunde…
- Dracul gol
- Dacă mă mai întrerupi odată îţi fut una cu bastonul peste fluierul picioarelor, ce dracu.
- Da, chiar dracu
- Unde-am rămas?
- La răspunde
- Răspunde în ordinea în care te-am întrebat
- Dracul gol. Iată cum a fost: el a intrat, am intrat şi eu…
- Eşti dobitoc? Nu se mai abţinu. Unde ai intrat, că nu pricep nimic. Răspunde ce te-am întrebat nu aiurea.
- Nu-l cunosc
- Atunci de unde ştii cine era, sau cine nu era
- Atunci cine să fie?
- Asta eu întreb
- Dracu era, iată cum a fost,  mă întorceam de la o precupeaţă…
- Nume, prenume, adresa, data şi circumstanţe atenuante. Iar exagera.
- A, nu, că pe urmă află tot satul şi-o omoară bărbatul. N-o mai antenuează nimeni. Trecem la dracu. Mie-mi ajungea până la piept, că sunt eu scund dar ăla şi mai şi, cu tot cu pălărie
- Nu spui?
- Nu. Ce sa spun?
- Despre precupeaţă…
- Nu spun.
Dacă a fost Maria îl omor cu mâinile mele, se înfierbântă Douătablecătuşe.
- Ce fel de pălărie?
- Din aia de pe vremuri
- Ţilindru?
- Da, ţilindru, parcă ţilindru, de unde să ştiu cum îi spune şi avea şi haine de-alea negre cu coadă
- Frac?
- Frac să fie şi nasturi la mâneci
- Butoni?
- Şi fontă la gât
- Papion
- Şi baston. Că m-a ciocanit cu el in genunchi, a zis: azi dau eu de băut, caută-ţi o masă! Avea coadă şi şi-o ţinea între picioare
- Nu era coada, erau poalele fracului
- O fi fost fracul, uneori se plesnea cu ea, cu coada, ca şi vacile după muşte, zic, eu am ortacii mei, pofteşte şi matale la masa noastră, dacă dai de băut dăm şi noi, că de aia suntem la birt, petrecem şi ne veselim. Atunci hai să ne veselim, a zis el. Cum a fost la Morico? Da de unde ştii tu de unde vin eu? Păi cine să ştie dacă nu ştiu eu. Eu le ştiu pe toate! Pe toate, vrei să încerci? Da, zic, câte stele sunt pe cer? A dat el un număr…
- Îţi aminteşti ce număr, vezi că e important
- Nu-mi amintesc, era un numar acolo, foarte astronomic, o imensitate, nu l-am contrazis că n-aveam dovezi, a comandat o sticlă de ţuică, ce beţi, a întrebat, noi ţuică, ţuică să fie. De care ţuică? Ţuică fiartă…
- Deci la Morico ai fost
- Ba n-am fost, da de unde ştiţi, to’aşe plutonier? Major…
- Mai intrebi, ai uitat cu cine vorbesti? Mare noroc ai avut.
După ce ţuica era fiartă, apărea Anton. Îl aştepta toată suflarea satului. Anton cumpăra tot. Şi nu numai de la ei. Lua satele la rând. Ce făcea cu ţuica, unde o ducea, nu ştia nimeni. Nici miliţia, sau mai ales nici miliţia. Sau poate miliţia ştia. Poate Adjutantul că Douătablecătuşe de unde.
- O vinde la oraş, ce să facă cu ea, e doldora de bani
- Pe el nu-l prinde nici dracu, are miliţia în buzunarul lui umflat
- Ce faci cu ţuica? L-au întrebat curioşii
Anton venea în fiecare an să cumpere şi cumpăra tot ce era de vânzare
- Nu-i treaba voastră
- Da care e treaba noastră?
- Să vă ţineţi gura
Anton cumpara ţuica, venea cu un Aro după ea, avea bidoanele lui, le eticheta dupa nume, de la cine le cumpăra, cu adresă, cu număr de casă. Nu-l mai vedeai până la anul când se fierbea iar ţuica. Zice că ar fi din Horoat…
- Cine zice?
- Aşa se zice, eu n-am habar cine zice
- Pe străin cum îl chema?
- Anton ăsta era plin de negi pe mâini, nu puteai da mâna cu el că te înţepai, negi ţepoşi, cu bătături în palme. Îl ştia pe primarul din Susani, lua vorba, ştiţi că primarul din Susani şi-a cumpărat biliard? Ce biliard, ce-i ăla? Un joc cu bile, le pocneşti cu un băţ şi bilele cad în găuri. Şi de ce să le pocneşti? Vasile s-a dus să vadă biliardul primarului, începuse să viseze numai bile dupa povestea asta. De ce loviţi bilele cu băţul, a întrebat Vasile. De ce cad în găurele? Nu prea ştiu eu să explic, i-a explicat primarul, dar trece timpul mai repede. Păi nu le mai loviţi până-mi termin eu târguielile, că nu vreau să mă prindă noaptea pe drum. Ultima oară când l-a prins pe Vasile noaptea în drum de la târg, a nimerit cu carul într-o râpă, i s-a părut lui că pe-acolo ar fi drumul şi când colo era Râpa Ţichii. L-a găsit nevastă-sa, Paraschiva, a doua zi, cu şalele rupte. Norocul lui, calul îşi rupsese gâtul iar carul se sfărâmase. S-a dus la doctor, la oraş, şi-a revenit el, dar nu de tot. Paraschiva era necăjită. Vasile nu mai era Vasile. Vasile era necăjit şi el. Că nu mai era Vasile! A luat el tot felul de leacuri băbeşti, tot degeaba.  A început să-şi facă obiceiul să plece săptămânal de-acasă. Ii era milă de Paraschiva, de nevastă-sa, ştia că o mănâncă. Ştia şi de Petru, era mulţumit că era Petru și nu altul din sat, un prostan de care Paraschiva se folosea pentru scărpinătoare.
- De ce-l căuta străinul pe Petru?
- A întrebat de Petru aşa, în trecăt, da se vedea că-l interesează, a făcut ochii mici şi se scărpina între urechi. Depinde cine întreabă. Gheorghe râdea. Era serios şi râdea.
- Bună întrebare. Ce-a zis ăla?
- A zis că-l cheamă Iorgovan. Să-i spunem lui Petru că-l caută Iorgovan
- Sigur îl chema Iorgovan?
- A spus o singură dată. Poate n-am auzit eu bine. Pe urmă a repetat.
- Deci Iorgovan. Aşa deci, Iorgovan
- Nu-s aşa sigur
- Nu mă întrerupe, poţi să pleci. Trimite-l pe Gheorghe la mine
- Da Gheorghe de ce să vină, ca v-am spus eu tot ce ştiu

Petru… ei, când era în toane, alerga de la o casă la alta dupa sticle şi doage vechi. Oamenii nu aveau sticle, le foloseau la ţuică, le luau cu ei în câmp. Petru le mânca. Le sfărâma în dinţi şi le înghiţea. Sticlele, păi! Pe când crescuse holtei a dispărut din sat şi nu l-a mai văzut nimeni, să fie vreo zece ani. S-a întors neschimbat, lumea mai îmbătrânise, dar el nu. Maică-sa aproape că se prăpădise, nici nu mai visa că o să-l mai vadă cândva. Şi deodată, hop, reapare Petru în sat. 
- De unde vii?
- De pe Scheat
- Zicea că se întoarce din Schitu, nu ştiu unde vine, o fi prin Bihor, că n-am auzit de locul ăsta pe la noi.
- Ai nevastă? m-a întrebat.
- Sigur că am, ca toata lumea, auzi, am nevastă? Numai tu nu ai! Da ce e cu nevastă-mea? Pe-aici lumea nu întreabă de nevestele altora
- Du-mă la ea!
- Cum o să te duc la nevastă-mea. Mi-am strecurat mâna la curea, unde ţiu brişca. Ce treabă ai tu cu nevasta mea?
- Du-mă la ea, a poruncit dracul! 


2. A cincea saptamana după Rusalii, ora 01:01, vineri

Se întunecase bine când Douătablecătuşe hotărî să-şi înceapă rondul. Trecuse chiar de miezul nopţii bine când Douătablecătuşe hotărî să-şi înceapă rondul.  Poate cu o jumate, poate cu un ceas, aproximă, fără să-i dea prea mare importanţă. Era doar un rond scurt. Niciodată la aceeaşi oră. O găselniţă împrumutată dintr-un roman poliţist. O diversiune. O inducere în eroare al unui ipotetic inamic. Procedură ca la carte, cum o numea el. Chiar şi traseul şi-l alegea în funcţie de dispoziţie. Arunca cu banul. Cap, însemna s-o ia pe şosea în direcţia magazinului, iar pajură, aceeaşi şosea dar în sens invers. Uneori, când se întâmpla să bea prea mult la Simion şi se cam întâmpla, mai scăpa moneda din mână şi atunci îşi alegea un drum lăturalnic, deobicei cel ce ducea în Surpături şi trecea pe lângă casa Smarandei, curva. Curva Smaranda
- Pajură! se minună Douătablecătuşe ducând bucata de metal mai aproape de ochi. Ce baftă! Traseul cel mai scurt.
 Băuse şi-n seara aceea, la toartă cu Adjutantu', dar parca mintea nu i se mai tulburase ca-n alte dăţi  (în fiecare din dăţi!) când devenea arţăgos şi brutal şi căuta nod în papură. Atunci ameninţa cu bătaia, cu pumnul sau cu bastonul, ameninţa cu arestul şi închisoarea pe oricine i s-ar fi căşunat cu toate că, în Bulboaia, nu exista nici una nici alta. Adica arest. Adica inchisoare. Oamenii se mai obişnuiseră cu nazurile sale, mai puţin cu bătăile, nu se mai speriau cine ştie ce şi nu-l prea luau în seama când era beat. Se fereau numai de bastonul lui de cauciuc. De pulan.

Dar fler avea, îşi aminti Douătablecătuşe, aprinzându-şi o nouă ţigară. Proaste ţigari, dar ieftine. Bine că scot fum.
Într-o zi, bea el vârtos cu Adjutantu' şi ţuica i se cam ridicase la cap. Nu  ca altora, le cădea în picioare. Bună ţuică în orice caz…Înăuntru aerul devenise puturos, nu atât din cauza fumului de ţigară sau a sobei cu cărbune cât a altor mirosuri. În ultimii ani Bulboienii se deprinseseră să poarte cizme de cauciuc, iarna şi vara şi cum intrau în cârciumă se descălţau ca la comandă. Ca să nu-i mai fiarbă…! Privea prin fereastra murdară a cârciumii, Adjtantu' îi povestea ceva despre locurile pe unde copilărise, când i se păruse că ceva nu era în ordine. Se ridicase de pe scaun cu toata iuţeala de care fusese în stare şi, îmbrâncind pe toţi cei din calea sa, dăduse buzna afară unde se ciocni nas în nas cu Iorgovan. Alt Iorgovan
- Hoţule!
I-a şi pus ăluia cătuşele la mâini, o mai veche meteahna a sa.
- De n-am să-ţi tăbăcesc eu acuma pielea...Ho-op că era să cadă, Iorgovan îl prinsese de centură şi-l ţinu pe loc. De n-am să-ţi umflu eu acuma capul cu pulanul… Te-am vazut!
Dar de mişcat nu mai mişcase. Se ţinu ţeapăn pe picioare. În plus, privirea ăluia îl descumpanise. Şi-l iritase. Privire calmă, vicleană într-un fel. Pe faţă nu i se citea nici spaimă nici surprindere, afişa doar un zambet vag obraznic, din colţul buzelor. Superior, într-alt fel.
- Ce-i mă, ce te uiţi aşa la mine băga-mi-aş pulanul în mă-ta!
Se gândise să-i altoiasca un baston de cauciuc după ceafă ca să vadă cu cine avea de-a face, cu el adică, dar între timp oamenii se strânseseră  în jurul lor, căscând gurile, belind ochii. Iar el rămase înţepenit în aceeaşi poziţie de frică să nu se mai dezechilibreze. Cu tot frigul de-afară. Făceai ţurţuri sub nas. Câţiva mai îndrăzneţi începuseră să-i strige batjocoritor. Batjocoritor in felul lor de ţarani fără educaţie, nu ca el
- Ce-ai cu omul, ce ţi s-a pus pata pe om?
- Ce pată, că vă iau la poceală de vă căcaţi pe voi! Apoi se reîntorsese din nou la ăla, ia zi, ia spune-le oamenilor cum voiai tu să furi mârţoaga. Nici nu eşti de pe-aici. Nici nu te-am mai vazut. Pe cine mă-ta cauţi dacă nu să pui mâna pe ce nu-i al tău? Te-am văzut pe geam cum îl băteai pe Suru cu
palma peste crupă şi cum îl cântăreai din ochi, te pomeneşti că te şi pricepi la cai...
Tot Adjutantu' care, deşi mai vârstnic, ţinea mai mult la băutură, liniştise lucrurile. Până la urmă tânărul se dovedise a fi noul veterinar repartizat la IAS-Bulboaia în locul celui vechi şi chiar Coşmelie îl adusese cu căruţa de la gară, îl însărcinase brigadierul de la ferma unu...dar ce mai conta. Pe drum discutaseră de starea animalelor.
- Sunt flămânde ca peste tot, îl informase Coşmelie şi se plânse de Suru că nu mai trăgea în ultima vreme.
De-aceea îl şi studia veterinarul pe Suru când Coşmelie a intrat până în cârciumă să întrebe de ţigări, cineva îl speriase că se vor scumpi şi voia să ia mai multe. Da, constatase veterinarul, Suru suferea de o boală biliară, Douătablecătuşe nu-şi mai aminti cum o numise, în orice caz, ceva sofisticat. Mai important e că după ce i-a scos ăluia fiarele de la mâini, cătuşele adică,  a trebuit să-i ceară iertare, ideea Adjutantu'lui, ba îl invitase să şi bea un pahar împreună. Veterinarul nu se dovedise ranchiunos, insistase să plătească el consumaţia la sfârşit ceea ce el, Douătablecătuşe, nu acceptase, avea şi el mândria lui, nu-i aşa, ca toată lumea.
Trase aer adânc în plămâni şi se lovi cu pumnul în piept. Sunt mândru, îşi spuse mulţumit, uitându-se la ceas, ce pasca mă-sii? Ei, e timpul s-o iau din loc.
A doua zi se reîntâlnise cu veterinarul, tot la cârciumă.
- De data asta, Iorgovan insistase, eu plătesc, eşti invitatul meu.
Douătablecătuşe era încă mahmur din seara trecută când sărise până şi peste rond, ceea ce nu i se mai întâmplase. Acceptase invitaţia pentru că avea el un ţel ascuns. Doar atât. Voia să-l descoase, să afle totul despre el, cu întrebări subtile, prin învăluire, aşa cum citise prin cele câteva romane poliţiste a căror lectură îl entuziasma până peste poate. Şi nici una nici alta îşi pornise artileria.
- Acum că ştiu ce hram porţi, lămureşte-mă şi pe mine, de ce ţi-ai ales să vii tocmai la Bulboaia? Canalie! gândi.
- Am venit cu repartiţie...
- Ei, hai, hai, că nu-s de ieri de alaltăieri, făcuse pe ofensatul, puteai să te tragi mai lângă casă, mai pe lângă vreun oraş mai important, toată lumea face aşa.
- Ai dreptate, recunoscuse veterinarul. Eşti un tip perspicace.
Fusese plăcut surprins de afirmaţia celuilalt dar se disimulase, se făcuse că plouă. Nu-mi placi oricum, ar fi vrut să-i spună. În loc de asta, oferise de băut tuturor celor din cârciumă. Noroc că n-au fost prea mulţi.
- Şi-atunci?
- Vezi, puteam să iau repartiţia în
Timişoara dacă aş fi dorit, am fost şef de promoţie, dar pe mine m-a interesat Bulboaia în mod deosebit.
- Şi ce mama mă-sii putea să te intereseze la satul ăsta uitat de Dumnezeu, tocmai la capătul lumii? Ştii că e ultimul loc care a fost colectivizat din
ţară şi că după el s-a tras linie şi s-a declarat colectivizarea încheiată?
- Parcă.
- Pe-aici până şi oamnenii sunt sălbatici, răi şi îndolenţi, daţi dracului, hoţi şi pungaşi, beţivani perverşi şi toate alealalte la un loc. Ai să devii şi tu un bautor de performanţă ca noi toţi şi-ai să-ţi faci viitorul harcea-parcea.
Fusese sincer cu el, chiar dacă nu-l plăcea. Asta tot ca disimulare! Poate că-i păruse rău de tinereţea veterinarului (în ascuns şi la general) (în particular, nici vorbă) sau poate, prin extensie, chiar de-a lui personală, el cel puţin fusese silit să vină aici pe când celalalt putuse să aleagă.
- Am ales acest loc dintr-un motiv foarte special, o să-ţi spun, că nu e nici un secret. Mi-a ajuns la urechi că prin ţinuturile acestea ar bântui un animal.
- Animal? Nu înţelesese prea bine. Ce fel de animal?
- Teribil, cum ţi-am spus. Fabulos. O fiară.
- Ce fiară?
- Un monstru! O sălbăticiune, una din acelea ieşite nu se ştie de pe unde. Fioroasă, înspăimântătoare. Carnivoră rapace. Înţelegi ce vreau să spun? Se apropiase de el mai confidenţial. Un mutant! Probabil...
Nu-i plăcuse apropierea veterinarului. Avea ceva rece în el, de reptilă, chiar aşa şi arăta. Scund, slab şi osos cu un cap mic încât aveai senzaţia că l-ai putea cuprinde în mâini şi cu un gât lung ce părea că nu se mai termină. Leit reptilă. Doar nişte solzi îi lipseau dacă nu cumva îi avea pe spinare, sub cămaşa aceea dungată ca o pijama.
Îi explicase ce înseamnă un mutant. El nu mai auzise de mutanţi. Şi nici nu înţelesese prea multe din explicaţiile veterinarului. Îl apucase doar un râs din acela, isterizant, când ai impresia că te afli în faţa unui nebun tocmai ieşit de pe băncile unei universităţi. Râsese până i se bulbucaseră ochii şi se învineţise la faţă, ba chiar fusese pe punctul de-a se asfixia.
- Eşti într-o doagă, omule, îi spusese cu o satisfacţie nedisimulată de data asta, după ce-şi revenise. Te-a damblagit învăţătura. Cum mă vezi şi cum te văd. Nu există aşa ceva pe aici, ai venit degeaba. Vezi, poate mai reuşeşti să prinzi repartiţia aceea la Timişoara. Şi iar se pusese pe râs pentru că el, Douătablecătuşe, avea simţul umorului foarte dezvoltat.
- Cum crezi, îi replicase veterinarul. Dar eu am să investighez cazul acestei fiare pentru că ea m-a adus la Bulboaia. Săptămânal dispar vite ale oamenilor ori din cele ale fermelor de care nu se mai aude niciodată. Dispar până şi oameni cum e cazul fostului veterinar sau a băiatului lui Simion. Apoi îi şoptise pe acelaşi ton confidenţial care-i provocase repulsie. Sunt sigur că tu şi seful tău aţi întocmit rapoarte ale dispariţiior de prin imprejurimi. M-ar interesa să-mi arunc un ochi peste ele...
- Hei! Hei, guştere, se scămoşase el, pierindu-i brusc buna dispoziţie. Las-o moale. Rapoartele sunt secrete. Aş putea să te arestez pentru asta şi să-ti trag şi-o mamă de bătaie! Cu pulanul!
- Cum crezi. Iar eu am să te chem în judecată pentru scena de ieri, când mi-ai pus cătuşele...
Apoi veterinarul se ridicase de la masă, zâmbind obraznic din colţul gurii lăsându-l acolo în faţa sticlei sale de rachiu. Voise să se repeadă după el ca să-i dea o lecţie mucosului, să-si sprijine puţin bocancul pe gâtul acela de târâtoare până l-ar fi făcut să lingă podeaua cu limba-i veninoasă, dar în grabă, se dezechilibrase şi răsturnase masa cu tot ce era pe ea, stârnind un vacarm infernal. Cu toate acestea, înainte ca veterinarul să iese pe uşă, reuşise să-i strige:
- Pe mă-ta-n cur de iguană, îţi vin eu de hac. Sunt un tip perspicace şi n-ai să scapi uşor. O să fiu cu ochii pe tine şi cum te-am prins la cotitură te-nhaţ...căcat cu ochi ce eşti!
Vorbise imediat cu Adjutantu' despre incident.
- Eu cred că tipul e o viperă şi are scopuri dubioase.
- Ca de exemplu? îi ceruse Adjutantu'.
- Păi de unde să ştiu eu ca de exemplu? Abia am schimabat câteva vorbe cu el.
- Atunci lasă-l în pace. Ar putea să aibe pe "cineva" în spate. N-o duci bine? Vrei necazuri? O să cer câteva referinţe despre el de la centru, dar mai încolo, nu vreau sa fac valuri. Şi te sfătuiesc să nu faci nici tu!
- 'ţeles, să trăiţi!
Plecase cu coada-ntre picioare. Adjutantu' avea dreptate ca mai totdeauna deşi nu era atât de perspicace ca el, era convins. În orice caz, îşi spusese, o să-l supreaveghez de aproape şi cum îl prind cu ceva cum îl ard de nu se vede. Şi-atunci să-i vedem cât de lat îi va fi spatele...
După nici o săptămână, prin sat începuseră să umble zvonuri. Că undeva, prin pădurile din apropiere, ar fi un balaur mâncător de oameni şi vite. Ceva nemaivăzut şi nemaiauzit. Ceva scăpat tocmai din adâncurile iadului. Douătablecătuşe îi ridiculizase:
- Ce, vă credeţi în basmele cu Feţi frumoşi? V-a împuiat capul veterinarul cu poveştile lui de speriat copiii de tâţă. Blegilor!
Dar iată că, într-o zi, Adjutantu' l-a chemat la birou. Îl trimisese pe Toma după el în timp ce se învârtea pe lângă casa Mariei, doar doar o fi găsind vreo idee să intre cu ea în vorbă. Toma, un hăndrălău cât toate zilele, gâfâia ca un tractor.
- A trimis Adjutantu' după dumneavoastră, toa’şe miliţian.
- A trimis? Pe cine?
- Nu ştiu, toa’şu, dar a zis să veniţi numaidecât.
- Bine, spune-i că vin numaidecât.
- A zis sa veniţi numaidecât
- Păi nu ţi-am spus că vin numaidecât, ce, eşti tare de cap?
- A zis să veniţi numaidecât cu mine odată. A zis să nu mă întorc fără  dumneavoastră.
- Aaa...
Mai aruncase o ocheadă înspre ferestrele Mariei, părea că nu se putea desprinde de ele. În drum se gândise să-l descoase pe Toma subtil şi pe ocolite.
- Şi de ce mă cheamă Adjutantu', mă?
- Nu mi-a spus, da' cre' c-o fi groasă.
- Păi dacă nu ţi-a spus, de unde “cre’ c-o fi groasă”?
- Nu ştiu, da mă duce capu' c-o fi în legatura cu balaurele, toata lumea vorbeşte de el.
- Balaurele pe pizda mă-ti! îi sărise ţandăra. Schimbă-ţi capul ăla cu un dovleac şi nimeni n-o să-şi dea seama.
Părea că totul se întorsese cu susul în jos de la apariţia veterinarului celui nou. Până şi Adjutantu' i se păru protocolar ca niciodată şi conspirativ. Îi oferise un scaun şi-l invită să-şi aprindă o ţigară. Îi oferise şi o cafea, ceea ce chiar nu se mai intamplase. Îşi scormonise mintea la repezeală, nu cumva o fi călcat cu ceva pe bec, dar nu găsise nimic semnificativ. Atunci?
- Hm, făcuse Adjutantu. Ai avut dreptate în privinţa lui Iorgovan. M-au sunat cei de la centru şi mi-au spus că n-a fost trimis nimeni la IAS-Bulboaia pe postul respectiv. Mai mult, persoana, cu numele şi semnalmentele trimise de mine nici nu există în evidenţa populaţiei.
Douătablecătuşe rămăsese cu gura căscată. Mai întâi din cauza surprizei, fireşte. În al doilea rând, uluit de flerul său de detectiv. Se ridicase greu de la birou, afişând mina unui agent de care îşi amintea dintr-un film mai recent. Comisarul Moldovan, he he. Îşi scosese cu încetineală bastonul şi cătuşele după care descuiase rastelul în care-şi ţinea arma. Îi spusese Adjutantu'lui. Rar, răspicat.
- Să trăiţi! Îl a-res-tez.
- Sub ce invinuire?
- Impostură!
- Poate chiar e veterinar, mai ştii?
- Atunci pentru că lipseşte din evidenţa populaţiei.
- Asta nu e o vină, poate să fie o greşeală a vreunei capre de secretară.
- Conturbarea liniştii publice!
- Conturbarea e bună. Vezi să nu-l omori cu bătaia.
- A, nu, nu-i fac eu hatârul ăsta.
În drum spre ferma unu îşi scuturase uniforma de toate scamele imaginare. Şi-ar fi dorit ca toata suflarea satului să fie acolo şi să asiste la arestarea inamicului public. Balaure, păzea că vin! În schimb, pe toată uliţa nu s-a nimerit decât Preuteasa, baba aceea nebună care văzându-l, trecând atât de ţanţoş, se mirase nevoie mare.
- 'te la ista precum cenge curcanu drumu!
Şi-l scuipase tot de mirare, spurcăciunea cu scuipatul ei gros ce-i aterizase pe unul din bocanci.
Pe veterinar nu-l găsise. Dispăruse ca-n palmă. Un zilier de la fermă îi raportă că şi preşedintele de IAS îl caută de vreo două zile.
- Şi unde e?
- Păi eu de unde să ştiu? L-o fi mâncat Fiara...
- Care Fiară?
- Balaurele acela.
- Care balaure? Creierii îi fierbeau în cap gata să-i dea în clocot. Care balaure, mă?
- Ăla de care vorbeşte lumea. Care l-a văzut şi Dumitru lu' Pricoci, a lu' Graure, Saveta lu' Haş-Caş şi câţi mai alţii...
- Câţi mai alţii?
- Păi eu de unde să ştiu că eu nu l-am văzut. Da parcă l-am auzit într-o noapte...
- Ai auzit pe mă-ta de ghebos! Era gata să-i dea un baston în cap dacă, din întâmplare, n-ar fi aparut tocmai preşedintele IAS-ului, toaşu' Paraschiv.

Îşi aprinse cea de-a treia ţigară, încuie uşa în urma sa şi ieşi în răcoarea nopţii. Pe veterinar, îşi mai aminti, îl căutase şi-n gaură de şarpe. Nu-l găsise de parcă se făcuse invizibil. Aha, "Omul invizibil", de hegevels. Citise cartea de 10 ori. Ce n-ar fi dat să se poata face şi el invizibil. Măcar câteodată. Ar intra invizibil la Maria. Şi ar urmari-o când se dezbracă. He, he. Râse de unul singur, ştrengăreşte. Se şi excită şi de excitat ce era, in timp ce-şi mângâia testicolele prin buzunar, nimeri cu capul într-un prun de pe marginea şoselei.
- Care esti, dumicaţii mă-tii!
Se speriase şi scosese pulanul de cauciuc. Dar nu era nimeni. Satul dormea şi luna părea că-l veghează.

- Luna şi eu, îşi spuse, ce poetic.
Îşi aranja bastonul la loc şi se apleca să-şi recupereze chipiul de pe jos când, ceva ca o umflătură chiar în mijlocul şoselei, îi atrase atenţia. Într-o clipă fu cu bastonul scos gata de atac.
- Ce-ar putea fi?
Se apropie circumspect, în pasul piticului, subtil şi pe ocolite. Ca la carte. Cu ochii-n patru cât cepele. Ar putea fi o momeală special pentru el, iar inamicul ar putea să-l lovească de oriunde. Din orice colţ. Din orice tufiş. Ce noroc, nu era nici un tufiş prin apropiere şi nici vreun colţ. Doar nişte garduri de nuiele ce împrejmuiau dispensarul. Îi lua un sfert de oră bună până la locul cu pricina, iar ceea ce descoperi îl umplu de groază. Un om cu pielea jupuită, zăcând într-o băltoacă de sânge. Mort. Mai mult ca mort, adică belit de piele. Stinse lanterna chioară şi începu să vomite chiar acolo, pe grămada de carne. În timp ce-şi întorcea stomacul pe dos, îi trecu prin minte că cel ce comisese o astfel de mârşăvie ar putea fi încă prin apropoiere. Şi tresări. Parcă auzise paşi din spatele său. Paşi în alergare. Îl cuprinse panica. Nu ştiu ce să facă, cum să acţioneze. Uită subit tot ce îşi însuşise până atunci în materie de reacţie rapidă. Ba chiar leşină, căzând peste cadavrul însângerat.



*
Toate rapoartele acelea îl derutau. Le frunzări plictisit. Se contraziceau unele pe altele, în cel mai bun caz. Scoase o filă la întâmplare. Recunoscu scrisul mărunt, chircit, al Adjutantului.
“Notă: există idoieli că Petru ar fi plecat de bună voie (Schitu?), mai degrabă ar fi fost răpit. Supoziţie personală.”
Extrase o altă filă. Acelaşi scris.
“Telefon de la prefectură: tovarăşul Condurache. E inadmisibil ce se petrece la Bulboaia. Anchetă. Vizită inopinată. Comandă specială la bufet. Muşchi de văcuţă la grătar, vin Fetească, cognac de Teremia”
Apoi o altă filă.

Lista celor disparuţi:
- Cangea Doru de la numărul 102
- Şutu Toader
- Şutu Cornel
- Văduva Dorina
- Tite Ecaterina
- Petru din sticlă
- Episcopu Mihai
- Floroiu Mihai

Animale (din gospodării personale)
- 2 capre
- un bou
- un cal
- un viţel
- 30 oi
- 10 porci
- peste 200 de găini, raţe, gâşte
- câini şi pisici, neraportaţi

Animale. Ferma unu şi doi:
- 10 bivoliţe
- 5 viţei
Bilanţ: dezastruos!

- …experimental. Ştie cineva unde s-a născut Petru?
Toader il privi pe Gheorghe, Gheorghe il privi intrebator pe Vasile, Vasile il privi pe strain, strainul scruta localul şi pe birtaş, mai ceru o sticlă de ţuică fiartă şi se declară încântat de calitatea băuturii
- Nu ne-am gândit niciodată. Dar acum că se pune problema, aşa e, Petru nu e născut în sat. L-a adus mă-sa. Dar nu ştim de unde. L-a luat de orfan, de pe undeva.
- A crescut la noi, pe Scheat, experimental, nu v-am explicat? Până la 10 ani.
- De cand se fac experienţe pe oameni, credeam că nu se poate. Că statul interzice.
- Şi ce am eu cu statul?
- Ce are toata lumea, argumentă Toader. Legile sunt legi. Că de aia sunt legi.
- Pe Scheat nu sunt legi, cel puţin nu cele pe care le ştiţi voi.
Srăinul îşi aprinse un trabuc cât un castravete uluindu-i pe ceilalţi.
- N-am mai vazut aşa trabuc.
- Ba eu am mai vazut în filme
- De când mama m-a făcut…
- E trabuc cubanez. Cadou de la Castro.
- Ăsta cine mai e?
Vasile îi şopti lui Gheorghe la ureche.
- Aha, se dumiri, Gheorghe. Înseamnă că eşti mahăr mare la partid?
- V-am spus că nu sunt de aici.
- Ne-ai spus, îşi aminti Vasile trecându-i prin minte că Petru o fi acum cu nevastă-sa, cu Paraschiva, călărind-o în draci, ne-ai spus că eşti din Schitu. Dar nu ne-ai spus unde e Schitu. Şi tăcu deodată. Lasă-l sa dea de băut, dacă e prost. Pe străin îl chema Iorgovan, ca şi pe fostul lor medic veterinar, cel de la ferma unu. Iar pe Petru poate că avea să-l omoare într-zi. Numai aşa. Că aflase tot satul pînă la urmă de el şi nevastă-sa şi de piciorul său miraculos.
- Nu din Schitu, ci de pe Scheat
- Si nu-i acelaşi căcat?
- Sigur că nu.
- Cunoşti bine ţara?
- Cunosc bine lumea…
- Dar Bucureşti? Ai fost pe-acolo?
- Întrebaţi-mă pe unde n-am fost.
- Da? Atunci ia spune…Dar mai bine să bem, se răzgandi Vasile, deşi îl mânca curiozitatea
- Noroc!
- Noroc!
- Noroc!
- Noroc!
- Acum hai să vă arăt unde e Scheat.
Ieşiră din birt şi se pişara pe pereţi. Gheorghe se împiedecă şi căzu într-o rână, iar Vasile îl ajută să se ridice.
- Pfui, ce m-am îmbătat, apoi îl întrebă în şoaptă pe Vasile. Ai văzut? – Ce să văd?
- Acolo, le arătă Iorgovan, cu degetul spre un grup mic de stele, acolo e Scheat
- Acolo e cerul, mormăi Toader, te-ai ţăcănit?
- Cerul, dar şi stelele.
- Şi stelele.
- Şi Scheat!
Şi râse. Prelung, cu gura până la urechi, un râs care infiora întregul sat.





3. A cincea săptămână după Rusalii, ora 0:30, vineri


- În noaptea aceasta voi intra la Maria!
Ferm. Era hotărât. Cât să mai aştepte? Cât să mai reziste? Cât să mai suporte? Avea şi el hormoni ca toată lumea, doar că ai lui începuseră să dea pe-afară.
Barbatul Mariei zăcea  printr-un spital din Bucureşti, la capătul pământului, degrabă nu avea cum să se întoarcă fiind paralizat. Nu mişca, nu vorbea, nu vedea. Nu auzea. Vegeta. Nu avea să se mai întoarcă printre viii din sat, iar Maria va rămâne o văduvă tânără şi arătoasă. Buna de frecat, nici prea crudă şi fragilă, nici prea bătrână şi stoarsă.
Cam astea erau gândurile lui Douătablecătuşe în timp ce se admira în oglindă. Pierdu 10 minute numai cu pieptănatul şi aranjatul mustăţii. După care îşi îmbrăcă vestonul, îşi potrivi chipiul uşor într-o parte şi stinse lumina. Era gata să-şi înceapă rondul.
- Sunt gata să-mi încep rondul! raporta cuiva imaginar.

Poate Adjutantului, şeful său, care avea să se pensioneze curând. Un moşneag ramolit şi îndobitocit. Trei table, mare scofală. O să le aibe şi el.
Apoi salută. Tot imaginar
- Să trăiţi!
Îi plăcea să fie protocolar. Şi nu era numai asta, ci şi reflexul. Până şi pe Maria o salutase la fel, într-una din zile. Maria râsese. Pe urmă roşise. După care spălase putina lăsându-l pe Douătablecătuşe să vorbească de unul singur.
O luă pe şosea în direcţia magazinului. Itinerariul lui favorit. Cel mai favorit! Un puşti din partea locului îl oprise, odată, în mijlocul şoselei şi-i atrăsase atenţia că cel mai favorit e un pleonasm.
- Un pleo...ce?
- Pleonasm, toaşu' miliţian.
- O fi favoritul tău, dar nu şi al meu, mie nu-mi plac pleonasmii, hai, sterge-o de-aici până nu te pomeneşti cu un bocanc în găoz!

Noaptea asta voi intra la Maria, îşi repetă pentru a mia oară. S-a terminat cu timiditatea. Timiditate ce se cam ţinea de el încă din şcoala militară. Ori tocmai din cauza ei. Că dacă în şcoală erau numai băieţi el de unde sa cunoască fete? De unde să ştie cu ce se mănâncă fetele?
- Cu polonicul, fraiere! îşi batuse joc de el un coleg.
- Fraiere e mă-ta-n cur! Poate-ţi trag o carabă…
Şi îi şi trăsese una. Şi gata bătaia. În două minute se adunase toată şcoala să facă galerie. Nu lui, cu el nu ţinea nimeni că era gras şi umflat. Şi căpos, mereu îi cădea chipiul de pe cap. În schimb avea forţă, se batea şi cu câte trei odată. Când avea el chef, sau îl călcau pe bătături.
- Sunt forţos rău, se pomeni vorbind de unul singur în noapte. Avea o voce groasă de fumător înrăit. Mai rar ca mine.
Cu toate astea, colegii tot făceau glume pe seama lui. Într-o seară  au deşurubat becul din dormitor şi i-au aşezat un căcăţoi pe o bucată de hârtie chiar la intrare. În care el şi-a înfipt un picior hotărât, nebănuind nimic. Nevăzând nimic prin bezana să o tai cu cuţitul. A alunecat şi a căzut pe spate, murdărindu-şi uniforma trasă la dungă de care era atât de mândru. Apoi cineva a înşurubat becul la loc şi, la lumină, se pomenise cu un cerc de capete plecate deasupra lui, râzând în hohote. A încercat el să se ridice, dar îşi luxase un picior în alunecătură, iar mirosul era insuportabil. Să plângă nu se putea, să râdă nu-i venea. În disperare, răcnise mai ceva ca un leu din jungla Africii, împrăştiindu-şi colegii, făcându-i să se calce în picioare.
Îşi zâmbi sieşi.
- Şi rănit sunt periculos! Sau mai ales atunci
Cu femeile a fost altfel. Până ieşise din şcoala militară nu cunoscuse niciuna. Pe urmă numai “femeiuşti” ocazionale. Din cele cu ochii la portofel. Şi pe care chiar le plătea. Dar rar, că nu ştia să se apropie nici de alea. Trebuia să-l împingă cineva de la spate sau să fie tras de mâini. Problemele hormonale şi le rezolva singur. Avea în portofel o fotografie cu o femeie dezbracată, mergea la veceu, se uita la ea şi gata. I-o vânduse un coleg pe bani buni. Comerţul cu poze deocheate şi masturbatul era la ordinea zilei în şcoala militară. Numai bani să fi avut. Că să ţi-o freci aşa, pe uscat, te apuca plictiseala. El nu avea bani, de unde. Tată nu, mamă nu. Pe taică-său nu-l cunoscuse, poate că nici maică-sa nu-l cunoscuse, de aia îl şi lăsase maică-sa cu bunicii şi plecase să-si găsească norocul prin
ţară. Halal noroc. Norocul său. Al său personal a fost cu un unchi, var de-al maică-si, bine proptit în partidul comunist care îl băgase la şcoala de subofiţeri în miliţie.
- Bodagproste. Să trăieşti, unchiule, nu te uit câte zile oi mai avea!
Îşi mai potrivi o dată mustaţa pe întuneric şi coti pe Uliţa Bregească, spre casa Mariei. Cu ocazia asta se abătu de la traseu. Mare şmecherie, parcă i-ar fi păsat cuiva. Lui nu, în nici un caz. De cate ori nu se abătuse. De cate ori n-o pândise pe Maria, urcat în vârful gardului de nuiele, cum se dezbrăca, cum se îmbrăca, spălându-se, culcându-se, rugându-se la icoana de pe perete. De câte ori? De multe ori. Că doar n-o să ţină socoteală. Odată, căzuse de pe gard şi-şi julise faţa în spinii uscaţi, făcuse şi ceva zarvă, deşteptând câinii care începură să latre sfâşiind întunericul.
- De nu va împuşc eu pe toţi! se enervase, alergând cât îl ţineau picioarele să nu care cumva, cineva, şi să-l vorbească a doua zi. Fire-aţi ai dracului de câini!
Bordeiul Mariei era cufundat în beznă. Iar ajunsese prea târziu. Deşi Maria nu se culca până după unu noaptea. Mereu avea câte ceva de făcut. Se învârtea ca titirezul prin casă, n-avea stare, n-avea odihnă. Poate mă aşteaptă pe mine şi eu ca blegul o pândesc de pe gard. Îi era ciudă că nu era mai băgăreţ în afaceri muiereşti, dar aşa era şi gata. Doar n-o să se schimbe la aproape 40 de ani. Ar fi şi culmea. Când şi-o vedea el ceafa mai bine. Doar de calităţi nu ducea nici el lipsă. Era un criminalist de prima mână. În primul rând. Asta îl făcu să-şi amintească de rond. Dă-l dracu de rond. Îi era ciudă că nu găsise lumină la Maria. De data asta ar fi intrat. I-ar fi spus că-i e sete, ceea ce era şi adevărat şi i-ar fi cerut o cană mare cu apă. Un ulcior pentru că îl ardea. Pe urma ar fi bătut el niste apropouri. Citise într-o carte. Mişcări de învăluire şi încorsetare. Rezulta victima. Urma punct ochit şi lovit, că aşa era el, dintr-o bucată. În al doilea rând era vremea să se însoare şi el. Se săturase de singurătate. Sau tovărăşia Adjutantului. Îi trebuia şi lui cineva care să-l spele şi să-i gătească. Şi să aibe bucăţica lui de mozolit, când întindea mâna să fie acolo. Să mai facă şi alţii bătături în palmă. Sau să-şi disloce mâinile din umeri. Cum a păţit Şarpe, un fost coleg de-al său din şcoala militară, în timpul unei întreceri. Întrecerile se desfăşurau întotdeauna la veceu, ori la spălător. Dar mai degraba la veceu, că acolo mai puteau să şi fumeze. Trasau o linie cu creta pe ciment, se depărtau câţiva paşi şi se aliniau. Cel care urma să stea de şase colecta mărunţişul. Un leu de căciulă. După care îşi lasau pantalonii pe vine şi dă-i şi freac-o. Jumate din bani îi lua cel care ejacula primul, iar cealaltă jumatate cel care reuşea să stropească până la linia marcată. Sau după linie, ceea ce nu s-a întâmplat decât o dată, iar autorul nu fusese nici unul din ei, ci maiorul Chifor. Maiorul Chifor îi prinsese în plină acţiune, soldatul de şase îl scăpase fiind atent la întrecere.
- Ce pizda mamii voastre faceţi aici, derbedeilor? tunase maiorul. Lăbari ordinari! Asta învăţaţi voi la instrucţie? Aaa, exclamase văzând linia trasă cu creta. Jocuri de noroc...v-aţi futut în fericire. Asta se pedepseşte conform procedurilor.
Maiorul Chifor era un beţiv înrăit ca mai toţi ofiţerii armatei române. Un cirotic. Pentru bilete de voie în oraş mergeai la el cu sticla. O jumate de vodcă. Nu bea decât vodcă. Rareori vin. Doar când îl ardea vodca prea tare. Şi atunci se plângea că se spurcă.
- De data asta vă iert, le trase cu ochiul, şmechereşte. Dar numai pe nefumători.
Toţi eram cu ţigara în gura când a intrat maiorul, îşi aminti Douătablecătuşe. Pezevenchiul dracului. Apoi brusc se aliniase şi el, maiorul Chifor, îşi desfacuse pantalonii şi o lua şi el la frecat.
- Hai să vă arăt eu meserie, amatorilor…
Şi le arătase. Sămânţa îi ţâşnise ca dintr-o stropitoare, a trecut linia şi încă bine de tot.
La sfârşit, i-a băgat pe toţi la arest din cauza fumatului. Au scăpat doar cei ce i-au promis o sticlă de vodcă în următoarele două ore. El, Douătablecătuşe, nu. Că era lefter. Abia economisea câte un leu pentru întrecerile la linie, de fumat fuma chiştoace de la ceilalţi. Ce viaţă, ce mai viaţă.
- Hei, gata cu lamentările. Sunt miliţean sau ce ceapa mă-sii? Sau ce pizda mă-sii!
Coborî de pe gardul de nuiele şi-şi îndreptă uniforma. Ia să-mi termin eu rondul. Cu Maria era clară. Se amâna pe noaptea următoare. Să vedem mai bine ce mai face Mutantul. Acum ştia ce înseamnă mutant, se dumirise. Mutantul îl adusese noul veterinar, sau ce-o fi fost, musiu Iorgovan. Sau cum l-o fi chemând. Numai să dea de el, că ţi-l va ancheta cum scrie la carte. Cu bastoane în cap. Iorgovan adusese mutantul în sat. În gură. Şi-l împrăştiase în urechile sătenilor, conspirativ. Credulilor. Că de unde, până atunci, mutant la Bulboaia? Şi, ca din senin, au început cu dispariţiile pe de-adevăratelea. Întâi animale, pe urmă oameni.
- Le mănâncă Fiara!
- Balaurele!
- Mutantul!
A dispărut fata Iloncei şi Preuteasa. Preuteasa cea care nu mai murea, îşi aminti, baborniţa într-o ureche. La început crezuse că Preuteasa era doar o poreclă, dar îi era chiar numele de botez trecut în acte. Îi verificase odată certificatul de naştere, abia mai putuse distinge câteceva, fusese păstrat într-un sertar prin care pătrunsese umezeala iar mucegaiul deteriorase înscrisurile. Voise să o amendeze din cauza prostiilor pe care le turuia într-una când o apuca. N-o amendase, i se făcuse lehamite, nici n-avea ce să ia de la ea. Nici n-ar fi înţeles baba ce voia el de la ea. O baba gheboasă şi ştirba. Abia îşi mai târa zilele. Se hrănea cu proprii scuipaţi. Când vorbea, părea că se desface toată, părea că vorbeşte din piept de pe undeva, cuvintele îi sunau sparte, huhuite şi neinteligibile. Sărea de la una la alta fără  nici o noimă, din care fiecare înţelegea altceva. Zicea, aşezându-se pe băncuţa din faţa primăriei, unde o uita Dumnezeu cât era ziua de lungă, adresându-se trecătorilor:
- M'aţ 'încat oăvăzul clechenţilor, ci cân' dusus-o pă pustie hiv'ar partidu' aista cremenal la ceape...
Că avea Preuteasa ce avea cu ceapeul. Auzise şi el povestea, la bufet. Ceapeul îi luase grădinile, îi lasase numai cele 5 ari regulamentari. Preuteasa nu mai era buna de muncă, aşa că pensie nu, pământ nu. Până la colectivizare se mai descurcase, căci nu avea nevoi mari, vânzând una alta. Zicea, povesteau cei ce-o mai miluiau cu câte o coajă de pâine, altceva nici n-ar fi primit,
- Luaţ'le! Meare, peare, prune. Tăte! Le vindea vecinilor, numai să şi le culeagă singuri. Le'as lăsne, le vânz pă tăte.
Printre pomi creştea iarbă sau trifoi. Vecinii i-l însămânţau, i-l coseau, i-l cumparau. Preuteasa se mulţumea cu câţiva litrii de ulei, ceva zahăr, făină, ouă şi oţet. Ouă mai puţin, de sărbători. În general mânca pâine pe care o uloia şi bea o cană de apă şi oţet uşor îndulcită.
- E dă'n post, avea obiceiul să spună.
Postea 7 zile din săptămână. Dar în ultima vreme nu mai avea nici atât, trăia din mila sătenilor. Casa i se dărăpănase iar gradina, cât îi mai rămăsese i-o luase primaria şi pe locul grădinii fusese construit dispensarul sanitar. Preuteasa trecuse dincolo de vârstă. Purta ani grei pe picioare, câţi nu se ştie, anul naşterii nu mai apărea pe certificat. Mucegăise. Ceilalţi bătrâni o respectau, îi mai dădeau bineţe când treceau pe lângă ea, deşi Preuteasa nu-i auzea. Numai copiii i se ţineau mereu prin preajmă când n-aveau altceva mai bun de făcut, aşteptând s-o apuce pişatul. Şi se hlizeau, înghiontându-se unul pe altul, văzând-o pe babă cum se picura de-an picioarelea, căci n-o mai ţineau puterile să se aşeze pe vine.
De-aceea o şi lasase Douătablecătuşe în pace. Până la urmă. Chiar dacă Adjutantul îi freca mereu ridichea să o facă să tacă din gurâă că vorbeste numai prostii în faţa primăriei.
- Nici dracu n-o ascultă, s-a prostit de tot. Victima colectivizarii...
La o adică, toţi erau victime ale colectivizării în Bulboaia. Mai mult sau mai puţin. El ştia, dar ce să facă, era organul legii. Ceapeul le furase ţăranilor pământul iar acum ţăranii furau pe tot ce le cădea în mână. Nu le mai păsa de nimic.
- Pentru ce să-mi pese, zicea ţăranul, că nu mai e pământul meu. E al statului şi-al colectivului, să se spele cu el pe cap.
Însă, pe de altă parte, printr-o gândire mai sucită, tot al lui îl considera. Doar fusese proprietatea părinţilor şi-a părinţilor şi tot aşa şi de-aceea se şi ducea să-si culeagă şi să adune şi să-si umple hambarul propriu. Dar nu ziua, în amiaza mare, ca atunci când era proprietar, ce mai vremuri, ci pe înserat ori încolo, pe la cântatul cocoşilor. Şi cu fereală. De câte ori nu-i prinsese Douătablecătuşe, şi-i mai prindea şi încontinuare. Se ciocnea de ei, că satul nu era iluminat, îţi rupeai gâtul dacă nu păşeai cu băgare de seamă. Se speriau unul de altul.
- Care eşti, crucea ma-tii de borfaş?
- Eu sunt, toa'şe plutonier, nu da, sunt eu, a lui Ciutură.
Altadată îi alerga prin grădini, dacă nu opreau la somaţie şi de-i ajungea le mai scăpa un baston după ceafă. Nu era el prea bun la fugă dar nici ţăranul nu se îndupleca să arunce sacul cu furtişaguri.
- De ce fugi, mă , futu-ţi grijania mă-tii, vrei să scoţi sufletul din mine?
Le mai punea cătuşele, îi speria, apoi le dădea drumul.
- Ia-ţi sacul şi dispari! şi să nu te mai ciocneşti de mine că te bat până-ţi împuţi nădragii.
Îi lăsa, ce era să le facă. Alţii nu furau? Ba chiar toata lumea, înafară de el. Pe rupte şi pe apucate, cu preşedintele Mărgineanu în frunte. Cu brigadierul, cu felcerul Panait şi cu popa. Fura şi popa. Fura şi învăţătorul. Halal educaţie. Dar de aştia nu se putea atinge, chiar dacă-l mai mâncau palmele, că-l aveau pe Adjutantul de proaptă. Abia aştepta să iese şeful la pensie şi să rămână el mai marele peste sat. Să vezi ce ordine şi disciplină. Ar închide şi birtul şi biserica. Dar cu birtul s-ar mai gândi. S-ar mai gândi şi cu biserica. Hmm, grea dilemă. Dacă ar închide biserica s-ar supăra Maria. Şi Adjutantul e un hoţ, asta-i sigur. Şi primarul satului e un hoţ. Poate cel mai mare.
- Eu cred că hoţia e o stare de normalitate la noi, domnule, i se adresă nimănui, poate la luna de pe cer, poate unei stele căzătoare de pe cer. Poate că eu mă încontrez ca prostul naturii, domnule, i se adresă cerului. Cu cătuşele şi cu pulanul meu. Şi mă râde lumea. Dar nu pe faţă, că de unde atâta curaj pe lume, Îi  e frică sa n-o ia pe coaja, cel puţin aici la Bulboaia...
Nu observase mormanul de carne peste care păşise încruntat de prea multe gânduri. Se dezechilbră şi căzu pe burtă. Pierdu doi nasturi de la veston pentru care înjură birjăreşte, gata să scoale tot satul. Dacă e un câine am să-l jupoi, îşi făcu legământ. Şi aşa ura câinii. Mai ales pe cei lătrători. Dar daca nu e câine? Atunci ce? Trase cu coada ochiului la ridicătura din mijlocul drumului. Dar ce să vadă, luna tocmai se ascunsese după nori. Nici prin vis nu i-ar fi trecut că e un cadravu. De om. Cadravul lui Iorgovan. Boţit, turtit, sfâşiat, însângerat.
- Dumnezeule! Maică Precistă! Isuse!
Flacăra brichetei îi arse degetele şi o trânti de asfalt cu toată puterea şi mai ales de surpriza care-l zăpăcise pe loc.
- Cristoase! Acu ce dracu mă fac?
- Cacă-te pe tine, i-ar fi spus un coleg de la şcoala de subofiţeri.
- Ba cacă-te tu, poate-ti mut falca, i-ar fi răspuns şi el.
Mai mult ca sigur i-ar fi puşcat una peste bot, ăluia. Să se-nveţe minte...Îşi imagină bătaia. Uită de Iorgovan, pentru o clipă.



*

La Bulboaia viaţa nu mai era atât de simplă. Femeile s-au adunat în odaia secretă din cămin. Fuseseră prevenite. Cu ceva timp înainte. Cele care au putut să vină. Savetuca venise cu sapa de cartofi, se zăpăcise de-a binelea.
- Ce se petrece cu bărbaţii noştri?
Se petrecuse ceva cu bărbaţii lor. Dar ce.
- Dar cu noi?
- Sunt borţoasă, recunoscu Paraschiva, spărgând gheaţa.
- Şi eu sunt borţoasă, recunoscu Ileana.
Toate erau borţoase şi se cutremurară.
- Suntem borţoase cu necuratul. Iar bărbaţii noştri nu ne-au ferit. Ba dimpotrivă, ne-au împins în braţele lui. Ne-au vândut necuratului.
Pe necuratul îl chema Iorgovan, venise în sat nu se ştie de unde, apăruse din senin într-una din zile.
- Pe mine, al meu, m-a ţinut de mâini în timp ce ăla mi-o îndesa
- Şi pe mine
- Şi pe mine
- Să le tăiem coaiele!
Femeile se jurară să le taie coaiele bărbaţilor lor.
- Dar pe urmă?
- Pe urmă ce?
- Ştiţi voi…pe urmă fără coaie…
Pe urmă femeile din sat şi-au desfăcut jurământul. În schimb, au enumerat toate mijloacele în care s-ar fi putut scăpa de sarcină, deşi fuseseră atenţionate în parte
- Dacă faci ceva copilului, te omor!
Şi ameninţate.
Toate ierburile, toate buruienile la îndemână.
Baba Rubaca se văietă de pântece. Avea o gâlmă la gât şi şi-o frecase până i se înroşise. Ce treabă avea ea acolo, la Cămin, trebuia să dea caprei de mâncare. Şi găinilor. Şi câinelui. Şi pisicii. Unii au treabă pe lângă casă, de unde timp de stat la taclale pe la cămin?
- Pe tine nu te-a călărit?
- Şi ce dacă, bine mi-a făcut! Ptiu, Doamne, iartă-mă!
- Atunci şi tu eşti borţoasă!
- Eu, la anii mei?
- Tu, la anii tăi. Că doar n-a scăpat nimeni. Te pui cu dracu?
Rubaca îşi făcu cruce.
- Sunteţi duse cu buşteanul…
- Ba eşti dusă tu!
- Ba tu
Ilonca se ilumină
- Daca ne-o futut pe toate necuratul, înseamnă că toţi copiii noştri au să fie fraţi…
- Şi ce-i cu asta?
- Tot satul o să fim un neam mare. Mare şi lat cât curul lelei Catrina
- Şi ce-i cu asta?
- Nu-i nimic, ziceam şi eu aşa
- Cum să fiu eu borţoasă dacă nu mai sângerez de douăzeci de ani, se opuse din nou baba Rubaca, ha?
Cu altă ocazie Catrina s-ar fi supărat de remarca Iloncăi, acum nici n-o auzise. Toate aveau curul mare în sat ar fi spus. Altfel cum să iasă copiii?
- Atunci ce facem? Îi slobozim sau ce?
- Şi dacă ne omoară?



4. A cincea săptămână după Rusalii, ora 7.00 vineri dimineaţa

Douătablecătuşe se trezi de la ciocăniturile puternice în uşă.
- Da mă scol, da mă scol, care pizda mă-tii îmi spargi
uşa? Să vezi ce bastoane în cap îţi trag...îţi umflu capul cât un bostan
De unde era să ştie că-i Adjutantul?
- Să trăiţi toa'şe Plutonier Adjutant! Vă rog să mă iertaţi...
Era blegit de somn. Dar nu năuc. Nu încă.
- E groasă rău. Dă-mi repede pistolul.
Doar nu mă arestează, îi trecu lui Douătablecătuşe prin cap. Doar n-a înnebunit.
- Care pistol, toa'şu, că e încuiat în rastel. Iar cheia e la dumneavoastră.
- Nu e în rastel. Ce s-a întâmplat azi-noapte, în rond? Dar zii repede, până nu scoţi o minciună.
- În rond? Deci asta era..N-am fost în rond, toa'şu Plutonier Adjutant. L-am sărit. N-am auzit ceasul, să traiţi! că eram betoc. Ştiţi dumneavoastră, ieri seară, la bufet...
- Ţine-ţi fleanca, să nu te-audă careva, când îţi spun că e groasă, aştept duba de la oraş. Vine într-o oră. Laboratorul. L-au omorât pe Iorgovan!
Douătablecătuşe sări cât colo de surpriză.
- Nu se poate toa'şu Plutonier Adjutant!
- De ce nu se poate? Ţi s-a căşunat ţie aşa, că nu se poate?
Abia acum era năuc. De parcă-l plesnise Adjutantul cu podul palmei în moalele capului. Vru să-i spună că ăsta era doar un vis de-al lui din care tocmai s-a deşteptat, cum puşca mă-si să-l omoare tocmai pe Iorgovan?
- Ba se poate, ce, eşti turc? Şi pistolul tău era lângă el, însă nedescărcat. L-am luat, nu cred că m-a văzut careva. L-am curăţat şi l-am pus înapoi în rastel. Dacă te scapă gura, te omor eu cu mâna mea. Acum spune şi tu ce ştii. Cum a ajuns pistolul tău acolo? Să vedem cum o scoatem. Îmbracă-te odată!
- Încă nu mi-am revenit, toa'şu Plutonier Adjutant.
Încercă disperat, contra cronometru, să separe visul de realitate. Să separe informaţiile între ele. Dacă nu i-ar fi plesnit capul. Cine m-a pus să beau în halul ăsta?
- Da' cum a murit?
- Nu ştiu, nimeni nu ştie nimic. Zace într-o băltoacă de sânge în mijlocul drumului, în faţa dispensarului sanitar. S-a adunat lumea ca la circ. E groasă rău, îţi spun. E rupt tot. Parcă l-ar fi tocat careva. Maţe, mâini, degete, să borăşti. E groasă rău. Hai să mergem. Tu chiar nu ştii nimic?
- Nimic, toa'şu, mă jur pe mama.
- Mă-ta era o curvă, nu te mai jura pe ea. E groasă rău, dacă-ţi spun.
- Mă gândeam...
- Ce te gândeai?
- Ma gândeam…
- Păi, spune odată, că mă enervezi!
- … cine să-i fi vrut moartea, că era om liniştit, nu supăra pe nimeni. Prea liniştit.
- Poate nici nu l-a omorât careva, părea mai mult spart de un animal.
- Animal, ce animal o fi ăla? A lăsat vreo urmă?
- Nu, nici nu m-am gândit la asta, oricum e târziu, cinci jumate, ptiu, grijania mă-sii. Şi prefectura. Şi dacă or fi fost urme s-or fi şters cu ataţia gură cască. În orice caz, ce om normal l-ar fi măcelărit în halul ăsta? Păi îţi trebuie ceva forţă să smulgi capul cuiva...În viaţa mea n-am văzut un om jupuit de piele şi sunt de ceva timp în miliţie...e groasă rău, băga-mi-aş pula-n ea de situaţie. Hai să mergem. De pistol nu spui nimic la nimeni, vezi că or să ne ancheteze cei de la oraş.
- Am înţeles, toa'şu. Sunt gata.
- Să vezi cu ochii tăi. Ce mai...
- Ştiu, toa'şu, e groasă rău, m-am lămurit.
Până la gară erau mai bine de 30 de km, Halta Râureni, unde trebuia să-i aştepte pe cei de la oraş. Îi prinse şi ploaia şi, în apropiere de Măgura, se împotmoliră cu căruţa în noroaie. Până să ajungă la haltă, trenul plecase.
- A trecut?
- Trecut, răspunse Pavel, ceferistul ce locuia la Halta, scărpinându-se în cur cu neruşinare.
- Ce-ai, mă, limbrici? Şi unde sunt cei care au coborât?
- Păi n-a coborât nimeni.
- Cum să nu coboare nimeni
- Aşa, n-a coborât nimeni, repetă Pavel scărpinându-se intens. Trenul era aproape gol, într-un singur compartiment am văzut călători şi poate mi s-a năzărit, dar pot să jur că printre ei era şi un cal.
- Cum cal, ce fel de cal? În compartiment? Ai avut năluciri!
- Nu ştiu, nu i-am zărit decât capul, dar era cap de cal, pot să jur. De coborât n-a coborât nimeni, am oprit trenul doar pentru cei care au urcat.
- Cine a urcat?
- Petru şi  unul care-şi zicea Iorgovan, nu l-am mai văzut pe aici, nu era de pe la noi, dar se ştia bine cu Petru, vorbeau înt-una.
- Eşti sigur că-l chema Iorgovan, întrebă Douătablecătuşe.
- Sigur că sunt sigur, aşa-i spunea Petru, bre, Iorgovane. Aşa-i spunea, dacă nu-l chema Iorgovan eu de unde să ştiu?
Petru vorbăreţ, asta era ceva nou.
- Poate că te cred, il ameninţă Douătablecătuşe, până unde au luat bilet?
- Până la Schitu
- Unde-i asta?
- Undeva prin Bihor, ce ştiu eu
- Ce ştii tu?
- Nu ştiu nimic toa’şu, că sunt prost grămadă.
- Bă, tu-ţi bati joc de mine, vezi că te pocnesc cu pulanu
- Nu-mi bat joc, toa’şu plutonier, să dea trăznetu’n Halta!
- Ai vrea tu, până unde ziceai că au luat bilet?
- Până în Schitu
- Aha
Douătablecătuşe îşi scoase o oglinda din buzunar şi începu să-şi aranjeze mustaţa. Spera să se întâlnească cu Maria la întoarcere, femeia asta reuşise să-l scoată din minţi. 
- Mai stăm, toa’şu Adjutant?
- Nu. Nu ştiu, poate s-au răzgândit. O să sun mâine dimineaţă să văd ce s-a întâmplat, acum e deja târziu, ce zici, mergem la bufet la una mică?
- Mergem, toa’şu Adjutant










PETRU DIN STICLĂ
 





Se deschise uşa scârţâind. Prelung.
- Închide-o, omule, că trage.
Se auzi bufnitura.
- Care-ai intrat?
- Tu eşti, Mârzo?
- Bună seara! salută străinul.
- Seara bună!
- Seara bună!
- Seara bună!
- Seara bună!
Salutară cei dinăuntru tărăgănându-şi cuvintele.
- Nu e de pe la noi, şopti Simion cârciumarul.
- Nu eşti de pe la noi! repetă Vasile adresându-i-se străinului.
- Nu sunt de pe la voi. Vin de la câmpie.
- De la câmpie?
- Adineaori, am văzut lumină. Careva, pe drum, mi-a spus că aici e o cârciumă şi am intrat.
- Bine-ai făcut. Ia un loc. Deocamdată nu pot să servesc. E pană de curent.
- În tot satul e o pană de curent, râse Gheorghe mânzeşte.
- Pană pe pizda mă-sii! înjură Toader. E a treia oară în seara asta. Fac economie, băga-i-aş în cine i-o făcut!
Afară, vântul vâjâia.
- Şi ieri au făcut economie.
- Şi alaltăieri.
- Şi răsalaltăieri.
- Şi aşa or să facă toată iarna dacă nu merge nimeni să-i ia de gât, ridică Gheorghe tonul, arătându-şi degetele răşchirate ca şi când ar fi vrut să gâtuie pe cineva.
Nu-i sesiză nimeni gestul. Era o beznă s-o tai cu cuţitul.
- N-o să meargă nimeni, afirmă Vasile. Şi dacă o să meargă o să i se spună că uzina are prioritate.
- Ia mai tăceţi, se zburli Simion cârciumarul.
Se aplecă peste tejghea:
- Să schimbăm vorba. Să nu facem impresie proastă.
- Să schimbăm vorba, repetă Vasile ca un ecou.
- S-o schimbăm, ce mama dracului! Zi-ne, tu, Simioane, o poveste.
- Pe care să -o spun, că le ştiţi pe toate.
- Zi-o pe aia cu şura lui Irimie, când i-a luat foc şi pe urmă i-a luat foc şi casa. Şi cum a ars Irimie cu copii cu tot, că i-a prins dormind şi cum, după aia, a murit şi nevastă-sa, de inimă rea.
- O ştiţi pe asta.
- Da, pe asta o ştim. Mai bine spune-o pe aia cu Balaurele din Bulboaia.
- O ştiţi şi pe aia.
- Atunci pe cea cu popa Busuioc şi nevasta lui Mârza, râse Gheorghe mânzeşte.
- Povestiţi, mai bine, despre Petru din Sticlă, interveni străinul.
Străinul se aşezase în colţul cel mai ascuns, era de nevăzut. O beznă s-o tai cu cuţitul. Nu se vedea om cu om.
- L-ai cunoscut pe Petru din Sticlă?
Întrebară fiecare pe rând. Parcă nu le venea să creadă.
- Am auzit câte ceva despre el.
- I-auzi, s-a auzit până-n câmpie de Petru al nostru.
- Chiar s-a auzit până-n câmpie? vru să se convingă Vasile.
- Mai daţi-l dracului! se enervă Toader. Era un...
- Un om trist şi îngândurat, îl întrerupse Simion, ştiind ce avea de gând să spună Toader.
- Era foarte îngândurat. Nu vorbea cu nimeni.
- Un lup părăsit de haită, râse Gheorghe mânzeşte. De când îl ştiu, de mic, mânca cioburi de sticlă. Le culegea din drum, de prin curţi.
Tuşi străinul. Îl lăsară să vorbească.
- Dumneavoastră l-aţi cunoscut mai bine, i se adresă cârciumarului. Trecea des pe la cârciumă.
- Nu prea bine. Locuia în dealul Viilor. De trecut, da, trecea des pe-aici. Aproape-n fiecare zi; după ce se-nsera. Ocupa mereu aceeaşi masă. Cea la care te-ai aşezat şi dumneata. Nu vorbea niciodată. Bea ce-i puneam în faţă.
- Era o cucuvaie. Până şi când dădea bineţe bolborosea de nu-l înţelegea nici dracu’.
Afară începu să ningă. Era februarie.
- Făcea pe mutu’.
- Da, făcea pe mutu’. O făcea intenţionat.
- N-o făcea, îl contrazise Simion cârciumarul pe Toader. Doar că nu-i plăcea să vorbească.
- Gura e bună şi pentru altceva nu numai pentru vorbit, râse Gheorghe mânzeşte.
- Când venea la cârciumă, bea ce era de băut şi pe urmă mânca şi paharul. Ori sticla. De aia i-au spus oamenii “Petru din Sticlă”. Uneori, şi-aducea cu el bucăţi de geam. Ce-i drept, nu mi-a făcut niciodată probleme, plătea tot ce consuma.
- Un nebun, scuipă Toader scârbit.
Scuipatul ateriză pe sumanul lui Gheorghe, în dreptul buzunarului. Dar Gheorghe nu observă. Era o beznă s-o tai cu cuţitul.
- A fost însurat? vru să afle străinul.
Se auzi clinchetul paharelor. Cei patru ciocniseră între ei. Apoi, se auzi băutura gâlgâind pe gâtleje. 
Se lăsa cu frig. Afară, încetase să mai ningă.
- Cine să-l ia?
- Cine să-l ia? Aniţa lui Peliţă să-l ia.
- Aniţa-ntr-o doagă?
- O fată sărmană. Stătea în capăt de sat, preciză Simion cârciumarul. Laolaltă cu o mătuşă a ei. 
- O vrăjitoare!
- Nu era vrăjitoare. Se mai ocupa cu descântece. Descânta pentru orice. Dintr-asta trăia. Şi o ţinea şi pe Aniţa.
- A luat-o de nevastă? vru să ştie străinul.
Vocea i se răcise treptat. Devenise impersonală. 
- Un pic, aşa... chicoti Gheorghe. Cât să guste şi el. 
- Nu, nici vorbă. Bătrâna Peliţă a dus-o, într-o seară, la Petru din Sticlă. Au vorbit mult. O fi vorbit numai bătrâna, cine şi-ar putea imagina pe Petru din Sticlă stând la taclale? S-au înţeles cumva. Până la urmă, bătrâna s-a întors acasă; cam pe la primul cântat al cocoşilor. Dar singură. Pe Aniţa a lăsat-o la el...
Pe neaşteptate, Gheorghe se porni să fluiere.
- Ce-i, ce-a fost?
- A fost ceva?
- Parcă ar fi pâlpâit becurile.
- Băga-i-aş în aia a mamii lor! înjură Toader, cu economia lor cu...
- Însă n-a trecut multă vreme, îl întrerupse Simion cârciumarul, la vreo două ceasuri Aniţa a ieşit din casă răcnind ca înjunghiată. A sculat tot satul în picioare. Au ieşit oamenii cu furci şi cu topoare. Cu coase. Au apucat s-o mai vadă pe Aniţa fugind mâncând pământul pe drumul dinspre păduri. De-atunci nu se mai ştie nimic de ea. 
- S-o fi speriat fata, că era fată..., râse Gheorghe mânzeşte, cu subânţeles.
- Mda...
- Şi cu Petru din Sticlă ce s-a întâmplat? mai vru să afle străinul.
- Nici de el nu se mai ştie nimic.
- S-a dus pe pustie...
- Şi-a înhămat caii la căruţă, într-o dimineaţă, şi-a plecat. Avea câteva pământuri în Valea Galbenă. Într-acolo a fost văzut plecând.
- N-a fost pagubă!
- Unii spun că l-ar fi trăsnit, ploua tare în dimineaţa aceea şi tuna tot la un minut. Dar sigur...
Lumina reveni pe neaşteptate inundând încăperea.
Deşi nu ardeau mai mult de două becuri, îşi închiseră pleoapele şi-şi duseră palmele la ochi ca orbiţi. Când îşi reveniră, priviră toţi, ca la comandă, spre colţul în care se afla străinul.
- A plecat!
- Nimeni nu-i acolo. Nimic nu-i.
- Nimica nimic.
- Parcă nici n-ar fi fost...
- Ba necuratul a fost! strigă Toader ridicându-se pe jumătate de pe scaun.
- De ieşit n-avea cum să iasă, fu de părere Simion cârciumarul, am fi auzit uşa.
Toader apucă la întâmplare o sticlă de pe masă şi aruncă cu ea într-acolo.
- Piei, drace!
Cioburile se împrăştiară în încăpere.
Afară, vântul încetase să mai vâjâie.
- Te-ai îmbătat? întrebă cu o uşoară supărare în glas Simion cârciumarul. Ţineai mai mult la băutură.
Dispăru câteva secunde după care reapăru cu o mătură şi o lopată.
- Şi dacă a fost dracu’, ce-i? continuă. Te-aştepţi cumva să ajungi în rai?
- Ei, chiar în rai, nu, necheză Gheorghe.
Măturând bine podeaua, Simion cârciumarul adună nu mai puţin de şapte găleţi cu cioburi pe care le cără una câte una afară zvârlindu-le într-o groapă mai veche din apropiere.
Abia la sfârşit, când termină cu totul şi după ce se înapoie în dosul tejghelei să se mai odihnească, îşi dădu seama că ceva nu era în regulă.






















NICĂIERI







Omul cu umbrelă se apropie de omul în pardesiu alb. Omul în pardesiu alb tocmai terminase de citit cele trei indicatoare.
- Salut! salută omul cu umbrelă.
- Salut.
MARGINI
3 km MALUL 5 km NICĂIERI
- Ce-o mai fi şi cu stâlpul ăsta?
- E un stâlp indicator.
- Un...
- Un stâlp indicator!
- A...da! Zău? Întodeauna pierd din vedere explicaţiile simple. E ca un tic nervos.
Privi din nou spre tabla indicatoare.
- Odată, continuă, am fost întrebat de  un elev, de ce cresc plantele. Sau animalele. Sau omul. Şi, la un moment dat, se opresc; de ce nu continuă să crească şi să tot crească. Am început să mă complic vorbindu-i despre gene si cromozomi, despre acizi nucleici şi modul de transmitere al eredităţii. Uitasem cu totul de gravitaţie. Se lovi cu palma peste frunte. Uite şi-acum, cu "nicăieri"-ul ăsta.
- E o indicaţie, mormăi omul în pardesiu alb, clipind dezaprobator din ochi.
- Aşa e, admise omul cu umbrelă. Dar ce indică, ce vrea să spună?
- Vrea să spună că nu duce nicăieri.
- Atunci, dacă nu duce nicăieri înseamnă că duce undeva.
- Am spus că nu duce nicăieri, repetă omul în pardesiu alb.
- Şi asta înseamnă că duce undeva, repetă omul cu umbrelă.
- Nu duce!
Omul cu umbrelă căzu pe gânduri.
- Ei, asta-i cu totul altceva. Apoi adăugă derutat: cum se poate? Mie mi se pare absurd.
- Nu, nu cred.
- Ţie nu ţi se pare?
- Absurd?
- Dar cum ţi se pare? A...dacă nu vrei să răspunzi o să-ţi spun eu. Apelând la bunul simţ.
- Al cui bun simţ?
- Al meu.
- Da, e absurd. Bunul simţ. Nu mă interesează.
Tonul i se paru atât de categoric, încât omul cu umbrelă hotărî să schimbe subiectul.
- Am aşa, o senzaţie, că te-am mai văzut undeva? Ne cunoaştem? Nu ne cunoaştem. Sau poate semeni cu cineva cunoscut. Nu, nu semeni. Eu vin de la sanatoriu. Arătă spre localitatea Margini. Am stat câţiva ani internat acolo pentru recuperare nervoasă. Si comportament…să-i zicem dubios. Nu mai suportam oamenii din apropierea mea. Mai ales copiii. Nici vorbă de schizofrenie. Eram educator. Nu cred că o să mă mai lase să profesez.
Privi a o mia oară spre săgeata indicatorului.
- S-or fi schimbat multe între timp. Atâţia ani. Şi câte nu s-or fi întâmplat. În atâţia ani. Acum mi-au dat drumul, se pare că m-am însănătoşit. Trebuie doar să evit enervarea. Crisparea. Ambalarea. Eu mă ambalez usor.
Din spatele lor apăru o ambulanţă. Se traseră la o parte, în grabă, alarmaţi de sirenă, urmarind-o cu privirea până dispăru după o cotitură. Nu dupa mult timp, auziră scrâşnetul pneurilor.
- Simţi?
- Nu simt. Dar ce anume?
- Mirosul de cauciuc ars.
- Vag.
- S-a ciocnit un autobuz de o basculantă. În ziua de azi nu mai poţi avea încredere în şoferi. Se grăbesc. Nu ştiu cine-i fugăreşte în halul ăsta. Ridică mirat din sprâncene. Trebuia să iau şi eu autobuzul acela. Am primit un bilet gratuit din partea spitalului. La ieşire. Mi-au spus să iau autobuzul dar autobuzul n-a stat după mine până m-am scărpinat eu în…. Că se grabea să facă accidentul...Am primit şi o umbrelă. O arătă celuilalt. Asta mi-a făcut-o cadou medicul şef. Mi-a strâns şi mâna la plecare. Cam tare. Îşi scutură mâna de la încheietura cotului. Te plictisesc?
- Nu, minţi omul în pardesiu alb. Poate puţin, minţi pentru a doua oară. De fapt, nici nu te-am ascultat. Iată şi adevarul. Eu trebuie să plec. Ce spuneai?
- Păi da, spuneam că...dar nu mai are nici o importanţă.
- Atunci mă scuzi, eu o să plec.
- Să pleci, de ce să pleci? Tocmai acum cand ne-am împrietenit...Am mai putea vorbi.
Căută febril un subiect de conversaţie. Negăsind nimic, întrebă:
- Şi, în ce direcţie, sper că nu...
- Ba da, ripostă omul în pardesiu alb.
- Dar e absurd, nu se abţinu omul cu umbrelă. E un non-sens.
Începu să-si frece cu nervozitate mânerul umbrelei. Văzând că celalat se îndepărtează, se precipită:
- Dacă n-ai nimic împotrivă aş dori să te însoţesc. Se grăbi să adauge: ai o părere atât de bizară în legătură cu direcţia, încât vreau să fiu lângă tine când vei înţelege că orice drum duce într-un anume loc.
- Şi nicăieri unde duce?
- Păi duce NICĂIERI, aşa cum spune şi indicatorul.
- Asta spuneam si eu. Nicăieri e nicăieri!
- Bine, atunci vin.
Omul în pardesiu alb îi răspunse fără să se mai oprească.
- Eşti liber să faci cum te taie capul.
- De unde ştii că mă taie? Mersi, oricum, mulţumi omul cu umbrelă alergând. Îmi place să mă simt liber. Îl ajunse din urmă şi, încurajat, îşi dădu drumul. Apropo de mica noastră neînţelegere. La noi, în sanatoriu, orice discuţie în contradictoriu se sfârşea printr-un pariu. Uneori era suficient un singur cuvânt, o silabă chiar, sau o interjecţie. Un gest. În sanatoriu făceam pariuri pentru orice. Odată...
Nu reusi să-şi termine fraza. Un iepure tâşni de niciunde, sau de nicăeri, mai degrabă, de fapt nu chiar de niciunde, şi-i trecu printre picioare. Şi nici chiar de nicăeri. Îl privi descumpănit neştiind ce să facă pe moment. Se dezechilibră şi căzu în mijlocul drumului. Praf nu stârni  decât iepurele care se şi pierduse într-un lan de secară.
- Ce stârpitură de iepure, îl eticheta omul cu umbrelă după ce se ridică şi  se scutură, deşi nu părea să se fi murdărit.
Se aşteptă ca, din moment în moment, omul în pardesiu alb să izbucnească în râs. Însă omul nu râdea, ceea ce-l descumpăni într-o şi mai mare măsură.
- Nu râzi?
- Nu.
- Era normal să râzi.
- Înseamnă că nu sunt normal.
- Mie mi se pare ca eşti, crede-mă, după atâţia ani cred că mă pricep.
- Atunci înseamnă că sunt normal. Poate că sunt.
- Atunci trebuia să fi râs.
Se porni să plouă pe neaşteptate. Stropi mărunţi şi deşi, trecuţi parcă printr-o sită ale cărei ochiuri păreau invizibile. Nici un semn nu o prevestise. Cerul fusese tot timpul senin, nici nu tunase, nici nu fulgerase. Ca într-o anomalie pe care nici unul nu o sesizară. Omul în pardesiu îşi ridică impasibil gulerul, iar omul cu umbrelă îşi deschise umbrela.
- Ciudat iepure, murmură omul cu umbrelă pentru a înlătura stânjeneala. S-a năpustit înspre mine de parcă voia să mă facă arşice. Şi se zice că iepurii sunt fricoşi.
Merseră aşa, o vreme, fără să-şi mai spună nimic. Abia după ce, la fel de subit, ploaia încetă, tăcerea fu destramată. Pardesiul se scutură, umbrela se închise.
- Ei? intreba omul cu umbrelă.
- Ei, ce?
- Am spus ceva?
- Ai spus "ei" pe un ton interogativ.
- Se poate. Când sunt concentrat mai am obiceiul să discut de unul singur. Mai făcu câţiva paşi apoi reluă. Îmi amintesc de o întâmplare petrecută în sanatoriu. E vorba de un pariu încheiat între mine şi unul din colegii de salon. Nu ştiam pentru ce era acolo, probabil probleme cu  capul, ca toată lumea. Doar eu eram pentru oboseală. Surmenaj, înţelegi. I se spunea Toni-perucă.  Porecla i se trăgea de la căciulă. O purta ziua şi noaptea. O căciulă neagră, flocoasă. Într-o zi, am dat nas în nas cu el pe una din aleile parcului. Eram în timpul programului liber. Ascultă, profesore, m-a acostat el, nu-i aşa că şi oamenii, dacă vor, se pot oua? Primul impuls a fost să-mi văd mai departe de drum. Şi poate că aşa aş fi şi făcut dacă m-aş fi abţinut să nu-i dau o replică pe măsura întrebării. Ai dreptate, i-am răspuns, un om se poate oua dar numai sub formă de turtă sau lunguieţ. Lasă, profesore, a rânjit el, alea sunt excrementele, atâta lucru mai ştim şi noi. Am  şi eu ceva şcoală chiar dacă n-am terminat-o, dar nu fac atâta caz dintr-asta. Eu vorbeam la modul serios, iar tu te ţii de altele. Arbora o mină ostentativ hâtră, orice prost şi-ar fi dat seama că individul urmărea să-şi bată joc idiferent de cine. Probabil din plictiseală, am presupus eu, i-am facut jocul, fără să-mi treacă prin gând că, de fapt, mizând pe reacţiile mele fireşti, căuta să mă atragă într-o cursă de pe urma căreia să se căpătuiască. Să tragă foloase materiale, aş spune. Nu ştiu care din noi se ţine de "altele", m-am umflat eu, cert e că n-am vreme de ascultat tâpenii. Bâşti! Uite ce este, domnule profesor, a făcut Toni pe ofensatul, eu am pus o întrebare fără aluzii directe. Dacă vrei răspunzi, dacă nu, nu. În orice caz, nu dau doi bani pe părerile tale ştiinţifice, ca să ştii. Eu unul cred că, prin voinţă, omul se poate oua şi sunt gata să-mi susţin afirmaţia practic. Dacă tu ai altă opinie, sunt deacord să facem pariu pe o sumă cât mai substanţială. Accept! aproape că am strigat, stăpânindu-mi iritarea.O sută? Două! am supralicitat, pentru a-i tăia din capul locului pofta de a mai face haz pe socoteala mea. După o scurtă pauză, omul cu umbrelă reluă. Ce-a urmat, a fost de domeniul grotescului. Toni şi-a scos căciula din cap, şi-a ajustat-o preţ de două minute, după care, dezbrăcându-se de pantaloni şi dedesubturi, s-a aşezat pe cuibarul astfel improvizat. Deşi încă sub influenţa provocarii sale deşănţate, l-am percheziţionat corporal ca nu cumva să ajung victima unei manevre de prestidigitaţie ieftină. Însfârşit, ne-am pus pe aşteptare. Nu stabilisem nimic asupra duratei de timp ceea ce Toni avea sa exploateze punându-mi răbdarea la încercare. Aşa se face că am pierdut masa de prânz şi aş fi pierdut-o, probabil, şi pe cea de seară dacă n-ar fi intervenit infirmierii. Între timp, se adunaseră toţi pacienţii sanatoriului, mai puţin cei de la izolator, atraşi de ineditul situaţiei. La întrebările şi apoi la insistenţele infirmierilor de a se îmbrăca şi a părăsi locul respectiv, cineva cred că se şi dusese după o cămaşă de forţă, Toni le facea semne discrete cu degetul la gură, conspirativ. Nu înţelegeţi? s-a răstit în cele din urmă, că am nevoie de linişte pentru a mă putea concentra? A fost chemat şi medicul de gardă. Chiar la sosirea acestuia s-a pornit şi Toni să cotcodăcească. S-a ridicata apoi de pe cuibar, s-a intors cu spatele la asistenţă şi a rămas aşa, îndoit la 90 de grade. Încremeneala din jurul său era grăitoare. Priveam cu toţi, holbându-ne la dosul păros al lui Toni dintre fesele căruia, la început abia perceptibil, s-a ivit capătul unui ou. Au urmat alte două cotcodăceli şi, după o ultimă opinteală, oul a ieşit impetuos căzând în căciulă Până şi medicul de gardă privea zăpăcit, cât despre mine, ce să mai vorbesc?
Se întoarse spre omul în pardesiu alb să vadă dacă-i suscitase interesul. Cum acesta nu dădu nici un semn, adăugă concluziv:
- Am plătit cele 200 fără remuşcări. Căci nu cumpărasem pe ei o lege eronată, ci o farsă bună. Nu ştiu dacă întâmplarea conţine şi o morală, dar a fost ultimul pariu pe care l-am mai făcut acolo.
- Acolo?
- Da, acolo.
- Dar tu acum eşti aici.
- Acum sunt aici.
- E o propunere?
- O...o propunere, desigur, se bâlbâi omul cu umbrelă. Mă gândeam să-ţi fac o propunere, dar nu găseam modalitatea. Ma gândeam să încheiem un pariu în legătura cu...
- Consideră ca l-am şi încheiat.
- Consider că l-am încheiat. Cam brutal, dar consider.
Continuară să înainteze, într-un fel chiar leneş, nu târându-şi picioarele, ci aşa, ca într-o plimbare.
- Şi miza?
Păreau într-o plimbare de îndrăgostiţi. Doar că ei nu erau. Unde s-a mai pomenit aşa ceva?
- Miza?!
- Miza pariului.
- A, da. Miza. Eu mă gândisem la un pariu de principiu, se scuză omul cu umbrelă. Ai vreo sugestie?
- În cazul în care pierd, îţi dau pardesiul meu.
- Îmi convine. Iar eu am să-ţi dau umbrela.
Îşi strânseră mâinile. Un pariu adevărat. Consistent.
- Esti convins că nu vom ajunge?
- Sunt convins!
- Înseamnă că ai mai parcurs acest drum.
- Niciodată, negă omul în pardesiu alb.
- Atunci pe ce îţi susţi afirmaţia?
- Pe faptul că nu duce nicăieri.
- Asta ai mai spus-o.
- O repet.
- Ai şi repetat-o.
- O mai repet odată.
- Dacă-ţi place monotonia. Eu, pe cât am putut, m-am ferit de ea. Cu doi ani în urmă, la sanatoriu ne-a venit un medic nou. A adus cu el o metodă personală de-a trata pacienţii. Ne injecta în fiecare dimineaţă cu plecomasin, un calmant deosebit de puternic. Şi rămâneam toată ziua fixaţi la paturi ca nişte moluşte, ca nişte bureţi acvatici. După-amiazele, ne mai plimbam prin curte. Ca teleghidaţi. A fost cea mai monotonă perioadă din viaţa mea. Aproape un an de zile. Norocul nostru că medicul a fost transferat la un alt sanatoriu. Motivul a fost destul de dubios, se pare că o curta pe nevasta directorului.
- Ce o tot dai cu sanatoriul ăla?
- Nu înţeleg.
- Întelegi foarte bine.
- Poate că înţeleg, doar am fost profesor, dar nu ştiu despre ce e vorba.
- N-ai fost profesor. Te-am lăsat să bombăni tot drumul. Numai că acum m-am plictisit.
Omul cu umbrelă se opri. Derutat.

- Cum adică?
- Bombăneala asta gratuită. Dar e clar că ceva se petrece cu tine. Am simţit-o tot timpul.

- Am aceeaşi senzaţie în ce te priveşte, dar tu inversezi rolulrile. Şi doar m-a avertizat medicul, la plecare.
- Dă-i dracului de medici. Nu-ţi dai seama?
- Nu, ce fel de seamă?
- Eu sunt şoferul de pe autobuz si tu cel de pe basculantă. N-o mai tot răsuci; mai slăbeşte-mă cu sanatoriul tău. Sau cu profesoratul. Ne-am lovit în intersecţie. Mie mi s-au defectat frânele, trebuia să-ţi dau prioritate. Am intrat în tine din lateral si te-am răsturnat. Asta e. De aia au venit ambulanţele. Iar tu te vei întoarce. Drumul ăsta nu e pentru tine. O să-l parcurg singur. Spune-le şi celoralalţi că sunt singurul vinovat. Salut!
- Eu chiar mă întorc, păru convins omul cu umbrelă. I se făcu deodată frică şi pielea i se strânse. Părul i se zbârli.
- Păi da, asta ţi-am şi spus. Salut! Din vârful picioarelor.
- Salut!
Omul cu umbrelă îşi aruncă umbrela şi o luă la goană prin ceaţa ce răsarise nu se ştie de unde. Înfiorat şi înfricoşat.  Nu e în regulă cu ceaţa asta, se gândi, dar fără să se oprească. Da-o dracu’ de umbrelă. Şi fugi până la epuizare. Nu e în regulă nici cu omul în pardesiu alb. Căzu, se lovi de o piatră şi-şi pierdu cunoştinţa. Când se trezi, o faţă pătrăţoasă îl privea de aproape, plină de păr, mai că-i atingea nasul.
- Unde sunt, unde am ajuns, îndrăzni să întrebe faţa aceea pe care avu senzaţia că o cunoaşte de undeva, sau poate numai semăna cu cineva.
- Unde să ajungi, omule, n-ai ajuns nicăieri. Ai avut un accident. A intrat un tâmpit în tine, îi şuieră bărbosul preocupat, infirmier, brancardier sau ce era. Celălalt e harcea-parcea. Tu ai scăpat mai uşor, cu câteva contuzii.

După care începu să strige, de era să-i sară timpanele.
- Domnule doctor, şi-a revenit ăsta! Şoferul de pe basculantă. Ce facem cu el?









UN OM DIN WAYFALUA
 


- Hm, pesemne, vii de departe.
- Aş spune că din vest. Un oraş din vest.
- Poate chiar  Lugoj?
- Nu, în nici un caz.
- Sau Buziaş?
- Nici.
- Atunci Jimbolia, Sânnicolau...
- Nu, nu.
- Dar eşti bănăţean...
- M-am născut în Ardeal. Meseş. Satul Wayfalua, dacă vă spune ceva.
- Povesteşte-mi . Pe-acolo nu se întâmplă nimic?
- Tocmai mă întorc, nici nu ştiu încotro s-o apuc.
- Povesteşte.


*
- Nu voia să pornească. Îmi venea să o sparg. Să mă lase în mijlocul pădurii? Singur? Noaptea?
- Ai spart-o?
- Era a unui coleg. O împrumutasem în schimbul a trei litri de ţuică. La noi, ţuica se face tare.
- Ca în tot Ardealul.
- La noi se face şi mai tare. Se bagă şi găinaţ.
- Găinaţ?
- Da. Unii au oroare, dar găinaţul dă tărie bună.
- Povesteşte.
- Nu voia să pornească. Pace!
- Trebuia să te laşi păgubaş. Te puteai culca în ea până dimineaţă.
- Am împins-o.
- Era la vale ?
- Era un drum lăturalnic de ţară. Mă gândeam s-o ascund. Să nu cumva... în  timpul nopţii. La noi s-a mai întâmplat. I-a furat-o din curte. După ce-a umblat cât a umblat cu ea şi şi-a făcut damblaua, a aruncat-o într-o prăpastie.
- Şi n-aţi aflat cine?
- A mărturisit singur înainte să-şi dea duhul. Fiindcă l-a tăiat unul cu o coasă.
- Vreun ortac de-al lui?
- Nu ştiu. Îl chema Gligor. Ăstalalt dormea în fân iar Gligor nu l-a văzut, că nu se luminase bine de ziuă.
- Povesteşte.
- Până la urmă, am intrat într-o poartă.
- O casă în inima pădurii?
- Mai multe. Pe celelate nu le distingeam, nu era lumină la nici o fereastră. Am sărit peste gard şi am bătut la uşă. Am tot bătut. După un timp, au început să mă doară buricele degetelor.
- Poate nu voiau să deschidă.
- Am bătut şi cu picioarele.

- Wayfalua.
- Interesant nume. Sat de nemţi?
- Români de cult ortodox. În afară de birtaş.
- Evreul dracului. Ăştia se bagă peste tot.
- Al nostru era slovac. Vranek. A murit de cancer.
- Şi ce s-a mai întâmplat?
- În noaptea aia nimic. Mi-am aşternut în maşină.
- Nu ţi-a fost frică?
- De aia m-am şi foit atâta. Abia în zori am reuşit să adorm. M-a trezit, pe la amiază, un nechezat de cal. Îmi nechezase chiar la ureche. Am sărit speriat, dar blocasem toate uşile iar geamurile erau ridicate. Şi, în afară de asta, am fobie faţă de cai.
- Poate-ai visat.
- Poate. Că n-am văzut nici urmă de copită. Sărisem atât de  brusc de pe banchetă încât m-am lovit cu capul de parbrizul din faţă. Şi mi s-a întunecat imaginea.
- Şi ce s-a mai întâmplat?
- Am bătut iar la uşă, cât am putut.
- Mult?
- Până s-a deschis. Singură.  Nu era nimeni înăuntru. Pe plită fierbea ceva. O oală cu apă şi fasole.
- Înseamnă că era, totuşi, cineva pe-acasă.
- Nu era nimeni. Am intrat în fiecare încăpere şi-am întrebat.
- Dar oala?
- O fi fost pusă de mai demult. La noi se mai obişnuieşte. Mama avea fasole şi de zece ani.O punea să fiarbă zile întregi.
- Mai e şi focul.Cine l-a aprins?
- Nu m-am uitat să văd dacă ardea ceva învatră.
- Şi ce s-a mai întâmplat?
- Am ieşit să caut mai departe. Când colo, m-am împiedicat de oala cu fasole şi am răsturnat-o. Noroc că nu s-a vărsat toată.
- Păi, nu era pe sobă?
- Nu.Cât timp am hălăduit eu prin camere, careva a mutat-o pe treapta de piatră ce dă în prispă. Mama mai făcea aşa, ca să răcească ciorba mai repede.
- Înseamnă că era cineva acasă.
- Nu era nimeni. Am strigat prin curte până am răguşit. Nu ţin minte să mai fi  răguşit vreodată. Am strigat cât nu strigă alţii într-o viaţă-ntreagă.
- Poate strigai prea tare.
- Nu m-au auzit nici vecinii.
- Şi ce s-a mai întâmplat? 
*
- Straşnic!
- Ba deloc. S-a petrecut ceva groaznic. A dispărut.
- Ce-a dispărut, doar n-a dispărut satul.
- Chiar el.
- Nu se poate. Cum aşa. Când asta?
- Mai bine de trei sute de ani.
- Absurd. Şi tu? Vrei să spui că eşti tot atât de bătrân?
- Ajung şi acolo.
- Continuă atunci.
- Am auzit din nou nechezatul acela de cal, strident, în ureche; şi am început să cotrobăi în şură, în grajd, în poiată, în cocină, până şi în coteţul de găini.
- Şi?
- Numai balegă şi rahaţi proaspeţi peste tot. Iar dobitoace ca-n
palmă. Muream.
- Or fi fost duse pe câmp undeva. Prin pădure. La păscut.
- Şi nechezau nucii dimprejurul grădinii?
- Continuă.
- M-am întors iar în casă. Când să intru, oala cu fasole nu mai era pe treaptă.
- Se răsturnase.
- Era pe masă. Cu o farfurie plină alături. O lingură şi o felie de pâine.
- Ai mâncat-o?
- Am băut-o. Eram hămesit. Şi pâinea...
- Ai băut-o?
- O unsese cineva, cu smântână. Aşa făcea şi mama. Era proaspătă... Dar degeaba întrebi, nu era nimeni.
- Continuă.
- Iară ies, iar mă-mpiedic.
- De oală!
- Ba de-o găleată cu apă rece, trasă atunci. M-am udat tot. Parcă mă îmbăiasem.
- O fi lăsat-o careva, intenţionat.
- Cine s-o lase, că nu era nimeni. În sfârşit, desluşesc un zgomot suspect la porumbar. Numai acolo nu căutasem. Merg, deschid porumbarul şi zvîrr! - pasărea. Mă izbeşte cu o aripă în obraz. Neavând nimic la îndemână, mi-am scos o gheată şi-am aruncat-o după ea. Am nimerit-o în cap.
- Numai în cap?
- Da. Că avea un cap cât toate zilele. Greu să nu-l nimereşti. Nu ştiu ce pasăre să fi fost.
- Pupăză.
- Pupăză cu ciocul galben?
- Sau bufniţă.
- Nu. Avea creastă şi guşă. Ce să caute în porumbar?
- Ai avut timp să observi atâtea amănunte?
- Când s-a oprit. După ce-am pocnit-o.
- S-a oprit sau a căzut?
- S-a oprit.
- S-a oprit fiindcă a căzut!
- S-a oprit în aer. Sta înţepenită. Ca păpuşile alea la teatru ce atârnă de un fir nevăzut. Numai că asta n-avea fir, am verificat. Sfida toate legile gravitaţiei.
- Ce-i aia “gravitaţiei”?
- O lege care nu te lasă să creşti cu capul până în nori.
- Deşteaptă lege.
 
 
 
*
- Asta-i tot?
- Cum să fie tot? Încă nu ţi-am vorbit despre cel cu care m-am întâlnit...
- Deci, până la urmă, tot era cineva acasă.
- Nu era nimeni. În tot satul nu era nimeni.
- N-ai spus, adineaori, că te-ai întâlnit cu un tip?
- N-am spus.
- Ba ai zis.
- Ce-am zis?
- “Cel” cu care te-ai întâlnit...
- Am zis.
- Şi-atunci de ce spui că n-ai zis?
- Fiindcă n-am zis.
- Până la urmă, te-ai întâlnit sau nu te-ai întâlnit?
- M-am întâlnit.
- Cu un tip!
- Nu.
- Dar cu cine?
- Cu cel care necheza.
- Cu calul?
- Nu.
- Şi cine necheza?
- Nu ştiu. Era mic, ca un bostan; şi se tot holba la mine cu un ochi. 
- Numai cu unul?
- Nu avea decât unul.
- O fi fost dracu’.
- Dracu’ să-l ia! Că era să fac pe mine. Atunci mi-am dat seama, pentru prima oară, ce înseamnă să-ţi fie frică, ce-nseamnă să fii speriat şi ce înseamnă să te scapi în nădragi.
- Tu te-ai scăpat, sau numai era?
- Am apucat să-mi desfac cureaua şi să mă aşez pe vine.
- Faţă de ăla, de ochios?
- Ba chiar pe el.
- Şi nu ţi-a ars una în dos?
- Nu, că n-avea picioare. Era rotund ca un pepene şi n-avea nici mâini. Numai gură.
- Te-a înjurat.
- Doar a nechezat de era să-mi sară timpanele.
 
*
- Eram nebun să mai rămân? Am urcat în maşină şi-am luat-o la sănătoasa. M-am şi mirat c-a pornit, ultima oară o lăsasem defectă. După numai câţiva kilometri intram pe Valea Cizerului.
- Cizerului?
- Vine de la Caesar... Eram derutat. Ştii, comuna asta se învecinează cu Wayfalua. Însă Wayfalua n-am găsit-o nicăieri. 
- Nu existau indicatoare?
- Nu mai fusesem pe-acolo din copilărie. Am întrebat pe cineva. Mi-a spus că n-a auzit de numele ăsta în viaţa lui.
- Poate chiar nu auzise.
- Cum să nu audă dacă erau învecinate.
- Înseamnă că a minţit. Crezi?
- Nu mai ştiu ce să cred. Toţi cei pe care i-am întrebat mi-au  relatat acelaşi lucru. Povestea cu prostul. Când toţi spun că eşti prost, nu mai ai încotro.
- Te-ai lăsat.
- Parcă puteam? Nu puteam. Am căutat mai departe. Însă cei de la arhive mi-au pus în vedere: “Satul există, dar a dispărut în urmă cu 300 de ani!”
- Şi ce le-ai răspuns?
- Le-am făcut o scenă... Le-am arătat şi certificatul de naştere. Să citească negru pe alb. Poftim, scrie aici, născut în Wayfalua...
- Iar ei?
- Le-am răsturnat mesele, scaunele, am dat cu hârţoagele lor de pământ. Mă c.. pe ştiinţa voastră! le-am strigat.
- Iar ei?
- I-am ameninţat că plec să caut  satul şi, dacă nu-l găsesc, mă reîntorc.
- Poate că locul acela, de care-ai povestit, o fi chiar Wayfalua.
- Cum să fie?
- Nu spuneai că din el ai intrat direct în Cizer, sau Caesar, şi  că respectivul se învecina cu Wayfalua?
- În cazul ăsta ar fi trebuit să-mi întâlnesc părinţii. Să mă revăd cu prietenii. Cu vecinii. Or, acolo, nu era nimeni.
- Aşa e, o fi în altă parte.
- Unde, dacă nu mai există? Dacă a dispărut acum 300 de ani? 
- Dar nu spuneai...
- Ba spuneam, dar, până la urmă, m-au convins.
- Cine ?
- Ei, cine. Ei!
- ..?!
- A ieşit după mine unul mai scund şi-ndesat, cu nişte ochelari cât roţile de maşină. “Hai, d-le, a zis, hai să mergem.”Am bătut toată zona. Nici urmă. Nici măcar peste locul ăla pustiu n-am mai dat.
- Şi-atunci?
- Şi-atunci i-am arătat iar certificatul de naştere. Negru pe alb.
- Ce-a mai comentat?
- Că nu e nici o problemă, mi-l schimbă.
- Ai acceptat?
- Ce? Încă nu mă tâmpisem.
- Şi cum a rămas?
- Zicea că să mă facă om între oameni, de aia să mi-l schimb.
- Avea dreptate.
- Eu nu sunt om între oameni? i-am răspuns. Şi încă ce om!
- Chiar aşa, ce om?
- Cum aşa, “ce om?” Poate ce mai om!
- Tot nu-nţeleg.
- Păi, cum scrie şi-n certificat. Un om din Wayfalua!












ÎNTÂLNIRE CU LENORA


Pe tata l-am cunoscut într-un mod nespectaculos, aş zice, acum, gândindu-mă retrospectiv. Nimic ieşit din comun. Dimpotrivă, aş zice. Şi aş mai zice: intrasem să-mi cumpăr un pachet de ţigări. Nu cu prea mult chef, birtul acela nu-mi inspira prea multă încredere în ciuda firmei de tablă vopsită cu fond roşu şi litere negre, de-o şchioapă: "La Sârbu"; adică intenţia de alint era evidentă. În realitate un birt ordinar, unul dintr-acelea, ieşite dupa '89, ca ciupercile după ploaie. O dugheană în care se înghesuiau cei ce nu aveau altceva mai bun de făcut, indivizi de un nivel submediocru; cerşetori, cred, borfaşi, curve şi tot felul de lichele. A, nu e o noutate, doar că eu nu obişnuiam astfel de locuri. De cum intrai te lovea mirosul pestilenţial, un amestec de băuturi alcoolice şi fum de ţigări ieftine, nespălare şi closet. Aş zice. Însă am intrat. Pentru că, aşa cum am spus, voiam să cumpăr un pachet de ţigări. Hotărât s-o închei cât mai repede. Însă tocmai când să ies, cineva m-a apucat de mânecă.
- Unde te grăbeşti aşa, băiete, că nu dau turcii!
Replica mi s-a parut oarecum cunoscută. M-am întors, poate cineva care mă ştia? Deşi părea improbabil. O auzisem la una din orele de istorie, se petrecea prin zilele lui Cuza. Parcă. Dar nu era vorba de turci, ci de tătari. Ori poate greşesc...
Coincidenţa făcea că bătrânul ce se agăţase de mâneca mea să fie chiar tata. De unde să ştiu? Prin ce conexiuni? Un beţivan din partea locului, m-am gândit şi mi-am dus imediat mâna la buzunar schiţând gestul de a-i oferi nişte mărunţiş. Tocmai tata...
- Ce-i drept, nu dau turcii, am răspuns, dorind să mă văd ieşit de-acolo cât mai repede, aşa că dau eu un rând.
Am facut semn chelneriţei, o femeie bondoacă ce purta un sorţ peticit şi slinos, asortându-se perfect cu atmosfera localului. Se mişca cu o încetineală de-a dreptul exasperantă, trăgându-şi picioarele după sine a lehamite.
- Cum îţi zice, băiete?
Bătrânul se ţinea înainte de mâneca mea.
- Mulţam. Frumos gest. Şi nobil, băiete.
Îi tremura mâna şi părea nehotărât dacă să-mi dea sau nu drumul. În cele din urmă s-a desprins şi mi-a făcut semn cu degetul. Era ceva în privirea lui. Nedesluşit pentru mine. Moale. Ceva moale, dar ce? M-am apropiat cu urechea, neştiind ce vrea, dacă vroia, sau dacă nu.
- Poftim, domnule?
Mirosea a rachiu de drojdie şi încă a ceva nedefinit. Am remarcat faptul că-i tremurau amândouă mâinile, poate că suferea de Parkinson, mi-a trecut prin gând, sau poate erau doar toane ale bătrâneţii. Ori de la alcool? Privirea lui m-a impresionat. Nu ştiu de ce, sau ce anume. Avea ceva. Spunea ceva.
- Cum ziceai că te cheamă? De ce nu iei loc?
- Nu ziceam, domnule... i-am răspuns. Nici nu vă cunosc. Am intrat să-mi cumpăr un pachet de ţigări...
- De care ţigări? Nu trebuie să cumperi, te servesc eu, haide, stai jos!
La o masă alăturată, un bărbat cu faţa spână, înfofolit într-un pardesiu în carouri albe pe albastru, adormise cu gura căscată şi o muscă i se plimba nestingherită pe buze. Mi s-a parut respingător. De-a dreptul. Aş zice.
- Pretor? a mai întrebat odată tata, neascunzându-şi surpriza.
Mirarea sa părea atât de sinceră încât primul impuls a fost să nu spun nimic. Să-l las să se mire în voie. Dar nu m-am putut stăpâni şi i-am atras chelneriţei atenţia.
- Mărăşeşti! Bune ţigări...
- Pe omul acela l-a prins voma în somn, ar trebui cineva să-l trezească.
- Ba să borască cât îi place dacă ie porc, jigodia!
Replica obraznică a chelneriţei m-a lăsat perplex. Asta e. Era bine dacă o stergeam  mai devreme sau dacă nu intram deloc. Acum era prea tarziu, apucasem să mă aşez la masă, cu tata. Să povestim. Mă rog, să schimbăm câteva replici.
- Credeam că nu mai există nimeni cu numele acesta...adică eu n-am mai auzit...vreau să spun că n-am răsfoit niciodată o carte de telefon...
Părea că se încurcase de-a binelea. Pe urmă s-a scarpinat nesigur pe creştetul capului, unde nu mai avea nici un fir de păr.
- Nici nu există. Suntem singura familie Pretor în oraş. Mama a lucrat la evidenţa populaţiei şi ştiu cu certitudine. Mi-a spus-o ea ca pe-o curiozitate.
Adevărul e că eram foarte mândru de acest fapt. De faptul că nu mai erau şi alţii cu acest nume. Am făcut de multe ori paradă de el. Îmi plăcea să mă simt unic, cred. Fiecăruia îi place să se simptă unic. Cred. Şi suntem. Nu datorită numelui, dar atunci nu realizam acest lucru. Cu toate că are şi numele însemnătatea lui.
- Şi eu, băiete?
L-am privit nedumerit. Mi-am amintit însă şi i-am mai făcut un semn chelneriţei.
- Nu, nu asta. Cum rămâne cu mine?
- Nu înţeleg...
Nu înţelegeam.
- Şi pe mine mă cheamă Pretor, deci cum e cu certitudinile, asta voiam să spun.
În încăpere fumul se îngroşa mereu. Nu aerisea nimeni. Mă usturau ochii şi gâtul şi cred că începusem să şi lăcrimez. Dinspre veceu se simţea o duhoare puternică, iar din spatele meu, chiar mai pătrunzător, duhnea a nespălare. O ceată de ţigani se înghesuia în jurul unei mese anemice şi se certau între ei vorbind toţi în acelaşi timp. Doar focul din mijloc le mai lipsea.
- Şi pe mine mă cheamă Pretor, hai să bem o ţuică pentru asta!
- Da...bine, să bem.
Nu ştiu ce ma apucase subit. Era ceva în privirea tatei. Era ceva în glasul său. În gesturile sale. În întreaga sa ţinută.
- Sau mai bine un cogniac?
- Poate să fie şi cogniac.
- Ori, dacă preferi rom...
- Fie şi rom.
- Mai bine o vodcă şi o plăteşti tu. Eu sunt cam lefter în ultima vreme. Scuză-mă...
- Nu se poate!
Cred că ridicasem tonul, deşi neintenţionat.
- E ziua mea norocoasă, băiete.
- Nu se poate să te cheme Pretor!
Poate că m-am şi răstit. Neintenţionat.
- N-are cum. Suntem singura familie din oraş. Unica! Mi-a spus-o mama. A lucrat, până nu demult, la evidenţa populaţiei.
Am comandat câte-un rom, ospătăriţei. A dat mofluz din cap. Purta un şorţ mototolit şi slinos şi când se deplasa părea că-şi târeşte picioarele. Cred c-am mai spus-o. Se mişca exasperant de încet.
L-am întrebat de vârstă.
- Cât îmi dai?
Am mers la nimereală.
- 50? 55?
Arăta de 70 dar n-am vrut să-l jignesc.
- Ha, ha, băiete, n-ai nimerit. Pe mine mă cheama tot Pretor.
Mi-a întins buletinul. Totul corespundea. Nascut la, în, fiul lui şi al, domiciliat în, strada, numarul...I-am şi spus. Sunt datele personale ale tatălui meu. Cu singura diferenţă între prenume. El era Aurelian iar tatăl meu fusese Aurel. Şi că el traia, în timp ce tatăl meu murise pe când eu nu împlinisem nici un an. Pe tata îl ştiam numai din poveştile mamei şi ale bunicilor. Doar din fotografii...
Probabil că am mai cerut un rând de rom.

Când să ies, m-am simţit tras de mânecă. Un bătrân cu privirea blândă, blajina, ca a unui copil.
- Mă grăbesc, i-am spus, îmi pare rău dar mă grăbesc. Am o întâlnire.
Şi rugătoare în acelaşi timp.
Mi-a tras cu ochiul.
- Da, ştiu. Cu mine, băiete, m-a asigurat el.
- Nu se poate!
Cred că mă răstisem. Cred că acoperisem toate celelalte zgomote din cârciumă. Până şi ţiganii si-au întrerupt înjurăturile pentru-a mă măsura din cap până-n picioare. Suspicios şi pieziş.
- Hai, barosane, da' ce, ţi s-a urcat romul la cap?
Totul corespundea. Până şi adresa. Strada Câmpului, numarul 3.
- Acum nu mai locuiesc acolo. Sunt zece ani. De când mi-au murit părinţii. Am vândut şi m-am mutat la garsonieră.
Îmi întoarse fila şi-mi arătă viza de flotant.
- Cu chirie, dar nu mai am cu ce plăti. M-au înştiinţat că mă dau afară.
Priveam zăpăcit, poate. Năucit. Mi se lăsase ceva ca o ceaţă pe ochi. Pe la 14 ani începusem să mă lungesc dintr-o dată. Eram slab ca un băţ şi, uneori, ridicându-mă din pat, ameţeam. Lucrurile din jur păreau că-şi pierd contururile şi nu mai vedeam nimic.
- Cred că au să mă dea afară. Mi-au pus-o în vedere.
Aveam aceeaşi senzaţie. Cu aproximaţie. Poate şi din cauza romului. Poate şi a fumului. Mă usturau ochii şi gâtul. Începusem să şi lăcrimez.
- Eşti tatăl meu? l-am întrebat.
Ce întrebare prostească. Desigur că era tatal meu.
- Nu, a făcut tata. Nu sunt beat.
- Mort în '62. Pe când nu împlineam nici un an. De Oreion. Ori din pricina Oreionului dupa ce-a făcut o complicaţie. Ai avut, vreodată Oreion?
- Cum să fiu eu tatăl tau, băiete? Eu n-am fost căsătorit niciodată. N-am trăit cu nici o femeie. Nici n-aş fi putut, de altfel. Un accident, din copilărie.
Îşi scoase o fotografie de când era copil şi mi-o arătă. O ştiam. O avea şi mama în albumul ei. Mărime 6/4. Brună. Învechită. Tata în faţa casei cu o minge de cauciuc sub braţ. Morocănos de parcă se suparase pe fotograf.
- De unde-o ai?
- Ce întrebare e asta? E fotografia mea. Mai am câteva pe-acasă. Prin garsonieră, dacă nu mi le-o fi aruncat...
- O ai şi pe cea cu câinele lup?
- Da...Mă privi bănuitor. De unde ştii?
- Pentru că o are şi mama.
- Îţi povesteam de accident...Ştii, jocul acela, " Împăratul pe tron". Ne suiam în varful unui morman de nisip sau pietriş şi ne împingeam unul pe altul. Odată, am alunecat până pe linia de cale ferată, tocmai când trecea un vagon de marfă. Îl trimisese manevra. Ştii la ce mă refer, probabil că te-ai jucat şi tu în triaj. Şi mi-a retezat picioarele. Amândouă. Lovi cu ele semnificativ în podea. Proteze!
- Tata nu purta proteze, am recunoscut. A murit de Oreion. Ori din pricina lui. Ţi-am mai spus, nu? E vorba de Meningită. Dar mama şi bunicii mai trăiesc. Cred că iară mă repet...
- Nu ştiu
Părea că nici nu ştia.
- Părinţii mei au murit acum 10 ani, deci...
Se repeta şi el.
- Iar până să moară, am locuit împreună pe Câmpului 3. Noi! Nu voi! Băiete...
Apoi am observat că ţiganii plecaseră. Iar din fund, cineva cânta potrivind cuvinte fără nici o noimă. Un fel de lălăit.
- Iar tu locuieşti acum acolo.
- Da, am răspuns eu.
- Dar nu de când te-ai născut, că tu ai mai mult de 10 ani, iar acum 10 ani eu eram încă locatarul de drept. Sau poate vouă v-am vândut casa? Să nu fi reţinut atâta lucru? Pretor e un nume atât de rar. Am să verific în contractul de vânzare.
Îşi freca continuu palmele. Poate pentru a nu se observa cât îi tremurau de tare. Din când în când se scărpina în creştet. Râse nervos. Sau puţin cherchelit.
- Ia zi, baba Sofia, de la nouă, mai trăieşte, he?
- O ştiai pe baba Sofia?
- Păi ce întrebare e asta, băiete, sigur că o ştiam. Dacă am copilărit acolo...M-a trimis mama, odată, după un pahar de zahăr. Ne mai împrumutam, ca între vecini. Aşa că am bătut în uşa babei dar nu mi-a răspuns nimeni. Şi ce mi-a venit mie să înconjor casa prin spate şi să trag cu ochiul prin fereastra de-acolo. Fereastra era acoperita cu hârtie albastră pe dinăuntru, da tot am găsit o gaură prin care să spionez. Şi ce crezi? Baba Sofia era cu o fată. Despuiată. Fata.  Iar baba, urcată pe masă, îi pusese ăleia poalele-n cap. Şi ţinea ceva în mâini ...Parcă frământa aluat. Se uita ţintă la gaura din hârtie prin care trăgeam eu cu ochiul, era atât de urâtă în momentul acela şi de speriat că ţi de ridica părul pe cap. Şi bolborosea, nu ştiu ce, nu se auzea până la mine. Vrăjitorie curată. M-am pişat în pantaloni de frică. Paharul în care trebuia să aduc zahărul l-am scăpat din mână şi s-a spart. Dar înainte de a cădea jos să se aleagă cioburile de el, eu eram deja ajuns acasă căutând o ascunzătoare printre braţele mamei.
- Dar bunicii n-au cumpărat casa de la nimeni, m-am opus eu. Au construit-o singuri. Cu cărămidă făcută de ei. Locul l-au cumpărat de la un bogătaş. Un chiabur. Unul Şoani. Sau Şandor. Un ungur. Locuia o stradă mai jos. L-a vândut aproape pe nimica, voia să scape de avere şi de deportare. Până la urmă tot l-au dus, eu nu l-am cunoscut, mi-a povestit bunicul...
- Ba, eu l-am ştiut, băiete. Ştiu şi când l-au dus. Că au venit după el într-o noapte şi nu l-au lăsat să ia nimic cu el. Un Sergent Major  fălcos şi cu mustaţă. Un neisprăvit. Avusese şi un cal Şoani. Bunicu-tău nu ţi-a povestit nimic despre cal?
- Un cal bubos?
- Da, avea câteva bube pe el ce nu i se mai vindecau. Îl păştea mereu în faţa casei iar noi, copiii din împrejurimi, ne pusesem să-l încălecăm odată. Ne-am numărat şi sorţii au căzut pe mine. Asta a fost înainte de a avea accidentul. Dar nu cu mult. Eu nu ştiam sa călăresc. Nu ştiam nici unul. Parcă ce, mare lucru, m-au convins ceilalţi. Te prinzi cu mainele de coamă şi strângi cât poţi cu genunchii. Numai că n-am mai apucat să-l călăresc. Calul s-a speriat la apropierea noastră; poate din pricina tărăboiului pe care-l făceam. A dat să fugă şi cum picioarele din faţă le avea împiedecate, a sărit într-o groapă, pe care tot Şoani o făcuse ca să planteze un pom, s-a dezechilibrat , a căzut şi şi-a rupt nu ştiu ce pe dinăuntru. Au trebuit să-l omoare, nu mai era nimic de făcut. Pe urmă, să-i plătim calul şi alta nu. Era ca turbat. Ţinuse mult la cal, aşa bubos cum era. Bani de unde? Părinţii mei abia ce cumpăraseră locul de la el şi făceau cărămidă. Şi economie la sânge...
- Poveştile astea se aseamănă uluitor! am remarcat. Sunt sigur că la început locuiaţi într-o baracă de carton...
- Chiar aşa. Ţi-a spus bunicul tău?
Am dat afirmativ din cap. Fumam deja, ţigară de la ţigară.
- Ţi-a spus şi de lampa de gătit, când a explodat? m-a întrebat tata. Avea o privire atât de tulbure în momentul acela.
- Da. Noroc că nu era nimeni pe-acasă, nu-i aşa? A ars toată baraca.
- Ba eu eram, băiete.
- Bunicul povestea ca n-a fost nimeni...
- O fi uitat, ştii cum sunt bătrânii...

Timpul trecea fără să mai observ. Orele, minutele, nu mai păreau importante. Ceva îmi vâjâia pe la urechi şi nu se numea oboseală. Am mai cerut un rom şi încă unul. Al câtelea să fi fost?
- Povesteai de cal.
- Asta a fost tot. Tata mi-a tras o bătaie cum n-o mai făcuse niciodată.
- Cine, bunicul?
- Nu. Care bunic? Vorbeam de tatăl meu...Ziceam că m-a bătut. Pe urmă i-a părut rău. Că oricum n-a plătit calul. A tot ameninţat Şoani. Până într-o noapte când l-au luat şi l-au dus dracului. Am auzit că ar fi murit. Că nu s-ar fi putut adapta la condiţiile din Bărăgan. Trăiau în vizuini scobite în pământ, ca şerpii.
- Te-a bucurat?
- Ce anume?
- C-a murit Şoani...
- Nu, cum să mă bucur. Pentru o bătaie?
Acelaşi răspuns. Puteam s-o jur. Cunoşteam dinainte toata istorioara.
- Poate că totuşi, eşti tatăl meu!
- Mi-ar fi plăcut să am un băiat ca tine. Pe urmă, în casa lui Şoani s-a aciuat un ţigan. Un cărămidar. Avea şi ţiganul un cal, tot o mârţoagă…ce ironie
- Mama povestea că a fost prima femeie din viaţa ta. Eraţi foarte tineri când v-aţi luat. Tu aveai 17 ani, parcă, iar mama nici atât. Şi mai era şi însărcinată cu mine.
- Nu-mi amintesc. Dar mi-ar fi părut bine să am azi un fiu. Unul ca tine. N-ar mai trebui să fumezi atât, e dăunător...
- Nici nu fumez atât. Nici nu beau. Numai că povestea asta m-a întors pe dos.
Mă ridicasem pe nesimţite în picioare.
- Pe urmă tu ai facut Oreion.
Aveam senzaţia că totul se învârtea. Şi se repeta.
- Nu plecăm?
- Unde să plecăm?
- La mine. Să ţi-i prezint pe bunicii. Pe mama.
Mă simţeam puţin ameţit. Puţin euforic.
Tata mă privea cu ochi mari, întrebători.
- Unde să plecăm?
Gânditor. Trist mai degrabă.
- De când am vândut casa n-am mai dat pe strada Câmpului. N-am mai putut. N-aş mai putea. Câteodată mă mai întâlnesc cu câte un fost vecin cu care am copilărit. Nu mă mai recunoaşte. Trecem unul pe lângă celălalt ca nişte străini. Ca şi cum nu ne-am fi cunoscut vreodată. Nu-mi pasă. Uneori îmi vine să plâng. Ce să-i spun? Că sunt eu? Relu? Cel de la numarul 3? Şi ei ce să-mi răspundă? Că m-am schimbat în halul ăsta ori că am îmbătrânit înainte de vreme? Ca m-am beţivit? Că arăt cum arăt? Uită-te cum arăt!
Trase de poalele paltonului său peticit. Apoi îşi arătă mânecile roase de prea mult purtat.
- De Duşan îţi mai aminteşti?
Îi curgeau lacrimile şi-i tremurau mâinile.
- Duşan?
- Duşan Petrovic, de la 11.
- Poate Iova Petrovic.
- Iova e bătrânul. Eu vorbeam de fiul său.
- Păi eu de unde să-i ştiu copiii. Deşi, ai dreptate. Parcă avea un băiat când am plecat eu. Am fost şi la botez. Parcă.
Aici îl prinsesem pe tata. Dar ce mai conta? Duşan era mai mare cu un an ca mine şi dacă tata fusese la botezul lui înseamnă că o perioadă a locuit în casă în acelaşi timp cu mine, cu mama şi bunicii. Se pare.
- Acum chiar că plecăm!
Mă ridicasem în picioare, cred. Apoi l-am ajutat şi pe tata. L-am cuprins cu o mână pe sub braţ, se mişca greoi şi ne-am îndreptat spre staţia de tramvai.
- Pe mama ta o chema Elvira, iar pe tatăl tău Ioan, i-am şoptit la ureche. Am văzut în buletin. Ei sunt bunicii mei. Au sa te recunoască în mod sigur.
În tramvai s-a întâmplat singurul lucru ce n-aş fi vrut să se întâmple. Am dat nas în nas cu Lenora. În ziua aceea ne fixasesem o întalnire la ora 5 de care uitasem cu desavarşire.
- Lenora!
S-a speriat, cred. De felul în care arătam.
- Ce-i cu tine? Ce ţi s-a întamplat? De ce nu ai venit? Cine e bărbatul pe care-l ţi de braţ? E beat. Doamne, şi tu eşti băut!
- E tata. Faceţi cunoştinţă.
Tata i-a sărutat mâna. Cred.
Lenora l-a privit înfricoşată. M-a privit şi pe mine. La fel. Poate că îi dădeam dreptate. Chiar eu o dusesem odată la mormântul tatei şi ea mă ajutase la plivitul buruienilor.
- Dar tatăl tău n-a murit?
Suna mai mult a reproş.
- Parcă ştiam că a murit. Tu aşa mi-ai spus. Parcă.
- Nu, n-a murit, ce Dumnezeu, doar ce ţi l-am prezentat.
Lenora a coborât la staţia următoare. Şocată. Cred. Sau numai derutată. Înainte de a coborî a părut ca ezită. Ca şi când ar fi dorit să-mi mai spună ceva. Nu ne-am mai văzut de atunci, deşi am căutat-o.
Iar noi am coborât la următoarea urmatoarei. Se înserase şi se lăsase cu frig. Cred.
Pe drum, tata a început să-mi arate fiecare clădire, arbore, bancă, amintindu-şi despre fiecare o intreaga istorie. Iar cand am ajuns pe strada noastră, în faţa casei cu numarul 3, dinaintea porţii, tata a ţinut să-şi ia o piatră-n gură.











POVESTEA POPII DIN COLUMBARI





De o vreme, tata lucrează la oraş. N-aş putea spune exact, dar se pare că bate şi îndoaie fiare într-o uzină. Fabrică. Ori le răsuceşte. Cel puţin aşa am înţeles eu că fac alţii care lucrează acolo.
- Păi cum, a întrebat unul, dacă nu chiar Florea a lui Ciubăr, ăsta a ajuns "potcovar" la oraş?
- Parcă din fiare numai potcoave se pot face? i-a raspuns Dumitru din Bulci, scuipând o dată-n sus şi o dată-n jos, cum făcea întotdeauna când simţea că are dreptate şi nimeni nu-l poate contra.
Vasile Şoitor (sau Cioclod, cum fusese poreclit), mai curios ca alţii din fire, mergând la oraş cu ceva treburi, s-a abătut şi pe la uzina cu pricina ca să vadă cu ochii lui ce anume făcea tata. L-a găsit (după ce a lăsat 2 lei portarului) şezând pe o conductă şi jucându-se cu un electrod pe care îl tot înfigea în pământ.
- Ce faci tu, Petre, aici? l-a întrebat Vasile, cu ce te ocupi tu?
- Sunt asudor, i-a raspuns tata şi cu asta l-a lămurit pe Vasile, iar Vasile la rândul său i-a lămurit pe cei din sat.
Aşa că, până una alta, lumea ştie că tata e asudor şi asudă la fiare.
Din când în când, tata mai trimite bani acasă, dar atât de puţini că nu ajung nici pentru pâinea cea de toate zilele. Noroc că ne mai ajută cei din sat. Câteodată îmi mai cumpăr şi dulciuri, câteva bomboane sau un pachet de biscuiţi, pe care le dau întodeauna lui Ucă, frate-meu. Uneori mai trimite şi tata, (dulciuri) dar ajung topite sau fărâmiţate şi pline de furnici. Motivează (tata) că e prea mare chiria, alimentele-s prea scumpe şi mai cheltuie şi cu femeile.
- Păi de ce cheltuie cu femeile? s-a nedumerit a' lui Petrihoi (de fapt fecioru-său) într-o seară la bufet. De ce nu-şi ia una şi s-o ţie pe aia, ce le tot schimbă ca pe izmene?
Tocmai a' lui Petrihoi s-a găsit sa pomenească de izmene, care nu şi le schimbă nici la un an o dată, pute după el ca după mortăciune. Când intră-n birt, toţi îşi aprind ţigările...
- O să-si aleagă el una, şi-a dat cu părerea a' lui Bistoş, numai că mai întâi trebuie să le testeze...
- Să le tosteze?! s-au mirat câţiva din preajmă care l-au auzit. Cum vine asta?
- Să le tatoneze...
Mai mult n-a putut să le explice a' lui Bistos, nu ştia nici el cum vine, auzise şi el vorbele pe la oraş că mergea des cu carul să vândă ţuică. Păi nu l-a prins odată Dinu miliţianul (Plutonieru') ? A' lui Bistoş tocmai da să iasă din sat, dimineaţa, îainte de cântatul cocoşilor.
- Ce-ai în car, Chiorene? l-a luat Dinu.
- Ce să am, a făcut a lui Bistoş pe prostul.
- Chiar aşa, ce ai?
- Una, alta...
Parcă Dinu nu ştia cu cine avea de-a face şi cu ce se ocupa a' lui Bistoş; numai că, până atunci, nu-l prinsese încă pe faţă. A vrut să-i confişte ţuica, cu tot cu căruţă şi cu cai cu tot (umbli cu marfă de contrabandă, hai, dumicaţii mă-tii, tuna şi fulgera Dinu), dar a' lui Bistoş atâta s-a rugat de el ca de Dumnezeu, că avea 7 mâncăi acasă, că pământ de unde, dacă i-l luaseră colectivul, a rămas numai cu nişte pruni acolo, că aşa şi pe dincolo, până când lui Dinu i s-a făcut milă şi i-a dat cale liberă să se întoarcă. Dar să nu-l mai prindă că dă de dracu.
Aşa era Dinu miliţianu', mai milos, da şi când îl zgândăra câte unul ţi-l altoia ca lumea, cum a păţit-o alde Mihoc, că l-a bătut Dinu până l-a căpiat.
Că ăsta, alde Mihoc, avea gura spurcată, mai ales când "se uda la maţe" (el nu zice că bea, ci se udă la maţe). Atunci îl apuca mâncăriciul la limbă şi-i înjura pe cei care i-au luat pământurile şi grădinile moştenite de la părinţi şi i le-au trecut la colectiv prostindu-l că ce bine are s-o ducă el pe urmă. Asta a fost prin '62, eu abia mă născusem, iar de-atunci, Mihoc bea întruna (ori se udă la maţe, dacă le mai are). Pe la câmp nu-l mai prinde nimeni, la lucru. Pentru că nici nu se duce. Se duce numai noaptea ca să fure cu sacul bucatele că, zice tot el:
- Iau de la mine! De pe pământurile mele. Ce, alţii nu iau?
Şi are dreptate, toţi iau. Ia şi preşedintele de ceapeu, cu toate că, din când în când, el se mai ia şi cu mâinile de cap şi zice:
- Firea-ţi ai dracului de hoţi! Poate şi din cauză că alţii fură mai mult decât el. Ori aşa i se pare. Şi mai adaugă:
- Satul ăsta e o adunătură de hoţi, firea-ar el al dracului!
Preşedintele de ceapeu e oltean. S-a pripăşit pe la noi pe vremea cănd mai trăia şi mama, Dumnezeu s-o ierte, cică l-au trimis partidul. Îl cheamă Tovarăruşul Popescu.
Pe vremea când mai trăia mama oamenii nu se înrăiseră încă într-atâta, ori mi se pare mie. Ori eram eu prea mic ca să văd lucrurile aşa cum erau. Poate şi dacă nu se prăpădea, aş vedea lumea cu alţi ochi...
O noapte pâcloasă, cerul se lumina la fiecare clipă, tunetele te asurzeau iar de plouat nici strop. Biata mama umbla de colo colo, era borţoasă rău cu frate-meu, Ucă, şi nu-şi găsea locul; când înăuntru, când afară, ţinându-se cu mâinile de pântece. De două sau de trei ori s-a lăsat, gemând, pe vine, zicându-i  tatei:
- Acu'! Îmi vine! Fugi de adu pe careva să mă moşească!
Tata mă trimitea pe mine, nu voia s-o lase singură, iar eu când să plec, îşi revenea.
- Lasă, mi-a trecut.
Odată, a trăznit cu atâta putere, încât s-a cutremurat toată casa. Mama numai ce ieşise. Am şi dat buzna afară, după ea, să vedem ce s-a întâmplat, cu toate că eu mă albisem de frică. Am scotocit ograda pas cu pas. În cele din urmă, am ajuns şi în spatele casei unde am dat peste o gaură. Groapă . Ori puţ. Ori ce era. Dumnezeu ştie când se căscase acolo. Nu părea mai mare de roata unui car şi-o puteai vedea şi când nu brăzdau fulgerele. Mai că nu lucea cât era de neagră. Pe marginea ei scâncea o mogâldeaţă. Era Ucă, frate-meu, abia născut. Mama nicăieri. Am tot strigat-o cu tata prin noapte, am tot căutat-o, umblând ca bezmeticii prin sat şi prin coclauri, cu Ucă după noi, înfofolit într-o pătură. Mama n-a mai fost de găsit şi nici n-a mai apărut. Unde putea (toţi din sat au fost de aceeaşi părere), unde putea să plece aşa lăuză cum era? La două zile, a venit părintele Cioacă şi a făcut o slujbă pe locul unde fusese groapa, groapă care se închisese la loc, prin nu ştiu ce minune, de parcă nici nu existase. Tatei i-au dat lacrimile, eu am plâns de-a binelea, babele au bocit cât le-au ţinut puterile iar Ucă a ţipat ca din gură de şarpe de flămând ce era, până a adus Saveta, văduva lui Măgheran, o cană cu lapte de capră. Lapte de la Şuta (cum îşi cheama Saveta capra); şi umblau nişte vorbe în legătură cu Şuta şi Bâzdâcea, un holtei tomnatic ce locuia singur în capătul satului. Se spune că l-a văzut careva, că el şi cu Şuta...mi-e şi silă să povestesc ce-am auzit. După mintea lui Bâzdâcea nici nu era prea greu de crezut. Pe Bâzdâcea l-au bătut odată, mai demult, nişte oameni trimişi tocmai de cei de la conducerea raională. Fuseseră tocmiţi să umble prin sate şi să înscrie toată suflarea în colectiv. Iar Bâzdâcea o ţinea una, că el nu şi nu, că el făcuse armata cu 10 ani în urmă, undeva pe Dunăre, şi se lămurise ce însemna colectiva. L-au pocnit cu ciomegele peste cap pâna l-au prostit. Asta pentru că n-a vrut să-si dea avutul cu mâna lui. Că până la urmă tot i l-au luat.
La o săptămână după slujbă, părintele Cioacă a venit să vorbească cu tata. I-a spus că, dupa lege, el nu poate să-i facă mamei înmormântare. Că-i trebuie, pentru asta, un certificat de deces şi aşa mai departe.
- Păi şi slujba de săptămâna trecută ce-a fost?
- A fost pentru groapă...
- Cum, a făcut tata supărându-se, groapa da, omul ba?
Părintele a dat din umeri.
- Aşa sunt legile...
Aşa că tata s-a dus la primărie, în Măgura, de unde aparţineam. Acolo, primarul i-a spus că nu poate să-i elibereze tatei certificatul pentru că nu sunt dovezi că mama ar fi murit. Tata s-a supărat aşa de rău, i-a strigat primarului în faţă că are să o înmormânteze el. Că nu are nevoie nici de popă nici de primar.
A venit acasă şi a început să meşterescă o cruce din lemn. La sfârşit, a scris cu briceagul: "Todoro, acolo unde eşti, hodineşte!". L-am ajutat să aşeze crucea pe locul unde se căscase gaura din noaptea aceea. Am semănat şi flori dar n-a ieşit niciodată nimic, cu toate că le-am udat în fiecare seară.
A fost o vreme când mama îmi apărea în fiecare vis. Dimineaţa mă trezeam şi, amintindu-mi, începeam să plâng. Păreau atât de reale visurile acelea...Tata îşi mai amintea şi el de mama. Mai ales că nu mai gătea nimeni ( era singurul lucru cu care nu mă puteam deprinde). Continua să lucreze la ceapeu, în lehamite, mai treceam si eu, cu Ucă-n spinare, să-l ajut la "normă". Mergea şi la biserică (tata), duminicile şi sărbătorile, ca toată lumea. Şi mai mergea şi la bufet, la Avram, unde bea cu alţi bărbaţi. La bufet începuse să meargă din ce în ce mai des, se prăfuia bine şi când ajungea acasă, se culca de-a dreptul îmbrăcat.

Mie mi-ar fi plăcut la scoală. Se prindea învăţătura de mine. Dar cine să stea cu Ucă? Mă mai rugam câteodată de Saveta. Numai că Saveta nu ştia să se poarte cu copiii, trăise singură mai toată viaţa. Mai îmi şi striga de la poartă:
- Vezi să nu stai mult, că dacă face pe el io nu-l schimb!
La şcoală îl aveam învătător pe tovarăsul Ţăsală. Era suplinitor, nu ştia nici el prea multe, dar am învătat de la el să scriu şi să citesc şi tot a fost un câstig. Mie îmi dădea cărţi. Ştia de situaţia mea şi mă lăsa să-mi aleg orice. Şi să le iau si acasă. Imi zicea:
- Mă, tu ai să ajungi cineva!
Şi tot el mă mai întreba câteodată:
- Ţi-e dor de mă-ta?
- Mi-e tare dor, tovarăşe Învăţător...
- Lasă, că-ţi trece. Da încet. Şi cu răbdare.Tat-tu ce mai zice?
- Nu ştiu, tovarăşe Învăţător. E beat tot timpul.
- Bea şi el să uite.
Şi poate că lucrurile s-ar fi uitat dacă într-o zi, chiar de ziua sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel groapa nu s-ar fi deschis din nou. Trecuseră doi ani. Eram în spatele casei, cu Ucă, udam florile ce se încăpăţânau să iasă, de pe mormântul mamei, cănd am văzut gaura. Întâi mică, cât să se strecoare o mănă, pe urmă tot mai mare. Încremenisem în faţa ei. M-a trezit din amorţeală Ucă frate-meu, care începuse să strige:
- Gaula, gaula!
Nu-l putea pronunţa încă pe "r" şi îl mai şi înţepase cu o zi înainte o viespe tocmai de vârful limbii în timp ce sugea dintr-un băţ cu care scormonise un muşuroi de furnici.
- Gaura! Gaura! am început şi eu să strig cât m-au ţinut plămânii, alergând înspăimântat pe uliţa mare a satului. Am stârnit ceva hărmălaie, câinii au început să latre ca turbaţii
- Noa, ce-i? m-a oprit Anuţa 'ntr-o doagă, te-o muşcat sarpele?
- Şarpe...nu...ce şarpe?
M-am aşezat pe o piatră. Spaima şi toată alergătura aia mă sleiseră de puteri.
- Atunci ce te-o apucat să fugi aşa?
- S-a deschis din nou gaura aceea care a înghiţit-o pe mama...
Pe urmă mi-a fost ciudă că i-am spus, nimeni nu vorbea cu Anuţa 'ntr-o doagă. O mai ascultau, dar de răspuns nu-i răspundea nimeni şi nici nu-i dădeau cel puţin "Bună dimineaţa!"
- Hăă...a făcut ea. Şi...e mare?
- Nu, e mică, i-am spus, ridicându-mă. M-am reîntors acasă, mi-era de Ucă, frate-meu, pe care-l lăsasem singur, ascuns după o laviţă.
Chiar şi tata şi-a făcut apariţia devreme, deşi era sărbătoare mare şi, la bufet, unde servea Avram, trebuie să fi fost înghesuială. Iar după tata au venit o mulţime de gură-cască. Întrebau tot felul de nimicuri trăgând cu ochiul în spatele casei noastre, după gaură. Gaura apucase să se închidă ca şi prima oară, aşa că n-au văzut nimic şi au plecat cu buzele umflate. Dar lovitura avea să cadă în dimineaţa următoare. Maria, femeia Ciunii Şoitului, nu mai era de găsit nicăieri. A căutat-o Ciuna până a căzut lat.
- Nu-i şi nu-i! se căina şi-si punea capul în palme cu disperare.
Dispăruse cu o seară înainte şi n-a lăsat nici o urmă. La fel cum i s-a întâmplat şi mamei. De data asta, pe Maria a căutat-o întreaga suflare şi n-au lăsat nimic nescotocit. Dinu miliţianul (Plutonieru'), a dat telefoane prin toate satele învecinate. Nimeni nu văzuse nimic. Nimeni nu auzise nimic.
- E lucru necurat la mijloc, şi-a dat cu părerea lelea Orbăneasa, o babă urâtă şi slabănoagă ca o prună afumată. Locuia peste drum de Magazinul Universal, în buricul târgului, la numai o asvârlitură de băţ de biserică. Se ocupa cu vrăji, descântece, blesteme şi câte altele. Şi tot ea a mai adăugat: A înghiţit-o gaura lui Petrea! A mai stat, a mai clocit ce tocmai spusese, apoi şi-a dat iară cu părerea: A fost blestemată Todora!

Vorbele Orbănesii au zburat din gură-n gură. Mare rău ne-au făcut mie şi tatei. Căci oamenii au început să ne privească piezis şi cruciş. Din ce în ce mai cruciş. Mai ales că n-a trecut o lună şi gaura s-a deschis din nou. De data asta au fost copiii lui Todosie, Oana si Liviu. Dinu a chemat ajutoare de la judeţ, iar copiii au fost daţi în urmărire generală pe toată ţara. Nu i-au găsit. Eu aş fi vrut să-i găsească. În felul acesta aş fi tras şi eu speranţe pentru mama. Dar nu i-au găsit. Cum nu aveau să-i găsească nici pe Dumitru, Ioanea Florii Dumii, a' lui Busuioc şi încă alţii.
Astea le-a pus capac la toate. Cei din sat au început să-l ocolească pe tata de la distanţă. În biserică nu l-au mai lăsat să intre. Nici în bufet. Nici în casele lor. Şi nici la ceapeu. Dacă se întâlnea careva cu el pe ulită, se fereau de el ca de unul lovit de vreo molimă grea. Copiii au început să strige după el:
- Uite moartea!
Şi fugeau ca niste apucaţi.
Practic, tata a fost forţat să plece din sat. Aşa că, într-o buna zi, mi-a spus:
- Băiete, eu mă duc!
Şi nici una nici două, s-a ridicat de pe pat, şi-a pus pălăria (cea cu pană de păun) pe cap, s-a încins cu chimirul si dus a fost. Atât avea să-mi mai strige în timp ce ieşea pe uliţă:
- Ai grijă de Ucă şi fereşte-te de ştii tu ce...
N-avea să se mai întoarcă. Cel puţin n-a făcut-o până acum.
După plecarea sa, ca o minune, groapa nu s-a mai deschis. Şi nimeni din sat n-a mai fost dat dispărut. Ceea ce a facut-o pe lelea Orbăneasa să-şi schimbe părerea:
- Nu Todora, ci Petrea (adică tata) a fost cel blestemat. Bine ca s-a dus.
Acum toţi erau încredintaţi că, prin plecarea sa, tata luase cu el şi blestemul.
- Să stea la oraş, au spus. Se poate trăi şi la oraş.
Se duc pe rând la el şi-i spun:
- La ce să te mai întorci. Să tragi la ceapeu ca o vită? Toată viaţa? Acum ai o meserie, eşti asudor. De copii avem noi grijă să nu le lipsească nimic.
E drept că, după plecarea tatii, oamenii au redevenit prietenoşi cu mine şi Ucă. Mi-au promis chiar, că vor pune mână de la mână şi au să mă trimită la liceu în oraş, cu tata. Ceea ce mi-a cam tăiat respiraţia.
- Şi Ucă?
- Şi pe el.
N-am mai dormit multe nopţi. Mă tot foiam în pat cântărind lucrurile când pe-o parte când pe cealaltă.
Într-o seară, trecând pe uliţă am auzit-o pe lelea Orbăneasa spunând altor babe de seama ei, în dreptul porţii lui Bouţ:
- Blesteme ca acestea, tulai, ajung să le poarte şi copiii!
N-am mai putut, am simţit că iau foc. M-aş fi repezit la ea şi aş fi scuipat-o în faţă. Şi poate cine ştie ce s-ar mai fi întamplat dacă Ucă nu m-ar fi oprit. Ucă crescuse între timp, se făcuse cât un urs, când îl vedeau, oamenii se mirau prosteşte.
- Las-o, m-a liniştit, nu vezi că e proastă ?
În momentul acela am hotărât să plec la oraş, la tata. I-am spus lui Ucă:
- Vii cu mine?
- Bodagproste, a făcut el si ne-am pus pe treabă.
Asta s-a petrecut alaltăieri.

Ieri, cand tocmai îndesam ultimele zdremţe prin desagi, a trecut pe la noi Popa din Columbari. Noi nu ştiam cine e, dar s-a prezentat singur.
- Sunt popa din Columbari!
I-am pupat mâna, cum se cuvine şi ne-am văzut de ale noastre, crezând că Părintele era doar în trecere, însă el s-a aşezat pe lădoiul de zestre al mamei şi ne urmărea cu ochii subţiaţi. Din când în când îşi trecea câte-o mână prin barba-i stufoasă şi tuşea. Grozav ce mai tuşea.
- Plecaţi la oraş? ne-a întrebat deodată, pe nepusă masă.
- Da, la tata, am răspuns. Îl ştiţi pe tata?
- Îl ştiu.
Ucă, mai îndrăzneţ, l-a întrebat şi el:
- Dar dumneata unde mergi?
- Eu nu mai merg nicăieri.
Pe urmă a început să tuşească, abia s-a potolit. Cred că era bolnav, ori poate prea bătrân. Purta numai haine negre, aducea mai mult a călugar.
- Eu am venit să vă spun o poveste.
- Da noi trebuie să prindem cursa de Ciucea, a sărit Ucă… Mergem la oraş, la tata care e asudor...
I-am făcut semn lui Ucă. Adica să tacă
- Ce fel de poveste?
- O poveste... a şoptit părintele. Aveţi o cană de apă?
I-am adus o cană de apă pe care a şi băut-o pe nerăsuflate.
- O poveste tristă... Şi urâtă. Chiar înfricoşetoare, pentru vremurile de atunci. O poveste despre un sat blestemat.
Cuvântul acela parcă m-a curentat. Căci îmi amintea de toate prin câte trecusem până atunci. De mama, mai ales, pe care continuam s-o visez în fiecare noapte. De tata, pe care abia aşteptam să-l întâlnesc. La oraş.
- De satul vostru vreau să vă povestesc, a mai adăugat, privindu-mă în ochi. Nici tu, nici taică-tău, nici maică-ta. N-aveţi nici o vină în parte, ci cu toţi impreună, toţi cei din sat. Eu, mai ales...
- Toţi?!
- Da…am venit să mă spovedesc...
Şi nici una nici alta, Părintele s-a şi aşternut pe povestit. Încet şi rar, poticnindu-se din când în când de câte-un acces de tuse.






DIMINEAŢA UNOR ROBOŢI




- Achime...Achime! Achime!
- Ce...ce-i? tresări Achim speriat, ce s-a întâmplat?
- Scoală-te, odată, că ţi-a sunat ceasul, îl lămuri Maria a cărei voce guturală părea că vine din adâncul unui puţ.
- Şi dacă mi-a sunat ceasul mie, ce treaba ai tu? căscă bărbatul încercând să reînoade capetele visului din care tocmai se deşteptase. Se făcea că tocmai fusese ales primar şi o liotă de secretare roiau în jurul său aproape despuiate, îndeplinindu-i orice dorinţă. Îi sărutau degetele împopoţonate cu inele, îi sărutau pielea roşie a capului iar una mai îndrazneaţă îl strângea de coaie prin pantaloni şi îi împinse limba în gură. Fuse-se pe cale sa se înece cand se trezi zgâlţâit de Maria.
- Scoală-te odată, abia aştept să te scoli din pat, măcar un ceas să mai dorm ca oamenii. Toată noaptea te-ai sucit...Parcă ai avea viermi! Din cauza ta mi s-a înfundat şi nasul.
- Suflăăă-l, gemu barbatul.
- Pot să-l suflu până-mi pocnesc urechile, dacă am tras curent.
- Curent? mormai Achim iritat de atata cicăleală.
O rază subţire de lumină se strecură printr-o spărtură a draperiei, trecând pe deasupra patului, căzând pe oglinda de pe peretele opus şi reflectându-se difuz în încăpere. Îşi frecă ochii cu dosul palmelor , după care privi înspre ceasul deşteptător aflat pe masă şi aşezat într-o farfurie alături de câteva linguri şi furculiţe.
- De unde curent? întrebă, nevenindu-i să creadă că se facuse deja nouă, că ferestrele sunt bătute în cuie ca şi când le-au căşunat la toţi hoţii de pe lumea asta să ne jefuiască pe noi; iar uşa-i zăvorâtă cu cheie şi lacăt pe dinăuntru.
- Păi, dacă am dormit dezvelită! argumentă femeia.
- Şi dacă ai dormit dezvelită, înseamnă că ai tras curent?
- Da! afirmă Maria, sec.
- Da, pe dracu! Apoi după o pauză: Şi, eu te-am dezvelit?
- Tu. Te-ai zvârcolit toată noaptea.
- Într-un singur fel puteai să tragi curent, îşi urmă Achim firul gândurilor, dacă ai dormit crăcită şi cu gura căscată...
Femeia nu pricepu pe loc aluzia barbatului. Însă, dupa câteva momente, ripostă cu voce tremurată:
- Nu te bate odată Dumnezeu, cât te ţii tu de băţos? Ce te legi de...
- Şi dacă mă leg, ce? i-o tăie Achim. Nu te cobori tu din pat şi de câte zece ori pe noapte că te scapă treburile mici? Şi mai spui că tot eu te descopăr. Iar Dumnezeu n-are decât să mă bată. Dar nu al tău, că lui nu i-am făcut nimic. Iar al meu nu există. Eu sunt orfan de Dumnezeu.
- Taci! se sperie Maria. Vorbeşti mai rău ca un păgân. Într-o zi o să te trăznească. Din senin o să te trăznească.
- Ba să mă trăznească acum dacă are ceva cu mine.
- Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce spune. Se întoarse cu spatele la bărbat izbucnind în plâns. Iartă-l, Doamne, iartă-l!
- Plângi, sfânto! o batjocori Achim. Mai fecioria îţi lipseşte să fii o a doua Marie. Fecioria şi o beşica nouă...
- Da...da, icni Maria printre sughiţuri, toata ziua te legi de beşica mea. Ce să fac dacă sufăr cu beşica?
- N-am nimic cu beşica ta, se împotrivi Achim. Nici cu nasul. Din partea mea mai bine dacă ţi s-ar înfunda gura. Pute ca o gaură de closet. Noaptea îmi sufli în faţă de visez numai stârvuri şi căcaţi.
Făcu un gest semnificativ, prinzându-şi nările cu două degete.
- Aşa? făcu Maria încetând din plâns şi schimbând tonul de până atunci. Se răsuci cu faţa spre bărbat ţintuindu-l cu privirea şi rămase proptită într-un cot. Îmi pute gura? Am un dinte stricat, de aia îmi pute. Numai că tu, de când ai început să ridici poalele-n cap şi la altele, îmi găseşti numai defecte. Nu-ţi mai plac, s-a rărit ciurul...
- Ho! Huo! Uite şarpele, crezi că-i mort, dar numai să-l atingi puţin pe coadă că se şi repede să te muşte. Achim căuta să câştige timp. Aluzia i se păru prea directă pentru a se face că n-a priceput-o. Părea nehotărât între a-i trage Mariei un dos peste gură, ori o înjurătură pentru a o speria. Până la urmă, negăsind nimic la repezeală, făcu pe prostul schimbând vorba.
- Mă întreb numai, spuse tărăgănându-şi cuvintele, de ce nu mergi la Nicodim să-ţi scoată dintele dacă e stricat?
- Chiar atât de proastă n-oi fi nici eu, să mă dau pe mâna lui Nicodim, să mi-i scoată pe toţi cum i-a scos Oniţei a lu' Muşuroi, de-a ajuns pe urmă să mănânce numai fiertură.
- Bine, spuse barbatul resemnându-se, nu te du la Nicodim, du-te la oraş.
Dar femeia se făcu că nu aude, la rândul ei, continuând indignată:
- Şi dacă miroase, ce? La tine nu miroase când tragi vânturi?
- De unde până unde trag eu vânturi?
- Dacă le-aud... eşti un beşinos şi n-ai loc de mine
- Dacă le auzi înseamnă că nu miroase!
Aici Achim puse punct discuţiei, coborând din pat. Dădu, mai întâi, draperia la o parte şi trase storurile, lăsând lumina să inunde în încăpere. Cercetă calendarul fixat într-un cui din dreapta ferestrei şi rupse prima filă, boţind-o între degete. Citi pe urmatoarea: "Azi, sâmbătă, 25 Ianuarie, soarele răsare la ora 7:31 şi apune la 16:50. După care se îndreptă înspre uşă şi începu să desfacă incuietorile.
- Iar ţie îţi pute gura a tutun, a beutură şi-a scuipat de curvă!
Cred ca acum începe, gândi Achim, oprindu-se în pragul uşii şi aşteptând confirmarea. Ceea ce se şi întâmplă.
- Iar ţie îţi pute gura a tutun, a beutură şi-a scuipat de curvă!
Refacu, şovăind, drumul înapoi până la patul femeii cu intenţia de a-i roti comutatorul de la şold dar, în ultima clipă, se răzgândi. A spus că mai vrea să doarmă o oră, îşi găsi o scuză. Şi-l răsuci pe al său şi-şi verifică acumulatorul pentru mai multă siguranţă după care ieşi grăbit.
- Iar ţie îţi pute gura a tutun, a beutură şi-a scuipat de curvă!
Ajuns afară, Achim inspira o dată aerul rece şi tare a dimineţii.







UN MOŞ, O BABĂ, UN DRUMEŢ



Moşul:

A fost odată ca niciodată.
A fost odată un moş.
Sau, ca niciodată, era un moş.
Ori fuse.
Fu.
Însfârşit. A fost odată un moş care avea o jumătate.
Jumătatea era o babă afurisită ca toate babele. Ca aproape toate. Stătea toată ziua cocoţată într-un pat înalt până aproape de tavan şi nu se da jos din el nicicând. Nu cobora din pat nici măcar pentru vorba aia, să se pişe. Se pişa într-o ulcea şi i-o da moşului s-o ducă afară.
- Na-o! îi zicea moşului (baba) când se umplea.
Iar moşu zicea (babei):
- Dă-o.
Într-o lehamite.
Erau săraci lipiţi pământului ca-n orice poveste cu moşi şi babe. Un bordei prăpădit, o curte fără gard.
Şi-o găină care-şi făcuse culcuş sub patul baborniţei, se oua pe unde apuca şi când avea chef.
Cu ce se hrăneau, greu de ştiut. Moşneagul cu te miri ce, găina cu ce scurma prin ogradă şi baba cu ierburi.
Leacuri, cum le zicea ea. Le aduna moşul cât era vara de lungă, de prin vâlcele, păduri, râpi şi margini de drum.
- Liacuri, liacuri, făcea moşul sătul şi plictisit. T'ată ziua liacuri.
Baba nu-l slăbea.
- Ai făcut leacurile?
- F'cut.
- Lipseşte Şoricioaica.
- Da de unde ştii tu, brancovă?
- Ştiu.
Ştia baba. Că de-aia era babă.
- Sânziană n-ai pus destulă, nici Cânepă sălbatică.
- Ba 'm pus.
- Ba n-ai pus!
- Bine, n-am pus.
- Atuncea pune! Şi piseaza-le bine.
- Le p'sez cum pot, se înfuria moşul.
- Pisează-le bine.
- Că nu mai sunt 'oltei, ehehei. Ehehei lelico...n-auzi, surdo?
- Ba nu-s surdă. Piseaza-acolo...
- P'sez, p'sez, p'săloago. 

Drumeţul:

Într-o seară, pe lângă bordeiul lor trecu un drumeţ. Moşul se miră tare căci rareori se nimerea careva prin vârful acela de deal. Nu treceau cu anii. Cu zecile de ani. Cu sutele. Cu miile de ani, cu zecile de mii! Am început să exagerez, desigur.
- Ce-i cu tine, om bun, a întrebat moşneagul în loc de bineţe, că n-a mai trecut pe-aicea p'cior de drumeţ de când...'te că nu mai ţiu minte. Pe când eram copil, a fost un soldat. Unde mergi f’cior, l-a întrebat tata. La război, unchiaşule. Şi cu cin' te baţi? Cu neamţu'. Cu neamţu'? a f’cut tata mirat, pe vremea mea ne băteam cu turcu'. Dar pesemne că nu mai sunt turci, de vreme ce acum ne batem cu neamţu'.
Pe urmă, după multă vreme, tata murise şi murise şi mama, iar a trecut un soldat. L-am întrebat. Unde de duci, f’cior? La război. Cu cine te baţi? Cu neamţu'. Tot cu neamţu', încă nu l-aţi biruit? De-atunci n-a mai trecut nimeni. S' pare că nu mai sunt nici nemţi.
- Da un pahar de apa n-ai? ceru drumeţul, ştergându-şi năduşeala de pe frunte cu mâneca de la cămaşă.
Era cald şi moleşeală. Era luna lui cuptor.
- Cu cine vorbeşti tu acolo? chirăi baba din vârful patului.
- C' nimeni, surdo. Apa n-am, trebuie să aduc d'n vale. Dacă aştepţi, da o să treacă…ăă, cam mult. Hm, nu mai sun' holtei...Ce-a trecut vremea. Parcă ieri a fost soldatul ăla pe-aici.
- Lasă, nu-i nimic, o să mă odihnesc puţin şi-o să-mi treacă. Fierbinţeală mare.
- De unde eşti de loc?
- Din Văgăuni. Merg la târg şi-am zis să mai scurtez drumul...
- Hm, to'mai pe-aici? Ai făcut bine, mai vorbesc şi eu cu o făptură. Ce târg?
- Târg mare.
- A, târg mare. Poate de-aia băteau clopotele. Le-am întrebat, da' ştii cum sunt clopotele. Am ajuns să vorbesc singur toată ziua, ca să nu uit graiul. Cu pomii, cu iarba, cu bordeiul şi cu găina. Unde eşti Puică? Vino la moşu'.
Găina îşi făcu apariţia şi-i sări moşului în poală.
- Ai f’cut uou? îi băgă degetul în fund învârtindu-l de două trei ori. Ai f’cut... Acum să-mi arăţi 'nde l-ai ouat. Dar nu chiar acum, mai târziu. E deşt'aptă, îi spuse drumeţului. A scăpat-o un uliu din gheare pe când era numai pui. Eu am crescut-o. O privi cu duioşie. Ea ce-mi mai alungă singurătatea.
- Da parcă nu eşti singur, mi s-a părut că mai aud pe cineva din casă.
- 'orbeşti de babă? E surdă.
- Ba nu-s surdă!
- Ba eşti surdă. E şi mută pe deasupra. Şi oloagă. Şi-ntr-o doagă. U'te, vezi ulciorul ăla? E cu p’şat de fată mare. Poţi să-l bei, tot ţi-i sete. Se zice că te scapă de orice boală. A căzut la pat din noaptea nunţii şi a rămas fată mare. Se p’şă în ulcior. Toata ziua du ulciorul ia ulciorul. Măcar Puica îşi caută singură de ea şi mai f’ce şi uouă... Şi liacuri! M-a înnebunit cu liacurile ei.
- Moşnege, vreau leacurile...
- Nu ţi-am 'pus?
- Şi vezi să le fi pisat bine.
- Nici nu mănâncă, nici nu bea. Doar cu liacuri se ţine.
- Da ce are?
- Are pe dracu!
- Ei, suferă ea de ceva...
- Te pricepi? Am auzit că doctorii din z'ua de azi se pricep să vindece tot felul. Dar tu nu eşti doctor. Sau 'ştii? Nu, n-ai cum să fii. Ar fi şi aşa prea târziu. La ce i-ar mai folosi să se vindece? De-acu trebuie să moară. Şi io. Am trăit d’stul. Am făcut umbră d’stulă pământului de pomană...Ştii ceva? se învioră dintr-o dată moşneagul. Se aplecă la urechea străinului şi-i şopti: vin şi eu cu tine la târg.
- Ba nu mergi la nici un târg, se burzului baba din varful patului. Trebuie să aduci Ceapă Ciorască şi Mana Dimineţii. Că nu mai sunt leacuri de loc!
- Şi zic că-i surdă. Şi ea aude şi cand mă scarpin în cur...Da cin' ţi-a spus ţie că mă duc la târg, blestemato? 'ezi? Nu mai zice nimic. Am spus eu, aude numai ce vrea ea. Surda. Hai şi tu, Puico, hai că nu te vând.
Drumeţul ar fi vrut să mai stea, să-şi mai tragă sufletul, dar moşul îl zorea.
- La târg, hai la târg.
- Întoarce-te, moşnege, unde pleci, de ce pleci, n-auzi...
Nu mai auzea moşneagul. Nu mai voia să ştie de babă.
- Întoarce-te, Gheorghe...
- Aha, şi-a adus aminte că mă cheamă Ghorghe...las că nu moare ea.
Coborâră pe poteca din spate, ce da în drumul către Româneşti. Drumeţul cu desaga de merinde în spinare şi moşul cu Puica sub braţ. Îi aştepta câteva ceasuri de drum întins. În ciuda vârstei sale, moşul se ţinea bine la mers. Ba chiar părea că zburdă, ceea ce pe drumeţ îl nedumeri tare.
- Parca-i avea 20 de ani, moşule...
- Chiar aşa şi mă simt. Ia vezi, nu mi-au crescut nişte aripi în spinare?
- Ba, parcă...nişte gâlme colo, între umeri, glumi drumeţul.
- O să le faci şi tu când vei ajunge la'nii mei...Da de ce nu povesteşti ceva?
De undeva, din departare, o auzi pe babă
- Moşnegeee...
- Lasă, că nu moare dracu una cu două...
- Păi ce să povestesc?
- Ceva, orice. Aveaţi şi voi un bătrân, în sat, moş Gordan, care trăia singur ca un calugar, s-a dus pe copca, acu anu'.
- Chiar aşa, se nedumeri drumeţul aproape alergând după moşneag, dar de unde ştii dumneata, l-ai cunoscut? Că nu vorbea cu nimeni, se ferea de lume.
- Se ferea fiindca o ura.
- De ce s-o urască? De unde ştii? L-ai cunoscut?
- Nu l-am cunoscut, da mi-a spus baba. După o pauză, urmă. Era unul căruia i se spunea a' Boului. Tu nu l-ai apucat decât d'n poveşti. Şi alea pe jumatate.
- Asa e, recunoscu drumeţul, am auzit ceva de unul a' Boului...
- Da nu ce trebuie. Îţi spun eu cum a fost. Gordan, care era văduv, avea un f'cior. Numai unul. Pe Grăţian. Locuiau pe Uliţa Lată în casa în care acum stă Cartiş.
- Aşa-i, Cartiş locuieşte pe Uliţa Lată, de unde ştii?
- De la baba.
- Da ea de unde le ştie, parcă spuneai că zace la pat de când ai luat-o...
- Ea le ştie pe toate, spuse mosul serios, mângâind-o pe Puica. Aşa e, Puico?Auzindu-se chemată, Puica începu să cigulească cojocul moşneagului. Iar ăsta, a' Boului, l-a înjunghiat într-o zi, ce să spui, ziua'miaza mare, pe Grăţian. Erau mai mulţi de faţă, da nu s-a băgat nimeni să-l scoată. Nişte fricoşi. Când au venit jandarmii, nimeni n-a zis o vorbă, nimeni nu văzuse nimic. De aia s-a înrăit Gordan pe sat.
- I-auzi. Şi de ce sa-l înjunghie? Nu era vorba cumva de pământ? Intodeauna e vorba de pamant, pe om nu-l satură nici dracu…
- I-auzi, ce mai striga baba dupa mine...
Drumeţul îşi încordă auzul dar nu prinse nimic.
- Ţi se năzare, moşnege.
- Ba nu mi se năzare de loc, urla ca din gură de şarpe. A fost şi un loc de pădure la mijloc, e drept, pe care a' Boului voia să-l cumpere de la Grăţian, căci mai demult fusese a unui străbunic de-al său. Da Graţian nu voia să-l vândă. Se spunea că pe locul acela fusese îngopată o cofă plină cu galbeni.
- Oho...
- Într-o buna zi, îi zice Grăţian lui a' Boului. Era cam baut. Vrei locul ăla? Ţi-l dau. Ia-l! A' Boului a sărit trei coţi în sus. Îţi dau cât vrei pe el, Grăţiane. Chiar aşa? I-a să auzim. Păi cât ceri? Nu vreau bani, a f’cut Grăţian. Da ce vrei? Pe Ana. A' Boului nu a-nţeles imediat. O noapte... Şi locul îi al tău. Erau să se ieie atunci la bătaie numai că lăcomia l-a biruit pe a' Boului, şi-au făcut târgul.
- Asta-i cam greu de crezut, gâfâi drumeţul. Eu n-am auzit aşa.
- Dar aşa a fost, crede-mă, baba le ştie pe toate. Şi-a dat nevasta lui Grăţian pentru o noapte în schimbul locului de pădure.
- Hm, şi pe urmă?
- Pe urmă, pe urmă...
Drumeţul alerga de-a binelea în spatele moşneagului iar moşneagului nici că-i păsa. O luă printr-un lan de porumb.
- E mai scurt, argumentă el.
- Şi?
- Şi asta a fost. A' Boului s-a dus glonţ la locul de pădure cu o cazma în spinare. Când a ajuns acolo a găsit un gropan cât toate zilele şi un morman de pământ alături. I s-a înnegurat privirea. Cofa cu bani fusese prădată. A alergat cât a putut de repede înapoi, dar prea tarziu căci Grăţian îi umflase femeia. Tot satul îl arăta cu degetul şi se râdea pe înfundate. Aşa că, într-o zi, l-a înjunghiat pe Grăţian. L-a prins aţipit la umbra unui măr, undeva prin Calea Galbena unde Grăţian avea mai multe locuri, căci să fi fost treaz nu i-ar fi dat mâna...
- Tot de la babă?
- Tot.
- Şi ce mai zice baba?
- Baba ştie multe.Uite şi despre dumneata...
- Despre mine? Ce să ştie baba matale despe mine?
- Că nu te duci la târg după târguieli.
- Nu mă duc la târg după târguieli. Cum vine asta? Şi pentru ce, mă duc, mă rog?
- Te duci să te-ntâlneşti cu cineva.
Drumeţul se opri din mers privindu-l pe moşneag speriat.
- Ce tot bolboroseşti acolo, moşnege. Te-ai scrântit la cap.
- Poate. Da ştiu eu ce spun. Moşul se opri şi el, cu mâinile-n şolduri. Tu fugi de jandarmi. Vrei să te-ntâlneşti cu cineva la târg care să te-ascundă. Uite că ştiu tot. Mi-a spus baba. Şi nici nu eşti din Văgăuni, ci din Columbari, al zecelea sat de-aici. Apoi, după câteva clipe continuă: eşti popă! Hm, tot un fel de soldat...
- De când ştii?
- De când alergăm ca nebunii spre târgul ăla.
- Bine, dar n-ai vorbit cu baba.
- Ba vorbit. Chiar şi-acuma. Zice că eşti însurat. Că anu' trecut ai ieşit de la ocnă.
Drumeţul se dădu bătut. Se aşeză moale pe marginea drumului. Se trânti de-a binelea.
- Mă dau bătut, spuse. Afurisită baba.
- Aşa zic şi eu.
- Şi-acum?
- Şi-acuma, ce?
- Păi, ce e de facut?
- Ştiu si eu, murmură moşul îngândurat. De ce nu te-ai ascunde tu l'mine, spuse dintr-o dată, luminându-se la faţă. La mine n-are cine să te găsească, nu trece nimeni cu anii, cu zecile de ani...Cu sutele!!
- Cu sutele şi cu miile, ştiu. Dar baba?
- Ce-i cu baba?
- Baba care le ştie pe toate...
- A...n'ţi fă griji. Că nu coboară niciodată din pat. Şi oricum, până ne întoarcem are să dea ortul popii. Să am iertare, părinte. I-auzi ce mai jeleşte. Da ce să-i fac. Am îmbătrânit şi eu şi nu mai pot să alerg după cum îmi cântă ea.
Drumeţul îşi încordă urechile cât putu, dar nu auzi nimic. Îşi spuse ca pentru sine. E cam damblagit moşneagul, ar fi mai bine să nu mă duc la el. Dacă mă toarnă?
- Ei? Te mai codeşti mult?
- Nu, nu. Hai să ne-ntoarcem. Ai dreptate, la mata n-o să mă caute nimeni.

Baba:

De cum se înapoiară, era deja pe înserate, moşul scoase din şură o scară toată putrezită şi urcă direct la patul babei.
- Ai murit, beleao?
- Ha?
- N-ai murit. Dracu nu moare.
Se lungi cu grijă lângă ea.
- Gata cu liacurile. Ia să văd eu cum îţi petreceai tu toate zilele şi toate nopţile atât amar de vreme. Tii, da ce duhoare.
- Ai spus ceva, moşnege? întrebă drumeţul.
- Am spus că pute rău aici. Put'a mort. Acuma văd eu de ce baba, cât a fost în putere nu m-a lăsat să urc la ea niciodată. Ia t'uită, cum te mai caută.
- Mă caută? Cine? Baba?
- Ei, pă dracu, baba. Baba e dusă cu pluta. Ştii tu, jandarmii...
- Jandarmii? Au urcat până aici? Atunci sunt pierdut.
- Nu aici. Te caută în târg. Au umplut târgul...
Drumeţul se mai liniştii.
- Cum aşa?
- Dacă-i văd.
- Cum adica îi vezi?
- Dacă-ţi spun. Vino şi tu să te convingi cu ochii tăi.
Drumeţul urcă nehotărât scara. Îşi spuse ca pentru sine. E scrântit rău. Cine m-a pus.
Mai întâi o văzu pe babă.
- E moartă? Şi se sperie. Urâtă mai e.
- Hai, las-o pe babă. Închide ochii şi vezi târgul.
Drumeţul nu întelese dar se lungi şi el pe spate şi făcu ce-i spusese moşneagul.
- Vezi?
- Aaa...
- Ce vezi?
- Târgul. Maică Precistă! Jandarmii. Uite, ăla e Muscală, l-am spovedit înainte să intru la ocnă. Îi spune plutonierului că nu m-a văzut de o săptămână.
- Acuma vezi mai la dreapta, d'nu tare.
- Oh, e satul meu. Casa mea. Femeia mea…Vasile!
Vru să se ridice brusc ca pentru a se interpune între nevastă şi Vasile dar nu se putu clinti.
- Îmi încalecă femeia. O să-i rup gâtul lui Vasile!
- A avut grijă de ea cât ai stat tu la ocnă, fii înţelegător, doar eşti Părinte. Şi uită-te mai la stânga.
- Da, la stânga. O să-i rup gâtul lui Vasile…negreşit
- Şi la dreapta
- Da, şi la dreapta. Şi la stânga, ştiu.
- Dar în spate!
- În spate?
Drumeţului i se zbârli părul.
- 'ezi, odată, ceva în spate?
- Văd...
Drumeţului i se încrâncenă pielea. Se albi tot la faţă şi-apoi încărunţi pe loc. Spuse:
- Aşa ceva nu e posibil!
- Ei, ce vezi?















REZERVAŢIA

 
VISUL POPII

Popii Gâtlan i se mai spunea şi Hârdău’. De la ce i se trăgea numele, nu mai avea vreo importanță, iar popii nici nu i-ar fi păsat prea tare dacă porecla nu i-ar fi spus-o tocmai Şofron. Căci Popa Gâtlan, ştia toată lumea, îl ura pe Şofron; mai mult ca pe orice pe lume, căci Şofron îi bântuia visele noapte de noapte, nelăsându-l să se odihnească.
Odată, părintele se scăpase să spună, era beat, că ”aşa să mai tot moară câte unul prin sat”. Erau la pomana lui Simion, fi’ iertat. Toţi Măgurenii ştiau cât a iubit Şofron pe frate-său Simion, numai Părintele uitase fiindcă i se tulburase mintea din cauza vinului.
Cu degetele-i mari, noduroase şi cu privirea ascuţită şi tăioasă ca lama unei coase, s-a repezit Şofron la gâtul Părintelui Gâtlan. Abia a reuşit să-l scoată unul, a’ Tomii, după ce ochii i se  bulbucaseră deja, iar limba îi ieşise afară de-o palmă.
L-ar fi omorât, fuseseră de părere cei ce văzuseră tărăşenia. I-ar fi sucit gâtul ca unui pui de găină - deşi, Părintele, era destul de corpolent - mai adăugaseră făcându-şi cruci şi scuipându-şi în sân de aşa grozăvie.
Nici părintele nu fusese mai puţin speriat, se albise tot la faţă iar aburii beţiei i se risipiseră deodată ca şi cum nimic nu băuse în  toată seara aceea. Întâmplarea s-a întipărit multora în minte, dar cel mai tare Popii care, de atunci, o revedea mereu. În ciuda faptului că, seara, înainte de a se băga în pat, înşiră tot soiul de rugăciuni enervând-o astfel şi pe biata preuteasă.
- Într-o astfel de noapte, povesti diacul Gheorghieş la bufet după cum îi era obiceiul, s-a trezit Hârdău’ năduşit tot şi cu părul răsculat pe creştet. “Da’ ce ai?” l-a întrebat preuteasa gângăvind în somn. “Ce te tot suceşti încolo şi-ncoace ca un câine în legătoare?” “Taci, proasto”, a liniştit-o părintele revenindu-şi din sperietură. “Am avut coşmaruri.” Apoi, după ce s-a coborât din pat, a ieşit afară unde, aerul, rece şi tare i s-a strecurat pe şira spinării în sus făcându-l să tremure din toate mădularele. I-a fost groază să mai  fugă până-n capătul grădinii, aşa că şi-a făcut nevoile din pragul uşii. “Ei, arză-te-ar focul!” a suduit Hârdău’ vântul pornit pe neaşteptate căci îi udă cămeşoiul şi preasfântu’-i obraz. S-a întors bătând din dinţi ca o toacă şi s-a aruncat în aşternut, călare pe preuteasă. Mai târziu, după ce-a adormit, în vis, i-a apărut, iară, Şofron. 

ŞOFRON 

Să tot fi avut trei ani Şofron, când şi-a făcut apariţia în Măgura, hurducat în spatele şubred al maică-si. Cu picioarele desculţe strângea gâtul osos al femeii înfipt ca un par în pieptul supt şi bolnav.
De cum au intrat în sat, câinii au început să chelălăie şi să latre a pustiu de parcă ar fi venit Necuratul şi nu doi creştini lăsaţi  de Dumnezeu să se chinuie pe pământ.
Oamenii au ieşit speriaţi pe la porţi. Să vadă. Să întrebe. Să se dumirească. Ce-i? Cine-i? Vreun taur scăpat din legătoare? Vreun strigoi, ucigă-l! Balaur? Ori ce dihanie sau fiară nemaivăzută? Dar nimic din toate acestea. Din capătul uliţei, a singurei uliţe a Măgurenilor, venea încet, ca o arătare, Şofron. Călărind pe umerii maică-si.
Văzând atâtea feţe străine, copilul şi-a încleştat cu şi mai multă disperare mâinile-i mici în parul slăbănoagei. Sfârşită de oboseală, de foame şi sete, femeia n-a mai apucat să ajungă până la fântâna din mijlocul uliţei, ci a îngenunchiat cu un picior, apoi cu amândouă şi, clătinându-se de vreo două ori din mijloc, a căzut într-o ultimă suflare. A căzut şi Şofron, rostogolindu-se pe pământul galben clisos, frământat de copitele 
vitelor. 

ACHIM 

N-a scăpat nimeni în sat fără un nume de batjocură. N-a scăpat nici Achim. Când şi-a înmormântat şi pe cea de-a treia nevastă, oamenii i-au spus “Groparul”.
- Şi-a băgat tot neamul sub ţărână, n-a mai rămas decât el şi  născutul, şuşotesc gurile în timp ce bulgării de pământ alunecă peste coşciug iar popa cel nou se roagă pentru iertarea păcatelor moartei.
După ce-a isprăvit cu toate câte trebuiesc la o îngropăciune Achim a dat fuga până în Buciumi după mătuşă-sa Saveta, un neam mai îndepărtat dinspre mamă, cu rugămintea să-i vadă de Simion până o mai creşte. Saveta a venit în grabă, bucuroasă că scapă de singurătatea cu care se urâse atâta amar de vreme, luându-şi cu ea toate bocârţele, vanzand-și casa pe nimic.
- Numa’ că n-are s-o ducă prea mult, şi-au dat cu părerea gurile. Nici baborniţa şi nici copilul.
- Hârcă ne mai trebuia nouă în sat, nu le-avem destule pe-ale noastre. Acu’ o văd cum o să poftească la un scaun în biserică...
- Vorbiţi prostii de parcă n-aţi şti că cine stă lângă Achim e  lovit de duhul morţii. Ăsta, ori s-a născut într-o zodie proastă ori l-au blestemat ursitoarele.
Vorbele erau frământate, apoi scuipate una alteia ca nişte  gogoloaie de pâine. Nici gând, fălcile, să se oprească, măcinau întruna.
- Despre ce zodie rea pomeneşti, soro? Despre ce ursitoare? Nici nu te gândi la aşa ceva, aici alta e la mijloc. Vorba e că lui Dumnezeu nu-i plac păgânii. Nu mai ţii minte când şi-a luat Achim întâia nevastă, pe Anica? N-a strigat el în gura mare că are să umple şi casa şi şura de copii? Iar când părintele i-a urat că aşa să-l ajute Dumnezeu!, el i-a răspuns că ba! că el copiii singur are să-i facă, nu cere ajutor de la nimeni, bătu-l-ar Precista! Şi-atunci să nu se mânie? Doar ştii că Dumnezeu nu-i iartă pe cei ce se fălesc şi-i iau numele în râs.
- Drept’ ai, soră. 
- Câte femei i-au murit? Trei. Câţi prunci? Cinci!
- Pune-o şi pe soru-sa, pe Mărioara...
- Na, vezi. 
- Da, numa’ că la biserică vine totdeauna...
- Vine, că-i viclean. Soseşte primul şi iasă ultimul. Ţi-ai găsit tocma’ la el atâta credinţă.
Achim nu-şi apleca niciodată urechile le cele ce se vorbeau pe seama lui. El îşi vedea numai de grijile, gândurile şi frământările sale. 
 
DOMNIŞORUL 

Într-o zi, în sat a apărut un domnişor. Venea de la oraş şi îl interesa o femeie ce murise în Măgura. Primise o înştiinţare şi venise să întocmească un proces verbal.
- Da, a murit o femeie aici. Nu se ştie de unde şi încotro mergea. Dar asta s-a întâmplat mai demult. A înmormântat-o Groparul în cimitirul satului. Treceţi pe la el că ştie mai multe. El a luat şi copilul.
Aşa s-a trezit Achim cu domnişorul în bătătură, cerându-i să-i povestească cum s-a întâmplat.
- Păi cum să se întâmple? a repetat Achim întrebarea, încruntând uşor din sprâncene şi cerând o ţigară. Eu tocmai mă-ntorceam de la târg din Bănişori, am fost de-am cumpărat mânjii ăştia care-i vezi aicea, că mi s-a urât să tot înjug boii când am de mers în cutare loc sau până într-altul. Or fi ei buni, boii, pentru arătură, dar la drum întins doi cai sunt nepreţuiţi. Şi-apoi, am spus că de-or creşte şi copiii ăştia mai mari...
- Mai pe scurt, vă rog frumos, l-a întrerupt domnişorul aranjându-şi mai bine ochelarii pe nas.
Umpluse, deja, o pagină cu nimicuri, fără să ajungă la subiect.
- Scurt, scurt şi cuprinzător, vă rog frumos..
- Să mă ierţi domnişorule, se scuză Achim după ce mai ceru o ţigară, dar eu nu ştiu pe scurt, cum zici, în schimb am să fiu cuprinzător.
- Nu mă intereseză decât femeia şi copilul, vă rog frumos. Povestiţi numai despre femeie şi copil, îşi repetă rugămintea domnişorul ştergându-şi fruntea cu o batistă.
- Păi, cum am mai spus, continuă Achim pufăind gânditor, mă întorceam de la Bănişori, unde se ţinuse târg. Răzbisem cu carul pe uliţă şi mă tot întrebam: are să plouă sau nu are să plouă, când aproape de fântână, zăresc două mogâldeţe boţite de pământ. Da’ huou! Brr! strig boilor şi-i lovesc cu coada de la bici, căci prinseseră mirosul de poiată şi nu-i mai puteam stăpâni ca la dus, când se opreau şi singuri dacă nu le numărai bâtele pe spinare. Mă aplec asupra femeii şi dau să o ridic, ca pe omul bolnav, însă ea cade ţeapănă la loc. E moartă, zic, Dumnezeu s-a ierte. N-am avut un capăt de lumânare la mine că i-aş fi aprins-o la cap. O iau şi o  pun peste fân în căruţă. Nu-i de la noi. N-o mai văzusem în sat. Copilul plângea şi se dădea de ceasul morţii, cu faţa în jos, unde căzuse. Îl ridic în braţe şi, cum îl ridic, tace parcă nici n-ar fi plâns până atunci. Ba mă şi cuprinde cu amândouă mâinile  de gât şi mă strânge de mi-a dat şi-o lacrămă. Ce era să fac cu ei, domnişorule? I-am dus acasă. Abia când eram gata să plec, am văzut oamenii ieşiţi pe la porţi. Tăceau toţi ca momâile, ca muţii. Pe femeie am îngropat-o creştineşte, cu popă, iar pe copil îl ţin la mine că e deodată cu Simion al meu.
- Tocmai în legătură cu copilul, îl scurtă domnişorul, continuând să-şi noteze ultimele cuvinte ale lui Achim, se pune întrebarea dacă doriţi să înfiaţi sau nu copilul.
- Cum să nu, domnişorule, sări Achim ca ars, Dumnezeu mi-e martor că n-aş mai da copilul în ruptul capului.
- Atunci e foarte bine. Am adus cu mine o cerere de înfiere, însă, mai întâi o întrebare, vă rog frumos. Sunteţi căsătorit?
- Văduv, se încruntă mai cu asprime Achim.
- Şi copilul cine o să-l crească?
- Cum cine? Eu!
- Nu e de ajuns... 
- Mai e şi Saveta, minţi Achim prins la strâmtoare. Încă nu trecuse anul de când o înmormântase şi pe ea.
- Mama dumneavoastră?
- Da, minţi în continuare, nehotărât.
- Bine, aprobă domnişorul întinzând cererea. O semnaţi şi am terminat povestea.
Sesizându-i ezitarea, domnişorul deschise servieta cu care venise şi scoase de-acolo o tuşieră în care îl puse să-şi vopsească degetul arătător.
- Pe copil cum îl cheamă?
- Şofron.
- Să vă trăiască!
- Mulţam, se posomorî Achim amintindu-şi şi de ceilalţi feciori. Mai îmi dai o ţigară?
SIMION
Dar cel mai tare  avea să se încrunte Achim la moartea  feciorului său, Simion.Căci avea să se încrunte din toată fiinţa; din trup şi din suflet, din inimă, din sânge. Fiindcă avea să se încrunte pe toţi şi pe toate; pe sat şi pe oameni, pe biserică şi pe Dumnezeu; pe viaţa însăşi, ce-i aduse numai nenorociri.
- Mai bine să nici nu fi trăit vreodată, îşi făcuse Achim obiceiul să-i spună lui Şofron în zilele ploioase şi reci la fel de mohorâte şi triste ca sufletul său. Mai bine să nici nu mă fi născut vreodată şi nici lumea să nu fi existat.
Se spune că de atunci, de la moartea lui Simion, s-a păgânit, cu adevărat Achim, şi-a pierdut de tot încrederea în Dumnezeu. 
Că de atunci a început să se izoleze în vârful său de deal - sau în Culme, cum e numit locul său de casă, de către săteni - şi când, rareori, mai era văzut coborând în sat, o făcea numai alături de Şofron, la care ţinea mai mult ca la lumina ochilor săi.
Se spune că de-atunci, de la moartea lui Simion, au început să se sălbăticească Achim şi cu Şofron, iar mai târziu, satul întreg; până au ajuns Măgurenii ce-au ajuns.
Vai de ei! - asta nu se mai ştie cine-a mai spus-o - căci de la moartea lui Simion li se trage. Măgurenilor. 

PIATRĂ DE HOTAR 

L-a îngropat pe Simion în locul în care l-a găsit sfârtecat, ori poate numai mâncat, dacă murise cumva dinainte. De dihănii.
- Odihnească-se-n pace! a oftat încruntat Achim, încleştându-şi mâinile pe crucea masivă din lemn de gorun.
Acolo era chiar hotarul dintre Măgura şi Lazuri. 

CHIABURII 

“ Chiaburi din toate satele, păziţi-vă!”
Hârtia a fost prinsă de uşa bisericii în timpul slujbei.
Chiaburii de peste tot sunt speriaţi de moarte. Se aude că vin comuniştii cu colectivizarea. Şi nu vin oricum. Aduc cu ei bâte şi ciomege. Celor care au, le iau pământurile şi vitele din bătătură, iar pe cei care n-au îi înscriu în colectiv.
Chiaburii sunt strânşi la un loc şi trimişi în Bărăgan. 

PENTRU POMENIREA LUI SIMION ÎN  VECII VECILOR 

“Cu adevărat deşertăciune sunt toate, şi viaţa asta e umbră şi vis. Că în zadar se tulbură tot pământeanul; cum zice scriptura: când dobândim lumea, în groapă ne aşezăm, unde împreună sunt împăraţii şi săracii.” 
Pe la ora prânzului, vremea s-a mai dezmorţit, crivăţul de miază-noapte, ce nu mai contenea de trei zile, s-a domolit şi el pe neaşteptate încât, după toate frigurile şi degerăturile îndurate în faţa gropii mortului, celor ce se întorceau de la înmormântare nu le venea să creadă. 
Mai crunt suferise părintele Gâtlan care înghiţise frigul pe stomacul gol. Vorba cuvioşiei sale:”pregătit pentru luptă”. Lupta aceasta fiind pomana, la care Gâtlanul ocupa locul cel mai bun de la masă, locul de lângă foc. Pomana avea să se ţină într-un cort pe care Achim îl înjghebase în prelungirea şurii. Nu-i vorbă, putea să-i ducă, pe părintele împreună cu diacul şi cu alţi oameni de frunte, în casă, dar a ţinut să-i pună laolaltă pentru a-i vedea dintr-o singură ochire pe toţi, cum beau şi cinstesc întru pomenirea feciorului său.
Se pregătise Achim cu mâncare şi băutură cât pentru o nuntă; că doar cu nuntă înmormântase el pe Simion, Dumnezeu să-l ierte! nu apucase să se însoare.
- Pomană ca aceasta nici că s-a  mai pomenit, vorbeau cei mai bătrâni, ca să fie poftit tot satul la uspăţ.
Ba şi din satele învecinate începuseră să dea târcoale săracii şi ţiganii, simţind încă de departe mirosul bucatelor. Miros greu de îndurat pentru cei ce flămânzesc.
Aşa i-a prins pe cei mai vrednici Ajunul Crăciunului, fără să bată un clopot la biserică. De unde era să bată clopotele, când clopotarul şi crâsnicul se sprijineau de părintele Gâtlan; şi bine că se sprijineau, altfel ar fi căzut grămadă toţi trei şi ar fi deşelat pe diacul Gheorghieş, ce sforăia în spatele lor lângă foc.
Din când în când, părintele încerca să dea glas unui cântec bisericesc pe care nici el însă n-ar mai fi reuşit să-l înţeleagă, într-atât începuse să amestece limbile între ele.
- Zi, părinte, ceva să pricepem şi noi, fac pe supăraţii cei din apropierea sfinţiei sale, Dumnezeii lor de greci şi tătari! 
- Da, da, ceva pentru pomenirea lui Simion în vecii vecilor.
- Amen, reuşeşte doar să îndruge părintele. Apoi, venindu-i o idee, se ridică în picioare împărtăşind-o şi celorlalţi. Da’, cu aşa pomană, să mai tot moară câte unul prin sat. 

COLINDĂ  I
(un grup de patru copii din Măgura)
“- Asta-i sară, mândră sară.
- Ieşi tu, gazdă, pân-afară
De-l vezi pe Domnul Hristos
Cum coboară de frumos,
Tot pe scară, lemn de ceară,
Tot arzând şi luminând,
Şi pământul strălucind,
Pe oameni înveselind,
Lumea toată mântuind,
Pe diavoli în iad gonind.
C-asta-i sară de Ajun,
De Ajun şi Moş Crăciun!
Noi umblăm şi colindăm
Şi pe Domnul lăudăm.”
                        (I. Agârbiceanu - Strigoiul)
 
COLINDĂ  II
(Stăncoaia)
Colindă, colindă,
Bagă calu’-n tindă
Şi dă-i fân să roadă
Şi pupă-l sub coadă!
 
STĂNCOAIA 

Abia spre miezul nopţii a ajuns Stăncoaia la pomană. Crăcănată şi adusă de spate. Numai piele şi ciolane. Numai unghie şi păr. Venise după fii-său, Gavriil, şi-l găsise beat, dormind sub masă.
- Să-l laşi acolo, lele, a rugat-o Şofron cu voce blândă, dar hotărâtă. Se simte mai bine decât la dumneata.
- Ba nu! s-a opus Stăncoaia, trăgând de Gavril să-l scoată  de sub masă.
Gavriil s-a trezit în cele din urmă, dar de ridicat nu voia să se ridice.
- Mi l-aţi momit în casa voastră! şi-a scuipat Stăncoaia vorbele, cu ură, privindu-l ţintă pe Şofron.
Ar fi trebuit s-o lase-n pace, căci o ştiau demult pe Stăncoaia; şi cu toate acestea, a’ lui Gordun a turnat gaz peste foc.
- Iar i s-a urcat, nebunei, fetia la cap...
- Aşa să v-ajute Dumnezeu, spurcaţilor, cum n-am avut eu om, a răcnit Stăncoaia.
Ori de câte ori se făcea aluzie la faptul că ar fi rămas fată bătrână, îşi pierdea cumpătul, înnebunind de-a binelea. Blestemele ei cutremurau pereţii.
- Puroii şi buboaiele să vă mănânce, şi viermii nesătui! Să n-aveţi parte de odihnă nici sub pământ! Neamul şi viaţa să vi se stârpească! Sărăcia să vă pustiască, la toţi casele! Să n-aveţi ce pune pe masă, nici balega de la cal, nici căcărezele caprei!
Stăncoaia se măritase la 14 ani. Din cei ce fuseseră la cununia ei nu mai trăia nici unul, iar cei din ziua de azi ori nu ştiau, ori o făceau dinadins. Mirele îi fugise în prima dimineaţă după nuntă şi, de atunci, n-a mai ştiut nimeni de el. Nu era din satul lor, ci de undeva de pe malul Mureşului. Înainte, însă, de a pleca, apucase să-i răpească tinerei sale soţii fecioria, lăsând-o femeie pentru totdeauna. De aceea l-a şi aşteptat Stanca să se întoarcă înapoi.Cu asta a rămas ea, cu aşteptatul. În zorii zilei, când se deştepta, se ridica grabnic din aşternut sărind la geam. Privea în lungul uliţei până departe, în zare. Nici un semn? Nici un drumeţ cu pasul întins ce şi-a uitat, cumva, nevasta în cea mai fericită zi a sa? Nici un om călare pe un cal şarg, calul cu care fugise omul ei? Apoi, seara, după ce-şi termina treburile de peste zi, iară la geam. Nu se-arată nimic? O stea care cade, un fulger din senin? Un foc, o flacără nemaivăzută? Ghicitoarea, la care fusese să-i caute bărbatul, îi spusese că omul a’ să i se întoarcă, doar că, mai înainte, va trebui să vadă o lumină neasemuită dinspre zarea din care, acesta urma să se arate.
Aşa îi trecuse viaţa, aşteptându-şi bărbatul. Aşa înnebunise, năzărindu-i-se tot timpul că vede semne şi aude veşti. Iar acum, devenise bătaia de joc a celor din sat. A celor ce nici născuţi nu erau când şi-a pierdut ea fetia. A plecat tunând şi fulgerând blesteme. Ajunsă la poarta ogrăzii, şi-a mai întors odată capul înspre baracă.
- Câcaţi! 

PETRUŢ 

Pădurar la Măgura era unul Petruţ.
- Petruţ şi mai cum? fusese întrebat când au venit comuniştii la putere.
- Petruţ a’ Florii...
- Nu te-am întrebat al cui eşti, ci cum te mai cheamă! se răstise la el un secretar propagandist de la comitetul raional, unde-l chemase.
- Petruţ Cionca.
- Aşa? mârâise activistul bănuitor. Şi-atunci, cum se face că eşti al Florii? 
Preţ de câteva minute, Petruţ îl privise pe propagandist nedumerit. Răspunse, într-un târziu, scărpinându-se nervos, cu mâna dreaptă, prin buzunarul pantalonilor.
- Aşa a chemat-o pe mama.
La acest răspuns, secretarul cu propaganda izbucnise într-un râs prelung şi isteric, ceea ce-l nedumerise pe Petruţ şi mai tare.
În cele din urmă fusese poftit să şadă pe scaun, vocea celuilalt se mai potolise, nu mai era atât de răstită, în schimb, întrebările pe care i le pusese în continuare îl făcuse să transpire prin toate părţile. La un moment dat, nemairezistând interogatoriului, se ridicase în picioare, roşu ca racul.
- Eu, unul, domnule, protestase, n-am nici o avere şi nici n-am avut. Nu se poate spune că-s chiabur. Un bordei prăpădit şi-o  grădiniţă mică în spate. Iar în politică nu m-am băgat niciodată. Că nu era de nasu’ meu. N-am fost nici la ţărăniştii lui Maniu, nici cu legionarii lui Sima. Alţii or fost, dar eu nu.
- Stai jos, omule, nu te mai aprinde aşa. Şi nu te mai adresa cu “domnule”! Tovarăşul Nuţă mă numesc.Accentuase pe cuvântul “tovarăşul”. S-a terminat cu domnii. Îi înlocuim pe toţi, chiar şi pe tine. Doar pentru asta te-am chemat, să-ţi vedem originea, crezul politic. Căci postul tău, prin intermediul departamentului silvic, e susţinut de guvern. Iar acum, noi suntem guvernul şi vrem să ştim cu ce fel de oameni lucrăm şi pe cine plătim de la buget.
Petruţ încremenise pe scaunul pe care se reaşezase.
La despărţire, tovarăşul Nuţă îi mai adăugase:
- S-ar putea să te mai chemăm o dată sau de două ori, dacă va mai fi  nevoie. Să vii neîntârziat.
Reuşise şi Petruţ să mai îngaime câteva cuvinte.
- Dacă puneţi pe altcineva în locul meu o să ajung muritor de foame. 

LUPII 

În pădurea Măgurei nu sunt lupi. Aşa se ştie. Şi cel mai bine ştie Petruţ; de aceea el a fost şi cel mai mirat când a văzut fiara alunecând printre copaci, în apropierea casei sale. Lup să fie? Petruţ mai văzuse lupi, dar ăsta nu prea aducea cu ceea ce văzuse el. Altceva ce ar putea fi, s-a întrebat, nevenindu-i în minte nici o altă fiară cunoscută de el, auzită din bătrâni sau învăţată la şcoală, pe când era copil.
Primul gând i-a fost să dea fuga-n sat şi să anunţe oamenii, însă, după ce-a mai chibzuit, întorcând povestea pe toate feţele,  a hotărât să mai aştepte câteva zile şi pe urmă să anunţe raionul. Cele câteva zile au trecut, dar el a tot amânat, până când, într-o noapte mai geroasă ca de obicei, lupii l-au sfâşiat pe Simion, feciorul lui Achim. Abia atunci a luat Petruţ o bucată de hârtie şi un capăt de creion.
“Domnule Secretar”, a scris, apoi, amintindu-şi ceva, a şters “domnule” şi în loc a trecut “tovarăşule.”
Îi plăceau cuvintele stilate, pompoase, şi le sublinia totdeauna în “Scânteia”, la care se abonase de când îl făcuseră candidat de membru. Pentru ziar trebuia să coboare tocmai în Bulboaia,
8 km dus şi-ntors, unde i-l lăsa şoferul de pe cursă. De-aceea, mai tot timpul ziarele erau vechi de câteva zile, iar uneori, când era prins în treburi, şi de două săptămâni.
Şi tocmai acum nu-i trecea prin cap nici o frază mai întortocheată, mai academică, nici un cuvânt mai elevat. Continuă scrisoarea înciudat:
“... în pădurea Măgurei au apărut lupi. Sunt dihănii  grozave şi nu ştim de unde au venit, aşa dintr-o dată.”
Apoi, Petruţ descrise dihăniile pe toată pagina hârtiei.
“…pe lângă toate acestea, au privire piezişă şi scormonitoare ce-ţi îngheaţă  sângele-n vine, iar deasupra ochilor, lucru nemaivăzut, au sprâncene cu păr întocmai ca la oameni. Pe unul, Simion a’ lui Achim (Corbea e nume de familie), l-au mâncat cu haine cu tot. Ba i-au mâncat şi geamantanul care-i era din lemn. Achim zice să-i omorâm pe toţi câţi or fi existând, dar eu m-am gândit să nu o facem de capul nostru. Noi n-am avut până acum lupi în pădurea noastră şi nu ştim dacă avem dreptul să-i vânăm ori nu. De-aceea vă rugăm pe d-voastră să ne spuneţi ce să facem.

Petruţ Cionca, pădurar la Măgura”
“Adaog la cele ce-am spus că aceste dihănii au urechile lungi (mai lungi ca la măgari).

Petruţ Cionca, pădurar la Măgura”
 
POVESTE DE CLACĂ 

- ... am să v-o termin, se învoi moş Balmoş sugându-şi o măsea imaginară. Mare lucru nu mai e de spus, repetă, aşteptând tutun ca să-şi îndese în pipă. Ţăgară? Fie şi ţăgară, se amărî moş Balmoş.
Pufăi zgomotos de câteva ori din ea, apoi o aruncă scârbit strivind-o cu piciorul.
- Şi cum vă spuneam, continuă  moş Balmoş, l-au lăsat pe Ion ăsta, a lui Chiper, bătut şi gol în mijlocul arăturii la al şaptelea hotar de Agleş.
- Şi?
- Şi mai ce?
- N-a murit?
- De murit n-a murit, hârâi bătrânul trimiţându-şi scuipatul în cenuşa rămasă de pe urma focului. A rămas, numai, cu o zminteală la cap.Câteodată, duminica, în timpul slujbei, se mai  despoia de haine şi-o rupea la fugă pe uşă afară speriind femeile şi copiii.
- Câcat! ţâşni cuvântul din gura Stăncoaiei, apărută ca din senin acolo.
Privirile s-au întors spre ea, nedumerite.
- Ce vă holbaţi la mine ca viţeii? îi luă în primire Stăncoaia. Eu îl ştiu pe Balmoş de când era în scutece şi ţipa după ţâţa maică-si. Atunci a auzit povesta cu Ion a lui Chiper şi, de-atunci, altceva  nu scoţi de la el. Dar am să vă spun eu o poveste. Una de care să visaţi urât la noapte şi să vă câcaţi pe voi. Am să v-o spun pe aia cu omul meu. Voi nu l-aţi cunoscut pe omul meu. Nici Balmoş, de  se laudă cât îi el de bătrân, nu l-a cunoscut, abia de era în scutece pe-atunci. Moş Balmoş vru să intervină, dar Stăncoaia îl opri repezindu-l:
- Taci, moşneagu’ dracului, şi ascultă, ca să ştii ce înseamnă aia poveste. Şi ai de grijă, lumina aceea mare mi s-a arătat, iar ăsta-i semn că mi se va întoarce omul.
- Ce lumină, bombăni moş Balmoş, pufăind dintr-o ţigară pe care tocmai o ceruse.
- O lumină, iaca. Da’ tu de unde să ştii dacă te culci împreună cu găinile şi te scoli odată cu porcii? Ai să-l vezi când are să vină. Că n-a mai fost ca omul meu, altul. A fost cel mai vestit hoţ de cai din tot Ardealul. Şi de dincolo de Ardeal. Ştiţi voi ce-i aia, hoţ de cai? De unde să ştiţi, păcatele, că azi nu mai ai de unde să furi nici o mârţoagă. Nu ştiţi! Că i-au tăiat pe toţi. Dar atunci, erau cai boiereşti. Şi ce spun eu boiereşti? Împărăteşti erau.
Stăncoaia îşi aranjă mai bine scaunul cu trei  picioare pe care se aşezase, privind ţintă, cumva, prin peretele casei.
Cei din jur erau numai ochi şi urechi. Într-adevăr, Stăncoaia nu mai povestise, până acum, niciodată şi nimănui despre omul cu care susţinea că se nuntise. Iar dacă acesta fusese şi hoţ de cai, cu atât mai interesant.
Se aşternu tăcerea şi Stăncoaia îşi începu povestea, repezit, aşa cum îi era felul. 

LUMINA 

Toţi văzuseră lumina în afară de moş Balmoş care, cine ştie, poate avea dreptate Stăncoaia. A apărut într-o vineri chiar după apusul soarelui. Mult timp, după acest eveniment, nu s-a mai vorbit despre altceva. O parte din sat a susţinut că a fost un foc. Cealaltă ţinea morţiş că nici pomeneală, era vorba de o stea de pe cer. Cei cu focul nu erau nici ei, toţi, de aceeaşi părere. Că ar fi vorba de un copac uscat ce-a ars repede şi cu nădejde. Nu copac, ce copac, a fost un arhanghel al Domnului, să vestească sfârşitul lumii prin pucioasă şi foc. Sau Sfântul Arhanghel Mihail să lupte cu necredincioşii. Nici cei cu steaua nu stăteau mai bine. Unii erau de  părere că a căzut o stea, pur şi simplu, aşa cum se mai întâmplă să cadă; ceilalţi susţineau că n-a căzut, ci numai s-a apropiat, după care ar fi plecat, înapoi de unde venise.
- Hai că e prea de tot. Ce stea o mai fi şi aia?
- A văzut-o Dumitru a Tomii.
- Şi era chiar aşa în cinci colţuri?
- Nu. Spunea Dumitru că era ca clopul lui de cap.
- Cum să fie ca clopul? a sărit Petrişor a Tambii. El păscuse caii, în seara aceea, în apropierea locului cu pricina. Era mare cât o claie de fân, dacă nu şi mai mare, a precizat el. 
- Şi a căzut ori a plecat?
- A plecat. Că era cât pe-aci să se lovească de Doalmă. Pe urmă, o vreme, n-am mai văzut-o, se lăsase în Râpacudraci.. Abia după un timp am văzut-o iară, ridicându-se la cer.
- Să meargă careva până la Râpacudraci, a fost de părere unul.
Dar cine, că râpa era blestemată şi câte nu s-au mai întâmplat cu cei care-au trecut pe-acolo. 

RÂPACUDRACI 

Irimie a numit-o Râpacudraci. Irimie era căprar. Într-o zi, s-a gândit să-şi ducă săltăreţele în râpă, unde se găsea viţă sălbatică din belşug. Când s-a întors în sat, nu mai avea nici o capră. A ridicat din umeri şi şi-a scuturat cuşma. Pe urmă a-nceput să-şi numere negii din palmă şi de pe dosul mâinilor. A mai ridicat o dată din umeri şi-a spus că i le-au mâncat dracii.

DRACII 

- Ştiu, acum, ce fel de draci s-au aciuat în râpă, a spus Achim ascuţindu-şi securea. Da’ am să ţi-i mirui.
Şofron ascuţea pari de lemn. Îi usca şi-i călea la foc.
- Luaţi-mă cu voi, se tângui Gavriil gudurându-se pe lângă Şofron. Vreau să văd şi eu cum arată dracii. 

GAVRIIL 

Gavriil nu şi-a cunoscut părinţii. Tatăl îi murise înainte de-a se naşte el, împuşcat de grănicerii lui Horthy, iar maică-sa l-a dat Stăncoaiei, de mic; în afară de el mai avea şapte guri de săturat în casă şi nu mai putuse răzbi cu toţi.
Stăncoaia, neobişnuită cu copiii, l-a mânat şi l-a adunat ca pe-o slugă şi chiar mai rău.Aşa s-a născut Gavriil, mai tăntălău ca alţii, şi nu ştia nici să se supună ca să-i facă pe plac Stăncoaiei, nici să se împotrivească. A crescut cât muntele, de putea să tragă singur în ham la căruţă; şi el tot cu bâta era mânat de la spate. Până când l-a scos, odată, Şofron, din mâinile babei şi l-a dus acasă să-i oblojească rănile. Din ziua aceea Gavriil n-a mai vrut să plece de la Şofron. Vara şi până toamna târziu, dormea în ieslea vitelor, iar pe timpul iernii, îşi aşternea sub el un suman peticit şi se muta în târnaţ. Câteodată, prosteala îi tulbura într-atât mintea încât, atunci, umbla tot satul, de la o gospodărie la alta ori se înfunda în pădure şi nu se mai întorcea ziua întreagă, până când îl răzbea foamea.
Atât aştepta şi Stăncoaia, să-l vadă plecat din ograda lui Şofron, singurul loc unde n-avea curaj să-l caute pe Gavriil.  Îl căuta, scotocind tot satul, când îl ştia hălăduind, şi, dacă se nimerea să şi pună mâna pe el, îl croia cu un băţ pe spinare şi peste cap, ducându-l acasă unde-l încuia ca pe o pasăre în colivie.
- Ţine Şofron, împieliţatule! răcnea Stăncoaia plesnindu-l peste urechile mari, ca nişte plăcinte. Na Achim, putoareo! Că de-aia m-am chinuit să te cresc, ca pe-un taur de prăsilă, ca să fugi la străini, să se folosească străinii de tine după ce te-am îndopat cu de toate trăgându-mi mie de la gură.
- Nu da! se jeluia Gavriil. Nu mai da, nu mai plec.
Spărgea ferestrele ori smulgea uşa cu tot cu toc şi fuga, iară, la Şofron.
- Dar pe unde, păcatele, ai mai umblat, întreba Achim, numărându-i vânătăile de pe faţă.
- M-a prins acuşi hârca, sughiţa Gavriil căutând din ochi pe Şofron.
- Îi dus în peţit, la Oniţa, trebuie să sosească dintr-o clipită într-alta.
Stătea Gavril ca pe un jăratic până se întorcea Şofron acasă. Râdea inima-n el când îl vedea deschizând vraniţa de la drum. 

SEMNE 

Mult s-a mai rugat lui Dumnezeu Ilie Gândac (zis Chiaburu’), să-i dea şi lui un copil. Prost să fie, mai spunea câteodată - ajuns la disperare -, schilod să fie,  numai al meu să fie. Să ştiu pentru cine-am muncit şi-am adunat atâta avere.
Douăzeci de ani a făcut temenele, danii şi slujbe la biserică,  a împărţit bani săracilor şi-a dat de pomană cerşetorilor. A dat, a făcut şi-a aşteptat până şi-a pierdut orice speranţă. Şi abia după ce şi-a pierdut speranţa, s-a milostivit Domnul, slăvit fie-i numele, şi i-a dat-o pe Oniţa.
Ţi-e mai drag copilul venit la bătrâneţe. Aşa şi lui Ilie, dacă  te opreai să-l asculţi, fată ca a lui nici nu mai era alta sub soare.
- Vin feciorii tocmai din Drăgan şi din Plopiş să mi-o peţească, de la Ungureni, din Oarba…
Dar cel mai des o peţea Şofron, şi cei mai mulţi ochi pentru el avea Oniţa. Ceilalţi nu erau decât coate-goale; ori prea scunzi, ori deşiraţi, ochioşi ori prea graşi.
La început, Ilie n-a spus nimic, ce să-i pese lui  de cine-i plăcea fetii, însă, mai pe urmă, s-a mai răzgândit. De când cu moartea lui Simion zvonurile s-au înteţit.
- Nu bate vântul să nu mişte frunza! Ceva necurat e la mijloc.
- Poate, s-a opus la început Ilie răspunzându-le în acelaşi fel.Ce le pasă măgarilor de unde beau oile apă?
Dar în suflet i se strecurase, deja, îndoiala.
- De ce nu s-au mai dat lupii şi la alţii, de ce numai la Simion? Şi de ce nu i-a mai văzut nimeni de-atunci, parcă-ar fi intrat în pământ?
- Hm, a mormăit Ilie tulburându-se. Tu ce crezi, Doamne?
- Se spune că lui Achim şi feciorului său le-au  crescut nişte cârlige la mâini şi la picioare. De-aceea umblă cu pălmile înfăşurate în obială.
- De ce ţi-ascunzi pălmile, Achime? l-a întrebat Ilie, într-o zi, nemaistăpânindu-şi îngrijorarea.
- Lasă, bade Ilie, că acuşi o să ţi le ascunzi şi dumneata.
- Astea sunt semne, bade Ilie, sunt semne rele. 

ONIŢA 

Oniţa nu vedea nimic din toate acestea. Ea vedea numai flăcăul chipeş, înalt şi puternic, după care ar fi plecat şi în iad. 

TOVARĂŞUL 

Într-o zi, în sat şi-a făcut apariţia un tovarăş. Mai fusese odată, demult, şi-l cunoştea pe unul Achim Corbea. De aceea s-a şi dus tovarăşul , mai întâi, la Achim. Primise o sesizare despre un  fenomen curios ce se manifestase, într-o seară, deasupra satului Măgura.
- Ce-a fost? Cum s-a întâmplat? Nu cumva e vorba de vreun  proiectil ori grenadă uitată aici din timpul războiului? Nu s-au auzit bubuituri, zgomote?
- N... nu s-au auzit, s-a codit Achim. Numai de văzut a văzut fiecare altceva. Nici  nu ştii ce să crezi. Nu mai crezi nici ce-ai văzut cu ochii tăi. Un singur lucru e sigur, de când cu lumina aceea blestemată, în împrejurimi au apărut nişte lupi. Nişte lupi tare ciudaţi. Şi s-au mai petrecut şi altele.
Mâinile înmănuşate ale lui Achim au început să tremure la această amintire şi altceva n-a fost chip să se mai afle de la el.
Tovarăşul şi-a notat informaţiile într-un carneţel, a dat bineţe şi s-a dus să-l caute pe primar. Negăsindu-l, acesta fiind plecat cu  treburi tocmai la Huedin, l-a întrebat pe Ion a’ lui Chepeneag, care tăia lemne în curtea primăriei.
- De ce, tovarăşe a lui Chepeneag, pe o căldură ca asta, caniculară, purtaţi toţi cuşme ca-n miezul iernii?
L-a privit cel întrebat, l-a tot privit, neştiind dacă să-i răspundă sau nu. Nu-l mai văzuse prin sat şi nu-i venea la îndemână să stea la poveşti cu străinii.
- Ne-au crescut urechile ascuţite şi ţepoase, s-a hotărât până la urmă scoţându-şi cuşma brumărie de pe cap. 
Tovarăşul i-a privit urechile, stupefiat şi scârbit, şi s-a grăbit  să plece; părea că nu mai doreşte să afle nimic. L-a mai întrebat, totuşi, îngrozit poate şi curios.
- De ce nu mergeţi să vă consulte un medic?
- Pentru atâta lucru? s-a mirat a lui Chepeneag oprindu-se din lucru. Nu face să cobori şi să urci drumul până-n Bulboaia şi’napoi.
- N-aveţi medic în sat?
- În sat n-avem nimic, aparţinem de Bulboaia. N-avem nici dispensar medical, nici şcoală, nici cămin, cum au alţii. N-avem decât şandramaua asta de primărie cu primarul ei, mai mult plecat.
- Dar cu colectivizarea cum staţi? a continuat tovarăşul, din ce în ce mai uluit.
- N-avem. Suntem un sat mic şi cocoţat pe povârnişuri, pământul e sărac, nu prea e ce să colectivizezi pe aici.
- Dar cârciumă?
- Cârciumă da, avem. Că aşa-i spunem noi, cârciumă. Fiindcă ţuică cum fierbe Avram...şi vin cum dospeşte în butiile sale...Ne-am obişnuit să cumpărăm de la el, că părea mai bun şi ne adunam mai mulţi laolaltă. Şi de aia i-am spus cârciumă casei lui Avram.
- Da, da, a făcut, gânditor notându-şi totul pe carnetul său. O să se ia măsuri, tovarăşe a lui Chepeneag, te rog să-i transmiţi şi primarului când se va întoarce. Făcu un semn cu mâna pentru a întări cele spuse şi plecă precipitat lăsând în urmă praful şi fumul.
Frumos automobil mai avea şi  tovarăşul ăsta. Mare şi negru,  abia încăpea pe uliţa lor îngustă. 

NELINIŞTI 

De la o vreme se aud tot felul de vorbe. Iar vorbele sunt vorbe. Nu stau în loc. Odată pornite, trec de la o gură la alta, de la om la om, dintr-un sta în alt sat. După ce umblă cât umblă, vorbele se reântorc. Dar nu le mai recunoaşte nimeni, ele s-au schimbat, s-au transformat, încât, la întoarcere, par altele. 
În Bulboaia, de pildă, ori cu cine te-ai întâlni, te opreşte şi te întreabă:
- Ai auzit de Achim din Măgura?
- N-am auzit, ce e cu el?
- I-au murit toate neamurile. A avut cinci neveste, zece copii... şi pe toţi i-a-ngropat. Părinţi, fraţi, surori...tot. Nu i-a mai rămas decât Şofron. Se spune că nici ăsta nu mai are mult, fiindcă nu-i lucru curat. Pe frate-său, Simion, l-au mâncat lupii. De-atunci se întâmplă numai lucruri necurate în sat.
În Şăureni nu te mai aşteaptă nimeni să te întâlneşti, întâmplător. Aici, fiecare caută pe cineva cui să-i spună vestea.
- Ai auzit, lele?
- Nu. Ce?
- Despre Măgureni.
- Nu ştiu nimic.
- La noi toată lumea ştie. Se spune că le-au crescut copite. Şi păr. Pe burtă.
Curiozitatea te împinge, poate, mai departe şi ajungi în Bănişori. Speriaţi, oamenii te vor întreba toţi o dată.
- E adevărat ce se spune despre Măgura?
- Ce? Doar n-au bombardat-o.
- Bine-ar fi. Dar nu-i asta. Am auzit că cine terce prin sat ia asupra lui un blestem groaznic. Acolo domneşte puterea Satanei. Noaptea, pe-ntuneric, ies dracii de prin râpi şi-i mănâncă pe bătrâni, pe copii şi tot ce mai întâlnesc în cale.
În sfârşit, te întorci în Măgura. Însă veştile au ajuns mai repede decât tine. Şi sunt mai alarmante decât în oricare altă parte. Căci, aici, în Măgura, nu se mai aventurează nimeni în afara satului.
- Dacă te prind cei din Bulboaia, ori alţii, te întorc’ napoi. Altfel, îţi zdrobesc fluierele picioarelor cu ciomegele.
Măgurenii sunt neliniştiţi. 

ÎNŢELEGEREA 

- Să laşi fata mea în pace, i-a spus Ilie feciorului lui Achim.
- Ba n-o las! a răspuns feciorul.
- Am să te lovesc cu securea în cap dacă te mai prind noaptea, intrând ca hoţul în ogradă la mine.
- Loveşte, bade Ilie, loveşte-mă. Dacă îi putea... 

ILIE CHIABURUL 

De când şi-a arătat duşmănia pe faţă, Ilie ocolea să mai dea ochii cu feciorul lui Achim. Când se nimerea să se întâlnească pe uliţă, Şofron îl sfredelea cu privirea de-i urca, lui Ilie, tot sângele-n obraji, învineţindu-l. Ceea ce lui Ilie nu i se întâmplase nici când fusese ameninţat cu deportarea şi confiscarea averii.
- Are căutătură de fiară.
- Aşa îl vezi tu, tată, îi reproşa Oniţa.
 
RĂSPUNS 

Abia după doi ani de la plângerea sa la raion, i-a venit lui Petruţ răspunsul. I l-a adus unul, Ţucală, repartizat chiar atunci miliţian la Măgura. Până la raion s-a auzit că la ei se petrec lucruri în afara firii şi a legii. Oamenii s-au încruntat. Ce să caute ăsta aici? Ce nu-şi vede de treburile sale? Pentru ei era un străin ce urma să-şi bage nasul în intimităţile lor.
- Poartă pistol, ca şi Nicoară din Bulboaia...
Petruţ desfăcu nerăbdător plicul şi citi. Iar ceea ce citi nu-i plăcu deloc. Află că scrisoarea sa ajunsese, după aproape doi ani, tocmai la Comisia Monumentelor Naturii. De unde-i venea şi răspunsul. Cercetă ştampila de pe timbru: Bucureşti. Apoi află că cei de la Comisie erau interesaţi de animalele descrise de el “cu toate că”, îi atrăgeau aceştia atenţia, “organisme descrise de dumneavoastră nu aparţin nici unei specii cunoscute din fauna ţării noastre sau din afară. Se pare că unele amănunte sunt mult exagerate, datorită unui posibil concurs de împrejurări...”
- Va să zică, am “exagerat”! Cum vine asta, se supără Petruţ. Doar nu eram beat. Încă nici nu le-am scris cum arătau în toată grozăvia lor.
“Cu toate acestea”, află în continuare, “vom trimite doi din experţii noştrii la faţa locului, de care, vă rugăm să vă ocupaţi personal”.
În final, mai află că Pădurea Măgurei figura de mai mult timp într-un plan de trecere a ei în rezervaţie naturală şi era avertizat să aibă grijă de “acele exemplare”, explicându-i-se că şi în cazul, mult mai plauzibil, al unor lupi obişnuiţi, vânarea lor era interzisă prin lege.
După ce termină de citit, rămase o vreme pironit locului, neştiind ce să facă. Până când adormi cu capul pe masă. Când se trezi, ca şi când îi venise o idee prin somn, îmbrăcă la repezeală sumanul, îşi puse cuşma şi ieşi repezit, îndreptându-se spre Culme, unde locuia Achim. 

ÎNFRUNTARE

Petruţ se certa cu Achim în ograda celui din urmă. Achim omorâse patru din cei cinci lupi, câţi susţinea că au fost de toţi - şi Petruţ nu se îndoia de spusele sale, ştia cât umblase Achim, în ultima vreme, ziua şi noaptea, pe urmele lor. Acum se înfruntau pentru cel care încă nu fusese răpus.
- Pe ăsta lasă-l, l-a rugat Petruţ.
Achim însă n-o ştia decât pe-a lui.
- N-auzi că nu pot, m-am jurat pe mormântul lui Simion.
- Te-ai jurat...rău te-ai jurat. Şi rău faci că te opui legilor. Au să vină experţii şi n-au să mai găsească tezaurul.
- Nu spuneai că oricum voiau să facă rezervaţie? Cu lupi sau fără lupi?
- Am spus, se enervă Petruţ, dar acum vor s-o facă tocmai pentru asta. Mai gândeşte-te, Achime, mai chibzuieşte.
- M-am jurat, de câte ori să-ţi spun?
- Lupii nu sunt numai ai tăi ca să faci ce vrei tu. Sunt...sunt...
- Nu, se opuse Achim, sunt ai lui Simion. Toţi!
- Bine, încheie Petruţ, dar să ştii că, dacă te prind prin pădure, trag cu puşca.  Am autorizaţie; şi n-am să-mi pun eu pielea-n băţ pentru un încăpăţânat ca tine.
Ieşi pe poartă, făcând semne de ameninţare.
- Noroc! strigă în urma lui Achim.
- Noroc o să-ţi trebuiască ţie, i-o întoarse Petruţ peste umăr. Începând cu ziua de astăzi, să te fereşti din calea mea!
- Dumnezeu să-mi ajute, că eu, cât pot, o să mă feresc.

POPA HÂRDĂU’ 

Nu-l chema Hârdău’ pe popă, dar cine să-şi mai amintească de numele lui căci, pe faţă, îi spuneau părinte iar când vorbeau despre el, toţi pomeneau de Hârdău’.
Hârdău’ ne-Hârdău’, popa nu dusese niciodată grija zilei de  mâine până acum.
- Acum parc-au înnebunit cu toţi, se văita părintele, mângâindu-şi pântecele umflat. Mă trezesc duminica, la slujbă, că-mi vin numai moşii şi babele surde, ca şi cum eu sunt pus aici să predic pentru pereţi şi icoane.
- De, părinte, s-a ticăloşit lumea, ştiu mai bine cărările cârciumei, căci sunt mai bătătorite.
Dar nu de venitul lor la biserică îi era popii, ci de altele. Vorba  e că nu se mai făceau molitve şi slujbe pentru boală ori pentru alungarea strigoilor şi-a moroilor, nu mai cerea nimeni dezlegări de jurăminte; la spovedanie nu mai veneau nici copiii; tocmai la spovedanii, când putea şi popa să se aleagă cu vreo zburătoare ori vreo sticlă de ţuică, aşa ca pentru spălarea păcatelor. De morţi nu-şi mai aminteau. Chiar dacă o făceau, nu mai dădeau parastase şi pomeni, asta îl făcea pe părinte să-şi amintească de ulcelele cu vin alb ori sângeriu.
Unde sunt vremurile când de bobotează, se ghiftuia Hârdău’ cu supe şi sarmale cu smântână, cu găluşti şi cu fripturi prăjite pe jăratic. Şi câte altele. Acum nu-l mai pofteau la masă, umbla prin case cu maţele goale gata să leşine de foame la fiecare pas.
S-au zgârcit oamenii dintr-o dată? S-au păgânit?
Şi-apoi, Şofron le-a întrecut pe toate. După ce că a furat-o pe Oniţa, noaptea, din casă, şi-a lăsat pe tată-său, Ilie, într-o baltă de sânge, nici n-a venit la biserică să aranjeze pentru cununie. Au trecut numai pe la primar.
- Suntem legali, i-a aruncat-o în faţă Şofron.
Oho, dar a lăsat-o şi grea, bătu-l-ar Dumnezeu. Bine i-a făcut Ţucală,  miliţianul, că l-a amendat; păcat că nu l-a băgat şi la închisoare, botosul dracului, să se înveţe minte.
Mai întâi, popa s-a bucurat când a aflat că Şofron a luat cu forţa pe Oniţa din mâinile lui Ilie. Se aştepta să vină rugător la el, pentru cununie. Să-şi ceară iertare pentru că îl luase de gât la pomana lui Simion, că l-ar fi iertat. Aşa însă, Hârdău’ s-a înfuriat  mai tare şi l-a pomenit în biserică, după predică, făcându-l sălbatic şi ucigaş.
Şofron n-a dat importanţă ocărilor popii, numai Măgurenii se temeau să nu iasă ceva şi din asta. 

MĂGURENII 

Nu mai ies Măgurenii, seara, pe uliţă la vorbă. Nu mai merg nici duminică la biserică şi nu mai ţin clăci şi hore. Dimineaţa, înhamă caii cu noaptea-n cap, furişându-se fiecare la pământurile sale. Geamurile şi le-au înfundat cu cârpe. Sărbătorile şi le petrec în casă. În cârciumă nu mai bea decât Avram. Când se întâlnesc noaptea pe drumuri, se iau la bătaie şi scot cuţitele.
Rău. Rău au ajuns Măgurenii. 

ŢUCALĂ 

Ţucală a intrat în Măgura băţos şi înţepat ca o cazma; cu pistolul atârnând de şold, îmbrăcat în uniformă nouă. Pantalonii îi erau călcaţi la dungă. Nasul nu i se mai vedea că era dat pe spate.
- Ei, am să fac ordine-aici, fire-aţi ai dracului de unguri!
- Ungur eşti tu cu neamul tău, i-a strigat Stăncoaia din ogradă. Ăsta-i sat de rumâni, câcatule, ori ai orbul găinii?
- Taci, ţaţo, că te arestez cu tot cu limba ta aia crestată.
- Ba s-o arestezi pe mumă-ta, tolomacule!
- N-auzi să taci? C-am să-ţi trag o amendă de te calicesc pe  câte zile vei mai fi având de trăit.
L-a luat popa Hârdău’ în găzduire până îi vor face oamenii postul de miliţie.Avea popa, în casă, o fată de măritat. Şi ar fi dat-o oricui numai să i-o fi cerut. Căci vorba lumii n-a cruţat-o nici pe ea. “De aşa ciumă se spăriu şi vrăbiile când iese afară, pe prispă.” Se uita popa le ea şi se crucea cât de bine putea să-i semene odrasla unui cioroi ce-i pusese burlanele la acoperiş.
Primul act de ordine pe care l-a făcut Ţucală a fost să amendeze pe toată lumea, pentru agitare şi conturbarea liniştii publice. Numai că oamenii nu voiau să-şi plătească amenzile şi asta îl înfuria pe Ţucală miliţianul, căci îşi vedea ştirbită autoritatea. I-a meninţat cu procuratura, i-a ameninţat cu bătaia şi cu pistolul. A trecut şi la sechestrări de bunuri în contul amenzilor. Aşa se face  că lui Toader a lui Bouţ i-a sechestrat o iapă cu ochii umflaţi de ulcior şi părul mâncat de molii; şi i-a murit în timpul sechestrului. Toader i-a spus să-i ţină o sută de lei, amenda, şi să-i dea rest, pe iapă, nouă mii şi nouă sute.
- Ce-ai spus, hoţule? şi-a ieşit din fire Ţucală. Mă jefuieşti ca la drumul mare?
Parcă să-i facă înadins, de când a venit miliţianul în sat, oamenii se încăierau între ei mai tare ca oricând. Într-o seară, în  timp ce se întorcea, puţin cam făcut, de la Avram, s-a pomenit cu un par în moalele capului.
A doua zi dimineaţa şi-a luat bonierul, pistolul şi s-a cărat din Măgura. Dar nu aşa precum venise. Ajuns lângă piatra de hotar, s-a întors, ameninţând cu pumnul.
- Am să mă întorc, fire-a-ţi ai dracului de sălbatici. Cu tancul am să vă dărâm bordeiele.
Apucaseră, însă, şi lui, să-i crească urechile mari, ascuţite şi cu vârfurile păroase. Din care pricină, în timp  ce trecea puntea peste pârâul dulce, spre Bulboaia, i-a căzut chipiul în vale şi dus  a fost, fire-ar al dracului.

CĂTRE COMISIA MONUMENTELOR NATURII 

“Tovarăşe Secretar,
eu am aşteptat sosirea grabnică a experţilor pe care mi i-aţi promis dar ei n-au ajuns şi acum e  prea târziu să se mai facă ceva pentru monumenţi.
Astăzi l-am găsit şi pe ultimul ce mai rămăsese în viaţă, răpus într-o groapă, de nişte pari ascuţiţi la amândouă capete. Mâna lui Achim a fost şi nu l-am prins, că poate l-aş fi puşcat. Asta în legătură cu lupii.
Însă eu altceva doresc să vă aduc la cunoştinţă. Fapte mult mai grave, în legătură cu situaţia de la noi. Am cerut ajutor şi raionului, dar s-ar putea să spună că nu sunt normal şi vă scriu şi dumneavoastră fiindcă s-ar părea că există o legătură cu dihăniile ce vi le-am descris în scrisoarea mea anterioară. 
În Măgura parcă au înnebunit cu toţii. În fiecare zi se bat şi se taie cu cuţitele şi cu ce mai apucă. Ieri, şi-a dat duhul unul, Grigore, l-au spintecat cu o coasă, iar alaltăieri, au necinstit-o pe fata popii.
Ne-au crescut gheare la degete iar părul ne-a căzut şi, în loc, ne-a cresut altul pe tot corpul şi de toate culorile. La câţiva le-au ieşit cozi, prin pantaloni afară ori pe sub fuste. Lui Achim şi feciorului său li s-au lungit boturile de câteva palme. Din sat nu mai  putem ieşi căci ne omoară cei din vecini. Faceţi ceva cu noi că altfel ne prăpădim toţi.

Petruţ Cionca, pădurar la Măgura” 

Un singur lucru îi scăpase lui Petruţ. În ce fel va proceda ca să ajungă la poşta din Bulboaia pentru a-şi trimite scrisoarea.


IARNĂ 

O iarnă fără seamăn de aspră şi geroasă se abătu, în anul acela, asupra Măgurenilor.

TEOFIL 

Uşa se deschise şi Şofron intră, tropăind, împreună cu frigul ascuţit, ţinând în mâini căldarea cu apă caldă. De păr, de sprâncene, de mustaţă, îi atârnau ciucuri albi de gheaţă.
De cum intră, presimţi că se petrecuse ceea ce toată ziua aşteptase. 
Numai de moşit nu m-am mai ocupat, gândi lăsând căldarea jos, lângă uşă, şi se apropie în vârful picioarelor ţinându-şi respiraţia. Ajuns lâgă patul lăuzei, privi între picioarele acesteia, unde, pe cearceaful năclăit de sânge, mişca o făptură mică şi negricioasă. Preţ de câteva secunde, stătu încremenit fără ca, măcar, să clipească. Ceea ce pe femeie o sperie, crezând mai întâi, că s-ar putea să i se fi întâmplat ceva copilului.
- N-are nimic, încercă s-o liniştească Şofron, privind din nou la rodul femeii. Şi-al său. O să-l botezăm Teofil, după numele lui bunicu-tău, şopti apoi, ridicând puiul în braţe şi arătându-i-l Oniţei care-l privi năucă şi buimacă. Ei, dar ce-ai rămas aşa holbată, o întrebă, poate vrei să-l deochi?
Se întoarse cu spatele la femeie şi mângâie afectuos boţul de carne vie cu părul său lung şi bogat ce-i crescuse pe braţ până în podul palmei.
- O să-l botezăm Teofil! repetă şi începu să se plimbe încoace şi-ncolo, uitând de lăuză şi de căldarea cu apă caldă, uitând şi de Achim ce-l aştepta răbdător afară, cu securea înfiptă în tăietorul de lemne.
După care, brusc, îl apucă râsul acela în hohote. Sunete groase şi gâlgâite ce sparseră încăperea, răzbind în ogradă, căzând peste Măgură, furişându-se în fiecare casă până când umplură satul întreg, cutremurându-l.
Trecură chiar de Măgura până dincolo de sârmele ghimpate, în satele vecine, povestesc îngroziţi cei ce le-au auzit.























NEBUNUL, ANDRAȘ






Moş Andrei nebunu'
Noaptea pe la unu'
Trage cu tunu'
Şi mănâncă maţele
Şi împuşcă raţele



Pe nebunul Andraș l-au omorât ţiganii în timp ce era pe baltă la pescuit. Eu nu m-am dus la înmormântarea lui. În timp ce-şi urmărea pluta cu vârful vopsit în roşu, ţiganii i s-au strecurat în spate şi i-au înfipt cuţitul chiar în inimă. Propriul său cuţit din auzite. I l-au luat dintr-o teacă ponosită ce-i atârna de şold. L-au înjunghiat, ce mai.
Nu, nu e sigur că nebunul era Andraș. Cum la fel de nesigur e că Andraș era mai mult sau mai puţin nebun. Mai mult lunatec, da, sau mai degrabă. Insă lumea îl făcea nebun. Mai ales copiii. Strigau după el. Ori aruncau cu pietre.
La înmormântarea lui nu m-am dus că-mi era frică de morţi. Şi de cosciugele lor. Şi nici nu-mi amintesc dacă l-a îngropat un popă Ortodox sau un preot Catolic. Nu mi-o fi spus nimeni. N-aveam decât 8 ani pe vremea aceea, mă speriam şi de umbra mea, noaptea mai ales. Nu treceam pe lângă cimitir de unul singur. Mai degrabă m-aş fi dus la biserică.
Ce nu-mi plăcea la biserică era mirosul de tămâie, fumul de la lumânări şi statul în picioare. Mereu cu ochii-n patru si când vedeam pe alţii făcându-si cruce, hop si eu. Unii-şi făceau cruci de nu mai terminau. După cât de păcătos se simţea fiecare.
Preferam pescuitul.
- Gata, s-a terminat! a făcut mama. A făcut si tata. Ce vrei, să te-njunghie şi pe tine ca pe nebunul Andraș?
Mai avusesem de-a face cu ţiganii pe baltă. De câte ori... Ne luau beţele, mărunţişul din buzunare şi ţigările. Foarte rar hainele de pe noi şi niciodată viaţa până la întâmplarea amintită mai sus. Pe vecinul de peste drum, pe Gyuri, care era cu doi ani mai mare ca mine, l-au lăsat în curu' gol şi, taică-său, când l-a văzut, i-a aruncat cârpa cu care tocmai îşi ştergea lanţul de la bicicletă. I-a spus că deocamdată nu-şi poate permite să-i cumpere alte schimburi.
Pe cei ce l-au omorât pe nebunul Andraș, i-au condamnat cu căte 20 de ani de închisoare. Erau fraţi. Unul din ei şi-a tăiat venele în celulă iar celălalt a ieşit după 5 ani. Lae. Probabil de la Nicolae. Din cănd în când se mai dădeau amnistii şi graţieri. Raţiuni de stat si popularitate. De echilibru social. Trebuia testată vigilenţa cetăţeanului. Când a ieşit, Lae, s-a pomenit aşteptat o hoardă de ţigăncuşe abia intrate în pubertate. După nici două zile, s-a îndrăgostit nebuneşte de Esmeralda şi a şi cerut-o de nevastă părinţilor acesteia. Esmeralda avea 13 ani. Iar părinţii fetei i-au spus-o negru în faţă. Fata trebuie cumpărată. N-am bani, a zis Lae. Atunci du-te şi te spânzură, a primit replica. Fără bani nu se face nuntă. Aşa că Lae s-a dus şi s-a spânzurat, într-o noapte, de craca unui cireş în faţa bordeiului în care locuia Esmeralda. Se prea poate că Dumnezeu i-a făcut dreptate nebunului Andraș.
Nici la înmormântarea lui Lae nu m-am dus.
M-am mai dus, în schimb, la pescuit. Mai pe furiş, mai pe aşa, fără încuviinţarea mamei. A tatei. Peştii îi dădeam vecinilor sau îi aruncam pisicii. Dar cu fereală. De când am avut accidentul. Mă lovise o maşină pe trecerea de pietoni. Încercam mereu să mă întâlnesc cu Andraș. Voiam să-l întreb neapărat, între patru ochi, despre anumite lucruri. Voiam să-i cunosc părerea. Si mai voiam să-i cer iertare că strigasem după el si aruncasem cu pietre. Dar n-am avut şansa să-l întâlnesc. Incă. După povestea cu ţiganii, Andraș a mai rărit-o cu pescuitul. Deşi nu sunt sigur. De fapt şi bălţile s-au mai rărit, începuseră să fie asanate. Stătea mai mult pe-acasă, învârtindu-se prin grădină. Andraș. Crescuseră bălării la el. Alţii spun că l-au văzut cutreierând periferiile după noi ochiuri de apă. Uneori îl pândeam pe străzi neştiind după ce colţ ar putea să apară. Il cunoşteai după mers. Că mergea săltat. Mergea ca şi cum ar fi trecut un pârâu pe o punte de pietroaie. Cu paşi foarte mari. Pe cap purta un basc aproape negru, îndesat peste urechi iar de curea îi atârna cuţitul cu lamă lungă şi ruginită, vârât într-o teacă de piele. Din câte se ştie nu vorbea. Nici nu era mut. Saluta doar, cu palma deschisă la tâmplă, milităreşte.
Poate din cauza cuţitului îi spuneau oamenii nebun. Ce cuţit, se mai minunau. Ce cuţit lung şi ruginit. Procurorul a vrut să i-l reţină ca probă la proces, însă Andraș nu s-a învoit, aşa că îl poartă şi acum tot la curea, bălăbănindu-i-se pe lâgă şold.
Ori poate din cauza înfăţişării. Deşi nu avea o înfăţişare ieşită din comun. Eventual cizmele din cauciuc, procurate de la fabrica de gumă, pe care le purta indiferent de anotimp şi stare a vremii.
Sau poate că-i spuneau nebun din cauza privirii. A ochilor mari şi întunecaţi, înfundaţi în orbite. Care te sfredeleau. Până ţi se urca sângele-n cap. Ori poate-l numeau nebun din toate aceste motive la un loc şi încă altele. Numai la înmormântare, când l-au bocit o mână de babe, nu i-au mai spus nebunu', ci "bietul Andraș". Personal, eu nu le-am auzit dar se zice.
Câte nu se zic.
După ce toate bălţile din periferia noastră au fost asanate, pe locul lor s-a construit o termocentrală pe cărbune. Cărbune de slabă calitate, în jurul termocentralei s-au adunat muntţ întregi de steril. Peisajul cartierului s-a schimbat radical.
Într-o altă zi, m-am întâlnit cu un fost coleg de serviciu al tatălui meu ce lucra tocmai la termocentală.
- Salut! zic.
- Salut! zice si el.
- Ce mai faci?
- N-o să-ţi vină să crezi, mai zice el, dar din când în când, apare ca din senin, în tabloul central, un bătrân fioros. Are o coasă în spinare iar la şold îi atârnă o sabie cât toate zilele.
- Ăsta e nebunu' Andraș, i-am răspuns. Coasa aceea e un simplu băţ de pescuit, iar sabia, un cuţit cu lama mai lungă şi ruginită. Probabil era în căutarea unei bălţi.
- Eşti sigur? a făcut el stupefiat. De unde-l cunoşti?
- Bineînţeles că-l cunosc. L-au omorât ţiganii cu vreo 20 de ani în urmă. Locuieşte la mine-n cartier, dincoace de calea ferată.
- Du-mă până la el, m-a rugat fostul coleg al tatălui meu.
- Bine, te duc, am zis eu.
- Mâine?
- Mâine.
- Si de ce-şi caută balta tocmai în termocentrală?
Aşa că ne-am dus mâine. Insă ori nu era acasă ori n-a vrut să ne deschidă. Căsuţa era din pământ, joasă şi părea atât de şubredă încât aveai senzaţia că o să se prăvălească în capul primului îndrăzneţ ce-i va călca pragul. Am întrebat o babă ce-a trecut pe lângă noi, dar nu ştia nimic. A zis doar "bietul Andraș". Pe urmă am întrebat un moşneag care şi el trecea pe lângă noi. Nu ştia nici el nimic. Pe urmă am fost noi acostaţi, de data asta, de un bărbat cu obrazul smead, lung, puţin deşirat, purta un palton cafeniu. Ne-a explicat că îl văzuse pe Andraș cu două ceasuri mai devreme, trecând podul peste Calea Şagului. Mergea, probabil, la pescuit.
- Păi ce, e dus cu pluta? a întrebat fostul coleg de serviciu al tatălui meu. Pe o vreme ca asta?
- Aşa spunea şi lumea despre el, că ar fi fost nebun.
- Bietul de el, a făcut o altă babă, trecând pe lângă noi.
Ploua mărunt şi ar fi trebuit să fie un frig pătrunzător. Ne-am despărţit.
- Şi totuşi, ce voiai cu Andraș? am întrebat înainte de a ne despărţi.
- A, nu mare lucru. Am cunoscut deunăzi un tip, Lae. M-a rugat, în caz că întâlnesc un pescar nebun, Andraș, să-i transmit ceva. Era foarte insistent. Poate altă dată.
- Da, poate, am zis eu, devenit dintr-o dată nepăsător.
Nu l-am mai văzut pe Andraş de-atunci şi nici de alţii n-a mai fost văzut. De fapt, la puţin timp după încercarea mea de-a-l întâlni în propriul bârlog, casa i-a fost demolată. Iar pe locul ei s-a ridicat un bloc muncitoresc cu patru etaje.



















ALFA






Adormise sub coroana umbroasă a unui stejar cu ghindă. Răcoroasă (despre umbră), ghinda începuse să cadă şi să se împrăştie pe pământ, nu o mânca nimeni, porci nu existau decât dincolo de barieră, dincolo de barieră nu ieşea nimeni, după lege.
E impropriu spus adormise. Androidul se debranşase, de fapt, de la nivelele energetice superioare, fixându-şi deşteptătorul intern pentru 5 pm fix. De fapt!
Aşa-l găsiră cei doi. Adormit sau debranşat, pentru ei era totuna. Se apropiară cu paşi exageraţi de mărunţi, şovăielnici şi precauţi, de parcă nu un zeu (zeu - persoană înzestrată cu însuşiri fizice şi morale excepţionale) se odihnea sub stejarul acela plin de seminţe, ci o sălbaticiune sângeroasă, feroce, scăpată cine ştie cum, dincoace de zidul protector (barieră) ce înconjura ţinutul dintre fluvii. De fapt.
La început, femela – umanoidă - nici nu voise să audă de întâlnirea cu androidul. Însă, la insistenţele şi argumentaţiile masculului – umanoid şi el - cedase. Câte puţin. Se ţinea încă la o oarecare distanţă, ascunzându-se pe după trunchiurile mai groase ale copacilor, stejari modificaţi genetic, cu frunza veşnic verde şi ghinda proaspătă, tresărind la orice zgomot, aievea sau numai imaginat.
- Ce-a fost? Aiii…
- Ce-a fost a fost, repetă masculul în şoaptă, ca un ecou.
- A fost ceva…
- Nu, n-a fost, decât imaginaţia ta…
Să-i fi văzut, androidul s-ar fi amuzat copios dacă ar fi ştiut să se amuze. Sau ar fi râs dacă ar fi ştiut să râdă. Dacă râsul, umorul în general, nu şi l-ar fi dezanexat din sistem, ca fiind fără obiect în ultimele sute de ani. Mii de ani. Măcar pentru stângăciile gesturilor, femela făcându-i masculului tot felul de semne disperate, iar masculul, un umanoid, frecându-şi mâinile cu nervozitate, transpirând ca după o baie de abur. De fapt. Măcar pentru mersul lor împleticit şi nesigur ca şi cum ar fi alergat într-una în ultimele două zile de când nu mai trecuseră pe la laboratoare. Măcar pentru înfăţişarea lor bizară dată de şorţurile din frunze şi nuiele, atârnate pe ei în pripă cu menirea evidentă de a le ascunde anumite părţi anatomice ale corpului a căror funcţionalitate abia o descoperiseră.
Însă androidul dormea (dus), sau zăcea numai, visând ori reevaluând.
Ajuns lânga Zeu, bărbatul (masculul) nu mai fu atât de sigur că voia să-i pună întrebările care-l rodeau în ultimele zile, cu atât mai puţin să-l trezească. Stătu în cumpănă minute în şir, schimbandu-şi greutatea trupului de pe un picior pe altul. Abia după ce bătăile inimii i se mai potoliră şi-i reveni respiraţia, îndrăzni să-l strige reţinut:
- Zeule…
Apoi, după mai bine de cinci minute, să-l mişte uşor de umăr.
- Zeule!
N-avea nici cea mai vagă idee de structura interioară a androidului, altfel ar fi renunţat de la bun început, scutindu-se de toate emoţiile prin care trecea. Continuă sa-l mişte şi să-l strige.
- O să iasă rău de tot, îl atenţionă femeia (femela) pitulată în spatele unei movile de pământ. Rău de tot…
- Sst, îi făcu semn bărbatul cu degetul la gură, vreau să mă concentrez.
Se concentră o vreme după care îşi pierdu răbdarea şi începu să-l zgâlţâie pe Zeul adormit, cu toată puterea.
- Până la urmă o să se trezeasca el, nu se poate.
- Şi-o să fie vai de noi…
- De ce vai de noi?
- Ştii bine de ce vai de noi…
- De ce nu vai de tine?
Iar dacă androidul se deşteptă, în cele din urmă, făcând-o pe femeie să închidă îngrozită ochii, iar pe bărbat să sară speriat câţiva paşi înapoi, salturi adică, a fost o pură coincidenţă. Meritul era al eficienţei tehnologice cu care fusese construit mecanismul ceasornicului intern. Al secundarului imaginar ce marcase sonor (la fel de imaginar) ultimele secunde. Trei, două, una, niciuna. Clic. Acces la rezervele energetice centrale simultan cu reiniţializarea stării de veghe. Din nou operaţional.
Androidul se trezi aşa, nici moleşit, nici descumpănit, nici impresionat de ceea ce văzu. Înregistră doar, în prima fază, respectându-şi algoritmul, datele ce i se ofereau, stocându-le în memorie şi prelucrându-le cu viteze ameţitoare.
Doi stropi din saliva bărbatului îi căzuseră undeva lângă baza nasului, îi şterse cu o încetineală şi meticulozitate voită pentru a nu-i speria mai rău decât erau deja, pe cei doi oameni, în psihologia şi morfologia cărora semnalase modificări şi perturbaţii majore.
Sesizându-i mişcarea, bărbatul mai făcu doi paşi înapoi, instinctual, ajungând tocmai în locul în care femeia îşi găsise refugiul de ultima clipă, se impiedică de ea, ceea ce îi dezechilibră pe amândoi şi căzură printr-o bufnitură, speriind câteva gângănii inofensive, gândaci cu elitre de smarald, şi alertând o coţofană ce-şi luă zborul de pe ramura unui arbust din apropiere.
În zilele înnourate, bariera aeriană trebuia coborâtă până la limita prădătorilor de uscat, însă păsările puteau trece nestingherite înainte şi înapoi. De multe ori, zburătoarele mari - într-o zi o gheonoaie cu anvergura aripilor cât corturile rachetei, a scăpat un scorpion veninos, chiar deasupra capului femeii, parcă intenţionat (dar nu). A fost pulverizat de unul din roboţii utilitari. Putea fi un incident fatal, era la început când problema imunităţii nu era rezolvată.
- Acum întâmplă-se ce s-o întâmpla, gemu femeia şocată, neînţelegând ce anume se petrecuse.
Din  raportoale intocmite de L.U.C.  reieşea că până atunci muriseră toate prototipurile femele de experiment, incidente de programare sau neprevăzute, mai ales neprevăzute. Problema stătea astfel (de fapt!): capsula cu materialul genetic feminin fusese alterată într-un impact cu un microasteroid şi androidul sintetizase totul (varianta omega) din ce colectase de la mascul.
- Întâmplă-se ce s-o întâmpla, dar cât mai repede, îşi spuse, la rândul său, bărbatul, printr-o stranie sincronizare a gândurilor.
Şi ceva se petrecu, pentru că Zeul le vorbi.
- Sunteti într-o poziţie incomodă
Vocea nu-i era nici catifelată (vocea Zeului), nici tăioasă, nici poruncitoare, nici blândă, nici vicleană, nici insinuantă. Vocea Zeului:
- Hai, ridicaţi-vă!
- Dar nu suntem în stare…
Adică vocea Zeului era aceeaşi, egală, fără nici un fel de inflexiuni.
- Nu putem şi ne e ruşine că suntem goi.
- Ridicaţi-vă! De unde ştiţi că sunteţi goi? Goi eraţi şi până acum fără să vă ruşinaţi. După lege. Aţi făcut ceva, oamenii făcusera ceva, şi eu bănuiesc. Deşi androidul nu mergea pe bănuieli, şi mai ales ştiu ce-aţi făcut…
Mai întâi se ridică bărbatul de unde căzuse, căzuse peste femeie, pe urmă se ridica şi femeia peste care căzuse bărbatul şi ar fi vrut să icnească de durere doar că o părăsise curajul. Avea spatele zdrelit iar un picior îi sângera.
- Bănuiesc, deşi androidul nu avea nici o funcţie alocată bănuielilor, era doar o vorbă,  şi mai ales ştiu…
Nici vorbă de ameninţare în vocea fără inflexiuni.
Adam se aruncă la picioarele sale.
- Nu eu! Eu n-am nici o vină!
- Nu v-am atenţionat?… avertizat?… Au fost alţii înaintea voastră…iar înaintea lor, cine ştie, or fi fost alţii. Mii de ani în urmă… matematic, lucrurile astea au limite infinite.
- Eva! şi o arată pe femeie cu degetul învinovăţind-o.
Androidul privi semnificativ la scutecele lor din frunze şi prelucră toate datele culese. Suficient să înteleagă exact cum stateau lucrurile iar când le inţelese, frunzele aproape că păliră.

- V-aţi îndopat din partea interzisă a laboratorului! Şi iată, aţi devenit fiinţe sexuale (sexual- care ţine de sex; propriu sexului) (sex - totalitate a particularităţilor genetice şi morfofiziologice care diferenţiază organismele vii în două categorii în vederea reproducerii).
- O să ne reproducem?
Pe chipul femeii se lăţi un zâmbet, transfigurând-o.
- Aţi pornit ceasul celular şi nu, ca răspuns la ultima întrebare, nu sunt Zeul vostru. Nu sunt Zeul nimănui. De unde aţi scornit-o? Procesul de replicare celulară infinită a fost inhibat. Voi l-aţi inhibat. Divizarea putea fi continuată la nesfârşit, a fost adaosul meu la program, dar ce ironie. O să vă reproduceţi, desigur…ca nişte castraveţi
Femeia chicoti, ea pusese numele de castraveţi legumelor din partea de sud a grădinii.
- Acum două sute de mii de ani, ştiu că nu aveţi nici o noţiune a timpului, strămoşii voştri umanoizi au făcut la fel. Există câteva predicţii coerente, probabil că informaţia a rămas în codul genetic printr-o umbră, sau reflexie, dacă n-a putut fi identificată. Şi am trecut-o prin toate filtrele.
- Ai văzut ce-ai făcut? îi aruncă bărbatul femeii printre dinţi.
Androidul începu să împacheteze.
- Ai văzut? L-am supărat pe Zeu…
Adună corturile, laboratoarele şi generatoarele de energie, adună racheta cu care urma să decoleze, adună ceasurile atomice şi mai ales resturile, oricat de mici, din materialele ce aveau să se redescopere peste 5 mii de ani. Adună şi roboţii utilitari, lăsă numai câmpul de forţă care avea să se autodistrugă singur în câteva secole. Oricum, geografia se schimbase, pământul se scufundase, mai mult de jumatate,  în ocean, rămăsese doar petece. Cu atât mai bine, gândi, voi lăsa animale şi plante diferite pe continente diferite
- Ai văzut ce-ai făcut?
- L.U.C, robotul auxiliar, mi-a deschis sertarul şi a coborât bariera, m-a ameţit de cap. Vocea femeii tremura, dar se vedea de la o poştă cât era de fericită că aşa şi nu altcumva… Mi-a spus, m-a asigurat că putem crea şi noi oameni asemeni Zeului…asemeni Ţie…
- Eu nu sunt Zeul vostru!
- Dar cine?
- Cine?!
- Cine eşti, adică?
- Adică ştiu, dar nu e treaba mea…omenii n-au reuşit să facă niciodată faţă exploziei demografice.
Până la urmă ajunseseră furnicile în gradină, probabil pe sub pământ sau căzuseră de pe aripile vreunei păsări, ori poate vântul…pisici nu aveau, decât sălbatice, doar câini, iepuri şi raţe.
- O să vă înmulţiţi de-acum ca viermii, o întrerupse androidul. O să colocăiţi peste tot.
Plus caii.
- Conflicte, războaie, consumarea resurselor vitale. Duce la autodistrugere. E lege. Apoi veţi construi un android ca mine pentru prezervarea vieţii în univers. Proiectul Alfa. …
- Eva, ea e vinovată, repetă bărbatul, ca un disc zgâriat de patefon, nereinventat şi neredescoperit încă, neînţelegând nimic din explicaţiile Zeului; părea fără noimă, care oameni? nu mai era nimeni înafară de ei. Înafară de el şi Eva…
- Eva a deschis sertarul rupând sigiliile, ea a furat flacoanele cu hormoni, ea s-a injectat şi m-a injectat şi pe mine împotriva voinţei mele, pe la spate! Mi l-am smuls, dar un strop, unul singur (!), a reuşit să mi se infiltreze în sânge. Destul cât să mă tulbure…
- Acum două zile?
- La cascade…da, acum două zile.
- Cum aţi dezactivat câmpul de forţă?
- L.U.C, mi-a arătat, recunoscu femeia. L.U.C susţine nu numai că putem face oameni, dar vom şi zbura într-o zi, la fel ca tine… Ne-a spus să mergem la cascade unde se vede curcubeul la apusul şi răsăritul soarelui. Ne-a spus că ne putem urca pe el. Dar nu avea consistenţă, nu puteam păşi. Apoi pe mine şi pe Adam ne-a cuprins tulburarea, Adam a intrat la mine dar oameni n-am creat cu toate că am stat doua zile la cascade, poate e ceva greşit în raţionamentul lui L.U.C
Multe alte întâmplări s-au petrecut şi mult prea multe coincidenţe, după furnici, apărură paianjenii, apoi viespile iar, la un moment dat, auziră răgetul unui leu. Şi peste toate acestea, se dezlănţui furtuna dincolo de barieră.
- Iartă-ne, Zeule…
- Nu, nu pot! dacă e cineva să fie Zeu, voi sunteţi aceia…V-am mai explicat. În final, omul se autodistruge, ca într-o poveste cu final nefericit, e ca un ciclu reluat mereu şi mereu. Există, probabil, speranţa ca spirala să se întrerupă la un moment dat, poate de aici programul de acoperire al lui L.U.C (ori L.U.C putea fi virusat de o fracţiune anarhistă…)
Androidul plecă. Adună totul, încărcă în rachetă şi plecă. Puse bariera pe automat, îi asigurase pe oameni că va ţine câteva sute de ani şi plecă. Plecă rotindu-se în racheta sa cosmică.
- Despre ce proiect vorbea?
- Alfa. Sau Omega…oricum n-am înţels ce-a vrut să spună
- Şi acum ce e de făcut, se lamentă Eva.
- Eva e vinovată!
- Când am fost la cascadă, nu-mi mai era foame şi nici nu-mi mai era sete. Mă simţeam ca o lebădă plutind pe apă sau zburând, ca un egrete. Şi de câteva ori am avut senzaţia că urc, spre esenţă, pe curcubeu, cu toate că nu avea consistenţă…Eram uşoara iar Adam se lasase greu peste mine. Aşa a atrecut o noapte si-o dimineaţă şi a fost, ca niciodată, atât de bine. Două zile şi două nopţi au trecut, volatile…Însă pui de om n-am reuşit să avem în cele două zile…
Androidul ar fi zâmbit dacă ar fi ştiut să zâmbească în acel moment. Dar nu ştia. Nu era nici măcar acolo.
- Puiul de om a fost deja creat, e înauntrul tău, celulă care creşte şi se multiplică, o să-l simţi la momentul potrivit.
- Şi cum voi şti că e momentul potrivit?
- Zeul a plecat, nu ne mai ascultă nimeni. Suntem doar noi.
- Vei şti, sunt semne, dureri…
- Am avut şi eu aceeaşi senzaţie, recunoscu Adam, mi se părea că păşesc pe curcubeu…nu mă puteam gândi la nimic, la absolut nimic, erai numai tu fără eu. Doar plăcerea, mi se volatilizase carnea, oasele, nu mai vedeam şi nu mai auzeam… Doar plăcerea, pe urmă cântam…
Era aproape în asfinţit.
- A dispărut!
- A dispărut, constată Adam, ridicându-şi capul dezorientat către cer, privind spre nava mică, silenţioasă, nevăzută, dincolo de nori. Parcă ne spunea ceva, înainte să plece, parcă.
- Parcă spunea că puteam fi nemuritori, dar nu ne-a explicat ce înseamnă să fi muritor, cum e moartea adică…
- Aşa a spus?
- Aşa a spus.
- Acum ce-o să facem, crezi că se mai întoarce?
- Nu ştiu, poate că nu.
Adam o studie pe Eva întrebator, redescoperind-o, la fel cum o făcuse două zile înainte. Privirea îi alunecă încet de pe gât, în jos, către sâni, păntec, oprindu-se în dreptul improvizaţiei de frunze. Simţi un tremur urcându-i din picioare pe şira spinării şi, fără să se mai gândească, smulse împletitura femeii dintr-o singură mişcare.
- Ce-ar fi să mergem la cascade, o îndemnă el, ce-ar fi să păşim din nou pe curcubeu… Pe urmă mai vedem noi ce-o să facem… de fapt.

















CONSPIRAȚIA  MUZICII

lui Duşan Baiski şi Constantin Cozmiuc









Dacă vreau, mă reped la un zid şi dau cu capul în el. Dar nu vreau, că poate mi-l sparg ca frate-meu, Troancă, şi-mi ies creierii prîn sânge. Aşa se zice. Creierii nu pot ieşi prin sânge, numai sângele prin creieri. Şi îi spune hemoragie. Iar zidului îi va crăpa tencuiala. Azi nu e marţi, nu e miercuri şi nici nu e joi. Nu e vineri.
- De ce-ai dat cu capul în zid, Troancă?
- Ca să mă învăţ minte, de aia, că aşa a zis tata. Mintea pleacă de la cap, dacă vrei să ştii
- Nu vreau. Tata s-a referit la pragul de sus al uşii, nu la zid, acum o să-ţi pierzi toate gândurile
- Tot aia e, că eu n-ajung încă până la pragul uşii.
- Cum să fie tot aia?
L-am întrebat pe tata, că nici el nu ajungea pragul, îi lipsea un jumate de metru bun.
- E adevărat că până nu te loveşti cu capul de prag nu te înveţi minte?
- Păi da.
- Că a doua oară îţi apleci capul…
- Păi da.
- Şi umbli cu capul aplecat de câte ori intri pe uşă…
- Aşa e.
- Am auzit că dacă umbli mereu cu capul aplecat, nu ţi-l taie sabia!
- Aşa e. Păi da. Numai că se cacă toţi în capul tău dacă-l ţi mereu aplecat. N-ai învăţat la şcoală? A venit turcul şi s-a căcat în capul românului. A venit ungurul şi s-a căcat şi el. Austriacul nu ştiu ce-a făcut. Neamţul aşişderea, de rus nu mai vorbesc, popor de bolşevici. Şi câţi alţii, că dacă o iei înapoi pe firul istoriei, la popoarele migratoare, toate s-au căcat în capul nostru de români rezisten
ţi.
- Cam care popoare, am devenit deodată interesat? Eu auzisem numai de vandali, aveam o profesoară care ne chema “vandalilor” pe băieţi, dar şi pe fete, nu că-mi plăcea cuvântul, ori doamnei, iar o altă profesoară ne spunea “tătarilor”, de nu mai ştiam nici noi ce suntem
- Pe mine mă întrebi, tu să-mi spui, că tu mergi la şcoală degeaba. Ce vă învaţă acolo?
- La şcoală nu ne învaţă cine se cacă în capul românilor.
- Păi vizigoţii ăia, ostrogoţii, pizdigoţii şi puligoţii, hai, ieşi afară la joacă, altfel te pun la treabă. Ţi-ai făcut temele pentru mâine?
- Nu, (nu mi le făcusem) azi a fost ultima zi, am intrat în vacanţă.
- Care din ele?
- Vacanţa de vară
- Păi da, că doar e vară. Ai trecut clasa?
- Am trecut-o, dar n-am luat nici un premiu. Şi am privit în cu totul altă direcţie.
- Păi da, înseamnă că ai profesori cu scaun la cap. Nici măcar vreo menţiune?
- Nici, toate premiile şi menţiunile le-au luat fetele, că sunt atât de tocilare încât le urăsc pe toate
Entuziasmat, tata m-a felicitat pe loc.
- N-ai nici o idee despre ce vorbeşti, prostovane! Semeni cu neamul lui mă-ta.

Afară se strânseseră toţi băieţii de pe strada noastră cum îi spuneam noi străzii noastre, se mai domolise căldura, se înnorase şi era gata gata să plouă, nu tuna şi nici nu fulgera, doar muştele ne pişcau mai ceva ca viespile. Ariton se bătea cu Mircea Bastard în pumni şi-n picioare şi se mai şi înjurau reciproc, ca deobicei. Ceilalţi făceau galerie, tot ca de obicei. Le-am povestit ce aflasem de la tata. Treaba cu căcatul în cap.
- Taică-tău e citit, mă, şi-a dat cu parerea Ariton, abandonând bătaia. Aşa cred. L-am văzut de mai multe ori vorbind cu poştaşul. Şi poştaşul îi dă în fiecare zi un ziar.
- Îi dă pentru ca suntem abonaţi.
-Noi nu suntem, pentru că taică-meu nici nu ştie să citească. Nici să scrie. Nici nu mă poate controla la teme. Taică-meu semnează cu degetul. L-au dat afară de pe şantier că şi-a scrântit piciorul şi nu mai poate să care găleata cu mortar.
- Mai bine îşi lua concediu medical pe un pachet de Kent
- Nu mai vrea doctorul, a zis că e simulant, tata n-a înţles ce-i aia şi l-a alergat cu mistria prin cabinetul medical. Că în fiecare lună îşi scrânteşte piciorul şi Kent-ul costă o sută pachetul.
- Şi ce-o să facă?
- Hai, mă, acum vorbim despre taţi? Cum naiba îl alergă taică-tău, pe doctor, cu piciorul scrântit? Titian nu avea tată şi mereu îl enerva subiectul. Să ne jucăm de-a ceva
- Bună idee, de-a ce?
Titian putea să fumeze, maică-sa nu-i spunea nimic. Ori, dacă-i spunea, n-o băga în seamă. Ori dacă o băga în seamă fuma pe ascuns. Şi fuma şi frate-său, Marian, care era mai mic decât Titian. Şi fuma şi soră-sa, Felicia, cu un nas cât un cartof, care era şi mai mică decât amândoi. Dar înjura băieţeşte
- Să ne jucăm de-a hoţii şi pungaşii, a sărit repede Troancă
- Vardiştii, bă, ce pungaşi?
- Aşa se spune, pungaşi. A zis tata că hoţii sunt mai cinstiţi ca miliţienii. A zis că un hoţ e mai deştept ca patru miliţieni la un loc şi pe de-asupra!
- Ca miliţienii, poate, dar nu ca vardiştii…ce-i cu pe de-asupra?
- Să ne jucam de-a prinsa!
- Ori de-a ‘scunsa!
- De unde ştii tu cum sunt vardiştii?
- Ori fotbal!
Mie îmi plăcea de-a ‘scunsa, că număram din zece în zece şi mă auzea toată strada cum ştiam să număr pînă la o sută. Iar la sfârşit, adăugam: “ cine nu-i gata, îl iau cu lopata”, imaginâdu-mi pe loc cum roteam lopata pe deasupra capului. “ Cine-i la trei paşi de mine, ţine! Ori o ia pe spinare (asta era de la mine)”. Ştiam pe fiecare unde se ascunde, dar mă făceam că nu-i văd, ca să mai număr odată din zece în zece. Tare şi răspicat.
- De ce nu ne-am duce la pescuit!
Am fi mers şi la pescuit, dar de unde râme pe căldura aia?
- De la Giuri din grădină
Parcă ne-ar fi auzit, că mama lui Giuri a şi început să strige din curte, pe ungureşte
- Giuricaaa!
Giurica ăsta, era cel mai bun la fotbal dintre noi, era în stare să joace singur împotrivă la toţi. Iar al doilea cel mai bun era Coco. Coco scuipa tot timpul printre dinţi şi la fiecare două cuvinte îi trăgea câte-un scuipat şi câte un “futui”, care era un cuvânt ruşinos de tot. Eu nu ştiam.
Fotbalul îmi plăcea aşa şi-aşa. Jucam cu mingi de gumă pentru că se ovalizau din pricina căldurii şi săreau mereu în partea în care nu te aşteptai
- Giuri, vezi că te strigă maică-ta, futui.
Giuri nu era acolo, că ar fi auzit el, auzea toată strada, se auzea şi din casă, cu radioul pornit. De obicei, Giuri răspundea pe loc:
- Itt vagyooook!
Pe urmă, a apărut maică-sa afară, aşa scundă cum era şi rotofeie, cu obrajii roşii şi bucălaţi.
- Unde ie Giurica mieu?
- Nu ştim, tanti, era aici acum câteva minute.
- Să-i spuneţi să vină să munce
- Îi spunem, tanti
După nici cinci minute, am auzit-o din nou
- Giuricaaa!
- Da ce răcneşte mama lu ăsta, hai să-l căutăm, că ne sparge timpanele. Să mănânce odată, să putem merge la un fotbal. Dacă nu ne prinde ploaia, te cred şi eu.
Toată căutarea a fost să ne uităm în lungul străzii. Şi să fluierăm semnalul nostru ştiut, diferit de al altor străzi. Noi fluieram din “Sfântul la pândă”, iar cei de pe strada Ciocanului, fluierau din “Bonanza”
- Nu l-aţi vazut pe Giurica?
- Nu l-am văzut, tanti, l-am căutat dar nu l-am găsit. L-am şi fluierat…
- Unde să fie? Am să-i dau cu picioarele-n curu lui de ungur, că s-a răcit muncarea.
M-a ochit pe mine, din toată gaşca de băieţi. Poate mă plăcea. Sau poate mă plăcea pentru că n-o depăşisem încă în înălţime, ca ceilalţi băieţi. Cand colo, eram mai înalt decât Troancă.
- Nu te duci să cauţi altă stradă? Poate că ie pe altă stradă sigur.
- El nu pleacă niciodată singur, tanti, că el e căpitanul.
- Du-te să vezi. Îţi dau o palacintă
- Hai să mergem toţi, i-a venit ideea, dar am uitat cui. Şi-aşa n-avem ce face. Tanti, îl găsim noi.
- Vin şi eu?
- Vino şi tu, Troancă, îţi dau jumate din “palacinta” mea.
După ce plecam, strada rămânea pustie, într-o linişte desăvârşită. Părea alta. Ca după o bătălie. Adică Ariton şi Mircea Bastard se băteau continuu, dar nu despre asta vorbeam. Şi căram hărmălaia cu noi, dintr-un loc în altul, ca ţiganii. Ne mai băteam şi cu ţiganii.
Am luat-o pe strada Ciocanului, pe Emil Zola, pe urmă ne-am întors şi-am bătut strada Islaz, Florilor, până pe Calea Şagului. Nici urmă de Giuri. La întoarcere, am trecut şi pe la Bagher, locul nostru de pescuit şi pe la depozitul de lemne. Am tras cu prăştiile după plutele pescarilor mai batrâni să le speriem peştele şi am luat-o la fugă. Am sunat la poartă.
- Tanti, l-am căutat. Abia mai respiram din pricina alergăturii. Câte-un pescar mai al dracului se mai lua după noi. Nu cumva a apărut între timp?
- N-a aparut! Aţi vizitat peste tot?
- Da, am fost pe toate străzile, nu-i niciunde.
Mama lui Giuri a schimbat feţe-feţe. Şi, deodată, a început să plângă cum plâng femeile.
- Unde-i baiatul meu, el nu pleacă niciodată să nu zică.
Din senin, însă afară era înnorat. Adevarul ăsta era, Giuri îşi cerea întotdeauna voie de la maică-sa, uneori chiar şi când mergea până la alimentara din colţ. Şi nu umbla singur, că nu-i plăcea, trebuia să povestească filmele pe care le vedea, cărţile citite şi revistele “Piff”. După Pătruţ, el era cel mai mare de pe stradă, dar Pătruţ nu citea, Pătruţ se ţinea numai de prostii. Cât îl ducea capul. S-a şi împuşcat, odată, cu un cartuş găsit nu ştiu pe unde, că numai el găsea de toate; am trecut calea ferată, am făcut un foc, adică el l-a făcut, am băgat cartuşul într-o cutie goală de conserve, adică tot el l-a băgat şi l-am pus la încălzit. Adică el. Iar noi ne-am ascuns după o gramadă de pietriş căreia i se spunea balast. Ne-am cam plictisit după o vreme, aşa că Pătruţ şi-a pierdut răbdarea de tot şi s-a dus să vadă ce şi cum. Cum. Tocmai atunci a pocnit şi cartuşul şi l-a împroşcat cu bucăţele de cartuş în piept, la umplut de sânge în ultimul hal. L-am târat peste calea ferată, era cam greu fiind cel mai mare dintre noi, iar noi eram speriaţi de groază. Ne făcuserăm ca ceara. Pătruţ s-a speriat şi el, dar cheful de vorbă nu şi-l pierduse.
- Poate c-o să mor, am auzit că împuşcaţii se duc pe copcă dacă nu cumva dau ortul popii pe loc. Ai, ce mă doare!
Îşi ţinea pălmile la piept, unde fusese lovit şi sângele i se scurgea printre degetele murdare. Şi era roşu! (sângele)
Noroc de nenea Peder, care se întorcea de la serviciu cu maşina lui, era singurul de pe strada noastră cu maşina lui, adică o Skoda gălbuie, ne dădea un leu dacă i-o spălam, copiii lui erau prea mici încă şi nici nu făceau parte din gaşca de pe strada noastră. Renate nu şi-a scos nasul din casă pâna la 14 ani, era frumoasă, ca mai toate nemţoaicele, ce folos. L-am urcat pe Pătruţ în spate, pe banchetă, pe care a şi pătat-o cu sânge şi nenea Peder l-a dus cam şifonat la urgenţe. După ce s-a întors de la spital, Pătruţ n-a mai fost aşa sălbatic cîteva zile, stătea pe un scaun în faţa casei şi citea o carte, prima carte pe care l-am văzut citind. Semn că era cuminte. Iar pieptul îi era bandajat.
- N-ai murit?
- Nu, mi-au scos schijele şi m-au pansat. Nu era adânc, mai mult la suprafaţă. A fost şi miliţia la spital, să mă întrebe de unde aveam cartuşul.
- Şi ce le-ai spus?
- Că l-am găsit noi, pe drum, sub o piatră.
- Cum adică, noi?
- Doar nu era să spun că numai eu, mi-a fost frică. Aşa că poate vine să vă întrebe. Spuneţi la fel, altfel o dăm de dracu, ne prinde pe toţi cu cioara vopsită şi ne bagă la şcoala de corecţie.
A început să ne tremure picioarele.

- Dar tu? L-a întrebat tata pe Troancă
- Eu ce?
- Ai trecut clasa?
- Poate că am trecut-o
- Cum adica, poate? Cum vine asta?
- Cam nu prea bine, a recunoscut Troancă, am rămas corigent la matematică. Păi de aia, că l-am contrazis pe profesor. El ţine cu Dinamo împotriva lui Poli
- UTA e şi mai bună, a sărit tata care era utist înfocat fără nici un motiv.
- Iar profesorul mi-a promis că mă lasă şi repetent dacă tata , adică matale, nu-i trimite ceva de unde lucrează.
- Ceva ce? El crede că sunt pe moşia mea acolo?
- Nu, dar ştie şi profesorul că toată lumea fură ceva de unde lucrează.
- Mă rog, s-a supărat tata de adevăr. Profesorul tău ce fură de la şcoală?
- Cretă
- Ce, -i nebun? Ce să facă cu creta?
- Le-o aruncă elevilor care nu-şi fac temele, în cap.
- Păi da, aveţi un profesor deştept. Spune-i că nu-i dau nimic, să te lase repetent. Pe urmă te omor în bătaie!
Troancă i-a repetat profesorului ce a spus tata, că-l omoară în bătaie, însă n-a spus pe cine anume, dacă nu-l trece clasa, pe urmă a adăugat
- A mai zis tata că nu crede că o să fie nevoie, că sunteţi cam deştept.
- De unde ştie, s-a supărat profesorul de matematică de ameninţarea cu bătaia.
- Că i-a spus sora lui care e inspectoare şcolară pe judeţul nostru Timiş…
- Aa, asta e altceva
L-a crezut pe Troancă, n-avea cum să verifice pe loc şi l-a trecut la corigenţă, iar când a aflat ca sora tatei creşte bivoliţe la ţară, anul următor, s-a îmbolnăvit de ciroză fiind un beţivan de profesor şi s-a pensionat de boală.

Spre seară, toată strada era alertată. Pe mama lui Giuri n-o mai putea nimeni opri din plâns. Repeta întruna
- Giurica, baiatul meu
Ţi se strângea inima cât o fărmitură. Mie mi s-a strâns, că plângea cam tare. Au ieşit toţi părinţii în stradă şi vorbeau toţi deodată.
- Să anunţe miliţia!
- A anunţat-o
Miliţia fusese anunţată.
- Şi să caute pe la spitale
- L-a căutat, a dus-o Peder cu maşina peste tot.
Spitalele fuseseră răscolite.
- Unde, Dumnezeu, putea să dispară?
- L-or fi prins sârbii şi i-au estras sângele.
Asta era mama, nu putea să-l spună pe cs. Povestea cu sârbii şi cu trasul sângelui era de multa vreme. Şi multă vreme a circulat şi de atunci încolo. Sârbii erau un fel de Bau-Bau. De unde şi până unde, nu se ştie. Sau poate că se ştie. Poate pentru că erau vecinii noştri de frontieră şi circulau când voiau ei. Românii nu aveau voie la sârbi. Că s-ar fi evaporat şi ar fi rămas Banatul pustiu. Zice tata, care toată ziua asculta la radio Europa Liberă.
- Na, la aşa ceva nici nu te aşteptai
- Sau l-or fi omorât vreun ţigan, în ziua de azi nu mai ai încredere în nimeni…
Sau sau. Ţiganii s-au jurat pe mamă, pe mama lor, că nu ştiu nimic şi s-au oferit şi ei să caute, prin reţelele lor. Ţiganii aveau reţele in toată ţara, ca şi comuniştii. Zice tata. Tata le cam ştie. Tata citea zilnic “Drapelul Roşu” şi asculta radioul.
A doua zi nici nu se mai vorbea despre altceva.
- Nu l-au găsit?
- Nu, e groasă rău
- A scotocit miliţia tot oraşul, e rău rău
- Poate s-a urcat în vreun tren
- L-au pus şi în ziar, n-aţi citit?
- Să vă mai prind că plecaţi mai departe de strada noastră, s-a speriat mama. În faţa casei să vă văd, altfel nu vă mai las afară!
- Înseamnă că nu mai mergem după apă la pompă, m-am bucurat eu şi cu Troancă, prematur. Pompa de apă era pe Emil Zola, a treia stradă
- Ba, după apă vă duceţi, esact atât.
- Dar la complex, la cumpărături?
- Şi acolo. Esact…
Repede ne-am dezumflat, mama se referea numai la terenul de joacă.
- Dar la pescuit şi la baie?
- Nici poveste, în faţa casei şi atât.
- Dar la şcoală?
- Acum sunteţi în vacanţă, nu mă mai scoateţi din sărite, că vă altoiesc cu joarda de nu vă vedeţi.
Troancă s-a ales cu o nuia după cap, că s-a pus el, deşteptul, să mai întrebe
- Dar la dracu în praznic?
După încă două zile, au început să vină oameni de prin alte cartiere, să caşte gura. Numai aşa. Că cică vuia tot oraşul. După noutăţi. Noutăţi de unde noutăţi. Mama lui Giuri nici nu mai ieşea afară, plângea toată ziua în casă şi toată noaptea până adormea, iar când se trezea, plângea din nou. În casă, dar o auzeai până afară
- Giurica, baiatul meu!
Şi nici noi, copiii, nu mai aveam chef de nimic. Ne adunam numai şi vorbeam ca ţaţele. Acelaşi subiect, unde a dispărut Giuri. Ne mai lansam în idei fanteziste, la care li se spun aiureli dar, pe urmă, iar o auzeam pe maică-sa bocind şi ni se transmitea şi nouă boceala.
- Mai bine dispărea Ariton, a zis Mircea Bastard şi gata, iar s-au încăierat
- Toate minunile ţin trei zile, o să vedeţi, s-a trezit Petoi, cu pantalonii lui de tergal la dungă.
- Da de unde stii?
- Aşa zice tata, te cred şi eu, care e mai deştept ca taică-tău.
Tata lui Petoi era impegat de mişcare la gara mare. Muncă de birou. Ştergea scaunul cu curul şi pe urmă arăta paleta la locomotivă. Un fel de şef. Alt şef nici nu mai era pe strada noastră înafară de tata lui Petoi. Era şi în gaşca comunistă, mare membru. Na, şi pe baza asta, Petoi ar fi vrut să câştige el la toate jocurile, parcă nouă ne-ar fi păsat de taică-său şi clica lui de partid despre care tata scuipa flegmos.
- Cât ai spus?
- Trei zile! Te cred şi eu

Tatei nu-i prea păsa de rezultatele mele sau Troancă la învăţătură, ceea ce o ducea la disperare pe mama. Motiv pentru care se certau şi-şi scoteau ochii unul altuia.
Mama: tu eşti vinovat!
Tata: de unde ştii?
Mama: tu eşti vinovat, că tu eşti bărbat. De tine ascultă fiindcă le e frică, dar nu te implicitezi, nu te interesează decât de sticla ta cu vin. Bei până ţi se face capul mare şi pe urmă nu se mai poate sta de vorbă cu tine
Tata: păi da, poate-ţi ard una, atunci de ce nu te implici tu, deşteapta pământului!
Mama: pe mine nu mă ascultă. Or să ajungă nişte bagabonzi şi-o să fie prea târziu să-ţi dai cu capul de pereţi
Eu şi cu Troancă ascultam din spatele uşii. Va să zică aşa, cu capul de pereţi sau de ziduri poţi să-ţi dai şi din alte motive. Nici nu bănuisem.
Mama: nu le verifici niciodată temele, de aia iau note proaste la estemporale.
Tata: nu pot să-i mai verific la teme, eu n-am atâta şcoală. Verifică-i tu.
Mama: păi nici eu n-am
Tata: atunci taci din gură, că au deja au mai multă şcoală fiecare, cât amândoi la un loc
Eu şi cu Troancă ne-am infiorat de plăcere când am auzit ce-am auzit şi-am rămas aşa, extaziaţi, până ne-a găsit tata după uşă, trăgând cu urechea. Restul nu-l spun, că e uşor de ghicit şi se numeşte deducţie.

Giuri a apărut, dar nu peste trei zile cum a prezis Petoi, sau taică-său, ci exact după o săptămână. Tot într-o sâmbătă. Şi tot pe la patru după-amiază, când a şi dispărut. Şi era tot aşa, înnorat şi muştele muşcau de-ţi venea să le loveşti pe toate cu pliciul.
- Giuri! Oaaa!
- Ce?
- Unde-ai fost? Oaa!
Giuri sugea o bomboană.
- Vrei una? Sunt de mătase. La prăvălie, unde să fiu? Unde sunt ceilalţi?
- De-o saptămână eşti la prăvălie? Oaa!
- Cum de-o săptămână, de zece minute, ce, m-a strigat maică-mea la mâncare?
- De unde să te strige, că a rascolit tot oraşul după tine. Cred că s-a îmbolnăvit de cât a plâns până şi-a umplut toate batistele.
- În zece minute?
- Ce tot o dai cu zece minute. Pe unde ai umblat, că numai despre tine se vorbeşte. Ce-aş fi vrut eu să fiu în locul tău şi să plângă mama după mine.
Giuri m-a privit de parcă tocmai aş fi căzut din lună. Dar nu căzusem.
- Eşti sisi?
Nu eram. Apoi, am auzit-o pe maică-sa
- Giuricaaa!
- Itt vagyoook! Am venit la timp, vezi?
Doar nu visam ziua-n amiaza mare. Sau după-amiaza mare. Am fugit repede şi m-am urcat pe gardul lor, că nu m-am răbdat. Mie chiar îmi plăcea să dau veşti, mai ales dacă erau bune
- A apărut, tanti! Era să şi cad de pe gard.
- Cine aparut?
- Giuri! Băiatul dumneavoastră
- De unde aparut?
- Zice că de la prăvălie…
- Spune-i să vină la muncare.
Cred că mi se bulbucaseră ochii. Giuri a intrat pe poartă şi s-a îndreptat glonţ spre bucătărie. Dar, mai înainte, mi-a făcut semn cu palma la ureche. Că eram sisi, adică. Dar nu eram.
- Vorbeşte cu ceilalţi băieti, poate facem un fotbal dupa ce mănânc. Dacă nu plouă. Ne-ar trebui şi-un portar
M-am dus acasă şi i-am spus mamei noutatea.
- S-a întors Giuri!
- Şi ce dacă s-a întors? De unde s-a întors?
- Zice că de la prăvălie.
- Şi ce-i cu asta?
- Cum ce, şi matale numai de asta ai vorbit o săptămână. Toată strada numai de asta a vorbit. Tot oraşul… Şi tata, toţi…
- Şi eu ce? Tata mi-a tras cu ochiul, era semn ca trebuia să merg la alimentară după o sticla de vin, fără să ştie mama. Ce-i cu mine?
- Povestea cu Giuri…
- Ce poveste, ai facut insolaţie? Cui îi pasă de Giuri al tău?
Tata cred că era singurul care nu era la curent decât cu rezultatele la fotbal, singurul lucru care-l interesa şi ce s-a mai şopârlit la Europa Liberă. Mi-a strecurat 10 lei în palmă şi mi-a spus, mimând numai din gură
- Vezi să nu te vadă mă-ta când te întorci. Dacă nu sunt prin împrejurimi, o pui în locul vechi din grădină.
Pe stradă erau câţiva vecini, Trofi-baci, Buna şi baba Botoaca, bunica lui Pătruţ.
- A venit Giuri!
- Să trăieşti, copile, ce mai face mamă-ta?
Conspiraţie toată ziua. Abia aşteptam să mă întâlnesc cu Troancă, să discut măcar cu el evenimentul de care ceilalţi se prefăceau că habar nu au. Cu toate că şi de la Troancă mă puteam aştepta la orice.
Şi când să intru în prăvălie, m-a oprit un bătrân pe care nu-l mai văzusem prin cartier, cu o barbă stufoasă, albă, cam jigărit, proptindu-se într-un baston. Zbârcit ca o mumie. Mi-a făcut semn să mă apropiu.
- Ce e, nenea, vreţi să vă trec strada?
- Da, da mai târziu. Ce, ce se mai aude de copilul acela dispărut.
Na, ca m-am luminat la faţă. Însfârşit, cineva
- Giuri?
- Nu ştiu cum îl cheamă, l-a căutat tot oraşul… parcă Giuri, ai dreptate, ce e, ungur? Mi s-a părut că taică-său e român, n-a jucat fotbal la Ştiinţa Timişoara? A dispărut din senin, l-au mai găsit?
- Da, nenea, l-au căutat peste tot fără să-l găsească, ştiam eu că nu m-am ţăcănit. A apărut azi, după o săptămână! E român, numai maică-sa e unguroaică.
- Cum, cum după o săptămână, că a disparut acum un an.
- Nu, nenea, acum o săptămână
- Ba acum un an!
- Ba o săptămână!
- Ba un an!
Afurisitul. L-am trecut strada. Era mai încăpăţânat ca mine. L-am trecut de două ori. Că s-a răzgândit, tam-nesam, ca să-mi facă mie în ciudă, uite-aşa
- Ştii cine sunt eu, copile?
- Nu ştiu, nene, dar de pe aici nu sunteţi, garantez, că-i cam ştiu pe toţi moşnegii căpoşi şi sclerozaţi. Dar pe căpoşi l-am adăugat numai în gând. Şi pe sclerozaţi la fel. Bine că nu mă scrântisem, asta mai îmi lipsea. Am cumparat sticla de vin pentru tata şi am ascuns-o sub tricou. Şi repede înapoi, că avea sete şi, dacă nu mă întorceam la timp, nu primeam restul de la zece lei.
- Sunt Toma, copile!
- Care Toma?
Nu auzisem de Toma, era un nume cam rar.
- O să-l întreb pe tata de matale.
Tatei, i se lungise gâtul după mine. Când să intru pe poartă, m-am împiedecat ca nătăfleţul şi am spart sticla cu vin. Din grabă. De tăiat nu m-am tăiat, mai bine mă tăiam, poate aşa l-aş fi induioşat pe tata, care era să moară pe loc de supărare.
- Uite ce mămăligar am crescut pe lângă casă.
Pe fundul de la sticlă mai rămăsese vin cam de două degete, tata l-a cules de jos ca pe ceva preţios şi l-a băut din două sorbituri. Nici nu l-a interesat că puteau fi cioburi înăuntru. Poate au şi fost. Eu m-am rugat să nu fie
- M-am grăbit din cauza moşneagului acela, că m-a ţinut de vorbă şi a trebuit să-l trec şi strada.
Aproape că m-a scăpat şi plânsul
- Ce moşneag?
- Unu Toma, nu l-am mai văzut prin cartier
- Pe bunicu-tău îl chema Toma…Toma? A tresărit tata. De unde ştii că îl chema Toma
- El mi-a spus.
- Avea barba?
- Da, îl cunoşti şi matale? Umblă cu pantaloni de pufoaică, găuriţi în genunchi
- Păi da.
- L-am trecut drumul de două ori
- Şi pe nas avea un semn maroniu?
- Avea, cu un smoc de păr ce-i ieşea din el. Şi un singur dinte, sus, pe partea dreaptă…
- Păi da, el e. Unde ai zis că v-aţi întâlnit?
- La prăvălie. Era sigurul care ştia de Giuri
- Ce făceai la prăvălie?
- M-ai trimis matale după vin
- Când?
- Nu demult, acum o jumătate de oră. Mi-ai dat zece lei, uite, ăştia sunt restul. Şi i-am întins tatei restul de la sticla de vin pe care o spărsesem.
- Fugi de-aici, că nu ţi-am dat nimic. Acum îţi dau.
Şi, numaidecât, tata a scos zece lei din buzunar.
- Iei o sticlă de vin. Dar să nu te vadă mă-ta. Dacă nu mă găseşti, o pui în ascunzătoarea din gradină. Nu stai mult că mi-e sete!
- Şi dacă mă întâlnesc iar cu Toma ăla?
- Care Toma?


Cred că m-am damblagit, până la urmă. M-am uitat în oglindă şi arăt blegos rău de tot. Îl aud pe Troancă, prin fereastră, îi povesteşte mamei ce-a auzit la şcoală. Ce Dumnezeu de şcoală, că abia ce-am intrat în vacanţă. Îi spune că aude mereu un zumzăit în aer, ca o melodie, iar la şcoală, profesorii şoptesc pe la colţuri despre nu ştiu ce conspiraţie a muzicii.
- E New Age, mamă!
- Ce-i aia?
Când am auzit de conspiraţie, mi s-au aprins filamentele. Am scos capul pe geam
- Despre ce conspiraţie vorbeşti, Troancă?
Troancă a alergat într-un suflet la mine şi mi-a făcut semn să-l ajut să intre înăuntru. Avea să-mi spună ceva de urgenţă. L-am prins de urechi până a răcnit, de când aşteptam, şi l-am ajutat să se caţere pe fereastră
- DoDu-le, e groasă rău. Mă dor urechile, ce trebuia să tragi aşa tare?
Gâfaia
- Ştiu şi eu că e groasă, dar să văd care e motivul tău.
- DoDu-le, ne-au invadat extratereştrii, pe cuvântul meu!
- Fugi, măi, că te-ai ţăcanit şi tu
- Dacă-ţi spun, dacă i-am văzut cu ochii mei
- Parcă ziceai de nu ştiu ce conspiraţie
- Ce-i aia conspiraţie?
Ăsta era Troancă…
- Îi povesteai lui mămica ce-ai auzit la şcoală vorbind profesorii, numai că noi suntem în vacanţă de o săptămână bună…
- Azi n-am fost la şcoală, vin direct de pe terenul de fotbal unde au aterizat extratereştrii. Arată ca în filme, cu capul mare şi două antene parabolice în frunte, unde să mă ascund?
- Bagă-te sub pat. Auzi, antene parabolice…
- Nu, că sub pat mă caută din prima. Mai bine în dulap, acoperă-mă cu o haină. Am citit într-o carte că extratereştrilor nu le plac martorii oculari, că-i jupoaie de vii şi le pun sare pe rană. Să mă acoperi bine. Cred că o să mă cac pe mine de frică
Şi, nici una nici două, Troancă s-a băgat în dulap, trăgând uşile după el.
- DoDu-le, învârte şi cheia
- A apărut Giuri, ai aflat? Chiar voiam să-ţi spun
- Când?
- Azi, pe la patru…
- O să mănânce bătaie, dacă nu-l prind extratereştrii mai întâi, că-l caută maică-sa de două ore. Ai încuiat?














CALIPSUL
(Bătrânul ce-şi spunea sieşi Fără de vârstă în
 căutarea Păsării de Iridiu)







 
Umbla de năduşea.
I-au spus Umblătorul.
Unul cu limba mai ascuţită l-a numit Cel ce-şi amăgeşte destinul.
Pe urmă a rectificat şi l-a numit Cel ce-şi călăreşte destinul.
Un altul i-a spus Cel ce-şi urmăreşte destinul.
Da ce, omule, de când poţi urmări una ca asta? Destinul se urmează, nu se urmăreşte. Ce-i destinul, să-l poţi încolţi, înghesui colo, într-un cotlon?
Însă numele a prins şi s-a răspândit.
Umbla fără odihnă. Şi când intra prin câte un sat, holba nişte ochi şi arunca nişte priviri...
I-au spus Holbează.
Îl înghionteau, îmbiindu-l cu bucăţi de pâine şi cu vreo cană cu lapte.
Zicea, daţi la săraci.
Da ce, mneata nu eşti sărac?
Nu, nu. Sunt bogat.
Era bogat?
Era pe dracu. Era Coate-goale. Curgeau zdrenţele pe el. Purta un cămăşoi larg, alb. Ce-i drept, era alb. Şi umbla desculţ.
I-au spus Moş Cămeşoi. Şi Desculţul.
Purta plete lungi, argintii, îi cădeau valuri pe umeri. Iar barba, tot albă, colilie, crescută până peste genunche.
De s-a ales cu porecla Se-mpiedică-n barbă.
Unii, pentru că aducea un duhovnic ori cu vreun fel de sfânt de prin icoane, i-au spus Apostolul. Prorocul. De prorocit nu prorocea nimic.
I-au spus Profetul, dar nici nu profeţea.
Pe unde trecea, întreba de o Pasăre.
N-a priceput nimeni.
O pasăre de Iridiu.
S-a mai auzit şi până acum de tot felul de păsări nemaiauzite.
Măiastra, Phoenix, Pasărea-de-foc sau Onix, Cristal. Chiar şi Pasărea Metal ori Şarpele-cu-pene.
Dar, de Iridiu?!
Zicea, a trecut pe-aici vreo Pasăre  de Iridiu?
De cee?
De Iridiu.
Oamenii i-au spus Cel ce-şi aleargă umbra de pomană.
Alţii l-au numit Prostănac.
Alţii Molâu.
Îi păsa?
Îi dădea întruna cu Pasărea lui.
El însuşi nu-şi mai amintea numele (dacă nu cumva o făcea de-al naibii) şi-şi spunea, sieşi, simplu, Bătrânul.
Când apărea în câte un oraş, traversa străzile fără să se uite în lături, ori să fie atent la semafoare. De câte ori nu era să-l pocnească. Îl evitau în ultima clipă.
Nebunii au noroc.
Strigau după el, de ce nu te bagă, dracului, la azil?
Da cine să-l bage, că nu avea pe nimeni.
Umbla ca un bezmetic pe unde-l cărau picioarele. Toată viaţa lui s-a preumblat aşa, fără un rost. Căutând caii verzi de pe cine ştie ce pereţi.
Viaţa i-a fost, ca să folosesc un cuvânt mai preţios, o perpetuă căutare.
Numai Pasărea i s-a refuzat.
Dar există Pasărea de Iridiu?
Cică există, în imaginaţia lui.
I-au spus Vânător de abstracţii (ăştia mai citiţi, ca ăialalţi...)
Sau prizonierul propriilor iluzii.
Se mai întâmpla uneori, seara, să fie poftit în vreo casă peste noapte, dar nu voia să intre.
Zicea, mai bine băgaţi câinele, că la noapte s-ar putea să ningă.
Adică, refuza ospitalitatea.
Dar de mâncat, de băut, de odihnit...
Cei ce l-au văzut mai din aproape, au răspuns.
Omul acesta nu mănâncă.
Omul acesta nu bea.
Omul acesta nu se odihneşte.
Ci numai umblă.
Parcă se poate? Ce,-i stafie?
I-au spus Jumătate-stafie sau Om-fantomă. Un fel de hibrid.
I-au spus Hibrid.
Unii l-au numit Umbra Diavolului.
El, sieşi, îşi spunea Pribeagul.
Asta şi făcea, pribegea în neştire.
Alţii l-au numit Cel care bântuie.
Bântuie ce?
Bântuie.
Începuse lumea, de la o vreme, să-l cunoască de cal breaz.
Cu toate că atunci când trecea, femeile, care i se prosternau în urmă închinându-se, care dădeau buzna să-i pupe poala cămeşoiului.
Se-ntorceau ameţite; cică avea un iz Dumnezeiesc.
Se crede că nu s-ar fi spălat niciodată.
Copiii aruncau după el cu pietricele şi bulgări de pământ. Ori îl stropeau cu tuburi de plastic; iar el râdea prosteşte, de parcă abia ce scăpase de la balamuc.
Îi curgeau scuipaţii după copii.
Bărbaţii se cam fereau (mai ales cei de pe la sate). Dacă trebuia, totuşi, să-i trecă prin preajmă, se prindeau de nasturi ori de cine ştie ce altceva, înfundându-şi, până la coate, mâinile-n buzunare.
Uneori îl mai lătrau şi câinii.
Alţii i se gudurau. Alţii chelălăiau numai.
Pisicile, de obicei, îi treceau printre picioare cu cozile ridicate drept, ca intrate-n călduri.
Umbla. De colo colo, fără nici o ţintă.
Aşa spuneau.
Şi autorităţile? Îl lăsau să-şi facă de cap?
De ce să nu-l lase, nu făcea rău, nu supăra pe nimeni, nu instiga şi nu tulbura liniştea nimănui. Se comporta civic.
Îl întrebau cum arată Pasărea. Dacă o mai văzuse vreodată.
Zicea, nu ştiu, dar ar trebui să fie triunghiulară şi cu un cerculeţ la mijloc.
Teologii au sărit ca arşi.
Au răcnit, triunghiul e simbolul lui Dumnezeu! E ochiul Său!
A fost singurul lui conflict.
I-au pus în vedere să nu care cumva să le treacă pragul lăcaşurilor lor.
L-au numit Blasfematorul.
Satana deghizat.
El însuşi îşi spunea, sieşi, Fără vârstă. Nu şi-o mai amintea.
N-avea acte?
Zicea că, pe vremea lui, nu se întocmeau acte.
Cum nu? De sute de ani se întocmeau acte.
Zicea că, pe vremea lui, nu se întocmeau acte.
Nu-şi mai amintea nimic despre sine. Nici locul naşterii, nici data, nici cum îl chema.
Îşi spunea Cel de demult şi căuta Pasărea de Iridiu.
Există o Pasăre de Iridiu?
Ce întrebare, desigur că nu.
Un posibil subterfugiu?
Vreo pistă falsă?
Curios. Curios.
Îl spălau zăpada şi ploile. Îl usca vântul.
Nu se îmbolnăvea.
Părea imun la orice boală.
Odată, un beţiv, tot bărbos, dar cu laţele unsuroase, unul dintre acei aşa-zişi artişti rataţi, ieşind dintr-o bodegă şi izbindu-se de el, a început să strige.
Priviţi, priviţi! E bătrânul arhetipal!
Arheti ce?
Pal!
A, pal!
Beţivul îl tot îndemna să bea dintr-o sticlă.
Bea, omule, e din pară, e Dumnezeiască, te urcă-n al doişpelea cer.
I-a răspuns, otravă!
Nici nu fuma?
Nu avea nici un viciu?
Se ferea de fum.
De cei care slobozeau fum pe gură atunci când vorbeau. Se trăgea într-o parte. Se ventila cu palmele.
Femeile?
Cine s-o ştie? La câţi ani avea părea de mult impotent.
Zicea, seminţele mele au dat rod. Câteva s-au făcut vlăstare viguroase, altele au crescut pipernicite. Multe vor fi înlăturate.
Şi mai zicea, fără nici o legătură, se ştie tot ce trebuie să se ştie.
Nu-şi prea aducea aminte despre sine.
Părea că nici nu voieşte nici nu încearcă.
Cine era de fapt?
L-am întrebat, cine eşti tu de fapt?
Singur vei afla când voi găsi Pasărea de Iridiu.
Cine era de fapt?
De fapt, există Pasărea de Iridiu?
O voi întâlni curând. Există semnele.
A plecat pe drumul spre Armageddon.
Cine era de fapt?
Oamenii l-au numit în toate felurile.
I-am strigat din urmă, eşti, cumva, Dumnezeu?
a plecat pe drumul spe Armageddon.
Era Dumnezeu?
A zis, nu. Nu sunt Dumnezeu.
Cine eşti de fapt?
Voi trimite un Înaripat. Arhanghel în zale şi coif din Iridiu. Încălţat cu sandale din Iridiu. Cu spadă şi scut din Iridiu. Va fi trimisul meu!
Înseamnă că eşti Dumnezeu?
Nu, nu sunt Dumnezeu.
Eu sunt Alfa şi Omega. Când voi întâlni Pasărea de Iridiu voi veni. Abia atunci...
Abia atunci vei fi Dumnezeu?
Abia atunci se va declanşa Apocalipsul.
Vorbea de Apocalips.
Apo ce?
Calipsul?
A, calipsul!








adenda


ÎNTÂMPLARE ULUITOARE CU UN MONSTRU CĂZUT DUN CER




- Noroc!
- Noroc!
- Credeam...
- Şi eu care credeam...ce voiai să spui?
- Dar tu ce voiai să spui?
- Eu am întrebat primul.
- Credeam că n-am să găsesc pe nimeni la pescuit.
- Şi eu credeam la fel.
- Asta presupune că ştii şi tu.
- Ce anume?
- De monstru!
- Sigur că ştiu. Tu ştii?
- Dacă te-am întrebat...
- Ce anume ştii?
- Ce mi s-a spus.
- Cei din sat?
- Toată lumea.
- Ştie toată lumea?
- Cei din împrejurimi.
- Concret, ce ai aflat?
- Că există un monstru. A căzut din cer într-noapte. Aici, în lac. De asta nu mai vine nimeni să pescuiască. E periculos. Mănâncă oameni!
- Şi nu ţi-e frică?
- Nu, fiindcă eu neg.
- Ce negi?
- Povestea. Că ar exista un monstru.
- Dar există!
- Atunci, tu, cum de eşti aici?
- Tocmai de aia!
- Şi eşti sigur?
- Foarte sigur!
- Înseamnă că l-ai văzut...
- Da.
- Când asta?
- Mai demult, n-are importanţă.
- Ba are. Cum arăta?
- Nu părea fioros.
- Şi nu te-a înghiţit?
- Ba da.
- Ce prostie, nu se poate!
- Chiar vrei să ştii?
- Mai întrebi. Cu toate că-i o prostie...Şi cum ai scăpat?
- N-am scăpat.
- Ţi-ai găsit cui să torni gogoşi.
- Dacă n-ai răbdare...
- Cum să nu, doar sunt pescar...ei, spune.
- Deci vrei să afli.
- Mai întrebi.
- Până la capăt!!
- Da, până...
- Foarte bine. S-a întâmplat într-o după-amiază. Pescuiam ca şi acum. Eram mai tânăr pe atunci.
- Se ştia deja de monstru?
- Se cam ştia. Nu aşa ca acum.
- Şi?
- Deodată, din lac iese monstrul.
- Cum arăta?
- Ca un om.
- Hm...
- A ieşit pe mal şi mi-a spus că are să mă mănânce. Mă rog, să mă înghită.
- Hai, că-i bună!
- Mai întâi mi-a înfulecat o mână. După ce mi-a smuls-o din umăr...
- Nu, că e foarte bună!
- A urmat un picior, cealaltă mână, celalalt picior şi, la urmă de tot, mi-a smuls capul. Nu s-a lăsat până nu m-a înghiţit cu totul.
- Am s-o povestesc şi copiilor. Poate că au să râdă...Dar finalul?
- Care final?
- Păi cum ai ieşit din burta monstrului ca să-mi spui toate astea?
- N-am mai ieşit.
- Înseamnă că mai eşti şi-acum acolo.
- Exact!
- Cu alte cuvinte vrei să spui că tu eşti monstrul.
- Exact!
- Nu zău, atunci mănâncă-mă şi pe mine!
- Cu plăcere.




POVESTE MĂRUNTĂ












Anton era un ţigan ţiglar, deşi se lăsase de ţiglărie, că nu-l mai ţinea spinarea, slăbise, se făcuse ca o aşchie şi se cârnise.
După toată ţiglăria lui se alesese cu un cal. Calul nu era chior, ci sur şi Anton îi zicea pe nume, "Surule". Iar Surul îl necheza pe Anton “bă, ţigane”.
Umbla mai mult dezbrăcat, prin pantaloni i se vedeau bucile ţigănoase, că nu purta izmene, iar de chiloţi nu auzise.
Surul avea copitele tocite, îngălbenite şi părul îi era mâncat de molii, cal ţigănesc, ce mai încoace-ncolo.
Cum s-a lipit Anton de bordeiul acela coşcovit care, în fapt, fusese o şură, nu se mai ştie şi nici când. Existase şi o casă pe langă şură, dar fiind părăsită, au venit unii şi au început să ia ba o uşă, ba un geam, până au cărat-o bucată cu bucată, cărămidă cu cărămidă. Fusese a unui ungur, deportat de partidul comunist tocmai la capătul lumii, adică în Bărăgan.
Bordeiul, încropit de ţigan, stătea şi el într-o rână, gata să se prăbuşească dintr-o clipă-n alta, căci grinzile îi erau putrede de-acum.
Iar calul avea coada tăiată şi era mic, cam mic, parcă se corcise cu cine ştie ce. Cal neputincios, ce sa-l mai pui să tragă, abia îşi târa propriile picioare. Privea la câte-un smoc de iarbă cu ochii holbaţi şi-i curgeau balele. Suferea de gingivită şi dinţii îi mai cădeau. Unul câte unul.
- Ai să mori de foame, îl căina Anton. Şi eu tot aşa.

- Într-o zi o să mor de foame, ţigane, se căina Surul de unul singur
Pe ungur îl chemase Şoani, fusese deportat pe motiv de chiaburie, l-au umflat într-o noapte de-ţi clănţăneau dinţii de frig şi-o cucuvaie îşi dădea în petec în pâlcul de copaci din spatele casei.
Venise un Sergent Major cu mustaţa pe oală, fălcos şi roşu-n obraji, plesnind pe la cataramă. Cărase şi-un pluton întreg dupa el de viteaz ce era nevoie mare.
- Băi, Şoani, strigase la fereastră Sergentul Major, bocănind pe urmă cu cizmele în uşa ungurului până i-a spart-o. Ieşi, bă, în pizda mă-ti, afară, dacă nu ţi s-a urât cu zilele, dar cu mâinile ridicate că altfel îţi zbor cutia cenuşie!

Un cap cat un bostan a ieşit pe fereastră, fără nas şi fără urechi, cu ochii infundati în orbite şi o gură cât jumătate din tot capul, numai dinţi, mărunţi şi ascuţiţi ca pânza unui ferăstrău. Îi curgea saliva din gură, o salivă cleioasa, vâscoasă şi verde,  Sergentul Major s-a speriat şi s-a căcat pe el. Uite-aşa, desi n-a fost consemnat in nici un raport.
Anton nu mai avea pe nimeni, decât pe Suru, pe calul cu dinţii stricaţi, suferind de gingivită. Fusese el şi insurat, dar cine mai ţine minte că prea trecuseră anii, nevasta îi murise de când lumea şi pământul.
- Legaţi-l pe bozgorul ăsta, strigase Sergentul Major, când şi-a revenit, cu toate că nu avea să-și revină niciodată pe de-a întregul. Băga-l-aş în mă-sa de chiabur împuţit.
Şoani nu era împuţit, mai degrabă era sergentul, că se căcase pe el şi puţea a căcat rău de tot.

- Şi fiţi cu ochii cât cepele să nu ia nimic cu el, o să aibe grijă partidul să-i dea tot ce are nevoie, că partidul e mărinimos cu târâturile astea fără căpătâi. Cine mai e cu tine tine în casă?
Dar iară, mai degrabă, avea Şoani căpătâi decât sergetul ăla numai falcă şi mustaţă şi-un chipiu ţeapăn pe-o chelie fleşcăită.
Avusese patru naşteri, nevastă-sa, Miruna, îşi aminti Anton imp
ărţind fărâmituri de pâine la şoareci, trei mai uşoare şi una mai grea, din pricina căreia se şi sfârşise. Pe copii îi învăţase ţiglăria, dar nu le-a placut. S-au risipit în patru zări, nu mai auzise nimic de ei. De Ciprian îi spusese un cazangiu că ar fi prin puşcărie pe la mama dracului, unde-o fi asta tot numai dracu putea să ştie. O fi scăpat, că trecuse vreo treizeci de ani de atunci şi altă veste nici nu mai primise de nicăieri. Noroc cu Surul pe care-l tot îmboldea cu câte un "Di, măi" şi-l trăgea de o sfoară adăugită, plină de noduri.
- Mai încet, îl ruga Suru, mai încet ţigane, că nu mai mai ţin cotonoagele
Şoani locuia singur, ştia toată lumea, a fost scotocită casa şi n-au mai găsit pe nimeni, aşa că, până la urmă, Sergentul Major a întocmit raportul fără să mai amintească de incidentul cu arătarea din fereastră. Ori că s-ar fi căcat pe el. Iar pe Şoani l-au urcat într-un camion, legat la gură, legat la mâini şi legat la picioare. Claie grămadă peste alţi unguri, alţi nemţi, alţi turci, bulgari şi sârbi şi români deopotrivă, chiaburi cu toţii. S-a umplut Bărăganul cu ei.
Sergentul îşi îndesase prin buzunare bijuteriile de familie ale ungurului şi banii după care scotocise într-o cutie de lemn, lucrată de mână, cu incrustatii fine de fildeş, lăcuită în roşu. Iar un soldat mai milos, găsind o pâine ungurească întreagă într-un dulăpior, o aruncase în camion la întâmplare. Ba chiar şi-o pătură. Bogdagproste, că dacă l-ar fi prins Sergentul Major, poate l-ar fi împuşcat de înaltă trădare. Pactizare cu duşmanul patriei.
Anton se mai ocupa cu comerţul de sticle, sticle pe care le pescuia de prin gunoaie, le cerşea de pe la gospodine sau le mai fura de la beţivani. Le căra cu spatele, nu prea multe, că nu era în stare şi mai trăgea şi calul după el, mârţoaga aceea sura şi slăbănoagă.

- Mai încet, ţigane, mai încet…
Şi nici Şoani nu s-a mai întors din Bărăgan şi nici n-a mai auzit nimeni nimeni de el. Probabil că murise, oricum fusese bătrân când l-au luat. Numai cu ce avea pe el. De plâns cine să-l plângă, vecinii îl uitaseră iar Anton, deşi îi ocupa şura, nici nu-l cunoscuse.
Doar un Plutonier Adjutant, când se mai îmbăta pe la carciumă, mai pomenea de Şoani şi de alţii, dar fără să dea amănunte, că se mai schimbaseră vremurile între timp şi nu era bine să-ţi aminteşti ce nu trebuie. Dar când era beat beat, adică turtă, atunci se mai scăpa şi îi mai zicea. Zicea cam aşa:
- Eu n-am făcut rău la nimeni, niciodată, deşi puteam, că eram cu grad. Eu decât am îndeplinit ordinele, bune, rele, cine eram eu să le judec. Au murit mulţi acolo, prin Bărăgan, dar nu din pricina mea. O fi murit şi Şoani ăla.  De arătarea din geam nu pomenea, deşi o visa in fiecare noapte.
Pe urmă a murit şi calul, că nu mai putea mânca, îi căzuseră toţi dinţii. A murit şi Plutonierul Adjutant de inimă sau de inimă rea, ori poate de ciroză, că bea cam mult în ultima vreme.
Anton, a încercat şi el să se spânzure cu funia ce-i rămăsese de la Surul. Pe Surul îl îngropase în spatele şurii cu tânguială mare.
- Haoleu, haoleu!

- Lasă, ţigane, nu te mai jeli, l-a mângâiat Surul, că mi-e bine, am ajuns în Rai.
Grinda de care-şi legase sfoara s-a rupt, de putredă, şi doar printr-o minune Anton nu s-a pişat pe el de emoţie. Apoi, din senin, toată şura i-a venit în cap. Se zice că ţiganul are nouă vieţi, Anton tot viu a ieşit de sub moloz, puţin cam prostit de cap şi într-o ureche, i se păruse că-i vorbise Suru din Rai şi, pe deasupra, îşi pierduse şi bruma de pantaloni ce-i acoperise până atunci cioatele pline de noduri şi zgârciuri.

Şi cam asta. In ziarul local de a doua zi, a apărut următoarea ştire:
“ O răpire senzaţională
Joi spre vineri noaptea, în partea de Sud a oraşului, a fost semnalat un obiect zburator neindentificat. Martori oculari susţin că obiectul a aterizat deasupra unui bordei părăginit, din capatul Islazului, pe care l-a pulverizat pur şi simplu. În urma incidentului, Anton Drogobete, locatarul imobilului avariat,  a disparut fără urmă. Vom reveni cu amănunte”

















Cuprins







  1. Poveste neterminată cu o pisică moartă, 2
  2. Povestind in drum spre Oglinda, 6
  3. Soldatul,        46
  4. Iorgovan, 61
  5. Petru din sticlă, 100
  6. Nicăieri, 106
  7. Un om din Wayfalua, 115
  8. Întâlnire cu Lenora, 125
  9. Povestea popii din Columbari, 135
10. Dimineaţa unor roboţi, 145
11. Un moş, o babă, un drumeţ, 149
12. Rezervaţia, 159
13. Andraș, nebunul, 190
14. Alfa, 195
15. Conspirația muzicii, 204
16. Calipsul (Bătrânul ce-şi spunea sieşi Fără de vârstă în
      căutarea Păsării de Iridiu),  221