duminică, 4 mai 2014

Duhul blândeții





Azi la radio era vorba despre zahăr. Zahărul e otravă curată, așa zicea. Un doctor nutriționist. Pentru că e dulce. Și dacă n-ar fi dulce tot otravă ar fi. Pentru că e zahăr. Iar zahărul e dulce rău.

Când eram mic îmi plăceau foarte mult dulciurile. Mai ales halvaua. Dar și Nugat-ul. După înghețată mă tăvăleam pe jos. Bomboane mai pescuiam uneori, le puteai cumpăra și la bucată, cel puțin de la prăvălia din colț. Și ciocolata ce să mai vorbesc. Însă cel mai mult îmi plăceau stanioalele de la cicolată. Nu să le mănânc, bineînțeles. Un staniol întreg valora cât un pix, uneori și mai mult. Mama mai aducea câte-un staniol acasă de la colegele ei de la lucru, cicolată nu, că era prea scumpă. Numai de Crăciun. Și de alte câteva sărbători. Iar zahărul îl încuia într-un dulăpior, că dacă dădeam peste el îl topeam una două și-l făceam cocoșei.

La cofetărie poate nimeream din an în Paște. Prima oară am nimerit pe la zece ani și nu-mi venea să mai ies afară, mi s-a părut de neînchipuit. Prăjiturile alea, pline de frișcă, alune și cicolată, cu blaturi și creme de toate felurile părea ceva dintr-o altă lume, o lume a basmelor și-a poveștilor. Ce cornulețe de margarină sau untură, ce cozonac cu urme de mac. Numai că doi lei, 3 lei, chiar și un leu și 65 de bănuți, cât era o savarină, te frigea la buzunare. Te ardea.

Mă mai ardea și tata, destul de des, îmi trecea pofta de toate dulciurile din lume. Dacă făceam vreo prostie luam bătaie, dacă mă împiedecam luam bătaie, dacă vorbeam cu gura plină luam bătaie, dacă-l priveam chiorâș pe tata atâta-mi trebuia. Să nu mă prindă la joacă, să nu mă prindă în grădină, să nu mă prindă pe casă sau cățărat în nuc, să nu mă prindă că-mi murdăresc hainele, cu toate că le mai și sfâșiam câteodată, să nu înjur (adică să nu repet după el), să nu cumva să-mi fac praștie, sau undiță de pescuit, să nu plec la fotbal cu băieții de pe stradă, să nu rup foi din caiet și câte altele. Niciodată n-am reușit să țin minte tot ce nu aveam voie să fac, așa că eram mușteriul permanent al tatei.

Altfel, am avut o copilărie normală. Și vreau să sper că m-am dezvoltat normal. Și că sunt un om normal. Deși e tot mai greu cu vremurile astea, cu doctorii de azi și cu toți nutriționiștii ăștia. De parcă n-ar fi destule probleme. Urmăresc evoluția din Ucraina și mă cutremur. Pentru că nu ucrainienii se bat cu rușii, cu toate că mor pe capete. Ci orgoliile. Interesele meschine și mărunte, adică politice, etnice, religioase și ce-o mai fi. Pentru că în mintea mea de om normal (prin normal înțelegând ordinar, comun  și mediocru) nu încape războiul. Nici crima. Oricare ar fi motivațiile lor. Comportamentul sălbatic, barbar, plin ce cruzime, nu are nici o scuză.

Ceea ce nu înțeleg e de ce ne trebuie guvernanți, de ce punem pe cineva în capul statului și îi spunem, na, condu-ne. La război! La colaps financiar. La dracu-n praznic! Adică nu ne putem conduce și singuri acolo? Adică, dacă am renunța la crimă și la răutatea gratuită, n-am putea trăi fără să fim cârmiți de vaporeni și alte genii Carpatine? Mă gândesc uneori la regii de dinainte care se mai și nășteau sclerozați, loviți cu leuca, iar norodul era gata să-ți dea viața pentru Rege. Dar câți nu și l-au dat. Măcar nu și-l alegeau singuri cum facem acum când mergem la vot cu mic cu mare. Ne mai și batem pentru niscaiva divergențe de obțiune, ne mai și înjurăm, ba ne mai și urâm pe viață. Băseștilor! (un fel de băi, boule!) Ilieștilor! Și ne mai dorim și moartea. Pe urmă vin domnii președinți la putere (plini de dulce și de miere, uite că avea dreptate nutriționistul cu otrava lui) după care ne arată ce poate el. Mușchii lui, creierii dumnealui. Ai președintelui ales.  Iar odată cu el vin și parlamentacii, iar la urmă guvernul în frunte cu prim ministrul său. Toți se cred Dumnezei din momentul în care au fost aleți de fraierii pământului. Fraieri ca mine care se consideră om normal. În fapt sunt un handicapat, mă duc să-mi votez președintele și parlamentarul care mă va trimite la moarte într-un război împuțit fără argument. Mă va sărăci și mă va scârbi până voi ajunge să-mi iau lumea-n cap, ceea ce am și făcut. Na, așa-mi trebuie, așa mi-a trebuit. M-am lecuit și cu votarea și cu partidele și cu politica, dar ce folos... Mai sunt milioane. Miliarde.
Cum poate ajunge cineva președinte în ziua de azi? Sau chiar un politician cu blazon? Prin cinste? Prin demnitate? Prin duhul blândeții? Prin iubirea aproapelui? Prin onestitate? Prin etc?

.