joi, 27 ianuarie 2011

The Druids


Pentru Nick, special

Salut, dar nu-mi răspunde, mă enervează să mi se răspundă la salut. Eu spun salut celalalt îmi spune tot salut sau re, ce-o fi re, sau noroc, de parcă ne-am fi întâlnit pe câmp cu coasa în spinare, ori la birt și ne clătinăm halbele. Hai noroc!
Ce mai faci? Sunt retoric… Nu-mi raspunde! Nu vreau să știu, te-am întrebat din politețe, nu vreau să știu ce mai faci, nu-mi mai asum riscul, un tip mi-a răspuns, odată, o frec, tu ce faci? Am lăsat-o așa, fără replică, nu cred că voia să știe ce fac, voia doar să joace șarade, poate încerca să mă intimideze, totuși, pantalonii tremurau pe el, iar el ținea o mână în buzunar și am șters-o din loc, m-am simțit umilit.

Da. Dar de ce?
Scuipă în sân, treci pe cealaltă parte a șoselei, sau fă-ți cruce cu limba. Sunt un tip absolut normal, Ken zice și mai zice că așa a fost să fie, nu toți pot să aibe noroc. Norocul fiind o substanță drămuită. Știi tu mana aceea cerească pe care o culegeau evreii în deșert? Am citit undeva că era o ciupercă, un fung, sau chiar un mucegai, chestiile astea sunt bogate în proteine. Iar întrebarea care urmeză e de-a dreptul idioată.

Un fel de ce mai spui, sau ce nu mai spui, dar nu-mi spune, pentru că e groaznic să nu ai nimic de spus și să te pomenești vorbind, turuind ca o moară stricată, vorba mamei. Și dacă pe femei le mai prinde pentru că ne-a intrat nouă în subconștient, pe bărbat nu, nici într-o mie de ani, oricum nu mai putem schimba istoria, oricum femeile nu mă mai pasionează. Pe mine oricum nici nu mă plac, Ken spune, nu știu ce am, ce nu am, ori ce ar trebui să am, dar știu că nu mă plac. Poate miros. Poate put. Poate am burta mare ceea ce e o prostie, pentru că nu o am. Se lovește cu mâna peste frunte Ken, îmi lipsește un copil în viață, sunt prea bătrân acum și nici nu am cui să i-l fac, femeile nu se culcă cu mine. Am eu ceva, într-o zi o să știu ce și va fi prea târziu, deja e târziu.

E patru jumate, nu plecăm acasă?
Dar nu-mi răspunde, era o întrebare neformulată în mintea mea, în subconștientul meu, m-am deprins să spun eu, meu, mea, mie, îmi, mi, mă și câte or mai fi, multe în orice caz, ceea ce înainte nu se întâmpla pentru că era altă educație. În comunism se spunea noi, nouă, vouă nu, voi nu. Apoi începea marmelada cu proletariatul, originile sănătoase, specimene din talpa țării, era bine să ai și ceva țigănesc în tine, mai plauzibil, că și noi am avut sclavii noștri, adică țăranii au fost șerbi, dar țiganii robi până i-a dezrobit Cuza, ori e o poveste.
La noi se numesc first nation, stii tu, aborigenii, Ken zice, sunt 5 la sută din populație dar dau 80 la sută din cazurile de HIV, eu te sfătuiesc să te feresti de ei, first nation nu se protejează, au apărut prezervativele ultra extra subțiri, habar nu ai că le ai, dar le ai, și ei tot nu se protejează, poți să le distribui gratuit, ceea ce se și întâmplă. Și, pe deasupra, femeile lor sunt urâte rău de tot, mai bine fuți o maimuță, mai bine o rață. Știu că e o deviație sexuală, dar sună ultra extra. Diversitate în unitate, cine a spus-o?

Cine a spus că roata se învârte? Se referea la fotbal, balonul (adică mingea) e rotundă, în sensul de efect și de schimbare a direcției, fiind rotundă poate prinde orice efect și orice direcție înafară de efectul balonului oval, moment în care discutăm de rugbi, sport de berbeci.
Rugbi da, Ken zice, pentru că fotbalul american se joacă tot cu mingea ovală, dar ce deosebire în eleganță. Dacă nu ești homesexual devii uitându-te la jucătorii ăia cu mulații lor pe cur cu tot, parcă ar fi balerini, n-am dreptate? Nu-i răspund, e o convenție pe care n-am stabilit-o eu, Ken e un tip scund dar un mecanic de prima mână, uite, îmi zice, eu îmi fac meseria cu ciocanul ăsta. Îmi arată un ciocan strașnic pe care eu nu reușesc să-l ridic, baros în toată regula. Cu ciocanul ăsta, dacă lovesc o piesă, piesa intră la loc și funcționează. Și nici nu mai iese că o sudez acolo. Îmi arată și palmele. Poți face focul în ele și îți poți prăji ouăle. Sunt cel mai vechi lucrător din companie, trebuie să-ți spun, nu mi-a rezistat nici un manager. Fluieră.

De unde vine ninsoarea?
De la Dumnezeu!
Ken, te rugasem să nu-mi răspunzi, nu mă interesează. Ninsoarea vine din troposferă, pământul e rotund și se rotește în jurul axei pe o orbită ce înconjoară soarele eliptic, a nins în shop? Nu, dar toate track-urile au intrat cu zapadă. Ne batem cu bulgări, ne prinde șeful și ne trimite acasă. Băga-l-aș în ma-sa pe șefu’, hai să-i facem o figură, nu venim nici mâine și nici poimâine. Eu cred că ar turba la propriu. Dacă aș avea bani n-aș mai veni deloc. Păi numai proștii ar veni și workoholic-ii. Eu știu cum aș schimba lumea dacă ar fi dupa mine.
Cum e berea?

Am intrat în primul birt irlandez, ”The Druids”, nu-mi spune că vreau să aflu singur. Ne îmbătăm ca porcii. Ascultă, Ken spune, am o poveste pentru tine, e povestea mea personală, e de roman, cască urechile că nu povestesc decât când sunt beat. Ken mai dă un rând, îmi povestește romanul vieții lui. My fucking life!
Dincolo de faptul că-și bagă degetul în gât și-și zgândără omulețul, e o poveste obișnuită, cu unele variații, e drept. Tristă, reală, dar nimic extraordinar, nu poți scrie asta într-un roman, pe cine mai intereasează dramele normale, obișnuite?


.



luni, 3 ianuarie 2011

Iarnă în Edmonton (din nou)



Bine că s-a terminat, odată, cu sărbătorile astea. Că-mi stătea mintea numai la ele. Cât o să mănânc eu de Crăciun, cât o să beau eu de revelion, cât o să mă destrăbălez eu cu Sulfina mea. Intru în normal. Serviciu, campus, condus mașina până fac bătături la cur, sfârșit de săptămână glorios. Lecturi dacă se poate, filme, navigat internetul. Televizor și ziare nu, că mă constipă. Documentare. Femei nu, că sunt într-o relație specială cu Sulfina. Alcoolul mai domol, mai un chat cu prietenii pe messenger. Dacă nu dorm când am eu chef și timp. De regulă dorm. Mă refer la prieteni. Asta se numește diferență de fus orar.

Citesc pe bloguri, îmi plac mai mult decât site-urile literare, par mai intime, mai sincere. Chiar și când nu sunt. Cea mai bună achiziție e George Geacăr (și asta pentru că nu se cantonează în poezie și nici nu se lălăie în articole cum o mai fac eu uneori (deseori)). Pe urmă îmi rămâne Delaskela, cu toate că lui Delaskela i s-a pus pata pe jurnal și a început să devină obsesie. Plus altele, știu eu care.

Plus că îmi pregătesc concediul european, mi-a intrat în cap că trebuie să văd Sagrada Familia și să particip la Euroconul de la Stockholm. Că trebuie să-mi țin ziua de naștere în România după 15 ani. Și să escaladez Turnul Efel cu Sulfina mea. Și multe altele. Să-mi văd prietenii din copilărie, să particip la o lansare de carte (prietenul meu Costel) și să-i vizitez pe Nichi și Venera la ei acasă, adică în Castellon de la Plana.

Mai am și alte planuri, dar toate depind de trecerea iernii. Ori iarna nu trece chiar atât de repede. Cel puțin nu la Edmonton.

PS

Un an nou fericit, plin de planuri și împliniri tuturor celor ce se rătăcesc pe aici!