miercuri, 15 august 2012

Am fost în concediu (1)


Soții Mucu ( a se citi Iucu) sunt nașii de botez al fiului meu cel mic. Al meu și al Sulfinei, pentru că „we share”, cum zice englezul (românul n-are nici o expresie pentru copiii cu doi părinți, doar pentru cei cu unul singur, mama evident. „Copii din flori”, adică. Cu trimitere la polenizare). (Cred). Nașii fiului meu cel mic (dar înalt). Mic doar ca să-l deosebesc de cel mare, altfel e doar un an diferență între copiii mei și nu chiar atât de mic ținând cont că a împlinit și el un sfert de veac. Și nici chiar atât de înalt pentru că nu trece o anumită măsură. Doar prin comparație cu bunicii lui  pare uriaș, dacă ar fi fost să-l moștenim pe tata ar fi trebuit să arătăm ca pigmeii. Mai puțin partea colorată a pielii. Se știe că românii nu sunt negri decât în partea de sud a țării, acolo unde cumanii invadatori s-au amestecat cu ciobanii mioritici. Tot prin sud, după unii (istorici) au existat și niște colonii de etiopieni aduse de Imperiul Roman de Răsărit, am uitat în ce scop. Nu degeaba Țara Românească se numea Vlahia Neagră. Nu că ar avea vreo importanță. Bine că vorbim cu toți aceeași limbă, asta ne face pe toți români. Asta îi face și pe țigani români și nu rromi cum își spun ei sau cum i-au titularizat dicționarele.

Revin la concediu.
Mucu au sosit pe 27 Iunie, ziua mea de naștere, am condus 500 de km până la aeroportul din Edmonton, ceea ce mi-a amintit de un voiaj asemanator cu 14 ani în urmă, când tot pe un 27 iunie mă îndreptam spre aeroportul din Toronto s-o aștept pe mama și am trecut printr-un accident din care mașina a ieșit șifonată (deci ferfeniță). Câțiva ani n-am mai condus de ziua mea cu toate că emoțiile accidentului mi-au trecut după o oră. Poate din superstiție. Poate din superstiția Sulfinei.
- E ceva, degeaba spui tu. Mai bine te păzești!
Așa că mai bine m-am păzit. „Frica păzește stâna” sau „Frica e din Rai” zice o vorbă românească, o vorbă foarte proastă, ca multe alte vorbe proaste pe care le au românii cum e ”capul plecat sabia nu-l taie” și mai sunt, nu mi le amintesc acum pe toate, vorbe care induc un caracter (cel de slugă) (sau cel pesimist, vezi  și Miorița). A, mai știu una „cine muncește câștigă”.  Contrazisă de alta „cine muncește n-are timp să câștige”.
Am ajuns la aeroport cu un Taxi și înapoi acasă cu un timișorean pe care mama l-a agățat în avion. Nu era să tacă aproape nouă ore cât a durat traversarea oceanului.
- Noroc cu domnul Șerban, că m-aș fi plictisit de moarte. Dar unde e mașina voastră?
- Într-un garaj.
Uitasem deja numele localității, oricum n-o mai luam de acolo, urma să fie dusă la cimitir.
- Dar ce s-a defectat la ea?
- S-a spart radiatorul, a crăpat motorul, s-au îndoit ușile, capota, iar botul s-a desprins de restul, acum sunt două bucăți...
- N-am mai auzit de așa o defecțiune în viața mea.
Pe 28 iunie a sosit și nașul de cununie, Sorinache, așa că pe 28 seara am ținut al doilea chef. Al treilea s-a derulat la o cabană pe malul lacului Baptiste care ne-a încăput pe noi toți cu cățelul Calapodeștilor cu tot. N-am băut aproape nimic, m-am ținut treaz pentru micro concertul de chitară clasică pe care voiam să-l susțin pentru invitați (incluzând cățelul Calapodeștilor). Pe care nu l-am mai susținut din cauza emoțiilor, deși cabana a avut o acustică perfectă. Am încercat să recuperez cu băutura la spartul târgului, dar se pare că m-am trezit mult prea târziu.

Pe 1 iulie a fost, desigur, Ziua Canadei. Plimbări prin fața parlamentului cu Sulfina, nașii, cu băieții mei și prietenele lor (fetele altor tați). Fifi, o portugheză oacheșă și Margo, o franțuzoaică albertană. Cu un an în urmă sărbătoream ziua Canadei în România, în compensație pentru toate zilele României pe care, în ultimii 16 ani le-am sărbătorit în Canada. Știu că n-o să se supere România pe mine dintratâta pentru că nici eu nu m-am supărat pe ea din motive mult mai solide, e greu să te superi pe o țară, mai degrabă te superi pe un popor. Mai degrabă te superi pe conducătorii poporului. 
Și încă o vorbă, ce-i drept, nu știu dacă e românească:  fiecare popor își merită conducătorii pe care-i are!

PS
La mine e încă Sf Maria, la mulți ani, Mariilor!

.

sâmbătă, 4 august 2012

Preambul la concediu



Dacă intru pe ușă și stă cineva după ușă și mai și spune ceva, mă speriu și cad pe covor. Dar nu dau din picioare, ci înțepenesc. Dacă am covor.  Dar dacă intru eu pe ușă fără să mă audă Sulfina și pe urmă spun ceva, prin surprindere,  se pișe Sulfina pe ea și strigă atât de tare și atât de ascuțit că-ți perforează  timpanul din urechi și te sperii tu de zece ori mai tare.  Faci un ăăă! din ăla de se sparg candelabrele. Poate că asta înseamnă să îmbătrânești pentru că nu toată lumea acceptă să îmbătrânească. Alții nici nu concep.
Io, bătrân? Așa zic unii, nu te uiți la mine?
 Își bulbucă mușchii sleiți, își sug burțile revărsate peste curea și se prind cu mâna între picioare.
Toată ziua bună ziua mi se scoală!
Ce, nasturele?
Bărbații care nu concep că îmbătrânesc ajung libidinoși, încep să se uite după femeiuști mai tinere ca fetelele lor și le curg scuipații pe la colțurile gurii. Iar femeilele își întind pielea de pe față până devin străvezii ca fantomelele  (pielea oricum le rămâne mototolită pe sub gât unde nu se vede dacă nu te uiți), după care se vopsesc mai ceva ca mumiile egiptiene. Pe urmă te apostrofează:
Ce ani, ai atâția cât simți tu că ai.
E adevărat, ai atâția ani câți poți să cari, numai că e bine să te mai uiți și în oglindă. Și nu văd ce e așa rău să îmbătrânești, că doar nu te pui contra naturii
.