duminică, 1 decembrie 2013

Ziua României




Îți doresc, România, o viață lungă. Fără tine mi-aș pierde, fără îndoială, identitatea, chiar dacă sunt și cetățean al altei țări. Chiar dacă, conjunctural, sunt nevoit să vorbesc și o altă limbă. Îți doresc să prosperi și să fii casa tuturor românilor, oricât de pripășiți ar fi prin alte locuri, oricât de dezbinați în unele momente sau cât de supărați pe originea lor.

Îți doresc desăvârșirea României Mari, conducători înțelepți și locuitori mândri de țara în care locuiesc și de obârșia neamului lor.

Îți doresc la mulți ani, România!

joi, 28 noiembrie 2013

Macaraua roșie



Azi am aflat că zero e un număr pereche, unu nu e număr prim iar zero factorial e egal cu unu.
Tot azi am aflat că radical din doi nu se poate exprima ca o fracție (in ciuda aparențelor), fiind un număr ciudat, ca și pi, iar într-un hotel cu camere infinite dar toate ocupate, mai poți închiria camere goale la un număr infinit de oameni. Am mai aflat că suprafața unui cerc nu se poate transfera unui patrat, pentru că nu vei nimeri niciodată laturile patratului, din cauza aceluiaș pi.
Tot azi am aflat că numărul 666 e numele Împăratului Nero scris în ebraică ( tradus în greacă) și că foarte bine putea fi tradus și cu 616 dacă așa voia traducătorul. Traducătorul n-a prea vrut. A vrut 666.
Tot azi am aflat că unitatea de măsură kilogramul e un obiect fizic și nu un concept, există într-o pivniță în Franța, un aliaj din titan și platină și tot azi am văzut cel mai rotund obiect din lume. Pe internet, unde altundeva, pe unde aș mai putea eu să umblu stând în pat?
Revenind la infinit, am aflat că ar fi un concept abstract, ori un concept auxiliar, dar în același timp și un număr pentru că e folosit în calcule matematice. 1 împărțit la infinit egal zero. Se spune. Unii spun, unii matematicieni. Fiind un număr ar trebui să se adune să se scadă, să se înmulțească, să se împartă și să se ridice la putere ca orice număr. Să-i extragi rădăcina patrată. Sau cubică. Infinit plus unu ar trebui să fie mai mic decât infinit plus doi, și așa mai departe, iar dacă mi-aș aduce aminte de numerele cardinale aș știi că infiniturile sunt diferite între ele, mai mici și mai mari. Sau mai cuprinzătoare, sau mai puțin cuprinzătoare. Sau ceva asemănător. Dar nu-mi aduc (aminte).

Azi am avut „training day”, lucruri mult mai importante decât infinitul; în șase ore am aflat cum se scrie un permis de muncă. Am dat și examen, se pare că știu să-l scriu, cel puțin până mâine. Observ că uit minimum 50% din ce învăț în mai puțin de 24 de ore. Dacă sunt lucruri plictisitoare le uit în proporție de 75% în jumate de zi, iar dacă sunt neinteresante, ajung la 90% într-o singură oră. Sarcinile trasate le uit cu desăvârșire, pe loc, până mi se reamintește.
Pentru că îmbătrânesc sau pentru că mă gândesc toată ziua la Sulfina din momentul când plec de-acasă.  Adevărul e ca acum abia am plecat. Sau mai degrabă abia am ajuns la lucru unde o să putrezesc vreo zece zile.
Începe cu ziua unu.
Ziua doi.
Și ziua trei.
Apropos de ziua trei, azi am văzut cea mai mare macara din lume. De data asta pe viu, am trecut pe lângă ea cu o camionetă și șoferul m-a atenționat:
Vezi că nu ți-ai pus centura!
Și ce are asta cu macaraua?
E cea mai mare macara.
Din clasa ei?
Ce clasă?
Atunci din fabrică?
Din fabrică pe dracu!
Din zonă?
Din zonă pe dracu!
Din Canada...din Nord America?
Din lume!
Aaa..
Eii?


O macara roșie

.

marți, 8 octombrie 2013

Întoarcerea la poezie




Nici eu n-am un volum de poezii publicat, mulți români n-au un volum de poezii publicat, dar alții au un volum de poezii publicat. Alții au atât de multe volume de poezii publicate încât numaratoarea îi încurcă la aritmetică.
Alții nici nu se chinuie să le scrie și de aia nici să le publice, ci doar se manifestă, ca să zic așa, poetic. Iar unii nici măcar nu se manifestă, ci doar simt pe undeva prin înăuntrul lor vibrații și rezomnanțe lirice și nu spun nimanui nimic. Tac mâlc.
Pe când eram înca elev am găsit un caiet gros ascuns de tata într-un sertar de la masa de tâmplărie. L-am luat, l-am rasfoit și de la jumătate încolo am dat peste niște poezii scrise de tata, cu creion chimic, că doar era scrisul lui aproape imposibil de descifrat. Am tăcut mâlc. Toate poeziile și uneori toate strofele începeau asemănător cu „frunză verde de bujor”, sau alte flori sau alți pomi și copaci. Pe asta cu bujor o țin minte pentru că se continua cu ”vine vremea să mă-nsor”. Nu știu dacă pe vremea aceea tata o cunoscuse deja pe mama, poeziile nu erau datate și nici mama nu-și amintește să fi primit vreo poezie din partea tatei.
Am citit vreo trei patru poezii de-a tatei până m-am plictisit că mergeau pe acelasi calapod cu frunzele acelea cu toate că unele păreau destul de sentimentale. Pe atunci nu prea citeam poezii din cauza profesorilor de la școală care ne obliga să le memorăm fără niciun rost și pe deasupra să le mai și recităm. De-aceea n-am dat vreo importanță poeziilor decât mai târziu, pentru că am furat caietul și l-am păstrat până în ziua de azi. Cea mai interesantă mi s-a părut poezia

„Tulai

Frunză frunză  de mălai
A strigat maica tulai
Tulai tulai da nu-i bai
Nu-i bai tulai și tulai

Am dat frunzele la cai
Caii cu zăbala-n gură
I-am scos repejor din șură
Și i-am dus în bătătură

Și de-acolo surioară
I-am dus de-an călări la moară
Frunză verde de tulei
Hei hei hei tulai și hei

I-am vândut pe zece lei
Hei hei hei tulai și hei
Buni căluți păcat de ei
Hei hei hei tulai și hei

Am băut banii-n Josani
Cu-o liotă de țigani
N-aș avea noroc să ard!
C-am pișat caii la gard  
Ard-o dracu băutură
N-o mai pun în veci la gură!”

Dar nu-i adevărat, că tata tot a mai băut pe urmă și nu numai o pereche de cai. Poate o herghelie întreagă. Dar asta e o altă poveste ce nu mai ține de poezie.


*
Masa de tâmplărie a moștenit-o tata de la un tâmplar, unul Emil. Tata îi zecea nea Emile, iar mama domnu Emil. Eu îi ziceam simplu nenea, iar soția tâmplarului îi spunea luate-ar moartea de bețivan ordinar că mi-ai mâncat zilele. Așa că într-o zi nenea Emil a murit și i-a lăsat tatei masa lui de tâmplar. Tata n-a murit cu toate că și el i-a mâncat zilele mamei. Și nici mama n-a murit și nici nevasta lui nenea Emil. Și nici eu, încă, evident

**
Profesorii care ne puneau să memorăm poeziile aveau un fix să ne dezvolte memoria și ținerea de minte. Eu nu le-am memorat, dar pentru aia tot țin minte ce ne puneau ei să facem.

***

Primul volum de poezie întreg l-am citit după terminarea liceului. Ba chiar și după terminarea armatei. Ba chiar și după ce m-am angajat la combinatul petrochimic. Ba chiar și după ce-am plecat de acasă. Iar după ce-am citit un volum întreg de poezie mi s-a făcut chef să mai citesc unul, pe urmă încă unul până le-am pierdut numărul. Unele poezii mi-au plăcut atât de mult încât le-am memorat


miercuri, 25 septembrie 2013

Chestiunea Ardealului



Am un coleg, un sârb, Milan, pe jumate croat, că dacă-l întrebi nu știe nici el exact ce e.
Cred că mai degrabă sunt sârb, deși  e mai bine să fii croat în ziua de azi.
E șofer pe unul din autobuzele cu care ajungem din campus la serviciu și invers. În fiecare dimineață la 6 jumate fix oprește în stație excitat pentru că mereu i se întâmplă câteceva, prilej să înjure în sârbește sau în croată, se pare că înjurăturile sunt aceleași în amândouă limbi dacă nu și limbile sunt aceleași.
Dacă are o mașină în față care se mișcă greu se revoltă, fire-ai a dracului de putoare!
Dacă travesează careva drumul, fire-ai a dracului, acum ți-ai găsit să treci!
Dacă e trafic și-l prinde la intersecție, firea-ți ai dracului cu toți, numai când vin eu apăreți și voi!
Dacă e prea strânsă curba, firea-i a dracului de curbă și cu cine te-a făcut așa strânsă!
Iar dacă se stârnește ploaia, firea-ar a dracului de ploaie, nu mai putea să aștepte?

Un alt coleg, un niufi (adică newfie, adică locuitor din Newfoundland) , a câștigat săptămâna trecută la loterie 7 milioane de dolari. N-a mai apărut la serviciu ceea ce era de așteptat, altfel l-ar fi spurcat toți de fraier ce e. Sau ar fi sărit pe el cu tot felul de idei de afaceri.
L-a ajutat Dumnezeu să câștige.
E, a câștigat pentru că mergea demult pe sisteme combinate...
Ba a câștigat pentru că a jucat, punct.
Ba a câștigat că a mâncat căcat.

Unul din bucătarii de la cantină e român. Dar și ăsta numai pe jumătate, ca și sârbul. Pe jumate e turc. Turc din Giurgiu. Turcul Cornel. Cu cea mai mare gură pe care-am auzit-o vreodată. Nu numai că-l auzi de la ușă și ușa e cam departe de punctul de servire, îl auzi și de după ușă, de dincolo de ușă și de cealaltă ușă. Râde încontinuu la orice spui tu, la orice spune el.
Ce mai zici, măi, ha ha ha, ce mai faci, ha ha ha?
Ce-i așa de râs, Cornele?
Măi, să mor dacă știu, ha ha, așa mi-e vorba.
Ii sticlesc ochii după femei. E trecut bine de 50 de ani dar pare robust și deosebit de agil în mișcări. Abia așteaptă să apară un român la masă. Să-și dea drumul pe românește.
Băi, uite-o pe asta din fața ta ce cur bombat are. Mamă ce-aș fute-o. Măi ce ți-aș trage-o, cucoană!
Și dă din cap ca și mă privește serios să nu se prindă cucoana că face comentarii despre curul ei. Tocmai asta ar trebui să-i dea de gândit cucoanei, că altfel ar fi hăhăit Cornel de-ar fi răsunat toată cantina.
Hai, măi, Cornele, că are cur normal.
Da, măi, dar tot aș fute-o. Auzi, dar tu ce mai faci? Ha ha ha

Afară mă așteaptă Milan înjurându-mă în sârbește că tocmai în dimineața aia m-am găsit să întârziu.
Vezi, Milane, că sunt din Timișoara și o mai rup și eu pe sârbește, iar înjurăturile le înțeleg pe toate.
Da, păi da, că voi rumunii știți cum înjură sârbii, că voi sunteți mai spurcați la gură ca noi.
Nu noi, țiganii sunt cu înjurăturile.
Pardon, că în România nu mai ai voie să spui țigan. Când o să vin pe-acolo o să mă amendeze statul român.

Un alt coleg, chiar din echipă cu mine, e original din Sultanatul Brunei. Nu știu cât o fi de bruneiez în procente, mai degrabă pare chinez.
Chin Lee, vorbești chineza?
Da.
Atunci ești chinez, nu te mai da bruneiez. Ești galben și ai ochii migdalați?
Da, da m-am născut în Brunei
Și ce dacă? Ce mai calculezi acum?
Pensia.
Chin Lee calculează toată ziua. Căt ar câștiga dacă ar fi din nou Foreman. Sau dacă ar fi din nou General Foreman. Cât ar câștiga dacă ar sta weekendul ăla la muncă. Dar dacă ar sta și următorul. Dar dacă ar sta toate weekendurile din an? Dar dacă i-ar mări salariul? Dar dacă n-ar mai fi cumpărat nevastă-sa o mătură nouă că doar mai au trei, cât ar fi economisit?

Ceilalți doi colegi ai mei sunt indieni. Pe amândoi îi cheamă Patel. Fără niciun grad de rudenie între ei. În echipa celaltă mai e un indian, tot Patel. Iar într-o altă echipă de la contractorul care ne face concurență mai sunt doi Pateli.
Bine dar voi în India pe toți vă cheamă Patel?
Nu, nu suntem decât 35 de milioane cu numele ăsta.
Aoleu, mai mulți ca toți românii de pretutindeni.
Uite așa sunt coleg cu cei mai numeroși oameni de pe planetă. Cu chinejii și indienii.
Dar pe Bashar nu-l cheamă Patel.
Nu, dă-l în mă-sa pe Bashar.
Păi de ce?
E pakistanez.

Il înțeleg. Până nu demult am avut un coleg ungur. Ungur sută la sută. Ungurul Ioancze. L-am sprijinit toți românii la început, ne era drag că era european ca noi, în primul rând, în al doilea rând că ne era vecin de frontieră și în al treilea rând pentru că majoritatea românilor unde lucrez fiind timișoreni, toți am mai avut câteun prieten ungur în copilărie. Da, dar ăia erau unguri români, pe când Ioancze era ungur ungur din Ungaria. După ce s-a văzut cu sacii-n căruță a început să ne ia pe probleme ardelenești. Ba chiar a insinuat că și eu aș fi ungur, că numele de Duma e unguresc toată ziua.
Capul tău prost e unguresc.
Pe urmă ne-a povestit de nevastă-sa, că l-a lăsat și-a tulit-o cu altul în Budapesta.
Păi de ce, după ce ai făcut efortul să-ți plantezi păr pe chelie și ai cheltuit aproape 10 mii de dolari...
De unguroaică proastă ce e.
Aa. Și cum îi merge cu ungurul celălalt?
Nu-i prea merge bine.
De unde știi?
Păi am sunat-o nu demult și am întrebat-o. S-a plâns că n-o ajută în gospodărie. Și-atunci i-am spus-o de la obraz, păi eu n-am fost bun că făceam toată treaba în casă. Da, a zis ea, dar Pitiuka are câțiva centimetri în plus față de tine și nu la înălțime...
Așa ți-a spus unguroaica?
Da, așa mi-a spus, lasă asta, cum rămâne cu chestiunea Ardealului?

Păi cum să rămână, rămâne cum s-a stabilit

.

marți, 27 august 2013

Edmonton Eskimos against the Saskatchewan Roughriders



Nu m-am gândit că voi ajunge vreodată la un meci de fotbal american pe stadion. Dar am făcut-o și pe asta. Că de plăcut nu-mi place. Ai noștri, adică Edmonton Eschimos erau echipați în niște budigăi care să le scoată bucile în evidență și alte chestii din față la fel de proeminente. Realitatea cine știe care o fi. Plus o colivie în cap. Oaspeții au fost Saskatchewan Roughriders, echipați identic, doar ceva mai verzulii. Parcă se întreceau două echipe de homosexuali. Nu pentru că aș fi împotriva homosexualilor, doamne ferește, că-mi închid ăștia blogul. Făceam și eu o comparație literară.
Trecând peste asta, ai noștri sunt niște luzări (am văzut că luzăr a intrat recent și în vocabularul limbii române). Când am plecat de pe stadion, prin repriza a doua, conduceau cu 10-6 și până să ajung acasă am auzit la radio că au terminat lamentabil luând-o pe cocoașă.
Ceea ce mi-a plăcut totuși a fost atmosfera, un stadion arhiplin, mi-a amintit de vremurile (adolescența, deh) când mergeam să-mi văd echipa favorită de fotbal. Unde urlam din toți bojocii „Hai, Poli!” până răgușeam și-mi pierdeam corzile vocale. Se urla și aici din răsputeri, mai ales la fazele mai fierbinți.
Ceea ce nu mi-a plăcut, motiv pentru care nici nu urmăresc fotbalul american, sunt întreruperile. Punând pauzele cap la cap, timpii morți durează mai mult decât meciul în sine. Totul pare atât de fragmentat că nu mai înțelegi nimic. Sau m-am ramolit eu.
Ceea ce mi-a plăcut a fost fair play-ul spectatorilor. Care nu strigă huou!, sau băi boule! nu înjură jucătorii, nu înjură nici măcar arbitrii, nu-i fluieră, nu-și înjură nici măcar chibiții echipei inamice. Canadienii vin pe stadion din plăcere, să-și vadă echipa favorită e adevărat, dar vin mai întâi pentru spectacolul sportiv în sine.
Ceea ce nu mi-a plăcut sunt reclamele. Dincolo de banere si pancarde, la fiecare întrerupere –și cum spuneam, întreruperile sunt infinite- hop cu șopârla. „Nu uitați să treceți pe la Pizzeria Bonga Bonga!” ”Lamele de ras, Gilette...” și așa mai departe.
Ceea ce mi-a plăcut a fost spectacolul dincolo de meciul în sine. Mascotele împopoțonate în tot felul de costume alergând de colo colo, rachetele de fum, artificiile, dar mai ales animatoarele în rochițele care nu le acoperea nimic dansând sau făcând numere de acrobație.
Ceea ce nu mi-a plăcut a fost înghesuiala de pe șoselele din preajma stadionului, era mai bine să nu fi luat mașina, dar nu mi-a spus nimeni, nici n-am întrebat, apoi căutarea unei parcări. Pe toate străzile adiacente parcarea era interzisă fără un permis special în zilele de întreceri sportive. Cred că nu se putea parca niciunde în cartierul respectiv, ceea ce m-a scos din pepeni. Până la urmă am nimerit într-o parcare cu plată, chiar lângă stadion. Băieții de la poartă mi-au luat 20 de dollari, nici chitanță, nici tichet de parcare, ceea ce mi-a adus aminte cumva de România și spiritul balcanic.
Una peste alta, biletele deși piperate la preț, le-a primit Sulfina de la compania la care lucrează, un premiu pentru 5 ani de serviciu (fără întrerupere, cum ziceau comuniștii). În care au fost incluse și mâncarea și băutura. Am plecat la jumătatea partidei pentru a evita busculada de la sfârșit și din cauza căldurii ucigătoare. Nu știu cum au răbdat alții, or fi obișnuiți, nu știu cum au suportat jucătorii, ăștia mai trebuia să și alerge în zig-zag cu tot buretele ăla din costum care să le scoată în relief scule și mușchiuleți... hai că nu vreau s-o iau de la capăt. Concluzia este că prea degrabă nu vom mai ajunge pe stadion în ciuda punctelor care mi-au plăcut

marți, 7 mai 2013

Cain l-a ucis pe Abel




(Pseudoeseu)

Motto:
Dumnezeu
Era Atotstiutor
Era Clarvazător si
Era Atotputernic
Si chiar El le oranduia pe toate


Cain muncea pământul cu sudoarea frunții
Abel păstorea oile cu sudoarea frunții sale
Cain și Abel erau frați. De sânge. Aceeași mamă și același tată cu o precizie de 100%
Cain ara, semăna, plivea și secera cu sudoarea frunții.
Abel le cânta din fluier mieluțelor cu sudoarea frunții. Sale.

Folclor:
Cain muncea pe soare.
Cain muncea pe ploaie.
Cain muncea pe vânt.
Scurmând în pamânt.

Abel păstorea
Din fluier cânta
Fluieraș de os
Ce zicea duios
Sub stejar stufos

Abel nu cânta pe note dar cânta bine.
Fluierul îi părea o prelungire al propriului său trup
Iar coroana stejarului sub care cânta părea o prelungire al propiului său trup
Iar oile care-l ascultau pe Abel orbește și nu se pripășeau pe niciunde fără de știrea lui păreau o prelungire a trupului său
A propriului său trup

Folclor:
Fie vânt și vreme rea
Din fluier Abel cânta
Fie vremea cât de rea
Cain pământul și-l muncea

Deosebirea dintre Cain si Abel era de nuanță. Când vremea era "cât de rea", Abel părasea stejarul stufos și se aciua în casă
Le cânta parinților săi care pe vremea aceea...cât de rea, erau foarte preocupați în aducerea pe lume al unui alt fiu care se va numi Set
După sforțări seculare Set a fost adus pe lume când Adam împlinea vârsta de 230 de ani
Mai pe urmă au urmat si alți fii și alte fiice (cânta bine Abel, ce mai)

Rugăciunea:
Cain se ruga să nu fie secetă, să nu dea inundații, să nu dea mana, să nu dea lăcustele, să nu se înmulțească prea mult păsările
Abel se ruga să nu dea oile prea mult lapte
se ruga să nu se nască prea mulți miei
ori să nu le crească lâna prea lungă
sau prea multă
sau prea creață
Pe mieii mai zburdalnici care-i dădeau bataie de cap Abel i-a sacrificat lui D-zeu.

Și Cain a sacrificat lui Dumnezeu parte din recolta sa.
Nu se știe și nici nu se spune dacă așa era învoiala.
"Și a căutat Domnul spre Abel și spre darurile lui."
Logica strigatoare la cer spune că:
Dumnezeu începu să iubeasca mai mult pe Abel.
Dumnezeu a început să iubească numai pe Abel.
Dumnezeu se îndragosti de Abel
"Iar spre Cain si spre darurile lui n-a căutat"
"Si s-a întristat
Cain
tare si fața lui era posomorâtă."(*)

Final foarte previzibil:
Cain se simți atât de dezamăgit.
Cain se simți atât de frustrat.
Cain se supără.
Cain se mânie.
Cain deveni gelos.
Cain omorî pe Abel


.

marți, 2 aprilie 2013

Sanchez





Alo!
Da.
Aș dori să vorbesc cu Maria.
Care Maria?
Maria Gonzales.
Greșeală.
Mă scuzați.
Nu face nimic.

Da
Alo!
Da, am spus da.
Aș dori să vorbesc cu Maria Gonzales.
E greșeală, v-am mai atenționat odată. Ce număr ați format?
112127...
Numărul meu... Însă nu cunosc nicio Maria Gonzales.
Mă scuzați.
Bineînțeles. Numai că-mi mâncați impulsurile cu greșelile astea.

Alo! Cu Maria Gonzales, vă rog.
M-ați sunat și ieri.
Maria Gonzales?
Și alaltăieri.
Bună ziua...
De câte ori trebuie să vă repet că aici nu locuiește nimeni cu numele Maria Gonzales?
Ăsta nu e numărul Mariei Gonzales?
Nu, ăsta e numărul meu. Și nu mă cheamă Maria. Nici Gonzales.
Pot să-i las un mesaj Mariei Gonzales?
Ascultă, dominișoară de la celălalt capăt al firului, nu pricepi ce-ți spun? Nu mă mai suna că-mi mănânci impulsurile.

Alo!
Da. Pe cine căutați?
Pe Maria Gonzales.
Voi sunteți bătuți în cap? Ăsta e numărul meu, telefonul meu, urechea mea, nervii mei. Vă bateți joc de oameni?
Nu e nevoie să strigați în aparat, era suficient să ne spuneți că e greșeală.
V-am spus deja de nenumărate ori. Nu înțeleg ce aveți cu mine, vi s-a pus pata, v-am făcut ceva, aveți vreo poliță de plătit?
E numărul pe care ni l-a lăsat Maria Gonzales.
Dar acum e numărul meu, pricepeți? Vă rog să mă scoateți din baza dumneavoastră de date!
Mă scuzați.
V-am scuzat până acum, dar începeți să mă iritați.

Alo!
Da
Maria Gonzales?
Care Maria Gonzales, deșteapto?
Poftim?
Niciun poftim. V-ați pus în cap să-mi tocați nervii și să mă tapați de impulsuri. Vă știu eu, fireați ai dracului!

Alo!
Ce alo, putoareo?
De când mă faci putoareo?
Iartă-mă, dragă, credeam că e altcineva.
Cine credeai că sunt?
Nu știu.
Păi ai spus altcineva, tu nu știi cine te sună?
Nu știu. Cineva care se interesează de una Maria Gonzales.
Cine e Maria Gonzales?
Habar n-am.
Și atunci de ce te sună pe tine?
Cred că e greșeală, deși i-am explicat duduii dar văd că nu pricepe.
Care duduie?
Cea care mă tot sună.
Te sună o duduie! Cum o cheamă?
N-am întrebat-o.
Păi te sună de atâtea ori și nu știi cum o cheamă?
Nu.
Nu prea îmi vine să cred dar fie. Te las, am uitat ce voiam să-ți spun, m-ai luat tare cu „putoareo”.
Iartă-mă, dragă!
Bine, pa!
Pa!

Alo!
Da.
Tot eu sunt, auzi, dar ce vrea duduia de la Maria asta Gonzales a ta?
Nu a mea, a lor.
Care a lor?
Păi nu e mereu aceași voce.
Vrei să spui că te sună mai multe dudui?
Da, cred că da.
Cum adică crezi că da? Da sau ba?
Da. Ba... nu sunt sigur.
Bine, fie „a lor”... și de ce o sună?
Nu mi-au spus. Nici nu i-am întrebat.
Ia să-i întrebi.
Da, dragă.
Pa.
Pa.

Alo.
Da.
Tot eu sunt.
Da, iubito.
Și nu se prezintă când o caută pe Maria asta Gonzales?
Nu.
Și tu nu i-ai luat la rost, păi cum se poate?
Nu.
Ia să-i iei.
Da, dragă.
Bine, pa.
Pa

Alo!
Da, iubito!
Pot să vorbesc cu Maria Gonzales?
Care Maria Gonzales? A, Maria Gonzales...Cine-o caută?
Banca Montreal.
Așa deci, banca Montreal... Cum s-o caute banca Montreal? Banca nu sună la telefon, oamenii sună la telefon.
Sunt operatoare la banca Montreal.
Operatoare la banca Montreal sună alfel. Dar tot n-am aflat cine ești.
Numărul meu de identificare e 1231.
Bună ziua, domnișoară 1231! Ai cumva și un nume?
Elena. Puteți să mi-o dați la telefon pe Maria Gonzales?
Și ce dorești cu Maria Gonzales?
Aș dori să vorbesc cu ea.
Evident. Însă ți-am mai explicat de nenumărate ori că nu există nicio Maria Gonzales la numărul ăsta. Nu exist decât eu. Mă tot suni și-mi mănânci impulsurile, dar de priceput nu pricepi. Ori o faci intenționat, Elena 1231.
Eu n-am mai sunat. Poate a fost o altă operatoare.
Sunteți mai multe operatoare... Adică am bănuit. Ești căsătorită, Elena?
Mă scuzați pentru greșeală...
Nu pentru că m-ar interesa neapărat, eu sunt însurat, dar o să mă întrebe soția.
La revedere!
Nu închide, am și eu o rugăminte la tine.
Poftiți!
Poți să lași o notă pentru restul operatoarelor că numărul ăsta de telefon nu aparține Mariei Gonzales?
Da, sigur, o să las.
Mulțumesc, Elena.
Cu plăcere.
Nu mi-ai răspuns dacă ești căsătorită...

Alo.
Da.
Pot să vorbesc cu Maria Gonzales?
Sunteți culmea. În ce problemă?
E personal.
Atunci nu puteți.
Atunci putem să lăsăm un mesaj?
Nici asta nu puteți.
Atunci....
Nici!

Alo! Cu Maria Gonzales.
Fire-ați ai dracului cu Maria Gonzales a voastră cu tot! Îmi mâncați impulsurile telefonice, nerușinaților!
Tot eu sunt, hi hi! Am făcut o glumă. Îmi place cum te-ai ambalat.
Tu ești iubito?
Eu sunt. N-ai mai aflat cine-o caută pe Maria aia Gonzales?
Ba da, Banca Montreal.
Și ce vor de la ea?
Poate vor să-i ofere vreun împrumut. Sau vreun credit card. Nu știi cum sunt băncile?
Ia să-i întrebi!
Bine, dragă. Deși astea sunt probleme pe care o bancă le discută numai personal.
Atunci să te lase în pace.
Asta așa e.

Alo, tot eu sunt, am uitat să-ți zic pa.
Pa, dragă!

Alo!
Da, poftiți
Aș dori să vorbesc cu Maria Gonzales.
La telefon.
Dacă se poate cu Maria Gonzales, doamna.
Da, eu sunt, sper că nu-mi puneți la îndoială sexul, nu vi-l pot arăta prin telefon.
Aveți voce de bărbat.
Același lucru voiam să spun și eu despre dumneavoastră.
Păi eu sunt bărbat!
A, da? Și de ce mă cauți?
O caut pe Maria Gonzales.
La telefon.
Puteți să-mi spuneți data și locul nașterii?
Cu ce ocazie?
Ca să verific dacă sunteți Maria Gonzales.
Cine întreabă?
Numărul meu de identificare...
Nu mă interesează numărul tău de identificare, am auzit că vi-l schimbați după fiecare conversație cu clientul. Cum te cheamă?
Anton.
Anton și mai cum?
Anton cred că ajunge.
Nu ajunge. Unde locuiești, Anton?
E confidențial.
În ce dată te-ai născut?
E tot confidențial.
Și atunci tu de ce mă întrebi de locul și data nașterii, datele mele nu sunt confidențiale?
Dumneavoastră v-ați dat Maria Gonzales, nu eu.
Tu ai vrut să vorbești cu Maria Gonzales, nu eu.
Pot să-i las un mesaj?
Cui, Anton?
Mariei Gonzales.
Da, poți să-mi lași un mesaj.
Să sune la numărul...
Ascultă, Anton, văd că ești lovit cu leuca, poți să mi-o dai pe Elena?
Nu știu despre cine vorbiți.
Elena, operatoare la banca Montreal.
Noi nu suntem banca Montreal.
Dar cine sunteți?
Suntem o agenție de recuperare a celor cu întârzieri de plată.
Gata, am înțeles. Atunci vreau să vorbesc cu șeful tău.
Da, vă transfer, o să dureze câteva momente.
Alo.
Băi, boule!
Poftim??
Am un bou lângă mine, sper că nu te deranjează.
Vă avertizez că această conversație este înregistrată...
Căcatule!
Pardon??
Am un căcat lângă mine care-mi mănâncă impulsurile telefonice. Ce părere ai?
O să...
Băi, pulifricule! De două săptămâni mă sunați aproape zilnic și-mi mâncați impulsurile de telefon.

Alo!
...
Alo!
Da! Cine e la telefon?
Alo! Cu Maria Gonzales, vă rog.
Vorbește mai rar. Și mai tare că nu aud.
Cu Maria Gonzales!
Mai tare, că sunt surd.
Cu Maria Gonzales!!
Mateos Zambaru?
Maria Gonzales!!!
Îmi pare rău, dar nu aud. Încearcă mâine dimineață. Nu, dimineață nu, că-mi mâncați impulsurile. Mai pe seară.

Alo!
Greșeală.

Alo, ce naiba, îmi închizi telefonul în nas?
Iartă-mă iubito, credeam că sunt cei cu Maria Gonzales.
Cred că ai inventat-o tu pe Mariaa asta Gonzales, ca să-mi trântești telefonul în nas sau să mă faci putoare...
Nu, dragă, cum să inventez eu. Cred că e o agenție specializată, au niște numere pe care nu le pot verifica, s-or fi încârdășit cu cei de la compania de telefoane, știu că nu sunt în localitate și mă sună ca să mă taxeze pe roaming.
Și li s-a cășunat tocmai pe tine?
Așa se pare.
Fie, dacă zici tu. Vezi că închid, am uitat ce-am vrut să-ți spun. Dacă-mi amintesc te sun. Numai să nu-mi mai închizi telefonul.
Nu, dragă.
Pa.
Pa.

Alo.
Da.
Mi-am adus aminte ce voiam să-ți spun... alo, mă auzi?
Da, dragă.
Mi s-a părut că vorbesc singură și credeam că ai închis.
Nu, dragă.
Ce spuneam?
Că ți-ai amintit ce voiai să-mi spui.
Am uitat iar. Las că te sunt mai târziu.
Bine, pa.
Pa.

Alo.
Ți-ai amintit?
Alo!
Da.
Cu Maria Gonzales, vă rog.
Îmi pare rău.
Alo. Puteți să mă puneți în direct cu Maria Gonzales, vă rog?
Ascultă, duduie, tu crezi că eu sunt centrală telefonică?
Mă scuzați, aș putea să-i las un mesaj, atunci, sau să revin mai târziu?
Cui să-i lași un mesaj, duduie?
Mariei Gonzales.
Maria Gonzales a murit!
Poftim?
A murit.
Când a murit?
Ieri.
Cum... a murit?
În accident de mașină.
Îmi pare rău. Condoleanțe!
Mulțumesc.
Pot să vă rog ceva?
Da, depinde.
Puteți să-mi faxați certificatul de deces al Mariei Gonzales?
Ce certificat de deces nerușinato? Nu destul că-mi consumați impulsurile, acum să vă și faxez? Vă bag în pizda mamii voastre de derbedei! Lăsați morții în pace! Spurcăciunilor!
Pardon??
Ce pardon, citiți ziarele, a murit maria Gonzales, Dumnezeu fie lăudat!

Alo!
Tu ești iubito?
Eu sunt.
Îți dau o veste bombă. A murit Maria Gonzales!
Și ce-i cu asta? Ce am eu cu Maria Gonzales? Cred că ai rămas cu un fix. Cu o obsesie.
Bineînțeles, ajunsesem la disperare.
Și acum o să te lase în pace?
Sper, de ce m-ai sunat?
Voiam să te întreb ceva, dar am uitat, m-ai luat cu Maria asta Gonzales a ta. Că numai de ea îmi vorbești de o lună. Te las că încep munca. Pa.
Pa.

Alo, tot eu sunt.
Da, dragă.
Dar de unde știi că a murit?
Am citit în ziar la rubrica de decese.
Tu nu citeai rubrica decese.
Nici n-o citesc, a fost doar o întâmplare. Fericită!
Bine, pa, că intru în șfung,
Pa.

Alo!
Da.
Tot eu sunt.
Da, dragă.
Mâine vii acasă?
Da, dragă.
Adu-mi și mie pagina de ziar cu pricina.
Ți-o aduc.
Te-am lăsat, pa, că întârziu.
Pa.

Alo.
Da.
Pot să vorbesc cu Maria Sanchez, vă rog?
Cu cinee??


.