sâmbătă, 13 martie 2010

Cu modestie


Tocmai am reajuns acasă, unde mă regăsesc, venit de pe coclauri, nu contează de unde, Canada e plină de ele, posibil să plec din nou, deși mi se întoarce în greață (expresie nouă). Când mă refer la acasă mă refer la familie și cei apropiați, nu neapărat la apartamentul pe care-l închiriez. Cineva mi-a scris că sunt un norocos pentru că am o soție, am doi copii mari. Adică nu sunt singur, a subliniat. Îi răspund aici, profitând de ocazie (ocazia e că mi-am adus aminte). Nu sunt singur, dacă mi-ar fi plăcut singurătatea poate m-aș fi retras în pustie ca schimnicii ori sihaștrii de odinioară. Într-o pădure, pe vreun munte, în deșert, printre ghețari sau pe vreo insulă pustie.
Ba, acum, singurătatea e în marile orașe. Mi-a atras atenția un coleg cu care am abordat subiectul întâmplător. Te plimbi printre oameni, iar oamenii aceia, în cazul în care nu-ți sunt dușmani, îți sunt străini. Treci printre ei fără să-i saluți, fără măcar să-i privești, fără să reții absolut nimic despre ei. Habar n-ai cine îți e vecinul de lângă apartament sau cel de deasupra ta.
Un vorbitor de limba română pe care l-am întâlnit în camp-ul Calumet (Andrei), ajuns din nou singur și în plin proces de divorț, îmi spunea acum câteva zile.
- M-am căsătorit tocmai ca să nu fiu singur, am doi copii mici, iar pe nevastă-mea a prins-o cheful de experiment. Zice, auzi, Andreiașul scumpici, că așa mă dezmiardă, vreau să încerc viața fără tine. Să văd eu, așa, cum decurge. Că m-am cam plictisit în doi. Parcă sunt sătulă. Nu, nu în doi s-a săturat, ci în trei, că o are pe scorpia de mă-sa care îi toarnă în cap numai fiere și venin. Nu mă suportă mă-sa, soacră-mea. Și i-a pus în vedere ori cu ea ori cu mine. Păi, a reluat Andrei, o prind eu și îi rup picioarele. Soacrei! Și după ce-i rup picioarele îi tai limba. Pe urmă îi tai urechile. Cum se zice, tai sau tau?
- Tai.
- Pe urmă văd eu ce-i mai tai.
- Și după asta crezi că nevastă-ta o să te iubească mai mult? O să sară în sus de bucurie? Mai ales că tu o să fii închis.
- Măcar acolo n-o să fiu singur, ci în tovărășia altor pușcăriași.
- Da, acolo o să fii tu nevasta unuia din ei.

Duminică am urmărit gala Oscarurilor, m-am bucurat că nu Avatar e marele câștigător. Nici câștigătorul nu-l merita (The Hurt Locker) și nici premiul de cel mai bun regizor nu-l merită câștigătoarea din acest an, aceeași Kathryn Bigelow despre care nu știu nimic decât că e fosta nevastă a lui James Cameron. Iar e vreo politică sexistă pe la mijloc, până la urmă District 9 a fost cel mai bun film aflat în competiție. De departe. Până la urmă premiile astea se oferă cum se oferă toate premiile, știm noi cum, deși n-ar trebui să spun asta pentru că eu n-am prea luat premii la viața mea, am doar o idee vagă cum se dau. Se dau cum se dau. După merit nu, decât din vreo scăpare, meritul fiind pe ultimele locuri.

Mai bine scriu despre ceva mai distractiv, pe blogul băimăreanului George Moțoc mi-a apărut un text interpretat vocal de Mircea Pînzaru. Iată și link-ul. De fapt ăsta era subiectul articolului, numai că am luat-o pe ocolite să nu se creadă lumea că mă laud. De fapt mă laud. Dar cu oarece modestie
Era să uit, episodul 2 e aici.
.

miercuri, 3 martie 2010

Vacanță în Mexic


1

Am ajuns în Puerto Vallarta aproape de unu noaptea, pentru că a trebuit să ne dăm ceasurile înapoi cu o oră (sau înainte cu o oră, am uitat); la plecare m-am bucurat că avionul avea o capacitate de 245 de locuri, cine să le ocupe pe toate, doar n-o să plece atâția oameni spre aceeași destinație numai din Edmonton și mă imaginam deja întins pe două trei scaune relaxând-mă patru ore jumate. N-a fost chiar așa, n-a rămas spațiu nici să arunci un ac și am fost mulțumiți, eu și prietena mea (my girl friend) (ma rog, nevasta) că lângă noi nu s-a nimerit niciun supraponderal. N-am nimic cu grașii, dimpotrivă, mă uit la ei și mă mir cât sunt de grași. Se supun singuri la chinurile iadului, în avion e o strâmtoare... abia încap cei cu o greutate normală. În Canada s-a propus ca persoanele suferind de obezitate să primească două locuri la preț de unul și mi se pare că anul trecut a ieșit cu scandal pe linia Air Canada, persoana obeză (grăsuna în cauză) a primit două locuri pe rânduri diferite.

Pe monitoare aș fi putut urmări două filme pentru copii. Cu condiția să-mi bag căștile în urechi. Copii sub zece ani. Așa că nu m-am uitat la ele, nici măcar copiii nu le-au urmărit, erau doi în fața mea, gata bronzați, alergau prin tot avionul ca pe maidan. Vai, ce părinți. Niște libanezi. Mi-am luat o carte cu mine și m-am prefăcut că citesc, ceea ce mi-a provocat un somn teribil. Fiind pe ultimul rând, lângă mine era mereu cineva făcând coadă la veceu și mai trăgeam cu ochiul la doamnele sau domnișoarele pe care le întreceau cam tare. Își frecau picioarele unul de altul. Mai scăpau și câte-o mână printre ele. Una, la un moment dat, chiar luase o tentă translucidă. Eu nu înțeleg de ce femeile se hotărăsc să meargă la veceu în ultima clipă. Unele.

Stewardesele erau bătrâne. Nu babornițe, dar nici prea departe. Ne serveau cu sucuri. La alegere puteai cere șampanie și vin. Șampania era un fel de sifon, iar vinul era oferit în pahare de plastic cât un degetar. Am optat pentru vinul roșu. L-am primit într-un degetar fisurat, deși nu mi-am dat seama până când nu mi s-a prelins o parte din conținut pe tricoul meu alb.

Nimeni n-a luat în calcul că am fost servit cu un pahar crăpat, toată lumea îmi privea petele rozalii de pe tricou și se gândea că am băut ca un porc. Până și Sulfina, my girl friend (nevasta).

- Dar cum ai reușit?

- Dar ce cum am reușit?

Parcă aș fi depus vreun efort.

In Puerto Vallarta am găsit 20 C, noi plecasem de la minus zece și un strat de zăpadă apreciabil. Palmieri, bananieri, cocotieri și cactuși. Și ce mai era. Mexicani, desigur. În primul rând. Mexicul e plin de mexicani. Și un autobuz care să ne ducă la hotel. Ne aștepta chiar la ieșirea din aeroport. Hotelul nostru era la o oră și ceva de mers cu autobuzul în Rincon de Guayabitos, un sătuc lângă La Penita, care era un alt cătun sau comună, sau ce, din provincia Nayarit.

- Uite, i-am arătat Sulfinei, așa arată Mexicul.

- Văd și eu.

Eram încă în Puerto Vallarta, când am remarcat prin fereastra autobuzului o camionetă plină cu mexicani. Desigur, aglomerația era în spate nu în cabină. Nu purtau ponchouri și nici sombrere, ci tricouri și niște pălării amărâte de paie.

- Uite, i-am arătat Sulfinei, așa arată mexicanii.

- Dar văd și eu.

- Dar palmierii?

- I-am văzut și pe ăia.

Șoferul era tot mexican, iar lângă volan, pe bord, avea o farfurioară made in Mexic. Deasupra farfurioarei un afiș pe care scria în engleză: „The tip it s not included”, adică degeaba am plătit noi excursia all included că bacșișul era bine venit. Bacșișul era bine venit peste tot. În autobuz, în cameră, la restaurant, pe plajă, pe barcă. Bacșiș mexican

.