vineri, 28 decembrie 2012

Sfârșitul lumii



Unii se așteptau să vină sfârșitul lumii. Pentru unii sfârșitul a și venit, Dumnezeu să-i odihnească! Deși, după noile reglementări canadiene nu mai e corect să faci referințe la Dumnezeu. Nu mai poți spune Marry Christmas pentru că jignești populația musulmană sau populația budhistă sau alte populații. Atee ori de altă religie. Ori populații din spațiu cosmic. Mai nou nici măcar Bless you! nu poți spune când strănută cineva, pentru că are conotații creștine. Așa că eu le spun noroc!, pe românește.
Excuse me?
O altă lege recent promovată e legea antibully dar și anti name-calling, care se va pedepsi cu amendă și închisoare. Nu mai poți să spui nimănui, băi porcule, că te închide. Nici măcar în familie. Cred. Decât, eventual, ca dezmierd. Ceva în genul, porcul (ori porcușorul) meu drag. Sau dacă așa îl cheamă în acte. Dar și atunci trebuie să i te adresezi cu Domnule Porcu.
Nu știu cum se va aplica legea pentru că poți spune cuiva și Majestate, dar intonația să fie ca și cum i-ai spune căcăciosule, mucosule sau tărăie brâu.
Mai târziu se va scoate și din literatură, așa cum s-au scos referințele rasiste, îmi vine în minte exemplul lui Mark Twain a cărui roman Aventurile lui Huckleberry Finn a ieșit în ediții din care, cuvântul nigger, a fost cenzurat.
Probabil vom ajunge vremuri în care nici măcar să visezi nu vei avea voie, pentru că visurile vor fi controlate și posibil cenzurate.
Comuniștii au fost copii mici, n-au inventat ei cenzura, nici măcar n-au aplicat-o ei primii. Cenzura există odată cu primele comunități umane. Că te naști liber sunt basme de adormit sugarii, parcă așa se spune. Dreptul la opinie și libertatea de exprimare sunt doar în capul meu, în momentul în care le fac publice și deranjează niște ierarhii, niște persoane, vreau să spun, care sunt micii Dumnezei ai planetei, am bagat-o pe mânecă. Mai bine tac dracului din gură. Cu toate că și „dracului” e înjurătură, nu mai poți folosi expresia, s-ar putea să te închidă ăștia și dacă ți-o spui ție insuți.
Acum sunt convins că societatea umană evoluează degenerativ, ca să încerc și eu o metaforă. Ca număr, în primul rând, ca și consum al resurselor naturale, în al doilea rînd, iar în al treilea rând ca infestare cu deșeuri, zoaie și gunoaie. A planetei și a spiritului uman. Sfârșitul o fi pe aproape, dar nu al lumii, nu al Pământului sau al sistemului solar, nu al universului, ci doar al nostru, al oamenilor. Ca specie strict biologică


.

sâmbătă, 15 decembrie 2012

Despre sex și nu numai




Iată ce mi se cășună după o zi grea de muncă (și nu numai)
Că femeile fac sex în primul și în primul rând pentru a profita de pe urma bărbatului (și nu numai)
În al doilea rând din dragoste
Și în al treilea rând pentru a-și satisface nevoile fiziologice

Bărbatul în schimb face sex în primul rând ca să-și satisfacă poftele (fizilogice desigur)
În al doilea rând din dragoste
Și în ultimul rând pentru avantaje

Tăind extremele, se pare că dragostea ar fi calea de echilibru.

Dar iată concluziile la care am ajuns:
Că femeia e mult mai profitoare ca bărbatul mizând tocmai pe poftele nesățioase ale acestuia (și nu numai)
Și că bărbatul e mult mai animal decât femeia (și nu numai)

Alte concluzii fără nici o legătură cu sexul:
De când am mai puțini dinți îi spăl mai des și mai repede
De când m-am însurat nu-mi mai amintesc cum e să fii burlac, nici măcar nu-mi mai amintesc dacă am fost vreodată
De când am prieteni mai puțini țin mai mult la cei care mi-au rămas
De când am plecat din România sărbătoresc 1 Decembrie
De când am început să chelesc am devenit mai păros
De când am început să studiez chitara îmi place mai mult să ascult celelalte instrumente

Alte gânduri (tot așa, fără nicio legătură cu sexul)
Am auzit ieri la radio că o femeie are mai mult păr (chiar dacă nu e sesizabil, e vorba de număr aici) decât un cimpanzeu sau o gorilă sau un urangutan. Nu mai vorbesc de bărbați. Ceea ce vreau să spun, dacă e adevărat, e că se spulberă mitul acela al evoluției, mai puțin păr mai multă minte. Omul e un păros și jumătate. Și nici faptul că s-a ridicat în două picioare nu l-a ajutat prea mult, chiar dacă orizontul i s-a părut că i se lărgește, și păsările sunt bipede iar orizontul lor e mult mai extins atunci când zboară


.

vineri, 30 noiembrie 2012

Ziua României




Am spus și încep să mă repet cum fac unii după ce sar pârleazul vârstei, ziua României nu e o scuză să bei până dai cu capul de masă, însă unii abia așteaptă prilejul, pentru că nu e nimic mai sublim decât să te îmbeți din patriotism.
1 Decembrie e ziua când meditez la trecutul, prezentul și viitorul României. Și la români, în general. Îmi pun întrebări. Ce-l definește pe un român ca român? Istoria? Cultura? Religia, tradițiile? Spațiul geografic? Toate la un loc? Limba?
De câte ori aud un român vorbind cursiv, curat, fără să stâlcească cuvintele, fără să le altereze, fără să le îmbîcsească cu englezisme, fără să schilodească gramatica, îmi devine simpatic pe loc. Îmi vine să-l iau în brațe și să-i spun, măi române!

De aceea, pentru scriitorii de limbă română am așa, o venerație. Și nu mă refer doar la autorii de ficțiune, ci și la cei care scriu cărți tehnice sau științifice, articole, studii...
De aceea îi și scuz pe unii (alții) cu personalitate discutabilă, pentru acest simplu motiv, au făcut ceva pentru limba română.
Nu mă refer la cei care au dezvoltat „limbajul de lemn” din perioada comunistă și nici la plagiatorii cu funcții mai mult sau mai puțin politice din ziua de azi, cu atât mai puțin la jurnaliștii de duzină care au umplut ziarele românești on-line și care, după părerea mea, sunt un fel de terminatori ai limbii. Acum câțiva ani am renunțat să mai citesc Evenimentul Zilei pe internet din cauza acestui gen de jurnaliști și e timpul să renunț și la Adevărul care pe zi ce trece devine un fel de groapă de gunoi a limbii române. Nu-i înțeleg pe cei de la conducerea cotidianului de ce acceptă toți gângavii și analfabeții în paginile sale. Toți bâlbâiții și toți fornăiții.

Nu sunt supărat, nici nu am dreptul. Fiecare încearcă să câștige un ban cum poate. Unii spurcând limba neamului din care se trag, alții batjocorind  neamul românesc de la înălțimea funcțiilor și pozițiilor pe care le ocupă conjunctural. Pretinzând că-l conduc. Spre bunăstare și fericire. Îmi vine în minte un cântec al lui Vali Sterian: Măi Băseștilor, măi Pontaiștilor, măi Becalilor...
Fără nici un fel de ranchiună.
Dimpotrivă, le doresc numai bine tuturor românilor.

La mulți ani, Români!
La mulți ani, România!

.

duminică, 11 noiembrie 2012

Numărătoare până la zece



Vorba Sulfinei este „unde pleci”. Poate e un tic verbal și îmi fac probleme degeaba.
În bucătărie, unde să plec?
Bine.
Dacă îmi iau un tricou pe mine mă întreabă din nou
Dar acum unde pleci?
Nu plec niciunde, doar că acum e cam răcoare.
Bine.
Dimineața mă trezesc din pat și cum mă frec de cearceaf mă electrizez, părul de pe spate și umeri mi se înfoaie și parcă-mi iau zborul.
Dar unde pleci așa înfoiat?
La veceu, să mă piș.
Bine.
Vara s-a terminat demult, toamna nici n-a început, a venit direct iarna, dacă n-ar ține aproape tot anul aș zice că e o iarnă ca-n povești, crengile brazilor aproape că se rup sub greutatea zăpezii. E atât de alb totul încât te dor ochii. Despre vară canadienii spun că pică într-o miercuri.
Unde pleci?
Unde pot să plec, doar sunt în casă și pe deasupra dezbrăcat.
Bine
Mi-am făcut cărare prin zăpadă, până la mașină, o fac în fiecare an, cărare pe care iepurii sălbatici o bătătoresc intens, lasă urme peste tot. Vecinul din dreapta le aruncă morcovi și tot felul de legume, mai bine de un an de zile, la început nici nu l-au băgat în seamă dar acum s-au obișnuit și vin pe cărarea mea și trec la vecinul pentru ospăț. Nu m-aș mira ca într-o zi să apară și un coyot prin parcare, am auzit că sunt destui prin oraș, iar unii nu se sfiesc să se dea la cățeii ăia mici, pudeli sau cum le zice, de seamană cu mieii. Căprioarele, cerbii (habar n-am care e corespondentul de la elk) și elanii au devenit mai îndrăzneți și încep să invadeze șoselele periclitând circulația. Miercurea trecută, după căderea masivă de zăpadă, chiar fără amestecul animalelor, au fost peste 200 de accidente (cele raportate!!). Iar urșii au intrat probabil într-o hibernare timpurie. Temperatura a scăzut la minus 18 C, ceea ce nu e un capăt de lume, o să fie mult mai frig în lunile ce vor urma. Important e să scăpăm fără alte recorduri.
Unde vrei să pleci iar?
Nu vreau să plec absolut niciunde, ies să duc gunoiul la tomberon și mă întorc cât ai număra până la zece


.

marți, 16 octombrie 2012

Paharul de țuică


Iar am terminat concediul (alt concediu, de data asta unul scurt și grăbit) (un concediu răcoros, rece chiar) și iară sunt trist. Iar nu-mi dau pace gândurile. Nu mă pun în ipostaza celor care nu-și găsesc de lucru, din punctul ăsta de vedere ar trebui să fiu fericit, pentru că îmi amintesc și de zilele când aș fi lucrat orice și oriunde numai să nu mai stau ca un parazit. Dar ce să fac dacă trec prin starea asta de singurătate, de plecat de acasă la dracu în praznic, de faptul că sunt înconjurat de oameni cu care nu am nimic în comun, iar cei de care mă simt apropiat sunt la sute de km.
Frec corzile chitarei pentru că mă detașez, uit pe moment, nici o sticlă de cognac nu mi-ar cădea rău, dar am hotărât să o las mai moale cu alcoolul altfel devine doar un refugiu și nu un pretext de socializare și încă mai cred că bețivan  e cel care bea de unul singur și se mai și îmbată pe deasupra. Ca tata. Nu vreau să ajung ca tata. Oamenii beți provoacă repulsie indiferent cât de ghiduși ar putea fi pe moment, ori eu nici măcar ghiduș nu sunt când mă amețesc, ci dimpotrivă. Am o privire înfiptă în gol, apatică, iar dacă încerc să port o conversație rostesc cuvintele pe jumătate și folosesc o gramatică aproximativă. Vorbele interlocutorului zboară pe lângă urechile mele, nu înțeleg decât frânturi, exact pe cele care n-au nicio semnificație. Să bei însă de unul singur până pierzi contactul cu realitatea e mult mai grav, pentru că începi să vorbești tu cu tine și mai ajungi să te și cerți și nici nu înțelegi nimic din ce spui.
Desigur că a venit toamna, pe lângă asta am trecut pe antibiotice care nu se împacă cu alcoolul, doar e octombrie, am luat o tuse din autobuzul cu care mergeam în campus,  numai că aici toamna ține exact cât ține și primăvara, nici nu începe bine și se termină. Am avut prima ninsoare. N-a ținut, dar e clar, a doua ninsoare se va topi anul viitor.
În afară de tuse mi-a crescut și un furuncul în spate, dacă e furuncul, doctorul zice că da, mi l-a strâns între degete, te doare?
- Nu, nu mă doare.
- Înseamnă că nu e furuncul, furunculii sunt dureroși.
- M-a pansat Sulfina cu frunze de varză.
- Poate de aia. Ia antibioticele astea, poate îți trece și tusea.
A țâșnit puroiul, yeak, n-am mai făcut furunculi din copilărie.
Să zicem că e oboseala din revizia tehnică, sistemul imunitar scăzut, lucrat 12 ore jumate pe zi, uneori și weekend-urile și nu faptul că înaintez în ani, de, mă ajunge din urmă jumătatea de secol, doar o port în spate. Când a făcut tata 50 de ani îmi venea pe lume al doilea copil și l-am privit pe tata ca pe un boșorog, când mă gândesc  mă ia cu crampe, pentru că privindu-mă din perspectiva anilor de atunci ar trebui să mă văd la fel boșorog, dar nu mă văd, am o altă percepție a vârstei acum. Până la urmă mama trăiește și mai trăiește și bunica și poate nici ele nu se simt prea bătrâne, totuși, nu mă pot abține să mă întreb, oare copiii mei cum mă privesc?

Pe partenerul meu de lucru îl cheamă Terry Bell, anul viitor în iunie face 65 de ani și-și numără lunile pe care le mai are de lucrat până la pensie.
- Și pe urmă ce faci?
- Pe urmă nu știu ce fac, poate o să-mi fac de lucru pe lângă casă, am un mic atelier.
- Adică o să lucrezi în continuare doar că pe gratis...
- Păi și ce să fac?
- Păi stai aici cu mine, vrei să mă lași fără partener?
- Și ce fac cu pensia?
- Dă-o dracului de pensie!
Îmi amintesc iar de tata. După ce s-a pensionat, tata s-a îmbătat și a adormit în zăpadă. I-au degerat mâinile și picioarele. Pe urmă picioarele i-au fost amputate și și-a pierdut din vârfurile degetelor de la mâini. Pe urmă și-a făcut proteze și bântuia birturile din cartier pe proteze. Pe urmă a făcut Alzhaimer și acum nu-și mai amintește cine sunt. Probabil nu-și mai amintește nici cine e el.
- Sunt eu, Dorian...
Mamei îi spune, sărumâna, doamnă! Iar fratelui meu, sărumâna, Părinte!
Băieții mei tocmai au sosit de la o nuntă din România. S-a măritat fata lui Troancă, fratele meu, popa adică. O să ajungă bunic înaintea mea, cu toate că băieții mei sunt mai mari decât fetele lui. Avantajul să ai fete. Mă rog, nu mă gândesc la nepoți nelegitimi, sămânța se împrăștie ușor dacă nu ai grijă, am colegi care plătesc pensii alimentare în nu știu câte locuri fără să fi fost căsătoriți vreodată. Totuși, mi-aș dori. Măcar unul. Un nepot sau o nepoțică. Care să mă prindă de pantaloni și să-mi spună, bunicu, mă iei în brațe? E clar, am îmbătrânit, acum douăzeci de ani nu vorbeam așa.
- Na și cum a fost la nuntă?
- Ca-n povești, tata. Numai slujba de cununie a ținut aproape 3 ore. Am mai ieșit pe-afară că era să murim de plictiseală. Nouă popi, un sobor întreg, până au spus fiecare ceva, poți să-ți imaginezi. Numai Ji a stat până la capăt.
Ji fiind colegul de lucru al unuia din copii. De naționalitate chinez, l-au târât băeții mei și pe el în România să vadă castelele românești, satele românești , o nuntă românească. Plus șoselele românești. La care Ji n-a comentat, n-a spus că sunt proaste, sau înguste, sau pline de gropi, a spus că sunt pitorești. Iar cu viza s-a descurcat, pentru că virgulă  chinezii au nevoie de viză ca să intre în România. Mămucu ( Marea Chină) nu mai poate intra în România când vrea. Și nici tătucu (tătucu fiind de fapt Maica Rusia). S-au întors vremurile. S-au răsucit naibii.
- Deci cum a fost la nuntă?
- S-a ținut la cel mai scump local, mâncare, băutură la discreție, cântăreți, dansatori, un ansamblu întreg, disk jockey, fotografi permanenți, elicopter pentru poze de sus și un tort cât catedrala. În Canada n-am văzut așa ceva.
- Păi în Canada oamenii nu sunt așa făloși. Și nici așa fuduli. Nici cu nasul pe sus. Cum e mirele?
- E ok.
- Bunică-ta zicea că e un terchea berchea, că nu și-a terminat nici liceul.
- Ei, nu știi cum e bunica?
- Ba știu.
- Lui Ji i-a plăcut?
- Da, foarte mult, a și dansat cu fata unuia din cei nouă preoți. Culmea, era popă într-o localitate căruia îi spune Sat-Chinez.  Iar fata chiar avea ochii mai migdalați decât îi au româncele în general.
- S-au cântat manele?
- Nu.
- Atunci chiar a fost o nuntă de poveste...


Am reintrat în program normal de 40 de ore pe săptămână dacă nu încep ăștia să se milogească să rămân și peste weekend. Nu poți să refuzi de fiecare dată, am mai motivat că am programare la dentist, până acum mi-am scos deja vreo cinci dinți (numai anul ăsta), poate ar trebui să-i anunț că încep să mi-i plantez la loc. Noroc că nu mă caută în gură.
- Când mai vii în România?
Cam asta mă întreabă cei din România, cei de aici mă întreabă când am fost ultima oară în țară.
- Anul trecut.
- Și când mai mergi?
În ultima vreme am fost destul de des, ar trebui să o mai răresc, mai sunt și alte locuri de văzut, iar banii poți să-i cheltui și pe altceva decât pe traversatul oceanului. Până la urmă e bun și telefonul. Sau Skype-ul, sau Messengerul, unde mai pui că acum poți să te și vezi. Ba chiar poți să și închini un pahar de țuică

.


miercuri, 15 august 2012

Am fost în concediu (1)


Soții Mucu ( a se citi Iucu) sunt nașii de botez al fiului meu cel mic. Al meu și al Sulfinei, pentru că „we share”, cum zice englezul (românul n-are nici o expresie pentru copiii cu doi părinți, doar pentru cei cu unul singur, mama evident. „Copii din flori”, adică. Cu trimitere la polenizare). (Cred). Nașii fiului meu cel mic (dar înalt). Mic doar ca să-l deosebesc de cel mare, altfel e doar un an diferență între copiii mei și nu chiar atât de mic ținând cont că a împlinit și el un sfert de veac. Și nici chiar atât de înalt pentru că nu trece o anumită măsură. Doar prin comparație cu bunicii lui  pare uriaș, dacă ar fi fost să-l moștenim pe tata ar fi trebuit să arătăm ca pigmeii. Mai puțin partea colorată a pielii. Se știe că românii nu sunt negri decât în partea de sud a țării, acolo unde cumanii invadatori s-au amestecat cu ciobanii mioritici. Tot prin sud, după unii (istorici) au existat și niște colonii de etiopieni aduse de Imperiul Roman de Răsărit, am uitat în ce scop. Nu degeaba Țara Românească se numea Vlahia Neagră. Nu că ar avea vreo importanță. Bine că vorbim cu toți aceeași limbă, asta ne face pe toți români. Asta îi face și pe țigani români și nu rromi cum își spun ei sau cum i-au titularizat dicționarele.

Revin la concediu.
Mucu au sosit pe 27 Iunie, ziua mea de naștere, am condus 500 de km până la aeroportul din Edmonton, ceea ce mi-a amintit de un voiaj asemanator cu 14 ani în urmă, când tot pe un 27 iunie mă îndreptam spre aeroportul din Toronto s-o aștept pe mama și am trecut printr-un accident din care mașina a ieșit șifonată (deci ferfeniță). Câțiva ani n-am mai condus de ziua mea cu toate că emoțiile accidentului mi-au trecut după o oră. Poate din superstiție. Poate din superstiția Sulfinei.
- E ceva, degeaba spui tu. Mai bine te păzești!
Așa că mai bine m-am păzit. „Frica păzește stâna” sau „Frica e din Rai” zice o vorbă românească, o vorbă foarte proastă, ca multe alte vorbe proaste pe care le au românii cum e ”capul plecat sabia nu-l taie” și mai sunt, nu mi le amintesc acum pe toate, vorbe care induc un caracter (cel de slugă) (sau cel pesimist, vezi  și Miorița). A, mai știu una „cine muncește câștigă”.  Contrazisă de alta „cine muncește n-are timp să câștige”.
Am ajuns la aeroport cu un Taxi și înapoi acasă cu un timișorean pe care mama l-a agățat în avion. Nu era să tacă aproape nouă ore cât a durat traversarea oceanului.
- Noroc cu domnul Șerban, că m-aș fi plictisit de moarte. Dar unde e mașina voastră?
- Într-un garaj.
Uitasem deja numele localității, oricum n-o mai luam de acolo, urma să fie dusă la cimitir.
- Dar ce s-a defectat la ea?
- S-a spart radiatorul, a crăpat motorul, s-au îndoit ușile, capota, iar botul s-a desprins de restul, acum sunt două bucăți...
- N-am mai auzit de așa o defecțiune în viața mea.
Pe 28 iunie a sosit și nașul de cununie, Sorinache, așa că pe 28 seara am ținut al doilea chef. Al treilea s-a derulat la o cabană pe malul lacului Baptiste care ne-a încăput pe noi toți cu cățelul Calapodeștilor cu tot. N-am băut aproape nimic, m-am ținut treaz pentru micro concertul de chitară clasică pe care voiam să-l susțin pentru invitați (incluzând cățelul Calapodeștilor). Pe care nu l-am mai susținut din cauza emoțiilor, deși cabana a avut o acustică perfectă. Am încercat să recuperez cu băutura la spartul târgului, dar se pare că m-am trezit mult prea târziu.

Pe 1 iulie a fost, desigur, Ziua Canadei. Plimbări prin fața parlamentului cu Sulfina, nașii, cu băieții mei și prietenele lor (fetele altor tați). Fifi, o portugheză oacheșă și Margo, o franțuzoaică albertană. Cu un an în urmă sărbătoream ziua Canadei în România, în compensație pentru toate zilele României pe care, în ultimii 16 ani le-am sărbătorit în Canada. Știu că n-o să se supere România pe mine dintratâta pentru că nici eu nu m-am supărat pe ea din motive mult mai solide, e greu să te superi pe o țară, mai degrabă te superi pe un popor. Mai degrabă te superi pe conducătorii poporului. 
Și încă o vorbă, ce-i drept, nu știu dacă e românească:  fiecare popor își merită conducătorii pe care-i are!

PS
La mine e încă Sf Maria, la mulți ani, Mariilor!

.

sâmbătă, 4 august 2012

Preambul la concediu



Dacă intru pe ușă și stă cineva după ușă și mai și spune ceva, mă speriu și cad pe covor. Dar nu dau din picioare, ci înțepenesc. Dacă am covor.  Dar dacă intru eu pe ușă fără să mă audă Sulfina și pe urmă spun ceva, prin surprindere,  se pișe Sulfina pe ea și strigă atât de tare și atât de ascuțit că-ți perforează  timpanul din urechi și te sperii tu de zece ori mai tare.  Faci un ăăă! din ăla de se sparg candelabrele. Poate că asta înseamnă să îmbătrânești pentru că nu toată lumea acceptă să îmbătrânească. Alții nici nu concep.
Io, bătrân? Așa zic unii, nu te uiți la mine?
 Își bulbucă mușchii sleiți, își sug burțile revărsate peste curea și se prind cu mâna între picioare.
Toată ziua bună ziua mi se scoală!
Ce, nasturele?
Bărbații care nu concep că îmbătrânesc ajung libidinoși, încep să se uite după femeiuști mai tinere ca fetelele lor și le curg scuipații pe la colțurile gurii. Iar femeilele își întind pielea de pe față până devin străvezii ca fantomelele  (pielea oricum le rămâne mototolită pe sub gât unde nu se vede dacă nu te uiți), după care se vopsesc mai ceva ca mumiile egiptiene. Pe urmă te apostrofează:
Ce ani, ai atâția cât simți tu că ai.
E adevărat, ai atâția ani câți poți să cari, numai că e bine să te mai uiți și în oglindă. Și nu văd ce e așa rău să îmbătrânești, că doar nu te pui contra naturii
.

miercuri, 18 iulie 2012

Jumătate de secol




Cam atât am împlinit cu niște șanse și ceva noroc în viață. De-aceea, cine ajunge la vârsta asta și se plânge e nerecunoscător. Din statistici, mult mai mulți oameni  au murit înainte de a ajunge la 50 de ani decât cei care au reușit să le treacă pragul. Se spune că în paleoliticul târziu a existat o revoluție în evoluția speciei umane în ceea ce privește longevitatea și  omul a ajuns la o medie fabuloasă a vârstei de 33 de ani. În neolitic media avea să coboare la 20 și să revină la 31 de ani abia la începutul secolului 20. Acum, deci în ziua de azi, media speranței de viață a crescut  la 67+ și din ce în ce mai multă lume ajunge la o sută de ani chiar dacă o sută de ani nu înseamnă ascendență. Ascendența e până la 50 fix după care te prăvălești înspre o sută, pe urmele bunicii mele.
Cel mai longeviv individ confirmat a fost o femeie, franțuzoaica Jeanne Calment, care a trăit 122 de ani. Desigur că prin biblie se perindă tot felul de nume cu vârste matusalemice, pe atunci oierii își măsurau vârsta în sezoane, de câte ori schimbau pășunea își mai adăugau un an, iar dacă aveau chef își adăugau și doi, că așa aveau ei chef.
Vlad Țepeș n-a trăit 50 de ani. Eminescu n-a trăit 50 de ani. Nicolae Bălcescu n-a trăit 50 de ani. Nici Dimitrie Cantemir. Nici avram Iancu. Nici mulți alții. Nici măcar prințesa Diana.
Elvis Presley a murit la 42 de ani. Jimi Hendrix la 27, Bob Marley la 36. Alexandru Macedon la 32.
Eu încă trăiesc și pentru că nu mi se pare puțin, le urez la toți cei care n-au împlinit încă 50 de ani să-i împlinească!
La mulți ani!

luni, 11 iunie 2012

John Carter of Mars



Am văzut John Carter.  Genul de film care mă bine dispune în ultimul hal, mă calmează, mă face să uit de cotidian și să evadez din campusul ăsta nenorocit de care m-am săturat ca de mere pădurețe. L-am notat cu nouă. După ce am ajuns la finalul filmului l-am mai răsfoit pe ici pe colo și dacă n-ar fi fost ora înaintată îl reluam de la cap la coadă. O să-l reiau oricum. Atmosferă puternică de basm. L-am piratat, desigur, dar îl voi cumpăra pe CD cu prima ocazie. Pentru mine a devenit deja un clasic.
Probabil am rămas la mentalitatea din școala generală. O să mi se spună oricum. E posibil să nu mă fi maturizat.  N-am decât 50 de ani (dacă o fi corect gramatical, am auzit că nu). Expresie pe care am auzit-o la telefon într-o duminică dimineața, chiar ieri, adică. În timp ce vorbeam cu un cal de Caraș-Severin care se crede murg. Să-i intre bine în cap, faptul că m-am mutat in nord america nu mă face mustang.
Următorul film pe care-l aștept cu emoție să-l piratez e Prometheus. Cu toate că e altă mâncare de pește

.

luni, 28 mai 2012

Despre fericire




M-am gândit la ceea ce mă face fericit. Și am ajuns cu socoteala că mult mai multe lucruri decât cele care mă fac nefericit. Concluzia pare destul de transparentă.

Țânțarii sigur mă fac nefericit. Și furnicile. Unii îți bâzâie în urechi și te mușcă de unde apucă iar ceilalți îți invadează baia sau se urcă pe tine dacă încerci să te întinzi pe iarbă. Așa că mă țin departe.
Sunt fericit că am scăpat de muștele și șobolanii din România. De câinii vagabonzi și gloabele țigănești. Și de viespile din Windsor. Și de skunkșii din Windsor.

Sunt nefericit că în Edmonton iarna durează 7 luni din an.
Dar sunt fericit că am scăpat de căldurile umede din același Windsor de care nu te puteai ascunde decât în pivniță cu aer condiționat 24 din 24 de ore sau de iernile blânde dar umede care ți se infiltrau în oase și articulații. Sunt fericit că am scăpat de verile din România când mi se încingeau pereții de beton ai apartamentului și transpiram în timp ce dormeam. Dacă dormeam. De asfaltul care ți se topea sub picioare, de praful, noroaiele și căcații în care călcai mergând pe stradă.

Sunt nefericit că nu mă pot vedea decât extrem de rar cu anumiți prieteni și  parte din familie,  mă chinuie dorul de ceea ce am lăsat și îndrăgit, totuși, în România.
Sunt fericit că am scăpat de țigănia de acolo. De șmecheri, de maneliști și de politiceni cretini și hoți îmbogățiți peste noapte. De președinți căzuți în cap, polițiști duși cu pluta, vânzătoare obraznice și medici hrăpăreți.

Sunt nefericit că nu-i pot ajuta pe toți cei care îmi sunt aproape. Pe cei mai săraci ca mine, mai puțin norocoși  în viață, mai neajutorați decât am fost eu, pe cei mult mai nefericiți ca mine.  
Sunt fericit că sunt alături de soția mea și de copiii mei. De o parte din prieteni. Și de câțiva cunoscuți.

Sunt fericit că mă iubesc cei care mă iubesc


.

luni, 23 aprilie 2012

Bilanț 2011





Introducere:
au mai rămas urme de zăpadă dealungul șoselei 63 și prin pădurile din împrejurimi. Oare azi vor fi 25 C și sper că ultimele petece de zăpadă vor fi risipite. Lungi mai sunt iernile (dar nu zic Doamne că nu e vina lui Doamne). Lacurile sunt încă înghețate de la un capăt la altul. La 25 C poți face plajă pe malul unui lac înghețat bocnă.

Cuprins:
tot am vrut eu să-mi fac un bilanț pe anul trecut și am tot amînat momentul, nu știu oare de ce, pentru că n-a fost un an rău. Oare putea fi de zece ori mai rău și n-a fost nici măcar de două ori mai rău. A fost dimpotrivă, un an bun. Putea fi oare și mai bun, totuși eu sunt mulțumit așa cum a fost, mi-e frică de superlative, un an prea bun poate să te întoarcă cu roțile-n sus. Oarecum
Iată  că e primul bilanț pe care-l fac oare de unde să-l iau, oare de unde să-l apuc?
Material (sau financiar) nu mă pot plînge, pentru că n-a fost ținta mea să mă îmbogățesc într-un an, n-am cheltuit mai mult decât am cîștigat, ceea ce o trec la pozitiv. Din surplusuri am mai ajutat încoace și-n colo, oare nu sufficient, dar când e sufficient? Oare de ce-am scris cu doi de f? Desigur, meritul e al Sulfinei mele, că dacă ar fi vrut ea am fi cheltuit mult peste buget. Femeile pot întotdeauna să facă astfel de eforturi. Au acest talent cu care, de altfel, se nasc. Bărbații nu, bărbații se nasc cu talentul… nici nu sunt sigur dacă bărbații se nasc cu vreunul. Sau dacă se nasc și nu cumva simulează. Mai degrabă se căpătuiesc mai târziu. Dar, așa-i zice. Tata s-a căpătuit, de exemplu, cu darul beției. Umblă ursitoarele de le sfârâie călcâiele din casă-n casă pe unde se nasc băieți și hop cu darurile lor pe care băieții le vor folosi la maturitate. Mie mi-au dat-o pe Sulfina, tot de căpătuială, cine știe cât de jalnic arătam, plin de sânge și speriat de bombe ori oare ursitoarea mea a fost într-o pasă bună, altfel nu-mi explic atâta noroc pe capul meu. Na, gata cu laudele.

Concediul a fost unul reușit în Europa, Franța-Suedia-Romania-Spania. În Suedia și Spania nu mai fusesem niciodată, n-am luat pietre-n gură, nici Sulfina că urăște pietrele de ținut în gură,  nici nu înțeleg de unde vine obiceiul ăsta. Că de la ursitoare nu. Așa că în Suedia ne-am acomodat pe loc pentru că duce mult a Canada, chiar am crezut că am plecat din Canada și am ajuns tot în Canada, ceea ce nu m-ar mira la cât de mare e Canada, iar eu sunt cetățeanul ei.  Iar nu m-am putut abține. De Spania ne-am despărțit mai greu cu promisiunea că ne întoarcem neapărat. În legătură cu România n-am promis nimic, pentru că oricum oare ne întoarcem din când în când tot mai rar să ne vedem din prieteni dragi și neamurile de sânge. La Familia.

Cel mai prost am stat cu condusul mașinii. Mă refer la bilanț. M-au prins polițaii de pe-aici și m-au amendat de câte ori au avut ei chef, că eu chef știu că n-am avut niciodată. Ba un Sherif afurisit m-a amendat de două ori. Numai ce-am deschis gura și mi-am exprimat accentul că m-a și altoit. A zis:
- Aa (a-ul era un fel de aha, ești emigrant), pe lângă faptul că ai depășit viteza legală ai mai depășit și pe linie continuă…
- De unde linie continuă, domnule ofițer, că nu există linie continuă în apropiere, e toată punctată cât vezi cu ochii.
- Dacă nu-ți convine te prezinți la proces și-i spui judecătorului păsul.
Normal, numai că mă prezint din timpul meu și pe banii mei. Păsul ăsta ar trebui să fie și al ofițerului. Aici stă nedreptatea, ca să-ți arăți nevinovăția trebuie să cheltui bani, timp și nervi. Pentru că iată ce și cum s-au petrecut lucrurile. Eram singur pe șosea, mergeam regulamentar cu doar 5 km peste viteza legală, când un alt polițai undercover m-a depășit. Și nefiind altă mașină de care să se lege, s-a legat de a mea. Mi-a intrat în față la milimetru, am pus frână, dute-n plata Domnului i-am spus (ba l-am înjurat de mamă), cretinule, nu m-a auzit el dar și eu m-am descărcat. Însă cretinul nu s-a lăsat. A încetinit sub limita legală, 95/oră pe urmă 90 pe urmă 85. Doar doar mă scoate din pepeni. Pe la 80/oră m-a scos din pepeni și am hotărât să-l depășesc. Mai ales când  Jorje de lîngă mine a remarcat că șoferul SUV-ului negru cu ferestre fumurii, un Lincoln cu aspect mafiot, vorbește la celular.
- Ăștia care vorbesc la telefon când conduc sunt periculoși, hai să-l depășim!  Plus că a început să se miște ca o mârțoagă.
Numai că SUV-ul nu s-a lăsat depășit. Mi-o cocea iar eu nu știam. Mai plusez eu, mai plusează el. Mai încetinesc eu, mai încetinește el. Ca-n piață, cu diferența că eram pe șosea. Iar ce văzuse Jorje nu era celular (de, geamuri fumurii), ci era un pistol de măsurat viteza, șoferul din SUV aștepta ca eu să mă nervez de manevrele lui nervante și să accelerez. Ceea ce am și făcut pentru că apăruse o altă mașină de tip TIR pe sensul contrar unde mă aflam eu în depășire. Așa că forțat de împrejurări am călcat accelerația și am depășit mașina undercover a poliției. Cred că i-am făcut și cu mâna un fel de tai-tai. Sau cu degetul…  Pe urmă lucrurile au decurs ca la carte. A apărut Sheriful cu sirena lui, am tras pe dreapta, m-a chestionat, m-a amendat etc. Mai aveam și alte amenzi colectate cu ceva timp înainte, deci nu mi-a căzut tocmai bine.
Am apelat la un avocat. Cu toate că eram atât de nervos că voiam să mă apăr singur ocazie cu care să-i spun Sherifului tot ce am pe suflet și judecătorului la fel.
- Porcilor, asta voiam să le spun, dar asta nu puteam.
Dar un lucru pot să le spun acum chiar în scris. Analfabeților. Iată o scrisoare de înștiințare pe care am primit-o de la procuratură.

Noiembrie 25, 2011
Numele meu,
Adresa mea

Judecătorie: Decembrie 01, 2011

Prin nota de față vă informăm că înfățișarea dumneavoastră în fața judecătorului va fi amânată datorită faptului că ofițerul de poliție nu s-a putut prezenta pe data de 02 Decembrie, 2011, data procesului. (Înțeleg că pe data de 25 Noiembrie se știa deja în unele cercuri că ofițerul nu s-a prezentat la procesul care încă nici nu avusese loc).
Vă rugăm să faceți tot posibilul să fiți prezent ori să aveți pe cineva care să se prezinte în numele dumneavoastră (unde și când?? Și ce-i cu data aia de 1 decembrie de la început, poate știu că sunt român și mi-au amintit că urmează ziua României??).
Pentru orice alte probleme, contactați-ne la oficiu.

Melina Cham
Procuror al Coroanei Regale

Pe plic, ștampila îmi spune că înștiințarea a fost trimisă pe data de 30 Noiembrie. Te cred, e nevoie de 5 zile să pui un plic la poștă. La mine a ajuns abia pe 4 Decembrie. Între timp eu fusesem deja la proces, proces ținut pe 2 Decembrie (noroc cu avocatul care m-a sunat), proces la care Sheriful n-a apărut cu o săptămână în avans (știu că nu e de înțeles). Primele emoții le-am avut când sala judecătoriei a fost deschisă și după ce ne-am ridicat toți în picioare să-l salutăm pe onoratul judecător, s-a făcut apelul cu păcătoșii prezenți în sală, iar avocatul meu încă nu ajunsese. Când m-au strigat pe nume am cerut permisiunea să menționez absența reprezentantului meu legal.
- Și cine e avocatul tău? m-a întrebat Onoratul Judecător.
- Nu știu, Înălțimea Voastră, am șoptit, realizând că într-adevăr, nu-i știam numele avocatului. Eu apelasem la un birou special care se ocupa cu amenzi rutiere, am plătit în avans și nici n-am cerut numele reprezentantului, nici nu mi s-a spus.
- Cum, dumneata nu știi cine te reprezintă? Cu un ă lungit așa încât toți cei prezenți în sală au izbucnit în râs.
- Nu prea.
- Foarte interesant. Stai jos, vine sau nu vine, procesul va avea loc.
Încă nu aflasem că ofițerul care mă amendase lipsise deja pe data respectivă, înștiințarea aveam s-o primesc peste 2 zile.
Mi-am făcut la repezeală un plan strategic în cazul în care trebuia să mă apăr de unul singur. Iar în gândul meu l-am făcut și pe avocat troacă de porci.
Pe lângă perdaful pe care voiam să-l trag, mizam pe greșeala de ortografie a ofițerului. Pe una din amenzi, scrisese Shrrif în loc de Sherif. Am hotărât să susțin că ofițerul era în stare avansată de ebrietate când m-a oprit, că puțea a whisky ieftin și n-a știut să scrie funcția pe care o avea. Il adusesem și pe Jorje cu mine, ca martor, am fi fost  doi contra unul.
Până la urmă avocatul și-a făcut apariția cu un costum și-un pardesiu mototolite rău, oare pe unde se tăvălise cu cine, iar în prima pauză a tot șușotit cu procurorul până au ajuns la un consens. Adică procurorul, un tip gângăvit, renunța la caz pe motiv că ofițerul era absent și oricum n-ar fi putut depune mărturie. Așa am scăpat de amendă și mai ales de 6 puncte penalizare (că mai aveam 6 și la 14 ți se suspendă temporar permisul de conducere). I-am mulțumit frumos avocatului și i-am cerut scuze în gând că-l făcusem albie de porci (de fapt îl înjurasem și pe el de mamă, tipic românesc).

Încheiere:
am lucrat tot anul în același loc de muncă ceea ce nu mi s-a mai întâplat din 2003. Aici nu sunt sigur dacă e de bine sau oare de rău. În momentul în care scriu acest bilanț sunt tot acolo, acolo însemnând Long Lake Project, undeva prin nordul Albertei

.

vineri, 23 martie 2012

Despre bine



Cred că atunci când fugea tata după mine să mă altoiască și nu reușea să mă prindă mă simțeam cel mai bine. Mă podidea o fericire molipsitoare, lumea mă întreba.
- Ce-i cu tine, copile, că ești atât de fericit, când te văd parcă-mi râde inima.
Dar nu chiar toată lumea.
- M-a alergat tata cu lopata și i-am făcut o fentă. Nu m-a nimerit. Nici nu m-a ajuns.
I-am spus profesoarei mele de limba română, o femeie mioapă, cu niște ochelari cât farfuriile, care a făcut o mutră uluită.
- Și asta te face fericit?
- Mă face foarte voios, tovarășa profesoară.
Se vedea pe fața mea, în ochii mei, în tot corpul meu tânăr și încă fragil, dar plesnind de viață pe la toate încheieturile.
-  Copilul ăsta e un exaltat, i-a spus profesoara de limba română celei de biologie. Profesoarei de biologie îi dăduseră tuleii. Mai ales cei din bărbie de unde i se ițea un smoc de păr care o urâțea și-o făcea să semene cu un personaj de desen animat. Poate mi-l amintesc mai târziu. Copilul ăsta e exaltat și într-o ureche!
Profesoara de biologie tocmai atunci se piscălea sub nas după  unul din firele de păr pe care l-a și smuls cu un țipăt de durere. Poate și ceva triumf. Profesoara de limba română s-a speriat și a scăpat catalogul de sub braț. Profesoara de biologie s-a speriat și ea de catalogul care i-a căzut peste picioare, s-a dezechilibrat și a căzut rupându-și o mână. Următoarele trei luni a venit la școală cu mâna in ghips cu care mai și bătea din când în când în catedră, amenințător, până i-a crăpat ghipsul.
O altă profesoară a mea, cea de matematică, era o slăbănoagă numai oase și piele. Arăta ca o șopârlă, ca un gușter, sau mai degrabă ca o vrăjitoare. Suferea de tot felul de afecțiuni și disfuncționalități de care nu auzisem niciodată pentru că se plângea la clasă, de boli și tulburări cu niște nume de ți se stâlcea limba încercând să le pronunți. N-am văzut-o râzând sau zâmbind niciodată. Poate de aici i se și trăgeau problemele de sănătate și nu invers.
- Bine e atunci când ignori realitatea, mi-a zis tata într-o după-amiază, pe nepusă masă. Când îți imaginezi o lume și trăiești în lumea pe care ți-ai construit-o.
- Aa, m-am dumirit eu, transfigurat.
Tata mi-a repezit repede un picior in cur și-o palmă după ceafă.
- Nu aia, bă. Nu aia plină de bomboane și joacă pe maidan!
Dar care alta, îmi venea să-l întreb.
Starea tatei de bine se măsura in ml de țuică. În câți pumni reușea să ne tragă în cap mie și fraților mei, ori mamei și câte picioare în cur. Bine era atunci când avea bani să cumpere de băut sau când se întâlnea cu un amic care să-i ofere o simplă sau o dublă. Bine era atunci când se pișa pe el de beat ce era, iar dimineața trebuia să-i scoatem noi dormeza afară la uscat și aerisit. Pentru că noi eram siliți să trăiam în realitatea lui, iar el într-o lume imaginară și o confuzie generală.

Totuși, îmi amintesc de copilărie și adolescență cu infinite emoții.  În care intru, din când în când,  cu sapa și grebla, smulgând și îndepartând buruienile. Asta din perspectiva aventurii  maturizării (în plină desfășurare).
- Bine, i-aș răspunde tatei acum, e atunci când reușești  să fii în preajma celor la care ții și a celor pe care-i iubești.  De care te bucuri și pe care, la rândul tău, îi faci să se bucure că le ești aproape

marți, 14 februarie 2012

Happy Valentine Day




Titlul l-am pus special pentru Sulfina.

Altfel,  am tot vrut să-mi fac bilanțul pe anul trecut și tot nu l-am făcut. Până la urmă am să-l scriu simplificat la esențe. Cam așa gândesc. Mă uit în oglindă să văd dacă nu-mi ies scântei din cap. Nu-mi ies. Când eram mic și-mi scoteam puloverul îmi ieșeau. Pe atunci aveam păr. Am și acum dar nu pe cap, ci pe restul corpului. Și nici nu mai sunt mic. Când mă dezbrac în pielea goală am senzația că acuș îmi iau zborul, mai ales dacă e frig prin casă și părul mi se zbârlește. Ca să nu spun răscoală că cine știe ce se înțelege. Totuși, în casă e cald.  
Azi, la radio, se dezbătea viitorul roboților. Mai ales cei cu înfățișare umană. Dacă vor fi (și vor fi) roboți de care să te poți îndrăgosti, să faci sex etc. Să-ți facă menajul, să-ți fie prieten, să împarți cu el aceleași pasiuni. În altă ordine de idei să nu mai ai nevoie de un partener uman. Mie mi se pare o idee formidabilă, cred că mă desființează Sulfina când citește ce-am scris. Sulfina citește tot, citește și ce nu scriu, printre rânduri, pe dedesubt, pe deasupra... Cred că majoritatea ar prefera un astfel de partener. Și uite cum s-ar rezolva problema suprapopulării.
Pe de altă parte robotul nici nu te-ar înșela, că doar îl programezi să nu te înșele. Adio divorțuri. Performant din toate punctele de vedere. Mâncare nu, băutură nu, doar energie solară. Poate-l poți trimite să și muncească în locul tău. Poate exagerez deja. Poate dacă devin atât de perfecți nici n-ar mai fi nevoie de oameni. Eu l-aș programa să-mi cânte toată ziua și să-mi facă masaj în talpe. Restul nu spun. Oricum Sulfina o să afle tot ce n-am vrut să spun.



.

marți, 24 ianuarie 2012

Limba română




Ceea ce nu-mi place la români e felul în care vorbesc. Cu hai mă, cu hai bă, pe lângă faptul că par agramați de cum deschid gura. Am urmărit și eu protestele anti prezidențiale de la televizor (numai pe cele din București), însă mare lucru n-am înțeles, iar sloganele m-au dat gata. Dacă nu poate românul să pună un slogan în rimă, mai bine renunță la el. Musai trebuie să aibe rimă că de, tot românul e poet. O fi tot românul poet, dar unul incult și ignorant. Excepțiile sunt tot mai puține. E percepția pe care o am ca spectator. Înainte la modă era limbajul de lemn, acum e cel maidanez și cel înjurios.
Nu mi-e rușine că sunt român, mi-e rușine de cum se vorbește în limba română. Am ascultat câțiva parlamentari invitați la televiziune (antena 3) făcând dezacorduri și alte greșeli elementare de limbă. Cei ce ne reprezintă în guvern sau în parlament, ori prin alte instituții ale statului, ar trebui să treacă mai întâi un examen de limba română. Nu le cer să fie oratori, nici măcar să aibe elocvență, dar să nu fie bâlbâiți, îngălați și agramați.
Na, m-am răcorit

.

duminică, 1 ianuarie 2012

Nu este totul pierdut




De care
cred că m-am molipsit cu leapșa asta de la George Geacăr, de care a luat-o de la unul Horia plus Gârbea de care aud prima oară și de care s-a ploconit cu ea de la Lucia Verona de care nu știu dacă-mi place pentru că are o prietenă Ștefania Coșovei și am avut împreună niște discuții destul de aprige în trecut. De care nu vreau să-mi amintesc.

Leapșa
fiind despre starea naținii (cam  dezastroasă) moral, dar și social și sumbră din punct de vedere economic în stare să îndreptățească optimismul unor fapte sau chiar evenimente pozitive. Pe care le voi semnala fără nici un scop. Cică. Răsfoiesc câteva ziare să mă pun la punct cu unele evenimente și aflu că două clanuri țigănești s-au măciucat, a ieșit cu morți și răniți. Dacă ar continua așa n-ar fi rău, adică nu e totul pierdut,  aflu că toți combatanții se aflau sub influența alcoolului de parcă asta e o scuză (desigur că nu) însă din știre așa reiese pentru că așa se scriu ziarele la noi. Încă.
Aseară, la petrecerea de revelion, m-am luat puțin de DJ pentru că începuse să pună manele la cererea unora, cu dedicații. Și se cânta cam așa: „noi țiganii, noi țiganii...”  Care noi, țiganii, l-am întrebat cu un calm mocnit pe responsabilul cu muzica.
Păi nu e și țiganii oameni?
Răspunsul nu putea fi decât unul.
E și ei, oameni. Dar pe bilet scrie revelion românesc nu țigănesc.
Dar nu e și țigani români?
E.
Na?
Da.
Un lucru pe care l-am înțeles până la urmă e că țiganul din România se consideră român și reprezentant al națiunii române, partea pozitivă să zicem, ci nu țigan, cu toate că nu-și însușește nici folclorul românesc, nici tradițiile și nici obiceiurile. Legea o încalcă de câte ori i se ivește ocazia, respectul pentru societate e minim sau inexistent, iar atunci când e vorba de a reprezenta România peste hotare țiganul e de-a dreptul catastrofal. Limba română o vorbește stâlcit adăugându-i cuvinte ce țin de lexicul propriu. Ba țiganii au reușit performanța să îmbogățească vocabularul românesc (optimismul îndreptățit). Mișto, cașto, cafteală, benga, gagică etc (adică manglit, mardit, mucles, muie și câte-or mai fi). Și să ne dezvolte zestrea muzicală, iată cum ajungem din nou la manele. La care fac alergie, sper ca asta să nu-mi pună eticheta de rasist, mai ales că n-am nimic nici cu salam, mici cu minune, nici cu guță sau arabu. Ori vijelie. Nici nu-i ascult decât în rarele mele vizite prin România și muzica răzbate la maxim fie prin fereastra vreunei vile cu colonașe, fie din vreo mașină „bengoasă”.
Aș da leapsa mai departe unui țigan român cu blog, dar nu știu nici unul. Așa că i-o pasez lui Filonous.

Așa că, optimist cum sunt, urez tuturor românilor și țiganilor de etnie română la mulți ani! Un 2012 plin de împliniri!


.