12 mai 2010,am găsit, însfârșit, un loc de muncă în oraș. Un loc după care am alergat toată toamna și toată iarna (la un loc). Mă apucase și desperarea, o iarnă prelungită, peste tot se anunța că economia Canadei și-a revenit iar eu nu reușeam să-mi găsesc un serviciu stabil. M-au sunat de la o tipografie, una medie ca mărime, parcă mai conta, până la urmă a și contat, ceea ce m-a excitat pe loc. Mi-am luat jumate de zi liberă de la ciocănarii din rafinărie și m-am repezit la interviu. I-am mințit că am o întâlnire cu dentistul. M-am și parfumat. Și mi-am îndesat o cutiuță cu tic tac în buzunar.
Prima întrebare, după ce mi s-a oferit un loc, a sunat cam așa, adică m-au luat ca din oală:
- Cât vrei?
De surpriză nu-mi mai găseam cutiuța cu tic tac.
- Poftim?
- Câți bani!
- Aa... e vorba de salariu.
- Da, orientativ. Aproximativ.
Nu-i interesau ce știu să fac, ce istorie am, dacă scriu fluent în engleză, dacă nu sunt cumva handicapat, nimic despre mine, de îndemânările mele mecanice, dacă aveam sculele mele (nu alea!), ci cât de ieftin mă vindeam. Nu-i interesau dacă nu cumva sunt rasist, misogin, din dialog, ori dacă urăsc animalele. Mă bărbierisem, pentru impresie, arătam ca scos din cutie.
- Dar câți mecanici aveți?
Pentru că încercam să trag de timp, din răsputeri, intrând direct în defensivă. În mod normal întrebarea cu salariul trebuia să fie ultima. Am tras concluziile. Sigur că aveam un salariu în capul meu, dar unul coroborat cu discuțiile, cu întrebările pe care mi le puneau ei și cele pe care urma să le pun eu.
- Niciunul! Doar un electrician la întreținere.
Adică le ardeau buza după un mecanic.
- Accept. Și i-am spus cucoanei de la angajări cât accept eu, cât avusesem cu doi ani în urmă adică, când mai lucrasem în oraș. Am accentuat, ăsta a fost ultimul meu salariu în oraș. Fără să mint, fără sa adaug un firfiric. Un salariu decent. Cu toate că de acasă mă pregătisem să negociez vreo doi dolari peste.
Alte întrebări nici nu s-au mai formulat. Cucoana de la serviciu de cadre mi-a arătat tipografia și mi-a explicat ce fac ei acolo. N-am înțeles-o din cauza gălăgiei, dădeam numai din cap politicos, ca un pekinez, că da, aha. Tipăreau, ce să facă. Și țineam tip top-ul sub limbă. Sub limbuță. Mă gândeam că dacă îmi arată tipografia îmi acceptase salariul. Se subînțelegea. Poate trebuia să fi cerut mai mult, mi-a trecut prin cap scurtcircuitându-mi gândurile. Pe urmă am făcut cunoștiință cu șeful de la mentenanță, cu Larry. Un tip ursuz și morocănos, plictisit, își examina bocancii cu o mutră de parcă tocmai îl părăsise nevasta. Iată ce aveam să aflu, nevastă-sa tocmai îl părăsise și trecea printr-un divorț. Nu primul, tot din auzite.
A doua zi m-au sunat, eram la rafinărie cu contractul pe terminate și i-au transmis băiatului meu că mă angajează, dar nu-mi poate oferi decât atât, atât fiind substanțial mai puțin decât cerusem eu. Atât pot ei să-mi ofere, take it or leave it, m-au apucat și pe mine englezismele, însă așa s-au exprimat, adică să fiu înțelegător, nu e ceva personal. Compania e o afacere de familie și nu-și pot permite extravaganțe salariale. Cum nu-mi place să mă târgui prin telefon, m-am dus din nou la tipografie, cam plouat la moacă, cam pușcat într-o aripă.
- Salariul ăsta e bătut în cuie?
Doar că în engleză sună diferit iar eu începusem cu politețurile obișnuite, cu ce mai faci și ce ce frumos e pe-afară. Însă după treaba cu bătutul salariului în cuie m-am simțit privit cu rezervă. De șefa de cadre și șeful de la mentenanță. Circumspect. Larry ăla. Deja le păream dubios.
- Se indexează, de exemplu (că mă omor după exemple) automat, în fiecare an, cu inflația?
Au căscat ochii și mai mari de parcă n-ar fi auzit niciodată de inflație.
- Păi noi îți facem evaluarea o dată pe an și dacă merge bine (compania) îți creștem salariu.
- Dar eu nu vorbeam de mărirea salariului, ci de indexarea lui. Și compania își ajustează prețurile în funcție de inflație altfel nu rămâne în afaceri. Eram destul de sigur. Se duce pe copcă, dă faliment. Nu mai țin minte cum am tradus copcă. Măririle de salariu aș dori să le discutăm separat.
Au încremenit, așa mi-au făcut impresia. Poate le spusesem vreun secret de care habar nu aveau. Nu-mi prea venea mie să cred. Până la urmă, Larry, șeful mentenanței, a exclamat.
- O să ne gândim la sugestia ta.
Mai degrabă se gândea la divorțul lui. Până la urmă nu m-am ales cu niciun răspuns concret. Însă am clarificat o treabă. Nici ei nu mă mai voiau neapărat, nici eu nu mai păream atât de excitat.
Luni a fost prima zi. Măcar pentru satisfacerea orgoliului personal. Luni, mai, pe zece. Pentru că așa bătusem palma. Negocierile au fost scurte. Am acceptat oferta lor inițială, cu toate strângerile de inimă. Mă alesesem cu programul de la șapte la trei jumate. Argument rămas în balanță. Mă atrăgea și faptul că eram în oraș. Că nu mai trebuia să plec pe coclauri. Că nu mai șomam iarna.
Luni mi-am luat în primire locul de muncă, cu câteva scule și salopetă de-acasă. Îmi trecuseră emoțiile. Plus iluziile. Tipografia era la 17 km, o azvârlitură de băț, îmi convenea și din punctul ăsta de vedere. Și am mai prins și o dimineață însorită și caldă de primăvară. La ieșirea de pe White Mud, la intersecția cu 99 St, un marfar se târa leneș printre bariere, m-a ținut zece minute pe loc, noroc (de fapt ghinion) că, fiind prima zi de muncă, mă pornisem mai devreme de-acasă și-mi propusesem să nu mă enervez orice ar fi. Mă îmbrăcasem cu unul din tricourile mele favorite și-mi fixasem un zâmbet profesional.
- Uite, fă piesa asta, mi-a șoptit șeful moale, cu moaca lui supărată pe lume, arătându-mi o rolă de aluminiu. A trebuit să-mi repete de două ori, era o hală gălăgioasă.
- Păi nu pontez și eu de intrare pe undeva? Am semnat și hârtiile de angajare pe care mi le-ați lăsat vinerea trecută...
- Pontezi mâine.
Nu tu protecția muncii, nu să-mi prezinte atelierul și să-mi arate unde ținem sculele speciale, care sunt utilajele ce urmează să le întrețin, unde mă spăl pe mâini sau beau apă, la ce ore am pauzele etc. Ori măcar câteva detalii tehnice pentru ceea ce tocmai îmi dăduse să fac. Nu mai lucrasem pe mașini de mai bine de trei ani. Nici pe freză, nici pe strung, nici pe nimic. Și, deodată, mă pomenesc cu cote de rulmenți.
- Da, șefule.
- Cotă pe cotă!
Nici să-mi spună dacă mașinile au abateri, bineînțeles că strungul băga conicitate, am aflat-o când a trebuit să repet piesa. Am încercat eu s-o dreg dar, la sfarșit, ca să scot măsura la fix, am dat cu șmirghel și am și pierdut doi tau într-o clipire de ochi. Am aruncat-o repede la gunoi, iar la a doua încercare m-am oprit la jumate de miime.
- Șefule, am lăsat-o strânsă jumate de tau.
- Păi asta e enorm, a făcut el, umflându-și buzele. Privindu-și vârfurile bocancilor. Bosumflat. Un sfert mai merge.
Numai că eu nu aveam instrumente de măsură pentru un sfert de tau și nici el. Șeful meu mânca c..., pardon, dar era clar, cum să-mi strice o țeavă de aluminiu de un sfert de țol grosime un rulment cu diametru de doi țoli la o strângere de jumate de miime. Pusesem întrebări prea încuietoare despre salariu și sufeream îndoit represaliile. Foarte bine, i-am făcut piesa cum mi-a cerut-o, însă mi-a luat timp. Plus curățenie că era o harababură și-o mizerie de nedescris în atelier. Praful de-un deget. M-am murdărit ca un porc.
- Pauza la ce oră e, șefule?
- Păi nu ți-ai luat-o încă?
- Nu, nu mi-a spus nimeni să-mi iau.
Mi-am luat pauza de la micul dejun odată cu cea de la prânz. Pe urmă mi-am luat și ultima pauză, în continuare, să fiu sigur.
- Pe mâine, șefule.
- Pe mâine, a mormăit el tot așa, supărat pe cineva sau pe ceva.
*
În aceeași luni în care am început serviciul la tipografie m-au sunat și de la sindicat. Mi-au lăsat mesaj să-i caut. Neapărat. Așa că mâine, pe la opt, i-am cerut liber lui Larry.
-
Unfinished business, i-am spus.
- Du-te, mi-a zis și el, cu gândul la divorțul prin care trecea. Cât stai?
- Două trei ore.
M-am întors pe la 12 și-am început să-mi adun lucrurile.
- Ți-ai rezolvat problemele?
- Da, șefule.
- Ce faci cu sculele alea?
- Păi, le iau acasă că mi-am dat demisia.
- Când ți-ai dat demisia?
- Azi dimineață la opt când ți-am cerut liber, numai că atunci încă nu știam.
Larry s-a înveselit subit.
- M-am gândit eu că n-o să faci mulți pureci pe-aici.
Îi sticleau ochii. Scăpase de pretențiile mele de indexare, inflația n-avea decât să crească în Canada până la cer.
Ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit, iar eu mi-am uitat bocancii de lucru sub o ladă. Asta e cu graba. Aveam un test de urină la unu, iar a doua zi urma să plec din nou pe coclauri.
