blogul meu
Eu cred ca ăsta o să fie blogul meu.
marți, 24 ianuarie 2012
Limba română
duminică, 1 ianuarie 2012
Nu este totul pierdut
sâmbătă, 24 decembrie 2011
Queen
Lisa Marie - Secret Place from Radu Babos on Vimeo.
sâmbătă, 10 decembrie 2011
Movember
La mulți ani, Bogdan!
vineri, 18 noiembrie 2011
Bear cubs
Iarna a venit mai târziu ca în alte dăți, deodată și în forță. Ne-a umplut de zăpadă peste noapte. Mercurul termometrului, dacă se mai fac termometre cu mercur, a coborât intr-o săptămână de la plus 10 C la minus 20 C. Chiar mai jos. N-ai izmene ai feștelit-o. Pe Ring Road, șoseaua ce înconjoară întreprinderea se plimbă mereu 3 căprioare cu codiță albă. Le vezi trecând drumul cu eleganță în diferite ore ale zilei. Nu par sperioase. Și nici suspicioase. Te privesc peste umăr pentru câteva clipe după care dispar printre boscheții lăsați să crească în voie în apropierea puțurilor de extracție. La începutul săptămânii am văzut un coyot. Cumva agitat, traversând mereu șoseaua cu botul în pământ amușinând. Le-o fi pus gând rău căprioarelor. Ori așteaptă să moară vreuna de bătrânețe. De frig, de foame, sau de vreo boală. Ori să-și rupă gâtul. Altfel va trebui să se mulțumească cu vânat mic, poate iepuri pitiți printre buruieni și ierburi uscate sau șoareci de câmp.
sâmbătă, 15 octombrie 2011
Despre parașute
miercuri, 14 septembrie 2011
Fenomene paranormale
Am venit acasă hotărât să scriu tot ce-mi trece prin capul doldora de idei, dar până să o și fac mi s-a golit capul, poate mi se întâmplă un fenomen paranormal. Poate mi-au murit doi neuroni pe drum, drumul de la serviciu e neasfaltat, tocmai cei cu ideile. Ori poate mi se trage de la căldură, că nu mai sunt obișnuit cu temperaturi peste 30 de grade, iar căldurile s-au pus pe noi tocmai în septembrie, altădată în septembrie ningea. Altă dată viscolea.
Pe pat mă așteptau două anunțuri de la administratorul campusului, amândouă despre urși. Primul mă avertiza că au prins-o pe ursoaică și al doilea că acum caută puii de ursoaică, dacă-i vedem prin împrejurimi să dăm de știre, cumva. Traduc din engleză. Păi de unde să-i vedem, că ursuleții sunt mici, cine știe pe unde se pitulează.
Dar ce călduri am tras.
Cert e că nu mă pricep la câini, Rexi ăsta e mic și flocos, se pișă și se cacă pe unde-i vine, mai ales pe covor și-ți linge mâinile dacă ajunge la ele, pe urmă te trage de ciorapi până ori ți-i rupe ori te descalță.
- Marș, Rexi, cotarlă!
E clar că nu i se potrivește Rexi, mai degrabă potaie.
Bine că nu-l cheamă Tigru. Sau Leu.
Sau mai degrabă nici lui, dar nici mie.
Dar ce plăcere.
Totuși, mă mai gândesc.
Au și fenomenele paranormale rostul lor
duminică, 28 august 2011
Marți după Crăciun
Într-una din zilele trecute mi s-a făcut deodată dor de un film românesc și am descărcat „Marți după Crăciun”. Să văd ce se mai petrece prin cinematografia românească. După atâtea Holliwooduri de care m-am săturat ca de morcovii fierți. L-am piratat desigur, de pe torrent, ca un borfaș și l-am urmărit până la capăt. Ceea ce ar fi în favoarea filmului. Apoi, în altă zi, am citit câteva cronici. Cronicile pot fi interesante, afli din ele lucruri pe care nu le observi la prima vizionare. Și pot să spun că au fost destul de laudative. Cronicile. Unele chiar prea laudative.
Începutul mi s-a părut o drăgăleală lungă și plină de plescăieli. Vreo 7 minute bune. Adică a 12 parte din ce-a urmat. Iar unghiul de filmare destul de neinspirat atunci când Raluca apare în întregime și i se văd fesele privind din față, printre picioare. O introducere lungă deși ar putea fi o scenă credibilă între doi amanți.. Mă gândesc. Fiindcă n-am de unde să știu. Și nici nu-mi doresc. Nu pe pielea mea. Dar hai să zic că încerc să mă transpun în pielea personajelor.
Final (îi spun final cu îngăduință, pentru că e un film neterminat) în coadă de pește (cel puțin așa se vrea în capul scenaristului), dă bine, e modern, spectatorul rămâne cu ochii-n soare, i se sugerează că asta înseamnă arta, să nu știi nici ce, nici de ce, nici cum. Să nu știi și să nu rămâi cu nimic. Pentru că dacă ar fi fost un film bun așa cum scriu cronicile ai fi rămas măcar cu senzația asta, de cinematografic
marți, 2 august 2011
Despre unguroaice
- Na, cum e, Jorje? Cum ți se pare?
- Mi se pare ca lumea. Dar și cald.
Pe de altă parte tot românii au vândut aceleași urechi de elefant de anul trecut, de acum doi ani, de acum trei ani și așa mai departe, pe românește nu le-au mai spus langoși, ci scoverzi, de ce să aibe influențe maghiare sau austriece când poate să fie slavone sută la sută. S-au cumpărat în dușmănie pentru că erau mai mari ca orice farfurie pe care am văzut-o vreodată. Langoșii. Adică scoverzile. Cine cumpărau? Chinezii, desigur, italienii nici să n-audă, italenii aveau pasta si pizza. Nu contează că sunt mai mici la statură ( am trecut din nou la chinezi) și cu burțile lipite de spate ca niște titirezi, ei tot mare si mult vor și dacă se poate și ieftin, o șmecherie pe care românii credeau că ei au inventat-o.
Dar nu. În comparație cu scoverzile noastre orezul li se părea scump și puțin.
De la peruani m-am ales cu o banană trasă în ciocolată, iar de la olandezi cu un hering proaspăt cu ceapă. De la Borneo un suc și cam atât.
Multă lume, dar și căldură, multe națiuni (peste 80), multă umblătură, un iarmaroc desăvârșit. Promit că anul viitor nu mă mai duc, mai bine la pescuit, vorba lui I’oan. Mai prinzi un pește și îți pute mâna a pește. Iar dacă ai chef te tragi la umbră și te piși în boscheți.
- Na, cum ți s-a părut, Jorje?
- Ca lumea.
Multă lume, e drept, mai ales chinezi, câtă frunză și iarbă. Săreau de ici colo ca niște pureci. Doar portughezii au lipsit, voiam să mănânc și la ei un peștișor prăjit, dar anul ăsta nu și-au deschis pavilon, au lipsit de pe lista națiunilor. Bine că au fost Insulele Fiji și alte insule de care n-am auzit niciodată.
- Dar la chinezoaice pot să mă uit?
- Da, mai ales că nu trebuie să faci niciun efort, sunt pretutindeni.
- Dar la indience pot să mă uit?
- Da, poți.
- Dar la Norvegience.
- Și.
- Dar la slovace?
- La slovace nu, că Slovacia e plină de ungurime
miercuri, 20 iulie 2011
Pseudo jurnal

Aseară am ascultat Anda Călugăreanu și Dan Spătaru. Aurelian Andreescu, Ileana Sărăroiu și Doina Badea. Și Gil Dobrică. Și mai câțiva soliști de muzică ușoară, populară sau folk de odinioară. Se spune că nu e bine să asculți morții vorbind, cu atât mai mult să-i mai asculți și cântând, dar nu m-am putut abține. Aparțin unor timpuri, unor vremuri ale copilăriei ori adolescenței mele. De care uneori mi-e dor. Chiar foarte des.
Altfel, m-am reîntors pe maidanul de muncă unde mi-am regăsit colegii, cazarma și ce mai e de regăsit pe-aici. Vaselină și uleiuri. Bitum și păduri de pin. Îmi regăsesc și cadența, mă reacomodez la fusul orar din Alberta.
- Cum a fost în concediu?
Unii mă întrabă fără niciun interes. Dar fără „bă”! Bă-ul acela miticist de București (să mă scuze bucureștenii).
- Nu așa răcoare ca pe aici.
Răspuns standard. Am fost întrebat până s-a tocit înțelesul întrebării și n-am mai știut ce să răspund.
- Bine, a fost bine.
Mi-am reluat, totodată, visurile în care zbor. În concediu nu mai rețin ce-am visat, am dormit cam prin multe paturi și asta mă derutează. Atunci când visez. Acum ascult Holograf și mă declar destul de satisfăcut. Și Cargo.
Trebuie să scriu (și voi scrie) un articol despre extraterștri, probabil cât de curând. Am promis cuiva. Ar fi interesant să întâlnesc câțiva (extratereștri) și să-i intervievez. De unde, de ce, când, cum... cam așa. Sau cât. Cât le-a trebuit să călătorească prin univers până la noi. Noi, pământenii. Și dacă s-a meritat. Cu ce experiențe se întorc. Vor reveni?
Sulfina face clătite. Dar nu pentru mine, ci pentru băieții mei. Undeva prin Edmonton pentru că eu sunt la mama dracului, în Long lake.
Și așa, fără nicio legătură, cineva mi-a spus că în biblie găsești toate răspunsurile la întrebările esențiale. De unde am aflat. Că Dumnezeu i-a izgonit pe Adam și Eva din Paradis, nu cumva să se înfrupte și din pomul vieții cum au făcut cu pomul cunoștiinței binelui și răului (Adam și Eva trebuia să rămână proști, sau mă rog, ignoranți) și să devină nemuritori ca "noi". Care noi? Aici biblia nu mai răspunde la întrebări esențiale. Chiar așa, care noi, sau care voi? Vezi Facerea mai pe la început
.







