Poveşti pentru nepoţi

(articol provizoriu)

Eu cred că ştiu unde am fost în decembrie '89. În baie!!
Am pus copilaşii mei în vană că trageau tolomacii în blocul în care locuiam, iar în baie n-aveam ferestre, n-aveau decât sa tragă până rămâneau fără cartuşe cum a facut un soldat care se ascundea dupa un copac şi trăgea ca un descreierat. Asta pe vremea contraofensivei teroriştilor invizibili. Aşa că i-am spus de pe geam, soldatului, că soldatul se ascundea cu spatele la mine în mantaua cee i se încurca printre picioare.
- Bă, soldatule, mai ai gloanţe?
- Nu mai am, că le-am scapat pe toate în ultima rafală.
- Acum spune-mi şi mie, după cine ai tras?
- După terorişti, păi cum.
- Şi de unde îi recunoşti care sunt terorişti?
- Păi se ascund sau se târăsc pe burtă, fac salturi înainte, şmecherii din astea.
- Ăia nu sunt terorişti, sunt civili şi se-aruncă pe burtă din cauza unor tembelişti ca tine care trag în tot ce mişcă.
Da, acum mi-am amintit mai bine ce-am făcut şi unde am fost în decembrie. Spun tot până nu uit, că am prins obiceiul lui bunicul.

16 decembrie:

am tăiat porcul la socri, l-am şuncit şi cârnaţit de nu s-a vazut, apoi m-am întors la Timişoara cu sacoşele cam dolofane de porcării. În Timişoara era agitaţie mare din cauza unui popă ungur născut român cu afiliaţii subterane în securitate, aripa novatoare (adică Iliescu). Atunci am pierdut jumătate din porcarii, mi le-a furat un borfaş la înghesuială, aşa că m-am supărat rău şi am strigat şi eu "jos comunismul!", că aşa strigau unii mai aţâţaţi ca mine.
O babă care nu era chiar aşa babă ne-a strigat de la un balcon:
- Nebunilor, daca vă înşfacă securitatea?
- Dacă ne înşfacă securitatea, ne pişăm pe ea, na, i-a replicat un nene cu basca neagră, mai bine bagă capul la cutie că ţi se găinăţează vreun porumbel în cap!
- Porcule!
Replica asta am auzit-o numai eu şi am tresărit, că tocmai treceam pe sub balcon şi repede m-am uitat în sacoşa rămasă pe care acum o păzeam ca pe ochii din cap.
Pe urma, de parcă s-au înţeles, au început să strige toţi deodată:
- Li-ber-ta-te!
Eu m-am cam cutremurat, nu ştiam ce-i aia liberatate şi nici cum se exercită, mereu am crezut că e doar un cuvânt filosofic pentru politicieni ca să amăgeasca cetăţenii patriei

17 decembrie:

am avut etapă de şah împotriva echipei Electrobanat, pe care i-am şi batut de i-am uscat cu 6 puncte jumate la 3 jumate, am cules puncte la mesele din spate şi la prima masă unde am jucat eu pe post de pion sacrificat. Era o zi ca de primăvară. Cam senină. Am ieşit de la bilblioteca din Calea Lipovei şi hai spre casă că imi era foame de nu mai ştiam ce-i cu mine. Adică ştiam, că de aia îmi chioraiau maţele. Mergeam în contracurent, toata lumea se îndrepta spre centru, pe jos, ca la 23 august.
- Unde dracu merge toata lumea?
- În centru, mi-a spus un amic pe care îl porecleam.
- E fotbal, ceva?
- Se adună lumea, revoluţie mare, hai şi tu.
- Nu ştiu dacă să vin, că şi ieri a fost revoluţie şi mi-au furat o sacoşă cu cârnaţi.
Până la urmă m-am dus, mă gândeam că poate-mi recuperez sacoşa, dar nici pomeneală. Au venit nişte soldaţi răi şi pletoşi şi au început să împuşte la noi ca la prepeliţe. Aşa că am tulit-o înapoi acasă. Doar cu mâinile goale, nu se putea sta. Mi-am luat un cuţit de bucătărie şi sucitorul nevestii care m-a şi prins în flangrant delict
- Încotro?
- La revoluţie, păi cum?
- Nu te duci, că ai nevastă şi copii.
- Păi tocmai de aia mă duc!
Dar până m-am câcâit eu, n-a mai trebuit să merg în centru, au început să tragă şi la noi în cartier aşa că ne-am adunat de o coloană sănătoasă şi am început să mărşăluim pe străzi, mamă mamă, păream de nezdrobiţi. La primul foc de armă ne-am împrăstiat ca potârnichile. Eram noi curajoşi, dar nici chiar aşa, după măcelul din centru.
- Bă, nu trageţi, că suntem români!
Problema a fost că şi cei care trăgeau erau români, aşa că o confuzie a existat chiar de la început.
Un militar raguşit dinauntrul unitaţii de grăniceri, a început să strige:
- Nu mişcă nimeni că trag!
- Ba aia să o crezi tu, i-a raspuns unul de-ai noştri, că s-a lăsat frig şi dacă nu mişcăm ne ia dracu!
Aşa că noi am mişcat iar grănicerii, care tocmai fuseseră încorporaţi la ministerul de interne, au tras iar ca la poligon.
Am mai stat o vreme pitiţi dar am început să ne plictisim.
- Ce facem?
- Păi eu mă duc la lucru că sunt schimb de noapte.
M-am dus pe jos, cu vecinul meu Săndulescu, că nu mai circula nici un troleibuz, şi am fost legitimat de nu ştiu câte ori de soldaţii ăia pletoşi. La serviciu era cam linişte, dar tot m-am întâlnit cu Bria, secretarul de partid pe combinat.
- Ce spuneţi, tovaraşe secretar, despre ce se întâmplă în oraş?
- Nu ştiu, dar am cam încurcat-o cu funcţia mea, aşa-mi trebuie, hai mai bine să acţionam cumva.
- Buna idee.
- Dar cum?
- Eu zic să ardem tablourile cu Ceauşescu, tovarăşe Bria.
- Şi daca nu iese revoluţia?
- Dacă nu iese, daţi vina pe mine că şi eu am să o dau pe dumneavoastră...

18 Decembrie (şi restul)

În ziua asta n-am ajuns acasă. De la serviciu am coborat direct în centrul oraşului unde fumegau mormane de cărţi cu operele geniului din Carpaţi. Plouase toată noaptea şi ploaia spălase sângele împuşcaţilor. Dacă nu erau vitrinele sparte şi cărţile fumegânde, ai fi spus că nu se întâmplase mai nimic. Numai că lumea nu era proastă, ştia ce ştia, se îngrămădeau câte doi trei şi dă-i pe bârfă. Dar şi opoziţia era puternică, cum ne vedea că ne adunam, cum dădea comanda de împrăştiere
- Ia, circulaţi!
- Cine mă-sa-n cur mai e şi ăsta?
- Haideţi la Elba, ne-a şoptit un agitator, am auzit ca au intrat în grevă generală!
- Hai!
Da, iar după ce ne-am îndepărtat la o distanţă destul de convenabilă, i-am strigat curajos, brunetului în haină de piele
- Ce vrei cu mine, mămăligarule?
La Elba toata lumea era în curtea întreprinderii. O blindată se plimba ca o răţuşcă pe lângă poarta din spate şi una pe lângă cea din faţă. Şi învârteau din turelă, probabil că se defectaseră. Era şi mama în curtea fabricii, cam speriată dar şi nervoasă că o dureau picioarele şi nu găsea pe ce sa se aşeze. Apucase de la cineva o pancardă pe care scria "Unde ne sunt colegii?" şi se sprijinea de ea. Un bărbat cam dubios s-a apropiat de ea tiptil şi i-a şi luat o poză.
- Mă, dacă-ţi trag cu pancarda asta în cap, te fac ciuşpaiţ, te satur eu de poze, dă aparatu-ncoace!
Bărbatul a luat-o la sănătoasa, dar l-a prins lumea că era plin de lume prin curtea fabricii şi poate că-i făcea de petrecanie dacă nu apărea primarul Timişoarei, tovaraşul Bălan, cam brunet la înfăţişare.
- Lăsaţi-l în pace, că e cu mine!
Deşi nu puteai ştii, că fotograful avea un ten mai spălăcit
- Şi ce dacă e cu dumneavoastră?
- Poate nu ştii cu cine vorbeşti...
- Ba poate ştiu, cu fostul primar al oraşului. Ţi-s zilele numărate, tovaraşe!

A mai urmat 19 şi 20, pe urmă 21 şi 22 şi cam atât. Pe urmă a început altă numărătoare.
Tot prin curtea fabricii Elba era şi frate-meu, Troancă, nevasta numai ce-i născuse o fată iar Troancă era cam supărat că nu era băiat.
- Băi, DoDule, du-te la mine acasă şi spune-i soţiei că sunt bine şi că mai stau pe-aici cu greviştii, aduc şi bere mai târziu.
- Îi spun.
- Şi mai spune-i că toţi colegii sunt bine, înafară de cei arestaţi.
- Îi spun. Dar dacă mă întreabă cine sunt cei arestaţi cum şi de ce, treburi de-astea, ce spun?
Da, gata, că m-am plictisit să tot înşir verzi şi uscate. Pe 19 l-au împuşcat pe un coleg de-al meu de serviciu, iar pe 20 decembrie m-am întâlnit cu tata în Piaţa Operei, sectorul destinat fabricii lui, adică Guban. Eu mă plimbam prin sectorul Solventul, iar alţii se plimbau prin alte sectoare. De la balconul Operei s-a proclamat grevă generală iar nu mai ştiu când, am început să strigăm că-l vrem pe Bălan care-i bănăţan. L-am strigat pe nume şi pe Iliescu despre care se ştia deja în unele cercuri şi pătrăţele că va fi noul preşedinte ales prin vot democratic al patriei noastre. Am strigat noi cam tot ce ne-a trecut prin gură sau ne-a fost inspirat de la balconul Operei timişorene de unu Lorentz Furtună.
Eu mă simţeam destul de bine, nu mai fusesem demult aşa manipulat şi nu-mi venea să plec acasă, îmi venea mereu să strig lozinci, noroc că erau din belşug. Cam asta a fost tot.

Ce s-a mai întâmplat e secret, bine că mi-am adus eu aminte de restul. Că e important, altfel ce o să povestesc nepoţilor?

Dor

Mi-e dor de podurile Timișoarei. De canalul Bega ce-l traversa și din care, altadată, recoltam probe de apă ce se analizau în laboratoarele Combinatului Solventul. De locul meu secret de pescuit. De curgerea, cam leneșă, a apei și-a caiaciștilor ce se antrenau și cărora, tot alteori, le faceam cu mâna.
Mi-e dor de o fată care a oprit odată la mal și-a vrut să mă bată cu vâsla, de parcă ar fi avut nevoie, că era de două ori cât mine. M-a pus să-mi cer iertare pentru că-i strigasem un cuvânt necuvincios.
- Te rog să mă ierți, tanti, că sunt mic și prost
- Mic ești, prost grămadă, dar dacă te mai prind odată strigând dupa mine și arătându-mi degetul, te fac chiftea.
- Nu mai strig niciodată.
Fata avea coșuri pe față și era cam urâtă, dar mușchiuloasă rău de tot, cred l-ar fi putut bate și pe tata. După ce-a ieșit din nou în largul canalului cu barca, i-am strigat ca un nerușinat de pe mal.
- Nu mi-e frică de tine că ești cam urâtă și știu fente de carate.
Fata a mimat că se întoarce din nou la mal, așa că eu am luat-o la fugă și nu m-am oprit până în stația de tramvai. Mi-e dor de stația aceea de tramvai.

Scrisoare către Burebista

Domnule Burebista,
eu cred că pot să-ți răspund la o întrebare pe care matale nu mi-ai pus-o demult, sau nu mi-ai pus-o niciodată, na și ce, mă rog. Adevărul are multe resurse, se poate afla după moarte, orice adevăr se poate afla după moarte, pentru că moartea e temporară și tranzitorie, și încă nu se știe mai nimic, dar poate că atunci o fi târziu, mai bine să-l afli în timpul vieții tale, adevărul, poate mai faci vreo schimbare două, vreo ajustare. Vreo corecție.
Eu cred ca toată lumea, fiecare cu credința lui, că după moarte începi să dormi liniștit și în timpul somnului capul începe să ți se golească de creierul tău. Gândurile scapă de sinapse și o iau razna către Alfa Centauri sau mai știu eu pe unde. Sau pe care unde. Sau pe Andromeda.
Gândurile care rămân din abundeță pe pământ, se îndesesc și ele creând o presiune pe care o simțim noi acum. Și zvâcnește in timp ce gândurile morților apasă pe tâmplele noastre ca niște cărămizi pătrățoase și ne bombardează cu 40 de impulsuri pe milimetru pătrat. Calculul ăsta l-am obținut cu multă transpirație într-o seară în care mi-am ascuțit mintea cu o sticlă prietenoasă.
Ți-aș explica mai multe, domnule Burebista, dar sunt chemat la masă, mă duc să văd ce face masa aia a mea. Mai vorbim noi, că subiectul ăsta mă cam pasioneaza cu precădere. Poate mâine seară mă mai ascut un pic cu sticla aia și altcumva discutăm.

Mâna stângă

Furnicile nu dorm regulamentar numai greierașii dorm regulamentar pentru că le cântă furnicilor până nădușesc pentru o firimitură de pâine, însă furnicile sunt neînduplecate și atunci greierașii îngheață cu piciorușele în sus și cu chitara în mâna stângă

Masa de pește

Ieri a fost ziua de Florii. Un frig de-a trăznit. Ieri am felicitat-o pe Sulfina mea care și ea e o floare, adică de sulfină și i-am cântat la mulți ani cu vocea mea. Eu cânt bas fiindcă am voce groasă de bărbat. I-am cântat și colegului meu de la serviciu pe care prescurtat îl cheamă Flo. La biserică, după slujbă, când am cântat pentru toți florinii, florile si floricile din sala mare. Dar la partea cu cine să trăiască n-am zis Flo, ci Sulfina să trăiască. Oricum Flo n-a auzit, era mare gălăgie, înainte de cântat s-a servit vin roșu de la pomană. Totuși, Flo a dat și el o bere la el acasă unde ne-am întâlnit cu Miron canadianul, din Bazoș și soția lui Flo și fetița lor care e favorita mea. La biserică am ascultat slujba de Florii a părintelui si corul care iar a deraiat destul de tare, iar cântărețul din strană a behăit ca o oaie înjunghiată. Ca nu degeaba vin Paștele. De Paște, oilor, dar mai degrabă mieilor, li se taie capul că au trăit destul și capul lor devine ciorbe și borșuri cu leuștean în oalelele gospodinelor de la biserica noastră. Am comandat și eu un jumate de mieluț la magazinul românesc, că prețul e piperat rău. Jumate de mieluț pe care îl voi împărți cu colegul meu Flo. Iar dacă mă nervez cumpăr și un jumate de drob. Mielul are măruntaie bune mai ales dacă a fost miel sugar, curat și fără de pată ca un copilaș. Păcat că plătește cu capul pentru asta, dar ce să faci dacă e gustos. Plus că e datină creștinească să omori mieii.
Totuși, ieri, la biserică, a fost masa de pește. Peștii nu zic nimic când le tai capul, chiar dacă nu le place, doar clefăie din buze, dar mieii plâng subțirel fiindcă știu că n-o să mai sugă lapte de la mama lor.
Așa că am băgat în mine niște ciorbă de pește plină de orez, m-am și înecat cu niște oase dușmănoase și pe urmă am plecat pe o zăpadă ca-n poveștile de iarnă. Duminica trecută am avut 24 C, oamenii umblau în pantaloni scurți și tricouri scurte, azi te poți da cu schiurile pe toate șoselele orașului nostru. Dacă au pantă. Unele au.
Acasă m-am gândit ce bine e să fii acasă după atâtea peripeții într-o singură duminică și, după ce-am râgâit, mi-a venit mujdeiul înapoi. M-o fi înjurat peștele.

Juranal (parcă eu știu să pun etichete?)

Când să public și eu jurnalul din ultima săptămână, gata, l-am pierdut. Îmi mai amintesc eu câteva lucruri, unele cam vag.
Mai întâi îmi amintesc că am cumpărat bilete de avion băieților mei pentru România, asta îmi amintesc prea bine, că m-am scăpat de un săculeț de bani. Și nici n-am scăpat de tot, că doar n-o să-i trimit numai cu biletele. Aș vrea eu.
Mai bine schimb vorba.Vinerea trecută a picat într-o dată de 11 aprilie, ne-am hotărât noi, colegii de la serviviul meu, să socializam la un birt. A venit și directorul cu nevasta și șeful mecanicilor care e divorțat, și șeful electricienilor, numai șeful asudorilor n-a venit, în schimb au venit doi asudori, unul cu degetul într-un borcan cu ghiață, că tocmai ce-și asudase un deget și unul care s-a așezat lângă mine și mă chema afară la fumat din cinci minute. Na și ne-am dezlegat noi la limbă cu niște aperitive de cognac.
Pe urmă ce ne-am gândit noi, să ne jucăm de-a datul paharului peste cap. În jocul ăsta, cam periculos că și se înmoaie picioarele, odata intrat în hora nu mai poți da înapoi din horă, că trebuie să stai până îți vine rândul să plătești și tu. După ce-ai plătit nu-ți mai vine să dai înapoi nici atât, aștepți să plătească toată lumea intrată. Și așa te trezești amețit. Ți se moaie picioarele, pot sa garantez. Lui Aaron și lui frate-său, Lee, li s-au muiat picioarele și au căzut peste niște mese, apoi au căzut peste Loney care era deja cazut înaintea lor. L-au deșelat.
- Ridicați-vă de pe mine, că v-ați îmbătat ca niște porci ce sunteți!
În loc să se ridice, Aaron și-a spart arcada într-un picior de masă, acum arată ca un boxer cu arcada spartă. Eu m-am speriat și m-am refugiat înapoi pe scaun unde mi-am lăsat picioarele mele să mi se înmoaie în voie. În fața mea s-a așezat Mike, proiectantul nostru, tocmai se întorcea și el de la datul paharelor peste cap și avea chef să se laude cu ce proiecte mari face el.
- Știi proiectul meu de 150 de tone...
- Daaa
- Ei, acum lucrez la unul de 160 de tone.
- Oaa
- Nu glumesc!
- Fiuuu
Adică m-am tot mirat și m-am uluit până i-am ciupit două beri. Și i-o ciupeam și pe a treia dar începusem să uit cuvintele englezești pe care le înlocuiam cu cele romanești.
- Ce, ce limbă e asta?
- Latina, păi cum
- Adică spaniola?
- Spaniola e spaniolă, eu vorbesc latina în procent de 70%. Cel puțin așa am învățat la școala pe care am frecventat-o eu.
- Da parcă latina o vorbeau romanii
- Da, păi eu sunt roman cu căciulă de tarabostes pe a. Iese român. Daca nu mă crezi, în latină se spune cosa nostra iar în română se spune casa noastră
- E clar, ce mai, latină pură, unde e România asta că am devenit brusc interesat.
- Pe țarmul Mării Negre
- N-am mai auzit de marea asta, numai de una roșie.
- Dar de munții Carpați?
- Nu cred. N-o fi la poalele Hymalaiei...
- Dar de Europa de Est?
- De Europa am auzit
- Ce țări?
- Marea Britanie, Germania și Franța. Poate și Italia, mai știi...aștia construiesc Lamborghini, dar nu m-am gândit niciodată pe ce continent or fi.
Pe urmă a venit Loney la mine să mă pupe pe chelie
- Nu ține, i-am spus
- Ce nu ține?
- Chestia cu pupatul pe chelie. Mă pupă și Sulfina toată ziua, dar păr tot nu-mi mai crește, decât un fel de puf.
- Păi nu de aia te-am pupat, ci ca să vii cu noi la alt birt fiindcă de aici ne-au dat afară. Am spart niște mese și niște pahare cu tot cu sticle. Nu se mai poate îmbăta omul că-l și dă afară din birt. Hai că știu un local care are taur mecanic, ne dăm cu taurul.
În starea în care eram, taurul ne mai lipsea. Nu m-am dus cu Loney, dar nici nu l-am refuzat, că nu se cade.
Sâmbătă, când m-am trezit mai pe după-amiază cu capul mare, mi-am găsit mașina cu volanul spart. Au încercat să mi-o fure.
- Vezi daca ai uitat-o deschisă? (Sulfina, ssst)
- Așa e, dacă o încuiam o găseam și cu geamul spart.
Bineînțeles că cei de la asigurare nu mi-au luat-o nici până azi, ma întreb de ce îi mai plătesc. A, mi-am amintit, ca să nu mă amendeze poliția, altfel n-am nici o nădejde în ei. Sunt niște hoți cu diplome în cârdășie cu guvernul canadian. Psst!

Pățania mea cu țiganul îngândurat

Eu, odată, am întâlnit un țigan foarte îngândurat. Stătea pe un petec de iarbă cu capul între mâini, turcește și se gândea. Gândurile îi dădeau pe dinafară, pe frunte și pe ceafă. Erau mici cât niște broboane. Din când în când, țiganul își ștergea gândurile cu o batistă și pe urma iar stătea nemișcat și iar se gândea. Până când a venit un polițist care l-a întrebat
- Ce învârți pe aici, țigane?
- Nu învârt nimic, domnule ofițer, i-a răspuns țiganul respectuos. Stau și mă hodinesc puțin la umbra copacului asta desfrunzit, Dumnezeu să-ți dea sănătate, că frumos chipiu mai ai!
- Lasă vrăjeala! Hai, circulă, că distrugi spațiul verde.
Țiganul s-a ridicat și s-a așezat pe bordura drumului.
- N-ai auzit? Circulă! Încurci traficul pe șosea.
Țiganul s-a ridicat și s-a așezat pe trotuar.
- Nici acolo, impedici trecătorii!
- Bine, domnule ofițer, dar nu trece nimeni înafară de copilașul ăsta care se uită la noi și m-a arătat pe mine cu degetul arătător
- O să treacă. Iar dacă mai trăncănești mult o să te duc la secție.
- Dar ce-am făcut, domnule ofițer?
- Ei, ceva ai făcut tu, o să recunoști tu la secție dacă nu cumva o să te stâlcesc în bătaie cu pulanul de cauciuc până te caci pe tine.
- Aoleu, domnule ofițer, să trăiești o mie de ani că eu m-am cărat de aici.
După plecarea țiganului, polițistul mi-a făcut cu ochiul
- Ai văzut ce l-am speriat? Și a început să râdă gros.
- Dacă-i spuneați că e un șarpe în iarbă, ar fi luat-o la fuga imediat că, țiganilor, le e frică de șerpi și de arici și nu mai pierdeați vreamea cu atâta vorbărie fără rost. Fiindcă vorba fără rost e rudă cu prostia. Iar prostia vine de la omul prost, iar omul prost poartă uniformă, centură, epoleți, chipiu, baston și uneori mustață.
- Adică mă faci prost, s-a dumirit polițistul
- Ba nu, am negat eu vehement care e un cuvant nou. Eu nu știu să fac proști. Pe proști îi fac părinții proștilor, iar unii din ei ajung fuduli și le cresc slăninele. Asta era o vorbă a tatei care se referea la mine și la frate-meu, Troancă. Așa că eu i-am vândut-o polițistuluilui pentru că mai degrabă i se potrivea lui.
Când a auzit una ca asta, polițistul s-a luat dupa mine iar eu am luat-o la fugă. L-am ajuns pe țigan din urmă. Iar țiganul, văzând că polițistul aleargă în spatele lui, a luat-o și el la fugă și a ajuns o cerșetoare din urmă. Cerșetoarea a luat-o și ea la fugă crezând că polițistul aleargă dupa ea. Polițistul alerga dupa noi toți agitându-și pulanul de cauciuc prin aer. Își scosese chipiul că era cald și alerga cu el în cealalată mână. După încă 20 de metri, alături de noi mai alerga și un câine vagabond pe care nu știu ce l-a apucat. După încă 100 de metri, gâfâiam ca niște locomotive. Politțstul se oprise din fugăreală, se oprise lângă zidul unei case și era alb ca o coală de hârtie. A venit o ambulanță și l-a luat. La spital, i-au facut polițistului analizele și așa a aflat polițistul că avea un început de cancer la prostată. L-au și operat, săptămâna următoare, doctorii bineînțeles, iar acum polițistului îi merge bine. Soției lui i-a revenit roșeața în obraji, iar băieții polițistului vin la școală și se laudă că tatăl lor e polițist.
Cam asta e pățania mea cu țiganul îngândurat.

Opt lucruri despre mine.

Leapşă de la innuenda

Şi eu am scris despre mine lucruri cu altă ocazie, dar nu mai ştiu pe unde. Poate pe undeva. Că dacă trebuia să scriu numai şapte lucruri era mult mai uşor şi nouă lucruri ar fi fost mult mai uşor, dar chiar opt nu prea. Numărul ăsta aduce nenoroc, mă feream de el în şcoală ca de dracu, nici nu ştiu dacă mă feream de dracu dacă habar n-aveam cum arăta, oricum pe opt nu puteam să-l obţin că era prea mare şi prea bombat. Mai degrabă luam un şase care iar nu-mi placea că şase înseamnă ghinion curat. Dacă luam un şase la şcoală, în loc de opt, mă rugam să-mi dea fie şapte, fie cinci. Mai degrabă luam cinci. Iar dacă trebuia să iau şase curele de la tata şi ceream cinci, luam şapte. Lucrurile se compensează în univers, de aia e infinit. Aşa că mai bine scriu despre ce-mi place şi ce nu-mi place mie.

1.
Îmi place să mănanc gras. Mai ales carnaţ. Că-i aşa de gustos. Cred că din cauza de colesterol. Când a auzit doctorul că-mi place gras s-a speriat şi repede m-a trimis să-mi iau sânge pentru colesterol. Că poate mi-au crescut unităţile. M-am speriat şi eu, mai rău ca el, dar nu de colesterol, ci de unităţile alea şi m-am dus să-mi ia sânge din venă.
- Din care mână vrei să-ţi trag sange? m-a întrebat asistenta.
- De la doctor am înţeles că din venă
Cam mirosea a alcool în laboratorul ei, aşa că m-am interesat şi eu
- Aici se lucrează cu vodcă?
- Nu
- Atunci mai bine din mâna stângă, că cu dreapta scriu poezii, că pe-atunci scriam poezii.
- Da? De care?
- Poezii moderne care n-au rima si nici ritm, mai degrabă cu porcării. Astea se scriu cel mai uşor, poţi să scrii câte vrei, iar pe urmă te numeşti poet şi lumea îţi spune poetule. Daca vrei poţi intra şi în uniunea poeţilor.
- Închide pumnul şi deschide-l. Aşa uşor se intră în uniunea asta?
- Se intră mult mai uşor. Scrii zece foi de poezii, le îmbaci în două coperţi şi gata, ai o carte de poezii. Dacă aduni trei cărţi din astea, intri în uniune şi poţi să-ţi faci deja carte de vizită cu poet
După trei zile am primit rezultatele. Mi-a zis doctorul că stau cam prea bine cu unităţile de colesterol, nu înţelege cum de mănânc atâta grăsime şi n-am nimic.
- Păi eu n-am spus că mănânc, am spus doar că-mi place. În realitate mă îndop cu legume fructe.
M-a privit chiorâş şi a zis că mă ţin de glume
- Fumezi?
- Fumez
- Cât fumezi?
Până să casc eu gura iar m-a întrebat
- Bei?
- Păi sigur, în fiecare zi când vin de la serviciu, că mă fereşte de gripă
- Vaccinul te fereşte de gripă, ca să ştii şi tu!
- Şi cognacul nu?
- Nu, alcoolul te distruge
- Dar berea?
- Nici berea
Aici nu i-am dat dreptate, eu cred că doctorul meu are ficatul în piuneze şi fierea pe deasupra. Şi dacă stau să mă gândesc, cu toate că dacă mă gândesc mă apucă durerile de cap, la cât e de buhăit, cred că se dă la grăsimi din plin. Şi mai suferă şi de constipaţie, că are ochii bulbucaţi. Treaba lui.

2.
Nu-mi place zăpada de pe acoperişuri. Că mergeam eu, odată, pe sub un acoperiş şi tocmai atunci s-a trezit şi zăpada să cadă direct în capul meu şi m-am speriat în ultimul hal. Am luat-o şi la fugă când am ieşit de sub zăpadă, nu ştiam ce se-ntâmplă, tocmai ascultasem la radio că în ziua aia o să fie temperatura la plus şi cerul senin. Dar despre zăpada de pe acoperişuri radioul a tăcut mâlc.

3.
Nu-mi place peştele împuţit. Deloc, îmi vine să-mi vărs toate maţele de la mirosul ăsta. Şi nici mirosul de măsea cariată, pute a căcat. A, mirosul de căcat nu-mi place nici atât, când mă duc la veceu îmi vine să-mi pun o clema pe nas. N-o să înţeleg niciodată de ce pute căcatul atât de groaznic. Nu mai zic de beşini, că alea îţi mută nasul din loc. Mai ales alea de la varză. Beşinile de varză poate să mute nasurile din loc la un magazin întreg. Ştiu eu ce ştiu. Noroc că am ieşit la timp afară, că oamenii deja începuseră să se banuiască unul pe altul. Se priveau cu o scârbă infinită. Cum sunt oamenii, bănuitori şi scârboşiţi. Dar şi obsceni. Dar şi răi. Şi aşa şi pe dincolo. Oamenii răi se împart în categorii. Oameni răi de-al dracului, oamenii răi de răi şi oameni răutăcioşi. Şi altele. Dar când eram mic eram tare cuminte. Pentru că luam bătaie preventiv. Ca să nu mă urc pe casă luam două curele la cur. Ca să nu iau nota patru luam trei curele la cur şi ca să nu iau cinci, luam o curea. La cur. Ca să nu sparg geamul vecinului cu praştia luam şase curele la cur care până la urmă se făceau şapte dacă nu-mi plăcea numărul şase. Până la urmă tot luam nota patru la şcoală pentru că profesorii intrau în categoria răi de-al dracului, tot mă suiam pe casă şi oricum îi spărgeam vecinului geamul. Fiindca încasasem curelele dinainte şi mă simţeam legitim.
- Tovarăşa profesoară, nu puteţi să-mi daţi trei în loc de patru, că nota trei n-a pus-o tata încă la socoteală.
Când era vinerea mare ne punea mama la posteală. Tocmai atunci mă lovea şi pe mine pofta de cârnaţ. Mama punea usturoi în cârnaţ ca să nu facem limbrici. Mama zicea că dacă ai limbrici te doare burta, iar dacă mănânci de dulce în vinerea mare îţi cad dinţii din gură. Mie mi-au căzut toţi dinţii până în clasa a doua. Mâncam în vinerea mare cârnaţ cu usturoi şi mă bucuram că tata nu-mi dădea curele preventive pentru încălcarea postului mare. Ieşeam în avantaj net. Oricum şi tata mânca slănină pe ascuns, să nu-l vadă mama şi se spăla pe dinţi cu tărie. Pe urmă râgâia.
- Aha, se supăra mama, miroşi a ceapă, ai mâncat slănină. Nu ţi-e frică de Dumnezeu!
- Ba îmi e, dar nu chiar în ultimul hal

4.
Iată lista cu lucruri ca-mi plac:
berea, nucilele, lubeniţa, strugurii, vişinile, sâmburii de caisă, berea, socotelile până la zece, bobocii de raţă, filmelele cu puşcături, dudele, basmelele şi poveştile, sarmalele cu smântână, berea, cămăşilele cu capse, fetelele şi berea. Şi altele

5.
Iată o listă cu lucrurile care nu-mi plac:
oamenii răi de-al dracu, şosetele de plastic, buzunarele sparte, şobolanii de bloc, gongile de bucătărie, păduchii şi râia. Şi altele desigur

6.
Şi numărul şase, că aduce ghinion

7.
Îmi plac primăvara şi toamna.
Coşbuc şi Eminescu.
Bomboanele de mătase şi ciocolată amăruie
Berea neagră şi tutunul de pipă
Muntele şi marea. Dealurile, pădurile.
Îmi plac toate astea şi încă o mie de lucruri

8. nu-mi place. Săritura cu prajina

Explicit. Dar pe scurt

Asta e prima poză explicită pe care o pun. Oare ce-o fi înseamnând explicit? Că sunt unii curioşi care vor să ştie ce şurubăresc eu toată ziua. Şi nu numai ziua, că uneori şi noaptea. Azi nu mă duc la slujba duminicală, mă duc la şurubărie, ştiu că mă omoară popa, dar n-am încotro, altfel mă omoară şeful. Iar cu Sulfina e alta poveste

P

Cu armata a fost iată cum, deloc uşoară şi cu efecte vizibile. Vorbesc de unitatea 01841 (ssst) Paraşutişti, Caracal.

Aveam un locotenent major, dar îl chema Mişulescu, cam ţigănos după culoarea pielii, început de burtă şi buzat ceva de groază pentru că era comandant de companie.
-Băăă! Ne-a luat în primire din prima zi, că n-avea mustaţă şi nasul îi era destul de turtit, din nări îi ieşeau smocuri de păr, iar capul îi părea rotunjor cu bărbie dublă. Băăă! Ne-a înfricoşat rău cu băă-l lui prelung. Dracul v-a luat sub comanda mea. Uitaţi de mămici şi tătici, aici faceţi armată nu bambilici, nu frecaţi leuşteanul, nu vă clăbuciţi în baie cu apă caldă că nu s-a inventat în regimentul de paraşutişti!
- Toa’le major...
Că eu am făcut armata la paraşutişti benevol, de frică să nu mă ia în altă parte, de unde era să ştiu că o să dau peste Mişulescu ăsta.
- Ce vrei, soldat, aici se cere permisiunea să vorbeşti cu un superior.
- Toaşu superior...
- Pe burtă, soldat!
- Nu pot că sunt prea gras, permiteţi să vă raportez...
- Cui, soldat?
- Lui tata, că mi-aţi ordonat să uit de tătici, iar tata mi-a spus că dacă am probleme să-i dau un telefon...
- Da cine e taică-tu?
- Primarul Craiovei, să trăiţi!
- Cum te cheamă?
- Chiţimia, să trăiţi!
- Chiţimiaaa, păi vezi, mă, că nu vorbeam cu tine, ci cu hoarda asta de soldaţi neinstruiţi. Drepţi, hoardă! Tu ai să fii locţiitorul meu, Chiţimia, dragule. Te fac comandant direct. Să-i menţionezi asta lui tac-tu când îl suni neapărat.
- Da, să trăiţi!
- Toaşu’ lemn major…
- Dar tu ce vrei? Tac-tu cine mai e?
- Prim secretar de partid pe judeţul Călăraşi, să trăiţi!
- Lasă, mă, nu trebuie să-mi spui să trăiţi, tu să traieşti, că eşti tânăr. Tu şi cu taca-tu. O să-ţi dau şi ţie un post de comandă, te separ eu de hoardă.
- Am înţeles!
Toaşu’ lemn major avea să mai afle că mai aveam un coleg, taică-său era şeful spitalului militar din Cluj. Şi încă un coleg, şeful securitaţii de frontieră cu Yugoslavia. Şi încă unul, directorul platformei chimice din Craiova. Şi încă unul, cu unchi general de armată. Aşa că, într-o lună, toa’ lemn major Mişulescu şi-a dat demisia de la compania noastra de piloşi. Că nu mai avea posturi de comandă pentru toată lumea şi, în plus, pentru că odată l-a scapat gura prin faţă. A zis:
- Să nu vă prind că mi-aduceţi sculament de la ţigăncile din cimitir care vă ademenesc pe 5 lei şi vă vând pe gratis boli de câteva sute. Şi să-mi umpleţi mie unitatea cu paduchi lăţoşi. Că aţi dat de dracu! Am primit permis special de la părinţii voştri. Dacă vă mănâncă, îmi spune-ţi, mai sunt şi alte metode să scapi de mâncărimi. Chiţimia!
- Ordonaţi, toaşu’ superior!
- Te mănâncă rău?
- Mă cam mănâncă, toaşu’
- Pleci acasă, în permisie!
Însă, înainte să plece acasă, Chiţimia a trecut pe la ţigăncile din cimitir, a luat sculamentul de la ele şi l-a cărat la logodnica lui secretă a cărui tată era membru de comitet central.
În locul lui Mişulescu a venit lemn majorul Ardeleanu, mult mai moale cu cine trebuia şi mai prea ciufut cu cei ca mine, cu părinţi trăgători la şaibă.

Problema cea mai spinoasa a mea a fost cu oltenii, care erau o treime din companie, că furau pe ce li se lipeau mâinile. Cum a dat iarna, mi-au şi disparut izmenele militare. Mă frecau pantalonii direct pe piele, ceva de groază.
- Nu mişcă nimeni în aliniament!
Strigau comandanţii de plutoane, dar eu trebuia să mă scarpin, că mă mâncau pantalonii pe pielea goală. Şi aşa mă căpătuiam cu 10 culcaturi minim la fiecare raport de dimineaţă.
La înviorare nu ieşeam nici atât, care înseamnă deloc, că mi se furaseră şi pijamalele. Până la spălător sau veceu, făceam nudism în toată regula.
Aveam o soldă de 60 de lei şi nici atât. Nici vorbă să-mi ajungă de ţigări cu toate că le fumam pe cele mai ieftine.
- Soldat DoDu!
- Da, să trăiţi!
- De ce n-ai centura, soldat?
- Mi-au furat-o oltenii ăstia, să trăiţi! Afurisiţii…
- Deseară dormi la arest.
Adică nu era destul că eram pagubaşul...
Iar păgubaşii ca mine se căpătuiau cu lucruri de care nu aveau nevoie. Mă refer la ciperca dintre degetele de la picioare pe care am luat-o eu în armată, pe gratis, de la un soldat necunoscut care mi-a schimbat ciorapii în toiul nopţii.
- Cine mi-a schimbat ciorapii? Am tunat eu cand am observat oroarea
- Eu nu, s-a disculpat soldatul care dormea în patul vecin, că eu nu fac găuri în călcâiele ciorapilor.
- De unde ştii că am o gaură în călcâi?
- Păi tocmai asta e, că nu ştiu, bună ghicitoare
- Nu cumva ai şi mâncărici printre degetele de la picioare, ca tata?
- Ba am, dar de unde ai aflat?
- Pentru că acum am şi eu, hoţule de ciorapi!
Aşa că l-am provocat la o bătaie în spălător, când făceam baia săptămânală unde nu puteai folosi obiecte cotondente că erai în pielea goală. Dar un săpun în cap tot am luat, unul din ăla, calup.
Ne înghesuiam 4o de soldaţi neinstriţi în baie, duşurile erau nişte capete de ţevi în tavan şi bineînţeles că trăgeam cu ochiul unul la altul pentru evaluarea armamentului din dotare.
Toată lumea îl invidia pe Marcel fiindca mergea cam împiedecat din cauza supra dotării, aşa că i-am şi scos vorbe şi, un soldat mai şmecher, a compus şi o ghicitoare. Iată: ce e moale şi atârnă până la glezna lui Marcel? Dar de ghicit n-a ghicit nimeni, decât cei care am fost la baia săptămânală cu el şi am văzut cu ochii noştri minunea.
Mie mi se pare că ghicitorile sunt făcute să nu le poţi ghici decât dacă eşti ghicitor, sau dacă ai voie să ghiceşti pe litere. Aşa că eu încep, la ghicitoarea cu Marcel. Încep cu prima literă. P…