Am vrut să fiu ambasador

lui Sorin P și Rafael H



Primul meu gând cu adevărat secret, pe lângă cele obișnuite, altele, l-am avut în clasa a cincea, de ziua Unirii, una din cele mai friguroase zile din iarna acelui an. Ba și a anilor precedenți, după statistici. Ziua Unirii a căzut într-o vineri, nu ultima vineri din lună, deși n-a contat, erau vremurile epocii de aur, când vinerile nu însemnau începutul sfârșitului de săptămână, ca acum, pe atunci săptămâna de muncă avea șase zile fix. Totuși, erau considerate zile bune pentru că, după vineri, urma sâmbătă, iar sâmbătă seara era cel mai interesant moment al săptămânii, când puteai să-ți faci de cap și să te culci târziu cu duminica la mijloc.
În ziua aceea (de vineri, mă rog) am ajuns acasă de la școală cu mucii înghețați, cu toate că mă legasem cu fularul peste față, ca un ninja, cu degetele mâinilor sloi, deși purtam mănuși de lână tricotate de mama, și cu vârfurile picioarelor bocnă. 20 de minute nici ghiozdanul nu l-am luat din spate, îi înghețaseră curelele. Am intrat pe poartă odată cu Troancă a cărui căciula făcuse țurțuri, iar mânecile paltonului nu le mai putea îndoi de la coate, înțepeniseră și păreau două bucăți de burlan. Mâncile, mult prea lungi, îi acopereau palmele în întregime.
- Salut, Troancă!
- Salut, mergem să ne dăm pe gheață?
Ne trimiteam mici norișori alburii, unul altuia. Ca doi fumători.
- N-ai degerat?
- Ba da, nici nu știu cum o să mă piș că îmi cam vine, numai dacă mă piș în bucătărie.
În bucătărie era la fel de frig ca afară, doar că nu bătea vântul.
- O să-ți înghețe știi tu ce.
- Atunci mă piș pe mine.
Degeaba am încercat să aprind un ochi al aragazului la flacăra căruia să ne dezmorțim mâinile. Nu reușeam să țin chibritul în mână. Toate ferestrele aveau flori de gheață, o vineri îngrozitor de rece, am tropăit o oră întreagă în bucătăria de vară până a venit tata de la serviciu și a făcut foc în toată casa. Troancă se pișase deja, pe el.
- Cibeizerilor! atât ne-a spus tata.
În seara aceea a trecut și nenea Gyuri pe la noi să sărbătorească împreună cu tata evenimentul Unirii, dar nu cu mâna goală, ci cu o sticlă întreagă de borotz palinca.
- Hopa, s-a bucurat tata.
Mamei nu i-a convenit deloc.
- Oi ioi! domnul Duma. E un frig afară de te caci pe tine.
Au pornit și televizorul pe timpul telejurnalului, ceea ce nu prea se întâmpla, pentru că nici unul nu-l suporta din cauza propagandei comuniste. De data aceasta l-au urmărit de parcă era un meci important de fotbal. Alb negru. Deși, campionatul mondial se terminase cu un an înainte. Olanda, favorita tatei, pierduse finala cu Germania de Vest, iar Polonia, favorita lui nenea Gyuri în lipsa calificării românilor sau a ungurilor, se clasase pe locul trei cu Lato golgheter. De fapt, dar nu în secret, tata și nenea Gyuri așteptau, pe programul 1 București, singurul program romanesc pe care-l prindeam cu antena de cameră, o emisiune despre Alexandru Ioan Cuza în legătura cu marea unire din 1859, despre care tata avea o părere mai bună chiar decât despre Carol I al României, Ferdinand ori Mihai I, la un loc.
- Mare Domn, zicea tata, mare Domn, Cuza ăsta. Iar despre Carol al II-lea zicea, mare bleg. Hohenzollern, ce vrei. De Sigmaringen!
- Păi și ceilalți regi au fost tot Hohenzollern, se mira nenea Gyuri de raționamentul tatei. Iar Cuza se trăgea din grecii fanarioți.
- După mamă!
- Păi mama contează, că e sigură. Tații...
Atunci am auzit și eu, pentru prima oară, din gura lui nenea Gyuri, că pe rege l-a chema, de fapt, Charles, numai românii și ungurii îi spuneau Carol și de cuvântul ambasador, tocmai la telejurnalul de seară. Cum sărbătorea Ion Georgescu, ambasadorul României în Elveția, unirea principatelor române. Pentru câteva secunde am văzut și ce făcea, dădea mâna cu toată lumea din jurul său. În cravată și costum. Și după cum rezona cuvântul, adică ambasador, mi s-a părut că suna mai important și decât un președinte sau secretarul general al partidului.
Am păstrat secretul aproape trei luni, cu strășnicie, aproape că nu-mi mai venea să dorm nopțile, după care n-am mai rezistat și l-am destăinuit celor doi colegi ai mei de clasă cu care mă înțelegeam mai bine. Pe la sfârșitul lui aprilie. Sau începutul lui mai. Cu unul din ei, din colegi, mă băteam aproape în fiecare pauză, altfel ne plictiseam, ne rupeam nasturii de la uniformă și alteori ne mai sfâșiam și cămășile, ne mai umflam câteun ochi sau ne mai spărgeam nasul și gura. Cu celălat nu, fiind prea iute de picior. Nu puteam să-l prind orice-aș fi făcut. Pe primul îl chema Mirel, iar pe cel iute de picior, Octavian. După nu multă vreme, Mirel cu Octavian au devenit frați, părinții lor au divorțat fără să se știe motivul principal, cu toate că, din zvonuri, au fost ceva păruieli pe-colo, și pe urmă s-au recăsătorit. Dar nu ca inainte, ci invers. Nenea Botoacă, tata lui Mirel, s-a recăsătorit cu tanti Cioncan, mama lui Octavian, iar nenea Cioncan cu tanti Botoacă. Așa că lui Mirel și lui Octavian lumea le-a spus, din acel moment, frații Cioncan. Nu pe față, altfel s-ar fi supărat nenea Botoacă și i-ar fi snopit că era cât un munte.
Fiind doar o frăție de alianță, am intrat și eu în ea, cu toate că aveam și eu frații mei, pe Troancă și pe Vahile, dar ei erau prea mici, ori eu mă consideram prea deștept. Nu mult după aceea, a intrat și Ion în frăție, un alt coleg de-al nostru, așa că secretul l-am destăinuit la toți trei. Le-am spus în șoaptă, conspirativ, sub nucul din curtea școlii:
- Am un gând secret.
- Cât de secret? s-a excitat Octavian, unul din frații Cioncan. La fel de conspirativ. Secret secret?
- Nu, doar secret.
- Şi nu ni-l spui şi nouă?
- Nu. Ba da, tocmai, dar numai dacă juraţi pe mamă că n-o să-l spuneţi la nimeni.
- Jurăm, gata.
Eu cred că Mirel și Octavian au spus gândul meu secret cuiva, că uite ce s-a întâmplat cu mamele lor. S-au păruit. Deși ele s-au păruit și înainte să le destăinuiesc eu secretul.
- Gândul meu e, după ce o să cresc mare, să mă fac ambasador!
După o clipă de liniște prelungită, Mirel a cerut lămuriri suplimentare.
- Adică.
- Adică ciocolată “Ambasador”, i-a explicat Ion.
- Nu, nu ciocolată. Ambasador e cineva îmbrăcat elegant la dungă, se plimbă prin toate ţările şi dă mâna cu toată lumea. Râde tot timpul și ciocnește pahare de șampanie.
- Pe banii lui?
- Șampania?
- Ce șampania?
- Ce, pe banii lui?
- Se plimbă...
- Nu, nu cred că pe banii lui...
- Poate pe-a lui taică-său.
- Sau mai degrabă pe banii statului.
O descoperire care ne-a uluit de-a binelea. Tata lui Ion era șef de aprozar și se plimba de multe ori prin țară pe banii statului, știa ce vorbește. Dar să vezi toate țările...
- Colosal!
- Păi atunci o să ne facem şi noi ambasadori.
În ziua aceea am făcut legământ că vom păstra secretul și că vom deveni, cândva, când vom ajunge mari, ambasadori. Din acel moment am devenit gașcă, iar pe Ion l-am numit șeful găștii. Ne-am făcut semnale speciale de recunoaștere, secrete desigur și am început să umblăm numai câte patru, mai ales când veneam la școală și când plecam acasă, excluzându-i, cât s-a putut, pe ceilalți colegi. Ne mai râdeau fetele cu țâțele lor în creștere, fetele totdeauna râdeau de noi fără nici un motiv, când nu le auzeam, ori chicoteau pe la colțuri

.

Despre legionari

Legionarii

Membri ai Mișcării Legionare, mişcare autohtonă, născută din grupări studenţeşti în perioada celor două războaie mondiale, oponenți, în principal, ai doctrinei comuniste și bolșevice, mișcare condusă de Corneliu Zelea Codreanu (Căpitanul), lider carismatic, strangulat și împușcat la ordinul Regelui Carol al II-lea al României.
În conflict permanent cu partidele aflate la putere în România interbelică, dictatura carlistă și apoi cea militară, a generalului Ion Antonescu. Hăituiți, schingiuiți, închiși, asasinați și exterminați de către aceștia, culminând cu perioada comunistă de după război.
Autori ai asasinatelor politice IG Duca, Mihail Stelescu, Armand Călinescu, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga etc.

IG Duca (1879-1933)

În noiembrie 1933, regele Carol al II-lea al României i-a cerut să devină şeful guvernului ca prim-ministru până la alegerile din decembrie. În această funcţie, IG Duca a încercat să anihileze organizaţia naţionalistă de extremă dreapta, Garda de Fier. A iniţiat măsuri dure de represiune împotriva acesteia cu scopul de a o împiedica să participe la alegerile din decembrie 1933. Peste 11.000 de oameni sunt ridicaţi de la casele lor şi aruncaţi în închisoare, mii de case sunt devastate. Valul de violenţă se soldează cu 18 morţi de partea legionarilor.
IG Duca a fost ucis după scurtă vreme în gara Sinaia, de Nicadori. Carol al II-lea fusese informat, despre ce aveau de gând Nicadorii, după ce şeful poliţiei, Gabriel Marinescu primise o notă care deconspira întregul plan, însă regele a dat următoarea dispoziţie: «Ţine nota la birou şi n-o transmite mai departe». Informarea fusese făcută chiar de vărul unuia dintre autori care era informator al poliţiei.


Nicadorii

(NIcolae Constantinescu –economist, Ion CAranica – economist și gazetar şi DORu Belimace, licenţiat al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti şi student la Facultatea de Drept). Nicadorii au fost asasinaţi, la rândul lor în noaptea de 29/30 noiembrie de către jandarmi, din ordinul regelui Carol al II-lea al României, în timp ce erau transportați la închisoarea Jilava.
Cei trei membri ai grupului s-au predat autorităţilor imediat după atentat. Nicolae Constantinescu suferise în vara precedentă patru răniri grave provocate de jandarmi. Belimace şi Caranica erau de origine aromâni. Un plus al motivaţiei lor l-a constituit faptul că guvernul Duca bloca aşezarea în Dobrogea a familiilor de aromâni care fugeau din calea persecuţiilor şi asasinatelor comise asupra lor în Grecia.


Mihail Stelescu (1907-1936)

Comandant legionar din prima serie, deputat în parlament, 1932, șeful Frăţiilor de Cruce pe ţară (1930 - 1934).
Aspiră și complotează pentru a obține șefia Mișcării Legionare din care este exclus în 1934. Două tentative de asasinat împotriva Căpitanului precum și lansarea într-o campanie de calomniere a Mişcării, a foştilor lui camarazi, prin intermediul ziarului "Cruciada Românismului", finanţat de guvern, îi pecetluiesc soarta. Este împușcat de către Decemviri în iulie, 1936.


Decemvirii

Cei care l-au împuşcat pe Stelescu au primit numele de "DECEMVIRI" pentru că erau în număr de 10: 8 studenţi (Iosif Bozântan, Ion Caratănase, Ştefan Georgescu, Ion Trandafir, Ion Pele, Ion Atanasiu, Radu Vlad Bogdan, Gavrilă Ion) şi 2 muncitori (Grigore State, Ştefan Curcă). Decemvirii s-au predat de bună voie autorităţilor și au fost condamnați pe viața la muncă silnică, apoi asasinați din dispoziția regelui Carol al II-lea al României, împreună cu Nicadorii și Corneliu Zelea Codreanu, înscenându-li-se o tentativă de evadare, în noaptea de 29/30 nov., 1938 (noaptea Sf. Andrei), lângă pădurea Tâncăbeşti.


Nicolae Iorga (1871-1940)

Cel mai prolific scriitor al României, cu o medie de 1,2 cărți și 20,2 articole / lună, (socotind de la primul an de viață). Patru dactilografe angajate care lucrau simultan. Personaj proeminent de o cultură vastă, enciclopedic, poliglot. Profesor, om politic și orator de prestigiu național. Fondator al Partidului Nationalist Democrat pe care-l va face și desface de mai multe ori în funcție de oportunitățile de moment. Născut la Botoșani. Membru titular al academiei Române și fondator al cotidianului „Neamul Românesc”. Fondator al revistei Sămănătorul. Cofondator (împreună cu IG Duca) al organizaţiei „Cercetaşii României”. Membru a zeci de academii şi instituţii specifice de peste hotare, incluzând Santiago de Chile. Înființător de instituţii româneşti în străinătare, precum Şcoala Română de la Paris (1926), Casa Română de la Fontenay-aux-Rosses, Casa Română din Veneţia şi altele.
Deputat și președinte al Adunării Deputatilor. Senator. Ministru. Prim Ministru. Înverșunat împotriva altor partide naționaliste și al celor perindate la conducere. Inamic politic al lui Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Corneliu Z Codreanu (în a cărui moarte a fost implicat direct) și al altor lideri politici ai vremii. Aflat tot timpul în război crâncen cu majoritatea vârfurilor luminate din cultura noastră națională. Xenofob la începuturile carierei sale politice. Înfocat susținător al lui Carol al II-lea, spre sfârșitul aceleiași cariere, în timpul căruia România pierde Basarabia și nordul Bucovinei, ținutul Herței, Cadrilaterul și nord-vestul Transilvaniei. Adânc implicat în guvernul de dictatura carlistă, Consilier regal, funcție prin care a girat și legitimizat acțiunile regelui Carol al II-lea.
Moare împușcat în cap la 69 de ani, fiind găsit într-un şanţ, pe şoseaua Ploieşti-Strejnic. Autorii asasinatului sunt Ion Tucan (secretar general al Institutului Naţional al Cooperaţiei), Ştefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ştefan Iacobete (şofer INC) şi Tudor Dacu (informator al Poliţiei Legionare) sub comanda lui Traian Boieru, agent NKVD infiltrat în structurile legionare.
Lasă în urma lui o operă monumentală, cantitativ.


Traian Boeru

Agent NKVD infiltrat în structurile legionare, vinovat de asasinarea lui Nicolae Iorga și a ministrului Virgil Madgearu. Crime dezabrobate de către conducerea legionară a acelei vremi. Refugiat în Germania este condamnat la moarte în contumacie. Cu toate acestea, își reunește familia în occident, cu vize de ieșire în regulă, eliberate de către autoritățile comuniste de la București.


Armand Călinescu (chiorul) (1893-1939)

Fondator al Frontului Renaşterii Naţionale (FRN), partid unic şi totalitar aflat sub comanda directă a şefului statului. Ministru de interne și Președinte al Consiliului de Miniștri în dictatura carlistă, implicat direct în asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu .
A fost la rândul lui asasinat la ordinul Gestapoului de un comandou de 9 legionari coordonat de Horia Sima, comandantul legionarilor după moartea Căpitanului. Armand Călinescu era membru al serviciului secret britanic, ţară care a avea mari interese pentru bogăţiile petroliere ale României, odată cu declanşarea conflictului mondial. Călinescu a devenit „incomod” pentru nemţi, motiv pentru care şeful spionajului nazist şi Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, au pus la cale celebrul asasinat. Moruzov a primit aprobarea regelui Carol al II-lea al României, acesta având un nou motiv pentru a elimina întreaga conducere legionară. Nemţii l-au trimis de la Berlin pe Horia Sima pentru a se ocupa de detaliile atentatului. Succesul acestuia a fost supravegheat de la distanţă de Moruzov, Horia Sima, şi Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, cel mai apropiat colaborator al regelui Carol.

Horia Sima (1907-1933)

O filă neagră și încrețită a istoriei. Comandantul Mișcării Legionare după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu.


Carol al II-lea al României

Cea mai mare rușine a neamului nostru. Degenarat, instabil psihic, priapic, curvar, trădător, criminal. Revine în România după o înțelegere cu Iuliu Maniu și e proclamat rege, după ce abdicase, inițial, în favoarea fiului său Mihai. Regele playboy.
Abdică din nou în 1940, în favoarea lui Mihai I, predând puterea în mâinile generalului Ion Antonescu și părăsește România cu un tren încărcat cu obiecte din patrimoniul Coroanei, tablouri de mari maeştri, ca Tizian, Rubens şi Rembrandt, sute de goblenuri, bijuterii, armuri ce decorau pereţii palatelor regale de la Pelişor şi Peleş. În Portugalia a valorificat toate aceste obiecte de artă devenind proprietarul unei averi fabuloase, pe care a cheltuit-o în întregime ducând o viaţă de lux împreună cu nimfomana Elena Lupescu

.

Brabant

Cronica unei crime



Cel mai mare mincinos pe care l-am cunoscut n-a fost Troancă, fratele meu mijlociu, Vahile fiind prea mic, ceea ce a cam mirat-o pe tovarășa lui învățătoare când a terminat clasa a patra, ci Liviu, un băiat de pe strada Ciocanului pe care taică-său l-a poreclit brabant. Pentru că nu zicea cribit, cum se zice, ci cribrit. Și când se nerva se bâlbâia și sărea cu pumnii la bătaie. Pancarician, de la taică-său, din familia Pancarician, erau două familii de armeni în cartier, cealaltă familie Pancarician făcea parte din familia Koblaskian, una din fetelele lor stătea cu mine în bancă. Fata Felicia. De care nu-mi plăcea, mie îmi plăcea de Helena, nu pentru că Felicia era armeancă, pe vremea aia oricum nu știam ce sunt armenii, adică nu știam că sunt un popor. Acum știu. Și că aveau o țară, o sovietă a lor. De aceea, lui Liviu îi spuneam și noi brabant, până s-a obișnuit cu ideea lui taică-său, fiindcă la minciuni pescărești nu-l întrecea nimeni. Liviu mințea de îngheța pământul pe sub el. Venea de la baltă și mințea cu nerușinare.
- Iar am scăptat azi un pește, pleznindu-se cu palma peste fruntea lui plină de cucuie. De un kilogram!
- Nu se zice scăptat.
Arăta cu mâna. După cum arăta el cu mâna, peștelele părea cel puțin de cinci kilograme.
- Și unde e?
- În baltă, unde să fie dacă l-am scăptat?
- Și ce face acum?
- Cine?
- Peștelele.
- Hai că ești țărcănit, de unde să știu eu ce face peștelele acum, înoată, ce să facă?
Îmi stătea mie pe limbă și altă întrebare, una chiar mai importantă, dar dacă m-a făcut țărcănit nu l-am mai întrebat. Să se-ntrebe singur. M-am rugat doar să-i crească urechilele, îi erau și-așa destul de mari, că trăgea taică-său de ele fără milă, dar nu blegoase ca la mine, eu voiam să-i crească și mai mari și să fugă fetelele de el. Doamne dă, așa am zis. Veneau alți copii din gașca noastră și le turna și lor aceleași gogoși.
- Am prins azi un pește de un kil. Și jumate.
- Minți, băi, brabant.
Toată lumea știa că Liviu, când venea vorba de pescuit, mințea de înghețau apelele pe sub el. Și că-l bătea taică-său vitreg de-l snopea cu ciocanul de tâmplărie.
- Întreabă-l și pe Dorian, că azi l-a văzut.
Luat mai prin surprindere, m-am bâlbâit eu în locul lui.
- Nu, nu era de un kil jumate, ci ci de unul...
- Dar recunoapște, m-a întrerupt el, cu fițelele lui de mincinos, când ți-am arătat era cam așa! Și iar și-a desfăcut brațelele la maxim.
- Da, cam așa mi l-ai arătat.
Ceilalți băieți au părut deodată impresionați, în ziua aceea.
- Să moară maică-ta?
- Nu maică-mea, taică-meu. Jur. Pe croastelele mele!
- Nu se zice croastelele.
Învățasem să înjurăm de la tații noștri, mai ales de la unii, înafară de Petronel a cărui tată fugise în Austria înainte ca el să se nască, și să ne jurăm de la țigani. Dacă ne-ar fi auzit mamelele noastre ne-ar fi jupuit de vii. Totuși, țiganii aveau un repertoriu mult mai pestriț. Și mai bogat. Aproape infinit. Unul din copiii lor cu care ne împrietenisem, Floricel, se jura pe toată șatra. Să orbească șatra, să-i cadă dinții șatrei, dar și lui, dinții i-au și căzut cândva până la urmă, să intre bulibașa lor în pușcărie, și chiar a intrat, să li se rupă cailor picioarelele, să moară Cleopatra, sora-sa cea mică, să sece balta (cu care nu eram deloc de acord).
- Și acum unde e?
- Ce?
- Peștelele.
- L-am priponit la mal, a mințit Liviu cu aceeași nerușinare, mie îmi spusese că-l scăpase în șovar. Că n-am avut în ce să-l iau acasă, de aia l-am priponit. Era prea greu.
- Cu ce l-ai priponit?
- Cu o bucată de sfoară. Și a accentuat. Putrezită!
- Mergem să-l vedem, a hotărât Mirciu, fiind cel mai mare și mai musculos din gașca noastră. Mergem și, dacă nu-l găsim, îl aruncăm pe brabant în baltă. Și pe Dorian după el. Îmbrăcați.
Mare lucru, oricum eu eram în pantaloni scurți și în maieul meu. Era atât de cald că te uscai în două minute, prin mijlocul lui iulie. Pe de altă parte, chiar ne-ar fi priit o baie la toți, jegoși cum eram și transpirați în ultimul hal, poate asta a fost și ideea, îmi era doar ciudă și eram supărat că fusesem asociat direct cu minciunilele umflate ale lui Liviu. M-am rugat iar să-i crească urechile. Dar și nasul. Dar altceva nu. He, he. Liviu avea nasul rupt, ca boxerii.

Textul întreg aici

Ocazie

Azi, lumea rea și împielițată în care trăim și din care facem parte, am grijă ce vorbesc, a tăiat toți copacii din parcarea noastră. Vreo 80 de foioși, arțari de-ai noștri, cu care ne lăudăm pe toate drapelele canadiene, iar am grijă ce vorbesc. Nu zic că erau falnici, dar erau copaci. Aveau și frunze! Drapele multiple, am grijă ce vorbesc. Cum se poate ca primăria să avizeze așa un măcel? Când, pentru un singur copac, dacă-l ai în grădina ta, yardul tău, și vrei sa-l tai îți trebuie nu știu cîte avize. Doar nu suntem în România, țara tuturor posibilităților. Ci în Canada, țara tuturor resurselor, pentru că am grijă ce vorbesc.
Managerul clădirii, un red neck ordinar, aoleu, ar trebui să am grijă ce vorbesc, ne-a anunțat cu o săptămână înainte să ne mutăm autoturismele să nu ni le facă praf. Ne-a furișat o hârtie pe sub ușă pe care scria că va fi zi de curățenie, nicidecum de exterminare și genocid ecologic. Că nu mă mai pot abține. De-acum, planeta o să aibe câțiva metri cubi de oxigen mai puțin. Au adus și o mașinărie, cum cădea copacul cum îl băgau în mașinărie și-l măcinau. La capătul ei ieșea rumegușul vesel direct într-o basculantă. Mai un pic și-l scoteau dulăpior. Il consider un act terorist, de data asta chiar nu m-am abținut, cuvântul ăsta va intra direct în vizorul celor de la FBI care-mi vor traduce pe loc articolul și voi fi, o vreme, rezident pe listele lor de degenerați mintali, dacă tot mă vor citi și nu-mi pot ține gura.
Am rămas cu butucii și rădăcinile. Întrebarea e de ce le-au picat managerilor pata pe copaci? Poate că nu din cauza frunzelor și a costurilor liberalizate legate de curățenia acestora. O economisire ridicolă de câteva mii de dollari pe an... În lipsa unui răspuns, cu toate că nu m-am interesat niciunde, m-am căpătuit cu altă întrebare. Unde o să-mi duc eu autoturismul pe timpul curățeniei fără să cheltui bani? Fiind într-o mică jenă financiară până la relansarea economiei. Am ales să merg la mall, unde te poți plimba gratis și mai e și aproape de unde locuiesc, deși știam că la mall nu scapă nimeni fără să cumpere ceva. Ți se lipesc mărfurile de mâini, de picioare, de buzunare mai ales. Ori de poșetă, să zică Sulfina. Adică să-mi dea dreptate.
Mi-am lăsat acasă portofelul, grijuliu, și mi-am luat doar permisul de conducere. Un fel de a-ți pune armura, iar eu mi-am pus armura. Cu coif cu tot. Războaiele sunt pentru bărbați, orice s-ar spune, așa cum cratițele sunt pentru femei, deși nu se mai spune, pentru că politic nu mai e corect. A afirma ca femeia e pentru coada cratiței, e discriminatoriu. A spune că bărbatul e pentru război, nu e. Du-te și repară gardul că ești bărbat, nu e discriminatoriu, doar du-te și spală copilul la cur că ești femeie. Mă ia gura, iarăși, pe dinainte.
La mall a fost aglomerație și după doi kilometri m-a prins oboseala, setea și foamea. M-am scobit în buzunare după mărunțiș. Am găsit de-un covrig si un pahar de apă. Apoi m-am așezat să mă odihnesc pe o băncuță, în fața unui magazin, întâmplător de îmbrăcăminte pentru bărbați. În vitrină reclamă mare. 50% reducere. Măi să fie. Deci dacă, aș lua o cravată de 20 de dollari, ceea ce era exclus, neavând portofelul cu mine, aș plăti, de fapt, zece. Până la urmă curiozitatea m-a împins înăuntru, ce putea să mi se întâmple, doar eram în armură.
Acasă, i-am povestit Sulfinei tărășenia.
- Și ce-ai cumpărat dacă ai fost la mall?
- Un costum.
- Ce costum?
- De haine, doar știi că n-am avut unul de când m-am însurat.
- Păi eu ți-am spus de atîtea ori să-ți iei unul, că te râde lumea dacă n-ai costum.
- Da, păi de aia m-am și dus... cu toate că un costum îți cumperi să-l îmbraci, nu ca să n-ajungi de râsul lumii.
- Dar cum ai reușit, văd că portofelul l-ai lăsat acasă.
- Ei, pe baza carnetului de conducere, plătesc mâine, când mă duc să-l probez.
- A fost ofertă?
- Da, de 50%, dar nu la costum.
- Dar la ce?
- La cămăși. N-am observat de la început, sub 50% scria cu niște litere mici, imposibil de citit cu ochiul liber. Așa că mi-am cumpărat și niște cămăși, ca să nu pierd ocazia

.

Deodată

aveam o trompetă când eram mic, lucioasă şi plină de butoane şi cântam
ţinându-mi de sete si alteori de foame
speriam
vrabiile, vecinii-i enervam
o trompetă pe care tata voia să mi-o rupă de cap, mamă-mamă
şi n-a reuşit, fiind o trompetă din alamă

cântam rezemat de mărul din fundul grădinii
mi se aşezau fluturii pe nas şi ciulinii
pe picioare îmi urcau furnicile
unde eşti, cristelniţa mă-tiii! (mă înjura tata)
ca atunci cand alergam câinii şi pisicile
cu lopata
mai lasă trompeta că ţi-o îndes dracului pe gât
mă ameninţa
cu arătătorul numaidecât

voiam sa-ti spun, de fapt voiam să te rog
nici nu ştiu cum am adus vorba de trompetă
poate că te doream în fiecare a doua noapte ca pe un drog
sau te visam ca pe o viaţă secretă
asta voiam, să te implor prin mai puţine cuvinte
de fapt, să nu dispari din viaţa mea ordinară şi neînsemnată
cenuşie mai ales asta voiam
deodată

Să râdem cu Doru Octavian Dumitru

Duminică seara am avut spectacol la sala mare a bisericii "Sfinții Constantin și Elena" din Edmonton, cu Doru Octavian Dumitru. O întreagă zăpăceală cu ora de începere. S-a vehiculat ba șase, la sfârșitul slujbei, ba șase jumate, în fițuica „Hello, Alberta”(organizatorii turneului albertan). La sosire am aflat că de fapt e șapte. Mulți au venit de la șase și, neavând ce face, au început să socializeze pe-afară, la fumat, sau la o sarma și un langoș. O vodcă sau o bere (norocoșii care nu trebuia să conducă). La șapte eram așezați cuminți pe scaune. Un tip scund și rotofei făcea kilometri pe scenă aranjând când una când alta. La un moment dat, încerca din răsputeri să configureze sistemul de sunet și mormăia enervant într-un microfon până ne-a exasperat pe toți, “testing testing, testing”. Până am început să strigăm și noi testing. Pe la șapte jumate ne-a anunțat că în câteva minute începe spectacolul. Amăgeală, a mai trecut o jumătate de oră. Însfârșit, a pornit banda muzicală, era să ne spargă timpanele, ne-am adunat pe scaune cu degetele în urechi, așa că artistul a pierdut aplauzele de intrare pe scenă. Același program, repetat aproape la indigo, cu cel de anul trecut. Deși, în aceeași fițuică din Calgary, ce se vrea a tuturor românilor din Alberta (scrisă fără diacritice) se anunța o noutate. „Glezne de rama”. Înțelege fiecare ce vrea, Rama, ramă, râmă. Ei, n-a fost să fie. Poate pentru că nu ne-am strâns decât 60 de plătitori și n-am meritat. Am înțeles că în Vancouver, cu o seară înainte, au fost chiar mai puțini, 40.
La nouă fără un sfert am beneficiat de o pauză până la nouă jumate. Ni s-au cam lungit urechile de așteptare. Iar pe la zece și un pic s-a terminat spectacolul și ne-am împrăștiat ca potârnichile pentru că luni, știe toată lumea...
Anul trecut, la același spectacol, am rămas câțiva alături de „one man show” la o masă cu sarmale și vin, să-l ascultăm. Întâmplări mai puțin hazlii, dar adevărate, chiar din viața personală sau din culisele vieții de comedian. Atunci, destul de îndrăzneț, i-am atras atenția că i-ar trebui un impresar și faptul că nu are un textier care să-i pună în valoare talentul interpretativ. Cu care e dotat în mod cert. Și am aflat că e propriul său impresar și că își scrie singur textele. Chiar de la el. Spus la modul destul de înțepat. Poate cu ceva îngâmfare. Însă fără motivații solide, din punctul meu de vedere. Doru Octavian Dumitru mizează pe subiecte preluate din repertoriul altora, adică din cel al comedienilor americani, adaptate nu totdeauna fericit la specificul românesc (vezi your mama is so fat...or so skiny, or is talking so much... plus trimiteri sexuale directe) și pe bancuri, unele vechi și perimate, pe care le lungește și le lungeșteee. Se știe că bancurile au un efect cu atât mai puternic cu cât sunt mai scurte. Și mai ales proaspete.
Ce-i reușește însă, e spontaneitatea și abilitatea de a improviza în dialogul cu spectatorii. Ce-i mai reușește sunt alunecările în umorul de o factură mai absurdă: pechinezul de sub care lipsea chinezul, fumând două pachete de țigări fără a împărți cu chinezul, pentru a se calma, stingând ultimul chiștoc cu piciorul de sub care lipsea chinezul... Și, desigur, mimica și jocul de scenă.
Una peste alta, spectatorii s-au destins, n-am văzut pe nimeni plângând și nici înjurând pentru întârzierea începerii spectacolului, ori pauza de trei sfert de oră dintre cele două reprize (cu toate că nu e profesional).
Toate biletele s-au vândut la intrare. Sugestia e că majoritatea am luat decizia de a veni la spectacol în ultimul moment.
În încheiere, referitor la întârzierea îceperii spectacolului și pentru faptul că s-a prezentat cu unul vechi contrar celor anunțate, aș spune doar atât, noi știm cine e Doru Octavian Dumitru. Și îl iubim. Însă și Doru Octavian Dumitru ar trebui să știe că, mulți sau puțini, spectatorii trebuie tratați, pe lângă talent, cu mai mult respect.
Succes în continuare!

.

Jurnal de duminică

Azi m-am evaporat de la slujbă tocmai când se pomeneau morții, ca de obicei, că atunci nu te vede nimeni, lumea e preocupată să clatine masa umflată de colaci, colivă, vin!! bunătăți adică. Coliva cu esență de rom!! Cacao, nucă și bombonici. Am clătinat și eu, odată, masa, mai cu nădejde, credeam că ceilalți din jurul meu nu sunt în stare, ocazie cu care coliva a ajuns fleașcă pe podea și bombonicile s-au împrăștiat prin toată biserica, ce să la mai aduni. Cine știe câți morți am supărat. Na, știu că n-am nicio scuză.

M-am furișat afară cu tot cu cheile de la mașina Sulfinei și dă-i bice la cel mai apropiat fast food unde m-am cinstit cu două gogoși, o cafea lungă și cu ziarul local. În ziar am citit pe sărite toate bârfele mai ales pe cea cu hoțul de bijuterii pe care l-au prins polițiștii tocmai în fața apartamentului jefuit.
- Mint, m-a asigurat un om de la masa vecină care trăgea cu ochiul la ce citesc eu. Uite, în ziarul meu scrie altceva.
Omul acela avea tot un ziar local, dar unul mai mare ca al meu. În care scria că hoțul și-a rupt gâtul sărind de la balcon să scape cu prada și-a murit pe loc.
- Iar în al meu, a spus un alt om, de la o altă masă, cu ziarul cel mai mare, scrie că păgubașul l-a ajutat să sară balconul, ca să încaseze asigurarea pe bijuterii.
- Da de unde, s-a băgat alt om, n-ați ascultat la radio? S-a anunțat azi dimineață, bijuteriile erau false, originalele au fost înlocuite și vândute clandestin de soția păgubașului cu mulți ani înainte. Iar banii i-a cheltuit cu amantul.
- Păi amantul era unul și-acelasi cu victima, ne-a informat omul de la cea mai îndepărtată masă din cafenea, se anunță chiar în acest moment la televizor.
- Până la urmă toți mint.
L-am privit cu toții, întrebători, pe vânzătorul de cafea care trăsese cu urechea la ce se discuta între mese.
- Victima sunt chiar eu.
- Hopa.
- Am fost băut în seara respectivă, ne-a povestit el, și am adormit sub balconul cu pricina. M-a trezit un ofițer de poliție și m-a legitimat. N-am avut niciun act la mine. Ori le-am pierdut, ori mi le-a furat cineva în timul somnului. Portofelul, lanțul de la gât și inelul. Mi-au dat drumul după ce am clarificat problema identității.
Brusc, vânzătorul ne-a devenit simpatic și după ce s-a plâns că n-are nici cu ce să-și plătească chiria, i-am lăsat fiecare câteun bacșiș mai umflat ca să-l mângâiem. Vânzătorul ne-a mulțumit frumos și ne-a urat o zi bună. La ieșire, l-am auzit râzând mulțumit cu alt vânzător, care zicea ceva de fraieri și sacări, probabil se referea la polițai, dar nu mai sunt sigur că mă grăbeam să ajung înapoi la biserică să nu pierd predica
.

Ziua recoltei

Deși copacii sunt încă verzi în Edmonton ninge. Dar nu în dușmănie. Ai putea scrie un basm cu degetul prin iarbă. Noaptea se face minus 10, iar ziua se așterne zapada. Ne povestesc cei de la bletinul meteo. Prima zăpadă, va ninge toată săptămâna.
Iar luni vom sărbători ziua recoltei

.

Blow job

Fragment din Via Italia

Am mers cu moldoveanul după brânză, povestește Viorel, gazda mea, agitându-și mâinile. Pentru că m-a pus dracul, povestește tot el. Dracul întotdeauna te pune. Mimând niște coarne imense. Dracul m-a pus, pentru că telemeaua la magazinele grecești din Detroit e mai proaspătă și mai bună decât cea din Windsor. Dar și mai ieftină, asta e. Merg cu moldoveanul, cu mașina lui, el cunoștea drumul că mai fusese, cu vanul lui că e mai încăpător, parcă voiam să cumpărăm toată prăvălia grecului. Habar n-aveam că moldoveanul avea o listă cu cereri de la alți români, făcea și el un ban. Dar nici el n-avea habar că aveam și eu lista mea. Nu știam nici unul de lista celuilalt, decât atât, să mergem cu van-ul lui fiind mai încăpător și să-l burdușim cu brânză. Îmi zice el, Viorele, tu conduși că ești din Făgăraș, eu doar ti dirijiez. Dar nu pentru că eram din Făgăraș, ci pentru că avea el chef de băut. Cum am trecut de vama americanilor cum am și intrat într-un magazin de băuturi alcoolice unde moldoveanul s-a blindat cu vin, la americani fiind pe jumate prețul față de canadieni. Pe urmă ia-o pi colo, ia-o pi colea, s-a facut moldoveanul zob și-am început să ne rotim în cercuri. Deci ne-am rătăcit. Dar nu numai că ne-am rătăcit, dar am intrat în cartierele negrilor. Moldoveanul se învitejise ca un tigru iar mie îmi tremura piciorul pe pedala de accelerație. Lasă, bre, că ești cu mini. Moldoveanul le mai și făcea cu degetul negrilor de pe trotuar care oricum erau încremeniți și uluiți că doi albi inconștienți se plimbau pe străzile lor la ora aia. Ne-a prins seara de atâta învârtitură. I-am spus, bagă-ți degetu n cur dacă vrei telemea, dacă nu vrei să murim de vii, dar nu mai aveai cu cine. Până la urmă, după atâta învârteală, am rămas fără benzină, ne-a încercuit o gașcă de-a lor, de-a negrilor, au început să ne scuture vanul, să ne dăm jos să ne facă chiseliță. Era unul cu niște buze imense, plin de belciuge, agita un pistol că ne zboară creierii. Am coborât, cu chiu cu vai, nu mă mai ascultau genunchii, moldoveanul nervos rău, le zice negrilor că au noroc că nu și-a luat levierul cu el, bine că nu l-au înțeles, eu m-am predat imediat, le-am și spus să-i îmbunez, luați vanul, că nu ni-l mai trebuie. Al vostru să fie! Moldoveanul s-a făcut foc și pară, cum, mă, li dai vanu meu, ticălosule. Nu-l iau ei fără gaz, ti bag în chizdoiul mă-tii, ba te bag eu pe tine. Îmi sare la gât, îi trag eu un pumn, îmi dă el vreo două, negrii se împart în două tabere, una ținea cu mine, alta cu el, cred c-au făcut și pariuri. Până la urmă tot ei ne-au și despărțit când am început să ne gâtuim unul pe altul. Ne-au scuturat de praf, negrii, băieți de gașcă dacă stai să te gândești, voiau să știe în ce limbă ne înjuraserăm birjărește și ne amenințaserăm cu moartea toate neamurile duse sau încă în viață. În românește, păi cum. Ne-au împins vanul până la cea mai apropiată benzinărie și ne-au îndrumat cum să ajungem la magazinul grecului. Grecul s-a speriat, că eram plini de sânge, a vrut să cheme poliția până i-am arătat banii și l-am lămurit că-i cumpărăm toată brânza. L-am mințit, i-am spus că ne-au bătut negrii din cartierul vecin prin care ne rătăcisem, grecul iar s-a oferit să cheme poliția, abia l-am liniștit. Ne-am pansat la el în prăvălie, ne-am pieptănat, ne-am cumpărat și șepci, eu eram tot zgâriat pe frunte iar moldoveanul avea un ochi umflat și nasul cât borcanul, altfel nu treceam noi vama înapoi, am declarat că am avut un accident minor, abia vorbeam pentru că-mi mutase moldoveanul falca. Când ne-a văzut nevasta moldoveanului s-a luat cu mâinile de cap, am mințit-o și pe ea, am pus vina iar pe negri, cum ne-au bătut, cum l-au obligat pe moldevean să bea o poșircă de vin de-al lor, noroc că eu eram treaz și m-a crezut. Și pe tine de ce nu te-a obigat să bei? Pentru că eu eram șoferul, atâta lucru mai știu și negri că nu poți să conduci beat, te amendează poliția și negri îi urăsc pe polițai. Am împărțit telemeaua grecului și n-am mai vorbit vreun an de zile. După un an tot moldoveanul a venit să ne împăcăm, i se vindecase nasul, iar mie maxilarul, a zis că știe el un magazin de ceasuri scumpe în Detroit care dă faliment și le vinde pe nimica toată, dar să mergem cu noaptea-n cap că o să fie coadă, că or să vină toți oportuniștii mă-sii, plus Grigore cu prietenii lui de unde auzise și el pontul. Data viitoare îți povestesc eu cum s-a terminat și cu ceasurile, de-atunci nu m-am mai dus cu el niciodată, nu se abține să nu bea, e neam prost.
- Dar când s-a întâmplat treaba cu ceasurile?
- Acum vreo trei luni.
- Aa.
- Nici nu mai vorbim de-atunci.
- De unde-l știi pe moldoveanul? Cum v-ați cunoscut, vreau să spun.
- Păi nu ți-am povestit încă? Din Trainskirchen. Eram amândoi refugiați acolo, am ajuns deodată în Canada. Făceam numai prostii, abia au așteptat austriecii să scape de noi.
- Deci vă știți de mult.
- Da, de mult.
- Dar aia cu blow job-ul?
Viorel râde.
- A, aia. De unde-ai auzit de povestea cu blow job-ul?
- De la prietenul tău, moldoveanul, dar n-a vrut să-mi dea amănunte, a zis să te întreb pe tine, că tu ești cu povestitul.
- Păi hai că ți-o spun acum, dacă tot m-ai întrebat

.

O leapșă lungă pe care eu am s-o scurtez, ca deobicei

De ce aș vizita Luvrul?

Leapșa asta am primit-o de la Delaskela, nu știu ce legătură are cu Luvrul, întrebați-l pe el. O dau și eu mai departe scaetinei

1.Dacă ai putea să intri și să trăiești într-o carte, care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută!
De ce să motivez? Mai bine nu motivez. Problema se pune în ce carte n-aș intra, pentru că aș intra în multe. Mai ales în cele de aventuri și fantastice. E greu să alegi o singură carte. Greu să alegi și două și trei și depinde câte cărți ai citit și ți-au plăcut. Până la urmă, ca inspirație de moment, aș intra în Aventurile bravului soldat Svejk (Jaroslav Hașek), să asist la decadența imperiului Austriac alături de unul din cele mai celebre personaje literare din toate timpurile. Bere pe toate coclaurile, femei pe toate coclaurile și umor cu ghiontura. Dacă ar fi să mă reîncarnez, aș vrea să fiu Svejk, însă e o opțiune netrecută în leapșă. Nu pentru că e naiv, sau prost de naiv, ori de-a dreptul tâmpit iremedialbil (cum a fost declarat de către comisia medicală militară) ori că suferă de cretinism congenital, aș vrea să fiu Svejk pentru că Svejk e mereu corect față de sine însuși trecând cu simplitate și seninătate peste toate problemele și provocările unei societăți în descompunere și a unui imperiu muribund. Svejk este vesel, Svejk este un erou și un personaj fericit. Se știe cât de greu e să fii fericit pe lumea aceasta.

Dar într-un film?
Într-un film nu știu, că ține doar două ore. Poate într-unul pornografic? Aiii, mă omoară Sulfina.

Dar într-un cântec?
Într-un cântec da, un cântec de Max Bruch sau unul de Vangelis. Sunt mai multe cântece pe care le-am ascultat decât filme văzute și cărți citite, ar mai fi și Secret Garden și încă vreo mie cel puțin. Dar nu manele. Dar probabil că, dacă ajung în iad, numai așa ceva o să ascult, manelele au fost inventate special pentru cei din iad, poate chiar o să fie aglomerație, iar unii se vor călca pe picioare să ajungă acolo. Am auzit că vreo 90% din populația României contemporane.


2. Dacă ai putea să-ți alegi prenumele care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?
Svejk, credeam că s-a înțeles de prima oară. Dacă aș fi fată m-ar chema Smaranda, sper să n-am probleme cu Sulfina pe marginea subiectului. Cu toate că o să am.

3. În ce altă țară ai vrea să trăiești pentru 1 an și de ce?
În Mongolia pentru că mă fascinează fără niciun motiv.

4. Care e visul cel mai neobișnuit pe care l-ai avut și pe care ți-l amintești?
Că eram pe altă planetă, planeta în altă galaxie, iar galaxia într-un univers paralel cu al nostru. Nu mai țin minte cât de paralel sau ce făceam eu acolo, dar nu voiam să mă mai întorc în universul nostru prăpădit în care m-am și întors spre dimineață, cu ciudă și deznădejde. Dar nu cu mâna goală, am adus cu mine o rocă pe care am păstrat-o în vitrina cu bibelouri a mamei. Ieșeau niște raze din ea și venea lume pe la noi, întreba ce e, de unde e, până într-o zi când a dispărut. Am făcut mare tămbălău după roca mea, dar tot degeaba. După o săptămână a apărut un bărbat cu cravată. A fost primul bărbat cu cravată care a intrat în casa noastră, tata l-a servit repede cu scaunul de musafiri și cu niște vin cam răsuflat din producția proprie. Bărbatul a spus că-l cheamă tovarăsul Năstase și ne-a cerut roca iradiantă. De unde, dacă n-o mai aveam. Așa că eu și cu tata l-am urmat pe bărbatul acela undeva unde am și dormit chirciți pe o banchetă de piele, iar dimineața am dat dat tot felul de declarații până ne-am zăpăcit de tot. A venit un alt bărbat pe care îl chema tot tovarășul, dar nu Năstase, ci Breazu, care ne-a promis solemn că dacă nu cooperăm ne bagă pe amândoi la zdup. Ce-i ăla zdup, l-am întrebat pe tata, că eu nu știu ce înseamnă. Poate un fel de hinta palinta, nu eram prea sigur. Însă tata se cam albise la față. Pe urmă, tovarăsul Breazu a scos o măciucă noduroasă și iar ne-a făcut o promisiune. Că ne bate cu măciuca până ne căcăm pe noi. Așa că m-am trezit repede și din universul nostru într-unul total necunoscut în care mai trăiesc și azi.

5. Povestește o zi din viața ta imaginându-ți că ești un animal
Să zicem că sunt o vacă. Pe la 5 dimineața, așa, fac și eu ochi. Mă trezesc rumegând. Mai stau ce stau, mă uit în dreapta și-n stânga, vine o femeie și mă prinde de ugere. Cred că-mi place. După o jumate de oră alerg zglobie pe imaș unde mă îndestulez cu iarbă de calitate. Pe la amiază mă apucă lenea și trândăvesc la umbra unui măr. Pe la patru vine stăpânul și mă scarpină la șale. Îmi face semn spre poartă, o anume poartă. Aha, vizită la taur. Taurul sare pe mine cu nădejde, aoleu ce plăcere, mai vin. Spre seară mă întorc agale scuturându-mi talanga spre iesle. Vine din nou femeia și mă apucă de ugere. Adorm rumegând iarba de azi dimineață. Îl visez pe domnul taure.

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană și de ce ai ales-o?
În pielea lui delaskela, de când i-am citit cartea abisex numai la asta mă gândesc. Sulfina n-a citit-o așa că nu știe la ce mă refer.

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ți-ar fi primele gânduri și ce ai face prima dată?
Prima dată aș aprinde lumina, m-aș freca la ochi și aș sări peste spălatul pe dinți. M-aș gândi că dacă tot sunt singur nu-mi mai reproșează nimeni că-mi pute gura. Pe urmă m-aș gândi că sunt singur și ce rău e să fii singur. Mai bine m-aș spăla pe dinți. Pe urmă aș lua micul dejun, pe urmă aș bea niște bere și pe urmă aș face niște sex

.