luni, 26 iulie 2010

Deasupra norilor, prin cer


A venit mama, dar cu avionul. A avut loc pe aripă, la geam, ceea ce a cam deranjat-o peste oceanul Atlantic, deasupra norilor, prin cer. Cerul e mult mai aproape de pămant decât cred unii și nu se unește cu el pe linia de orizont, ci e o impresie. Casele se vedeau foarte mici, cât se putea vedea din cauza acoperișurilor și mai ales a aripei de avion, tot o impresie pentru că, în realitate, casele își păstrează dimensiunile, și ogoarele la fel de mici și apa se vedea foarte mică.

- Cum a fost cu avionul? așa am întrebat-o eu.

Mama a venit contra fusului orar și și-a dat peste cap ritmul ei biologic. Adoarme când vorbesc cu ea, cam prin mijlocul conversației, iar eu adorm când îi vine ei cheful de vorbă. Pentru că eu am alt bioritm. Canadian!

- Dar în Budapesta cum a fost, iar am întrebat-o.

A doua zi mi-am sărbătorit ziua de naștere și pe a Sulfinei, mama nu se aștepta să avem atâția invitați care vorbesc românește. Plus copiii lor. Plus că salata arăta la fel ca cea din România, varza la fel, roșiile aproape identice, ceapa, cartofii... Până și carnea de pui sau din ce era.

- Păi, mie mi-a spus frate-tău că la voi puii sunt îndopați, când ies din găoace deja sunt buni de tăiat.

- Ăia sunt puii de export.

N-am fost prea sigur, i-am arătat ouăle și mama a recunoscut atunci că și ouăle arată ca ouăle românești. Numai că românii le cumpără de la Kaufland, pentru că sunt mai proaspete decât cele ale producătorilor autohtoni, adică ouăle țăranilor pe care le tot adună până fac de un coș de ouă și abia pe urmă le duc la piață, după o lună, gata clocite. La Kaufland nu, ci la Kaufland ajung din cuibare printr-un sistem de jgheaburi direct în magazin.

- Dar la Londra cum te-ai descurcat? am întrebat-o pe mama, că matale nu vorbești engleză.

- La Londra am schimbat terminalele.

- I-ai înțeles pe englezi?

- Nu, dar ce crezi, nici ei nu m-au înțeles pe mine!

Și nici ungurii n-au înțeles-o, iar în Edmonton m-a chemat un ofițer înăuntru să-i scriu mamei declarația de vamă.

- Ai adus țigări?

- N-am adus.

- Alcool?

- Alcool da, o sticlă de țuică de 2,5 litri pentru tine.

- N-ai voie decât un litru.

- Păi tu scrie o sticlă, fă pe prostul.

- Nu pot, acum sunt numit translator oficial.

- Dar de ceaiuri nu le spune, poate mi le confiscă. Și nici de haine, că și de haine am nevoie, scrie că am geamantanul gol.

Dar n-am scris, că eram oficial, am scris că bagajul mamei e burdușit cu ceaiuri, haine și o sticlă de țuică românească de dimensiuni canadiene.

- Aici, la voi, dar asta e părerea mamei care coincide cu a mea, e foarte mulă verdeață, cât vezi cu ochii, în mijlocul orașului. Păduri și animale sălbatice. Parcă ești la țară. Ia să te uiți pe internetul ăla al tău ce suprafață are Edmonton.

- Aproape 700 de km patrați!!

- Asta e mult sau e puțin?

- Cam trei Bucureștiuri la un loc.

- A, păi nu-i așa mare.

sâmbătă, 24 iulie 2010

A venit mama


Incerc sa ma las de fumat. Orice sugestie de la cei care au trecut printr-o experienta similara, sau stiu de la altii, e bine venita.

luni, 21 iunie 2010

22 iunie



Dragă Sulfina,

asta am vrut să-ți spun, de ziua ta, că te iubesc! Pentru că iubirea pentru mamă e altfel și pentru fiică e altfel, dar pentru iubită e cu totul altfel. Pentru că sunt bărbatul de azi datorită ție și copiii noștri sunt bărbații de azi datorită ție. Și iată trei bărbați care te iubesc, copiii cu iubirea lor de copii, dar eu cu iubirea mea de iubit.

La mulți ani!


.

luni, 14 iunie 2010

Jurnal întârziat


17 mai

Locuiesc în modulul KK, o baracă în toată regula. Dacă era triplu K mai înțelegeam și eu ceva, dar așa nu, li s-au terminat numerele sau ce-s cu literele astea duble. Mai e una, OO.
- Pentru că există și modulul K simplu (îmi explică un turc originar din Izmir, cu care stau la masă).
- Și care e diferența?
- Diferența e că modulul KK e baracă de fumători.
- Și modulul K nu.
- Ba da, și modulul K e de fumători.
Ca în gluma cu ciobanul care avea oi albe și oi negre.
- Bine și atunci care e diferența?
- Diferența e că modulul KK are aer condiționat.
Și K nu. Dar nu i-am mai spus-o de frică să nu-mi răspundă, ba da, și modulul K are aer condiționat.
- Aha...
La lucru pute de-ți pică părul din nas. Din procesul de ardere se degajă sulf și combinații de sulf, toate put. Și prin metan, butan, propan și ce mai au pe-aici, bagă mercaptani care sunt mai grețoși chiar decât căcatul. Însă conducerea se spală pe mâini. Doar ne-au dotat cu măști contra gazelor. Căldura, pe de altă parte, e ucigătoare. S-a lăsat cu temperaturi peste 25 C, iar acolo unde lucrez (înăuntru) sunt plin de cuptoare și cazane ce produc abur. Conducte și țevăraie pretutindeni ca niște mațe încâlcite. Abia aștept săptămâna viitoare când se anunță ninsoare.
Bineînțeles că n-am cerut cameră de fumători, e prima oară când stau în una. Altceva nu mai aveau. Tipului de la cazare i-a părut rău. Eu nu l-am crezut. Cred că, dimpotrivă, s-a înveselit.
- Băi, ce ipocrit ești.
Dar nu m-a înțeles, că i-am spus-o în românește.
- Pardon me?
- Lasă că vă știu eu.
De cum intri pe hol te și lovește un balsam de fum de țigară ieftină și scrum.
- Pentru că e modul de fumători, mi-a explicat turcul din Izmir.
- Da, știu, KK

18 mai 2010

Azi la cină am avut un New York Steak. Am cerut medium rare și nu l-am mâncat nici pe jumătate, bucătarii de aici habar n-au să-l pregătească, noroc că am cerut și pește.
Tot azi, după masa de prânz, când ieșeam de la cantină, m-a pescuit security (adică portăreasa) că n-am voie să scot nimic de la sala de mese, căram un grapefruit în mână, voiam să-l mănânc în pauză, la serviciu.
- Nu se poate, e împotriva regulamentului.
- Fie. Căcam-aș pe regulamentul vostru!
Mi l-a luat din mână. Dar tot i-am spus beach, adică curva dracului. Ce bine e să mai știi și altă limbă decât cea oficială. S-a uitat după mine. N-a înțeles, dar precis a bănuit, am uitat că trebuie să zâmbesc când înjur. Așa că m-am nervat de privirea ei și m-am răzgândit. I-am cerut grepfruitul înapoi, i-am spus că mă întorc în cantină și-l mănânc acolo cu lingurița. Nu se aștepta. L-a început n-a vrut să mi-l dea, până am amenințat-o că-i fac raport pentru intoleranță la bărbații de etnie română. A căscat niște ochi cât ferestrele.
- Putoareo!
M-am dus într-un colț și am băgat fructul în buzunarul de la pantaloni, deși era cam mare. Am trecut din nou pe lângă portăreasă, cu pantalonii umflați unde trebuie, dar n-a mai spus nimic. A privit în altă direcție. N-are voie să te caute în buzunar, deși parcă aș fi vrut.

19 mai 2010

Azi nu scriu nimic, am lucrat 12 ore și mai bine mă uit la un film. Au curs apele pe mine ca pe Athabasca River.

20 mai

Tot 12 ore am lucrat, se pare că ăsta e programul de-acum pană se termină. Poate se termină joia viitoare.
Azi am lucrat la cota patru. E interesant cum se numerotează etajele. După etajul doi vine doi jumate, unde lucrez de obicei. Pe urmă vine trei, trei și-un sfert, trei jumate, patru, patru și-un sfert, cinci. După cinci mai urmează și altele, dar nu mai sunt numerotate, că acolo nu mai urcă liftul.

21 mai

Azi e Constantin și Elena. Nu spun sfinții, că n-au fost sfinți, dar deloc. Decât împărați. Cine i-au canonizat sfinți, IoanaT, e treaba lui.
Citesc cartea asta, în pauzele de la serviciu, Scândura lui Afansol. Îmi place mult de tot, am mai citit-o odată în 91 când a apărut. Autorul (Dan Giosu) are o imaginație debordantă și o inteligență aparte în construcția textelor. Numele personajelor sunt de-a dreptul spumoase și n-au legătură cu nimic. De altfel nici prozele nu trimit la nimic, nici la mituri, nici la legende, sunt exerciții pure de virtuozitate stilistică. Subiectele sunt hilare, absurde, dar nu de un absurd împins peste limită cum e la Urmuz, nu-mi place Urmuz, l-am citit din curiozitate doar, într-o cărțulie de câteva pagini, mai mult coperta de ea. Mai degrabă îmi place Daniil Harms.
La sfârșitul volumului există și o postfață semnată de Nikita Danilov care bate câmpii cu grație, o postfață scrisă grăbit și cu mâna stângă.


22 mai

în ultimele zile, după o săptămână de nădușeală, s-a lăsat cu un frig de te piși pe tine. Eu, cel puțin, mă piș tot timpul. Dar nu pe mine. Pe o pancardă, chiar la intrarea în exploatare, scrie că Suncor e prima companie care a rafinat bitumul. Sund curios când s-a întâmplat asta că și Ceaușescu al nostru a construit ceva pe bază de șisturi bituminoase la Anina, o fabrică falimentară, de pe urma căreia a rămas un munte de steril. Ceaușescu a clădit multe fabrici falimentare, dacă nu chiar o industrie, însă roadele le culegem abia acum. Când lucram la combinatul petrochimic țin minte că prețul polietilenei la vânzare era mai mic decât costurile de producție și cu toate astea, din când în când, auzeam expresia depășire de plan. Ba se mai dădeau și prime. Ba s-a mai deschis o instalație similară și la capul Midia. Și una pe platforma Teleajen, Ploiești.

23 mai

Contractul mi s-a încheiat fără veste. Îi las Sulfinei mesaj pe telefon că mă întorc acasă. Să se pregătească de acțiune. Că tocmai am terminat ziua de lucru și în jumate de oră mă pornesc la drum. Nu fac nici duș, nu mă duc nici la masă. 500 de km par o veșnicie. Undeva pe la mijlocul distanței începe să ningă peste pomii înfrunziți și două căprioare îmi taie calea cu grație. Opresc pentru o cafea și alimentare cu benzină. După aproape cinci ore dau buzna în casă cu cele două genți pline de haine peste Sulfina mea care a ațipit în fața televizorului și rămâne stupefiată de surpriză, nu poate să articuleze un cuvânt. Nu ascultase mesajul.
- Visez?
- Tu poate visezi, dar eu sigur nu, că-mi tremură picioarele cât am apăsat pedala aia de accelerație.
Ce urmează nu mai ține de jurnal, iar vecinii n-au decât să ne suporte chiar dacă e o oră târzie

.

miercuri, 9 iunie 2010

16 mai


Am prins o durere de șale de când am fost în Mexic, unde am zăcut mai mult la umbră. M-am întors de-acolo prăjit și jupuit și cu mâncărici ca după râie, pentru că, într-o zi, cu toată fereala mea, m-a pus dracu să mă joc cu găletușa în nisip și să clădesc castele. Iar după ce m-am plictisit am tras și-un fotbal pe plajă, cu mexicanii, cred că de-acolo și durerile de șale. Fără încălzire înainte, fără nimic. Încălzire numai de la soare. Adică prăjeală. Am băgat și două goluri, dar prietenul meu Nielu nu m-a crezut, a zis că mă laud.
- Taci, bă, că te lauzi. Așa mi-a zis.
- Nu mă laud, ci am băgat două goluri.
- Păi tocmai de aia te lauzi.
- Ci dacă vrei să știi am stat și în poartă și am luat vreo trei boabe.
Atunci m-a crezut. Eu nu înțeleg de ce prietenii te cred numai când faci ceva prost, când faci ceva bine îți reproșează că te lauzi. Ce mare brânză să dai două goluri împotriva mexicanilor? Poate că mă laud, să zicem că mă laud, dar sunt sincer. Cred că e o deosebire între a te lăuda sincer și între a te lăuda pur și simplu.
- Hai mai bine să bem un tequila. Fac cinste.
- Ba, fac eu cinste.
- Ba nu, fac eu.
Cinstea o făcea cel care meregea la bar, altfel băutura era gratuită că de aia plătisem totul inclus.
Încă din a doua zi de concediu ne-am repezit în excursie la o fermă de crocodili. Am mers cât am mers cu autobuzul și pe urmă ne-am îmbarcat într-o barcă cu motor mexicană. Pe barcagiul nostru îl chema Hector, i-am spus că are nume de grec legendar, iar el a zis că nu crede, el crede că are nume de spaniol.
- Dar nu legendar!
- Ba da, legendar.
- Ăsta se laudă (l-am pârât lui Nielu).
Era metis toată ziua. Am tras o fugă și până la Portul San Blas, unul din primele porturi mexicane (fondat în 1531) un orășel amărât, vai de capul lui, o sărăcie în provincia aia (Nayarit) și o mizerie pe străzi de-ți venea să te tragi de păr.
Cu barca am trecut printre mangrove, copaci cu crengile în apă (sărată) și radăcinile în aer. Junglă de-a binelea, norc de culoarul de apă, altfel ți-ar fi trebuit o maceta. Sau un pistol cu laser. Bineînțeles că am văzut și crocodili, stăteau neclintiți cu gurile căscate și înmagazinau raze de soare. Își conservau energia. Adică. Am văzut și pui de crocodil, asta când am ajuns la crescătorie. Ba chiar și ouă. Și iar crocodili adulți, niște namile prin cuști de nu se mai terminau. La întoarcere, Hector a greșit drumul și așa ne-au depășit toate celelalte bărci cu turiști ca noi. Ocazie cu care am văzut o iguană, la fel de neclintită ca celelalte reptile, mi-a arătat-o Hector șifonat pe el însuși.
Ziua următoare am mai făcut o excursie, la Tequila, orașul care dă numele băuturii și nu invers. Jose Cuervo. Am vizitat distileria și am gustat bunătățile distileriei. Tequila era un oraș mai spălat decât ce văzusem până atunci, cel puțin în centrul său, iar fabrica arăta chiar bine. Am gustat și din agave. Crude și la cuptor. În drum, trecând pe lângă nu știu câți vulcani, am remarcat și culturile de agave, din care se prepară Tequila, am văzut mai ales întinderi nepopulate și necultivate, am mers cu autobuzul ăla toată ziua de m-am săturat. E mare Mexicul. A doua zi mi-a fost rău și n-am ieșit din cameră pană seara. Poate de la apă. Toată lumea mi-a spus să nu beau apă de la chiuvetele mexicane că mă îmbolnăvesc și nici să nu mă spăl pe dinți cu apa lor.
- Dar cu care?
Nici nu mai țin minte dacă m-am spălat pe dinți sau am băut, cert e că am pățit-o. Trebuie să-mi bag mințile-n cap și să nu mai fac pe Gică contra. În penultima zi am ieșit în larg la balene. Iar mă laud. Ne-am întâlnit cu câteva, se jucau pe lângă barca noastră, negre ca smoala. La întoarcere am oprit pe o insuliță la snorkeling. Ce snorkelling că era apa de juma de metru vedeai totul fără să-ți mai bagi fața în ea. Și nici nu prea era de văzut, decât o grămadă de gunoaie aruncate de turiști. Pe urmă, în ultima noapte, a fost cutremurul din Chile. Sulfina s-a înfiorat toată. Lumea vorbea de tsunami, prietenii noștri chiar au urcat pe terasă să nu-i prindă valul. Pe plajă, o trupă de muzicanți ambulanți își târau instrumentele, cu pălăriile lor de paie (sombrero sau ce erau) păreau niște broaște țestoase, habar n-aveau nici de cutremurul din Chile nici de tsunami pe care-l așteptam noi să apară dintr-o clipă-n alta. Le-am dat 100 de peso să nu mă-ntoc cu bani mexicani acasă și ne-au cântat o polcă mexicană. Contrabasistul avea o voce nemaipomenită, așa că am invitat-o pe Sulfina la un dans furând la sfârșit câteva aplauze celor de pe plajă. Dacă tot e să mă laud. Atunci încă nu mă dureau șalele, abia după ce m-am întors acasă am început să simt junghiurile

.

luni, 7 iunie 2010

15 mai

Ieri a fost vineri dar azi nu mai e, azi e sâmbătă.. În România e deja duminică, unii se trezesc la ora asta, se scoală din pat și se pregătesc să meargă la biserică. Sunt foarte multe biserici în România în ultima vreme. Am vizitat și eu câteva. Pentru că se construiesc pe bandă rulantă. S-a trecut dintr-o extremă-n alta. Și foarte mulți popi. O armată întreagă. Iar lucrurile n-au să se oprească aici. Lucrurile se vor opri abia când popii vor deveni mai numeroși decât cei care nu vor fi popi. De la sine. Mi-e teamă să nu iese cu scântei din cauza densității, pentru că hai să fim corecți, românul mai degrabă s-a ticăloșit în ultimii 20 de ani decât s-a pocăit. Dar nu știu dacă e vreo relație de proporționalitate între numărul de păcătoși și cetele de preoți. Mai sunt și mănăstirile, că e bine să existe și concurență... Gata, frână!

Și uite cum stau eu fără nici o știre de niciunde, rupt de lume la capătul pământului. A planetei. Poate că e bine așa, că nu știu. Am sunat-o pe Sulfina de la o cabină telefonică. Cabine telefonice avem.
- Îmi țin jurnalul, i-am spus.
- Înseamnă că n-ai internet, s-a prins ea. Tu nu-ți ții jurnalul decât atunci când n-ai internet. Te-am prins?
- M-ai prins.
Și barăci avem, chiar locuim în ele. Avem și cartele telefonice. La chioșc. Și ziare avem la chioșc numai că eu nu citesc ziare, mereu aceleași crime prin ele, comise mereu de criminali, crime de care m-am cam săturat. Așa cum m-am săturat și de reclame. Nu există pagină de ziar să nu vezi mașini de vânzare. Sunt atât de multe mașini de vânzare în ziare de parcă le-ar oua gâștele din zbor.

La serviciu e obligatoriu să cari cu tine masca de gaze. Ai o gentuță pe care o agăți de o centură, bagi în ea masca și o cari la șold. Ori la spate. În timp ce mergi te bate la fund. Dacă simți gaze otrăvitoare îți pui repede masca. Are și filtru. C 100, nu știu de la ce vine. Dar dacă oxigenul e deficitar n-are rost să-ți mai pui masca, nu ajută la nimic, crapi oricum cu tot cu filtru. La șapte jumate dimineața e ultimul autobuz. Te urci în el, faci zece minute până la uzină. Eu urc în cel de șapte și-un sfert, să fiu sigur că ajung la timp. Sunt conștiincios adică. Îmi place să fiu conștiincios. Mai ales duminica și sâmbăta când sunt plătit dublu.

În pauze citesc. Îmi pare rău că n-am luat biblia cu mine. Nu că n-aș fi citit-o deja din scoarță-n scoarță, dar să scot niște citate din ea cu care să-i dau peste nas Ioanei T. Am luat, în schimb, alte cărți. Ultimele rămășițe de cărți în limba română pe care încă nu le-am citit de două ori. Pe urmă n-o să am încotro, voi trece la cărți în limba engleză, deși nu-mi place să citesc în engleză. Nici măcar cele scrise originar în engleză. Prefer traducerile românești. Mie limba română mi se pare foarte frumoasă și exotică. Chiar elegantă. Mă relaxează când citesc în românește și mă binedispun. Mai ales dacă sunt cărți scrise de autori români. Nu chiar orice autor român pentru că unii mă plictisesc la fel de mult ca francezii sau rușii contemporani. Cel mai rău mă plictisesc autorii români din generația 2000. Ei, nu toți. Au o atmosferă aproape pornografică în cărți sau scabroasă, de parcă sexualitatea nu poate fi scoasă din contextul pornografic și scabros. Și droguri, ca și cum ei ar fi descoperit drogurile. Viața nu e numai pornografie, droguri și căcat. Vorbesc și eu de unul singur, nu mă cert cu nimeni. Însă cel mai mult mă nervează englezismele, unii din autori au ajuns să-și pună și titlurile poeziilor în engleză. Așa se zice, că e șic. La modă. Lăv iu, hani.

Majoritatea colegilor mei de aici sunt quebequoși, nu-i înțeleg ce vorbesc. N-am uitat nici eu franceza de tot. Quebequoșii nu vorbesc franceză însă, ci își bat joc de ea așa cum au început și românii să-și bată joc de limba română. Să spună marfă la orice și nașpa. Plus englezismele de care pomeneam. Pe Maria n-o mai cheamă Maria ci Mery. Și nici nu mai e drăguță, ci sweet. Și lumea nu-și mai urează drum bun, ci take care.
Nu știu de ce mă nervez că doar sunt singur în cameră. Poate sunt lovit cu leuca. Mai bine mă uit la un film

.

vineri, 4 iunie 2010

Poem în gerunziu armonic


Erai tu (bocănind) în bocancii cei negrii de la vânătoarea de capre înapoi alergând
Te priveam, eram preşul ce-l călcai cu noroi, cu pământ
În picioare peste trupu-mi înainte înapoi pendulând

Erai tu cu toporul, cu cuţitul, cu puşca, cu cartuşe şi câinii de la vânătoare sosind
Îţi pândeam apăsarea piciorului stâng, ascuţimea privirii
Mă făcusem fereastră, oglindă, chipu-ţi aspru din alt unghi să-l surprind

Te-ai oprit la fântână, m-ai cuprins cu o mână, eram ciutura, eram lanţul cel greu scârţâind
Eram apa cu care îţi spălai oboseala şi rana, eram boarea
Dogoarea, eram vântul vuind

Erai tu, intrând în livada cu meri şi caişi în tumbe prin iarbă şi prin flori lunecând
Eram eu printre ramuri, cireaşa cea coaptă
Căutându-ţi privirea şi gura, oftând

Erai tu în cerdac, ai paşit peste prag, te-ai lăsat obosit pe un pat, adormind
Eram eu aşternutul cu miros de lavandă
Ofrandă. Din visul ce-l visai. Suspinând

.

marți, 1 iunie 2010

13 mai

Drumul spre Fort McMurray a fost liniștit (întotdeauna e liniștit dacă nu te agiți de unul singur), mai puțin când apăsam pedala de frână și mi se scutura mașina. Am niște probleme cu frânele, plăcuțele au ajuns la 25%, trebuie schimbate discurile și saboții pe față. Parcă nu-mi vine să mai bag bani în hârbul ăsta de mașină. Buikul meu LeSabre, un model ieșit din fabricație. Parbrizul pe față a crăpat de la un capăt la altul, suspensiile sunt praștie, motorul mănâncă ulei și mai și picură, caroseria e plină de găuri și rugină pe la poale, iar vopseaua începe să se scorojească. Aerul condiționat nu mai funcționează de anul trecut. A îmbătrânit Buikul meu. Dar eu nu, n-am îmbătrânit, eu mă mențin la 40 de ani +.

După 500 de km am ajuns la destinație. Mă așteaptau numai lucruri noi. Prima oară în campusul Milenium. Prima oară lucrez pentru TransAlta, prima oară lucrez prin compania Aecon/ Lockerbie and Hole. Și tot prima oară voi lucra la o turbină de pe timpul lui Pazvante Chiorul.

Ce-am luat cu mine.
12 tricouri. Pentru că așa mi s-a spus, merg pe 12 zile.
12 perechi de ciorapi, din același motiv.
12 perechi de chiloți. Tot din acelaș motiv. Restul dau ei, adică salopetele. Fără salopete nici directorul nu intră în instalație. Așa-i trebuie.
Ceas deșteptător (foarte important!!, mai important decât chiloții).
Scule de bărbierit (tot așa, mai important decât chiloții). Bărbieritul zilnic e obligatoriu. Ca-n armată.
Laptopul, cărți de citit, filmele. Mai important decât chiloții.
Bocancii de muncă, șlapi de baie, prosop, săpun, pastă de dinți. Periuța am uitat-o acasă, ceva trebuia să uit.
Țigările (mai important decât chiloții și ciorapii la un loc)
Actele, acreditările, dispatch-ul (habar nu am cum îi spune în românește)
Și hainele de pe mine.

Surprize:
prima surpriză e că nu mai au camere de nefumători. A doua, camerele n-au nici televizor, nici telefon. A treia și cea mai năprasnică, nu au internet. Bine, o să stau fără internet că mi-am luat vreo 300 de filme cu mine. O să-mi țin și jurnalul cu ocazia asta, deși nu mă pricep la jurnale. Cine vrea să citească jurnale să intre pe blogul lui delaskela. Lui delaskela nu i se întâmplă cine știe ce, dar scoate niște chestii din nimic de te ține cu inima la gură. Sar femeile pe el, iar el le ia mințile, ce mai. Cu toate că s-a cumințit, nu le mai hăituiește cum o făcea prin cartea aia, abisex. Sau așa cred eu. Acum pregătește o nouă carte, noaptea pisicilor lungi, să vedem ce le făcea pisicilor

.

duminică, 30 mai 2010

Ziua tuturor sfinților


Asta a fost azi. Ziua tuturor sfinților din calendar și a celor nemenționați în calendar. De-a valma. Altfel calendarul ar ajunge carte de perete. Sau ceaslov. Pe de altă parte, în Edmonton a nins ceva de speriat, îți intrau fulgii în ochi și în gură și chiar și-n urechi, bine că nu ține mult, e doar o ninsoare de vară. Tot pe de altă parte, Ștefan cel Mare a fost canonizat sfânt. Ștefan cel Mare care „omora fără județu...” (amintrilea era om bun...). Cred că am mai scris despre asta, e un subiect preferat. Pe lângă faptul că avea copii prin mai toate satele de răzeși. Ștefan Voievod dezvirgina fetele într-o veselie, se pricepea, era rutinat și dibaci și o făcea cu suflet. Plus oleacă de transpirație. Dar nu se pune. La mine, dacă-mi înșel o singură dată nevasta, se pune. La mine se pune orice, fiind un plebeu obraznic și cârcotaș. La mine se pune și cu gândul și, Dumnezeu mi-e martor, puține femei au scăpat gândurilor mele necuvincioase de păcătos ce sunt.
Dar azi la biserică mi-a plăcut. Părintele a ținut o predică mai elaborată și nici n-a mai repetat-o, la sfârșit, în versiunea englezească. A fost mai degrabă o incursiune în istoria ortodoxă și a sfinților ortodocși. O lecție de cultură. După atâtea duminici pe care le-am chiulit (din cauza serviciului), însfârșit, iată-mă din nou într-o comunitate de limbă română. Ca un pansament.

vineri, 28 mai 2010

Jurnal întârziat


12 mai 2010,

am găsit, însfârșit, un loc de muncă în oraș. Un loc după care am alergat toată toamna și toată iarna (la un loc). Mă apucase și desperarea, o iarnă prelungită, peste tot se anunța că economia Canadei și-a revenit iar eu nu reușeam să-mi găsesc un serviciu stabil. M-au sunat de la o tipografie, una medie ca mărime, parcă mai conta, până la urmă a și contat, ceea ce m-a excitat pe loc. Mi-am luat jumate de zi liberă de la ciocănarii din rafinărie și m-am repezit la interviu. I-am mințit că am o întâlnire cu dentistul. M-am și parfumat. Și mi-am îndesat o cutiuță cu tic tac în buzunar.
Prima întrebare, după ce mi s-a oferit un loc, a sunat cam așa, adică m-au luat ca din oală:
- Cât vrei?
De surpriză nu-mi mai găseam cutiuța cu tic tac.
- Poftim?
- Câți bani!
- Aa... e vorba de salariu.
- Da, orientativ. Aproximativ.
Nu-i interesau ce știu să fac, ce istorie am, dacă scriu fluent în engleză, dacă nu sunt cumva handicapat, nimic despre mine, de îndemânările mele mecanice, dacă aveam sculele mele (nu alea!), ci cât de ieftin mă vindeam. Nu-i interesau dacă nu cumva sunt rasist, misogin, din dialog, ori dacă urăsc animalele. Mă bărbierisem, pentru impresie, arătam ca scos din cutie.
- Dar câți mecanici aveți?
Pentru că încercam să trag de timp, din răsputeri, intrând direct în defensivă. În mod normal întrebarea cu salariul trebuia să fie ultima. Am tras concluziile. Sigur că aveam un salariu în capul meu, dar unul coroborat cu discuțiile, cu întrebările pe care mi le puneau ei și cele pe care urma să le pun eu.
- Niciunul! Doar un electrician la întreținere.
Adică le ardeau buza după un mecanic.
- Accept. Și i-am spus cucoanei de la angajări cât accept eu, cât avusesem cu doi ani în urmă adică, când mai lucrasem în oraș. Am accentuat, ăsta a fost ultimul meu salariu în oraș. Fără să mint, fără sa adaug un firfiric. Un salariu decent. Cu toate că de acasă mă pregătisem să negociez vreo doi dolari peste.
Alte întrebări nici nu s-au mai formulat. Cucoana de la serviciu de cadre mi-a arătat tipografia și mi-a explicat ce fac ei acolo. N-am înțeles-o din cauza gălăgiei, dădeam numai din cap politicos, ca un pekinez, că da, aha. Tipăreau, ce să facă. Și țineam tip top-ul sub limbă. Sub limbuță. Mă gândeam că dacă îmi arată tipografia îmi acceptase salariul. Se subînțelegea. Poate trebuia să fi cerut mai mult, mi-a trecut prin cap scurtcircuitându-mi gândurile. Pe urmă am făcut cunoștiință cu șeful de la mentenanță, cu Larry. Un tip ursuz și morocănos, plictisit, își examina bocancii cu o mutră de parcă tocmai îl părăsise nevasta. Iată ce aveam să aflu, nevastă-sa tocmai îl părăsise și trecea printr-un divorț. Nu primul, tot din auzite.
A doua zi m-au sunat, eram la rafinărie cu contractul pe terminate și i-au transmis băiatului meu că mă angajează, dar nu-mi poate oferi decât atât, atât fiind substanțial mai puțin decât cerusem eu. Atât pot ei să-mi ofere, take it or leave it, m-au apucat și pe mine englezismele, însă așa s-au exprimat, adică să fiu înțelegător, nu e ceva personal. Compania e o afacere de familie și nu-și pot permite extravaganțe salariale. Cum nu-mi place să mă târgui prin telefon, m-am dus din nou la tipografie, cam plouat la moacă, cam pușcat într-o aripă.
- Salariul ăsta e bătut în cuie?
Doar că în engleză sună diferit iar eu începusem cu politețurile obișnuite, cu ce mai faci și ce ce frumos e pe-afară. Însă după treaba cu bătutul salariului în cuie m-am simțit privit cu rezervă. De șefa de cadre și șeful de la mentenanță. Circumspect. Larry ăla. Deja le păream dubios.
- Se indexează, de exemplu (că mă omor după exemple) automat, în fiecare an, cu inflația?
Au căscat ochii și mai mari de parcă n-ar fi auzit niciodată de inflație.
- Păi noi îți facem evaluarea o dată pe an și dacă merge bine (compania) îți creștem salariu.
- Dar eu nu vorbeam de mărirea salariului, ci de indexarea lui. Și compania își ajustează prețurile în funcție de inflație altfel nu rămâne în afaceri. Eram destul de sigur. Se duce pe copcă, dă faliment. Nu mai țin minte cum am tradus copcă. Măririle de salariu aș dori să le discutăm separat.
Au încremenit, așa mi-au făcut impresia. Poate le spusesem vreun secret de care habar nu aveau. Nu-mi prea venea mie să cred. Până la urmă, Larry, șeful mentenanței, a exclamat.
- O să ne gândim la sugestia ta.
Mai degrabă se gândea la divorțul lui. Până la urmă nu m-am ales cu niciun răspuns concret. Însă am clarificat o treabă. Nici ei nu mă mai voiau neapărat, nici eu nu mai păream atât de excitat.
Luni a fost prima zi. Măcar pentru satisfacerea orgoliului personal. Luni, mai, pe zece. Pentru că așa bătusem palma. Negocierile au fost scurte. Am acceptat oferta lor inițială, cu toate strângerile de inimă. Mă alesesem cu programul de la șapte la trei jumate. Argument rămas în balanță. Mă atrăgea și faptul că eram în oraș. Că nu mai trebuia să plec pe coclauri. Că nu mai șomam iarna.
Luni mi-am luat în primire locul de muncă, cu câteva scule și salopetă de-acasă. Îmi trecuseră emoțiile. Plus iluziile. Tipografia era la 17 km, o azvârlitură de băț, îmi convenea și din punctul ăsta de vedere. Și am mai prins și o dimineață însorită și caldă de primăvară. La ieșirea de pe White Mud, la intersecția cu 99 St, un marfar se târa leneș printre bariere, m-a ținut zece minute pe loc, noroc (de fapt ghinion) că, fiind prima zi de muncă, mă pornisem mai devreme de-acasă și-mi propusesem să nu mă enervez orice ar fi. Mă îmbrăcasem cu unul din tricourile mele favorite și-mi fixasem un zâmbet profesional.
- Uite, fă piesa asta, mi-a șoptit șeful moale, cu moaca lui supărată pe lume, arătându-mi o rolă de aluminiu. A trebuit să-mi repete de două ori, era o hală gălăgioasă.
- Păi nu pontez și eu de intrare pe undeva? Am semnat și hârtiile de angajare pe care mi le-ați lăsat vinerea trecută...
- Pontezi mâine.
Nu tu protecția muncii, nu să-mi prezinte atelierul și să-mi arate unde ținem sculele speciale, care sunt utilajele ce urmează să le întrețin, unde mă spăl pe mâini sau beau apă, la ce ore am pauzele etc. Ori măcar câteva detalii tehnice pentru ceea ce tocmai îmi dăduse să fac. Nu mai lucrasem pe mașini de mai bine de trei ani. Nici pe freză, nici pe strung, nici pe nimic. Și, deodată, mă pomenesc cu cote de rulmenți.
- Da, șefule.
- Cotă pe cotă!
Nici să-mi spună dacă mașinile au abateri, bineînțeles că strungul băga conicitate, am aflat-o când a trebuit să repet piesa. Am încercat eu s-o dreg dar, la sfarșit, ca să scot măsura la fix, am dat cu șmirghel și am și pierdut doi tau într-o clipire de ochi. Am aruncat-o repede la gunoi, iar la a doua încercare m-am oprit la jumate de miime.
- Șefule, am lăsat-o strânsă jumate de tau.
- Păi asta e enorm, a făcut el, umflându-și buzele. Privindu-și vârfurile bocancilor. Bosumflat. Un sfert mai merge.
Numai că eu nu aveam instrumente de măsură pentru un sfert de tau și nici el. Șeful meu mânca c..., pardon, dar era clar, cum să-mi strice o țeavă de aluminiu de un sfert de țol grosime un rulment cu diametru de doi țoli la o strângere de jumate de miime. Pusesem întrebări prea încuietoare despre salariu și sufeream îndoit represaliile. Foarte bine, i-am făcut piesa cum mi-a cerut-o, însă mi-a luat timp. Plus curățenie că era o harababură și-o mizerie de nedescris în atelier. Praful de-un deget. M-am murdărit ca un porc.
- Pauza la ce oră e, șefule?
- Păi nu ți-ai luat-o încă?
- Nu, nu mi-a spus nimeni să-mi iau.
Mi-am luat pauza de la micul dejun odată cu cea de la prânz. Pe urmă mi-am luat și ultima pauză, în continuare, să fiu sigur.
- Pe mâine, șefule.
- Pe mâine, a mormăit el tot așa, supărat pe cineva sau pe ceva.

*
În aceeași luni în care am început serviciul la tipografie m-au sunat și de la sindicat. Mi-au lăsat mesaj să-i caut. Neapărat. Așa că mâine, pe la opt, i-am cerut liber lui Larry.
- Unfinished business, i-am spus.
- Du-te, mi-a zis și el, cu gândul la divorțul prin care trecea. Cât stai?
- Două trei ore.
M-am întors pe la 12 și-am început să-mi adun lucrurile.
- Ți-ai rezolvat problemele?
- Da, șefule.
- Ce faci cu sculele alea?
- Păi, le iau acasă că mi-am dat demisia.
- Când ți-ai dat demisia?
- Azi dimineață la opt când ți-am cerut liber, numai că atunci încă nu știam.
Larry s-a înveselit subit.
- M-am gândit eu că n-o să faci mulți pureci pe-aici.
Îi sticleau ochii. Scăpase de pretențiile mele de indexare, inflația n-avea decât să crească în Canada până la cer.
Ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit, iar eu mi-am uitat bocancii de lucru sub o ladă. Asta e cu graba. Aveam un test de urină la unu, iar a doua zi urma să plec din nou pe coclauri.