SFÂRȘITUL  ILUZIEI  DEMOCRAȚIEI

                              PORNODEMOCRAȚIA.  HOMOSEXUALSAPIENS

                                                  De Victor Păun

                                                  PARTEA  I

                    O SCURTĂ TRECERE A DEMOCRAȚIEI PRIN ISTORIE

Capitolul  I            Democrația ca remediu social primordial. Concurenții și dușmanii democrației. Istoria și democrația. Religia (biserica) și democrația. Poporul suveran, reperul și modelul democrației. Republica și monarhia ca repere democratice

Capitolul II        REPERE ISTORICE ALE DEMOCRAȚIEI ÎN SEC. XIX. Democrația burgheză și obiectivele ei. Democrația clasică originară. Liberalismul burghez. Morala burgheză. Situația demografică  

Capitolul III   ALTE REPERE ISTORICE ALE DEMOCRAȚIEI ÎN SEC. XIX. Progenituri politice ale democrației burgheze clasice. Social-democrația ca producție a democrației burgheze clasice. Social democrația clasică la sfârșitul sec. XIX. Disoluția social democrației: socialismul și comunismul. Naționalismul. Situația demografică. Epilog: sec. XIX – secolul democrației burgheze clasice  

Capitolul IV    SECOLUL XX ȘI DEMOCRAȚIA SOCIALISTĂ Decăderea clasei burgheziei și democrației burgheze clasice. Involuția și dezagregarea social-democrației clasice la începutCAPITOLUL V RĂZBOIUL, CAUZA FUNDAMENTALĂ A DEMOCRAȚIEI SOCIALISTE  Evoluția socialistă a democrației sociale și clasei muncitoare în timpul și din cauza războiului. Revoluția socialistă este o revoluție social democrată sabotată și deturnată. Prototipul socialismului nbațional: fascismul și național-socialismul ( nazismul)   ……………………

            CAPITOLUL VI CARACTERUL ȘI CARACTERISTICILE DEMOCRAȚIEI SOCIALISTE ÎN EUROPA: Idealul socialist al unei societăți egale și orizontale. Democrația socialistă este dictatură? Idealul socialist eșuat al fascismului (național socialismul). Idealul victorios al socialismului ( comunismul)  …………………………………………………………………………………..

            CAPITOLUL VII  NOȚIUNI DESPRE RĂZBOIUL RECE. DE CE A TREBUIT SĂ DISPARĂ URSS, PROPTOTIP AL DEMOCRAȚIEI SOCIALISTE. Războiul rece s-a purtat între comuniști. Probleme colaterale ale democrației socialiste. Democrația made în USA. Despre democrația americană. Probleme fun damentale ale democrației după Războiul rece și în zilele noastre  ……………………………………………………………………………………………

                                                PARTEA  A II A

                                    O ISTORIE SUBTERANĂ A DEMOCRAȚIEI

Capitolul I   CÂTEVA CONSIDERENTE LA FEL DE ISTORICE DESPRE democrația iudeo-americană astfel încât să înțelegem de unde, când și cum a parvenit ea pe culmile gloriei și succesului. Un model și un standard al democrației însăși. Pornind de la iudaism  

Capitolul II    CINE CONDUCE LUMEA?  UN NOU TIP DE SOCIETATE , societatea orizontală și socialistă cu meandrele sale. Democrația rămâne fără principalul ei suport, poporul. Toate popoarele dispar, cu excepția celui evreu. Ajungem, prin iluminism, la Masonerie și ne facem gânduri că aceasta ar conduce lumea 

Capitolul III  INVESTIGAȚII ȘI REPERE ÎN ISTORIA MASONERIEI. Noțiuni despre istoria bănoasă a poporului evreu. Banii stau la originile iluminismului și Masoneriei 

Capitolul IV   CINE CONDUCE LUMEA? DESPRE DEMOCRAȚIE cu pesimism. Concluzionăm prin a spune că banii conduc lumea. Democrație este o iluzie iar definiția democrației este falsă  

Capitolul V   UNELE CONSIDERENTE DESPRE ISTORIA evreilor în Europa. Efectul letal al istoriei evreilor în Europa: capitalismul. Emanciparea evreilor în paralel și la concurență cu emanciparea europenilor  

Capitolul VI   PROBLEMA EVREIASCĂ. POPORUL LUi ISRAEL se afirmă și se comportă ca lider al popoarelor europene și al întregii omeniri (poporul ales). Liderii evreilor sunt și liderii neevreilor. Duplicitatea  evreiască 

Capitolul VII  PROBLEMA EUROPENILOR ȘI A OMULUI ALB. Europeanul este omul alb. Evul mediu este epoca omului alb. Efectul letal asupra feudalismului prin parvenirea capitalului evreiesc în Europa. Capitalismul modifică radical și distruge conștiința de sine a europeanului

Capitolul VIII  PROBLEMA EUROPENILOR ȘI A OMULUI ALB in continuare. Subminarea și decăderea feudalismului european. Europa capitalistă devine agresivă și războinică. Europenii percep că au o problemă aparte în Europa, problema evreiască  

                                                            PARTEA A III A

                        PROBLEMCAPITOLUL I   CORUPȚIA. DENATURAREA, DEGRADAREA ȘI decăderea monarhiei și nobilimii în Europa prin corupție. Revoluția burgheză, efect al corupției, duce la schimbarea radicală a structurilor sistemului feudal european, a moralei și tradițiilor creștine ca și a legilor scrise și nescrise de la baza acestora  …………………………………………..

                        CAPITOLUL II  EMANCIPAREA EUROPENILOR ȘI EVOLUȚIA corupției în Europa. Evreii și feudalismul: care pe care. Apariția capitalismului în Europa – o tragedie pentru europeni. Antidotul burgheziei și capitalismului  

                        CAPITOLUL III   PROBLEME EVREIEȘTI EUROPENE ÎN RELAȚIILE dintre europeni și evrei: antisemitismul și sionismul. Antievreismul european durează și în capitalism. Recursul la Contrarevoluție și noile ideologii anticapitaliste. Proletariatul ca problemă europeană. Antisemitismul și naționalismul. 

                        CAPITOLUL IV    ISTORIA PRIVILEGIATĂ A EVREILOR DIN statele europene. Europa,o casă de locuit pentru evrei. Despre istoria evreilor din Anglia, Franța, Germania și Europa de Est  

                        CAPITOLUL V   ISTORIA PRIVILEGIATĂ A EVREILOR ÎN SUA. Despre identitatea precară a americanilor. Complexitatea problemelor evreiești în complexitatea problemelor europene. SUA, o soluție a acestor probleme  …………………………………………………………………………………..

CAPITOLUL VI   EȘECUL EVREILOR ÎN EUROPA. SOLUȚIA finală a capitalismului. Secolul XIX – un prag de civilizație depășit. Eșecul evreilor în Europa și eșecul capitalismului. Idei evreiești de subminare și distrugere a capitalismuuli european prin comunism. Sublima clasă a proletariatului. Evreii vor să-i facă pe europeni comuniști  ………………

                        CAPITOLUL VII   CAUZA MUNCITOREASCĂ A FASCISMULUI. Clasa muncitoare preferă fascismul. Reapariția și recrudescența antisionismului în Europa. Fasciștii vor să rezolve problema evreiască. Antinomia fasciști – evrei  

                        CAPITOLUL VIII LAGĂRELE DE CONCENTRARE NAZISTE Apariția lagărelor de muncă. Spaima evreilor. Hitler nu poate să rezolve problema evreiască. Evoluția lagărelor de concentrare. Fascismul împotriva tuturor. Nazismul și dușmanul evreu  

                        CAPITOLUL IX   CARE E ADEVĂRUL? PROBLEMA EXTERMINĂRII în masă a evreilor prin procedeul gazării. Industria Hplocaustului  ……

                                                            PARTEA A IV A

                                    SFÂRȘITUL ILUZIEI DEMOCRAȚIEI. PORNOCRAȚIA

                        CAPITOLUL I SĂ NE LĂMURIM ÎN CE LUME ȘI PRINTRE CE oameni am ajuns să trăim. Impulsul și mentorii democrației. Lumea și democrațiile sunt conduse de evrei = o idee fascistă. Calea socialismului – o cale a mulțimilor orizontale  

                        CAPITOLUL II  DIN NOU DESPRE ROLUL CONDUCĂTOR AL evreilor în conducerea democratică a lumii. Și despre democrația americană ca lider și etalon al democrației universale  

                        CAPITOLUL III ORIGINEA PORNODEMOCRAȚIEI. PROSTITUȚIA, parte activă și susținută din istoria omenirii. Democrația și Războiul Rece. Prima epocă a omenirii, o epocă a prostituției. Istoria prostituției. Morala, religia, biserica și prostituția. Performanțele bisericii creștine. Capitalismul distruge morala feudală creștină austeră. Prostituția politică. Eșecul moral total și ireversibil al societății omenești  …………….

                        CAPITOLUL IV ORIGINEA PORNODEMOCRAȚIEI. PORNODEMOC RAȚIA se extrage din prostituție. Pornografia, fiică obscenă a prostituției. Pornodemocrația raselor și a oamenilor. Democrația burgheză este o pornocrație. Pornodemocrația și Războiul rece. Pornodemocrația distruge democrația …………………………………

                        CAPITOLUL V  ORIGINEA PORNODEMOCRAȚIEI. HOMOSEXUAL SAPIENS. Ecce homo. Capitalismul și democrația noneuropene. Cum s-a ajuns la pornodemocrație. Pornografia populară. Revoluția sexuală. De la democrație la pornodemocrație. Războiul fascist pune capăt democrației europene. Pornodemocrația este o pedeapsă. Gândirea lui Hitler. Lagărele de concentrare și populația evreiască. Pornodemocrația își are originea în democrația antifascistă și setul ei de valori  

                        CAPITOLUL VI  DEMOCRAȚIA ANTIFASCISTĂ ȘI MEANDRELE EI Recompensa morală a victimelor nazismului. Valori și nonvalori fasciste și democratice. Minoritățile și minoritarii homosexuali martiri sunt valori recunoscute. Revoluția sexuală este homosexuală. Rădăcinile lui homosexual sapiens. Puncte de reper. Pornodemocrația este o democrație pentru homosexuali. Conferința de la helsinki – punct de cotitură îi evoluția pornodemocrației

                        CAPITOLUL VII  PUȚINA ISTORIE A DEMOCRAȚIEI PORNO ȘI A lui homosexual sapiens. Democrație pe cont propriu. Homosexualii. Monarhia porno. Conferința de la Helsinki. Pornografia ca țunami. Revoluția tehnologică sexuală. Homosexual sapiens – un nou prototip de om. Homosexual sapiens provine din mediul intelectual și evoluează la vârful societății. Universitatea și pornografia. Cum se ajunge la revoluția sexuală 

                        CAPITOLUL VIII  APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA LUI HOMOSEXUAL sapiens. Mari succese și realizări ale speciei. Înmulțirea homosexualilor. Rolul bisericii în cultura LGBT. Biserica suedeză. Sf. Scaun de la vatican și homosexualitatea. NATO, garant al pornodemocrației și al homosexualilor. Justiția porno 

                                                            PARTEA  A V  A

                                    DEMOCRAȚIA ÎN PORNODEMOCRAȚIE

                         I  TRĂIM ÎN PORNODEMOCRAȚIE

 II REPERE FUNDAMENTALE ALE PORNODEMOCRAȚIEI

            1.  CULTURA LGBT                                                            …………………

            2. EDUCAȚIA ȘI ÎNVĂȚĂMÂNTUL. PROSTRAȚIA ȘI PROSTITUȚIA….

            3.  MELTIMEDIA CULTURAL                                         ……………………….

            4. INDUSTRIA PORNO                                                       ………………………..

            5. TURISMUL                                                                       …………………………

            6. CLASA POLITICĂ                                                          ………………………..

            7. FEMINISMUL  ( I, II, III )                                             …………………………..

            8. SEXISMUL, SEXUL, SEXUALISMUL             ………………………….

            9. RASISMUL                                                                       ………………………….

            10 RECLAMA                                                                       …………………………

            11. SPORTUL                                                                       …………………………

 

                                                           

 

                                                  PARTEA  ÎNTÂIA

                              O SCURTĂ TRECERE A DEMOCRAŢIEI PRIN ISTORIE

CAPITOLUL  I  Democrația ca remediu primordial. Concurenții și dușmanii democrației. Istoria și democrația. Religia (biserica) și democrația. Poporul suveran, reperul și modelul democrației. Republica și monarhia repere democratice.

            Există mereu semne de mirare şi nedumerire asupra democraţiei ca formă de organizare şi guvernământ  a comunităţii şi societăţii umane. Asta pentru că nimeni nu s-a putut declara mulţumit pe deplin nici asupra definirii, nici asupra conţinutului acesteia. Ca la carte, democraţia este explicată ca fiind „ formă de organizare şi de conducere a unei societăţi în care poporul îşi exercită ( direct sau indirect) puterea”. Dintotdeauna dezbaterile asupra democraţiei au fost şi sunt imposibile, din cauza vorbăriei infinite. De asemenea dialogul dintre partizanii şi adversarii acesteia, din cauza poziţionării ireconciliabile. Din punct de vedere social, democraţia este numai o formă guvernare a societăţii, la concurenţă cu alte forme precum teocraţie, monarhie, oligarhie, plutocraţie,  monocraţie, tiranie, dictatură etc. Din punct de vedere intrinsec, istoric, democraţia are şi ea o mulţime de reprezentări şi caracteristici dintre cele mai generale, de la democraţia străveche, militară şi sclavagistă, până la cele moderne, parlamentare, populare şi socialiste. Mai este şi aspectul că nici o formă de organizare şi conducere a societăţii nu concepe, sau nu recunoaşte, că guvernează altfel decât prin popor şi pentru popor. Astfel toţi conducătorii, toate guvernările şi toate guvernele sunt, în fond, democratice. Până la urmă, totuşi, trebuie să (re)cunoaştem că democraţia s-a impus în epoca modernă şi contemporană. În urma unor convulsii sociale majore, care au generat revoluţii şi războaie consecutive, atât în Europa cât şi pe plan mondial ( secolele XIX şi XX ), societatea omenească s-a democratizat pe deplin. Azi nici un stat şi nici o naţiune nu mai concep şi nu mai recunosc decât că sunt pe deplin democratice şi îşi (de)servesc popoarele cu toată bucătăria şi ingredientele democraţiei. Există chiar un abuz de democraţie. Asta din cauză că există şi o concurenţă între state şi naţiuni pe tema asta. Unele sunt mai democratice decât altele. Există şi abuzul teoretic care spune că democraţia standard, aşa zisă originală, de la mama ei, este de factură  europeană Occidentală. Iar mai departe culmea abuzului este că democraţia cea mare şi tare, etalon pentru toate democraţiile, este cea made în USA. Foarte pe scurt am putea spune că democraţia modernă s-a născut în Vestul Europei, în chinurile grele ale facerii statelor naţionale şi naţiunilor libere şi suverane. Mai trebuie să spunem că democraţia, ca şi abuzul de democraţie, se leagă ombilical şi vital de libertate ca şi de abuzul de libertate. Am găsit pe undeva şi formularea fericită care rezumă că nucleul democraţiei este principiul suveranităţii poporului. Bine zis, dar istoria democraţiei e ceva mai lungă, iar noi nu ne putem abţine, iubitori de istorie fiind, să nu aruncăm o privire în trecut.

 

                                               

Democraţia ca (re)mediu primordial

 

Când a fost un popor liber şi suveran şi care anume? Şi unde? Iar noi să deducem că a trăit în democraţie?

            Există democraţia elementelor naturii, iar omul este un asemenea element. Răspunsul nostru că acest lucru a fost posibil înainte de „civilizaţie”* , în preistorie şi istoria veche. Am pus cuvântul civilizaţie între ghilimele deoarece aceasta contravine naturii şi elementelor sale şi o să vedem, mai către sfârşit, că periclitează (denaturează) şi democraţia. Neîndoios că în natură şi în libertate omul, dar şi celelalte vieţuitoare, trăiesc în democraţie. Partea frumoasă este că nu se străduiesc să facă acest lucru, poate nici nu realizează. E un mod de a fi şi de a trăi. Există numeroase legi, norme, datini şi cutume care susţin această democraţie, dar ele sunt naturale, sunt fireşti şi se însuşesc, de asemenea, în mod natural şi firesc. Tot natural şi firesc sunt respectate şi aplicate inclusiv de colectivitate umană. Democraţia primordială ( nu primitivă!) este generală şi absolut obligatorie. Această formă de organizare şi conducere a societăţii a apărut o dată cu primele comunităţi umane închegate şi a durat zeci de mii de ani. Ea cuprinde, în periodizarea timpului istoric, epoca de civilizaţie şi cultură aşa zisă a pietrei, lutului şi lemnului, cu înfăptuiri formidabile, care stau încă la baza societăţii omeneşti. În acest period apare limbajul abstract ( metaforic, literar, cel de azi), comunicarea, gândirea, economia, uneltele, selecţia rasială, cucerirea şi partajarea planetei, religia, societatea însăşi, caracteristici omeneşti pe care le avem şi astăzi. De fapt, în aceste domenii fundamentale nu a mai apărut nimic nou încă de acum 20-30.000 de ani, timp în care homo sapiens nu a mai evoluat. Ci „evoluţia” lui pe această perioadă se bazează şi se referă strict la tehnologie. Dar pe care noi o punem tot între ghilimele, deoarece tehnologia se defineşte corect ca fiind progres, nu evoluţie. De-a lungul vremurilor omul a progresat, nu a (mai) evoluat.

            Ei bine, putem spune că omul a trăit primordial în democraţie, aşa cum a trăit primordial în natură. Deci am putea urma parcursul istoric al acestei forme de organizare şi autoconducere a societăţii omeneşti în funcţie de adaptarea omului la natura înconjurătoare, mai apoi la spolierea acesteia, apoi la agresarea şi distrugerea planetei. De la natura umană originară, la denaturare, alienare şi dezumanizarea. Chiar aşa o să procedăm şi noi.

            E un drum lung, dar o să-l parcurgem la repezeală.

 

                                                Concurenţii şi duşmanii democraţiei

 

            Democraţia este o stare primordială a omenirii şi s-a petrecut pe vremuri de asemenea primordiale. Când oamenii erau puţini, iar societatea lor se baza pe comunităţi restrânse. Chiar putem spune că era o civilizaţie dură (sălbatică, sângeroasă, inclusiv canibală) deşi democratică. Astăzi avem o înclinaţie nefirească de a considera democraţia ca fiind o formă de guvernare slabă, labilă chiar, surclasată de toleranţă. Asta deoarece aparţinem unei civilizaţii puternic şi ireversibil denaturate. Într-o democraţie naturală nu există însă toleranţă, democraţia elementelor naturii fiind selectivă şi necruţătoare. Avem democraţie în familie, în cete, în triburi, dar cam până la această dată. E o perioadă lungă de timp istoric, în care omul a cucerit (cu piciorul) întreaga planetă, ba chiar se pare că i-a dat ocol. Această planetă a fost bine primitoare şi hrănitoare, aşa că a trăit lejer, deşi sumar, fără să aibă probleme. Democraţia era perfectă, pentru că societatea era puternic aplatizată, nimeni n-avea un grad mai mare decât „şef de trib”, şef care era el însuşi om de rând şi din popor, ceva mai ciolănos şi mai mintos. Era o egalitate perfectă şi între membrii tribului, legile erau drepte şi respectate, relaţiile de muncă bine partajate, relaţiile dintre oameni asemenea. De asemenea relaţiile dintre triburi erau democratice, ceea ce nu împiedica, sau chiar impunea, agresiunea reciprocă, cucerirea celui mai slab de către cel mai tare. Dar se putea trăi natural în felul acesta şi s-a trăit mult şi bine. Asta până când planeta s-a populat binişor. În sensul că n-a mai fost atât de simplu nici să treci prin teritoriul ocupat sedentar de alţi oameni, nici să agresezi alte comunităţi pentru a-ţi însuşi pământurile, bunurile, femeile, copiii acestora. Vorbim despre populare, dar acum 5-7.000 de ani, epocă la care ne referim, populaţia planetei era ridicol de mică în raport cu ceea ce denumim acum (supra)populare. Mai curând am spune sedentarizare, nu populare.

            Triburile s-au aşezat statornic pe anumite teritorii timp de generaţii. Această sedentarizare a dus la creşterea şi concentrarea aceleiaşi populaţii în teritoriile respective, la cumularea de bunuri materiale, la apariţia unor sate tot mai mari şi neîncăpătoare. Urmează epoca apariţiei triburilor-regat şi a statelor-oraşe. Este ceea ce istoricii cumsecade au numit civilizaţie sumeriană, de la care porneşte cică  Istoria Universală.

            O dată cu apariţia triburilor-regat şi oraşelor stat s-a zis şi cu democraţia originală şi primitivă. Uniunea de triburi a devenit regat, iar cel mai mare şi tare şef de trib a devenit rege. Astfel a apărut monarhia. Monarhia este o formă de guvernământ în care puterea supremă aparţine unei singure persoane şi se transmite de obicei ereditar ( Am folosit definiţia din acelaşi DEX). E momentul să spunem că nu pot exista decât trei forme de agregare ale societăţii umane: democraţia, monocraţia şi oligarhia, şi numai două – zicem noi - de dezagregare: anarhia şi alienarea.

            Începând din epoca sumeriană democraţia este concurată, contestată şi eludată de monocraţie. Ba chiar acoperită cu totul, căci pe cea mai mare parte a acestui timp istoric guvernările oligarhice  care, de obicei, înlocuiesc uneori monarhia,sunt rarisime, temporare şi repede personalizate. Dacă democraţia, în principiu, se defineşte prin suveranitatea poporului, monocraţia înseamnă chiar personalizarea puterii. Monocraţia clasică de tip istoric s-a putut – şi se poate – servi popoarelor sub formă de monarhie absolută, tiranie şi dictatură. Dar există şi monocraţii populare ( cezarism empiric, despotism luminat, despotism popular) şi cam tot pe aici pot fi încadrate şi dictaturile militare care, mai totdeauna, sunt pe placul şi pe inima poporului.

            Oligarhia se defineşte ca fiind o formă de guvernământ în care puterea este deţinută de un număr restrâns de persoane (DEX). Acest grup restrâns provine din aristocraţie, plutocraţie, teocraţie, dar şi din partide politice mamut ( quasi)totalitare, partitocraţie. Am spus că ea foloseşte, de la Sumer încoace, drept rezervă utilă şi trecătoare instituţiei monarhiei.

            Însă studiul nostru se doreşte a fi dedicat democraţiei.

 

                                                            Istoria şi democraţia

 

            Deşi civilizaţia statului-oraş, civilizaţia actuală, este, practic, pe toată durata ei, monarhică şi oligarhică, istoricii şi adepţii democraţiei susţin că anumite forme democratice au existat inclusiv în acest period istoric, începând din antichitate. Afirmaţie cu care noi nu suntem de acord, deoarece sesizăm confuzia – voită – pe care aceşti teoreticieni o fac între antichitate şi lumea mai veche decât antichitatea, punct de separaţie care s-a numit Sumer. Lumea antică sumeriană şi post sumeriană nu sunt şi nu pot fi nici măcar parţial sau temporar pătate de democraţie deoarece societatea omenească este  deja sclavagistă, deci iremediabil afectată de morbul inegalităţii. Deşi sună a slogan ridicol, trebuie să facem şi noi afirmaţia că sclavia exclude democraţia.

            Epoca sclavagistă, apoi epoca feudală n-au fost deloc democratice. În schimb, au cunoscut toate formele de monocraţie şi oligarhie, care s-au succedat, concurat, sabotat şi războit, dar s-au şi susţinut reciproc. Piramida socială a fost tot timpul înaltă, iar poporul a stat la baza acesteia. Dacă teoreticienii democraţiei caută rădăcini democratice în state-oraşe antice precum Atena sau Roma noi zicem că se înşeală, sau vor să ne aburească cu nişte iluzii proprii. Ca să nu mai vorbim despre oraşele-state, devenite regate şi imperii, din Asia ( Asiria, Mesopotamia, Babilon, China, India), Egiptul, unde democraţia nu a existat nici măcar în teorie. Democraţia s-a născut recent şi acoperă strict epoca modernă şi contemporană.

            Faptul că în Atena, pe vremea lui Pericle, să zicem, cetăţenii se adunau în Agora pentru a-şi alege conducători, sau a impune anumite legi, nu înseamnă democraţie. Pentru că aceşti cetăţeni respectabili erau, de fapt, aristocraţi şi comandanţi de drept şi de fapt, stăpâni şi negustori de sclavi, o castă redusă numeric. Ei erau cei care vorbeau şi hotărau. În jurul lor se aduna o cantitate de oameni liberi, proprietari şi apţi de a purta arme, care ascultau şi aclamau. Cu toţii, împreună, formau poporul atenian. Dar cu toţii, împreună, nu formau decât o mică parte din populaţia oraşului-stat. Marea masă a locuitorilor Atenei, plebeii, metecii şi sclavii n-aveau ce căuta şi nu intrau în Agora. La fel au stat lucrurile şi în Roma antică, abundentă în plebei, chiar pe vremea când aceasta ( se povesteşte că) era republică.

            Avem totuşi o constantă istorică în ceea ce priveşte aristocraţia şi oligarhia din cele mai vechi timpuri: totdeauna acestea s-au considerat ca fiind sau reprezentând poporul ( societatea, statul). În felul acesta ele se includ, dar au şi fost incluse, în democraţie. Să zicem că mai mult pe drept decât pe nedrept, deoarece aceste caste sunt incluse şi ele în popor, fac parte din acesta. Deci, dacă sunt investite, datorită calităţii lor, să reprezinte şi să conducă „poporul suveran”, nu putem fi decât în deplină legalitate şi legitimitate democratice. Trebuie să ţinem cont de asta atât într-o evaluare retrospectivă a sistemului democratic cât şi în evaluarea democraţiei actuale şi de perspectivă.

 

                                                Religia* (biserica) şi democraţia

 

            O constantă a democraţiei este şi religia (biserica). Dar nu ne referim la teocraţie, parte a sistemului monocratic, ci la religie ca sistem de credinţe, dogme şi legi care uneşte popoarele şi mulţimile în aceiaşi comunitate spirituală şi morală. Pe vremurile cele mai îndepărtate, înainte de Sumer, omul primordial era mult mai religios, credea sincer şi total în zei, iar zeii erau o prezenţă aproape (meta)fizică, deci avem mai multă religie decât biserică. De la Sumer încoace omul civilizat s-a orientat spre un singur Dumnezeu, căruia i-au făcut o mulţime de biserici. Deci avem mai multă biserică decât religie. Am făcut afirmaţia că democraţia primordială se leagă de lumea primordială, iar asta şi din cauza zeilor tutelari, destul de egali şi democraţi în relaţiile dintre ei, dar şi în relaţiile lor directe cu oamenii.

            Nu întâmplător însă monoteismul se leagă intrinsec de monocraţie. Spre deosebire de zei, prezenţi şi vizibili ( Soare, Tunet, Vânt, Foc, Lună, Noapte), Dumnezeu este absent şi invizibil. El se reprezintă şi manifestă pe pământ prin mesageri iluştrii, încarnări dumnezeieşti omeneşti, prin care mulţimile ( se zice că) au sau pot avea acces la Dumnezeu. Dar nu în mod direct, ci prin mijlocirea bisericii. Unşii lui Dumnezeu sunt şi ei absenţi – sunt morţi – dar spiritul lor se presupune că locuieşte în locuinţe trainice, solemne, fastuoase, unde este slujit de preoţi de asemenea solemni şi fastuoşi. Tocmai aceşti preoţi deţin tainele dumnezeirii şi mijlocesc legătura oamenilor (popoare, mulţimi) cu trimişii lui Dumnezeu, cu Dumnezeu însuşi. Vedem deci că avem de-a face cu o ierarhie de fapt omenească. Ca să nu mai vorbim de ierarhia slujitorilor bisericii, a preoţilor şi sacerdoţilor, care e şi mai omenească, adică stufoasă şi înaltă.

            Marile state şi imperii antice  şi feudale s-au întemeiat şi susţinut pe templele şi bisericile lui Buda, Moise, Cristos şi Mahomed, repere spirituale, morale, legislative, culturale şi de orice altă natură ale societăţii. De fapt nu repere sacre, ci porunci, legi şi dogme, cu caracter social, obligatorii şi executive. Ierarhia lui Dumnezeu, virtuală, corespunde cu ierarhia bisericească şi pot fi comparate. Adevărul e că marii întemeietori de religii, stau pe scaune extrem de înalte, alături de Dumnezeu însuşi, poziţie care abjură democraţia. Dar şi ierarhia bisericească, deşi strict pământeană, face acelaşi lucru, exclude orice idee de egalitate şi democraţie. Nu întâmplător, pe toată perioada istorică în care biserica a jucat un rol important sau determinant în societate, nu putem vorbi despre democraţie decât în măsura în care teocraţia, aristocraţia sau oligarhia s-au proclamat a fi „poporul” şi l-au reprezentat (condus) ca atare.

            Adepţii lui Dumnezeu, credincioşii, susţin totuşi că societatea religioasă este democratică, ba chiar nu poate exista democraţie fără religie. Ceea ce şi noi spunem, dar fără să confundăm religia cu biserica. Am vorbit despre democraţia primordială, extrem de religioasă, dar dinainte de apariţia unşilor, bisericilor şi preoţilor. Cât despre democraţia promovată şi practicată de biserică, aceasta se poate rezuma la parabola „turma şi păstorul”. Dar Dumnezeu nu are numai amici, ci şi duşmani inveteraţi, atei necredincioşi. Paradoxal, dar aceştia afirmă existenţa democraţiei tocmai în funcţie de negarea lui Dumnezeu, de rejetare a tuturor instituţiilor sale, bisericile şi clerul aferente.

            Şi mai paradoxal, pe această cale, a ateismului, s-a ajuns la proclamarea unei societăţi democratice considerate a fi cea mai apropiată de definirea şi definiţia ei corectă şi modernă. Este vorba despre comunism. Comunismul ateu se consideră însuşi şi este considerat şi de alţii ca fiind o societate fără clase sociale, fără inegalităţi stridente, fără ierarhie, în care puterea politică şi toate puterile aparţin poporului suveran. În schimb, comunismul apare şi se dezvoltă din creştinism, care ştim că este fundamentalist şi funciar religios, ca o formă de erodare şi dezagregare a acestuia. Iar creștinismul știm că este o copie (plagiat) a iudaismului, poate chiar o caricatură. Refăcând aceste legături religioase vechi și străvechi ajungem să ne îndoim că există vreun sistem social și politic eminamente ateu, iar comunismul nu este așa ceva. Dar despre asta ne vom aminti când vom vorbi despre democrația socialistă și comunistă a mulțimilor orizontale.

            Iată de ce este destul de greu să vorbim despre democraţie. În nici un caz nu trebuie să ne luăm după definiţia pe care lingviştii au dat-o în DEX.

 

                                                Poporul suveran, reperul şi modelul democraţiei

 

            Nici astăzi lucrurile nu stau astfel. „Poporul suveran” este acelaşi dintotdeauna, însă mult mai dens şi mai numeros. Dacă dăm definiţia poporului ca la carte aflăm despre o „ formă istorică de comuniune umană, superioară tribului şi anterioară naţiunii, ai căror membrii locuiesc pe acelaşi teritoriu, vorbesc aceiaşi limbă şi au aceiaşi tradiţie culturală”.  Dar dacă gândim poporul cu mintea noastră, putem vorbi despre o mulţime acoperitoare şi acaparatoare de geografie fizică şi economică, pe cât se poate de periculoasă şi distrugătoare pentru toate celelalte vieţuitoare, pentru mediul ambiant, cât şi pentru ea însăşi. Nu-i pasă decât să trăiască mult şi bine, adică să mănânce până la saţ, să ducă o viaţă confortabilă şi să (ab)uzeze cât mai multe bunuri şi lucruri. Şi, mai ales, să se prăsească cu spor. Nu înţelegem de ce şi cum poporul este „superior” tribului altfel decât, probabil, numeric şi cu pretenţii de consum şi confort mai mari.

            În schimb suntem dispuşi să înţelegem că poporul este „anterior” naţiunii, mod politicos prin care autorii definiţiei au evitat să-i spună, pe şleau, „inferior”. Căci ceea ce este „anterior” este mai puţin evoluat, deci inferior. Naţiunea se defineşte a fi o „ comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, pe baza comunităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţile specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi sorţii comune”. Am luat această definiţie tot din DEX, un dicţionar totuşi mediocru, elaborat sub un regim comunist. S-ar pune o întrebare: principiul de bază al democraţiei este poporul suveran sau naţiunea suverană?

            Se ştie că sunt puţine popoarele care etnic, istoriceşte vorbind, s-au putut proclama naţiune şi constitui stat naţional. La fel de bine se ştie că naţiunile, în procesul lor de constituire şi partajare teritorială, au surclasat popoarele, le-au agresat şi comasat, aducându-le la un numitor comun proclamat naţional. În acest fel popoarele şi-au pierdut nu numai „suveranitatea”, dar şi alte caracteristici mai importante, cum ar fi limba, libertatea, tradiţiile, specificul propriu, desigur şi teritoriul originar. Faptul că definirea naţiunii se leagă de suveranitatea poporului şi nu a sa însăşi se explică prin situaţia că, din punct de vedere istoric, democraţia este anterioară naţiunii. Mai mult decât atât, însăşi democraţia ( ca principiu) contribuie la teoretizarea şi apariţia naţiunii şi statelor naţionale. Se subînţelege însă că (şi) naţiunea suverană constituie principiul fundamental al societăţii democratice.

            Având oarece rezerve asupra suveranităţii poporului, dizolvat în naţiune, aveam aceleaşi rezerve asupra suveranităţii naţiunii, dizolvată în populaţie. O mulţime din ce în ce mai imensă. Această mulţime se depune la oraş, formând adevărate megapolisuri, creeându-şi un habitat artificial bazat pe tehnologie, maşini şi utilităţi moderne. Din punct de vedere tehnologic această mulţime este dependentă de tehnologie şi maşini până la sclavagism, căci nu poate trăi în afara lor. Din punct de vedere mintal, ideologic şi politic, este orientată şi asumată de democraţie.

            De la bun început constatăm că definiţia din Dicţionar a democraţiei este (în principiu) falsă căci nici poporul, nici naţiunea, nu sunt şi nu pot fi (în principiu) suverane. Rămâne să evaluăm cât de „suverană” este populaţia, mulţimea revărsată şi în creştere, şi cum aceasta se poate organiza şi conduce prin sine însuşi în mod democratic.

            Din punct de vedere retrospectiv istoric înţelegem de ce, începând de la civilizaţia sumeriană, poporul devenit numeros, aglomerat la oraş, a fost condus autoritar şi ierarhic. Nevoia de ordine, de disciplină, de muncă, de apărare, a impus statul autoritar, monarhic, puternic şi punitiv. Societatea omenească pare a se organiza armonios ierarhic după modelul natural al altor societăţi muncitoare şi producătoare, deşi acestea sunt naturi inferioare, gâze mărunte. Ne referim la furnici şi albine, care sunt un model perfect de organizare socială, ba chiar de democraţie.

            Va trebui să înţelegem şi cum poporul devenit prea numeros, devenit naţiune, iar naţiunea revărsându-se şi dezagregându-se,  mai pot fi conduse în mod ordonat şi disciplinat, ierarhic şi autoritar. Se presupune, se teoretizează, că societatea omenească a fost şi este în evoluţie, dar se poate presupune că, după ce depăşeşte un anumit stadiu, ea poate involua şi degenera. Cât despre om, se poate spune – noi spunem asta – că nu a evoluat, nu poate evolua şi nu evoluează decât mecanic şi tehnologic. Ca specimen, fizic şi biologic, el rămâne perpetuu acelaşi, cel originar. Dar, urmare a abilităţilor şi inteligenţei sale de a specula natura şi planeta, adaptarea sa la tehnologie, apoi dependenţa de acesta, au condus la pierderea celor mai multe dintre calităţilor sale fizice şi biologice naturale. Omul a devenit o fiinţă puternic şi ireversibil denaturată.

 

                                                Republica şi monarhia repere democratice*

 

            Fiindcă dădurăm exemplul furnicilor şi albinelor ceva mai sus, gâze superbe. Dacă vorbim despre republică, ne gândim la furnici, iar dacă vorbim despre monarhie, ne gândim la albine. Cu aspectul că niciodată omul nu s-a ridicat sau se va ridica la nivelul social al acestora, iar relaţiile umane vor fi atât bine structurate.

            În timp ce monarhia de stup este un antidot al democraţiei, republica  de muşuroi este (re)mediul ei preferat. Totuşi cele două sisteme sunt partenere, merg mână în mână, iar prin istorie, împreună. Când dispare republica, dispare şi democraţia, iar când apare democraţia, apare şi republica. Popoarele suverane sau doritoare de suveranitate, când se revoluţionează, de regulă cer sau impun republica, ca o garanţie a democraţiei populare sau sociale. Rădăcinile democraţiei sunt căutate şi găsite de mulţi istorici în aşa zisele oraşe-state antice Atena şi Roma când, pe perioade scurte, acestea s-au proclamat republici. Nişte republici deloc perfecte, fiind nişte republici sclavagiste dar, din lipsă de alt trecut istoric, e bun şi acesta.

            Cinstit vorbind, aşa cum o facem noi, istoria democraţiei nu se leagă decât de trecutul cel mai îndepărtat al omenirii, mult înainte de Sumer, când nu existau nici măcar popoare. Iar la fel de cinstit vorbind, e greu de înţeles de ce popoarele suverane ( sau mulţimile) sunt atât de dornice de a trăi în republică, pe când în monarhie se simt nenorocite şi periclitate. În realitate extracţia şi  calitatea conducătorilor republicii sunt de nivel mai scăzut, sau chiar ignobili cu totul, ei detestând şi distrugând aristocraţia şi nobilimea. În acelaşi timp legile republicii, făcute de plebe şi pentru plebe, sunt mai dure şi mai greu de suportat chiar de plebea însăşi, fiind în acelaşi timp şi mai punitive.

            De fapt republica, ( „formă de guvernământ în care organele supreme ale puterii de stat sunt alese pe un timp determinat” (DEX) este o formă foarte debilă a democraţiei. În sensul că organele puterii de stat, chiar alese, sunt aristocratice, oligarhice, plutocratice, aşa cum s-a întâmplat în antichitate sau evul mediu; sau au devenit astfel, în epoca modernă; sau nomenclatură în zilele noastre. Nucleul din care poporul (naţiunea, mulţimea) îşi aleg în mod democratic conducătorii a fost dintotdeauna restrâns şi de o calitate mai mult decât îndoielnică. De regulă aleşii poporului, chiar din straturile cele mai de jos, în scurt timp parvin, se îmbogăţesc, se „înnobilează”, iar urmaşii lor vor avea un nume, un statut şi o funcţie socială deja de moştenire. Din punctul nostru de vedere, prin comparaţie, aristocraţia mereu proaspătă şi grobiană a unei republici e mult sub nivelul unei aristocraţii autentice dintr-un stat monarhic care, cel puţin, are patină istorică. Este ştiut că o clasă aristocratică adevărată se formează în timp, iar nivelul ei de educaţie şi felul de a fi sunt speciale. De asemenea se ştie ( se admite) că această clasă este născută şi educată pentru a conduce. Conducătorii de popoare şi destine omeneşti trebuie – sau ar trebui - să fie nobili şi aristocraţi de tradiţie, deci de sânge. Există şi nobleţe, şi aristocraţie , de altă factură, comportamentală, intelectuală, morală, civică, dar acestea se reprezintă, de regulă, în mod individual, aleatoriu şi surprinzător. Teoretic a fi nobil şi aristocrat înseamnă a avea simţul şi cultul dreptăţii, demnităţii şi onoarei, dar şi o ţinută impecabilă. E adevărat că aceste trăsături se pot însuşi – teoretic – inclusiv la şcoală, se pot „învăţa” de către orice plebeu, dar diferenţa e enormă şi irecuperabilă în comparaţie cu cele înnăscute şi tradiţionale.

            De regulă, aristocraţia şi nobleţea emanate de plebe şi recunoscute de aceasta nu au decât două calităţi intrinseci supreme care impun: bogăţia şi puterea. Dar ambele obţinute fie după vreo revoluţie glorioasă, fie prin democraţie, prin alegeri democratice. De remarcat că plebea apreciază şi respectă infinit mai mult simţul banului şi puterii decât demnitatea şi onoarea, ca să nu mai vorbim despre ţinută (verticalitate). Dacă vorbim despre democraţie, ceea ce o să facem în continuare, o să vorbim poate mai mult despre republică.

            Despre monarhie mai puţin, în sensul că este considerată mai puţin democratică. Este, din punct de vedere al clasificării, o monocraţie. Are o ierarhie socială consacrată, cu conţinut specific considerat antidemocratic: aristocraţie, plutocraţie, teocraţie, straturi care nu se intersectează cu poporul, deci nepopulare sau impopulare. Aparţine trecutului istoric depăşit şi rigid, deci supravieţuieşte numai prin adaptare la progresul şi evoluţia societăţii, fără să fie aptă pentru o evoluţie proprie. O evoluţie proprie ar însemna, de fapt, abolirea monarhiei.

            Este situaţia monarhiei şi monarhiilor actuale, câte mai sunt, în Europa şi în lume. În pragul descompunerii dar, mai ales, în culmea ridicolului. Paradoxal însă, din punct de vedere al calităţii sistemului democratic, aceste monarhii au atins cote înalte, care depăşesc orice republică. Nicăieri poporul suveran sau naţiunea nu sunt atât de respectate, bine hrănite şi întreţinute, bine cultivate şi distrate, mai libere şi neatârnate decât în monarhiile constituţionale.

            Dar, pentru a atinge aceste performanţe, monarhiile tradiţionale au trebuit să facă şi fac concesii inadmisibile tocmai în ceea ce priveşte calităţile lor supreme: demnitatea, onoarea, ţinuta. O să vedem în viitor despre ce e vorba.

 

                                                           

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cap. II  REPERE ISTORICE ALE DEMOCRAȚIEI DIN SECOLUL XIX

 

Democrația burgheză și obiectivele ei. Democrația clasică originară. Liberalismul burghez. Morala burgheză. Situația demografică*

 

           

Am vorbit, în paginile anterioare, banalităţi, am definit câteva noţiuni etc. E greu să vorbeşti, mai ales să scrii despre democraţie, fără să faci politică ( bla-bla-bla). Noi n-am dori asta, ci doar să înţelegem fenomenul. Nu ne-am dori nici ca alţii, (eventul) citindu-ne, să se ia după noi, să-l înţeleagă în acelaşi fel. Ci mai bine ca noi, sau mai complet.

            Fenomenul democraţiei se leagă, din punctul nostru de vedere, de timpul istoric, de economia politică, de progresul tehnologic şi demografia populaţiei. În special de ultimele două, (a)saltul tehnologic şi creşterea populaţiei, ceea ce reduce epoca democraţiei la epoca industrială şi, ca atare, numai la secolele XIX şi XX. Aceasta este şi perioada noastră de studiu. Pe acest (răs)timp istoric reapare şi se desfăşoară fantasma şi idealul democraţiei în toată splendoarea ei, dar şi cu inerentele abisuri. Democraţia fiind, desigur, o unealtă şi o armă politică, la discreţia clasei politice, a politicienilor, a guvernelor şi statelor lumii. O să încercăm să urmărim, eventual cronologic, diferite prototipuri şi etape democratice din ultimele două sute de ani.

            Secolul XIX este, indiscutabil, secolul deplin al democraţiei burgheze clasice.  Deci vom începe cu acest prototip de democraţie.

 

                                                Democraţia burgheză şi obiectivele ei

           

            (Re)aparţia democraţiei în sistemul de valori şi norme politice, sociale, dar şi morale în Europa, se leagă strict de clasa socială a burgheziei şi data când s-a copt – răscopt aceasta. Nu de capitalism, pentru că burghezia este numai unul dintre copiii capitalismului funciar, acesta mai are şi alţii, la fel de năbădăioşi. Multe secole, după ce capitalul şi capitalismul au distrus evul mediu, au convieţuit cu monarhia, adaptându-se unul la celălalt, desigur pe baza capitalului. În timp ce capitalul a găsit o bună protecţie în monarhie, în care a şi investit, instituţia monarhică a corespuns şi ea printr-o dragoste adevărată şi proclamată pentru capitalism. Pentru monarhie sistemul capitalist părea a fi unul ideal.

            Ruptura au făcut-o burghezii, adică „poporul”. Prin secolul XVIII, mai către sfârşit, s-au afirmat aceşti orăşeni, căci astfel pot fi denumiţi după numele lor. (Burghezie: „ locuitorii de la oraşe; târgoveţii, populaţia oraşelor, orăşenime”; clasă socială urbană deţinătoare de capital care îşi desfăşoară activitatea în sectorul industrial, comercial, bancar” (DEX). Burghezia şi-a revendicat un rol primordial în viaţa politică şi socială a statului ( regatului, imperiului) după ce a căpătat un rol primordial în viaţa economică şi în manipularea finanţelor. Nearistocratică, pentru început adversarul implacabil al acesteia a fost aristocraţia, nobilimea de sânge, slujitorii şi instituţiile monarhiei, monarhia însăşi. Pentru a-şi atinge obiectivele, burghezia şi-a creat o ideologie proprie, teze şi concepte novatoare (progresiste) precum şi oamenii capabili să le susţină şi impună, intelectuali şi funcţionari la fel de progresişti. Sumar, burghezia şi avocaţii săi s-au proclamat a fi „poporul”, astfel că revendicările acestora au fost pentru „popor”. Nu s-a ţinut cont şi nu se ţine nici astăzi (retrospectiv istoric) că, de fapt, între burghezie şi populus erau distanţe şi diferenţe insurmontabile. În schimb burghezia a ştiut să atragă şi să manipuleze în activităţile ei revoluţionare, demolatoare şi distrugătoare, antiaristocratice şi antimonarhice, chiar acest popor - populus.

            Revendicările teoretice cele mai importante ale burgheziei au fost democraţia, naţiunea şi republica.  Acestea au fost iniţial teoretizate, apoi proclamate şi impuse în mod revoluţionar către sfârşitul secolului XVIII, luând ca reper anul 1789, an fatalist pentru monarhia şi monarhii Franţei, pentru toată aristocraţia şi nobilimea Europei. Dar an glorios şi de mare viitor pentru burghezie, pentru democraţie şi republică. Dualismul precum şi confruntările dintre cele două părţi au urmat şi continuat pe tot parcursul secolelor următoare, XIX şi XX, când au avut loc alte revoluţii şi războaie  sângeroase şi distrugătoare, totul culminând cu cele două războaie mondiale dintre anii 1914 – 1945. Pe acest parcurs putem spune că revendicările fundamentale ale burgheziei, democraţia, republica şi naţiunea au triumfat şi s-au impus definitiv, nu numai în Europa, ci pe întreaga planetă. E drept că, fiind un parcurs atât de lung, înseşi aceste deziderate revoluţionare, progresiste şi populare, au suferit modificări consistente, fiind adaptate, evaluate şi reevaluate după fiecare revoluţie sau război. Totuşi, e destul de limpede, se poate spune că la sfârşitul celui de-al doilea război mondial democraţia, naţiunea şi republica s-au confirmat pe deplin, au triumfat, iar tezele revoluţiei burgheze au fost, de asemenea, confirmate.

            Ar mai fi de spus că pe acest prim traseu al democraţiei societăţii omeneşti s-a fost distrus şi s-a pierdut „poporul suveran”. Acest popor şi naţiunea „suverane” au suferit modificări demografice radicale, în sensul că s-au prăsit şi au propăşit în modul cel mai progresist cu putinţă, umflându-se şi revărsându-se în mod neprecupeţit. Asta ca urmare a dezvoltării rapide a tehnologiei şi mecanicii, în contextul în care industria a devenit ramura cea mai importantă, decisivă, a economiei, iar maşinile au acaparat planeta. Între o populaţie uriaşă şi o industrie uriaşă există un raport de complementaritate, ambele susţinându-se şi stimulându-se reciproc

            Poporul a fost înghiţit de naţiune, astfel că de la sfârşitul celor două războaie mondiale avem de-a face cu o Societate a naţiunilor, apoi cu o organizaţie a aceloraşi naţiuni, dar unite (ONU). Aceste naţiuni unite se găsesc partajate, teritorial, în circa 200 ( două sute) de state, număr obligatoriu egal între state şi naţiuni. Deci cele circa 200 de naţiuni au asimilat şi substituit pe acest parcurs istoric cele câteva mii de popoare de pe întreaga planetă ( se presupune că ar fi fost mai mult de 5.000). Acest proces de asimilare şi substituire fiind considerat un factor de progres şi civilizaţie, de consolidare a democraţiei societăţii omeneşti. Naţiunea a devenit pilonul fundamental în triada din care mai fac parte democraţia şi republica. Corect va trebui şi trebuie să definim democraţia exclusiv în funcţie de suveranitatea naţiunii, suveranitatea poporului fiind doar o rămăşiţă istorică.

            Noi să ţinem cont de această democraţie burgheză originară, care e Mama-Mare a tuturor democraţiilor mai mari sau mai mici care s-au succedat de pe la 1789 încoace. Cu considerentul că istoricii democraţiei îi atribuie acesteia rădăcini mai vechi, care merg până la 1215, iar de acolo, cu multă bunăvoinţă, până la Atena lui Solon şi Pericle.

 

                                                Democraţia burgheză  clasică originară

 

            Democraţia burgheză originară este şi cea autentică, aşa zis clasică. Ea se bazează, din punct de vedere teoretic, pe un set de idei, concepte şi teze politice care exprimă viziunea acestei clase sociale asupra lumii şi societăţii şi-i deservesc interesele majore. Să nu uităm că această burghezie se afirmă şi impune în momentul în care ea deţine deja puterea economică, industria, comerţul, deci capitalismul se află în (pe) mâinile ei. În schimb băncile, susţinem noi, adică puterea financiară, quintesenţa capitalului şi capitalismului, au rămas în mâinile evreilor. Care n-au fost niciodată parte a burgheziei, dar s-au revendicat ca parte a democraţiei.

            Despre trăsăturile clasice ale democraţiei burgheze e uşor să obţinem informaţii, ele sunt la îndemână. De asemenea se învaţă la şcoală, în manuale de istorie, economie, sociologie, chiar filozofie etc. La baza societăţii pe care se constituie burghezia stă naţiunea (burgheză). Se ştie că lozinca revoluţionară cu care a ieşit pe baricade a fost „ libertate, egalitate, fraternitate”. Prin aceste concepte burghezia a revendicat un rol pentru sine între celelalte stări consacrate ale societăţii – aristocraţie, cler, monarhie – şi astfel trebuie înţelese ele. Iniţial burghezia s-a revendicat parte a naţiunii, a cerut libertate şi egalitate cu stările privilegiate, deci fraternitate. Acestea au fost limitele democraţiei originare burgheze.

            Desigur că poporul, „populus”, a fost exclus din această democraţie. Proletarii, săracii, toate categoriile sociale defavorizate, handicapate sau rău famate, imigranţii, femeile. Care, şi la acea vreme, erau numeric drastic majoritare, adică alcătuiau chiar poporul. Iniţial nici republica nu s-a impus ca o realizare a democraţiei burgheze.

            Democraţia burgheză originară, consolidată şi devenită, pe parcurs, clasică, a impus împărţirea puterilor în stat astfel ca ea să acceadă la puterea politică, să participe la guvernare. Dincolo de principii, dezvoltarea societăţii înseamnă dezvoltarea economiei, astfel că rolul şi importanţa burgheziei, asociat cu alte categorii sociale lucrătoare ( intelectuali, funcţionari, meseriaşi, liber profesionişti) a crescut în aparatul de stat până când acesta a devenit burghezo-democrat. Adică burghezia a devenit prima şi cea mai importantă clasă politică a statului capitalist. Burghezia însăşi a evoluat astfel încât marea burghezie a devenit aristocratică, înnobilându-se şi căpătând (sau cerând) acelaşi statut de nobleţe ca al vechii aristocraţii. Pe acest parcurs istoric burghezia a coabitat perfect cu monarhia şi au colaborat, monarhia contribuind la înnobilarea clasei burgheze, iar burghezia la îmbogăţirea infrastructurii monarhice şi monarhului. Deci una dintre cerinţele plebee ale democraţiei, republica, a devenit caducă.

            Aşadar democraţia burgheză originară, clasică, este (totuşi) aristocratică, monarhică şi naţională (naţionalistă). Ce o separă şi o diferă de monocraţie este o mai strictă separare a puterilor în stat, o limitare severă a puterilor monarhului şi autocraţiei, de asemenea o cenzurare şi o limitare a puterilor statului însuşi în favoarea drepturilor omului şi cetăţeanului indiferent de starea sa. Aceste drepturi sunt o mare descoperire istorică pentru că, până la această epocă, a fi om şi cetăţean respectat însemna a fi nobil şi a aparţine aristocraţiei. De acum înainte înseamnă şi a fi burghez cumsecade, adică  posibil parvenit din popor. De acum înainte, prin această stare de egalitate proclamată şi legiferată, fie s-au ridicat poporanii la nivel aristocratic, fiind trataţi boiereşte, fie au decăzut nobilii, care au fost trataţi ca nişte poporani de rând. De altfel una dintre caracteristicile de bază ale democraţiei este egalitatea proclamată a oamenilor, în sensul că aceştia se nasc egali şi astfel trebuie să beneficieze de anumite drepturi egale la viaţă, educaţie, în faţa legii, accesul în funcţii publice etc. Deoarece egalitatea oamenilor este o himeră, este de remarcat totuşi că democraţia burgheză, originară şi clasică (cum o denumim noi) face un efort lăudabil mai curând de a ridica starea de jos (omul şi cetăţeanul) la un nivel mai înalt (nobil), decât a dărâma clasa superpusă, aristocraţia, la nivelul cel mai de jos. Modelul fiind burghezia însăşi care, cerând egalitate cu clasele superioare ierarhic social, viza considerarea ei la acest nivel, nu degradarea neapărată a acestora. Idealul egalitarist al burgheziei era de a deveni ea însăşi o clasă aristocratică, coroborat cu actul de a coborî aristocraţia la nivel şi rang burghez. Democraţia burgheză originară şi clasică a fost, în felul ei, o democraţie idealistă.

           

                                                Liberalismul burghez

 

            O altă trăsătură caracteristică democraţiei, în afară de idealul egalitarist, este liberalismul.  Libertatea este (pro) clamată chiar înaintea noţiunii de egalitate: libertate, egalitate, fraternitate. Monocraţia, sub aspectul clasic consacrat de monarhie, cu structuri rigide, cu o ierarhie strictă, cu o clasă conducătoare fixă, inamovibilă, a fost dintotdeauna antonimul libertăţii. În special pe plan politic, religios şi social dar, în realitate, din toate punctele de vedere. Existau cenzuri şi oprelişti, credinţe şi tradiţii tabu, care se reflectau în legi şi norme stricte şi obligatorii. Relaţiile dintre oameni erau, de asemenea, stricte şi ierarhice. Societatea era piramidală, iar libertatea de mişcare de la vârf la bază dar, mai ales, invers, nu era imposibilă, dar se producea rarisim. Unde te năşteai, acolo mureai. Această stare implacabilă nu-l deranja pe populus, dar pe burghez da. Iată de unde această necesitate absolută şi primordială a ideii de libertate. Este vorba despre o eliberare socială, dar în extenso pe toate planurile, căci libertatea nu poate fi indefinită: dacă nu există, nu există, dar dacă există se manifestă plenar.

            Pe plan politic libertatea se exprimă prin liberalism, iniţial partidul şi toate partidele burgheziei fiind liberale. Aceste partide exprimă şi servesc tezele, interesele şi edificiul democraţiei burgheze, care apar şi se consolidează pe tot parcursul secolelor XIX şi XX.  Unde subiectul este poporul, în sensul burghez al cuvântului, partea cea mai bună şi indispensabilă fiind burghezia însăşi. Partizanii şi partidele liberale distrug statul autocrat, în sensul că îi limitează drastic puterile, competenţele şi atribuţiile. Pe primul plan sunt puse libertăţile individului, care au prioritate în raport cu legile statului. Statul este obligat să respecte toate libertăţile individuale, în timp ce individul poate înţelege libertatea ca lipsa oricăror obligaţiuni sau oprelişti. Până la urmă dreptul de a sfida sau încălca legea s-a numit, la un moment dat, libertate. E drept, asta s-a întâmplat mai târziu, când democraţia burgheză s-a diluat şi s-a dizolvat în alte structuri democratice.

            Democraţia burgheză clasică impune parlamentarismul ca sistem politic definitiv. Parlamentul nu este o creaţie a burgheziei, el fiind o agora modernă. De asemenea, parlamentul originar modern aparţine monarhiei şi este aristocratic. Ceea ce face util burghezia este că parvine în acest parlament, apoi îl reformează în scopul ideilor şi intereselor sale politice. Adică îl democratizează. Treptat, parlamentul va deveni din ce în ce mai puţin aristocratic, îşi va pierde toate trăsăturile de nobleţe, în schimb va deveni din ce în ce mai burghez şi mai plebeu. Monarhul va deveni constituţional, adică dependent de Parlament. El va rămâne aristocrat, dar va deveni element consultativ, mai mult decorativ. Asta în situaţia fericită pentru el în care statul va fi un stat burghez democrat constituţional şi nu va deveni republică.

            Într-o democraţie burgheză clasică puterile în stat sunt împărţite într-u model care va deveni şi el clasic şi indispensabil pentru orice fel de democraţie. Sunt cele trei puteri distincte, dar unitare în scopul lor: legislativă, executivă şi judecătorească. Toate slujesc democraţia, iar statul croit astfel s-a fost numit stat de drept. La rândul lor, trebuie subînţeles mereu acest lucru, atât democraţia cât şi statul de drept, sunt, teoretic, în serviciul poporului, ulterior naţiunii.

            Mai trebuie înţeles că nici democraţia, nici statul de drept, nu au fost, nu sunt şi nu pot fi suverane, acest principiu aparţinând exclusiv poporului, ulterior naţiunii.

            Alte caracteristici importante ale unei democraţii clasice burgheze se referă la religie, educaţie, cultură, minorităţile etnice. Pe primul plan se află proclamarea, constituirea şi afirmarea naţiunii, căci burghezia apare şi se revendică însăşi ca fiind naţională. În ceea ce priveşte statul naţional burghez şi democrat el apare şi se afirmă ca stat agresiv, extensiv şi imperialist. El reflectă şi deserveşte, în primul rând, interesele economice ale burgheziei naţionale, dar şi regimul politic democrat şi progresist, iniţial în competiţie acerbă şi stare de război cu regimul monarhic şi bigot. În general statele naţionale apărute în a doua jumătate a secolului XIX moştenesc teritoriile regatelor şi imperiilor existente la acea dată, dar schimbându-le substanţial structura internă, instituţiile şi ierarhia ( socială şi politică) prin democratizare. Sunt de remarcat chiar agresivitatea şi beligeranţa burgheziei naţionale şi sistemului ei democrat, raportat la casta aristocratică, considerată războinică şi la monarhie sau imperiu, de asemenea considerate a fi cauza războaielor. Abia după ce burghezia naţională a cucerit, în mod democratic, puterea politică în marile state europene, omenirea a putut să vadă războaie adevărate, nimicitoare şi de exterminare, extinse la nivel mondial.

            În ceea ce priveşte religia şi biserica democraţia burgheză clasică o scaldă, evită această problemă. În ceea ce priveşte religia e limpede, clasa burgheziei, în ansamblul ei este nereligioasă. Chiar şi aristocraţia burgheză. Nu crede în Dumnezeu, cu atât mai puţin în profeţi, în biserică. E o clasă politică intelectuală, cultă, intens şcolită, adepta ştiinţei şi tehnologiei, iar din rândurile ei fac parte imensa şi cea mai valoroasă parte a intelectualilor, scriitorilor, artiştilor, savanţilor şi gânditorilor. Religia este nesemnificativă pentru aceştia dar, mai ales, biserica. Iar preoţii şi clerul sunt nişte relicve istorice, nişte retardaţi mintal. Cu toţii stau în calea progresului şi civilizaţiei moderne, intempestive şi inevitabile.

            Totuşi democraţia burgheză clasică nu suprimă nici religia, nici biserica. Am spus că o scaldă, coabitează şi colaborează cu acestea. Aşa cum procedează şi cu monarhia. E un indiciu că această democraţie este, totuşi, autentică, manifestă toleranţă şi respect chiar pentru opinii şi organizaţii aparent incompatibile. Sau respectă „populus” care, la bază, este majoritar religios şi bisericos. Sau mai puţin cult, mai puţin educat. Este unul dintre motivele care face din societatea burgheză, ca promotor al democraţiei, un important factor de şcolarizare, educare şi cultivare a stărilor de jos, a poporului. Este eradicat analfabetismul, iar şcoala devine unul dintre criteriile de evaluare şi promovare  în profesie, în ierarhie şi în societate.

            Teoretic, democraţia burgheză clasică asigură şi protecţia minorităţilor de tot felul în faţa „majorităţilor”. Aceste minorităţi pot fi nesemnificative, dar asta nu înseamnă că nu au dreptul la existenţă şi la viaţă proprie. Problema se pune mai ales în contextul afirmării şi consolidării naţiunii burghezo-democrate, în dauna şi pe spesele popoarelor şi minorităţilor etnice. Naţiunea înglobează toate aceste popoare şi minorităţi, sau cât poate dintre ele, într-un stat teritoriu naţional, astfel că acestea sunt în pericol să-şi piardă caracteristicile proprii: limba, obiceiurile, cultura, religia etc. Toate acestea se vor dilua şi vor dispare în naţiune care, de regulă, se formează pe un popor pivot majoritar. Respectul minorităţilor etnice, religioase şi de altă natură ţine atât de statutul democraţiei în sine, cât şi de liberalismul şi individualismul societăţii burghezo democratice în general. Dar o cauză importantă o reprezintă minoritatea evreimii care, extinsă la nivel mondial, în toate statele naţionale a apărut ca o minoritate. Ori, evreii sunt, încă din antichitate, cămătarii şi bancherii lumii, iar burghezia a apărut şi s-a afirmat în dependenţa şi în serviciul băncilor şi bancherilor. Era firesc ca statul de drept democrat burghez să impună şi să garanteze toate drepturile şi libertăţile acestei minorităţi, iar pe lângă ea, în cadrul aceloraşi legi, şi pe ale altora, e drept mai nesemnificative şi mai puţin garantate.

            N-am menţionat, pentru că e absolut inutil pentru orice cititor, poziţia burgheziei clasice faţă de proprietate. Se pare că aceasta a definit proprietatea ca fiind „sfântă şi inviolabilă”. Şi e firesc, deoarece clasa burgheziei este o clasă de proprietari, de toate mărimile şi categoriile. Iar democraţia burgheză se bazează pe această sumă cumulată de proprietari, care sunt electori şi electorat şi, ca atare, asigură şi garantează funcţionarea sistemului democrat şi statului de drept.

            Cam aceste a ar fi, în mare, caracteristicile democraţiei burgheze clasice originare.

 

                                                Morala burgheză

 

            Nu putem să scriem, nici să concepem măcar, acest studiu despre democraţie, dacă nu vom lua în calcul şi componenta morală a societăţii omeneşti în evoluţia şi sănătatea ei. Aşa cum este ea, fie conservatoare, fie revoluţionară. Ca noi înşine să avem un etalon sigur, iar cititorul să fie mai dumirit, trebuie să definim morala cât mai sumar şi exact, adică tocmai cum scrie la carte, în DEX: „ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege; comportare (lăudabilă); moravuri”. Asta este definiţia moralei. Trebuie să avem o oarecare disponibilitate culturală şi o viziune istorică pentru a urmări, cât de cât, conduita morală a omului şi societăţii omeneşti de-a lungul veacurilor, începând din epoca primitivă până, iată, în societatea burgheză.

            Fără a fi sinonime sau măcar siameze, morala şi religia sunt complementare, astfel că morala este parte a religiei ( se poate spune şi invers). Omul moral este religios, fără a fi neapărat spiritual, pe când omul religios este moral şi spiritual. Sunt diferenţe care contează, însă nu atât de mult încât să deranjeze. Trebuie spus că nu religia a influenţat sau impus normele morale în societate, ci biserica sau, şi mai bine zis, preoţii. Ei au fost, de-a lungul veacurilor, păzitorii bunelor moravuri omeneşti în societate şi extirpării celor rele şi dăunătoare. Şi, trebuie să subliniem acest lucru, în funcţie de posibilităţi şi resurse, şi-au făcut bine treaba.

            În societatea feudală, nobiliară şi ţărănească, ordinea morală era legitimată chiar de „fiul” lui Dumnezeu, astfel că biserica acestuia era total implicată. Normele morale erau religioase, deci considerate sacre şi respectate ca atare. Tot la fel, nerespectarea lor era considerată profanare, sacrilegiu, deci sancţionate legal, cu multă asprime. Putem spune, cu respect, că în Evul Mediu, societatea omenească era morală. Fără a exagera căci moravurile omului au fost dintotdeauna „uşoare”, adică au ieşit la suprafaţă, şi nici nobilii, nici ţăranii, nici chiar preoţii, n-au fost cine ştie ce asceţi (sfinţi). Facem însă o comparaţie cu ceea ce a urmat.

            Revoluţia burgheză democratică a contestat, printre alte racile feudale, şi biserica, pe care a scos-o din prerogativele sale. Burghezia, fiind însă reacţionară de felul ei, nu a distrus instituţia bisericii, ci a conservat-o, făcând-o compatibilă cu propriile norme şi teze sociale. Adică a procedat la fel ca în cazul aristocraţiei nobiliare, conservate şi integrate în noul tip de societate. Noua clasă burgheză şi-a însuşit atât normele de conduită şi ţinută date de aristocraţie, cât şi normele de conduită propovăduite de biserică. Nu greşim dacă spunem că morala burgheză este cel puţin bisericoasă, dacă nu religioasă. Asta în ciuda faptului că cea mai luminată şi revoluţionară parte a intelectualilor burghezi au agresat continuu biserica şi au cerut secularizarea, distrugerea acesteia ca instituţie.

            Spre deosebire de Evul Mediu, acum, în societatea burgheză, normele morale religioase nu mai sunt obligatorii, ci voluntare şi chiar aleatorii. Contestatarii bisericii şi religiei, revoluţionarii şi intelectualii, fireşte că nu respectă aceste norme morale. Cu atât mai mult nu le respectă contestatarii burgheziei ca tip de societate reacţionară, socialiştii, comuniştii şi chiar social democraţii, înşişi liberalii şi radicalii… O mulţime de contestatari şi nonconformişti refuză normele morale creştine ale burgheziei, ba chiar îşi bat joc de ele. În schimb, ce propun ei în loc?

            Nişte moravuri laice şi profane, desigur.

           

            Moravurile laice şi profane sunt omeneşti, sunt lumeşti şi, ca atare, foarte populare. Căci aceasta este adevărata natură a omului, laică şi profană, nicidecum religioasă, nicidecum sacră. O natură religioasă, de inspiraţie divină, propunea pentru om şi societatea sa organizată un set de norme şi legi stricte şi obligatorii, o cenzură severă a felului său de a fi, a vorbi şi a se comporta. Pe de altă parte biserica veghea la fel de strict ca normele morale creştine să fie respectate.

            Dar, pe tot parcursul Evului Mediu feudal şi religios, morala creştină a suferit un proces continuu de uzură şi erodare. În primul rând a contat natura omului, care nu e divină, ci animală de-a dreptul. Apoi au contat aristocraţia şi preoţimea însăşi care, prin privilegiile lor, şi-au permis adesea încălcarea normelor de conduită şi moralitate considerate obligatorii doar pentru „populus”. Astfel morala creştină a ajuns să fie percepută ca o obligaţie de rând, pe când eludarea ei ca un privilegiu de seamă. Paradoxal, dar morala creştină, mai mult chiar decât biserica, a ajuns să fie ţinta revoluţionarilor burghezi şi intelectuali, care priveau distrugerea acestei morale ca o „eliberare”. Colac peste pupăză s-a descoperit şi s-a argumentat ştiinţific, indubitabil şi temeinic, că omul este (parvine din) maimuţă, deci animal sadea, inteligent şi pervers. Iar societatea sa este, desigur, una corespunzătoare. Ce au a face acest om şi această societate cu divinitatea, cu sacralitatea, cu legile considerate dumnezeieşti, s-a discutat filozofic şi s-a considerat că nimic. O societate morală pentru om este una laică şi profană.

            Dar spunem că morala şi moravurile laice şi profane sunt doar omeneşti, nicidecum negative. Ele sunt mai apropiate de natura adevărată a omului, care e animală, nicidecum sacră. A fi laic şi profan nu exclude calitatea morală nici a omului, nici a societăţii sale. De aceea putem spune că, pe ansamblul său, societatea burghezo-democratică a fost una respectuoasă faţă de normele morale, conservatoare sau moderată în prezervarea şi practica lor. Cum şi despre secolul XIX, corespunzător istoric acestei epoci sociale, putem spune că a fost în întregimea sa unul moderat conservator şi liberal, inclusiv din punct de vedere al moralităţii.

 

                                               

Situaţia demografică.

 

            În scopul şi interesul acestei lucrări vom da şi unele informaţii statistice. Deoarece  noi legăm percepţia şi cunoaşterea democraţiei de popor ca principiu. Dar, mai ales, ca număr. Indiferent de calitatea şi denumirea sa ( sclavi, plebe, popor, mase, proletariat, mulţime) poporul a fost totdeauna predominant numeric şi s-a înmulţit cu spor. Asta cu toate că a avut o poziţie incomodă, mereu a stat la baza societăţii, purtând în cârcă piramida ierarhic stăpânitoare şi opresoare.

            Se povesteşte că nobilimea, aristocraţia funciară şi monarhia, ar fi fost foarte drastice şi nedrepte cu poporul, asta pe vremea când poporul era format de ţărani. Ceea ce noi nu credem, şi îndemnăm şi pe alţii să facă la fel. Dacă ar fi fost după poporul cel ţărănos şi relaţiile lui cu boierii nobili şi regele, n-ar fi fost nici o revoluţie burgheză, iar democraţia clasică la fel de burgheză n-ar fi apărut nicicând. Cursul istoriei societăţii a fost revoluţionat şi schimbat de oraşe, orăşenime şi populaţia acumulată aici care a devenit, datorită mulţimii ei, greu de întreţinut, de hrănit şi de stăpânit. Ca atare burgul, oraşul, a fost spart, zidurile înconjurătoare au fost depărtate, iar mulţimea s-a revărsat în afară, către fabricile şi uzinele pe care primii capitalişti avuseseră idei să le ridice şi capitalul necesar aferent. N-am avut ocazia să spunem, dar nici nu era necesar, deoarece orice cititor cunoaşte acest lucru: o dată cu industria, a apărut şi proletariatul. Ca şi clasa burgheziei, proletariatul locuieşte la oraş şi este foarte numeros, se înmulţeşte vertiginos. El este cel care sparge zidurile şi crenelurile oraşului feudal, construindu-şi cartiere dincolo de ele, mai aproape de locul de muncă. Putem spune, evaluând pe o perioadă, să zicem, de o sută de ani, că, în timp ce burghezia se îmbogăţeşte, proletariatul se înmulţeşte. Fireşte ne raportăm la epoca democraţiei burgheze clasice, care permite şi favorizează aceste evoluţii paralele şi oarecum amiabile.

            Dar să scăpăm de statistică. Avem nişte cifre potrivit cărora populaţia lumii ar fi fost, pe vremea lui Aristotel, puţin peste 150 milioane de oameni. La an 1000 puţin peste 250 milioane.  În anul 1600 populaţia lumii număra 578 milioane locuitori. Iar la an 1800 se zice că un miliard ( 1.000.000.000) în cap şi rotund. Am luat anul 1800 ca reper deoarece secolul XIX este primul secol şi cel mai reprezentativ pentru studiul şi înţelegerea democraţiei burgheze clasice şi a performanţelor ei. La această dată populaţia M. Britanii ar fi fost de 9,2 milioane locuitori, Franţa … Germania 20 milioane. Europa peste 200 de milioane, Asia 635 ( dintre care chinezi 3oo-400) milioane, Africa peste 100 milioane, America de Sud 24 milioane, America de Nord 7 milioane, Oceania 2 milioane. Parisul, pârât drept oraşul „luminilor” şi autorul revoluţiei burgheziei democratice, avea  fix 543.000 de locuitori. Să mai spunem că la acest nivel al populaţiei s-a ajuns datorită înmulţirii omenirii în mod vertiginos în secolele XVII şi XVIII, ceea ce înseamnă că, pe acest period, nivelul ei de viaţă era cel puţin satisfăcător, propice înmulţirii                        

           

                                   

 

                                    Cap. III ALTE REPERE ISTORICE ALE DEMOCRAȚIEI ÎN SECOLUL XIX 

                                   

Progenituri  politice ale democraţiei burgheze clasice. Social democrația ca producție a democrației burgheze clasice. Social democrația clasică la sfârșitul sec. XIX. Disoluția social democrației: socialismul și comunismul. Naționalismul. Situația demografică. Epilog: secolul XIX, secolul democrației burgheze clasice.*

 

            Burghezia democratică erupe revoluţionar distrugând vechea societate feudală aristocratică şi monarhică, a cărei ierarhie era tradiţională. În Evul Mediu, practic, aristocraţia consta ca un singur partid politic fiind,din punct de vedere numeric, relativ limitată. Şi mai limitată era la vârf, în jurul monarhului unde, tradiţional, parvenea numai marea aristocraţie, recunoscută după vechime şi renume. Monarhul colabora exclusiv cu acest cerc restrâns care formau legislativul şi executivul, guvernul şi statul cu toate instituţiile aferente. Evident că a venit un moment istoric în care acest sistem a fost copleşit şi depăşit, moment care în cărţile şi manualele de istorie este consemnat ca revoluţia burghezo-democratică. Consecinţă, la rândul ei, a revoluţiei industriale şi tehnologice, a creşterii populaţiei oraşelor.

            Ideologia și sistemul democratic burghez au suscitat totdeauna curiozitatea cercetătorilor politici, astfel că există în domeniu o numeroasă literatură și lucrări de specialitate. La ora actuală, în quasi totalitate, depășite și inutile (maculatură).

            Burghezia n-a moştenit pe cale naturală, de la societatea anterioară, feudală, partide şi ideologii politice. (Ideologia fiind dată în feudalism de biserică). Ideologia şi partidele burgheziei s-au format în toiul revoluţiei, pe baricade şi sub presiune maximă. Ideologii şi „luminaţii” aşa zis burghezi erau şi mai puţini, şi mai puţin intelectuali decât adevăraţii revoluţionari, radicali şi sângeroşi, cei cu sabia în mână, cei de stânga (iacobinii). Se poate spune că ideologia, curentele şi partidele burghezo-democrate s-au format prin moderaţie, prin neparticiparea şi reacţia revoluţionarilor burghezi la exterminarea sistemului politic anterior. Altfel spus, prin „reacţie”, burghezia mai fiind cunoscută în limbajul revoluţionarilor de toate categoriile ca fiind o clasă eminamente reacţionară. Burghezia a (re)acţionat în Revoluţie salvând de la moarte clasa aristocraţiei şi monarhiei, ba, chiar mai mult, le-a creat o nouă viaţă. Evident, vorbim despre o moarte şi o viaţă politice. Am mai spus că burghezia vedea în aristocraţie un ideal de nobleţe la care năzuia să parvină ea însăşi.

            Aşadar vom avea partide democrat burgheze deduse şi caracterizate prin moderaţie la abuz şi excese cu caracter demolator, exterminator, violent. Vor apare partide conservatoare, naţionale, liberale, provinciale şi rurale, constituţionale, moderate dar şi unele radicale. Aceste partide vor prelua puterea politică în statul şi societatea burghezo-democratice din mâinile aristocraţiei şi monarhului şi vor guverna cu Constituţie, legi şi instituţii noi, dar şi cu oameni noi, emanaţi de clasa socială şi politică a burgheziei, desigur  reprezentând şi impunând interesele acestei societăţi. Va fi o guvernare strict Constituţională, democratică, parlamentară, în Parlament având acces teoretic toate partidele politice. Noutatea fundamentală o va constitui consultarea poporului, care va fi obligatorie şi va deveni caracteristica de bază a democraţiei burgheze, dar şi a tuturor alternativelor democratice. Iniţial şi cam tot secolul XIX poporul va fi şi el burghez sau, mai bine zis, burghezia se va considera ea însăşi poporul, aşa cum altă dată se considerase şi aristocraţia. Un popor burghez fiind un popor de proprietari, participarea sa la viaţa politică fiind censitară, deci condiţionată de o (bună)stare materială sigură şi stabilă. Din categoria cetăţeanului burghez respectabil făceau parte, în principal, aşa zisa „clasă de mijloc”, cu tot ce cuprinde aceasta ca profesie şi proprietate, inclusiv ţăranii (fermierii), dar şi clasa muncitorimii standard care, economic, stă bine, depăşeşte pragul censitar, astfel că se poate afirma şi politic, promovându-şi social democraţia ca ideologie în susţinerea intereselor proprii. În schimb, din acest popor burghez nu fac parte proletariatul, sărac şi mereu în creştere numerică, în detrimentul unei creşteri a bunăstării, femeile şi alte categorii sociale marginale sau declasate care se depun, de obicei, la subsolul societăţii şi se acoperă cu mizerie. În situaţia că populaţia oraşelor creşte rapid şi continuu numărul acestui lumpenproletariat creşte şi el corespunzător, devine considerabil.

            Exceptând subsolul societăţii, tot acest popor burghez onorabil va participa la viaţa politică, la alegeri, având dreptul de a alege şi a fi ales şi reprezentat în Parlament. Fiind un popor destul de  mare numeric, vor apare şi partide politice destul de multe, care să cuprindă şi reprezinte interesele tuturor. Curentele, tezele şi opţiunile politice burghezo democrate fiind conservatoare, liberale, naţionale, social-democrate etc, e de la sine înţeles că acestea vor fi şi partidele politice care vor accede în Parlament. Cu menţiunea că cele de la „etc” vor intra în forul legislativ numai întâmplător şi în cantităţi neglijabile. Iar partidele social democrate nu vor juca un rol important pe scena politică decât spre sfârşitul  secolului XIX, secol pe care noi îl caracterizăm ca fiind secolul deplin al burgheziei.

 

                                    Social-democraţia ca producţie a democraţiei burgheze clasice

 

            Am putea denumi democraţia burgheză clasică drept Mama-Mare a tuturor democraţiilor moderne, a tuturor doctrinelor şi partidelor politice emanate de revoluţia burgheză. Referitor la sec. XIX, desigur, care este, social şi politic, dominat destul de ferm  tocmai de democraţia burgheză clasică şi statul de drept condus de aceasta. Una dintre ideologiile şi doctrina deduse din democraţia burgheză – iudaică în fond -  este social-democraţia, care este  remarcabilă deoarece are o bază de mase consistentă şi de cea mai bună calitate. Este vorba despre clasa muncitoare, care apare relativ o dată cu burghezia clasică, evoluează şi se dezvoltă concomitent cu aceasta dar, evident, este cu mult mai numeroasă. Potrivit înseşi normelor şi legilor democraţiei clasice burgheze muncitorii se organizează nu numai în sindicate moderne ( bresle profesionale existau din timpuri vechi), dar şi în partide politice, care participă la viaţa statului. Partidele muncitoreşti au diferite denumiri, orientări şi oportunităţi dar, dacă le considerăm în ansamblul lor, ele pot fi clasificate ca social-democrate. Social democraţia este parte componentă importantă şi reprezentativă a democraţiei clasice burgheze. Treptat, şi aceasta va deveni clasică, pe măsură ce societatea va evolua, iar clasa muncitoare va deveni din ce în ce mai importantă din toate punctele de vedere şi mai numeroasă.

            Pentru ca să cunoaştem şi  deosebi diferitele şi complexele nuanţe ale social-democraţiei burgheze trebuie să facem o distincţie între „clasa muncitoare” şi „proletariat”. Între muncitor şi proletar. Măcar în perspectiva aserţiunilor noastre viitoare. Astfel în DEX muncitorul este definit ca: „harnic, activ, zelos; persoană care ia parte nemijlocit în procesul obţinerii bunurilor materiale, la întreţinerea şi repararea acestora, sau în procese de muncă similare acestora; persoană care desfăşoară o muncă fizică (în industrie)”. Iar proletarul este definit astfel: „cetăţean sărac din Roma antică, ale cărui bunuri nu depăşeau o limită foarte scăzută (prevăzută de lege); muncitor cu un nivel de viaţă relativ scăzut care, pentru a-şi asigura existenţa, îşi vinde forţa de muncă pe un salariu în general mic”. Deşi DEX – ul nostru este elaborat sub regim comunist, deci tendenţios ideologic, există diferenţe între cele două definiţii. În realitate însă diferenţele dintre muncitori şi proletari sunt şi mai mari.

            Muncitorul este prototipul clasic de om activ, harnic, zelos. El are o meserie, o calificare, munceşte din cele mai vechi timpuri, se întreţine pe sine şi întreţine şi pe alţii. El este, sau cel puţin aşa crede, un om liber, deoarece soarta sa şi viaţa sa stau în mâinile sale. Şi este totdeauna proprietar, are locuinţă, bunuri, bani, totul provenind din munca sa. Urmăreşte să parvină social, se poate îmbogăţi, poate intra în clasa burgheziei. Atunci când ajunge să muncească în fabrică, la patron, nu poate fi umilit, de obicei îşi impune statutul propriu, muncitoresc. Un muncitor nu îşi vinde forţa de muncă, ci munceşte în interes propriu, pentru că munca este (re)mediul său de viaţă. Un muncitor nu este, nu se consideră el însuşi, un proletar.

            Proletarul este, sau pare a fi, altceva. Am văzut că el poate fi găsit, în antichitate, pe străzile Romei antice, trăind sub un anumit nivel de sărăcie. De fapt, „proletar” este un cuvânt modern, franţuzesc, iar pe vremea când se zice că trăia la Roma – dar şi la Constantinopol - se numea, de fapt, „plebeu”. Plebea şi plebeii erau nefericirea şi mizeria Romei , într-adevăr, mulţi, golani şi ne buni la nimic. Nu munceau, pentru că la Roma munceau sclavii, iar plebeii nu erau sclavi, fiind oameni liberi, romani. Erau leneşi şi nutreau un dispreţ nemăsurat faţă de muncă, pe care o considerau sclavie. Aşa că mâncau şi trăiau degeaba, pe spesele urbei şi împăratului. Le plăcea circul şi politica, în care se amestecau adesea. Am putea spune că erau fericiţi de statutul lor, numai că trebuiau să se mulţumească cu puţine bunuri şi drepturi.

            Dacă am realiza că proletarul este plebeul epocii moderne, am putea face şi diferenţa dintre muncitori şi proletari. În epoca modernă, în capitalism să zicem, plebeul nu mai este întreţinut de urbe (burg) sau stat, ci este trimis să muncească. Dar el nu este muncitor! ( vezi definiţia muncitorului). Plebeul, prin natura sa, nu-i place nici o meserie şi urăşte munca, pe care o vede ca o obligaţie, ca o exploatare. Iar de aici pornind va urî şi locul său de muncă, fabrica, şi pe posesorul acesteia, fabricantul, iar în ansamblu întreaga societate de exploatatori. În schimb, tot prin natura sa, plebeul iubeşte politica. Proletarul şi proletariatul vor deveni duşmanii de moarte ai burgheziei şi capitalismului. De concepţia şi sentimentele lor dar, mai ales, de numărul lor foarte mare, vor profita ideologii socialişti şi comunişti. Cu succes, pentru că ideile şi tezele socialiste, ca şi cele comuniste – marxiste vor promite proletariatul o societate ideală pentru ei, cu multe drepturi şi libertăţi, gratuităţi, pâine şi circ, implicare politică. Astfel proletariatul devine baza de mase a ideologiei şi partidelor socialiste şi comuniste care, pe măsură ce aceste mase vor creşte numeric, vor deveni din ce în ce mai bine susţinute şi reprezentate în statul şi societatea burghezo-democrate.

            O dată cu industrializarea abruptă a Europei Occidentale, care duce la distrugerea societăţii funciare feudale, a satului şi clasei ţărănimii, oraşele erup şi ele, devin uriaşe. Atât muncitorii cât şi proletarii sunt orăşeni, dar masa proletarilor va deveni repede preponderentă, fiind alimentată de toţi cei care parvin la oraş, fie alungaţi din sate şi locuri defavorizate, fie ademeniţi de industrie. Ei vin la oraş, într-adevăr, numai cu puţine bunuri şi sunt dispuşi să-şi vândă forţa de muncă şi pe puţin. Ei devin proletari. Până la urmă proletariatul predominant se va impune şi ca denumire unică a clasei muncitoare în ansamblul său, clasa muncitoare fiind înglobată în acest termen.

            Va exista şi se va putea face o distincţie politică între muncitorime şi proletariat urmărind evoluţia şi disoluţia partidului social democrat care, iniţial, reprezintă interesele clasei muncitoare, în raport şi competiţie ( contradicţie) cu burghezia. Acest partid social democrat iniţial poate fi denumit şi el originar şi clasic, iar membrii şi conducătorii săi sunt muncitorii (elita muncitorească) şi urmăresc determinat interesele acestora. Pe măsură însă ce clasa muncitoare este afluită de proletariat, apoi copleşită de acesta, şi organizarea lor politică ( dar şi sindicală) îşi schimbă orientarea, ideologia şi tezele. Elita muncitorească devine proletară şi astfel devin preponderente sentimentele şi judecata, viziunea despre muncă şi societate, despre capitalism şi burghezie, ale proletarilor, care sunt negative, radicale şi revoluţionare. Social-democraţia clasică, componentă şi parteneră democraţiei burgheze, nu dispare, dar este răvăşită, apoi partajată de socialism şi comunism, ideologii care se revendică din proletariat fiindcă se adresează acestuia. Iar ideologii socialiști și, mai ales comuniști, care ajung să conducă obscura clasă a proletariatului se selectează dintre intelectualii evrei.

            Urmărind evoluţia ideologiei social democrate şi partidelor aferente se poate observa foarte clar parazitarea, subminarea şi agresarea acestora de către ideologiile şi partidele socialiste şi comuniste. Desigur, cu scopul de a le distruge şi substitui. Există acea partajare stupidă potrivit căreia există două curente mari în politică, de stânga şi de dreapta! (iacobini şi moderaţi). Dacă ne însuşim această viziune istorică, evident că democraţia clasică burgheză este de dreapta în raport cu social democraţia ( şi ea clasică). Dar şi social democraţia devine de dreapta dacă ne raportăm la curentele deduse din ea, cel socialist şi comunist. La rândul lui socialismul se află la dreapta comunismului.

 

                                      Social democraţia clasică la sfârşitul secolului XIX

 

            Noi  tocmai am dat definiţia socialismului din dicţionar şi am caracterizat social democraţia ca fiind unul dintre „puii”  democraţiei burgheze clasice. Ca să nu greşim cumva, să fim nedrepţi, vom căuta definiţia social democraţiei în acelaşi dicţionar şi o vom reproduce mot a mot: „curent politic de stânga care acceptă structura democratică a statului şi care postulează reforma ca singura cale a schimbărilor sociale”. Am zis că social democraţia, ca ideologie şi curent politic, a fost împărtăşită de acele categorii sociale radicale şi reformiste în idealuri, dar nu revoluţionare. Acele categorii care, din diverse motive, nu cadrau sau nu se subordonau politicilor şi partidelor democratice burgheze. În special însă acea categorie denumită clasă muncitoare care, pe parcursul secolului XIX, s-a umflat enorm. În mod firesc, deoarece între industrie şi muncitori există un raport de coexistenţă, dezvoltare şi creştere reciprocă. Dezvoltarea excepţională a industriei a dus la creşterea numerică excepţională a clasei muncitoare. Din punct de vedere numeric clasa muncitoare a surclasat de-a dreptul toate celelalte clase sociale burgheze – burgheze în sensul că locuiau în oraş (burg). Menţionăm acest lucru pentru că există o clasă socială şi mai numeroasă ca muncitorimea, dar aceasta nu locuieşte la oraş şi nu lucrează în industrie. Este ţărănimea care, politic, cadrează şi corespunde cu democraţia clasică burgheză.

            Dacă la începutul secolului XIX, când debutează revoluţia industrială propriu zisă, clasa muncitoare era şi ea în stadiu incipient de dezvoltare, inclusiv pe plan politic, la sfârşitul acestuia şi începutul celui următor avem de-a face cu o social-democraţie foarte bine organizată, reprezentată şi puternică. Este acel stadiu al social democraţiei clasice, componentă şi parteneră a unei democraţii burgheze clasice şi ea. Am spus pe undeva că muncitorii sunt, de fapt, oameni liberi, calificaţi, stăpâni pe meseria şi munca lor. Ei nu se vând proprietarilor de fabrici, ci negociază cu aceştia. Ei nu urăsc industria, pentru că sunt dependenţi de aceasta, din asta trăiesc. La rândul lor industria şi industriaşii sunt dependenţi de clasa muncitoare, fără de care n-ar putea exista nici ei.

            Deci social democraţia clasică, parte a democraţiei clasice burgheze, reprezintă în principal clasa muncitoare şi susţine interesele acesteia. Partidul politic al muncitorilor este partidul social democrat şi va deveni şi el clasic. Este un partid reformist şi se va situa, în panoplia partidelor politice burgheze clasice, la stânga acestora. De asemenea va accede în Parlament şi în toate structurile statului democrat burghez, unde va acţiona ca partid reformist de stânga. Partidul social democrat clasic este un partid antiburghez în ideologia sa, iar idealurile sale sunt foarte pozitive. El doreşte o economie şi o societate bazate pe industrie, deci o dezvoltare industrială ferventă, iar prin progres şi reforme constituirea unei societăţi burgheze social democrate în esenţă sau în bună parte. Aşa cum, pe vremuri, cetăţenii burghezi şi-au dorit, ca ideal, să parvină în clasa aristocraţiei, şi partizanii social-democraţi şi-au dorit, în fond, să fie nişte burghezi cumsecade. Idealul social democraţiei clasice era de a face din muncitorime o clasă „de mijloc”. Este un ideal aproape atins la sfârşitul secolului XIX.

            Muncitorii formează o clasă socială puternică şi respectată, iar partidul social democrat devine o forţă politică în statul democrat burghez. De asemenea social democraţia, ca ideologie, face progrese în competiţie cu alte ideologii şi teze sociale şi politice precum cele liberale, conservatoare, radicale, naţionale etc. Dar, cum se întâmplă adesea, nimic nu e pe deplin fain şi frumos pe lumea aceasta. Nici social democraţia clasică nu a scăpat de necazuri şi duşmani care, încă de la începuturile sale, s-au ridicat împotriva ei şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă s-o împiedice să-şi atingă idealurile, ba chiar s-o distrugă. Duşmanii înverşunaţi şi statornici ai social democraţiei n-au fost nicidecum partidele democrate burgheze, ci acele denumite socialist şi comunist.

            Dar cine mi-s aistea?

 

                                    Disoluţia social democraţiei clasice: socialismul şi comunismul.

 

            Folosind acelaşi DEX rigid aflăm despre comunism că este  o „doctrină socială, politică şi economică constituită pe principiul abolirii proprietăţii private şi al instaurării proprietăţii colective; ideologia, teoria înfăptuirii societăţii comuniste”. Socialismul este definit ca fiind „ ansamblul doctrinelor social politice care urmăresc reformarea societăţilor umane prin desfiinţarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi de schimb şi punerea acestora sub controlul statului”. Dar socialismul are o definiţie mai complexă, atât ca utopie idealistă, cât şi în viziunea marxist-leninistă, aşa zisul „socialism ştiinţific”.

            Observăm că însăşi din definiţii cele două ideologii sunt complementare şi vizează acelaşi ţel politic: desfiinţarea proprietăţii private. Ideologia socialistă este reformatoare totuşi, ceea ce o pune în avangarda comunismului, care e definitiv şi imuabil. De altfel aşa se prezintă lucrurile şi pe teren, în activitatea politică şi socială socialismul şi socialiştii fiind anteriori şi premergători cuceririi puterii în stat de către comunişti şi instaurarea comunismului. În schimb, în cronologia tezelor şi ideologiilor celor două doctrine, comunismul este anterior socialismului, fiind cu mult mai vechi. El se inspiră din comuna primitivă originară, dar şi din precepte iudaice vechi anterioare creştinismului.

            Încă din faşă, din toiul revoluţiei sângeroase burgheze, luând ca an de referinţă pe cel cu numărul 1789, s-au remarcat ideologi şi revoluţionari fanatici care au propus o societate fraternă de oameni absolut liberi şi egali. Iar asta însemna desfiinţarea proprietăţii private şi a proprietarilor înşişi, bunurile mobile şi imobile existente, precum şi cele ulterioare, urmând a fi însuşite şi folosite de către întreaga societate umană. Pentru asta trebuia creat un nou sistem politic şi un nou tip de stat care, având în vedere obiectivele lor, au fost denumite şi clasificate drept comuniste. Nu se poate spune cu precizie dacă iacobinii, sângeroşii revoluţionari de la 1789 au fost comunişti, dar comuniştii revoluţionari i-au considerat pe iacobini drept înaintaşii lor şi s-au inspirat totdeauna din teroarea lor exterminatoare. Dar la 1789 a învins burghezia, iar societatea omenească a luat-o pe cu totul altă cale decât cea iacobină sau comunistă. A apărut democrația burgheză clasică, electivă și competitivă. În acest sistem politic nici socialismul, nici comunismul, nu au câştigat niciodată în competiţie şi confruntare directe cu celelalte concepte democratice burgheze. Vorbim inclusiv despre ideologie, despre disputa şi confruntările dintre doctrinele şi tezele democrat burgheze şi cele socialiste sau comuniste, dintre partidele care le reprezentau. Deşi au beneficiat din plin de toate drepturile şi libertăţile politice aferente statului burghez, sistemului politic electoral caracteristic acestuia, socialiştii şi comuniştii, ideologii şi adepţii lor, ca şi partidele fundamentate de ei, au rămas marginale şi nesemnificative. Asta deoarece Parlamentul, ca şi celelalte instituţii legislative şi executive ale statului, se formau pe baza unui sistem electoral riguros, dar care impunea consultarea naţiunii, a poporului. Sau, în orice caz, a celei mai mari şi mai reprezentative părţi ale acestora. Pur şi simplu masa electorală, poporul, naţiunea, nu i-au vrut, nu i-au votat şi, ca atare, nu i-au propulsat electoral în forul legislativ şi executiv al statului. De la dictatura iacobină din 1789, care a durat vreo lună, şi până la revoluţia bolşevică din anul 1917, comunismul sau socialismul n-au avut nici un succes, nu s-au impus şi nici măcar nu au contat în statul de democraţie burgheză clasică. Deci cu greu am putea spune că aparţin acestui tip de democraţie.

            Iar atunci ne-am întreba cui aparţin. Nefiind o emanaţie a democraţiei clasice burgheze, fie de fătăciune, fie de făcătură, noi am presupus că ei provin din social democraţie, la rândul ei un „pui” al prolificei societăţi burghezo-democrate. Şi chiar aşa stau lucrurile.

 

            Vorbind despre social-democraţie, noi am caracterizat-o ca fiind ideologia şi proiecţia clasei muncitoare, în evoluţia ei socială de „clasă de mijloc” în panoplia ierarhică a societăţii burgheze. ( Nici n-a fost, nici nu e cazul să spunem că burghezia e capitalistă până-n măduvă. Asta din cauză că lucrul se ştie de către oricine). În acelaşi timp, în zisa „clasă de mijloc”, care are un venit şi un nivel de trai decente, mai intră şi alte categorii sociale ( funcţionari, intelectuali, militari, liber profesionişti) care, politic, pot împărtăşi ideologia şi interesele social democrate şi pot fi reprezentate de partidul social democrat. Iată de unde şi avântul spre „îmburghezire” al social democraţilor. În ceea ce priveşte clasa muncitoare, specific numai acesteia, parvenirea ei în „societatea de mijloc” rămâne numai în teorie, şi numai pentru elita calificată a muncitorimii, în practică nivelul ei de trai şi salariul fiind mai greu sustenabile. De aceea muncitorii vor fi totdeauna mai reticenţi şi mai critici la adresa capitalismului, a statului burghez şi adesea revendicativi. Ori de câte ori considerau că drepturile şi libertăţile lor sunt ameninţate sau încălcate reacţionau prin mijloace specifice. Iar partidul social democrat era, obligatoriu, în fruntea acestor revendicări.

            În ceea ce priveşte poziţia clasei muncitoare faţă de burghezie, de capitalism în genere, ca şi revendicările ei , există nuanţe. Unii ideologi şi politicieni sunt mai revendicativi decât alţii. Însă aceste nuanţe devin din ce în ce mai discordante pe măsură ce clasa muncitorimii creşte numeric, astfel că şi costurile şi întreţinerea acesteia vor creşte corespunzător. Am spus că muncitorul clasic, muncitorimea clasică, se întreţin singuri, n-au nevoie de ajutorul nimănui, mai întreţin şi pe alţii. Dar nu acelaşi lucru este valabil în ceea ce-l priveşte pe proletarul clasic, proletariatul clasic. Ei, pentru a se întreţine, au nevoie de intervenţia statului. Statului burghez.

            Clasa muncitoare creşte numeric pe tot parcursul secolului XIX, concomitent cu numărul atelierelor, fabricilor, uzinelor, minelor şi întreprinderilor care, în principal în Europa, devin numeroase. Tot mai mulţi muncitori, milioane, apoi zeci de milioane, intră şi ies, zilnic, pe porţile acestor întreprinderi. Dar mai sunt ei, în majoritatea lor, muncitori?

            Sau sunt proletari?

            Clasa muncitoare creşte pe tot parcursul secolului XIX prin asimilarea proletariatului care, treptat, devine numeric predominant. În felul acesta se produce o derogare şi o descalificare a muncitorimii, precum şi o scădere a prestanţei sale sociale, dar şi a nivelului de trai, politic, modul de a se raporta la societate. Până la urmă se va ajunge la stadiul în care se va produce o substituţie totală, inclusiv de nume, astfel că, spre sfârşitul secolului, clasa muncitoare va fi definită şi denumită ca proletariat, iar muncitorul ca proletar. Pe acest fundal va evolua şi social democraţia care va ajunge să reprezinte şi să apere în sistem interesele şi voinţa proletariatului. Şi astfel se va ajunge la un impas politic greu de depăşit.

            Am spus deja că între muncitori şi proletari sunt diferenţe mari, inclusiv prin definiţie. Proletarii nu iubesc munca, nu iubesc fabrica şi industria, iar faptul că ajung să muncească la fabrică, la patron, îi înfurie de-a dreptul. Ei percep munca ca pe o sclavie, exact aşa cum o priveau proletarii (plebeii) din Roma antică. Acestora, oameni liberi, sclavii şi sclavia le repugnau total. Iar în ceea ce priveşte statul, proletarii moderni, ca şi cei antici, iubeau şi preferau pe acela care putea să-i întreţină pe contul lui, să le dea pâine şi circ pe gratis. Se pot oare încadra aceşti proletari în social-democraţie?

            Social democraţia este o teză politică muncitorească, dar burgheză în conţinutul ei, iar partidul social democrat este un partid reformist, şi el burghez în esenţă. Pe când proletariatul este o clasă revoluţionară, antiburgheză şi anticapitalistă până la distrugere şi desfiinţare. Mai pot convieţui şi colabora împreună cele două concepţii politice? Răspunsul e, cu certitudine, nu, astfel că social democraţia şi proletariatul se despart. Practic se produce o divizare a social democraţiei în două curente mari, corespondente divizării clasei muncitoare. În timp ce elita calificată a muncitorimii va rămâne burgheză şi reformistă, clasă de mijloc a societăţii, ataşată de social-democraţie, muncitorii comasaţi cu proletarii (sau invers) vor fi comasaţi la socialism şi comunism. Astfel se confirmă şi consolidează tezele şi curentele revoluţionare socialiste şi comuniste mai vechi care, acum ( la sfârşitul sec. XIX  şi începutul sec. XX), capătă consistenţă politică prin apariţia partidelor clar definite ca  socialist şi comunist.

            Nu există nici o îndoială, aceste partide aparţin proletariatului, reprezintă concepţiile şi idealurile acestuia despre viaţă şi societate, dar şi pe cele politice. Esenţială  pentru proletariat este dispariţia proprietăţii şi apariţia unui prototip de stat care să gestioneze şi să distribuie bunurile materiale, agoniseala şi strânsura, dar şi hrana, tuturor, în modul cel mai egal cu putinţă. Este un prototip de stat ideal, desigur, care, pentru a fi funcţional, trebuia edificat de o clasă socială ideală corespunzătoare, animată şi susţinută de o ideologie şi doctrină la fel de ideale. Această clasă socială nu putea fi alta decât cea a proletariatului, ideală prin numărul ei considerat majoritar. Partidele socialist şi comunist apar, se afirmă şi se consolidează prin asumarea cauzei, destinului şi luptei proletariatului pentru o societate şi un stat proletare: din confuzia de cauze şi idealuri societatea şi statul proletariatului vor fi teoretizate şi proiectate ca socialiste şi comuniste. Acest fenomen s-a întâmplat pe parcursul secolului al XIX lea, îndeosebi în a doua sa jumătate.

            În ceea ce priveşte cauza şi idealurile proletariatului este evident că ele nu puteau fi decât comuniste. A fost de ajuns ca să apară un individ ca Marx, dotat cu cinism, care să reamintească proletarilor epocii industriale moderne epoca lor glorioasă din antichitate când ei ridicau Imperatorul şi adesea hotărau soarta cetăţii; sau îşi petreceau timpul liber în agora, la teatru şi la circ; iar din depozitele statului primeau lunar raţia de grâu, precum şi câţiva dinari din partea statului. Desigur, Marx a ştiut să pună alambicat în opera sa capitală astfel de iluzii comuniste, încât această operă să apară ca impecabilă, grandioasă chiar ca viziune socială şi politică. ( Marxismul s-a identificat şi se identifică cu comunismul, ceea ce poate fi o greşeală). Dar comunismul nu este şi nu poate fi decât o momeală pentru proletariat, pentru alte mulţimi şi mase populare opace, aglomerate, înfometate şi, adesea, disperate. În plus proletariatul, indiferent de epocă, antic, modern sau clasic, nu are valoare reprezentativă, nu reprezintă nimic prin sine însuşi. Căci este o mulţime parazită, cel mult una saprofită. Nici partidul socialist dar, mai ales, cel comunist, nu sunt emanaţii proletare, ci intelectuale. Se ştie, sau se presupune, că proletariatul nu gândeşte sau acţionează decât la comanda partidului conducător.

            Este greu să facem o disjuncţie, cu atât mai mult o separaţie, între socialism (socialişti) şi comunism (comunişti). Ele, teoretic, sunt inseparabile, reprezintă o continuitate. Socialismul premerge comunismului, este anticamera acestuia. Este o etapă obligatorie a trecerii de la sistemul capitalist la cel comunist (prin revoluţie, desigur). Socialismul este încă definit ca un proiect reformator, el preconizează încă reformarea societăţii umane prin desfiinţarea proprietăţii private asupra mijloacelor materiale şi de schimb, de punerea acestora sub controlul statului. Desigur că este şi un proiect revoluţionar, căci distrugerea societăţii burgheze şi a statului capitalist înseamnă gândire şi acţiune revoluţionare. Statul socialist, care deţine şi controlează economia, infrastructura, informaţia, educaţia, cultura şi toate pârghiile statului, deţine şi controlul asupra populaţiei, este aproape un stat comunist. Depinde numai de împrejurări şi oportunităţi ca, la un moment dat, acesta să se proclame şi să se autodenumească astfel.

            Atât doctrina, cât şi partidele de gândire şi acţiune socialistă – comunistă sunt, la sfârşitul secolului XIX, bine formulate şi bine întemeiate. Dar şi bine tolerate, căci  societatea şi democraţia clasice burgheze, încăpătoare, largi la stomac şi la inimă, au destul loc şi pentru ele în hărmălaia  politică şi socială specifică capitalismului. Cu atât mai mult cu cât socialiştii şi comuniştii nu afectează direct sistemul public şi politic burghez, neavând acces la mijloacele de funcţionare ale acestuia. Deşi participă la viaţa politică, socialiştii şi comuniştii nu întrunesc suficiente voturi pentru a accede în parlament şi la guvernare, rămân la periferia societăţii.

             În schimb are probleme partidul social democrat, social democraţia însăşi, grav atacate şi afectate de aceste mişcări. Căci, până să distrugă burghezia şi statul capitalist, devenit imperialist, socialiştii şi comunişti urmăresc să distrugă social democraţia clasică, din două motive la îndemână. În primul rând pentru că provin din rândurile acesteia; iar al doilea pentru că, proletariatul inundând şi substituind clasa muncitoare, social democraţia nu mai corespundea idealurilor şi intereselor acestuia. Social democraţia nu percepe şi nu face diferenţa între proletariat şi clasa muncitoare şi se consideră inclusiv reprezentanta acestuia în sistemul democrat burghez. Proletariatul, deşi masă amorfă şi ignobilă, sau tocmai de aceea, era uşor de captat şi manipulat de vânzătorii de utopii sociale şi politice, iar neavând niciodată ce pierde, era mai dispus să se implice în revoluţii de diferite categorii şi mărimi. E chiar remarcabil acest lucru, socialismul sau comunismul nu au atacat şi afectat niciodată, în mod direct, democraţia burgheză clasică, puterea politică a acesteia, ci totdeauna social-democraţia, pe care o considera decadentă, trădătoare şi vândută regimului capitalist şi burgheziei, exploatatori feroce ai clasei muncitoare (proletariatului).

 

                                                            Naţionalismul

 

            Totuşi nu putem înţelege plenar acest democrat secol XIX, dacă nu vom spune accentuat că el este secolul naţiunilor. Pe deplin îndreptăţit să se denumească aşa, deoarece pe parcursul său s-au fost întemeiat naţiunile şi statele lor naţionale, mai întâi în Europa apoi, treptat, pe celelalte continente. Secolul XIX nu a fost numai secolul revoluţiei burgheze, industriale, tehnologice, economice, sociale, dar şi secolul revoluţiei – revoluţiilor naţionale. Revoluţii care au un caracter burghez, naţiunile sunt conspirate de burghezie şi apar ca urmare a intereselor de dezvoltare ale acesteia, economice în principal. Am dat definiţia naţiunii, burghezia nu a fost definită ca  populară, ci totdeauna naţională. Interesul economic al burgheziei nu este popular, ci naţional. La fel anvergura dezvoltării industriale, a tehnologiei, a altor ramuri ale economiei, nu este populară, ci naţională. Ca şi statul însuşi, ca teritoriu al unui popor oarecare, care poate fi restrâns, pe când statul naţional se revendică extins sau extensibil. Naţiunea burgheză a surclasat direct şi nemijlocit popoarele seculare şi le-a comasat în naţiune, tot aşa cum statul naţional a revendicat şi acaparat teritoriile de baştină ale acestora, comasându-le în teritoriul propriu. Rămâne să discutăm dacă naţiunile şi statele naţionale constituie o premisă şi un mijloc al revoluţiei burgheze, ca atare şi o premisă a democraţiei burgheze clasice. Ceea ce ne-ar putea releva inclusiv  caracterul naţional al acestei democraţii.

            Într-adevăr, majoritatea doctrinelor şi partidelor politice burgheze, dacă nu toate, conţin un filon naţional. De fapt, prin popor, revoluţionarii şi democraţii burghezi înţeleg chiar naţiunea, căci există o confuzie care se poate face şi care poate fi exploatată. Prin popor aceştia înţeleg şi desemnează stările de jos, mulţimea, masele, a căror comuniune este dată poziţia socială (precară, nereprezentată). Cu toate că principala caracteristică a poporului este comunitatea lingvistică şi etnică. Şi astăzi există discuţii despre formarea şi definirii naţiunii cel puţin pe două modele diferite. Cel franţuzesc, care presupune o coeziune pe baze sociale, sau cel german, care se formează prin unificarea tuturor germanilor. Totuşi popoarele comasate în naţiune se şi dizolvă în aceasta, îşi pierd însuşirile caracteristice proprii, cele mai multe îşi pierd şi limba şi, ajunse în acest stadiu, dispar. Limba naţională este acea limbă preferată şi cultivată care, fie aparţine unui popor pivot naţional, fie clasei politice dominante şi culte care proclamă şi impune naţiunea. Clasa politică a burgheziei este eminamente naţională. Revoluţia burgheză a fost la fel de eminamente naţională iar, ulterior, apariţia şi consolidarea naţiunilor şi a statelor naţionale s-a datorat acestui fel de a fi, a gândi şi acţiona, al burgheziei. Prin ideologie, doctrine şi partide politice, în marea lor majoritate, dacă nu toate, naţionale sau naţionaliste.

            Rămâne să deducem că naţiunile înseşi sunt revoluţionare. Spre deosebire de popoare care sunt conservatoare, tradiţionale, cel mult se răscoală. Iar triburile şi uniunile de triburi nici măcar atât. Însă naţiunile sunt revoluţionare până la un punct, de obicei până la apariţia şi proclamarea statului naţional. Odată ce acest proiect sau ideal a fost atins naţiunea va deveni războinică. Adică va căuta să crească şi să se impună în competiţie cu alte naţiuni, pe toate planurile, ceea ce va duce la o competiţie acerbă, apoi la confruntări. Statul naţional, în susţinerea burgheziei naţionale, se va implica în războaie de tot felul, politice, economice, colonialiste, locale, iar naţiunea le va susţine cu zel patriotic. Se va ajunge la ideea că patria şi patriotismul nu se pot afirma şi nu pot exista în afara ideii de naţiune. De aceea sistemul politic democrat burghez, partidele politice şi politicienii care-l compun şi deservesc, vor fi naţionale sau naţionaliste. Ideea de democraţie se va asimila inclusiv cu cea de naţiune.

 

                                                            Situaţia demografică.

 

            Pe tot parcursul secolului XIX  populaţia lumii şi a Europei a crescut continuu. La anul 1900 Terra bifează 1.634 milioane locuitori, Europa 408 milioane.  Franţa are la 1901 …. Locuitori, Anglia 30.500.000, Germania aproape 60.000.000! Industrializarea şi tehnologizarea priesc Occidentului, neamului omenesc în ansamblul său, care este activ şi asta aşteaptă, locuri de muncă. El produce şi mănâncă, deci e fericit. Dacă e fericit se şi reproduce corespunzător, deci se înmulţeşte. Dacă înmulţirea sa este efectul unei economii puternice, expansive, la rândul ei populaţia, în expansiune, va contribui la dezvoltarea acestei economii, făcând-o şi mai puternică, dându-i o anvergură mondială. Este vorba despre populaţia muncitoare, fireşte. Căci există şi o populaţie saprofită şi chiar parazită destul de numeroasă.

            Îndeosebi creşte populaţia oraşelor, care nu mai suportă nici o barieră, devin nemărginite. Parisul, burgul cel mai luminat, are în 1901 peste două milioane şi jumătate de locuitori ( 2.661.000). Londra are 6.506.954 locuitori, Berlinul…. Ne referim în lucrarea noastră mai mult la Vestul Europei, deoarece aici apare şi se dezvoltă revoluţia economică (industrială) care o impune pe cea socială şi politică. Deoarece aici apar burghezia revoluţionară şi democraţia burgheză originale şi clasice. În fruntea „progresului şi civilizaţiei” parvin state puternic industrializate ca Marea Britanie, Franţa şi Germania care, de altfel, profită de atuul lor făurindu-şi câte un Imperiu colonial corespunzător. În spatele lor, mai aproape sau mai departe, aspiră state  europene devenite naţionale, mai puţin dotate, mai mari sau mai mici, dar foarte ambiţioase ( Olanda, Belgia, Italia, Spania). Dezvoltarea economică devine sinonimă cu dezvoltarea industrială, iar fenomenul devine mondial. Această situaţie duce şi la dezvoltarea unor noi relaţii sociale între partenerii economici, ca şi înăuntrul societăţii omeneşti în ansamblul său. Atât înăuntrul statelor industrializate şi în curs de industrializare, cât şi între metropole şi colonii. Pe această perioadă de timp (sec XIX) s-au fost uzat atât revoluţia industrială primară cât şi revoluţia burgheză originară şi clasică. Prima a fost ridiculizată de avântul industrial propriu zis, de saltul tehnologic, iar a doua  surclasată de social democraţie. Pe noi ne preocupă, evident, să înţelegem cum s-a  parcurs acest traseu politic, dacă a fost o evoluţie, iar dacă nu, o involuţie.

 

                                    Epilog.  Secolul XIX, secolul democraţiei burgheze clasice

 

            Conchidem prin a spune că democraţia burgheză clasică caracterizează cel mai bine acest secol XIX, cel dintâi al revoluţiei industriale şi tehnologice, al creşterii demografice, al statului naţional. Al imperialismului şi colonialismului extins la scară mondială. Este un secol al evoluției democrației. Un tip de democraţie care poate fi denumită clasică și care asigură, pe această perioadă, un echilibru şi o măsură în specia oamenilor, a relaţiilor dintre ei, dar şi a relaţiilor dintre aceştia şi bunurile lor, avuţiile mobile şi imobile. Fără a fi nişte relaţii ideale sau incontestabile, ele nu sunt nici exagerate, nici incompatibile. E loc pentru toată lumea, deşi aceasta sporeşte vertiginos. E drept că unii trăiesc mai confortabil, iar alţii la nivelul supravieţuirii (dar şi proliferării). Burghezia revoluţionară devine aristocrată de clasă ( de sânge) şi atinge culmi de grandoare şi rafinament; există o clasă de mijloc foarte extinsă, care trăieşte confortabil; există clasa liberă a ţărănimii, proprietară de pământ, care e cea mai numeroasă clasă socială a epocii şi se întreţine singură; există clasa muncitoare care, treptat, se asimilează proletariatului şi devine dependentă de salariu; în sfârşit, apare o subclasă iarăşi orăşenească, lumpenproletariatul, care provine din foşti sau viitori proletari decăzuţi; există metropole din ce în ce mai bogate şi colonii stoarse de avuţii.  Democraţia burgheză, ca sistem, face ca tot acest conglomerat uman să funcţioneze ca un ansamblu, iar părţile componente să se tolereze reciproc, să gândească şi să acţioneze în interes propriu sau comun. Această democraţie, pe care noi o denumim clasică, pare a fi atât de bună încât, pe parcursul secolului XIX, nu vor mai fi revoluţii cu caracter social. Ba chiar părea să fi anulat pentru totdeauna pericolul şi necesitatea revoluţiei ca mijloc imediat, brutal şi sângeros, de a parveni politic, de a acapara puterea în stat şi societate. Căci, la ce bun să cucereşti puterea cu sabia, când o poţi face prin alegeri libere, în mod democratic?

            Democraţia burgheză clasică, între limitele definiţiei sale, este greu de caracterizat, nu se poate rezuma nici măcar teoretic. Ne referim la parcursul acestui secol, fireşte. Căci lumea e largă, iar societatea omenească împrăştiată imprevizibil şi niciodată uniformă. În această lume şi societate, în acest secol, democraţia clasică coexistă cu monarhia, burghezia se confundă cu aristocraţia, monocraţia nu este numai monarhică, ci şi oligarhică, teocraţia îşi menţine influenţa şi puterea politică în societate, iar dictatura şi dictatorii pun adesea în pericol „exercitarea puterii politice de către popor”. Deci ceea ce am spus noi despre democraţia burgheză clasică şi diversele ei ideologii, curente şi partide politice subsecvente, nu poate fi decât insuficient şi, desigur, imperfect.

           

 

                                               

 

CAPITOLUL IV. SECOLUL XX ȘI DEMOCRAŢIA  SOCIALISTĂ

 

Decăderea clasei burgheziei și democrației burgheze clasice. Involuția și dezagregarea social democrației clasice la începutul secolului XX.

 

            Secolul XX nu va mai fi burghez decât până la moartea burgheziei, care se va întâmpla pe parcursul său. Va fi o moarte ciudată, pentru că burghezia va sfârşi  sufocată  de socialism, război şi postmodernism. Desigur, o dată cu burghezia, va pieri şi democraţia burgheză clasică.

            O altă cauză a dispariţiei  burgheziei clasice va fi demografia. Am dat nişte date statistice demografice referitoare la anul 1900, când populaţia planetei depăşeşte un miliard de locuitori. În sec. XX populaţia se va înmulţi terifiant, poporul va fi surclasat şi dizolvat de naţiune, iar naţiunea, în expansiune vitală, va deveni  supra imperialistă. În scurt timp pământul, planeta Terra, va deveni prea mic pentru naţiunile imperialiste puternic industrializate, care caută să-l acapareze şi exploateze fiecare pentru sine. Dar ce s-a întâmplat în acest secol, cu planeta şi cu omenirea, se cunoaşte, deja a devenit istorie.

            Noi vom continua să urmărim evoluţia democraţiei aşa cum am găsit-o definită în DEX, ca formă de organizare şi conducere a societăţii umane „prin popor, pentru popor”. Democraţia burgheză clasică a supravieţuit în secolul XX ( cel puţin în prima sa jumătate), dar ca formă puternic erodată, demodată şi deloc sustenabilă, eficientă. De aceea doctrinele, curentele şi partidele politice burgheze, care au motivat şi condus societatea omenească au fost din ce în ce mai decăzute şi decadente. Nu numai că burghezia şi-a pierdut orice amintire istorică revoluţionară, dar nici măcar reacţionară n-a mai putut fi. Astfel  democraţia burgheză, sub toate formele sale, a cedat şi s-a resemnat în faţa democraţiei socialiste, în faţa doctrinelor comuniste.

            Secolul XX va fi, pe cea mai mare perioadă a sa, secolul democraţiei socialiste. Diferenţa care se poate face ţine şi de verticalitate. În timp ce democraţia burgheză clasică este ierarhică, deci verticală, democraţia socialistă este egalitară şi totalitară, deci se desfăşoară pe orizontală.

 

            Secolul XX a fost secolul industriei expansive şi excesive, o industrie grea, axată pe construcţia de maşini şi utilaje. Ideea fixă a omenirii devine aceea de a umple lumea de maşini. Maşini de tot felul şi pretutindeni, pe uscat, pe apă, în aer. Celelalte industrii, infrastructura economică însăşi, gravitează în jurul acestei industrii fundamentale, devin o anexă a acesteia. Explicaţia acestui fel de a gândi al omului creator şi muncitor de felul lui, al omenirii subsecvente, este elementară. Maşina îl face pe om puternic, infinit mai puternic decât l-a creat natura. Omul în maşină se simte invulnerabil şi imbatabil dar, mai ales, eliberat de povara, de obligaţia muncii. Partea grea a muncii, obositoare sau epuizantă, sau dezonorantă, o face maşina. O dată descoperit acest secret simplu preocuparea de bază a omului a fost de a produce maşini, cât mai multe maşini. Cu ajutorul lor a luat repede în primire planeta şi a început o exploatare frenetică a acesteia, desigur tot în scopul şi interesul dezvoltării industriale, a industriei grele, a industriei maşinii. Pământul s-a umplut de fabrici şi uzine, în jurul acestora s-au dezvoltat oraşele imense, munţii au fost folosiţi pentru construcţia acestor oraşe şi şoselelor aferente, apele s-au umplut de vapoare, cerul de avioane. Totul s-a întâmplat relativ repede, pe parcursul acestui secol XX. Care a fost definit, tocmai ca urmare a acestei evoluţii tehnice şi mecanice formidabile, secolul „progresului şi civilizaţiei”. Este evident că progresul şi civilizaţia se referă la maşini şi tehnologie, dar se presupune că omul, că omenirea, care manipulează aceste maşini, sunt cel puţin la acelaşi nivel de progres şi civilizaţie cu maşinile lor.

            Dacă am reţinut că maşina îl face pe om mai puternic decât natura, sau îl eliberează de povara muncii fizice, în acelaşi timp îl face productiv, competitiv expansiv, acaparator. Evident, în competiţia cu ceilalţi oameni dotaţi cu maşini căci ceilalţi, nedotaţi, sunt victime sigure, nu contează şi nu vor mai conta niciodată. Concurenţa şi competiţia dintre oameni în secolul şi epoca maşinilor (secolul XX), spre deosebire de cele existente în secolele (epocile) anterioare, diferă în sensul că se referă (mult) mai mult la maşini decât la oameni. (Când spunem maşini ne referim, desigur, la industria, economia, întreaga gândire şi infrastructura care stau la baza acestora). Concurenţa între maşini este, într-un fel, mai cinstită, vor învinge acelea care sunt mai puternice, mai rapide, mai multe. Economiile industrializate, naţiunile industrializate, în concurenţa lor, în expansiunea lor, se vor baza tocmai pe aceste calităţi ale maşinilor. Care, inerent, vor deveni şi maşini de război. Dacă am reţinut şi faptul că omul în maşină se simtă invulnerabil şi imbatabil, o să ajungem să înţelegem şi de ce acesta a devenit atât de viteaz şi războinic în secolul XX. De ce concurenţa şi competiţia dintre naţiunile puternic industrializate a dus la declanşarea celor două războaie mondiale, iar acestea au fost atât de distructive. Maşinile şi maşinăria de război germane au fost puse în inferioritate de maşinile şi maşinăria de război ale „aliaţilor” ( ruşi, englezi, francezi, americani) susţinute de o industrie de război şi o producţie net superioare. Dar astea sunt chestiuni care, în scopul principal al studiului nostru, au mai puţină relevanţă. Cele două războaie imperialiste mondiale trebuie însă amintite deoarece, din cauza acestora, au dispărut atât burghezia cât şi democraţia pe care noi am numit-o burgheză clasică.

 

                                    Decăderea clasei burgheziei şi democraţiei burgheze clasice

 

            Mai este oare clasa burgheziei, la începutul secolului XX, autoarea istorică a revoluţiei industriale şi economice, ea însăşi? Cea care a creat industria şi oraşul moderne, extensive şi expansive? Cea care a creat şi cumulat plus valoare, abundenţă şi lux, dar şi colonialism, exploatare, jaf şi mizerie? Care a înnobilat burghezia bastardă, iar din aristocraţii cu panegiric a făcut mari industriaşi şi afacerişti? Care a (re)inventat democraţia antică? Care a făcut din educaţie, învăţământ, carte, preocupări curente, nu numai mic burgheze, dar şi sociale, chiar populare? În sfârşit, burghezia a contribuit la apariţia şi afirmarea clasei politice şi sociale a muncitorului, prin cooptarea şi adaptarea acestuia în sistemul său economic şi social-politic (clasic burghez). Burghezia a făcut din clasa de mijloc o pătură socială destul de numeroasă, cu venituri şi nivel de trai decente, iar din elita muncitorească o clasă de mijloc, adaptată idealurilor mic burgheze. Cât despre aceste idealuri „mic burgheze” trebuie să spunem că ele erau qusi generale în societate, în comparaţie cu cele „de grandoare” ale marii burghezii, sau cele revoluţionare ale comuniştilor, mult mai restrânse. Omul îşi dorea, cel puţin, o carieră ( o viaţă) de mic burghez, iar omenirea, aşişderea, aspira la (bună)starea micii burghezii. Cât despre morala burgheză – căci despre morală e vorba, în principal, în această carte – fără a fi impecabilă, este o morală, totuşi, a decenţei. Luxul, prostituţia, desfrâul sunt ţinute sub control, proscrise în societate, dar şi sancţionate de opinia publică. Societatea burgheză este o societate educată, merge la biserică, respectă legile religioase creştine care abjură păcatul, adulterul, desfrâul şi cenzurează strict comportamentul uman. Care, în fond, protejează individul de abuz dar, mai ales, protejează familia. Funcţionează atât legile vechi, nescrise, ale bunului simţ, dar şi legile civile sau penale care pedepsesc strict atentatul la moralitate şi relele moravuri. E drept că funcţionează şi bordelul, ba încă la parametrii economici, căci aduce venituri statului. Dar şi această instituţie vulnerabilă, mai mult sanitară, este supusă legilor morale scrise sau nescrise, este ţinută sub control.

            Tot ceea ce a creat burghezia istorică revoluţionară, totuși lacomă şi nesătulă, rapace în afaceri, feroce în dezvoltarea ei economică, a dispărut, practic, din cauza primului război mare european ( aşa zis mondial). Care mai este denumit şi „războiul naţiunilor”, deoarece principalele tabere beligerante sunt formate din naţiuni burgheze consolidate, puternice din punct de vedere economic, puternic industrializate, în stare permanentă de competiţie şi concurenţă neloiale care, până la urmă, au dus la acest război. În acelaşi timp războiul are şi cauze naţionale intrinseci, procesul de formare al naţiunilor şi statelor naţionale nefiind încă închegat la sfârşitul sec. XIX şi începutul celui următor. Analiştii, istoricii, presa, au făcut şi mai fac încă bilanţul pierderilor şi câştigurilor rezultate din primul război al naţiunilor, mai ales cu ocazia jubileului a 100 de ani de pomenire. La capitolul pierderi trebuie neapărat puse, din punctul nostru de vedere, clasa burgheziei propriu zise, ca şi sistemul politic caracteristic acesteia, democraţia clasică burgheză, care se dezagregă.

            Burghezia clasică îşi va pierde onoarea şi demnitatea, la amestec cu ultimele rămăşiţe de aristocraţie şi nobleţe care mai pâlpâiau încă în societate. Îşi va pierde, cu alte cuvinte, rostul şi dreptul de a conduce pe alţii, de a ocupa firesc funcţii şi ranguri înalte, demnităţi publice, de a se bucura de stimă şi respect populare. Pe de o parte, ea va suferi această decădere din „drepturi naturale” fizic, biologic, fiind de-a dreptul decimată de război, căci majoritatea ofiţerilor şi comandanţilor au fost din rândul acesteia. Dar reproşurile care i s-au făcut, şi i se fac în continuare, ţin de neputinţa sau lipsa de voinţă de a împiedica apariţia războiului. Sau, mai mult chiar, de instigarea şi izbucnirea acestuia, din motive şi interese economice egoiste, meschine sau cinice. Dar şi din neînţelegerea lumii în care trăia , (lume) care  prin industrializare, tehnologie şi demografie devenise periculoasă, mult mai greu de condus. Căci izbucnirea războiului se datorează clar vârfurilor aristocraţiei şi marii burghezii oligarhice, la cheremul unor monarhi decrepiţi, imbecili de-a dreptul. Monarhii respectivi, monarhia, aristocraţia şi oligarhia, persistente încă la începutul secolului XX, în funcţie şi la vârful societăţii democratice burgheze, pot fi considerate ( şi sunt) eşecuri ale acestei democraţii. Democraţia clasică burgheză, cu cohorta ei de Constituţii, legi, guverne şi instituţii democratice, partide politice, politicieni abili, n-au putut împiedica pe cei câţiva monarhi ai Europei să fie imbecili şi iresponsabili. Cum n-au putut împiedica nici grupările teroriste otrăvite de naţionalism să existe şi să acţioneze mortal, fatal.

            Dar moartea burgheziei şi democraţiei clasice burgheze, a sistemului politic aferent, a statului şi infrastructurii sale, a societăţii şi suprastructurii piramidale, n-a urmat imediat încheierii primului război şi nu s-a întâmplat brusc. Acest război numai a dovedit că epoca istorică a burgheziei clasice, cu tot ce inventase aceasta la nivelul suprastructurii, fusese depăşită sau devenise anacronică şi nefuncţională. Cu excepţia economiei, a industriei şi tehnologiei care, dimpotrivă, au fost favorizate de război şi au cunoscut un nou avânt şi o dezvoltare impetuoasă. A urmat o perioadă de agonie, de reforme şi restructurare a societăţii, cu caracter politic în special, care a durat până la izbucnirea celui de-al doilea război european ( în special) şi mondial ( în general). Război care a fost mai european şi mai mondial decât cel anterior.

            Ce s-a întâmplat?

            Se ştie că primul război mondial s-a încheiat în coadă de peşte, fără victorie şi fără învinşi. Beligeranţii profesionişti, generalii şi armatele, n-au cunoscut nici gloria, nici ruşinea. Astfel că n-au înţeles nimic după ce s-au ridicat din tranşee, nici măcar de ce-au stat acolo ani de zile. N-au înţeles  măcar pentru ce şi cine luptaseră şi muriseră cu milioanele. La rândul ei clasa politică a burgheziei, dar şi în ansamblul ei de clasă socială, nu a înţeles şi nu şi-a recunoscut rolul nefast nici în cauza războiului, nici în eşuarea acestuia. Tuturor combatanţilor, soldaţi şi politicieni, finişul normal al primului război mondial, le-a fost furat de revoluţia socialistă şi, evident, de revoluţionari. Se ştie că primul război mondial s-a încheiat printr-o revoluţie socialistă atât pe frontul din Est ( în Rusia) cât şi pe cel din Vest ( în Germania).

            Acest eveniment, acest finiş neaşteptat, a făcut ca burghezia să înţeleagă altfel  decât ar fi trebuit atât războiul cât şi rezultatele acestuia. Mai bine zis, nu a apreciat corect stadiul de decadenţă proprie, ca şi stadiul de uzură şi corupţie al sistemului său politic şi social. Un sistem construit şi considerat democratic, o democraţie clasică.  Vorbim despre burghezie vizând-o în ansamblul ei de clasă politică, din ambele tabere beligerante, ale învingătorilor şi învinşilor. În faţa pericolului revoluţiei socialiste, chiar înainte de a dezbate şi înţelege eşecul războiului, aceasta s-a mobilizat pentru apărarea propriei democraţii, propriului sistem economic, social şi politic. Este cunoscutul episod istoric al luptelor cu bolşevicii şi comuniştii, în urma cărora bolşevismul a triumfat în Rusia. În schimb a eşuat în Germania şi Vestul Europei, tocmai unde, din cauza proletariatului numeros, Marx prezisese că ar fi fost indicat să apară. De precizat că în Rusia nici măcar nu exista proletariat, era o ţară plină de mujici. Tocmai pe capul lor a căzut beleaua comunismului.

 

                        Involuţia şi dezagregarea social democraţiei clasice la începutul sec. XX

 

            Vom vorbi despre secolul XX ca fiind secolul democraţiei socialiste, dar şi al căilor şi mijloacelor spre socialism ale naţiunilor europene şi, la remorcă, toate celelalte. Socialismul este o doctrină politică, socială şi economică uzitată inclusiv în secolul XIX, dar numai teoretic. Corifeii şi adepţii săi sunt doar nişte ciudaţi, în majoritate intelectuali evrei, cu putere de convingere asupra calfelor şi ucenicilor tineri. Dacă activau politic, se înscriau în rândurile partidului social democrat, partid serios, mare, cu succes electoral dar…  burghez în esenţă. Iar dacă activau aici, nu făceau altceva decât să-l saboteze, încercând să-l deturneze de la doctrina şi programele sale social democrate pe calea socialismului. O cale fără speranţă însă deoarece, se ştia şi asta, orice cale socialistă duce inevitabil spre comunism.

            Putem preciza, din punct de vedere istoric, apariţia acestui nou tip de democraţie (socialistă) ca întâmplându-se la sfârşitul primului război mondial. Există şi o dată exactă, adulată şi serbată corespunzător multă vreme, anume marea zi a „ Revoluţiei din Octombrie”  ( 7 noiembrie 1917). Atunci Lenin a ordonat asediul şi arestarea Guvernului provizoriu condus de Kerenski  şi, pe fundalul unui haos politic şi social total, a instaurat dictatura şi teroarea bolşevice în Rusia. A fost o epocă de mare interes istoric, particulară Rusiei, care a fost intens şi bine studiată, astfel că, despre ea, nu se mai poate spune şi scrie nimic nou. Este un subiect istoric epuizat. Rusia va deveni republică socialistă (URSS), va pune în practică tezele şi filozofia lui Marx (adaptată de Lenin), va cunoaşte o grandoare şi prestigiu mondiale, va ajunge prima putere militară a lumii şi va avea un finiş neaşteptat, modest, chiar lamentabil, în 1991, când va redeveni Rusia. Conform vechiului dicton veşnic actual „ sic tranzit gloria mundi”.

            Însă, până a ajunge învingător în Rusia, socialismul are o istorie proprie, despre care am mai vorbit în pagini anterioare. Chiar i-am dat definiţia exactă, aşa cum scrie la DEX. Acest curent politic, doctrină şi ideologie, nu aparţine democraţiei burgheze clasice, nu cadrează în nici un fel cu sistemul politic, social şi economic burgheze şi capitaliste. Pe care le renegă şi doreşte să le desfiinţeze. Fiind constituit astfel, evident că nu va participa la viaţa politică şi publică a societăţii, nu va cunoaşte sistemul şi succesul electoral, nu va accede la guvernare. În felul acesta cu greu se poate afirma despre el că, de fapt, există. Pe tot parcursul secolului XIX socialismul şi comunismul sunt nişte utopii teoretice, iar socialiştii şi comuniştii nişte toleraţi. Cu atât mai mult cu cât majoritatea lor, dacă nu toţi, sunt intelectuali, combatanţi inofensivi. Întâmplător sau nu, cei mai mulţi dintre aceştia, în orice caz cei mai (re)cunoscuţi, sunt evrei cumsecade. Şi ei combatanţi inofensivi.

            Dacă vrem să găsim rădăcinile socialismului trebuie să le căutăm înăuntrul social democraţiei care, am afirmat noi, este unul din „puii” democraţiei burgheze clasice, atât de prolifică în fătarea a tot felul de doctrine, curente şi partide politice. Care, la rândul lor, au fătat sau ouat şi clocit  alţi „pui”. Social democraţia este (a fost) ideologia clasei muncitoare, o doctrină reformistă care urmăreşte, reprezintă şi apără, în cadrul societăţii burgheze, interesele muncitorilor. Muncitorii devin populaţia majoritară a oraşelor, iar rolul lor în creşterea industriei şi dezvoltarea economică devine fundamental. Este firesc ca în acest sistem economic, dependent de muncitorime, această clasă să fie respectată, reprezentată politic, iar doleanţele şi revendicările să fie acceptate. Pornind de la această necesitate a fost firesc să apară un partid social democrat corespunzător care, pe parcursul secolului XIX a fost activ şi energic. El a tot crescut ca valoare şi reprezentare pe fundalul creşterii şi dezvoltării economice, economie axată pe dezvoltarea şi expansiunea industrială, astfel că, la sfârşitul acestui secol, a devenit unul dintre cele mai puternice şi numeroase partide politice. Social democraţia şi partidul social democrat aveau un cuvânt greu de spus în societatea burgheză, desigur în cadrul organizat pe baza democraţiei burgheze clasice. Cum clasa muncitoare se considera - şi era - cea mai numeroasă şi  importantă parte a economiei capitaliste, dar şi a societăţii burghezo-democrate, ea putea revendica – şi chiar revendica – un rol politic predominant în această societate. Chiar pe baza legilor democraţiei clasice burgheze, a celor constituţionale şi electorale. Accesul şi succesul în structura statului fiind în funcţie de baza electoratului, social democraţii şi partidul lor puteau emite pretenţii îndreptăţite, dat fiind faptul că se bucurau de un electorat numeros. Cu toate că la începutul secolului XX, la începutul războiului, la anul 1914, partidul (partidele) social democrate erau cele mai puternice partide de pe eşicherul politic al statelor occidentale puternic industrializate, ele n-au avut succesul scontat, n-au preluat puterea politică şi n-au putut împiedica izbucnirea războiului, cu care hotărât nu erau de acord. Război pe care-l considerau şi caracterizau, corect,  ca fiind tipic imperialist, pentru acaparare de colonii, teritorii şi populaţie bune de exploatat, evident în interesul şi profitul marilor industriaşi şi capitalişti, dar mult mai puţin al muncitorilor. Dar, ce-i interesa evident pe muncitori, în cazul izbucnirii războiului, era faptul că ei trebuiau să-l poarte, ca soldaţi, devenind carne de tun sigură. Literatura de specialitate, documentele istorice, evidenţiază clar poziţia antirăzboinică a social democraţiei europene, occidentale şi mondiale.

            Din două motive importante nu s-au putut impune partidul (partidele) social democraţiei burgheze chiar în această stare de efervescenţă politică de la începutul secolului XX. La nivelul total al populaţiei, inclusiv în rândul statelor puternic industrializate, muncitorii nu erau clasă majoritară. Asta pentru că exista clasa ţărănimii, mult mai numeroasă, atât în Occident dar, mai ales, în restul Europei şi al lumii. Iar ţăranii nu erau deloc social democraţi, fiind de tradiţie şi orientare conservatoare, antireformişti şi chiar monarhişti. Iar clasa de mijloc a burgheziei nu era dominată de muncitori, ci de alte categorii sociale liberale sau reformiste ca, de exemplu, comercianţii, intelectualii, liberi profesioniştii, clerul numeros, cadrele militare etc. Luate împreună, ca electorat, cele două clase sociale surclasau numeric clasa muncitorească, astfel că reprezentanţii acesteia s-au aflat, tot timpul, în opoziţie.

            Dar nu societatea burgheză în ansamblu  era starea cea mai inconfortabilă a social democraţiei. Ci starea din interior, din chiar cadrul organizat al acesteia, al conducătorilor, militanţilor şi membrilor proprii. Care, pe fundalul unei opoziţii cvasi perpetue, de numeroase şi continue nerealizări, de neputinţa de a-şi ţine promisiunile electorale dar, mai ales, principial, erau tot timpul în dispute şi lupte interne de partid. Pe scurt, încă de la apariţia sa, social democraţia a fost agresată şi sabotată de revoluţionarii socialişti şi comunişti, care au apărut şi s-au dezvoltat în interiorul acesteia. Pe măsură ce social democraţia a crescut şi evoluat într-o mare mişcare politică, într-un mare partid politic, corespunzător a crescut şi numărul membrilor şi militanţilor socialişti-comunişti din rândul acestora. Era o stare complet anormală, cu efecte dezastruoase pentru această doctrină, pentru promotorii şi reprezentanţii ei. Nu numai muncitorii, dar şi toate celelalte clase şi categorii sociale burgheze, se întrebau ce este şi, de fapt, ce urmăresc social democraţii şi partidele lor. În general li se reproşa că ei sunt doar un vehicul pentru socialism – comunism, iar odată ce vor prelua puterea politică, în mod democratic, o vor preda acestora. O parte importantă a muncitorimii, partea cea mai calificată a acesteia, originar burgheză ( orăşenească), partea de bază a social-democraţiei,  nu agrea şi nu era de acord cu tezele socialiste-comuniste care propovăduia lupta de clasă şi cucerirea puterii politice prin război cu industriaşii şi patronii. Fireşte că muncitorii cunoşteau mai bine decât „revoluţionarii” din partid ce înseamnă o fabrică, o uzină, chiar o industrie, care e rolul lor acolo, dar şi al patronului sau industriaşului. Eliminarea acestora din urmă nu însemna decât, poate, teoretic, o viaţă mai bună (un salariu mai mare) pentru muncitori, dar în nici un caz ridicarea lor la rangul de proprietari de fabrici şi uzine, de patroni şi industriaşi. Tot pură teorie era şi teza potrivit căreia fabrica, uzina, industria însăşi, ar fi devenit mai performante, dar şi mai omeneşti, dacă ar fi fost conduse politic, desigur de cadre şi activişti socialişti-comunişti. Iată de ce muncitorii înşişi, chiar adepţi şi membrii ai partidului social-democrat, repudiau curentul socialist-comunist din interiorul acestuia, multă vreme un curent minoritar, chiar nesemnificativ.

            Dar situaţia s-a schimbat către sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor, pe măsură ce numărul fabricilor şi uzinelor a tot crescut. Corespunzător a crescut şi numărul muncitorilor, care n-au mai provenit din oraş, ci din afara acestuia, din diferite ţinuturi, de diferite origini. Aceştia nici măcar n-au locuit la oraş, ci au fost cazaţi în cartiere industriale ad-hoc, împrejurul uzinelor, cât mai aproape de locul de muncă. Tot la locul de muncă s-au calificat ca muncitori, desigur la un nivel corespunzător în ierarhia muncitorească. Căci şi muncitorii au o ierarhie proprie, în funcţie de ceea ce ştiu să facă şi fac, care nu este de neglijat. Aceşti muncitori de categoria a doua, prestatori de munci grele sau semicalificate, mai prost plătite, nesiguri de locul lor de muncă, lipsiţi de tradiţie muncitorească, muncind numai pentru a se hrăni şi supravieţui, au constituit, susţinem noi, proletariatul modern al marilor metropole şi oraşe industriale. Numărul lor a tot crescut, pentru că mirajul oraşului şi muncii salariate a afectat conştiinţa de sine a ţărănimii post feudale, clasă numeroasă şi modestă, cu nivel de trai scăzut, care a văzut în oraş şi industrie un trai mai bun şi un viitor mai sigur. Aceasta a afluit rapid către marile metropole şi oraşe, înconjurate de fabrici şi uzine din ce în ce mai numeroase. Încât, la cumpăna dintre secole, numărul celor pe care noi i-am denumit proletari, a devenit majoritar în raport cu cel al muncitorilor propriu zişi. Din punct de vedere politic proletariatul nu agrea social democraţia reformistă, burgheză în fond. Ei urau burghezia, erau nemulţumiţi de munca proprie şi locul de muncă, de locul lor în societate, la baza societăţii. Şi conştientizau că nu pot să schimbe această stare de lucruri prin reforme burgheze, ci numai printr-o lovitură majoră dată societăţii, printr-o revoluţie. Adică exact ceea ce propovăduiau ideologii şi activiştii socialişti-comunişti. Proletarii au îngroşat rândurile socialiştilor şi comuniştilor mai întâi în lăuntrul edificiului politic social democrat dar, neputând să-l domine, să-l subordoneze şi să-l pună în slujba viziunii şi intereselor proprii, şi-au format propriile partide socialiste.  Iniţial numai partide socialiste, căci comuniştii au fost cooptaţi şi au activat în cadrul acestora. Doctrinar şi politic nu se pot face deosebiri între cele două ideologii întrucât ele nu reprezintă decât acelaşi concept (ideal) în continuitate şi in integrum.

 

            Ca să înţelegem bine acest moment crucial al democraţiei socialiste, momentul selectării şi separării, în cadrul social democraţiei, a curentului propriu zis socialist, de sine stătător, reprezentat politic şi public de partidul socialist, trebuie să legăm lucrurile între ele. Anume socialismul provine din social democraţia clasică burgheză, ca urmare a erodării şi involuţiei acesteia ca ideologie reformistă a clasei muncitoare. Totodată ca urmare a transformării clasei muncitoare în proletariat, prin creşterea continuă a numărului lucrătorilor în industrie, prin creşterea rapidă a populaţiei oraşelor industriale în general. Asta este ceea ce ne interesează pe noi, să datăm, cât de cât exact, timpul istoric al apariţiei democraţiei socialiste, al primelor partide socialiste. Dar realitatea acelei lumi trecute, lumea dinainte de anul 1914 este mult mai complexă din toate punctele de vedere, economic, industrial, tehnologic, social, naţional, militar, colonial ş.a.m.d. În haosul organizat din acea perioadă, în cadrul maşinăriei puternice şi perfecţionate politic al democraţiei burgheze clasice, faptul că au apărut nişte mişcări şi partide socialiste oarecare nici nu a contat. Erau cu totul nesemnificative şi inofensive. Contau oarecum în cadrul social democraţiei, pe care o subminau şi-i furau adepţi şi voturi, dar nici acolo prea mult. Social democraţia rămânea, ca mişcare şi partid politice, o forţă.

            Avem, totuşi, în clasificarea noastră deontologică, acest moment istoric al socialismului, al originilor sale social democrate şi muncitoreşti. Totodată mai susţinem că, dacă nu ar fi izbucnit războiul dintre anii 1914-1918, socialismul şi democraţia socialistă, ca şi comunismul, ar fi avut evoluţii normale, modeste, continuând, totuşi, să evolueze. Dacă nu ar fi existat războiul, societatea şi economia burgheze, statul şi democraţia la fel de burgheze, omnipotente şi lacome, harnice şi agresive, s-ar fi dezvoltat natural şi ar fi acumulat până la crăpelniţă, desigur exploatând toate bogăţiile şi resursele planetei, căci doar la asta-i era gândul. Era felul lor de a fi şi a gândi. Cât despre oameni, să nu ne facem iluzii, ei constituiau chiar acest substrat social, economic, statal, erau angrenaţi în această mişcare progresistă burgheză, evolutivă. Puneau botul, cum s-ar zice, la tot ce era de mâncare şi tratau cu mult respect legile, normele şi cerinţele epocii în care trăiau, căutând să trăiască cât mai bine. Idealul lor nu era socialismul revoluţionar, sau comunismul, ci traiul mic burghez! Dar a izbucnit războiul, iar acesta a aruncat în aer tot mapamondul şi pe toată lumea ( este vorba despre lumea anterioară anului 1914), astfel încât mapamondul şi lumea ce au  urmat după încheierea lui ( noiembrie 1918) nu mai seamănă şi nu mai au mare lucru în comun cu ceea ce fuseseră înainte. Războiul a contat cât o sută sau o mie de revoluţii sociale şi politice, extreme, sângeroase, ucigaşe de-a dreptul, iar rezultatul lui poate fi cosemnat ca o victorie a acestora. Mai putem adăuga faptul că, dacă nu ar fi existat acest prim război european ( zis mondial), nu ar fi existat nici al doilea. Toate cauzele războiului dintre anii 1939-1945 sunt incluse în cauzele şi desfăşurarea celui dintâi, precum şi în modul în care acesta s-a terminat, în pacea negociată şi semnată de taberele beligerante.

 

                                 

Cap. V         RĂZBOIUL, CAUZA FUNDAMENTALĂ A DEMOCRAȚIEI SOCIALISTE

 

Războiul de la originea revoluției socialiste. Diviziunea socialistă a democrației sociale și clasei muncitoare ( în timpul și din cauza războiului). Revoluția socialistă este o revoluție social-democrată sabotată și deturnată. Prototipul socialismului național: fascismul și național-socialismul (nazismul).

 

 

            Socialismul debutează ca orânduire socială şi politică în împrejurările şi datorită primului război   ( 1914-1918) astfel că îl putem considera şi o consecinţă a acestuia. ( Sau putem spune că războiul, văzut ca un summum de revoluţii, stă la originea revoluţiei socialiste). Se ştie că războiul a sfârşit în coadă de peşte, înainte de a se termina au izbucnit revoluţii socialiste în ambele tabere beligerante. De fapt negocierile de încetare a ostilităţilor, a armistiţiului şi păcii, au fost susţinute şi semnate de aceşti revoluţionari. Astfel ei au reuşit o manevră şi o lovitură politice formidabile, au reuşit să deturneze şi să canalizeze rezultatele şi consecinţele războiului în interes propriu, inclusiv parvenind la conducerea întregii societăţi, practic cucerind şi preluând puterea politică. În mod abrupt şi ilegitim, prin revoluţie. Dar o revoluţie – consecinţă de final a războiului – internaţională, europeană şi mondială.

            Cât despre tezele şi obiectivele acestei revoluţii nu se poate spune că nu erau cunoscute. Era pusă în pericol şi ameninţată cu dispariţia întreaga societate burgheză şi capitalistă, ca şi întreg sistemul ei de valori, legi şi norme, existenţiale şi morale, întreaga structură de organizare şi funcţionare, democraţia burgheză clasică, statul şi economia. Toate acestea trebuiau să dispară deoarece la temelia lor se situa proprietatea privată, legea fundamentală a economiei, societăţii şi democraţiei statului burghez şi capitalist.  Dispărând proprietatea privată, dispărea şi burghezia şi statul capitalist. Era o idee pe care ideologiile socialist-comuniste, curentele şi partidele aferente, o susţinuseră pe tot parcursul secolului XIX, însă fără succes. Erau grupări politice minore, activând acoperit în cadrul mai amplu al mişcării şi partidelor politice social democrate. Când, iată, în condiţiile de tot obscure ale încheierii războiului, aceste grupuscule izbucnesc la suprafaţă şi, cu abilitate, cu determinare, reuşesc să capteze şi să mobilizeze populaţia şi armata în scop politic propriu. Există atâtea cărţi de istorie şi literatură scrise pe această temă încât, practic, au un efect contrar scopului în care au fost scrise, aflarea adevărului. Ele descurajează, prin volumul imens, imposibil de lecturat pentru oricine ( îţi trebuie mai multe vieţi pentru a o face!) dar şi prin partizanatul istoricilor şi scriitorilor. Sunt numeroase opinii şi concluzii, toate academice şi bine argumentate, astfel că adevărul istoric devine şi el multiplu şi aleatoriu. Ceea ce are efect nu numai asupra cercetărilor istorice, dar şi a iubitorilor şi cititorilor de istorie în general. În ceea ce ne priveşte, noi urmăm curentul majoritar al acestor opinii academice, care susţin că meritul principal în eşuarea războiului în coadă de peşte şi transformarea lui în revoluţie internaţională aparţine social democraţiei burgheze, a aparatului ei politic şi numeroşilor membrii şi susţinători. Mai concret spus, partidelor politice social democrate, înfrăţite într-o aşa zis „internaţională socialistă”, dar şi acelei vaste şi incomensurabilă cantitate de proletariat care surclasase clasa muncitoare.

           

                                   

            Din punct de vedere al relatărilor istorice este relativ uşor de înţeles cum s-au petrecut lucrurile. Trebuie să considerăm, în primul rând, caracterul odios al acestui război teribil, oribil, extrem de sângeros şi de lung. A durat patru ani şi părea că nu se mai termină. A fost un război ignobil, murdar, fără legi şi prejudecăţi, diferit de toate războaiele istorice anterioare. Aici trebuie să facem o paranteză şi să venim cu propria noastră opinie în caracterizarea şi clasificarea acestui război. Aţi observat, poate, că noi îl denumim „european”, înainte sau în loc de a-l denumi „mondial”. Pentru că acesta este adevărul istoric, războiul din 1914-1918 este strict european, cele două tabere beligerante sunt formate strict din state europene. Numai în subsidiar, în calitate subordonată sau voluntară, participă la război coloniile sau unele state extra-europene, fără să se poată spună că acestea au avut un rol decisiv. Dar această opinie nu ne aparţine nouă, este veche şi noi numai ne-o însuşim.

            De asemenea nu suntem de acord cu clasificare de „război al naţiunilor” ( faptul că i se spune „primul război mondial al naţiunilor”). Pentru că acest război a fost definit şi clasificat astfel de opinii şi teze posterioare războiului, când s-au (re)analizat, clasat şi clasificat, ca la carte, ştiinţifico-istoric, toate datele şi rezultatele războiului, inclusiv cauzele izbucnirii şi obiectivele acestuia. S-a considerat că acest război, prin amploarea sa, a fost dus de naţiuni războinice, şi astfel obiectivele sale au fost naţionale. A fost deci un război al naţiunilor. Dar (şi) noi zicem că, iniţial şi pe toată desfăşurarea sa, acest război a fost unul tipic imperialist, colonialist, de cucerire şi expansiune teritorială. A izbucnit în principal din motive economice, având drept scop reîmpărţirea coloniilor, pentru acapararea de resurse economice, pentru noi pieţe de capital, muncă şi  desfacere ş.a.m.d.  Aceste motive şi cauze nu au fost nicidecum naţionale, ci capitalisto-burgheze, căci doar ei se ocupau cu aşa ceva. Urzeala războiului şi hotărârea de a-l declanşa s-a luat în sfere înalte, de un cerc restrâns de personaje istorice, fără a fi mai deloc consultate „naţiunile”, aşa cum erau acestea, vaste, ignorante şi preocupate de viaţa lor de zi cu zi. E drept , ca să fim cinstiţi cu noi înşine, trebuie să recunoaştem un curent şi o cauză naţionaliste la nivel popular şi în perioada antebelică ( dinainte de 1914), cu un rol (minor) chiar în declanşarea războiului. Toate doctrinele şi partidele politice emanate de democraţia burgheză clasică erau şi naţionale, prin structura lor organizatorică, prin tezele şi obiectivele economice, sociale şi politice, care proclamau şi aclamau idealul naţional (naţiunii). Dar acest naţionalism era cvasi general, era latent şi, fiind o doctrină universală, nu era nici revendicat, nici revendicativ. Numai în preajma izbucnirii războiului şi numai în unele state el a luat amploare, s-a concentrat ca obiectiv de sine stătător, a captat vizibil opinia publică, dar noi punem acest lucru tot în sarcina a ceea ce am denumit „sferele înalte” care au preparat şi declanşat conflictul armat. Abia pe parcursul războiului dar, mai ales, după încheierea lui, naţionalismul a devenit predominant, revendicativ, războinic în sensul că s-a asimilat naţiunilor beligerante. Trebuia ca cineva anume să-şi asume politic – dar şi din alte punctele de vedere (moral, civic, intelectual, material) – şi să explice  acest război catastrofal, în primul rând de ce a fost necesar, cauzele şi obiectivele sale. Evident că burghezia şi clasa ei politică înaltă, aristocratică, a evitat să-şi asume acest carnagiu european, acest război tipic imperialist-colonialist declanşat de interese şi obiective economice  şi politice egocentriste şi meschine (tipic capitaliste). Asta din cauză  că respectivul război depăşise orice limită şi normă cunoscute şi admise în războaiele purtate de oameni până la acea dată. Deci abia acum sunt implicate naţiunile, este descoperită cauza naţională a războiului. Mai mult în sensul că naţiunile au fost cele care şi-au însuşit, de voie sau nevoie, atât cauzele războiului, cât şi rezultatele, atât  beneficiile cât şi pagubele. Prin această asimilare însuşi războiul s-a putut denumi ca „al naţiunilor” şi chiar a fost denumit astfel.

            Dar, din punctul nostru de vedere, a fost numai în secundar un război al naţiunilor şi numai prin prisma rezultatelor acestora, în urma negocierilor de pace şi reconfigurării graniţelor statelor europene, a reîmpărţirii coloniilor între imperiile victorioase. De fapt, (nu numai) din punctul nostru de vedere, acest prim război european, tocmai prin rezultatele sale şi pacea care le-a confirmat, a fost cauza războiului imediat următor, european şi mondial, dintre anii 1939-1945. Abia acesta a fost, într-adevăr, un război al naţiunilor, pe deplin îndreptăţit de a se numi astfel.

             Dar am făcut un ocol mai larg şi ne-am îndepărtat astfel de subiectul nostru de bază care este democraţia socialistă. Am menţionat ideea că rădăcina democraţiei socialiste, a doctrinei şi partidelor socialiste, care nu pot fi disociate de doctrina şi partidele comuniste, este social democraţia burgheză clasică, cu partidul ei social democratic clasic. Se pare chiar că am spus de mai multe ori lucrul acesta, ca fiind bine de ţinut minte. Dar timpul pe care l-am pierdut ocolind subiectul a fost necesar pentru a clasifica originile democraţiei socialiste inclusiv din punct de vedere istoric, de a le data cât mai exact. Suntem de părere că mişcarea socialistă, doctrina şi partidele socialiste, s-au desprins decisiv şi definitiv din matricea social democraţiei matcă în perioada şi din cauza (cauzele) războiului european dintre anii 1914-1918.

 

            Diviziunea socialistă a social democraţiei şi clasei muncitoare ( în timpul şi din cauza războiului)

           

            Am afirmat, în pagini anterioare, că nu suntem de acord cu unele denumiri de evenimente istorice care, fiind vechi şi academice, au fost adoptate de toată lumea şi au devenit clasice. E foarte greu să spui „războiul european dintre anii 1914 – 1918”, cum ar trebui, în loc de „primul război mondial” sau „războiul naţiunilor” cum se obişnuieşte.  Căci sunt deosebiri între cele două clasificări, şi nu numai de nuanţă.

            Cu atât mai greu ne va fi, nu ne facem iluzii, să clasificăm socialismul prin cele două părţi componente ale sale, fascismul şi comunismul. Care sunt doar două ramificaţii, având origine comună. Iniţial fascismul, ca doctrină şi curent (partid) politic nu există, socialismul fiind originar şi letal legat de comunism. Împreună stau în pântecul larg al democraţiei sociale care, la rândul ei, împreună cu alte doctrine şi curente (partide) de tot felul, stau în pântecul şi mai larg al democraţiei clasice burgheze. Şi iată cum, la vreme de război şi în urma acestuia, atât democraţia burgheză, cât şi cea social democrată, clachează. Din punct de vedere politic, fireşte. Iar social democraţia avortează brusc (tot politic, desigur,) dând naştere unui avorton socialist care are o singură idee în căpăţână: să omoare atât pe mă-sa, cât şi Mă-sa Mare (de asemenea politic). Uite aşa caracterizăm noi revoluţia socialistă din Europa, din anii 1917-1921 care, printre altele, se implică în desfăşurarea războiului şi chiar contribuie la încheierea acestuia, profitând şi însuşindu-şi o parte din energiile şi mijloacele  sale letale. Teoretic, revoluţia socialistă a izbucnit ca acţiune antirăzboinică, având ca scop încetarea războiului, pacea imediată şi eliminarea cauzelor şi efectelor acestuia, ca şi a tuturor războaielor din viitorul omenirii, prin împăcarea şi înfrăţirea naţiunilor. Pe teren însă şi în mod practic revoluţia socialistă a urmărit transformarea războiului în revoluţie, prin însuşirea şi deturnarea mijloacelor, căilor, obiectivelor şi efectivelor militare în interes propriu. Având pe teren, în tranşee, milioane de soldaţi înrăiţi, în slujba unor guverne declasate şi debusolate, ideologii şi activiştii socialişti au urmărit transformarea acestei armate de război şi în război într-una revoluţionară. Adică să-i scoată pe soldaţi din tranşee,  unde luptau unii cu alţii, şi să-i trimită în metropole, unde să lupte cu burghezia. Adică pur şi simplu printr-un act de trădare. Ceea ce era destul de greu de făcut încât toate legile statului, morale şi, mai ales militare, condamnă şi pedepsesc drastic trădarea, mai ales pe câmpul de luptă. Şi totuşi, în Rusia, acest act a reuşit, armata rusă l-a trădat pe ţar, l-a ucis şi a trecut, în corpore, în slujba lui Lenin şi a partidului revoluţionar bolşevic. E o poveste de tot frumoasă pe care, fără-ndoială, o ştie orice istoric, amator sau iubitor de istorie.

            Succesul revoluţiei socialiste (bolşevice) din Rusia a cauzat atât impasul războiului propriu-zis, în desfăşurarea sa ulterioară, cât şi, în final, transformarea sa în revoluţie pe frontul din Vest, în tabăra germană şi în Germania însăşi. Succesul revoluţiei social democrate în Germania a însemnat şi sfârşitul războiului, deoarece Germania a fost  principala forţă a statelor beligerante. Practic ea a fost considerată vinovată de izbucnirea războiului şi acuzată de efectele dezastruoase ale acestuia. Iar aceste considerente şi acuzaţii mai sunt valabile, încă, şi astăzi.

 

           

 

 

                                    Revoluţia socialistă este o revoluţie social democrată sabotată şi deturnată

 

            Succesul bolşevicilor, în Rusia, precum şi al socialiştilor, în Germania, nu a fost instantaneu şi conjunctural, generat de nişte soldaţi care se săturaseră de tranşee şi de lupte. E adevărat că războiul intrase în impas, nu se putea finaliza deoarece nici o tabără nu mai avea puterea de a-l câştiga, iar astfel părea că nu se va mai termina niciodată. Dar pe acest fundal trebuie să avem în vedere în principal obiectivele şi activitatea politică intensă antirăzboinice ale social democraţiei europene, al partidelor social democrate din principalele state industrializate, marile puteri economice şi militare ale lumii ( Germania, Imperiul britanic, Franţa, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul rus, Imperiul Otoman, Italia). Aceste curente şi partide politice social democrate militaseră  împotriva războiului (considerat burghez şi tratat ca atare) încă înainte de izbucnirea lui, se bine organizaseră pentru a-l combate şi se străduiseră, cel puţin la nivelul clamaţiilor, să-l împiedice să izbucnească. Toate aceste activităţi fuseseră  strict politice, fireşte, şi se desfăşuraseră în mod legal, normal, în cadrul organizat al statului democrat burghez. Este de remarcat că, înăuntrul social democraţiei şi social democraţilor, cei mai fervenţi dintre adversarii burgheziei şi capitalismului în genere, şi al intenţiilor războinice ale acestora, în special, erau socialiştii şi comuniştii. Până la urmă social-democraţia nu a putut împiedica declanşarea războiului. Ca parte politică a sistemului democrat burghez , din care făcea parte, a abandonat ideea păcii şi a urmat calea burgheziei, naţionalistă şi războinică, asumându-şi rolul politic care-i revenea în declanşarea şi susţinerea uneia sau alteia dintre taberele beligerante imperialiste şi colonialiste. În această situaţie, socialiştii şi comuniştii au acuzat social democraţia de trădare şi s-au rupt, definitiv şi iremediabil, de aceasta. Acuzaţia cea mai gravă pe care aceştia au adus-o social democraţilor a fost aceea de trădare a intereselor clasei muncitoare, a proletariatului.

            Aşa cum, pe vreme de pace, social democraţia îi trimetea pe muncitori (proletari) să lucreze pentru capitalişti, în favoarea acestora, iată că acum, pe vreme de război, îi trimetea pe aceiaşi muncitori (proletari) pe front, să lupte în favoarea aceloraşi capitalişti.

            Trebuie să ţinem cont, mereu trebuie să ţinem cont, de această dihotomie ideologică şi politică din cadrul social democraţiei burgheze: pe de o parte social democraţia clasică, pe de alta socialismul şi comunismul componente. Care, am zis noi, se datorează componenţei clasei muncitoare însăşi, baza de mase şi electorală a social democraţilor. Ea însăşi dualistă, formată din muncitori şi proletari. Care, deşi aparent formează o masă comună, nu pot fi şi nu trebuie confundaţi unii cu alţii. Există diferenţe care pot deveni separaţii.

 

 

           

 

 

Câteva considerente despre revoluţia social democrată  deturnată de la sfârşitul războiului

 

            Aşadar avem o revoluţie social democrată deturnată în timpul şi la finalul războiului dintre anii 1914-1918, dedusă şi provenită chiar din acesta. Beneficiarii fiind socialiştii şi comuniştii, curente şi partide politice minuscule la acea dată, practic nesemnificative. A fost o răsturnare de lume şi societate de excepţie care nu se pot produce, desigur, decât în stare excepţională de război sau de revoluţie. Revoluţia socialistă va izbândi în Rusia, care devine ţară socialistă sub numele de URSS pe aproape tot parcursul secolului XX şi care va avea o istorie aparte, de sine stătătoare. Oarecum în contrasens şi în paralel cu istoria Europei, dar şi cu al societăţii omeneşti în ansamblul ei.

            Despre victoria revoluţiei socialiste în Rusia s-a vorbit şi s-a scris mult, deoarece  trebuie considerată un paradox al istoriei. Era locul cel mai puţin indicat unde putea să apară, asta chiar după dictoanele şi scrierile corifeilor socialişti-comunişti clasici. Căci Rusia nu avea proletariat, nu avea industrie, nu avea oraşe, nu avea economie dezvoltată, nu avea civilizaţie propriu zisă, nu avea nimic. În schimb avea ţar, mujici, popi şi armată. Mai avea o mână de nihilişti şi terorişti, dispuşi să dea cu bombe şi cu barda-n Dumnezeu. Mai avea şi o mână, poate chiar două, de intelectuali şi gânditori revoluţionari, dar aceştia nu erau ruşi ci, în majoritatea lor, evrei. Aceştia activau înăuntrul mişcării social democrate din Rusia şi formau cadrele de nădejde ale Partidului Social Democrat din Rusia care, şi el, era un partid minuscul. Baza „de mase” a acestuia era ridicol de mică, obtuză şi confuză, mica burghezie din Rusia fiind, de fapt, nobilimea decăzută, boiernaşii şi funcţionarii statului, care mai mult se temeau de reforme, iar ideile revoluţionare le erau străine. Se ştie că factorul principal în organizarea şi declanşarea revoluţiei bolşevice a fost Lenin*, susţinut de un grupuscul infim de revoluţionari de profesie selectaţi din aceiaşi categorie de intelectuali evrei.  Lenin şi ciracii lui nici măcar nu au activat în Rusia, ci au debarcat aici exact la timpul potrivit, după succesul revoluţiei social democrate. Astfel că aceştia  nu au preluat puterea politică şi guvernarea în Imperiul Rus de la Tătucul Ţar, confruntându-se direct cu acesta, cu statul autocrat şi instituţiile aferente , ci de la Partidul social democrat. Se ştie că guvernul ţarist şi Ţarul însuşi au fost debarcaţi de la conducerea Rusiei şi înlocuiţi de un guvern social democrat condus de un anume Kerenski.  Această guvernare, numită şi ea revoluţionară, a durat foarte puţin (febr. 1917- octombrie 1917) fiind înlăturată prin lovitură de stat de Lenin şi bolşevicii lui, fireşte mai revoluţionari decât social-democraţii. Dar toate astea se ştiu de mult, se ştiu bine, iar noi nu facem altceva decât  să batem apa-n piuă.

            Victoria revoluţiei socialiste (bolşevice) în Rusia a avut un efect major în desfăşurarea războiului european. În primul rând, din punct de vedere militar. Germania şi acoliţii ei războinici au scăpat din cercul de foc în care se băgaseră şi au echilibrat frontul în Vest. Un echilibru care a devenit odios, căci războiul s-a prelungit peste măsură, nici una dintre tabere neputând să-l câştige. Astfel pierderile şi ororile războiului au devenit din ce în ce mai greu de suportat şi de admis. În al doilea rând, din punct de vedere politic. Bolşevicii ruşi s-au ţinut de cuvânt, nu numai au promis pacea imediată, ci au şi semnat-o. Astfel armata Rusiei a scăpat de tranşee, iar poporul rus de război. (Cu amănuntul nesemnificativ că şi armata, şi poporul rus au continuat să lupte, că starea de război a continuat, dar istoria a consemnat acest lucru ca fiind un război civil, o revoluţie. Totuşi mai uşor de dus şi de suportat ca un război tipic militar, un război adevărat). Pacea imediată a fost şi obiectivul şi sloganul revoluţionarilor din Vest, care au făcut front comun împotriva războiului: social democraţia întreagă, împreună cu socialiştii şi comuniştii de tot felul, fie asimilaţi, fie organizaţi deja de sine stătător. Revoluţia a izbucnit pe Frontul de Vest după ce ultimele eforturi de război s-a dovedit la fel de inutile ca şi cele anterioare şi răbdarea combatanţilor a luat sfârşit. Iar când zicem „frontul de vest” zicem Germania, zicem Tripla Înţelegere, căci aici a izbucnit revoluţia. După modelul revoluţiei social democrate din Rusia şi  revoluţionarii germani l-au detronat pe Kaiser, au preluat guvernarea şi au iscălit armistiţiul şi pacea. Şi astăzi se mai discută dacă nu cumva, procedând astfel, aceşti revoluţionari n-au sabotat efortul şi lupta armatei germane, împiedicând-o să obţină victoria tocmai în momentul final.

            Atât în Rusia, cât şi pe Frontul de Vest, revoluţia a fost iniţiată şi realizată de partidele social democrate care, datorită războiului, au reuşit să strângă în jurul lor, şi în cauza lor, largi categorii sociale afectate şi nemulţumite, în special păturile sărace ale populaţiei, mujicii şi proletarii. Dar şi soldaţii care, la vreme de război, devin ei înşişi o clasă numeroasă şi specială. Există o lege care spune că o revoluţie anticapitalistă (antiburgheză) nu poate izbândi dacă este înfăptuită de social democraţi. Care sunt ei înşişi nişte burghezi mai modeşti, care sunt parte a democraţiei burgheze, care urmăresc reforme politice şi sociale concrete, dar fără să pună în pericol burghezia şi capitalismul funciare. Asta din cauza că şi social-democraţia respectă şi consideră proprietatea privată ca fiind legitimă şi firească într-o societate umană organizată, civilizată. Din punct de vedere istoric noi considerăm că au dreptate acei istorici care spun că social democraţii au făcut eforturi considerabile de a împiedica izbucnirea războiului, apoi tot ei au fost cei care s-au implicat decisiv pentru a-i pune capăt. Ei sunt cei care au transformat războiul european în revoluţie. I-au dat jos pe împăraţi de pe tronurile lor, au anulat guvernele războiului, i-au scos pe soldaţi din tranşee şi astfel au restaurat pacea între popoare. Dar un război transformat în revoluţie nu se termină numai cu atât, căci revoluţia distruge pacea socială. Astfel că războiul continuă de fapt, dar în interiorul societăţii însăşi, devine un război civil. Fireşte că revoluţia, o dată declanşată, a atacat burghezia şi capitalismul, statul şi sistemul politic, legile, instituţiile şi regimul de democraţie clasică burgheze. Însă putea să distrugă social democraţia revoluţionară sistemul şi regimul burgheze istorice şi legitime din care ea însăşi făcea parte? Fireşte că nu, astfel că, la un moment dat, după ce şi-a atins obiectivele (reformele) revoluţia a stagnat. Atunci au ieşit la rampă socialiştii-comuniştii care au preluat obiectivele revoluţiei democrat burgheze pe seama lor şi au dus-o mai departe. În timp ce social-democraţii s-au speriat în faţa unui război civil, care nu făcea parte din revoluţia lor şi au vrut să-l evite, socialiştii şi bolşevicii tocmai aceasta urmăreau, un război necruţător cu burghezia şi capitalismul din interior, pe care să le distrugă. În Rusia acest lucru s-a întâmplat. În Germania şi Occident însă nu a fost posibil. Noi susţinem că succesul revoluţiei bolşevice în Rusia a fost posibil tocmai datorită acelei clase muncitoare, industriale şi orăşeneşti, care era numeric redusă şi într-un stadiu incipient de organizare. Astfel că bolşevicii au preluat relativ uşor puterea din mâinile social democraţilor, care nu aveau corespondent în societatea rusă. Au pus mâna pe guvern şi, având la îndemână o armată încă mobilizată, armata de mujici a Ţarului, a dus revoluţia (războiul civil) cu multă determinare, până la victoria finală.

            În schimb, în Germania şi Occident acest lucru, revoluţia finală, războiul civil, nu au fost posibile. Nu din cauza socialiştilor şi comuniştilor germani şi occidentali, care nu erau diferiţi de bolşevicii ruşi, ci din cauza social democraţiei care, în vestul Europei, era altceva decât în Rusia. Ea nu reprezenta burghezia, nici măcar regimul politic burghez, cu care era în opoziţie politică, dar reprezenta clasa muncitoare, care era puternică şi relativ numeroasă. O clasă muncitoare care nu a fost de acord cu războiul imperialist dar, la finalul acestuia, a fost de acord cu o revoluţie împotriva lui şi împotriva celor ce l-au declanşat. Care s-a şi înfăptuit. Însă în momentul în care s-a pus problema ca această revoluţie să continue „până la victoria finală”, din revoluţie social democrată să devină revoluţie socialistă, clasa muncitoare s-a opus. Din punctul nostru de vedere aceasta a fost cauza principală pentru care socialismul şi comunismul nu au învins în Europa încă din anii 1917-1918, de la sfârşitul războiului. Ar fi fost o ocazie minunată de a instaura pe acest continent acel nou tip de democraţie, democraţia socialistă-comunistă.

 

                                                Prototipul socialismului  naţional. Fascismul şi nazismul

 

            Fireşte că noi vom contraria pe unii şi pe alţii care, eventual, citesc cartea noastră şi citesc aceste rânduri. În care spunem că muncitorii înşişi, clasa de bază a social democraţiei, au împiedicat revoluţia socialistă - comunistă să izbândească în Vest, precum în Rusia, la sfârşitul primului război european. În schimb, au implementat un cu totul alt tip de socialism, de asemenea revoluţionar. Dar noi scriem istorie de capul nostru, ne bucurăm de o libertate intelectuală absolută şi vrem să fim de onestitate şi sinceritate aidoma, adică absolute. Deci vom continua să scriem această carte mergând pe drumeaguri istorice mai mult sau mai puţin inedite.

            La sfârşitul războiului, şi din cauza războiului, care nu se mai termina, şi în Europa de Vest clasa politică intrase în impas absolut. În întregimea sa şi în toate structurile sale ierarhice. Era vinovată de declanşarea războiului dar, mai ales, de ororile şi distrugerile de război, de pierderile şi pagubele imense, care deveniseră fără precedent şi pe care nu le anticipase. Trebuia să-şi asume catastrofa şi, mai grav pentru ea, trebuia să plătească. Iar modul în care putea fi pedepsită această clasă politică era unul foarte la îndemână şi deja experimentat în Rusia: trebuia distrusă, trebuia măturată din toate funcţiile şi atribuţiile sale şi aruncată la lada de gunoi a istoriei. Acest mod de a gândi devenise general în epocă şi nu aparţinea numai socialiştilor-comuniştilor, dar şi altor categorii vaste de populaţie, societăţii occidentale în majoritatea sa, în toate statele beligerante vestice. Înşişi clasa politică gândea astfel despre sine, se afla în impas moral total, ca să nu mai vorbim de teama de repercusiuni. Într-adevăr, se afla în faţa pierzaniei. Putea să piară cu totul şi de tot, dat fiind faptul că se făcea vinovată de război şi dezastru.

            Deşi declanşarea războiului aparţinea celor mai înalte sfere politice, vârfurilor extreme ale aristocraţiei şi marii burghezii (împăraţi, guverne, lideri de partide şi opinie) trebuie ţinut cont că la fel de implicate au fost şi alte categorii sociale ( profesionale, intelectuale, culturale, confesionale), naţionaliste în gândire şi războinice în atitudine. Trebuie spus că toate partidele politice de pe eşicherul vast al democraţiei burgheze reprezentative au fost de acord cu necesitatea acestui război clamat ca pozitiv şi aducător de beneficii. Adică un război scurt, victorios şi glorios, în care tabăra învingătoare să-şi însuşească bunurile, bogăţiile şi coloniile taberei învinse. Iată de ce clasa politică din Occident, în ansamblul ei, se simţea vinovată şi se aştepta să fie judecată şi condamnată în modul cel mai drastic. În această situaţie se aflau toate partidele clasice ale democraţiei burgheze, mai ales cele importante, care deţinuseră puterea politică şi guvernaseră în mod tradiţional, constant şi continuu. Cu toţii se aşteptau să fie judecaţi şi condamnaţi exact ca în Rusia.

            Din această clasă politică occidentală şi dintre partidele democratice burgheze singurul partid politic care s-a opus războiului a fost cel social democrat, dar fără succes. Ba chiar, până la urmă, a devenit şi el un partizan al războiului „pozitiv”. Abia când războiul a eşuat social democraţii şi-au reluat lupta împotriva războiului, dar de data asta în mod revoluţionar. Căci, date fiind împrejurările, acest mod de a lupta devenise singurul cu putinţă. Deoarece în timp de război democraţia nu funcţionează, nu  se pot face politici curente normale, nu pot fi făcute legi, reforme şi schimbări politice semnificative ca în vremuri normale, de pace. Mai ales dacă aceste politici vizează elita societăţii,  înalta clasă politică, conducerea statului, guvernele războiului şi politicile lor dezastruoase care , toate, trebuiau penalizate. Iar social democraţii s-au revoluţionat mai ales datorită socialiştilor şi comuniştilor din interior care, oricum, trebuie priviţi ca revoluţionari prin natura lor, nişte revoluţionari de profesie. Fără alt ideal şi doctrină politice decât revoluţia. Ei fuseseră cei mai îndârjiţi oponenţi ai războiului capitalist şi imperialist, pe care îl considerau ca fiind conceput şi dus de statul burghez pe spesele şi împotriva proletariatului, mânat în război ca la abator. Considerând poziţia nehotărâtă a social democraţilor drept o trădare, ei se rupseseră de aceştia încă înainte de începerea războiului, înfiinţând partide socialiste proprii, ba chiar şi o internaţională socialistă, care avea la bază o doctrină comunistă, marxistă. Devenită, cu ocazia izbânzii revoluţiei bolşevice în Rusia, şi leninistă.

            Revoluţia din  noiembrie 1918, din Germania, care a pus capăt războiului şi pe frontul de vest aparţine, totuşi, social democraţilor (germani), cu un partid puternic şi de mare anvergură politică şi socială. Partidul socialist  german fiind un partid minor şi marginalizat, iar comuniştii doar un curent dinăuntrul acestuia. Se poate spune că această revoluţia a izbucnit după modelul celei izbucnite cu un an mai înainte – anul 1917 – în Rusia şi s-a desfăşurat cu acelaşi succes. Partidul social democrat a preluat puterea politică, a preluat guvernarea, a demis împăratul, a propus pacea imediată, semnând armistiţiul şi scoţând soldaţii din tranşee. Au fost acte cu adevărat revoluţionare dar, ca şi în Rusia, după ce şi-a atins obiectivele, partidul social democrat revoluţionar s-a blocat. El până aici voia să meargă cu reformele, nu voia să facă din Germania, din alte state din Occident, state comuniste (bolşevice). Era limita de gândire şi doctrină politice specifice partidelor social democrate clasice. Pentru ca revoluţia să meargă mai departe, până la victoria finală, ca în Rusia, trebuia să se întâmple ceea ce se întâmplase acolo: în a doua fază a revoluţiei, cea decisivă, trebuia ca puterea politică şi guvernarea să treacă din mâinile social democraţilor în mâinile socialiştilor şi comuniştilor. Desigur, cu toate pârghiile de susţinere şi comandă ale statului şi, mai ales, cu armată cu tot. Soldaţii de pe front trebuiau să devină soldaţii revoluţiei, continuând luptând împotriva statului burghez până la distrugerea temeliilor sale. Cu toate că socialiştii şi comuniştii germani, în consonanţă cu bolşevicii din Rusia, cu ceilalţi socialişti şi comunişti din întreg Occidentul, din ambele tabere beligerante, au încercat să dezvolte şi această a doua fază a revoluţiei socialiste, acest lucru nu s-a întâmplat. Spre deosebire de Rusia, social democraţii s-au cramponat de putere, armata nu a trecut de partea revoluţiei, războiul civil nu a izbucnit. În schimb, din acest eşec revoluţionar dedus, la rândul lui, din metastazele războiului, a izbucnit un curent  naţionalist   efervescent care, e drept, avea rădăcini la fel de vechi în Vestul Europei, precum avea şi în Est. Acest naţionalism  general european contribuise şi el, în parte, alături de interesele economice şi imperialiste ale marilor puteri, la declanşarea războiului european.

            Dacă acest lucru s-a întâmplat, dacă naţionalismul a fost şi el vinovat de război, atunci trebuia şi el pus în cauza consecinţelor războiului. Prinzând momentul oportun, clasa politică şi partidele vinovate de război şi-au justificat şi asumat războiul nu prin prisma intereselor proprii, ci a celor naţionale. Astfel ele au încercat, şi au reuşit, să-şi asocieze propriile popoare şi naţiuni în această cauză pierdută a războiului. Împărţind cu naţiunile proprii cauzele războiului ( cauze naţionale), împărţeau şi dezastrul, pierderile şi umilinţa. În afară de rezistenţa social-democraţiei, naţionalismul recrudescent a fost una dintre cauzele pentru care revoluţia de tip bolşevic, comunist, nu a avut succes în Germania  şi alte state vestice în anii 1918-1921.

            Noi deja am încercat să spunem că naţionalismul, ca doctrină şi reprezentare politică, acum îşi face apariţia distinctă în spaţiul geo politic aglomerat şi atât de disputat al bătrânei Europe. În epoca feudală, creştină şi a marilor imperii, naţionalismul nu existase. E drept că burghezia originară şi revoluţionară se definise ca fiind naţională, dar acest lucru se referea la coeziunea socială şi economică a statului burghez, pe baza principiilor democratice burgheze (clasice). De la doctrina naţională la cea naţionalistă există o întreagă epocă, iar aceasta a fost parcursă cu repeziciune pe parcursul războiului. Doctrina naţionalistă nu impune apărarea drepturilor şi intereselor naţionale, ci le face obligatorii. În această viziune clasa politică şi partidele democraţiei  burgheze se făceau mai puţin vinovate pe preconizarea şi declanşarea războiului. Care el însuşi a fost denumit „naţional” şi mai este denumit şi astăzi  ca fiind „ primul război mondial(!) al naţiunilor”. Ceea ce noi  considerăm că nu respectă adevărul istoric. Fiindcă în realitate, din punct de vedere obiectiv, strict  istoric, acest război a fost unul „ al imperiilor”, naţiunile şi statele naţionale fiind încă în fază de proiecte politice la începutul secolului XX. Tot din punct de vedere obiectiv, istoric, se ştie că naţiunile, statele naţionale precum şi „o societate de naţiuni” au apărut tocmai ca urmare şi consecinţă a cestui război dintre Imperii, prin destrămarea şi partajarea lor.

            Pe de o parte nu susţinem această teză istorică care defineşte primul război imperialist european ca fiind unul „al naţiunilor”. Iar pe de alta nu suntem de acord cu teza potrivit căreia doctrina şi partidele socialiste-comuniste divizează mişcarea social democrată, după care se revendică urmaşii şi moştenitorii revoluţionari ai acesteia. Mai exact susţinem că această viziune este una simplistă. E adevărat că se poate susţine şi acest lucru dar, adăugăm noi, ei nu sunt singurii urmaşi şi moştenitori. Facem afirmaţia că mişcarea social democrată nu se divide principial la vârf, în disputa dintre doctrinarii şi activiştii politici, ca urmare a neînţelegerilor dintre aceştia. Ci această separaţie se produce fundamental la bază, în masa mare a social democraţiei, cea electorală. Se ştie că această bază electorală era formată, în marea ei majoritate, de clasa muncitoare, despre care noi am afirmat că nu era exclusiv proletariat. Muncitorii, chiar prin definiţie, prin profesie şi rolul lor în industrie şi economie, în urbe şi societate, nu pot fi asimilaţi proletariatului, de nivel şi calitate inferioare. Iar dacă cineva  susţine acest lucru, o face cu preţul descalificării şi desconsiderării profesionale şi civice a clasei muncitoare. Numai socialiştii şi comuniştii au procedat astfel, văzând în clasa muncitoare o masă egală, amorfă, numai bună de manevrat, denumită proletariat. Dar socialiştii şi comuniştii au procedat astfel deoarece numai proletariatul putea fi (şi a fost) baza lor de susţinere şi manevre politice (revoluţionare). Că muncitorii înşişi nu se considerau proletari s-a văzut cu ocazia desfăşurării revoluţiei din Germania, dar şi din alte state vestice, care nu a putut depăşi stadiul de revoluţie social democrată (reformistă burgheză). Clasa muncitorimii nu i-a urmat pe revoluţionarii comunişti care, după model bolşevic, au încercat să ocupe fabricile, oraşele, să înfiinţeze „soviete” (comitete muncitoreşti) etc. Explicaţia fiind că, din punct de vedere politic, aceasta era ataşată social democraţiei reformiste.

            Mai departe, dacă se va produce o diviziune politică între muncitorime şi proletariat, ea nu se produce în cadrul social democraţiei, din cadrul căreia se extrage iniţial mişcarea şi revoluţia socialistă. Căci social democraţia va continua dăinuirea politică în sistemul democrat burghez clasic. Ci separaţia se va produce în interiorul mişcării socialiste însăşi, între  cele două curente revoluţionare, radicale, foarte determinate care, ambele, voiau distrugerea societăţii burgheze (capitaliste) din temelii, pentru a pune bazele unui nou tip de societate şi unui nou tip de umanitate. Unul era cel comunist (bolşevic), care tocmai fusese pus în funcţiune în Rusia şi se străduia să construiască URSS. Iar celălalt era cel fascist care a apărut tocmai ca o reacţie la victoria şi supremaţia comunismului în cadrul mişcării socialiste în ansamblu, al ideilor, tezelor şi viziunilor de tip socialist. Viziuni care, am spus noi, priveau masa masivă a proletariatului, iar pe muncitori îi (des)considerau ca fiind proletari.

           

Concluzionând, am putea spune că socialismul nu divide social democraţia burgheză clasică, ci descinde din aceasta. Diviziunea se produce în cadrul mişcării şi doctrinei curentului socialist însuşi, care se proclamă şi afirmă ca revoluţionar, urmărind eradicarea societăţii burgheze şi capitalismului funciar, a proprietăţii private burgheze. Această diviziune socialistă se va produce chiar în timpul revoluţiei care pune capăt războiului din Europa. Iniţial partida (partidul) socialist comunist care, teoretic, reprezintă proletariatul, se proclamă şi afirmă ca fiind unicul partid revoluţionar fundamentalist anticapitalist. Dar foarte repede va apare, în contrapartidă, un alt partid socialist care, de asemenea, se prezintă şi afirmă ca fiind adevăratul şi unicul partid revoluţionar fundamentalist anticapitalist. Este partidul denumit fascist, ulterior naţional socialist (nazist) care, teoretic, reprezintă şi apără interesele muncitorilor.

            Deci socialismul însuşi se divide aproape instantaneu, încă de la apariţie, în cele două extreme  care, în paralel, vor evolua şi se vor afirma ulterior în viaţa politică a Europei. E de spus, s-a spus şi o spunem şi noi că socialismul originar e o singură ideologie, care priveşte mulţimile, populaţiile, omonime şi anonime, fără discernământ. Este vorba despre manipularea lor politică. Diferenţa şi diviziunile socialiste provin din diferenţa şi diviziunile din cadrul acestei mulţimi care, văzute astfel ( mai de aproape, concret, distinctiv) capătă identitate şi statut social. Nu mai sunt nici omonime, nici anonime. Un exemplu poate fi diferenţa dintre muncitori şi proletari, dar mai sunt şi alte categorii sociale, etnice şi culturale distincte, căci socialismul este o doctrină universală. Însă diferenţierea între muncitori şi proletari rămâne clasică, deoarece face diferenţa dintre comunism şi fascism (nazism), cele două faţete ale socialismului devenite şi ele clasice.

            Desigur, nici muncitorii, nici proletarii, nici alte categorii sociale şi profesionale, pentru ideologia şi ideologii socialismului, nu sunt altceva decât cantităţi, „baze de mase”, care se pot aborda, înregimenta şi manipula. Am spus că ele sunt, abordate concret, diferite şi pot fi divizate. Dar cei care fac diviziune sunt cei care privesc şi evaluează aceste mase, deci ideologii şi politicienii socialişti. În principal şi cei mai cunoscuţi doctrinari ai socialismului sunt intelectuali de profesie, remarcabili fiind cei ce au elaborat şi difuzat tezele comunismului, de mare impact în viaţa publică şi politică. În bună parte acest impact provenind şi din calitatea intelectuală intrinsecă a acestor lucrări, ireproşabilă, greu de contracarat. Întâmplător aceşti intelectuali comunişti de elită sunt evrei, iar comunismul lor se explică astfel prin iudaism, care este o veche şi perpetuă religie comunistă a acestei secte. Elementar privind lucrurile, doctrina comunistă este o doctrină iudaică ( a şi fost denumită astfel), iar caracterul ei universal, internaţional (internaţionalismul proletar) provine din această natură religioasă a iudaismului. Însă nu întâmplător aceşti intelectuali de elită sunt evrei, căci elita intelectuală a Europei, am putea spune „baza de mase” a acesteia a fost, a devenit, preponderent evreiască. Şcoala evreiască, specific organizată, este nu numai de veche tradiţie, dar şi extrem de valoroasă.

            Şcolii iudaice, comuniste (iudeo-comuniste) i s-a opus şcoala naţionalistă din Occident, în special din Germania, chiar cu ocazia revoluţie socialiste despre care tot am vorbit până acum, cea de la sfârşitul războiului din anii 1914 – 1918. Din cauza fricii Occidentului de a nu se întâmpla şi în ograda lui ceea ce se întâmplase în mult mai vasta ogradă a Rusiei: victoria comunismului şi instaurarea dictaturii proletariatului. Proletariat care exista din belşug în Vest şi ar fi fost gata, fireşte, să participe voios la revoluţie şi la dictatură. Numai că proletariatul nu era partea cea mai importantă a clasei muncitorilor. Tocmai susţinută de muncitorime, care nu s-a lăsat angrenată în revoluţia comunistă, condusă de comunişti, social democraţia reformistă s-a putut opri, la un moment dat, din avântul ei revoluţionar. După ce a contribuit la sfârşitul războiului a intrat în impas moral şi politic. Astfel că, aidoma celorlalte doctrine şi partide politice caracteristice societăţii de democraţie burgheză clasică, a trebuit să cedeze puterea politică şi atribuţiile de guvernare. Meritul ei este că nu le-a cedat comuniştilor, care erau cei mai indicaţi şi calificaţi să acapareze, prin revoluţie, statul. Deşi aceştia au făcut totul pentru ca revoluţia roşie să învingă în Germania şi Europa, folosind toate mijloacele şi tertipurile deja experimentate în Rusia, inclusiv puterea militară.  În schimb a cedat în faţa naţionalismului fascist. În  toiul revoluţiei de tip comunist (bolşevic), în bună parte şi din cauza ei,  a apărut şi s-a afirmat această ramură a socialismului, fascismul (nazismul), care avea idealuri ( viziune, doctrină) strict naţionaliste. Este totuşi  greu de spus dacă acest  nou tip de socialism se extrage inclusiv din social democraţie, pe baza componentei de bază a acesteia, care este clasa muncitoare. Sau este o diviziune a socialismului însuşi, prin repudierea comunismului ca ideal socialist. Adevăratul ideal socialist fiind considerat şi proclamat cel naţionalist.

            Pe fond, ideile şi idealurile socialiste, fasciste şi naziste, erau paralele şi de perspectivă identice comunismului. Numai că ele repudiau iudeo-comunismul biologic, internaţionalismul proletar şi, evident, gaşca de eminenţi intelectuali, conducători şi revoluţionari de va vârful acestora. Mai ales că ideologii şi corifeii acestui prototip de socialism naţionalist au apărut inopinat, din rândul „maselor populare”, iar nivelul lor intelectual era la înălţimea acestor mase. Mussolini şi Hitler erau oameni de nicăieri, oameni de rând, nişte caporali, desigur nişte cetăţeni. Dar distanţa intelectuală dintre ei şi corifeii comunismului – Marx, Engels, Lenin, Tro[ki – rămâne incomensurabilă.

            Se poate constata, din punct de vedere retrospectiv istoric, că, aproape brusc, deci prin revoluţie, statul şi societatea burgheze, capitaliste, sunt asediate, ocupate şi ameninţate cu dispariţia. Prin revoluţie socialistă, desigur, la fel ca în Rusia bolşevică. Numai că în Vest ( în Germania) socialiştii care preiau puterea din mâinile social democraţilor sunt naţionalişti. Revoluţia de tip comunist – bolşevic din Occident este deturnată, chiar pe timpul desfăşurării ei, într-una naţional socialistă. S-a discutat foarte mult dacă social democraţii ( revoluţionari moderaţi), dar şi alte forţe şi partide politice democrate burgheze, au fost obligaţi să cedeze în faţa naţional socialiştilor, sau au cedat de bunăvoie. Cu alte cuvinte, i-au preferat pe naţional fascişti comuniştilor. În acest caz revoluţia naţional socialistă nu mai pare nici eroică, nici glorioasă, ci una de conjunctură, oportunistă.

            Conchidem prin a spune că, până la urmă, revoluţia socialistă a învins şi în Vestul Europei, şi în Germania, numai că nu a fost bolşevică.  Astfel, de la sfârşitul primului război european, de la începutul anilor douăzeci, Europa va deveni, în întregimea sa, un continent de democraţie socialistă. Clasa politică a burgheziei  şi democraţia burgheză clasică, inclusiv social democraţia, vor sucomba în faţa noilor forţe politice apărute după război, de ideologie şi doctrină socialistă. Iniţial Rusia se distinge de Europa ( oricum, Rusia nu face parte din acest continent) prin prototipul ei originar de socialism ( comunist bolşevic). Astfel că putem vorbi, de fapt, despre o Europă postbelică (interbelică) de democraţie socialistă de tip fascist sau naţional socialist (nazist).

                                   

                        Cap VI. CARACTERUL ȘI CARACTERISTICILE DEMOCRAȚIEI SOCIALIASTE ÎN EUROPA

 

Idealul socialist al unei societăți egale și orizontale. Democrația socialistă este  dictatură? Idealul socialist eșuat al fascismului ( național socialismului).  Idealul victorios al socialismului ( comunismul).

 

 

            Pentru a discuta caracterul şi caracteristicile democraţiei socialiste, subiect care face parte din studiul nostru propriu zis asupra democraţiei, de care ne cramponăm în continuare, noi ne străduim să respectăm itinerarul istoric al acesteia, epoca şi spaţiul geo-politic delimitate istoric. Din acest punct de vedere se poate constata că nu am respectat şi nu respectăm unele teze istorice oficiale, chiar dacă ele au devenit academice şi clasice. În scrierile, cărţile şi manualele istorice, socialismul este considerat numai prin ramura sa iudeo-comunistă (bolşevică) şi este consacrat în URSS, pe toată durata acesteia ( 1917-1990). În schimb ramura sa naţionalistă pur şi simplu nu este considerată ca fiind de sorginte socialistă. Cu atât mai mult nu este considerată ca fiind o emanaţie a clasei muncitoare germane şi  europene, antiburgheză prin statutul ei social, dar şi antisionistă şi anticomunistă prin natura ei. Istoricii, profesorii şi academicieni, atribuie naţionalismul socialist strict clasei burgheziei  reacţionare, aristocraţiei, claselor exploatatoare în general, definite ca reacţionare şi contrarevoluţionare. După părerea lor, revoluţia socialistă pentru pace, antiburgheză şi anticapitalistă, în Germania şi Vestul Europei, a fost învinsă de tocmai de aceste forţe reacţionare. Care, apoi, au instaurat guverne şi conducători de ideologie naţionalistă, fascistă, extremistă. În nici un caz nu se face legătura dintre socialism şi fascism, dintre fascism şi clasa muncitoare. Pentru că socialismul şi clasa muncitoare, proletariatul, sunt atribuite de către istorici, într-un mod aproape dogmatic, ideologiei şi doctrinei comuniste. Ceea ce noi nu susţinem deoarece ni se pare a nu fi adevărat. În realitate fascismul şi nazismul sunt de doctrină socialistă, revoluţionară, şi nu emană din clasa burgheziei sau aristocraţiei, ci din clasa de jos a muncitorilor. Când spunem că revoluţia socialistă din Germania şi Vestul Europei s-a sfârşit prin instaurarea unor guverne fasciste sau naziste spunem, de fapt, că revoluţia socialistă a învins. Şi aici, ca şi în Rusia. Va trebui deci să urmărim şi acest tip de democraţie socialistă pe parcursul afirmării şi desfăşurării ei, între anii 1918-1945. Deci vom sta cu ochii atât pe dictatura bolşevică din URSS, cât şi pe cea fascistă din Occident şi din Europa. Asta ca să fie treaba treabă. Iar viziunea de perspectivă a lumii şi istoriei să fie cât mai largă cu putinţă.

             Definiţia în DEX  a fascismului este „ ideologie apărută în Europa după primul război mondial care a stat la baza unor partide de extremă dreaptă, caracterizându-se prin naţionalism extremist, misticism, violenţă, demagogie socială etc”. Nazismul este definit ca fiind fascism dar, mai ales, ca hitlerism, ceea ce este foarte departe de caracterul său originar, social şi politic, de ideologia sa de partid socialist şi muncitoresc. Hitler n-a fost Marx, învăţător şi profet biblic. Noi ne permitem să zicem că fasciştii-naziştii sunt socialişti originari, fraţi gemeni cu socialiştii-comuniştii propriu zişi. Dar nu numai noi zicem asta, căci zicala e foarte veche şi are deja  renume… istoric. Atât fascismul cât şi nazismul sunt unanim caracterizate de istorici ca fiind „ de extremă dreaptă”. Numai că percepţia de ansamblu a societăţii, a omenirii însăşi, este incorect evaluată şi redată astfel. Cele două extreme  radicale socialiste nu divid, de fapt, societatea şi omenirea, ci ideologia şi mişcarea socialiste înseşi, pe activiştii şi partidele politice dinăuntrul acestui sistem politic. A avea o astfel de percepţie de ansamblu a societăţii umane între cele două extreme înseamnă a avea o viziune foarte îngustă asupra acesteia.

            Mai trebuie spus că fascismul, naţional socialismul, are baze teoretice precare. Noi am remarcat deja lipsa sa de intelectualism, ca şi de intelectuali. De aici evoluţia sa – de fapt involuţia – de la naţionalism la şovinism. În timp ce naţionalismul este definit ca „ doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor şi aspiraţiilor naţionale”, în DEX se spune că şovinismul înseamnă „ atitudine politică constând în afirmarea superiorităţii unor naţiuni asupra altora, în manifestarea exclusivismului şi intoleranţei naţionale; naţionalism extremist”.

            Pentru cine ar vrea, ar fi curios, să ştie ce înseamnă democraţia socialistă, ar trebui să studieze sau să citească atât istoria URSS, cât şi a Europei  între cele două războaie zise „ale naţiunilor”. Când cele două ramuri socialiste se dezvoltă şi evoluează separat şi în paralel, având acelaşi ideal şi  urmărind acelaşi ţel – distrugerea societăţii capitaliste – dar, implacabil, urmărind şi distrugerea reciprocă.

            Istoria se scrie, s-a scris deja, povestindu-se lupta fratricidă, de exterminare, dintre fascisto-nazişti şi iudeo-comunişti, ca o continuare a revoluţiei socialiste din Europa de la sfârşitul războiului dintre anii 1914-1918. Ţelul comun al ambelor doctrine era distrugerea societăţii burgheze, cu tot ce concepuse şi acumulase aceasta pe parcursul a ceva mai mult de un secol de existenţă istorică. Distrugerile erau de suprastructură, căci priveau relaţiile de proprietate, relaţiile sociale, organizarea politică, ierarhia de valori şi, nu în ultimul rând, cultura, morala şi moravurile oamenilor, ale omenirii în ansamblu. În ceea ce priveşte realizările şi cumulările burgheziei pe plan economic, industrial şi tehnologic, deci de infrastructură, acestea nu erau distruse, ci însuşite cu brio. Dimpotrivă, atât comuniştii, cât şi fasciştii, au făcut din dezvoltarea economiei în sine, îndeosebi a industriei şi tehnologiei, un fetiş, o adevărată religie.

            Acum putem privi, din perspectivă istorică, detaşat, evenimentele din Europa în perioada interbelică ca şi pe autorii lor. Evenimente care au dus la degradarea definitivă a societăţii şi democraţiei burgheze, care nu dispar, dar sunt compromise definitiv, puse la index şi surclasate de revoluţia socialistă. Care propun, firesc, o societate şi o democraţie socialiste. În URSS de tip iudeo-comunist (bolşevic) iar în Europa de tip fascist, naţional socialist. Dacă în Rusia revoluţia a învins rapid şi definitiv, în schimb aceasta s-a desfăşurat relativ greoi pe continent, durând ani de zile. Fasciştii au preluat puterea în Italia în 1923, naziştii, în Germania abia în 1931. Pe de o parte democraţia burgheză, cu ce mai reprezenta aceasta ca forţă politică, de asemenea social democraţia clasică, bine ancorată şi reprezentată în societate, s-au opus pe cât au putut acestui prototip de socialism. Dar cea mai mare opoziţie şi rezistenţă la instaurarea fascismului-nazismului în Europa a venit, firesc, dinspre ramura iudeo-comuniştilor. Firesc deoarece nu exista alternativă, în perspectiva distrugerii societăţii burgheze şi capitalismului, socialismul nu putea fi decât unul singur, viitorul Europei şi-al lumii nu putea fi decât comunist sau fascist.

            Pe de o parte avem ideologia distrugerii radicale a lumii anterioare, a societăţii burgheze. O lume şi o societate devenite ideale prin comparaţie cu epoca interbelică, apoi cea următoare, apoi cea din zilele noastre. Secolul XIX, putem zice fără teama de a greşi, a fost unul dintre cele mai frumoase secole din epoca modernă, o epocă de zenit a omenirii. Niciodată lumea nu a fost mai calmă, mai liniştită şi optimistă. Pentru că niciodată vreun ideal omenesc n-a fost atât de modest şi la mai îndemână ca idealul mic-burghez. Accesibil tuturor şi uşor de atins. Pe de altă parte avem ideologia distrugerii reciproce dintre cele două doctrine socialiste incompatibile. Această situaţie nu putea duce decât la un nou război şi a dus. Ne putem întreba: de unde această ideologie a distrugerii, a urii între oameni? În nici un caz nu poate fi una de normalitate. Atunci, poate fi una de necesitate?

            Putem vorbi de idealuri? Despre societatea ideală, despre statul ideal, despre viaţa şi lumea ideale? Pentru iudeo-bolşevici nimic nu era mai oneros şi mai josnic decât idealul de viaţă al burgheziei, mai ales al micii burghezii. Pe care le priveau cu tot dispreţul şi „ cu ură de clasă”. La fel fasciştii, nu suportau aristocraţia, burghezia, pe care le considerau parazite şi inutile, depăşite de istorie,  bune de aruncat la gunoi. Idealul de viaţă şi societate al comuniştilor fiind o orânduire comunistă făurită după manualul lui Karl Marx, iar cel al fasciştilor-naziştilor fiind o eră nouă, cu un om nou, potrivit indicaţiilor şi dictărilor celor doi mari conducători emanaţi de naţional-socialism: Mussolini şi Hitler. În fond ambele tabere, dincolo de ura de clasă, omenească totuşi, nu suportau democraţia burgheză ca sistem politic de organizare şi conducere a societăţii. Întru totul şi cu tot ce însemna aceasta.

 

                                               

 

Idealul  socialist al unei societăţi egale şi orizontale

 

            Avem acest fond istoric de parcurs al democraţiei ( ca sistem politic) pe parcursul secolului XIX, pe care-l putem reevalua şi înţelege. Dinainte de acest secol nu putem vorbi despre democraţie mai deloc, Europa fiind  o societate istorică monarhică, aristocratică, oligarhică, prin tradiţie  ierarhia socială fiind şi ierarhia politică, astfel că populaţia absolut majoritară, „populus”, nu avea nici un cuvânt de spus, nici dreptul la cuvânt măcar. Adică nu putea să-şi „exercite puterea în mod direct sau indirect”, după cum sună definiţia democraţiei. În schimb sec XIX este perfect democratic, ba putem spune, cu mintea pe care o avem acum (retrospectiv istoric) reprezintă o culme a democraţiei. Democraţia burgheză clasică se străduieşte, şi chiar reuşeşte, să facă din societatea omenească ( pan europeană totuşi) un prototip de societate în care „poporul” să se simtă bine şi să fie respectat. Ne referim la popor în ansamblul lui de piramidă socială, cu clase sociale vaste la bază şi reduse numeric la vârf. O piramidă socială istorică, moştenită din epoca feudală dar, spre deosebire de trecutul istoric, aceasta nu mai este nici obscură, nici obtuză. De asemenea, nu mai este inflexibilă. Fiecare clasă socială, este recunoscută şi se recunoaşte ca parte a întregului, iar treptele sociale pot fi urcate – sau coborâte – după merit şi fapte. Idealul mic burghez fiind ca aceste trepte să fie urcate. Spiritul democraţiei burgheze originare fiind acelaşi de la revoluţie : libertate, egalitate, fraternitate.

            Desigur, libertate şi fraternitate puteau fi din belşug, deoarece erau principii gratuite şi voluntare. Dar despre ce egalitate putea fi vorba într-o piramidă socială? Pe burghezia revoluţionară de la 1789 o luase gura pe dinainte când clamase această lozincă deoarece, în fond, ea ceruse egalitate pentru sine însăşi, anume egalitate cu clasa aristocraţiei. Pentru clasa burgheziei dorinţa de egalitate fiind o dorinţă de parvenire, de înnobilare. Nicidecum nu se gândise la înnobilarea claselor de jos, a ţăranilor de exemplu. Iată de ce, pentru democraţia clasică burgheză, conceptul de egalitate suferise o reformulare teoretică, fiind reevaluat. Nemaifiind vorba despre o egalitate socială, ierarhică şi funcţională, ci una elementară, între oameni pur şi simplu. Oamenii sunt egali prin definiţie, prin naştere, ei se nasc egali, astfel că fiecare om are privilegiul egalităţii indiferent în faţa oricărui alt om ( al celorlalţi oameni). De asemenea oamenii sunt egali în faţa legii. Teoretic există egalitatea şanselor, a meritelor etc. Dar din punct de vedere social oamenii nu sunt egali, pentru că o societate a egalităţii nu există.  Sau societatea burgheză nu era una de acest gen? Fireşte că nu era, deoarece era una piramidală. Dar poate exista şi altfel de societate organizată altfel decât sub formă de piramidă?

            Aceasta este ideea, ideologia şi doctrina socialistă, în speţă comunistă sau fascistă: că poate să existe şi acest gen de societate a egalităţii oamenilor. Dat fiind acest principiu fundamental al egalităţii, ea nu poate fi decât o societate orizontală. O masă de oameni, o mulţime uriaşă, întreaga omenire extinsă pe orizontală, pe întreaga suprafaţă a planetei. Chiar o astfel de societate a fost idealul revoluţionar atât al comuniştilor iudeo-ruşi (bolşevici), cât şi al fasciştilor (naziştilor) vest europeni. Care a şi fost realizat, fireşte prin revoluţie. În timp ce în Rusia s-a extins orizontal comunismul ( bolşevismul), în Occident, dar şi în restul Europei, s-a extins aidoma fascismul ( nazismul). Putem spune că, în secolul XX, societatea  piramidală burgheză, dar şi istorică, cu tot ce presupunea ea, s-a prăbuşit. Este de remarcat, şi noi am remarcat asta, că acest tip de societate socialistă idealist egalizată se fundamentează pe proletariat şi clasa muncitoare care, în conştiinţa unor ideologi, pot fi un exemplu şi un simbol al egalităţii între oameni.

            Acest gen de societate extinsă orizontal, a egalităţii, egalitaristă, va impune şi un nou tip de democraţie care, firesc, se va denumi după ideologia sa, adică socialistă. Corifeii, militanţii şi adepţii socialismului au fost, dintotdeauna, şi sunt, în continuare, de-a dreptul extaziaţi de acest gen de democraţie, pe care îl consideră net superior oricăror alte forme sau construcţii democratice. În nici un alt fel, susţin ei, şi niciodată, poporul (sau naţiunea) nu-şi pot exercita mai bine ( pozitiv, direct) puterea politică. Acest lucru este posibil şi se întâmplă deoarece „populus” încredinţează această putere politică chiar acestor corifei şi militanţi socialişti, care formează un partid puternic şi unic conducător. El va concentra în mâinile sale avuţiile, energiile, vitalitatea şi destinul tuturor, va guverna, va administra, va judeca, va decide în tot şi în toate. El, Partidul. Acum va apare acest instrument politic, Partidul, scris cu majusculă, pentru că aşa se şi pronunţă, cu respect. Ba chiar cu religiozitate. Partidul e tot ce are mai bun, mai valoros şi mai reprezentativ un popor şi o societate nu numai egalitariste, dar şi libere şi de bună voie înfrăţite. Datorită acestui entuziasm general pentru democraţia socialistă, avem şi o vastă literatură consacrată acestui gen, enorme cantităţi de scrieri de referinţă şi autori extrem de numeroşi. Democraţia socialistă are această dihotomie originară, două viziuni şi două căi diferite (deşi paralele) care duc: una spre comunism, alta spre fascism. Urmărindu-le, conchidem prin a spune că secolul XX este secolul democraţiei socialiste.

                                               

                                                Democraţia socialistă e dictatură?

 

            Spunem noi asta, dar politicienii şi politologii consacraţi ne pot închide gura cu uşurinţă. Adică, susţin ei, socialismul nu este o cale democratică (pentru societate, pentru omenire). Cel puţin în  ipostazele ale sale de succes, comunismul şi fascismul. Dintr-un motiv extrem de simplu, ele sunt dictaturi. Dictaturi de Partid (partitocraţie). Fiind dictaturi, normal că nu au nimic de-a face cu democraţia. De ce am risca noi ( să greşim) considerând socialismul un model de democraţie?

            Pentru că am avea datele noastre, unele incontestabile ca argument. De exemplu, cele care ţin de definiţia dată democraţiei. În aceasta se spune că poporul (populaţia) îşi exercită puterea direct sau indirect (într-un sistem democratic). Într-o democraţie socialistă puterea se exercită direct, pe când în democraţia clasică burgheză sistemul  electoral este mai complex, puterea politică se exercită indirect. În orice caz, exercitarea în mod direct a puterii nu este o cauză de excludere a socialismului din planul democraţiei.

            Faptul că nu există decât un singur partid politic: trebuie să ţinem cont că nu Partidul constituie cauza socialismului, dimpotrivă, cauza constituie Partidul. Este singurul mod de a se organiza şi exercita puterea al mulţimilor fără clase sociale, răspândite pe orizontală (egalizate). Dispariţia piramidei şi claselor sociale ( datorată dispariţiei proprietăţii private), egalizarea deplină la baza societăţii, duce inerent şi la dispariţia partidelor politice, la competiţia electorală, care nu-şi mai au rostul. Partidele politice sunt excluse deoarece toate celelalte straturi şi categorii sociale, în afară de cele de bază ( populaţie, mulţime, naţiune) sunt excluse, practic nu mai există.

            Problema dictaturii: este una fundamentală. Este dictatura Partidului. Împotriva cui se exercită ea?  În mod firesc, împotriva celorlalte partide, împotriva altor doctrine şi idei politice, care reprezintă diferite straturi şi categorii sociale, interesele şi clasificarea acestora în societate. În momentul în care acestea dispar ( prin şi după revoluţia socialistă) dispare şi dictatura, ca rămasă  fără obiectul muncii.

            Dictatura proletariatului ( a clasei muncitoare, a naţiunii): se exercită împotriva sa însăşi. În cazul acesta mai este dictatură, sau o stare de normalitate? Un om, un individ, sau o colectivitate, dacă îşi propun să facă ceva, au un ideal, fireşte că îşi impun şi anumite repere, obiective, norme de conduită, disciplină,  obligatorii. În acest caz, despre ce dictatură mai poate fi vorba?

            Democraţia socialistă: provine din societatea socialistă. Din populaţia, naţiunea, mulţimea declasată (clasele cele mai de jos) care trebuie stăpânite, organizate, pusă la muncă, coordonate etc. Repetăm, este o societate aplatizată, fără ierarhie socială, ieşită din tiparele democraţiei clasice burgheze În acelaşi timp oricare alt tip de democraţie nu poate face faţă, nu corespunde acestor mulţimi. Democraţia socialistă devine o necesitate pentru mulţimile socialiste fiind singurul mod de exercitare a puterii raportat la numărul şi mentalitatea acestora.

            Experienţa istorică: secolul XX este secolul revoluţiilor socialiste victorioase, revoluţia comunistă (bolşevică) în URSS şi revoluţia fascistă (nazistă) în Vestul Europei. În urma cărora s-au instaurat regimuri politice şi complexe sisteme economice şi sociale de durată, care au funcţionat şi au dat rezultate. Aceste regimuri s-au autodenumit şi s-au considerat democratice, în principal prin prisma aderenţei şi ataşamentului  popular al maselor, mulţimilor, naţiunilor. Chiar mai mult, susţinute astfel, atât regimul comunist cât şi cel fascist s-au putut autodenumi şi defini ca fiind cele mai valoroase şi progresiste modele democratice.

            Experienţa proprie: deoarece ne-am născut şi am trăit o bună parte a vieţii sub regim socialist (comunist) am trăit într-o democraţie socialistă. Am constatat că inoculată, asimilată, însuşită,  aceasta putea avea toate atribuţiile şi caracteristicile unei democraţii autentice, bine adecvată maselor populare şi la nivelul acestora. O dată instaurate nimeni nu a contestat regimul şi democraţia socialiste, iar susţinerea şi colaborarea  acestor mase a fost voluntară şi pozitivă. În ceea ce priveşte puţinele cazuri de dizidenţă sau chiar rezistenţă (negare) la democraţia socialistă ele sunt strict intelectuale şi absolut nesemnificative din punct de vedere numeric.

            URSS: regimul comunist sovietic a durat cea mai mare parte a sec. XX. În tot acest timp el a fost considerat un regim de democraţie socialistă, s-a bucurat de recunoaştere mondială şi a fost tratat cu tot respectul. Democraţia socialistă din URSS a fost nu numai recunoscută, dar a devenit un adevărat model de referinţă. Iar când vorbim despre respect şi stimă ne referim la statele occidentale, de democraţie clasică burgheză, care au considerat regimul sovietic un partener, un aliat şi chiar un prieten. Aceste state au investit mult în URSS, în regimul bolşevic şi democraţia socialistă.

            Fascismul şi nazismul: acelaşi gen de democraţie socialistă, dar de prototip occidental, germanic. Căruia i se refuză însă identitatea democratică! Dimpotrivă, i se atribuie toate atributele descalificării şi renegării democratice: este considerat un regim oneros de dictatură. Explicaţia nefiind alta că Germania nazistă a fost învinsă în cel de-al doilea război mondial, iar nazismul a fost judecat şi condamnat de către puterile învingătoare. A fost scos în afara legii, iar doctrinele naţional socialiste precum şi aderenţii  acestora (mişcări, partide, simpatizanţi) au fost  interzise  strict şi sancţionate drastic. Dar asta este o consecinţă de război, care nu probează  negativitatea acestui tip de socialism totalitar. Căci ne putem întreba: dacă Germania nazistă ar fi câştigat războiul? Fără-ndoială că fascismul ar fi fost considerat cel mai valoros, mai eficient şi mai adecvat  drum spre progres, civilizaţie şi bunăstare al omenirii. Iar societatea omenească ar fi fost, dacă nu fascistă în întregime, atunci în cea mai mare parte a sa. Vezi comparaţia cu URSS, stat comunist totalitar, de democraţie socialistă.

            Regimul comunist sovietic: după căderea sa, de asemenea, i se refuză identitatea democratică! După ce, pe cea mai mare întindere a sec. XIX (1917-1990) această identitate nu i-a fost deloc contestată, ba, dimpotrivă, a fost sublimată! Ca fiind un proiect model de democraţie socialistă! Care ar fi meritat, şi chiar ar fi putut fi extins la scara întregii omeniri. Şi, dintr-o dată, decăderea, scoaterea din uz şi din normalitate. Abia acum politicienii, politologii şi minţile luminate au făcut apropierea dintre comunism şi fascism, considerând regimul comunist ca fiind totalitar şi punându-l la index.

            Aşadar, acestea sunt considerentele, mai pot fi şi altele, prin care socialismul poate fi incompatibil cu democraţia. Dar este vorba despre democraţia burgheză clasică, sau cu alte forme de democraţie istorice bazate pe societăţi piramidale, pe proprietatea privată. Pe când, prin sine însuşi, socialismul originar, anticapitalist, antiburghez, anti proprietate, se consideră şi poate fi considerat un prototip şi un model de democraţie autentică.

 

           

                                                Idealul socialist eşuat al fascismului ( naţional-socialismul)

 

            Nici în studiul democraţiei socialiste noi nu putem face concesii. Mai ales din perspectivă istorică. Dacă vrem să cunoaştem şi să înţelegem acest concept politic, ideologie şi doctrină, trebuie să-l privim în ansamblul său şi să-l evaluăm ca un tot. Din păcate, cei ce se ocupă cu astfel de chestii, politologii în primul rând, analiştii şi specialiştii în domeniu, privesc lucrurile partizan şi unilateral. Inclusiv istoricii. De exemplu ei înţeleg şi studiază democraţia socialistă numai din punct de vedere iudeo-comunist, susţinând că numai acesta este conceptul de bază, originar, de fapt unicul. Ignoră cu totul faptul că şi fascismul - nazismul aparţin aceluiaşi concept politic totalitar. Dar nu numai ignoră, căci le displace această omonimie şi o resping cu hotărâre, o aruncă la mama naiba. De exemplu, ei susţin că fascismul (nazismul) sunt concepte şi ideologii politice burgheze, naţionaliste, reacţionare, nocive, îndreptate în special împotriva proletariatului, clasei muncitoare. O expresie a capitalismului imperialist, monopolist, de stat ş.a.m.d. De ce fac asta? Explicaţia e simplă, aceşti politologi şi istorici, analişti şi filozofi, sunt ei înşişi iudeo-comunişti, produşi ai acestei şcoli de gândire. Noi însă, care nu împărtăşim astfel de şcoală, doritori să cunoaştem şi să spunem adevărul, vom privi lucrurile şi oamenii împreună, iar istoria ca un tot. Am mai spus, în pagini anterioare, că  istoria trebuie (re)evaluată corect politic, căci aici e baiul. Istoria este scrisă ( a fost dintotdeauna) de învingători, iar acest lucru s-a întâmplat şi după cel de-al doilea război european ( 1939-1945) devenit mondial, câştigat de iudeo-comunişti şi anglo-americani. Evident că, în calitate de învingători, istoricii de serviciu au scris o istorie distorsionată.

            Din această istorie a fost exclus socialismul de tip fascist, nazist şi muncitoresc. De asemenea a fost scoasă din istorie revoluţia socialistă de acest tip, care a urmat războiului din 1914-1918 şi a condus la instaurarea de regimuri fasciste în întreaga Europa. Deci a fost o revoluţie eficientă şi glorioasă. Dar şi o revoluţie adevărată, îndreptăţită să se denumească astfel, căci avea toate elementele constitutive ale unei revoluţii: urmărea transformarea radicală a societăţii în toate structurile ei, de fapt înlocuirea celei vechi cu una nouă, diferită din toate punctele de vedere, inclusiv omenesc ( un om nou). Prin acest proiect – omul nou – revoluţia fascistă-nazistă în Europa era chiar mai radicală decât cea iudeo-bolşevică din Rusia, cu care de altfel semăna până la identitate. Prototipul democraţiei socialiste, care urma să înlocuiască cu totul şi definitiv democraţia burgheză clasică era, de asemenea, un element constitutiv revoluţionar. Acest tip de democraţie fascistă şi nazistă a funcţionat cu succes în Europa în perioada interbelică şi e total necinstit din partea politologilor (şi istoricilor) să nu fie discutat. Sau, dacă se discută uneori, să fie scos din contextul său real, să fie maculat. Adică să nu fie recunoscut caracterul distinctiv socialist, novator şi revoluţionar, de mare succes şi aderenţă politică şi socială, populară, al naţional socialismului ( fascismului – nazismului).

            Puse în paralel şi studiate obiectiv democraţia socialistă de tip fascist din Europa a fost net superioară celei de tip bolşevic (comunist) din URSS. În scurt timp fasciştii – naziştii au pulverizat  societatea burgheză, aristocraţia şi ierarhia socială, democraţia burgheză, statul capitalist, au distrus clasa şi partidele politice, au revoluţionat relaţiile instituţionale, dar şi dintre oameni. Pilonul de bază al noii societăţi a devenit Partidul, care e muncitoresc. Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania, nazişti cum li s-a spus (în derizoriu!) n-a fost cu nimic mai prejos decât Partidul Comunist al Uniunii Sovietice din punct de vedere al performanţelor revoluţionare. Ba din contră! În nici zece ani de guvernare naziştii germani au făcut din ţara lor cea mai puternică şi performantă economie a Europei şi a lumii, iar pe germani i-a adus în pragul euforiei. Devine inimaginabil ce s-ar fi întâmplat cu această ţară şi această naţiune dacă nazismul ar fu durat, dacă ar fi fost de viitor. Dar nu numai în Germania naţional socialismul a fost revoluţionar performant, ci şi în celelalte state europene devenite, după război, naţionale. Repede, prin naţional-socialism, aceste state au devenit naţionaliste. Dacă performanţele politice şi sociale ( totalitare, egalitariste) au fost obţinute în mod specific revoluţionar, prin forţă, fasciştii smulgând de-a dreptul puterea din mâinile nevolnice ale burgheziei, dispreţuind-o inclusiv din punct de vedere al statutului social şi privilegiilor de clasă, pe care le-a abrogat, în schimb performanţele economice au fost obţinute prin muncă cinstită. Muncitoreşte. Să nu uităm că baza de mase a fascismului este clasa muncitoare, că NSDAP este partid muncitoresc ( peste două treimi din membrii partidului sunt muncitori). Iar aceşti muncitori fac ce ştiu ei mai bine să facă, adică muncesc. Ei îşi exercită puterea politică în mod direct prin Partid, în care au încredere deplină, pentru că este partidul lor, muncitoresc. Iată că înţelegem, în sfârşit, ce înseamnă o democraţie adevărată, definită ca la carte, democraţia socialistă. De tip fascist, nazist. Nu încape nici o îndoială, şi în URSS lucrurile trebuiau să stea la fel în ceea ce priveşte clasa muncitoare.

            Totuşi economia şi industria Germaniei surclasează de-a dreptul pe cele sovietice, deşi sistemul politic este acelaşi. Explicaţia este muncitorimea germană, net superioară celei sovietice, care abia acum se formează ( se califică în câmpul muncii). Diferenţa o face prototipul de socialism dintre cele două ţări de democraţie socialistă (totalitară). În timp ce socialismul german este naţional muncitoresc, socialismul bolşevic din URSS este internaţionalist proletar. Astfel Partidul ( NSDAP) german este chiar partid muncitoresc german, pe când Partidul (PCUS) este, la vârf, un partid intelectul evreiesc. Intelectualii se pricep la teorie, se pricep la politică, dar ca muncitori fie nu există, fie nu contează. Dar, oricum, nu poţi fundamenta şi susţine o economie şi o industrie bazându-te pe internaţionalismul proletar. Teorie pe care, în politica lor, bolşevicii erau obligaţi s-o susţină. Abia după moartea lui Lenin a apărut şi varianta rusească a comunismului rusesc, când la conducerea Partidului a parvenit I.V. Stalin. O variantă de socialism care nu era rusesc ( nici Stalin nu era rus) ci ortodox; comunismul în URSS a fost marcat de ortodoxie. Variantă inacceptabilă iudeo-comunismului originar (marxist), financiar şi mondial. Mai ales că Stalin i-a ras pe intelectualii evrei din fruntea PCUS iar atitudinea sa a fost antisionistă.

            Dar nu surclasarea URSS este marele succes interbelic al economiei şi industriei fasciste, ci surclasarea celorlalte state Occidentale, bine clădite economic şi puternic industrializate. Care, din punct de vedere politic, resping fascismul, se bazează în continuare pe o democraţie burgheză clasică şi pe o social democraţie din ce în ce mai puternică. Iar din punct de vedere economic pe o industrie şi economie dezvoltate, expansive, pe o forţă de muncă calificată şi, mai ales, pe un capital absolut la discreţie. Dăm exemplu SUA, Imperiul englez şi Franţa, state burgheze clasice care, toate, din punct de vedere economic, erau superioare Germaniei. Mai ales din punct de vedere al resurselor, al teritoriului şi capitalului financiar. Faptul că Germania a progresat mai rapid decât aceste state, că le-a concurat la cel mai înalt nivel şi le-a pus în inferioritate noi îl explică prin relaţiile de producţie, revoluţionare, naţional socialiste. Munca şi muncitorul german devin înalte idealuri patriotice, de Partid şi de stat, se face cu abnegaţie şi avânt. Arbait macht frei. Pe când, în societatea burgheză, se cunoaşte bine ce înseamnă munca şi muncitorul, ne-au spus-o Marx şi Engels. Aşa cu elan şi voie bună lucrau muncitorii şi poporul german pentru patria şi idealul lor naziste încât, încă o dată, ne minunăm ce s-ar fi întâmplat, pe ce culmi ar fi ajuns dacă nazismul ar fi fost de durată. Măcar cât a durat comunismul în URSS.

           

            Dar războiul s-a produs şi s-a sfârşit catastrofal pentru fascişti-nazişti. Iar dacă au pierdut războiul, au pierdut totul şi definitiv. Astfel această ramură a socialismului, naţional socialismul, a dispărut. Fascismul şi nazismul au fost scoase în afara legii şi interzise, doctrina şi ideologia naţional-socialiste au fost condamnate, iar pe seama lor s-au pus toate defecţiunile şi ororile omenirii. Dar asta nu înseamnă că socialismul însuşi, democraţia socialistă, au dispărut şi ele. Dimpotrivă, au triumfat. Desigur, au triumfat prin cealaltă ramură, iudeo-bolşevică (comunistă). Explicaţia triumfului fiind câştigarea războiului. După cum  bine se ştie cel de-al doilea război european, devenit mondial, dintre anii 1939-1945, a fost declanşat şi dus de Germania nazistă atât împotriva statelor imperialiste burgheze clasice ( Marea Britanie, Franţa, SUA) , cât şi împotriva iudeo-comuniştilor (bolşevicilor) din URSS. Dacă naziştii germani îşi motivau, propagandistic, războiul împotriva burgheziei şi capitalismului ca pe o revoluţie de eliberare naţională şi socială, în schimb războiul anti bolşevic avea la bază motive mai pragmatice decât ideologia. Era celălalt prototip de socialism (fratele vitreg) care concura şi compromitea grav naţional socialismul. Un frate care revendica aceiaşi  moştenire socialistă,  acelaşi ideal socialist, acelaşi viitor al Europei (omenirii). Deci trebuia eradicat. Desigur că şi bolşevicii gândeau aidoma despre nazişti (fascişti). Toată lumea a ajuns să fie de acord că bolşevicii vedeau burghezia şi capitalismul strict aidoma naziştilor.

            Dar naziştii şi fasciştii au pierdut războiul cu brio şi, ca toţi perdanţii, au fost scoşi din istorie. O dată cu ei a dispărut şi acest prototip de socialism (naţionalist) precum şi democraţia naţional socialistă fascistă (nazistă) aferentă. Care sunt înjurate şi scuipate de istorici şi politologi de toată mâna şi din toate părţile  cu ură şi mânie proletară, dar şi mic burgheză, mic intelectuală, mic culturală. Desigur, asta fiind soarta învinşilor, să fie înjuraţi şi scuipaţi, călcaţi în picioare. Dar, dacă am sta să judecăm corect politic, dacă gândim mai detaşat şi imparţial istoria, observăm că doctrina şi practica naţional socialiste, fascismul şi nazismul, extrem de eficace şi pragmatice, au pus lucrurile şi lumea la punct. În scurtul timp pe care l-au avut la dispoziţie, până la declanşarea războiului, au creat o societate umană muncitoare, cinstită, ordonată, au adus avuţie şi bunăstare, au eliminat clasele sociale parazite ( nemuncitoare, imunde) atât la nivel înalt ( aristocraţia, burghezia) cât şi la nivel josnic ( inepţi, delicvenţi, promiscui ), au dus pe culmi înalte idei precum patria, patriotismul, naţiunea, loialitatea etc. În afară de acest exces revoluţionar, adevărul istoric este că, pe timp de pace, fascismul şi nazismul, ca prototip de societate, s-au situat în avangarda celorlalte tipuri de societate europene contemporane, burghezo-democrate sau comuniste (bolşevice). Inclusiv din punctul de vedere al agresivităţii economice şi neo colonialiste. Nu se poate spune cu certitudine dacă fascismul a fost agresorul societăţii burgheze sau a reacţionat la agresiunea acesteia. Nu se poate spune dacă Germania a declanşat războiul, sau a fost stimulată să-l declanşeze. Din punctul lor de vedere fasciştii – rămăşiţele lor – au negat tot timpul acuzaţiile aduse de învingători, dar n-au fost nici măcar ascultaţi. Astfel argumentele lor au rămas necunoscute sau interzise. Ceea ce, considerăm noi, nu duce la o judecată imparţială a istoriei şi istoricilor. De asemenea mai susţinem că nici pe timpul războiului soldaţii germani şi aliaţii lor n-au fost diferiţi, pe câmpul de luptă sau în spatele frontului, de soldaţii puterilor adverse, englezi, americani, ruşi. Atrocităţile care li se impută fac parte din propaganda de război a celor care l-au câştigat. Dar represalii, crime, masacre, chiar genocid, sunt comune ambelor tabere beligerante. Numai că despre tabără învingătoare şi glorioasă n-ai voie să vorbeşti în termenii adevărului istoric.

            Una ca asta se întâmplă în mod firesc, întotdeauna câştigătorii îşi permit să spună orice despre cei învinşi.

                       

Idealul  victorios al socialismului (comunismul)

 

Pentru a ajunge la democraţia socialistă – idealul democratic al unei societăți pe orizontală -  trebuie să vedem societatea omenească în formatul ei de organism care produce şi consumă. Cele două proprietăţi sunt reciproce, cu cât se produce mai mult, cu atât se consumă mai mult. Astfel şi organismul omenesc, societatea omenească, se dezvoltă şi cresc. Numeric în primul rând, dar şi din punctul de vedere al nivelului de trai, al necesităţilor şi pretenţiilor. Dacă din punctul de vedere al producţiei şi dezvoltării economice, inclusiv al cumulărilor, burghezia este performantă, din punctul de vedere al satisfacerii organismului uman, la nivelul pretenţiilor, sau măcar al necesităţilor, este cel puţin refractară. Societatea burgheză este piramidală, clasele sociale trăiesc la nivel diferit, iar clasele de la baza piramidei, cele mai numeroase, au şi nivelul cel mai scăzut de trai. Iar de aici provine socialismul. Care nu este o problemă de economie, de producţie şi profit capitalist, ci una de distribuţie socială, atât a producţiei cât şi profitului. În timp ce capitalismul este o societate de producţie, socialismul este una de distribuție. Ideologia şi doctrinele revoluţionare socialiste sunt principial distributive, urmăresc ca plusvaloarea şi profitul economice să fie  distribuite în mod egal între toţi membrii societăţii. O astfel de societate egală nu poate fi decât social una orizontală. Conchidem prin a spune că revoluţia socialistă are la origine cauze sociale şi politice.

            Cauza victoriei revoluţiei socialiste este momentul oportun al primului război european (dintre anii 1914-1918). Corifeii şi ideologii socialismului, deşi foarte puţini la număr, slab dotaţi şi organizaţi, au profitat de impasul moral şi dezastrul umanitar provocat de război pentru a transforma sfârşitul dezastruos al  acestuia în revoluţie socialistă. Într-un moment de criză generală a societăţii, extinsă la nivel european şi mondial, partidele socialiste, comuniste şi muncitoreşti au preluat puterea politică prin revoluţie, instaurând o nouă eră socială, un nou tip de stat, un nou tip de naţiune şi un nou tip de democraţie. Acest lucru s-a petrecut în cvasitotalitatea statelor europene şi e foarte uşor de constatat istoric cum s-au desfăşurat evenimentele atât în fiecare stat aparte, cât şi în context internaţional.

            Problema s-a pus despre ce fel de socialism era vorba, existând cele două căi paralele, spre fascism sau comunism. Neîndoios că burghezia ca tip de clasă politică, întreaga societate capitalistă de tip burghez, democraţia burgheză clasică, statul burghez însuşi au fost compromise esenţial şi puternic afectate de socialism. Au pierdut puterea politică şi economică, fiind în pragul extincţiei definitive. Universul şi omenirea se pregăteau să meargă înainte pe calea socialismului, dar în ce direcţie? Spre comunism sau fascism?

             Cel de-al doilea război mondial a lămurit şi rezolvat şi această necunoscută şi problemă. Naţional-socialismul, nazismul şi fascismul, deoarece au pierdut războiul, au fost găsite vinovate şi responsabile de cauzele şi efectele acestuia, au fost condamnate ferm şi excluse definitiv din viaţa omenirii. E interesant de observat modul de maculare şi obturare al acestui prototip de socialism naţional, prin negare sau renegare atât a caracterului social (socialist) cât şi a celui naţional (naţionalist). De asemenea se negă sau renegă caracterul muncitoresc. Până la urmă s-a ajuns la interzicerea oricăror cercetări sau abordări istorice, pentru ca necunoaşterea şi uitarea lor să fie totale.

            După cel de-al doilea război european şi mondial singura cale de parcurs a societăţii omeneşti şi omenirii a devenit socialismul, cu o evoluţie spre un comunism sinonimă cu iudeo-comunismul. Abia de acum încolo putem să vorbim despre democraţia socialistă propriu zisă. Cu alte cuvinte să reintrăm în obiectul nostru de studiu care, dacă ne mai aducem aminte, era despre democraţie.

 

 

           

 

Cap. VII. NOȚIUNI DESPRE RĂZBOIUL RECE. DE CE  A TREBUIT SĂ DISPARĂ URSS, PROTOTIP AL DEMOCRAȚIEI SOCIALISTE

 

Războiul rece s-a purtat între judeo-comuniști. Probleme colaterale ale democrației socialiste. Democrația made USA. Despre democrația americană. Probleme fundamentale ale democrației după Războiul rece și în zilele noastre.

 

            În studiul democraţiei socialiste, studiul nostru, desigur, nu trebuie să ne grăbim prea tare. Pentru că secolul XX pare destul de lung, iar noi ne găsim încă înăuntrul acestui secol. Pe parcursul căruia omenirea a marşat pe calea socialismului, dar, la un moment dat, nu ştia încotro s-o ia, spre fascism sau comunism. După ce a trecut războiul al doilea, a ştiut şi a apucat-o relativ ferm pe drumul care duce spre iudeo-comunism. Iar mai departe lucrurile au mers şnur, pacea s-a instaurat, lumea s-a aşezat, iar omenirea a progresat rapid economic, industrial, tehnologic, informaţional etc. Mai ales din punct de vedere demografic a cunoscut o dezvoltare uluitoare, populaţia globului dublându-se aproape la fiecare generaţie. Date fiind aceste rezultate se poate spune că omenirea a ales drumul cel bun, că acest viitor e sigur şi asigurat, e „ calea, adevărul şi viaţa”.

            Pentru a atinge acest obiectiv triumfător însă mai avem de rezolvat încă o dihotomie istorică, de data asta în interiorul comunismului însuşi. Într-adevăr, războiul dintre anii 1939-1945, a rezolvat definitiv problema socialismului, prin eliminarea variantei fasciste, naziste, naţionale şi muncitoreşti. De acum înainte vom avea o singură variantă câştigătoare, cea socialistă şi iudeo-comunistă. În acelaşi timp însă războiul a tergiversat destinul burgheziei, clasă economică, politică şi socială pe care fascismul o adusese în pragul extincţiei totale. Dispariţia fascismului a condus la revigorarea acesteia, la reluarea prerogativelor de clasă conducătoare. Acest lucru s-a întâmplat în Vestul Europei, în Occident în general. Cu ocazia războiului apar şi se afirmă ca un stat foarte puternic economic, industrial şi militar confederaţia SUA, totuşi stat burghez, cu constituţie şi democraţie burgheze clasice. El salvează burghezia Occidentului de la moarte ba, mai mult, devine mentorul şi liderul mondial al acesteia.

SUA salvează Occidentul de fascism, intervenind în război şi contribuind la victoria antifascistă. Dar şi de bolşevism, ocupând Vestul Europei şi partajând continentul cu cealaltă putere victorioasă, URSS. În timp ce pe teritoriul ocupat de URSS apar state de democraţie socialistă de tip sovietic, pe teritoriul  ocupat şi protejat de americani reapar statele de democraţie burghezo-democrată ( am putea spune clasică).  Dihotomia istorică a lumii după cel de-al doilea război mondial, partajarea lumii în două tabere ireconciliabile , Cortina de Fier în Europa, sunt evenimente istorice bine clasificate şi bine cunoscute. Ele par a divide societatea, în continuare, între burghezie şi socialism. Două doctrine vechi, moştenite din secolul XIX, astfel că lumea nu evoluase prea mult, nu progresase, iar cele două războaie europene şi mondiale, ca şi revoluţiile intermitente, trecuseră degeaba, fără nici un rost. Dacă burghezia nu murise încă, sau refuza să moară, conflictul şi lupta mergeau înainte, până când una dintre cele două tabere (doctrine) obţinea victoria şi supremaţia. Cel puţin acestea erau aparenţele. Această luptă pentru supremaţie între burghezia de tip nou, americană, şi socialismul de tip bolşevic (comunist) sovietic s-a desfăşurat în partea a doua a secolului XX, între anii 1945-1990. Şi s-a sfârşit, după cum bine ne aducem aminte, căci s-a întâmplat recent, cu destrămarea Lagărului sovietic, cu destrămarea URSS însăşi, dar şi cu anularea şi abandonarea acestui prototip de ideologie şi doctrină socialiste. Murind acest tip de socialism-comunism, murind URSS, se putea spune, şi chiar s-a spus acest lucru, că democraţia burgheză a învins definitiv. Abia acum! După ce, în prima parte a secolului, învinsese prototipul de socialism naţional, fascismul şi nazismul, în cea de-a doua răpusese şi prototipul bolşevic, comunismul ortodox şi asiatic. Se putea spune deci, la sfârşitul sec. XX, şi chiar s-a spus, că omenirea scăpase pentru totdeauna de socialism şi comunism. În continuare parcursul acesteia devenea unitar şi urma să se desfăşoare conform  doctrinelor, legilor şi cutumelor democraţiei burgheze clasice. O democraţia  care permitea o largă participare şi reprezentare politică în stat a tuturor straturilor sociale, a tuturor cetăţenilor, şi care s-a admis că se apropie cel mai mult de definiţia clasică a democraţiei însăşi. Adică „ formă de guvernare prin care poporul îşi exercită, direct sau indirect, puterea politică”. În situaţia aceasta, de victorie supremă a burgheziei, ce se mai alege din afirmaţia noastră că burghezia a intrat în dezagregare după primul război mondial şi a sucombat definitiv după cel de-al doilea? Din afirmaţia noastră făcută  mai sus potrivit căreia, după cel de-al doilea război mondial, omenirea a ales, totuşi, calea socialismului? Că partea a doua a secolului XX a fost marcată, în principal, nu de disputa dintre cele două tabere separate de Cortina de Fier, ci de dihotomia dintre socialiştii-comuniştii fiecărei tabere?

           

            Vom înţelege acest lucru dacă vom privi mai atent cele două tabere de după Cortină: tabăra burgheziei, tabăra americană care, am afirmat noi, din punct de vedere politic, este de democraţie clasică burgheză; şi  cealaltă tabără, condusă de URSS, care reprezintă o dictatură de tip comunist-bolşevic, însă motivat şi argumentat ca formă de democraţie socialistă. Pe parcursul „războiului rece” cum au fost clasificate disputele ideologice şi politice dintre cele două tabere, fiecare dintre ele a evoluat şi progresat diferit. Din punct de vedere economic, industrial, tehnologic, capitalist, profitând de o conjunctură extrem de favorabilă, tabăra SUA ( burghezo-democrată) a progresat mult mai rapid, s-a dovedit capabilă de performanţe. Din punct de vedere social însă a cunoscut o involuţie, în sensul unei distrofii organice. Aristocraţia burgheză, marea burghezie şi, mai ales, mica burghezie, care compun societatea burgheză în ansamblul ei, au dispărut. De asemenea, a dispărut clasa muncitoare, inclusiv proletariatul, şi ele părţi componente ( de substrat) ale societăţii burgheze. Clasa muncitoare şi proletariatul au dispărut involuntar, datorită tehnologiei care a făcut ca procesul de muncă, în toate sectoarele de activitate, să devină inginerie ( muncitorii au devenit intelectuali). La un moment dat această societate burgheză, în întregul ei, a devenit o clasă de mijloc, plată şi amorfă, egală şi egalitaristă. Şi din punct de vedere ideologic şi politic a involuat corespunzător, democraţia burgheză clasică devenind, din ce în ce mai accentuat, iniţial o social democraţie coruptă, apoi lunecând spre socialism. Spre un socialism burghez însă care, ciudat lucru, bloca evoluţia acestuia spre comunism. Acesta a fost parcursul burgheziei după cel de-al doilea război mondial. Spre a-l înţelege  şi mai bine,  trebuie să avem în vedere tipologia şi caracteristicile burgheziei americane, al societăţii americane în ansamblul ei, diferită şi aparte de burghezia europeană, de exemplu. Trebuie să ţinem cont că SUA au, de asemenea, un statut aparte şi joacă un rol special pe marea scenă politică a lumii după cel de-al doilea război mondial.

            Din punctul nostru de vedere „războiul rece”  nu a pus nici un moment problema ca socialismul – ca societate şi ideologie - să dispară în favoarea societăţii clasice burgheze. Care decăzuse din dreptul său istoric şi se declasase iremediabil. Care se comasase social şi profesional, care nu mai avea idei şi idealuri propriu zise, burghezo-aristocratice sau măcar mic burgheze, sau măcar muncitoreşti-proletare (social democrate). Deci nu mai avea identitate, căci naţionalismul pierduse războiul, iar burghezia naţională şi statul naţional fuseseră judecate şi condamnate. În sfârşit, nu mai avea nici coloană vertebrală, căci nu se putea susţine şi merge pe picioare singură, ci doar dusă şi condusă de americani. Deci cum mai putea susţine şi câştiga o astfel de clasă politică decăzută burgheză un „război rece” sau orice fel de alt război?

           

            După părerea noastră războiul adevărat rece nu s-a dus între burghezie şi capitalism, pe de o parte,  şi socialismul de tip URSS (comunist ortodox), de cealaltă parte, ci între  cele două prototipuri de doctrine socialiste victorioase după cel de-al doilea război mondial. Între cele două tipuri de democraţie victorioase după război. Una este, firesc, cea sovietică - comunistă (bolşevică), iar cealaltă cea americană. Acea democraţie de prototip american despre care am afirmat, puţin mai sus, că reprezintă burghezia clasică decadentă şi decăzută, coruptă, macerată de social democraţie şi socialism gregar. Despre democraţia sovietică am mai vorbit, este o democraţie socialistă. Dar despre democraţia americană am vorbit mai puţin şi am caracterizat-o, superficial, drept o caricatură a democraţiei europene clasice. Cum a reuşit o astfel de caricatură să învingă URSS şi lagărul socialist? Ne-am pus această întrebare.

            Dar, pentru început, trebuie să răspundem şi la alte întrebări: de ce a izbucnit războiul rece? De ce a trebuit să dispară URSS, prototipul democraţiei socialiste însăşi? Cine a fost instigatorul acestui război şi cine câştigătorul? Care au fost taberele beligerante? Desigur, aceste întrebări şi le-au pus şi alţii, ba chiar au dat răspunsuri pertinente şi convingătoare. Care pe noi ne încurcă, deoarece nu coincid cu propriile noastre frământări şi răspunsuri. Iar ca să nu ne încurce prea mult, nici n-o să ţinem cont de ele. De exemplu, n-o să acceptăm teoria că miza războiului rece a fost soarta şi destinul democraţiei înseşi, salvgardarea de la totalitarism şi dictatură. Că burghezia – tot burghezia! – clasică şi revoluţionară a luptat cu vitejie pe baricadele democraţiei clasice, salvând-o de la dispariţie, din ghearele dictaturii de tip sovietic comunist! Iar victoria împotriva URSS a obţinut-o burghezia  democrată – tot burghezia – şi a condus, în sfârşit, la instaurarea unei epoci democratice autentice, depline şi definitive, pentru omenire şi nu numai, pentru toate celelalte supravieţuitoare… S-a  spus că războiul rece s-a dus între statele democratice burgheze şi  „imperiul sovietic”, între democraţie şi dictatură (totalitarism). Şi a fost câştigat de democraţie. Aşadar noi n-o să acceptăm, pur şi simplu, aceste variante de răspuns.

            Din punctul nostru de vedere, Războiul Rece nu ar fi apărut şi nu s-ar fi dus dacă ar fi fost în joc interesele şi destinul burgheziei capitaliste. Care era uzată din punct de vedere istoric şi surclasată ideologic şi politic de doctrinele socialiste, iar din punct de vedere numeric ridiculizată de masele populare. Cu atât mai mult această burghezie nu ar fi putut susţine ea desfăşurarea acestui război.

Ci noi spunem că Războiul rece s-a dus pentru reformarea sistemului iudeo-comunist. Care e relativ simplă din punct de vedere teoretic şi doctrinar: această reformă înseamnă scoaterea lui Marx şi marxismului  din mâinile ruşilor şi bolşevicilor, sub pretextul  că nu l-au înţeles, l-au  aplicat prost, ba chiar l-au compromis grav  din punct de vedere politic, social, economic. Însă mai mult decât atât, înseamnă recapitalizarea comunismului pentru că, în fond, nici marxismul, nici comunismul, nu urmăresc dispariţia capitalului şi, mai ales, a posesorilor acestuia, care sunt, în cea mai mere parte, evrei. Care , la rândul lor sunt, în cea mai mare parte, comunişti! Ceea ce presupune că prin comunism  se urmăreşte, de fapt, un sistem şi un regim socio-politic care să asigure şi să garanteze la un nivel superior, la cei mai înalţi parametrii funcţionarea pieţei de  capitalul şi supremaţia băncilor. Cu alte cuvinte, un sistem mai bun şi mai performant decât cel asigurat de burghezia democrată clasică şi decadentă.

            Tocmai aceste lucruri nu le înţeleseseră bolşevicii ruşi şi ortodocşi, care puseseră în practică un marxism - leninism fundamentalist, anticapitalist şi revoluţionar bastard care, în cele din urmă, dusese la compromiterea sistemului. Deşi stat uriaş, cu resurse şi potenţial economic vaste, URSS se împotmolise de la bun început în dezvoltarea sa  economică : industrială, agricolă, comerţ, tehnologie. Motivul fiind … capitalul! Deoarece în doctrinele marxiste scria negru pe alb că (,) capitalul şi capitalismul sunt nocive pentru proletariat şi trebuie să dispară. Astfel economia şi ţara sovietelor  s-au dezvoltat punând în prin plan ideologia şi cauza comunismului, nicidecum interesele şi legile de bază obiective, curente şi de cea mai mare necesitate. Această „dezvoltare” a făcut ca URSS să piardă startul în competiţia economică ce a urmat încheierii războiului dintre anii 1914-1918. Să rămână, de fapt, un stat subdezvoltat, în comparaţie atât cu statele imperialiste din Vestul Europei cât şi cu Germania naţional socialistă. Iar aici, deşi am mai făcut, mai facem încă o dată comparaţia şi diferenţa dintre cele două tipuri de socialism originar, dintre fascism şi comunism (bolşevism), fascismul fiind incomparabil superior. Germania fascistă şi revoluţionară a surclasat URSS, în scurt timp, la toate capitolele de dezvoltare, deşi  era mult inferioară acesteia ca teritoriu, populaţie, bogăţii naturale, resurse energetice, potenţial economic. În conflagraţia directă dintre cele două state nu încape nici o îndoială că Germania ar fi obţinut o victorie incontestabilă. Paradoxal, dar se poate spune că războiul dintre anii 1939-1945 a salvat URSS: atât de la dispariţie, prin cotropire de către Germania; dar, mai ales, de la subdezvoltare, din colapsul economic negativ în care se scufundase. Beneficiile aduse de război au fost uriaşe, iar acestea au contribuit fundamental la redresarea economică a URSS, la recuperarea rămânerilor în urmă, ca şi la un nou start economic spre viitor în condiţii extrem de avantajoase. La încheierea celui de-al doilea război mondial URSS şi-a făurit, chiar în Europa, un adevărat imperiu sovietic (bolşevic).

 

            Avem nişte coordonate certe: acest secol XX, secolul revoluţiilor şi democraţiei socialiste. Care duc fie spre comunism, fie spre fascism. Varianta fascismului este obturată şi scoasă din uz definitiv de împrejurările istorice ale celui de-al doilea război mondial. Dar este contestată şi varianta comunismului sovietic care nu mai convine şi contravine Occidentului. Unde, după acelaşi război, democraţia burgheză clasică ( ceea ce mai rămăsese din ea) a evoluat rapid spre o democraţie socială preponderentă, dominată  de un socialism evident şi manifest. Dar este vorba despre un socialism care se diferenţia de comunismul sovietic, ortodox şi asiatic, din URSS. Noi susţinem că Războiul Rece s-a purtat între aceste două tipuri de socialism.

            Dar insistăm să spunem că, de fapt, că Războiul rece s-a purtat între iudeo-comunişti. Adică între comuniştii originari, evrei, marxişti, cei care au inventat şi teoretizat comunismul. Şi între comuniştii de conjunctură şi de adunătură, bolşevicii ruşi, care, absolut întâmplător, s-au apucat să-l pună în practică. Între cele două categorii de comunişti nu exista nici un fel de asemănare, evreii fiind comunişti prin natura şi religia lor, iar ruşii la antipozii acestora, pravoslavnici şi ortodocşi habotnici. Ce căuta comunismul pe mâna şi pe capul ruşilor şi cum l-au pus în practică ştim foarte bine, iar minţile luminate ale socialismului ştiinţific au observat, de-a lungul timpului, anomalia. Se făcuse o greşeală, revoluţia bolşevică fusese o greşeală, nu în Rusia trebuia să apară şi să se implementeze comunismul. În nici un caz Marx nu prevăzuse şi nu autorizase aşa ceva. Încă înainte de cel de-al doilea război mondial, ba chiar la puţin timp după instaurarea regimului comunist (bolşevic) în Rusia ( apariţia URSS) ideologii şi marxiştii evrei  nu numai că au observat  greşeala, dar chiar au simţit-o pe pielea lor. După moartea lui Lenin la conducerea PCUS  a parvenit I.V. Stalin, comunist şi el, dar de factură ortodoxă. El a instaurat, în continuarea revoluţiei bolşevice, un regim de dictatură şi teroare  de asemenea revoluţionare, astfel încât  ideile şi proiectele marxist-leniniste să poată fi puse în practică. Până la urmă, sub autoritatea sa, dictatura şi teroarea revoluţionare justificate de Partid, s-au transformat în dictatură şi teroare personale. În sensul că inclusiv Partidul (PCUS) a intrat sub autoritatea lui Stalin, devenind un instrument de conducere al acestuia.

            Ideologii  marxist-leninişti, membrii şi activişti de frunte ai PCUS, s-au trezit într-o situaţie dificilă. Îndeosebi cei  evrei care, de fapt, constituiau crema ideologică şi intelectuală  a Partidului, constituiau chiar creierul acestuia. Pe ei nu-i deranja dictatura şi teroarea revoluţionare, de clasă, a PCUS în interesul atingerii obiectivelor politice şi sociale ale regimului bolşevic. În schimb i-a deranjat, apoi i-a înspăimântat faptul că Stalin a preluat Partidul în mâinile sale, apoi s-a apucat să-l cureţe chiar de evrei. Desigur că acesta nu voia să împartă puterea şi Partidul cu nimeni. Şi astfel comuniştii evrei din PCUS şi din URSS s-au trezit negaţi şi renegaţi  dintr-un regim comunist-bolşevic pe care tocmai ei îl implementaseră revoluţionar şi-l transformaseră în realitate. Conflictul a fost dur şi tranşat de Stalin relativ repede în favoarea sa. În timp ce PCUS a fost epurat de cadre şi activişti evrei de origine, şi evreii de rând, răspândiţi printre celelalte popoare ale URSS, au început să sufere prigoana revoluţionară stalinistă. În felul acesta atât politica PCUS cât şi cea a URSS au devenit, concret, antievreiești.

            A fost o surpriză de proporţii  pe care comuniştii şi marxiştii evrei , la toate nivelurile, şi pe toate coordonatele mapamondului, au avut-o.  Tocmai URSS, copilul lor şi creaţia lor originală, cel dintâi născut, fătat nu ouat, le-a luat maul revoluţionar. În intenţiile ideologilor comunişti evrei,  comunismul urma să devină un regim politic şi social la scară planetară, internaţionalist, universal  valabil, condus de Partidul comunist. Iar acest Partid comunist  nu putea  exista fără o componentă ideologică  iudaică sau sionistă subsecventă. Astfel lideri comunişti evrei trebuiau să existe în orice Partid comunist în calitatea lor de comunişti nativi şi originari, singurii în măsură să cunoască şi să interpreteze corect şi adecvat scripturile marxiste. Dar, mai ales, comuniştii evrei erau cei care asigurau substanţa (calitatea) internaţionalismului „proletar”, iar asta în calitatea lor de locuitori ai planetei, răspândiţi pe toate coclaurile. Şi iată că PCUS,  primul Partid comunist din lume, în care-şi puseseră toate speranţele, nu numai că i-a mazilit, dar a devenit antisionist. Ceea ce era (devenea) iarăşi o anomalie fundamentală deoarece comunismul  se confundă cu sionismul, formează un tot unitar.

            Acestea au fost premisele Războiului rece dintre comunişti şi comunişti. Care ar putea fi. simplificat, rezumat astfel: tabăra comunistă originală, iudaică şi sionistă, şi-a propus să excludă din rândurile sale şi din Partid tabăra iudeo-bolşevică (sovietică) deviaţionistă şi refractară la probleme majore ale cauzei socialismului. Dintre care fundamentală era cea privind rolul conducător suprem al comunităţii evreieşti într-un viitor proxim al omenirii care se preconiza a fi comunist. Era un  răspuns ferm la politica stalinistă a PCUS devenită rusească şi ortodoxă şi, ca atare, antisionistă şi antievreiască.

Cât priveşte premisele izbucnirii acestui război rece ( de fapt ideologic) ele au devenit favorabile imediat după sfârşitul celei de-al doilea război mondial, după înfrângerea Germaniei naziste şi a fascismului în genere. Cauzele erau însă mai vechi, durau din epoca de început a dictaturii staliniste, dar au fost trecute cu vederea multă vreme deoarece, în epocă, comuniştii se confruntau cu alte probleme, mai grave, şi cu alţi duşmani mai periculoşi. Dintre care e suficient să amintim burghezia „reacţionară” dar, mai ales, fascismul, care explodase revoluţionar şi cucerea Europa în pas de defilare.  După cel de-al doilea război mondial însă, când pericolul fascismului a fost eradicat, iar burghezia a suferit o nouă decădere şi umilinţă istorice, acest război rece a fost posibil. De fapt, nu numai posibil, ci chiar obligatoriu. URSS şi PCUS obţinuseră o victorie strălucită în război, devenind lideri ai comunităţii de naţiuni. Dar în felul acesta neadecvat, adică fără evrei, ba chiar în pofida lor. Adică fără să fie comunişti! Situaţia trebuia clarificată. S-a pus problema că URSS de fapt exploata marxismul şi comunismul, în interes propriu, fără să aducă beneficii în interesul cauzei majore a socialismului şi internaţionalismului comunist originar.

            Astfel a izbucnit Războiul rece.

 

                                    Probleme colaterale ale democraţiei socialiste. Democraţia made USA

 

            Excluderea URSS şi a statelor satelit de pe orbita acesteia din lagărul socialist-comunist era o problemă, totuşi, internă a comuniştilor. A internaţionalei socialiste (comuniste), a PCUS şi a tuturor partidelor şi mişcărilor de doctrină marxistă. O luptă specifică pentru putere dintre comuniştii evrei şi bolşevicii sovietici. Ce căuta în această dispută ideologică şi doctrinară SUA, stat democrat burghez care, niciodată în existenţa sa, nu avusese nici vreo ideologie, nici vreo doctrină anume? Care, am zis-o, fusese până prin secolul XX un fel de caricatură de stat naţional burghez de democraţie clasică?  Au devenise el însuşi un stat comunist, socialist? Pare absurd să ne punem o astfel de întrebare deoarece părerea clasică şi la îndemână a tuturor părerologilor ( istorici, cercetători, scriitori, politicieni ) este fermă. SUA reprezintă prototipul de stat capitalist, imperialist, colonialist, agresiv şi ultra reacţionar. Un asemenea stat nu are şi nu poate avea nimic în comun cu socialismul şi comunismul.

            Dar să nu ne grăbim.

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să evaluăm democraţia americană, made USA, care nu e clasică şi nici măcar standard. SUA a fost liderul absolut al taberei statelor naţionale burgheze de democraţie clasică care au dus Războiul rece împotriva URSS şi taberei statelor socialiste pe care, în final, l-au câştigat. Aceste state s-au autodenumit „democratice” şi s-au angrenat în acest război (în principal ideologic) susţinând că apără „cauza democraţiei”.  În acelaşi timp acuzând URSS şi statele  proclamate socialiste  de dictatură şi totalitarism, cu alte cuvinte punând la index principiul democraţiei socialiste însuşi şi chiar renegându-l. Desigur  se punea la index şi Partidul comunist (bolşevic), iar prin aceasta regimul comunist primar şi originar nu numai rusesc, dar şi din toată comunitatea mondială. Cine-şi permitea să facă acest lucru ?

            Să renege o Revoluţie comunistă de anvergură mondială, singura de perspectivă pentru evoluţia şi civilizaţia omenirii? Să conteste democraţia socialistă ca fiind singura cale spre o lume mai bună, mai dreaptă, mai egală în şansă a societăţii omeneşti? Şi în numele cui, căror idealuri democratice?

            Să fi fost vorba tot despre vechile idealuri ale democraţiei clasice burgheze care, de fapt, fuseseră  spulberate de revoluţia socialistă de la începutul sec. XX  de tip comunist şi fascist?

            S-ar putea să găsim aici un sâmbure de adevăr. Dar ar trebui să mai pierdem ceva timp şi să ne referim la istoria SUA.  Cu rezultate îndoielnice, căci SUA n-au istorie, după cum n-au nimic altceva, identitate, limbă, tradiţie, cultură, tot ceea ce face şi distinge un popor sau o naţiune. Apărut târziu în istorie, acest stat imperialist s-a format tot în urma unei revoluţii burgheze, care imita şi caricaturiza revoluţia burgheză din Europa. Astfel, multă vreme, burghezia americană,  clasa politică, societatea americană în ansamblul ei, s-au dezvoltat în umbra Europei, imitând sau caricaturizând civilizaţia bătrânului continent. Numai cele două războaie europene, care au dus la ruinarea şi prăbuşirea civilizaţiei europene, au schimbat cursul lucrurilor. Şi încă în mod radical. În cel de-al doilea război mondial SUA au contribuit decisiv la victoria coaliţiei antifasciste şi a ocupat Europa Occidentală Apoi, în această calitate, a contribuit la refacerea acesteia,  economică, politică şi socială. Dar aducând şi impunând propriile valori, legi şi norme din toate domeniile de activitate. Astfel, după 1945 s-a ajuns la situaţia că burghezia europeană, societatea europeană în ansamblul ei ( din Occidentul Europei, fireşte) să supravieţuiască şi să se dezvolte imitând sau caricaturizând  civilizaţia americană  şi ceea ce se cheamă  poporul american. Cu alte cuvinte străvechea civilizaţie europeană a ajuns să-şi imite şi caricaturizeze propriile imitaţii şi caricaturi. Inclusiv democraţia de tip american care, e drept, rămăsese neafectată atât de revoluţia comunistă cât şi de cea fascistă.

            De asemenea s-a vorbit şi s-a scris mult şi despre democraţia americană, la superlativ, mai ales după cel de-al doilea război mondial, după ce americanii au câştigat războiul, apoi pacea. S-a ajuns până acolo încât s-a spus că democraţia americană este cea mai bună din lume, un fel de campioană mondială a tuturor democraţiilor. Recunoaştem că noi suntem ceva mai sceptici şi nu luăm în seamă asemenea afirmaţii. Când vorbim despre democraţia americană trebuie să fim circumspecţi, să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe (propagandă).

           

            Se ştie că SUA n-au istorie, că sunt un stat de emigranţi, de viitură şi adunătură. De asemenea nu sunt popor, iar naţiunea americană rămâne sub semnul întrebării: care naţiune? Numai foarte vag corespunde definirii unei naţiuni ca atare. Noi am făcut afirmaţia, şi ne-o menţinem, că statul denumit SUA a apărut, apoi a evoluat şi s-a dezvoltat ca un stat-caricatură al statelor europene, al Europei în general. ( În particular al Marii Britanii). În mod firesc, deoarece totul era luat din Europa, emigranţii fiind, în principal, colonişti englezi. Aceşti colonişti nefiind nici ei de calitate, ba dimpotrivă. Iar dacă lucrurile stau astfel, vorbind despre democraţia americană incipientă, putem spune că era o caricatură de democraţie. Adevărul, dreptatea, legea, viaţa, proprietatea erau doar noţiuni, iar viaţa politică şi politicienii americani se inspirau copios din Europa. Până la urmă două lucruri s-au impus ca fiind caracteristice societăţii americane: megalomania şi mitul libertăţii. Megalomania sfidând bunul  simţ al proporţiilor şi armoniei lucrurilor, dar şi distrugerea mediului înconjurător; iar mitul libertăţii sfidând realitatea cruntă a emigrării, a vieţii de emigrant şi de colonist, a jafului şi crimei colonialiste. Aşa au apărut, evoluat şi crescut SUA până la începutul secolului XX. Implicarea în războiul european din anii 1914-1918 ( din empatie cu fosta metropolă Imperiul Britanic) a adus beneficii uriaşe SUA, atât materiale cât şi politice şi a însemnat un salt în ierarhia mondială a statelor. Practic a devenit egalul statelor imperialiste din Europa cu pretenţii precum Marea Britanie, Franţa, Germania, URSS. Dar cel mai mult a contat faptul că marile bănci evreieşti şi-au mutat sediul central şi rezervele de bani pe teritoriul lor. În felul acesta SUA deveneau depozitarul celor mai mare resurse de capital financiar şi bancar, centrul mondial de afaceri, investiţii şi împrumuturi generic capitaliste. Până la primul război mondial acest rol îl jucase Imperiul Britanic, epicentrul fiind Londra. Banii şi băncile evreieşti nu au venit singure în SUA, ci cu evrei cu tot, mai bine zis, cu o superclasă de evrei. În felul acesta rolul şi numărul comunităţii evreieşti din State au crescut vertiginos, până la a surclasa şi depăşi în valoare şi importanţă toate celelalte comunităţi emigrante, inclusiv pe cele provenite din Europa şi Marea Britanie. Nu a durat mult şi clasa politică americană a intrat, treptat, sub influenţa acestei comunităţi cu resurse. Deoarece Marile Bănci duceau o politică financiară mondială, SUA s-au implicat firesc în această politică. Dar în calitate de subordonat, căci totdeauna politica propriu zisă se subordonează, adică urmează, politica financiară şi economică. Mai bine zis, ca să fim corecţi până la capăt, dintotdeauna corpul  (organismul omului) se subordonează capului (creierului propriu). Mutatis mutandis statul SUA şi clasa politică aferentă au devenit un organism dirijat şi condus de un creier evreiesc ( iudeu sau sionist). Acest lucru s-a întâmplat treptat, începând din anii douăzeci, perioada interbelică, al doilea război mondial şi culminând cu războiul rece.

            Acest tandem dintre statul cu muşchi denumit SUA şi creierul său evreiesc multilateral dezvoltat a propulsat SUA în ierarhia mondială a marilor state naţionale, în Societatea Naţiunilor, în postura de lider mondial, căci le-a debarasat de statutul şi complexele sale de stat caricatură, fără trecut istoric, fără identitate naţională şi fără democraţie proprie.

 

                                                Despre democraţia americană

 

            Democraţia americană a fost şi este greu de caracterizat. În principiu şi originar este o democraţie burgheză, revoluţionară şi democratică. În teze şi Constituţie sunt prinse legi antifeudale, antiimperialiste şi anticolonialiste, „populus” american fiind un popor de colonişti. De fapt o populaţie, de scursură şi adunătură, de toate neamurile şi de toate rasele, venite la un noroc şi după noroc. Care, dacă aveau ceva în comun, era parvenirea şi îmbogăţirea imediate, prin orice mijloace şi în afara oricăror legi morale. Dintre principiile revoluţionare burgheze clasice ( europene) „libertate, egalitate, fraternitate” coloniştii reţin numai pe cel de „libertate”, căruia-i consacră un adevărat cult. A contat faptul că fiind colonişti şi colonie sub stăpânire britanică, şi-au dorit să se elibereze de aceasta. Cum, de asemenea, a contat şi faptul că aceşti emigranţi şi colonişti erau, în bună parte, certaţi cu Legea, fugiţi din Europa tocmai de teama şi consecinţa legilor riguroase. Dintotdeauna idealul de libertate al celor certaţi cu Legea a fost ca aceasta (Legea) să ajungă pe mâinile lor, astfel încât să nu se mai teamă de ea. Idealul american de libertate, viziunea libertăţii, Statuia Libertăţii, cultul libertăţii, Constituţia, conţin aceste ingrediente de bază. Se mai ştie că modelul de revoluţie burgheză americană, atât cât a fost, se inspiră şi se susţine după cel franţuzesc, radical şi republican. Dar, multă vreme, modelul de democraţie americană (SUA) nu a inspirat pe nimeni, cu toate că se baza pe vorbe mari. Dimpotrivă. Pus în paralel cu democraţia burgheză clasică, europeană, era considerat de calitate inferioară, excesiv şi greu de suportat. În plus, modul de a face politică, clasa politică, partidele şi politicienii americani păreau de aceiaşi calitate inferioară. „Lumea Nouă” cum era socotită America engleză ( în paralel cu Lumea Nouă mai vastă şi mai populată cum NU era socotită America hispano-portugheză!) nu era nouă în sensul novator al cuvântului, progresist şi evoluat, ci doar în cel de bază, de nou născut, nou apărut. Astfel şi democraţia americană, ca şi societatea americană, erau considerate proaspăt apărute, involuate, lipsite de experienţă şi maturitate. În nici un caz nu puteau fi apreciate drept călăuze şi modele politice. Acest drept şi acest statut îl aveau statele europene, marile state şi democraţii burgheze din Europa. Faţă de care, am zis noi, americanii era consideraţi doar caricaturi. Am amintit de mai multe ori că această stare de lucruri a durat până la primul război european (1914-1918) care a fost începutul sfârşitului pentru acest continent. În acelaşi timp a fost începutul carierei şi afirmării glorioase a SUA şi democraţiei americane. Care a  continuat după 1945 şi a triumfat definitiv după 1990, când s-au prăbuşit concomitent atât URSS şi democraţia socialistă de tip sovietic (bolşevic), cât şi democraţia burgheză din Occident ( Europa Occidentală), mai bine zis rămăşiţele acesteia.

 

            Dacă este greu de caracterizat, democraţia americană este la fel de greu de înţeles. De exemplu contrazice chiar definiţia de bază a democraţiei, formă de organizare prin care poporul îşi exercită puterea politică. Care, ce fel de popor? Nu există şi nu a existat niciodată vreun popor american în adevăratul înţeles al cuvântului (definit ca atare) în SUA sau în celelalte state din cele două Americi. Popoarele băştinaşe de aici  au fost pur şi simplu nimicite. Emigranţii, coloniştii şi colonialiştii, veneticii şi transfugii, sclavii n-au format un popor, ci o populaţie. Ceea ce e cu totul altceva. La fel de discutabilă este şi naţiunea „made USA”, precum şi celelalte naţiuni americane. Nu au identitate, deci nu se pot legaliza şi legitima în timp şi spaţiu istorice. Pentru că identitatea poporului şi naţiunii este dată de limba vorbită, mai presus de toate celelalte caracteristici. Iar limbile naţionale care s-au impus în America sunt europene, în principal spaniola şi engleza. Cât priveşte democraţia acestor naţiuni atât de bizar şi aleatoriu întocmite iarăşi nu se poate identifica. Nu s-au putut constitui şi legitima societăţi stabile, bazate pe lege şi justiţie, pe statul de drept, pe protecţia cetăţeanului. Încă de la constituirea lor statele-naţiuni americane au fost marcate de revoluţii şi războaie sângeroase, de banditism, de corupţie, de jaf şi spoliere. Clasa politică a fost tot timpul o oligarhie incapabilă să conducă altfel decât prin dictatură. Mai ales democraţia sud americană a fost o succesiune şi o colecţie de dictaturi şi dictatori.

            Dacă avem rezerve faţă de democraţia americană, în general, sau cea din SUA, în special, ca fiind lipsite de identitate, avem rezerve şi faţă de conţinutul lor. Pe fond sunt democraţii burgheze, copiind şi caricaturizând democraţia clasică de tip european. Înseamnă că şi doctrinele şi tezele politice, ideologia şi partidele politice vor copia şi caricaturiza originalele europene. Urmărind marile curente politice şi de opinii specifice europene – liberale, conservatoare, socialiste (comuniste), social-democrate, progresiste etc – în SUA vom constata marea lor labilitate. Şi chiar inutilitate. Vom avea astfel o faună politică deosebită şi specială din toate punctele de vedere. Trăgând concluzia de rigoare, vom constata că şi democraţia americană este consacrată de acest principiu al faunei. Dacă de „ populus” american ne îndoim temeinic, deoarece nu are identitate şi istorie, ne îndoim şi mai temeinic de faptul că acesta, democratic, este în măsură să-şi exercite, direct sau indirect, puterea politică. Rolul democraţiei americane „ made SUA” până la primul război mondial, chiar până la al doilea, a fost nul. Şi iată democraţia americană după 1945 campioana mondială absolută şi mama tuturor democraţiilor!

            Atunci nu mai avem ce face, trebuie să disecăm subiectul, trebuie să caracterizăm şi să înţelegem acest tip de democraţie. Care s-a impus şi se impune la nivel mondial şi e unicul model de referinţă. De fapt, ce e democraţia americană? Cine şi cum conduce „populus” american? Pe cale de consecinţă cine conduce acest „populus” conduce şi mapamondul. Pentru că după 1990 şi-au dat sfârşitul obştesc atât democraţia socialistă (bolşevică) made URSS, cât şi perimata democraţie burgheză clasică, made Europa. Au sfârşit tragic-comic chiar în braţele democraţiei americane.

            Dincolo de (l)abilitatea lui, la aşa „populus” (faună) aşa democraţie, vom căuta totuşi doctrine politice la bază, idei şi teze călăuzitoare. Democraţia americană este burgheză la origine, revoluţionară şi radicală, antiimperialistă şi anticolonialistă până la Republică. Observăm imediat microbul socialismului american, ba chiar prioritatea sa în raport cu cel european. „Pipălul” american este anterior bolşevicului rus, iar Republica USA anterioară URSS. Există explicaţii istorice, revoluţia burgheză americană, fiind împotriva Imperiului britanic, a fost susţinută de Franţa şi a avut un model republican iacobin. Ea clamează libertatea absolută, mai presus de alte principii revoluţionare, precum egalitatea şi fraternitatea. De asemenea face mare caz de drepturile omului şi ale cetăţeanului, mai presus de orice rigori şi responsabilităţi. Au mai spus-o şi alţii, dar nu s-a reţinut deloc, că „piple” american  a fost şi este un animal politic iudeo-bolşevic. Nu din cauza vreunei ideologii şi culturi specifice, ci din motive originare, pentru că aşa s-a născut el. Acest animal a vegetat multă vreme în substratul lui, acasă la el, în SUA, fără să-i pese de lumea înconjurătoare. Iar un corespondent natural  între ideologia şi politica SUA şi doctrinele socialiste din Europa, inclusiv tezele comuniste, marxiste,  iarăşi există. De exemplu SUA a privit cu simpatie şi chiar empatie revoluţia bolşevică şi apariţia URSS, văzând în acestea un model de organizare politică la nivel macroeconomic şi macrosocial asemănătore. În schimb a avut reacţii negative la adresa revoluţiei naţional socialiste şi a respins fascismul (nazismul). Nu se poate spune că doctrina comunistă, sau partidul comunist, au avut succes în SUA, dar un comunism empiric şi vegetal a existat inclusiv la nivel popular. Acest substrat a devenit şi mai puternic, şi mai vizibil, când Diaspora evreiască şi-a fixat centrul de comandă chiar în SUA iar comunitatea evreiască de aici a devenit cea mai importantă dintre toate „popoarele” imigrante şi autohtonizate (americanizate). Acest lucru s-a întâmplat după primul război mondial, când Marile Bănci şi bancherii evrei au trecut Atlanticul. Un alt exemplu este alianţa frăţească cu URSS, ajutorul masiv şi neprecupeţit dat acesteia în războiul cu Germania.

           

            Caracterizând democraţia americană e greu de spus, totuşi, că aceasta ar fi de orientare iudeo-comunistă, bazându-ne pe fragmentele ei primitive de comunism. Istoriceşte, acesta este un model de democraţie burgheză revoluţionară oarecum caricaturizat. Acest model involuează şi se degradează şi în SUA, ca şi în Europa, pe parcursul sec. XX. Dar în timp ce în Europa se impune democraţia socialistă, graţie celor două regimuri totalitare, comunist şi fascist, în State democraţia burgheză rezistă. Desigur, o explicaţie ar fi că SUA au participat la cele două războaie mondiale în mod arbitrar, voluntar şi privilegiat. Pentru ele războiul a fost o uriaşă afacere, cu profituri incomensurabile. Aceste afaceri au fost făcute de burghezia americană, de capitaliştii americani şi, evident, n-aveau cum să decadă structural, politic şi economic, precum omonimii lor europeni. Dimpotrivă, au devenit din ce în ce mai puternici, extrem de puternici.

            Dincolo de faptul că cele două războaie mondiale au fost pentru SUA o foarte mare afacere, că teritoriul şi populaţia sa nu au fost deloc afectate, că profiturile şi beneficiile aduse de război au fost uriaşe, noi insistăm să legăm evoluţia sa de acel act istoric mai puţin vizibil şi mai puţin spectaculos, anume transbordarea capitalului mondial evreiesc din capitala Imperiului Britanic în capitala SUA. Ca o consecinţă a războiului european (1914-1918), datorită spiritului naţionalist războinic european catastrofal, datorită spiritului revoluţionar socialist, iar Marea Britanie fiind prea aproape şi implicată în Europa. Marii bancheri şi marile bănci ale lumii au considerat că era cazul să-şi aleagă o nouă locaţie pentru sediile şi depozitele lor bancare şi n-au pregetat prea mult. În afară de poziţia sa geo-politică minunată, SUA mai aveau şi alte calităţi intrinseci pentru o astfel de alegere, printre care şi o comunitate evreiască destul de numeroasă, bine organizată şi bine reprezentată prin amalgamul de populaţii de aici. Această comunitate era de prim rang şi datorită preocupărilor şi serviciilor sale de bază, anume cele specifice educaţiei şi calificării tradiţionale. Domenii precum finanţele, comerţul, investiţiile (afacerile), comunicaţiile, presa, dar şi educaţia şi cultura nu erau evreieşti, dar implicau şi absorbeau practic întreaga lor comunitate din SUA. Desigur, după ce transbordarea depozitelor de bani din Europa a avut loc, această comunitate a crescut exponenţial, atât ca rang ( prestigiu, importanţă) cât şi numeric. Noi am spus că a devenit cea mai importantă comunitate din State, ajungând să domine asupra tuturor celorlalte comunităţi comasate în aşa zisa „naţiune” americană. În acelaşi timp SUA, devenind depozitarul şi beneficiarul acestui tezaur financiar, a evoluat politic devenind şi paznicul şi garantul acestuia. Practic întreaga politică americană s-a pliat pe acest obiectiv major, anume de a reprezenta, susţine şi impune interesele şi politicile evreieşti şi sioniste la nivel mondial.

            Mutarea  marilor bănci în SUA, interdependenţa dintre marele capital evreiesc  şi politica economică  a SUA ( imperialistă, expansionistă) şi relaţia strânsă dintre bancheri şi oamenii politici a dus, în mod imperios, la ascendenţa şi chiar cultul poporului evreu în Statele Unite. Acest lucru s-a întâmplat pe parcursul sec. XX şi ar fi necesar, din punctul nostru de vedere, să zăbovim câtuşi de puţin asupra sa. Pentru a înţelege, cât de cât, cum a evoluat democraţia americană, de la caricatură de democraţie burgheză europeană  la model de referinţă pentru întreaga umanitate. Dacă am vorbit despre un anume substrat empiric şi vegetal comunist , popular, în democraţia americană, acesta ar putea fi definit, mai corect, ca iudaism. Sau, şi mai corect, sionism. Oricum, legătura se face, atât iudaismul cât şi evreii, poporul lui Iuda, fiind în ascendenţa doctrinelor comuniste, întâmplător marxiste.

            Pentru că nu comunismul reprezintă structura de bază, ci iudaismul. Iar aici discuţia devine şi mai complicată pentru că „piple” american nu este iudeu ci, măcar formal, creştin sau de alte religii. Iudaismul  nu este în SUA o religie propriu zisă, ci o religie politică. Acest curent a crescut în amploare pe tot parcursul sec XX din două motive foarte importante: 1) dominaţia şi dependenţa  SUA de capitalul bancar evreiesc; pe cale de consecinţă, dominaţia şi dependenţa acestui stat  de comunitatea evreiască de aici. 2) persecutarea comunităţii evreieşti din Europa de către mişcările şi statele fasciste, ca şi marginalizarea sau excluderea  evreilor din conducerea URSS şi celelalte state socialiste; pe bază de consecinţă implicarea SUA în războiul împotriva Germaniei şi Războiul rece cu URSS. Aceste motive devin, de fapt, unul singur, prin convergenţa lor. Treptat SUA devin un stat puternic iudaizat, de un iudaism militant şi războinic, care va face din apărarea comunităţii evreieşti şi statului Israel  unul dintre cele mai importante obiective ale tuturor politicilor sale. S-a mers până acolo încât politica de bază americană şi cea evreiască să fie comună sau să nu poată fi disociată. Sau chiar mai mult, ca evreimea şi Israelul să aibă prioritate în politicile SUA,  altfel politici de calitate inferioară şi subordonate. Sistemul democratic american, doctrinele şi partidele politice, politicienii dar şi guvernul, instituţiile statului şi funcţionarii nu există şi nu pot exista în afara acestui evreism mondial ( iudaism, sionism) căruia i se subordonează total şi necondiţionat. ( Cu toate astea se susţine că SUA sunt lipsite de ideologie, doctrine, teze şi filozofii politice. Sunt neutre!”). Cam despre asta trebuie să vorbim dacă vrem să caracterizăm corect democraţia americană. Implicit dacă vrem să răspundem la întrebarea cine conduce „populus” american şi spre ce obiective.  Şi privind lucrurile în perspectiva lor imediată, trecutul recent, dar şi situaţia actuală.

            Iudaismul şi sionismul schimbă structural caracterul democraţiei americane. Până atunci aceasta fusese o democraţie caricatural burgheză, importată din Europa şi maimuţărită de populaţia diversă şi confuză a SUA, de toate culorile şi din toate scursurile pământului. Era o democraţie grobiană, deoarece americanul, cetăţeanul, era el însuşi grobian, dur şi agresiv, ideile sale despre lege şi justiţie fiind sumare. Desigur racolate şi copiate tot de prin Europa, scursuri ale democraţiei clasice de tip burghez existente acolo. Democraţia americană, ca şi statul denumit SUA, în ciuda dimensiunilor sale fizice şi resurselor naturale, nu au contat pentru Europa, dar nici pentru restul omenirii, până la primul război european (1914-1918). Tocmai datorită acestui fapt, al renumelui său de caricatură. Era perceput ca un stat de lumea a doua, o colonie britanică (încă), iar tocmai în această calitate de colonie implicându-se  în războiul european, susţinându-şi metropola. Dar de aici, de la implicarea sa în acest război, i se trage cariera sa ulterioară, o evoluţie de-a dreptul fulminantă. De la statutul de caricatură de stat colonial la cel de superputere mondială. Iar democraţia americană a evoluat ,concomitent şi paralel, de la acelaşi statut de caricatură la cel de model şi mamă a tuturor democraţiilor.

            Să spunem că la sfârşitul primului război european  o mână de comunişti evrei, în frunte cu Lenin au dat o faimoasă lovitură de stat în Rusia ţaristă, făcând din aceasta o faimoasă ţară comunistă (bolşevică) cu viitor luminos. Mare afacere pentru Internaţionala Socialistă, pentru comunişti, dar şi pentru evrei care, popor împrăştiat, dar luminat, puteau năzui astfel să iasă la lumină într-o lume proletară.  Cam tot pe atunci o altă mână de evrei, proprietarii celor mai mari bănci din Londra, şi-au luat banii şi calabalâcul şi s-au mutat la New-York, în ideea de a-şi pune banii la adăpost de hoardele proletare. Şi asta se poate spune că a fost tot o mare afacere. Iar dacă vom lega cele două afaceri una de alta, vom găsi ceea ce ne trebuie pentru a ajunge la înţelegerea modelului de democraţie made SUA.

 

 

                         Probleme fundamentale ale democraţiei după Războiul rece şi în zilele noastre

 

            Am caracterizat democraţia din Europa secolului XX ca fiind în esenţă socialistă, de mase, extinsă pe orizontală. Ea substituie democraţia secolului XIX, în esenţă democrat burgheză, cu clase sociale suprapuse piramidal. Există un prototip de socialism iudeo-bolşevic marxist (comunist) de factură internaţionalist proletară şi un prototip de socialism naţional (fascist) de factură naţională, acesta din urmă fiind eliminat în urma celui de-al doilea război mondial. Tot în urma acestui război se restabileşte unitatea doctrinară şi politică din sânul mişcării socialiste (comuniste) mondiale (orizontale) însăşi, prin excluderea PCUS şi URSS din „Partid” (comunist( şi trecerea lor în rândul „duşmanilor de clasă”. Tot în urma acestui război dispar în ridicol şi anarhie ultimele rămăşite de democraţie clasică burgheză, ultimele rămăşiţe de clase sociale tipic burgheze: aristocraţie, mica burghezie, clerul, funcţionarii de tip burghez.

            După 1945 se produc schimbări radicale şi abrupte în societatea omenească. Distrugerea piramidei sociale şi democraţia socialistă corespunde şi coroborează, întâmplător sau nu, cu explozia demografică a omenirii. Popoarele se reproduc frenetic la bază, iar masele populare se revarsă şi inundă planeta. Care, evident, rămâne aceiaşi ca suprafaţă, ca geografie, climă şi resurse de viaţă. Explicaţia acestei demografii excesive o constituie tehnologia care, stimulată de război, a permis apoi performanţe din ce în ce mai mari în exploatarea resurselor şi rezervelor planetei în scop economic. În acelaşi timp politica socialistă favorizează şi impulsionează creşterea demografică a maselor populare din motive ideologice şi doctrinare specifice, mulţimile orizontale şi proletare fiind asociate cu socialismul şi comunismul. Responsabilitatea pentru aceste mase populare, dar şi pentru viaţa planetei, şi-o asumă doctrina şi clasa politică învingătoare în Războiul rece: democraţia americană sau, mult mai corect spus, iudeo-americană.

            După 1990 democraţia iudeo-americană este tot ce avem mai bun pe lume din toate punctele de vedere: politic, economic, social, ideologic, cultural, religios, moral şi, mai ales, statal şi instituţional. Nici un stat şi nici o instituţie nu mai funcţionează sau mai poate funcţiona în afara acestei democraţii. Aşa cum, în sec. XIX, democraţia burgheză clasică, fusese mama tuturor doctrinelor şi partidelor politice piramidale (sociale) burgheze, după căderea comunismului şi în zilele noastre democraţia iudeo-americană este mama tuturor doctrinelor, ideilor, curentelor, mişcărilor şi partidelor politice, a tuturor democraţiilor mari şi mici, multinaţionale sau naţionale, continentale sau locale, mărginaşe. Am făcut o incursiune istorică şi o cronologie a revoluţiei socialiste din secolul XX care a avut, ca etape de parcurs, cele două războaie mondiale şi Războiul rece ( de asemenea război mondial). Am caracterizat democraţia americană ca fiind ea însăşi socialistă, rudimentar comunistă, iudaică şi sionistă. De aici denumirea pe care i-am dat-o: iudeo-americană.

            Vom mai insista pe acest subiect, pentru a fi cât mai expliciţi. Şi cât mai corecţi din punct de vedere al expunerii adevărului, al dreptei judecăţi, al imparţialităţii de autor. Ne vom ocupa de democraţia iudeo-americană în mod firesc, deoarece a ajuns la apogeu şi constituie muma şi etalonul tuturor celorlalte sortimente de democraţii socialiste orizontale şi populare. În acelaşi timp, depăşind această fază ( de apogeu), acest tip de democraţie epuizează şi goleşte de conţinut însăşi conceptul tradiţional (istoric) ca şi termenii prin care democraţia se defineşte ca formă de (auto)conducere a societăţii. Urmează un stadiu de epuizare şi autodistrugere a societăţii omeneşti care duce la ceea ce noi am denumit pornodemocraţie şi, din punctul nostru de vedere,  reprezintă ultima fază de involuţie a societăţii omeneşti. A cărei decădere devine abruptă şi totală. După care nimic nu va mai fi posibil, coerent şi organizat, legal şi moral. Mulţimile orizontale egalizate şi aglomerate vor intra în anarhie şi haos, vor înnebuni ( în frunte cu conducătorii lor) iar satisfacerea şi hrănirea lor vor deveni norme imposibile. După ce vor mânca tot, după ce vor epuiza (consuma) planeta, aceste mulţimi se vor ataca, vâna şi mânca între ele, ca stadiu final de supravieţuire. Omenirea va sfârşi astfel acolo unde a început, iar omul va redeveni el însuşi, un canibal vorace. Dar asta se va întâmpla în cazul fericit în care planeta ( Terra) va scăpa cu viaţă, adică nu va fi ea nimicită mai întâi de vreun război sau dezastru nuclear oricând posibile.

 

            Putem spune că, la începutul acestui sec. cu numărul creştin XXI, trăim într-un regim de democraţie orizontală socialistă, cu largi valenţe comuniste, de inspiraţie şi producţie iudeo-americane. În care capitalismul financiar (capitalul) deţine un rol preponderent şi privilegiat, fiind atât motorul economiei şi bunăstării sociale generale, cât şi resursa de valoare şi plus valoare în măsura tuturor lucrurilor. Este un capitalism şi un capital reformat şi recuperat de ideologii şi doctrinarii evrei şi iudei în urma Războiului rece purtat cu ideologii şi doctrinarii ruşi şi ortodocşi. Despre care am vorbit: Marx a fost recuperat din mâinile bolşevicilor ruşi cu operă cu tot, iar PCUS şi URSS au fost renegate şi date afară „din Partidul Comunist”. Astfel a apărut o nouă doctrină comunistă, neo marxismul, care-l împacă pe Marx cu capitalul şi-l pune în slujba acestuia. Nouă chiar ni se pare firesc să se întâmple aşa ceva.

            Pe drept cuvânt, deoarece numai astfel se aliniază planetele, numai astfel socialismul şi comunismul, doctrine orizontale şi mondiale, devin coerente. Căci, altfel spus, ce treabă aveau Rusia şi ruşii cu distrugerea societăţii capitaliste exploatatoare şi capitalului oneros? Ei, care la începutul sec. XX, când s-au revoluţionat, nu aveau nici capitalism propriu zis, nici capital? Ei care au făcut revoluţia bolşevică subvenţionaţi fiind de capitaliştii şi băncile din Occident  şi America? Iar mai apoi au construit o economie socialistă şi o infrastructură economică bazate, de asemenea, pe capital străin? URSS a fost o clientă fidelă şi apreciată a marilor bănci internaţionale (în speţă evreieşti), căci a făcut împrumuturi uriaşe pe care, apoi, le-a plătit la timp şi cu dobânzi corespunzătoare. În felul acesta capitalismul financiar a contribuit din plin la dezvoltarea şi economiei şi statului sovietice, de regim comunist-bolşevic. Dar, se poate spune şi faptul că statul şi regimul comunist-bolşevic sovietice au contribuit din plin la dezvoltarea pieţelor de capital a marilor bănci capitaliste şi imperialiste, la creşterea puterii de acaparare şi dominaţie a capitalismului bancar financiar.

            Din punct de vedere logic exista o mare discordanţă între teoria (doctrina) marxist-leninistă care repudia capitalul şi capitalismul şi practica economică prin care statul sovietic se consolida şi evolua pe baza capitalismului de piaţă. Cu alte cuvinte, sistemul şi regimul comuniste sovietice se dezvoltau pe baza unui sistem şi regim capitalist propriu zis. Era, să zicem, o politică abilă a URSS, de a trăi pe spinarea duşmanului de clasă capitalist. Dar această politică nu a trecut neobservată şi a fost taxată cu supra dobândă. Iar mai târziu, când a izbucnit Războiul rece cu iudeo-americanii, care au preluat asupra lor marxismul reformat, li s-a reproşat bolşevicilor ruşi tocmai asta, anume că ei au fost numai nişte paraziţi şi beneficiari ai doctrinei şi proiecţiilor comuniste marxiste originale. Nu numai că s-au dezvoltat şi evoluat pe spesele lor, dar le-a şi denaturat şi deturnat sensurile originale. Dintre care cel mai important era faptul că Marx n-a spus niciodată despre capital, capitalism  şi capitalişti că trebuie să dispară. Ca urmare PCUS şi URSS au fost eliminate din „partid” şi li s-a contestat dreptul de a se mai reprezenta şi legitima prin teoriile marxiste şi comuniste. În cele din urmă PCUS şi URSS au dispărut.

            Rămâne să înţelegem, din punct de vedere retrospectiv istoric, revoluţia bolşevică din 1917 şi evenimentele revoluţionare concomitente şi posterioare acesteia, într-un mod mai apropiat de adevăr. Anume Rusia, ca şi poporul rus, ca şi popoarele conlocuitoare, mai apoi popoarele din lagărul socialist, au fost, de fapt, folosite ca popoare experimentale, un fel de cobai ai doctrinelor socialiste, comuniste şi marxiste. Dar cine şi-a permis şi a fost capabil să facă asemenea experienţe la scară atât de mare, incluzând o bună parte din suprafaţa şi populaţia omenirii? Acest lucru e mai greu de înţeles, ca atare e şi mai greu de presupus.

            Această experienţă, care a avut ca obiectiv mulţimile vaste, egalizate şi orizontale, cu democraţia socială (socialistă) aferentă a fost făcută şi ne putem pronunţa asupra ei ( o putem constata din punct de vedere retrospectiv istoric). Putem spune că a eşuat în urma Războiului rece. O altă experienţă, care a avut ca obiectiv aceleaşi mulţimi orizontale şi egalizate, dar de democraţie naţional socialistă (fascistă) a eşuat şi ea, în condiţii mult mai tragice şi traumatizante în urma celui de-al doilea război mondial. Ne putem întreba, după 1990 şi începând cu acest secol XXI, dacă nu am început o nouă experienţă existenţială şi nu am devenit (sau am rămas) aceiaşi cobai din marele laborator al umanităţii. Pe baza acestei suspiciuni rezonabile trebuie să înţelegem epoca în care am intrat şi lumea în care trăim.

            Au sfârşitu-s-a democraţia socialistă, populară şi orizontală, sau ba?

 

            Sau ne aflăm la sfârşitul democraţiei înseşi ca concept politic, cu toate ingredientele, cu toate formele şi formulele definitorii? Avem suficientă perspectivă istorică pentru a ne pronunţa asupra experienţei democratice pe care Europa şi, sub influenţa acesteia, celelalte continente o fac. Din punctul de vedere lizibil, atât au autorului de istorie, cât şi a cititorului amator sau profesionist, acest period (sau capitol) democratic cuprinde cele două secole anterioare, XIX şi XX. Pe acest parcurs s-au experimentat mai multe ideologii, doctrine şi teze democratice, formulate de gânditori şi şcoli de gândire de tot felul, dar toate având la bază politica poporului. Partea de jos a piramidei sociale, masele populare, muncitoare, proletare, producătoare şi reproducătoare, creatoare şi consumatoare. Am făcut un rezumat istoric al acestor ideologii şi ne-am străduit să arătăm cum, pe etape, acestea au evoluat de la democraţia burgheză clasică la democraţia socialistă de mase care, experimentând mai multe variante de socialism şi comunism, s-a orientat spre formula cea mai optimă dintre ele. Ceea ce noi am numit democraţia iudeo-americană. Care este un fel de sumum de democraţii istorice, căci le împacă pe toate, având câte ceva din fiecare, dar păstrând cu sfinţenie formula de bază din definiţia democraţiei: „acea formă de organizare a unei societăţi în care poporul îşi exercită ( în mod direct sau indirect) puterea” (DEX). Este uşor de spus sau de citit această lecţie istorică a democraţiei, dar pentru cei care au experimentat pe viu acest parcurs politic a fost cumplit. Pentru a se impune, fiecare ideologie, fiecare doctrină, fiecare partid, au făcut revoluţie sau război implicând mase mari de oameni, state şi popoare întregi, practic întreaga omenire. Pentru a ajunge, chiar şi temporar, într-un stadiu „superior” de democraţie au fost sacrificaţi zeci de milioane de oameni, combatanţi sau mulţimi inerte ( vezi cele două războaie mondiale). Până la urmă, Războiul rece, prin finalitatea sa neaşteptată, a pus capăt acestor experienţe extrem de periculoase, dar ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva tot acest traseu democratic a fost inutil şi dacă nu a fost cumva pur experimental. Nişte experienţe pe care cineva le-a făcut pe spesele şi pe spinarea popoarelor, impunându-le să se bată şi să moară pentru idealuri şi regimuri care de care mai democratice : populare, proletare, muncitoreşti, socialiste, fasciste, comuniste. Pe considerentul că numai în astfel de sisteme sociale şi politice poporul o duce bine şi e fericit, deoarece „îşi exercită în mod direct şi indirect puterea”. O putere pe care el o deține sau măcar crede acest lucru.

 

 

            NOTE, DATE, INFORMAȚII ÎN SPRIJINUL AUTORULUI ȘI CITITORULUI

 

            *DEX,  Acad,. Romană, Institutul de lingvistică Iorgu iordan, Univ. Enciclopedic, Buc. 1996

            * Filozofie, manual, Ed, Didactică și pedagogică, Buc. 1993

            *Telework, tipuri de democrație: reprezentativ, parlamentar, prezidențial, hibrid sau semi-direct.

*Variante de democrație: monarhie constituțională, republica, democrația liberală, socialistă, anarhie, sectare, supranațională, incluzivă, participativă, cosmopolită, creativă, ghidată, nonguvernamentală.

*Forme de conducere a societății:

PLATON: timocrația  - aristocrație ( oameni bogați și ambițioși); oligarhia – selectată din timocrație, din oamenii cei mai bogați; democrația; tirania.

ARISTOTEL: monarhie ( conducere unipersonală) divizată în tiranie și (sau) despotism; oligarhie ( conducere colectivă) : diarhia, triumvirat, clasă politică, castă militară; democrație, conducere populară.

MONTESQUIEU: republica, aristocratică sau democratică; monarhia (constituțională, după legi); despotismul ( fără legi0.

*Wikipedia, Istoria democrației :

MONARHIA: absolutistă sau constituțională 1) dualistă; 2) parlamentară

REPUBLICA: 1) prezidențială; 2) parlamentară; 3) semiprezidențială

DEMOCRAȚIA:  demos=popor; kratos=putere. Nucleul democrației este principiul suveranității poporului

MONOCRAȚIA: personificarea puterii. Monocrații clasice de tip istoric: 1) monarhia absolută; 2) tirania; 3) dictatura. Monocrații populare: 1) cezarism empiric; 2) despotism popular.

OLIGARHIA: 1) guvernământ pluripersonal; 2) aristocrația; 3) plutocrația censitară; 4) partitocrația.

* Cele trei tipuri fundamentale de conducere a societății: democrație, monocrație și oligarhie.

*O. Drâmba, Istoria culturii și civilizației, vol.II. Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc. 1987

*S N Kramer, Istoria începe la Sumer, Ed. Științifică, Buc., 1962

* Enciclopedia franceză, iexte alese, BPT, 1976

* 1215 – prima schiță a Constituției Magna Charta Libertatum

* 1689 – Declarația Drepturilor. Apariția parlamentului

* Varianta clasică a democrației în sec. XIX:

  - poporul, subiect al puterii exercitatte exclusiv de bărbați, cu excluderea muncitorilor, femeilor, săracilor și minorităților;

  - individualitatea, prioritatea individului asupra legilor statului

  - înțelegerea libertății ca lipsă de obligații și responsabilități

   - limitarea competențelor statului

   - împărțirea puterii

    - limitarea puterii majorității asupra minorităților

 

                                   

 

 

 

 

 

 

 

PARTEA A DOUA

O ISTORIE SUBTERANĂ A DEMOCRAȚIEI DIN CARE ÎNCERCĂM SĂ AFLĂM CINE CONDUCE LUMEA

                                                            

Am făcut, în capitolele anterioare, un scurt itinerar istoric al fenomenului social al democrației, firește atât cât ne-au permis puterile și cunoștințele proprii (puterea de a cunoaște și discerne). Desigur că am fost și suntem detașați atât de cei care ne-au inspirat și argumentat scrierea, scriitori, istorici, cercetători pe care i-am citit, cât și de cititorii care, eventual, vor citi această scriere. Astfel am căutat să avem o viziune proprie și să nu intrăm nici în slujba (aservirea) unor mentori autorizați sau oficiali, dar nici a masei de cititori la fel de avizați sau cu altfel de păreri politice bine conturate. Democrația este o temă politică, iar pe astfel de teme discuțiile sunt terne și eterne (interminabile). Dar, mai ales, partizane. Nu vrem să convingem pe nimeni că ceea ce spunem noi este adevărul pur, cu atât mai puțin să obligăm pe cineva să creadă așa ceva. Noi ne expunem un punct de vedere, doar atât.

            Deja ceea ce am spus până acum nu poate fi considerat prea critic. Am făcut un itinerar elementar istoric al democrației în epoca modernă și contemporană a omenirii ( sec. XIX și XX ). Adică am spus ceea ce știu toți cei preocupați de studii politice, sociale și istorice. Cei preocupați de mersul și devenirea societății omenești într-o anumite ordine. Începând de la democrația burgheză revoluționară, devenită democrație burgheză clasică, eșuată în democrația socialistă de tip comunist sau fascist, până la democrația iudeo-americană contemporană care, din punctul nostru de vedere, pune capăt tuturor speranțelor și iluziilor omului și omenirii că o societate omenească poate exista într-o democrație, iar o democrație poate exista într-o societate omenească. Cu alte cuvinte că democrația și umanitatea sunt compatibile. Nu credem că greșim dacă spunem , la capătul acestui itinerar istoric, că democrația, ca stare de a fi sau iluzie a societății omenești, a eșuat într-un compromis total și definitiv. Despre eșecul democrației contemporane, căreia noi îi spunem iudeo-americană, deoarece este dominată și impusă de SUA, vom încerca să vorbim în continuare. Firește, atât cât ne duce pe noi mintea, cunoștințele noastre, puterea de discernământ și înțelegere.

            Până la urmă substratul istoric pe care l-am pus la baza conspectării democrației poate fi trecut cu vederea de oamenii care (încă mai) citesc. Dintre aceștia extrem de puțini sunt preocupați de trecutul oamenilor, lucrurilor și fenomenelor. Ceea ce ne-am dori să se rețină este erodarea democrației burgheze clasice pe parcursul secolelor XIX și XX și involuția acesteia către democrația socialistă, caracteristică mulțimilor urbane conglomerate, revărsate și orizontale. Democrația socialistă însăși clachează prin repugnarea celor două prototipuri repugnate de socialism european, de factură comunistă rusească și național socialistă germană. Fenomenul istoric al democrației nu este însă de la sine evolutiv (sau involutiv), căci la baza evoluției sau erodării sale stau fenomene sociale ample. Mai întâi cele cu caracter economic, financiar, industrial,  tehnologic, progresist, după care urmează cele legate de creșterea populației, de înmulțirea vertiginoasă a speciei umane.

            Vorbind despre democrație noi ne-am făcut treaba de vorbete democrat, om educat în spirit democratic și co-părtaș la ideea că democrația este cea mai bună formă de organizare a societății. (În sensul că nu poate fi alta mai bună). În sensul că într-o democrație conduce poporul, care știe ce vrea, ce-i trebuie și cel doare, iar voința poporului este suverană. Iar vocea poporului este vocea zeilor, cum zice dictonul. Dar procedând astfel suntem foarte departe de resursele democrației. Cu cât ne afundăm mai mult în tainele acesteia, cu atât mai mult acestea se disipează, devin oculte și ridică tot mai multe semne de întrebare. Cum adică conduce poporul? Acest lucru este, practic, imposibil.

            Dincolo de faptul că poporul, ca noțiune istorică, a dispărut suprimat de națiune în urma revoluțiilor naționale din sec. XIX ( cele mai multe dintre ele), poporul este o noțiune abstractă, o mulțime de oameni, un conglomerat difuz. În toată istoria sa acest popor, indiferent de epocă și mărimea sa, nu a condus pe nimeni. Dimpotrivă, s-a lăsat condus și a fost condus. De un om, de un mic grup de oameni, de preoți, de militari. Acest lucru este valabil și în cazul mulțimilor orizontale contemporane democrate, mult mai abstracte și mai confuze decât în antichitate. Dacă noi, sau altcineva, susținem că aceste popoare comasate și revărsate se conduc singure, prin democrație, nu putem să răspundem la o întrebare elementară: cine, de fapt, conduce lumea?

            Lumea asta democrată și democratică.

            Până la urmă, vorbind despre democrație, aprofundând subiectul, noi am ajuns să ne îndoim de  virtuțile democrației, așa cum au fost ele clamate, proclamate și aclamate. Până la urmă democrația nu este altceva decât un sistem ideologic și politic de conducere și manipulare a oamenilor, în diverse cantități și împrejurări, de alți oameni, în cantități restrânse și coagulate. Interesele fundamentale ale acestui sistem democratic nu sunt cele ale cantităților mari ( mulțimile), ci tocmai ale cantităților mici (elitele). Dar elitele democrației nu sunt altfel și altcumva decât elitele non democrației, adică nu-și urmăresc decât propria viață, propriul interes specific de dominație, bogăție, privilegii etc. Această disproporție dintre  cantitatea redusă a elitei democratice și marea cantitate a mulțimilor incluse este constantă și caracteristică tuturor formelor și sistemelor democratice, de la democrația burgheză clasică la democrația socialistă a mulțimilor orizontale.

            Ne punem întrebarea și dacă democrația a făcut și face mai bună lumea în care trăim sau vom trăi. În comparație cu lumea veche, în care au trăit strămoșii și înaintașii noștri.

 

            Timpul în care trăim la ora când scriem această lucrare se poate clasifica și denumi ca fiind eminamente democratic. Democrația a învins și a convins în întreaga lume, pe toate continentele, în toate statele lumii. Toate statele lumii se clasifică și definesc ca state de drept, democratice, cu respect quasi religios pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului. ONU este forumul suprem al acestor democrații suverane, forum el însuși impregnat de concepte, statute și precepte democratice. De fapt putem spune că democrația a ajuns un sistem ( nu numai) politic fără adversar. Nimeni și nimic în lume nu mai amenință și contestă democrația. Ba chiar putem spune mai mult: democrația a ajuns un sistem fără alternativă. Orice altceva în afara sau împotriva democrației este rejetat de la sine. De sistemul însuși în ansamblul lui, de fiecare componentă democrată sau democratică a acestuia. Putem spune că în acest timp istoric suntem „condamnați” la democrație.

            Dacă-i bal, bal să fie.

            Atunci să vedem și noi care sunt coordonatele și caracterul acestei democrații orizontale de care ne-am impregnat și, de la o vreme, simțim că ne (a)pasă. E cât se poate de adevărat că și omul, ca om, și noi, ca om, putem fi nemulțumiți și cârcotași în orice împrejurare. De exemplu, în situația în care trăim într-o democrație consolidată, de bine, garantul progresului și civilizației, păcii și prosperității. Așa cum nu au trăit generațiile anterioare și strămoșii, dar care au luptat și sperat ca această fericire să ne parvină nouă.

            Avem o minte scrutătoare și lucidă și, poate, asta e cauza pentru care nu ne conving și nu ne convin îndeajuns nici sistemul democratic după care se organizează și conduc  statele lumii contemporane, nici obiectivele cu caracter general dar, mai ales de perspectivă ale acestuia. Avem mari îndoieli și mari semne de întrebare asupra evoluției democrației care, de fapt, pe parcursul istoriei sale și legat de evoluția tehnologică și demografică societății omenești, poate fi considerată o involuție. Mulțimile orizontale, din ce în ce mai extinse, au decăzut într-o democrație socialistă cu perspectiva comunismului, singura care le poate acapara și conduce, dar și hrăni. Și, mai ales, singura care le poate asigura, în continuare, perspectiva procreării și înmulțirii nelimitate.

            Această democrație socialistă, cu perspectiva comunismului, s-a aglutinat și consolidat în a doua jumătate a sec. XX, după cel de-al doilea război mondial al națiunilor. Ca urmare a ceea ce s-a denumit Războiului rece și care a condus la eliminarea prototipului concurent de socialism- comunism sovietic ( creștin, ortodox, rusesc) și triumful democrației de tip iudeo-american. Aceasta a devenit democrația de bază a lumii contemporane.

            Vom arunca o privire scrutătoare, critică asupra ei.

 

 

 

Cap. I. Câteva considerente la fel de istorice despre democrația iudeo-americană, astfel încât să putem înțelege de unde, când și cum a parvenit ea pe culmile gloriei și succesului. Un model și standard al democrației înseși. Pornind de la iudaism.

 

 

            Stăpânul și etalonul democrației contemporane este statul denumit  la plural Statele Unite ale Americii (SUA). Ar fi firesc deci să spunem că prototipul de democrație în care trăim astăzi este de sorginte americană și s-o denumim ca atare, pe șleau: democrație americană. Noi însă ne-am tot lamentat de acest stat așa zis american ( pe parcursul paginilor anterioare) și o vom face în continuare. Nu suntem deloc partizanii sau suporterii săi. Și, desigur, nu suntem singurii. Așa că nu putem denumi atât de convingător nici democrația impusă de SUA ca fiind elementar „americană”. Așa ceva nu există.

            Nu există pentru că nu poate exista.

De ce trebuie exclus termenul american e ușor deductibil. Pentru că american nu înseamnă și nu exprimă nimic. Din nici un punct de vedere dar, mai ales, identitar, etnic. Americanii sunt locuitorii celor două continente din emisfera vestică denumite astfel de către europeni după numele rătăcitului care a  dat de ele, un corsar obscur. Continentul sudic a fost grabnic ocupat, jefuit și colonizat de regatul Spaniei, pe când cel nordic a fost, în cele din urmă, ocupat, jefuit și colonizat de Marea Britanie. Istoria celor două continente sub ocupație și exploatare europeană este îndeobște cunoscută și la îndemâna oricui. Populația autohtonă și civilizația ei originară au fost decimate abrupt și brutal, în mod criminal. Din acest impact teribil al băștinașilor autohtoni cu ocupanții și coloniștii europeni au rezultat, treptat, populații noi, dezmoștenite sau dezrădăcinate, lipsite de identitate, limbă, cultură și civilizație proprii. Căci toate acestea au fost aduse din Europa de coloniști, la rândul lor hoarde de dezmoșteniți și dezrădăcinați, de identitate și limbi diferite, inculți și necivilizați. Acești coloniști nu s-au mulțumit cu aservirea și transformarea băștinașilor în sclavi, dar au mai adus din Africa populații întregi de negri, de asemenea sclavi. Astfel populația celor două continente a devenit extrem de confuză și greu de identificat din toate punctele de vedere. Ceea ce este cert este faptul că aceste populații nu au constituit popoare și nu pot fi definite astfel. ( Popoarele originare băștinașe fiind exterminate, iar cele ale coloniștilor albi și negri fiind în Europa și Africa). Din aceste populații confuze și non identitare au apărut, în epoca națiunilor, în a doua jumătate a sec. XIX, statele naționale, partajate și separate după cele mai aleatorii criterii. Ele au fost întemeiate și confirmate, desigur, tot de coloniști, după modelul și sub influența revoluțiilor naționale din Europa și în același mod revoluționar. Abia acum se poate vorbi despre o identitate proprie pe care aceste populații și-au asumat-o. Și-au pus nume dintre cele mai rezonabile, după care mai apoi s-au identificat. Dar cum principala formă de identificare rămâne limba, aceste națiuni nu se identifică practic prin numele lor, ci după limba pe care o vorbesc. Din acest punct de vedere nu avem decât două entități naționale propriu zise, cele de limbă spaniolă și de limbă engleză.

            Deci unde este populația, apoi națiunea americană? Când a existat vreodată, în această emisferă vestică, un popor american? Dintre toate statele naționale apărute aici numai unul are în componența sa patronimicul „american”. Este vorba despre Statele Unite care și-au alipit această denumire tocmai pentru ași acoperi o lipsă de identitate proprie. Lipsa de rădăcini originare, de istorie, de cultură și civilizație spirituală și materială, tocmai acele ingrediente care dau identitatea etnică. În SUA s-a impus limba engleză, iar după acest criteriu populația acestui stat a fost, și mai este considerată și astăzi, ca fiind anglofonă, englezi de mâna a doua, caricaturi de englezi. Cel puțin în această ipostază de caricaturi de englezi SUA s-au manifestat și comportat în prima parte a evoluției lor naționale, de la întemeierea statului și până la primul război mondial. Am afirmat de mai multe ori, pe parcursul acestei scrieri, că între anii 1784-1914, SUA au contat și au fost considerate, în comunitatea mondială, ca fiind copii sau caricaturi ale popoarelor europene din care proveneau. Nu au avut nici un cuvânt de spus și nici un impact în politica națiunilor sau imperiilor de sorginte și factură exclusiv europene. Să luăm de bună această afirmație, pe care am făcut-o ( nu numai) noi, că o identitate americană a tuturor popoarelor din emisfera vestică nu există și nu a existat niciodată. Deci nici SUA nu pot pretinde această identitate națională, cu atât mai mult ca popor: un popor american?!

            Identitatea americană fiind atât de contestabilă trebuie să ne îndoim de toate produsele care poartă ștampila „made SUA” ca fiind autentice, originale sau tradiționale. Cu atât mai mult ne îndoim că prototipul de democrație în care trăim azi, care poartă aceiași ștampilă, este sau poate fi definit și denumit ca atare: democrație americană.

            Părerea noastră este că acest tip de democrație trebuie definită și denumită ca iudeo -americană. În principal deoarece este impregnată de iudaism, cu tot ceea ce conține acest concept vechi religios, mai apoi pentru că americanii și SUA nu sunt decât purtătorii de viruși ai acestei democrații. În realitate, adevărații ei inventatori și promotori sunt evreii. Poporul mai vechi și mai nou al lui Israel.

            Ca să ajungem cât mai aproape de limita înțelegerii democrației iudeo-americane trebuie să ne axăm studiul nu spre purtătorul american al democrației, ci spre creatorii acesteia, înțelepții și finanțiștii evrei. Despre democrația americană sunt puține lucruri de spus cu certitudine, istoria SUA fiind exclusiv modernă și urmare a unui șir succesiv de revoluții economice, sociale, politice și culturale importate din Europa. Ce fel de democrație poate reieși astfel? Numai când au ajuns sub tutela și coordonarea evreilor SUA au parvenit democratic și au devenit un fervent discipol și promotor al acesteia. Dar acest lucru s-a întâmplat relativ recent în istoria lor și a lumii contemporane, mai exact după primul război european dintre anii 1914-1916.

            Acestea fiind spuse, hai să ne ocupăm de creatorii originari ai democrației.

                       

            Trebuie spus că iudaismul nu a fost niciodată o democrație, ci o religie. Deci dacă vorbim despre iudaism ca principiu și doctrină fundamentale democratice vorbim, de fapt, despre teocrație. Deoarece nu am avut ocazia să dăm definiția științifică a teocrației o facem acum: „ formă de guvernământ caracteristică lumii antice, în care autoritatea, considerată ca emanând de la divinitate, este exercitată de preoți; stat cu o astfel de formă de guvernământ”.. Pe parcursul acestei lucrări noi am mai pomenit despre teocrație, formă de guvernare a societății care nu se definește, nu corespunde și nu cadrează cu formula de bază a democrației. Este o conducere exercitată de preoți, și nicidecum de poporul mirean sau păgân. Dar în definiția de mai sus, pe care am preluat-o din DEX, se strecoară o îndoială, în sensul că teocrația ar fi fost caracteristică lumii antice. De fapt teocrația a fost caracteristică inclusiv Evului Mediu, pe toată perioada sa, până în pragul epocii moderne. Până în zorii revoluției burgheze-democratice, cu prelungiri până în epoca modernă, Biserica a exercitat o influență majoră și o autoritate directă asupra clasei politice feudale, monarhie, nobilime, aristocrație.

            Putem spune că teocrație este o formă de conducere a societății anterioare și premergătoare democrației. Cum putem spune că biserica și-a păstrat influența și autoritatea în societatea democratică burgheză, precum și toate prerogativele și privilegiile tradiționale. Dar noi vorbim despre o teocrație și o democrație de religie creștină.

            Iudaismul însă diferă esențial de creștinism. Religia iudaică este mai veche, cu un parcurs istoric amplu în trecutul popoarelor. Este cea mai ciudată dintre religii, cu atât mai greu de analizat și înțeles. Ininteligibilă, ca orice religie, ea se distinge printr-o uluitoare rezistență în timpul istoric propriu zis, la evoluția și schimbările de tot felul pe care societatea omenească le-a suferit în ultimele trei milenii. Lumi, imperii, popoare și populații au dispărut sau și-au schimbat (amestecat) limba și genele, identitatea și numele, religia și credința. Dar iudeii – ca mai ba! Au trecut prin lumea și viața asta milenară ca gâsca prin baltă, fără să se lipească nimic de ei și fără să sufere prejudicii. Ceea ce i-a ajutat să dăinuie și să-și păstreze identitatea originară a fost religia, a fost iudaismul.

            Este treaba lor, problema lor, a evreilor, a iudeilor. Religia iudaică este tot atât de obscurantistă și de nefastă pentru oameni, pentru geniul uman, pentru intelectul și rațiunea omenești, ca și celelalte sortimente de religii și biserici concurente sau adverse, mai vechi sau mai noi, de care lumea e arhiplină. Prețul pe care l-au plătit evreii pentru religia lor, pentru casta lor bisericoasă, pentru biserica lor nu a fost niciodată mic. De aceea au și fost menținuți în viață și ghetouri, izolați și expuși, pentru ca rabinii și conducătorii lor să-și poată lua plata și să-și mențină supremația. Dintotdeauna evreii au suferit stăpâniri duble sau triple, au plătit impozite duble, au primit două biciuști în loc de una. Pentru că una era de-a casei și provenea de la clasa stăpânitoare proprie, o teocrație străveche. E adevărat că iudaismul întunecat a salvat poporul lui Israel de la disoluție și dispariție în conglomeratul de popoare trecătoare istorice, dar putem spune, mai ales, că  a salvat religia și biserica lui Israel. Cu alte cuvinte, s-a salvat pe sine însăși. Repetăm, este treaba lor, problema lor, a evreilor, a iudeilor.

            Problema noastră, treaba noastră, este să înțelegem iudaismul. De ce, dintr-o religie veche și obscurantistă, a devenit un reper și un model de democrație modernă socialistă și comunistă. Iar dintr-o religie predestinată evreilor, o democrație universală, globalistă, obligatorie pentru întreaga comunitate mondială. Nu încape nici o îndoială că doctrina și tezele socialiste, mai ales comuniste, sunt de inspirație și concepție iudaice.

            Din punct de vedere religios, repetăm, iudaismul îi privește strict pe evrei. Pe evrei și pe dumnezeul lor tribal care este Iehova. Pe vremea când evreii erau un mic trib sălbatic se înfricoșau și se închinau la acest zeu mărunt, unul dintre mulții zei necunoscuți la care se închinau micile triburi. Biblia spune că un patriarh evreu, Avraam, a făcut un legământ sacru cu acest Iehova precum el, și casa lui, și urmașii lui, i se vor închina, îl vor sluji, îi vor fi credincioși, îi vor jertfi și îi vor face cunoscut numele tuturor celorlalte triburi (popoare). În schimb el, zeul, Iehova, îi va ocroti și ajuta pe evrei în toate întreprinderile și viața lor, va fi cu ei oriunde vor merge și orice vor face. Mai mult decât atât, Iehova le-a promis evreilor, prin Avraam, că le va înmulți casa și neamul „ca nisipul mării” și toate celelalte popoare vor ajunge să fie conduse și dominate de ei, în slujba lor. Pentru ca acest pact să poată fi pus în vigoare prezența lui iehova era obligatorie în mijlocul poporului evreu, în templu (sinagogă), dar și în capul fiecărui evreu în parte, tot timpul, zi și noapte. Aceasta este povestea veche biblică. De neluat în seamă.

            Dar de aici provine iudaismul. Iudaismul este legătura și jurământul perpetuu dintre evrei și Iehova întru atingerea scopurilor lor: prin evrei Iehova va ajunge Dumnezeul unic în bisericile tuturor popoarelor, iar prin Iehova evreii vor ajunge și ei să conducă și să stăpânească toate popoarele. Prin acest țel comun însă evreii și religia lor, iudaismul, își depășesc măsura și limitele proprii, deoarece nu se preocupă de viața și destinul proprii de casă, masă, națiune. Ci vizează viața, casa și masa altor popoare, pe care se preocupă fanatic, religios, din poruncă supremă, dumnezeiască, să le aducă la religia și astfel sub porunca lor. Căci religia este un mijloc, firește.

            Istoria a fost dintotdeauna foarte favorabilă evreilor. De-a lungul vremilor, din cauza intemperiilor istorice, sute și mii de triburi, popoare și populații omenești au suferit traume identitare sau au pierit cu totul. Dar evreii și-au păstrat numele și limba. Începând încă din antichitate, toate imperiile și toți imperatorii i-au protejat pe evrei și le-au acordat toate privilegiile de autonomie comunitară etnică. Astfel evreii au fost, dintotdeauna, un fel de „ stat în stat” în imperiile trecătoare. Explicația fiind, din punct de vedere spiritual, biserica și credința. Iar din punct de vedere material faptul că evreii au știut să se facă utili și plăcuți împăraților și stăpânilor lumii, să-i slujească cu zel și lingușească corespunzător. Slujind la cel mai înalt nivel au ajuns, cu timpul, să-și însușească și arta de a stăpâni (în numele altora). Dar această artă nu le-ar fi fost de ajuns în conservarea și dăinuirea lor dacă nu s-ar fi împletit și completat cu o altă calitate supremă a neamului, aceea de a face și cumula bani. Această însușire este istorică la evrei, se poate spune că este nativă. Nici un  alt popor, de-a lungul timpurilor, de când există banii, nu s-a preocupat și nu a dat o importanță atât de mare acestei întreprinderi comerciale. Evreii au fost fascinați și fanatizați de posesia banilor. Și mai sunt și astăzi. După religie, banii au constituit principala mijlocire prin care au supraviețuit și dăinuit în istorie, au trecut printre și pe deasupra celorlalte popoare trecătoare. Religia și banii, banii și religia, iată cele două constante fundamentale ale poporului evreu. Istorice și chiar actuale. Spunând aceste lucruri, care nu sunt, neapărat, surplusuri epice, conchidem prin a repeta ceea ce am spus ceva mai sus, anume că iudaismul este o religie, nicidecum o democrație. Se poate denumi ca teocrație. Exclusiv însă în casa lui Israel și pentru poporul evreu.

            Dar cum a devenit iudaismul, religie veche, model democratic social și politic modern și contemporan?

 

            Că așa stau lucrurile, nu ne putem îndoi. Avem dovadă istoria recentă, de la revoluția burgheză -democratică încoace. Care s-a înfăptuit în Franța la 1789. Și – se zice – ar fi avut drept cauze interesele bancherilor evrei de a-și recupera banii – sume imense – de la regele și nobilii francezi, care nu se gândeau să-i mai dea înapoi deoarece îi păpaseră. Atunci acești păgubași au moi scotocit la teșcherea și au plătit belferii, izăltații și gloatele imunde ale Parisului, momindu-i să iasă în stradă, să dea foc orașului și să-l ucidă pe rege. Ceea ce s-a și întâmplat. Fără să-și mai recupereze banii, bancherii iudei măcar s-au răzbunat pe monarhie și au dat o lecție tuturor monarhilor și aristocrației europene despre puterea banilor și a celor ce îi dețin. Trebuie spus, în treacăt, că monarhii, ca și împărații, n-au iubit sau respectat prea mult banii, pe care-i procurau mai mult prin japcă sau chiar jaf. Asta deoarece baza lor economică o constituia proprietatea funciară, ca și mica industrie meșteșugărească și activitatea militară. Banii și activitatea financiară propriu zisă au devenit preocupări exprese ale burgheziei, o dată cu extinderea și consolidarea acestei categorii sociale drept clasă socială de sine stătătoare. Mai trebuie spus că banii au devenit principala și cea mai importantă activitate economică a omenirii după revoluția burgheză democrată de la data de mai sus.

 Banii au devenit mai importanți decât noblețea și cutumele aristocratice pe scara ierarhiilor și valorilor sociale. Astfel burghezia a devenit clasa cea mai nobilă de pe pământ și și-a revendicat locul și rangul cuvenite. Cât despre respectul și stima nemărginite ale burgheziei față de bani, dar și față de bancheri, nu mai e cazul să vorbim. Acum se poate vorbi despre un adevărat salt al bancherilor evrei în societate, în stat și în Imperiu, curând națiune, ca și despre intrarea lor în deplină legalitate și legitimitate. Dar nu numai băncile și bancherii evrei s-au fost ridicat în sus, printre celelalte popoare, ci și întreg poporul lui Israel însuși. Care, prin religia și comunitatea sa istorică, se ținea hâță, într-un conglomerat și într-un tot unitar. După  revoluția burgheză-democrată, pe măsură ce democrația burgheză clasică s-a extins și s-a consolidat, în același ritm s-au extins și consolidat și drepturile, chiar privilegiile, comunităților evreiești în imperiile și statele în care conviețuiau. Când vorbim despre privilegii ne referim, firește, la drepturile lor de a se abstrage și separa identitar de statul matrice, alcătuind un „stat în stat”. Alte privilegii fiind acelea de emigranți de elită, emigrarea și imixtiunea pe teritoriile altor state, adesea în detrimentul populației băștinașe, devenind norme și legi internaționale obligatorii. Acest lucru, creșterea poporului evreu în număr și importanță, a iudaismului în genere, în Europa și în lume (SUA, Imperiul englez, francez, german) s-a întâmplat, practic, pe tot parcursul secolului XIX. Din punct de vedere teoretic tot acum, pe parcursul acestui secol XIX au apărut vestitele teze și doctrine socialiste și comuniste elaborate de gânditori și scriitori evrei. Ne putem întreba: de unde se vor fi inspirat ei, ce anume i-a determinat să vadă lumea atât de justițiar și idealist? Nu cumva la baza acestor inspirații, idei și viziuni, stau religia și sinagoga iudaică?

            Noi chiar așa presupunem. Socialismul și comunismul nu sunt altceva decât principii și precepte religioase iudaice traduse pe limba și înțelesul altor popoare, în speță europene și creștine. Nu ne mai batem capul să amintim că și creștinismul, într-o anumită epocă istorică, n-a fost altceva decât religia și biserica iudaică tradusă și subtilizată de europeni, în speță greci. De asemenea nu ne mai batem capul să amintim că diferiți analiști, de la filozofi la filfizoni, susțin că între creștinism și comunism există asemănări și confuzii greu de ignorat. Desigur, ni se va spune, socialismul, în speță comunismul, sunt ideologii și doctrine ateiste, renegă biserica și pe Dumnezeu. Dar, spunem noi, este vorba despre goimi, despre albi, despre biserica creștină și despre Dumnezeu cel alb, eventul și despre templele vechilor religii asiatice și zeii lor primitivi. Despre evrei, despre iudei, despre sinagoga și religia lor nu este și nu poate fi vorba. Iudaismul nu este o religie propriu zisă, ci a evoluat, în timp, într-o matrice existențială în care s-au conservat și evoluat evreii ca popor. Iată de ce iudaismul nu a fost renegat. Iată de ce Marx, iar înaintea lui și după el alți comunarzi și comuniști, nu le-a trecut prin cap să ardă, sau măcar să scuipe, o singură sinagogă. Iată de ce iacobinii au clamat să fie spânzurați cu propriile lor mațe popii creștini, dar nici măcar un rabin. E de remarcat chiar că bolșevicii (comuniștii) creștini, iudeo-bolșevicii, au avut un respect nedisimulat față de biserica și Dumnezeul evreilor, Iehova. Acești comuniști, atei inveterați, erau conștienți, totuși, că la baza ideologiei și doctrinei lor ateiste, așa zis științifice, stau principiile și preceptele religioase iudaice, recuperate și puse pe hârtie de Marx, pentru mintea goimilor, astfel încât să fie reperate și înțelese de aceștia.

            Pe acest parcurs istoric al iudaismului, legat intrinsec de evoluția poporului evreu modern, are loc revoluția burgheză-democratică în Europa, care teoretizează și pune în practică o doctrină economică, politică și socială revoluționară, națională și populară. Este vorba despre democrația statală burgheză, care devine clasică și universală. Devina mama și modelul tuturor democrațiilor din lume. În ceea ce-i privește pe evrei, ca popor, ei sunt satisfăcuți de societatea democratică în care trăiesc, care le asigură drepturi și libertăți egale cu ale celorlalte popoare băștinașe. Dar, cu toate astea, nu se asimilează acestora, ci continuă să trăiască în comunitate închisă, în ghetou. Ei preferă democrației iudaismul propriu (teocrația). Dar în ceea ce-i privește pe evrei ca bancheri, ca posesori de mari resurse și cantități de bani, ca finanțiști, ei nu pot să fie extrem de fericiți de societatea burgheză democratică și capitalistă. Căci se trezesc pe culmi de glorie, de adulație și putere, așa cum nu pot fii decât stăpânii și proprietarii capitalului. Vorba unui comentator politic sumar alfabetizat: capitalismul e banii; iar banii e la evrei.

 

                                                Cap. II  CINE CONDUCE LUMEA?

 

Un nou tip de societate, societatea orizontală și socialistă cu meandrele ei. Democrația rămâne fără principalul ei suport, poporul. Toate popoarele dispar, cu excepția celui ales. Ajungem, prin iluminism, la Masonerie și ne facem gânduri că aceasta ar conduce lumea.

 

 

            Se pune problema – noi ne-o punem – de ce lucrurile nu s-au oprit aici, la nivelul sec. XIX, când societatea omenească a atins maximul de performanță din punct de vedere democratic. Nimic nu rivalizează și nu poate rivaliza cu democrația burgheză clasică. Tot ce a urmat după aceea, pe tot parcursul secolului următor (XX) a demonstrat acest lucru. Democrația socialistă, comunismul și fascismul, sunt prototipuri de democrație net inferioare, de altfel rejetate de istorie după experiențe nefaste și costisitoare. Tot secolul XX, plin de socialism, comunism și fascism, e un timp istoric famat, o adevărată dramă pentru omenire. Cele trei războaie mondiale care s-au desfășurat consecutiv ( Primul, al Doilea și cel Rece) au ținut, practic, tot secolul (1914-1990). Aceste războaie au transformat total nu numai societatea omenească, dar însuși sensul de dezvoltare al omenirii, prototipul de civilizație umană. A apărut un nou tip de om și un nou tip de arme și unelte, extrem de performante și distructive. Civilizația omenească, statele industrializate, militariste și imperialiste, s-au axat pe producerea extensivă de astfel de arme și unelte, pe baza cărora au conceput și desfășurat războaie mondiale carnasiere. Dar care au fost precedate și motivate de războaie economice, finanțiste, sociale și ideologice. Acesta a fost secolul XX. Despre democrația acestuia am vorbit anterior și am caracterizat-o ca fiind o democrație socialistă, caracteristică unei societăți omenești orizontale.

            Acest tip de societate orizontală, fără ierarhie și piramidă socială, la rândul ei are ca fundament explozia demografică. Înmulțirea și aglomerarea populației omenești într-un ritm exorbitant, fără precedent în istoria anterioară a lumii. Coroborat cu dezvoltarea economică, industriei și tehnologiei, orașelor și parcurilor industriale, infrastructurii adiacente, toate acestea au condus și conduc la aplatizarea geofizică și naturală a planetei, practic la nivelarea ei. Astfel că avem de-a face nu numai cu o societate omenească orizontală, dar și cu o planetă aplatizată. Actualul tip de civilizație a dus nu numai la nivelarea societății, dar și a planetei. ( O planetă plată înseamnă un relief și o geografie dominate sau exclusive de orașe, autostrăzi, plantații și parcuri industriale. O planetă aglomerată intensiv, exploatată intensiv, consumată intensiv). Ideologia și doctrina de subzistență a acestei societăți orizontale a devenit socialismul, ca formă de autoconducere și democrație care poate implica, conduce, manipula și stăpâni masele și mulțimile vaste. Iată de ce socialismul poate fi considerat, într-un anumit fel, ca un produs natural. El provine dintr-o cauză și necesitate naturale ale omenirii, acelea de a procrea și se înmulți vertiginos.

            Socialismul, ca doctrină socială, nu numai că favorizează înmulțirea fără limite sau cezură a populației, dar pune în prim plan satisfacerea plenară a tuturor necesităților acesteia, de hrană, cazare, educație, sănătate etc. Iar ca doctrină politică ia acele măsuri și promovează acele legi care fac posibile aceste satisfacții și necesități. Nu există doctrină, mișcare sau partid, guvern sau stat socialiste care să se abată de la această orientare. În schimb există concurență și emulație între cele câteva variante de socialism originare, apărute datorită unor cauze istorice specifice, dar și asupra unor viziuni diferite despre scopul final al umanității. În principal acestea sunt două, varianta socialistă iudeo-bolșevică (comunismul) și cea național socialistă ( fascismul). Mai exact spus au fost, deoarece au dispărut amândouă către sfârșitul sec. XX. Cauza pentru care au dispărut nu a fost incompetența lor doctrinară sau practică căci, experimentate, s-a constatat că atât comunismul, cât și fascismul, pot satisface pe deplin masele populare și orizontale și le pot aburca rapid pe culmi de progres, civilizație și bunăstare. Dar cele două variante erau incompatibile din start între ele, atât din punct de vedere organizatoric cât și în privința țelului comun, același, de a îngloba, supune și controla întreaga omenire și planetă. Fascismul a fost distrus din rădăcini în urma celui de-al doilea război mondial de către o amplă coaliție iudeo-bolșevică și burgheză-democrată. Explicația acestei alianțe nefirești între democrația burgheză clasică și iudeo-bolșevism (comunism) este starea de decădere și declasare a burgheziei, intrată în criză morală și politică încă după primul război mondial. Comunismul, în varianta sa iudeo-bolșevică, a fost distrus în urma Războiului rece, care a divizat mapamondul dar, în special, Europa.

            Distrugerea acestui tip de comunism a fost o mare surpriză istorică, deoarece acest sistem întrunea toate calitățile unei democrații socialiste apte și capabile să domine, stăpânească și conducă mulțimile orizontale în cantități și suprafețe oricât de vaste. Inițial s-a crezut că acest război mondial „rece” ( în principal ideologic și economic) s-a dat între forțele aliate antifasciste, bolșevicii ruși (URSS și lagărul sovietic) pe de o parte și statele burgheze democratice, conduse de SUA, de cealaltă parte. Tot timpul comuniștii ruși au susținut că ei apără cauza justă a socialismului original și legitim (marxist-leninist) în competiție cu forțele capitalismului imperialist în descompunere, cu democrația burgheză clasică putredă, cu dușmanii feroce, dar pe drojdie, ai proletariatului, ai maselor populare, sub conducerea SUA. Iar cum acest război s-a terminat tocmai cu victoria SUA și aliaților săi, s-a crezut că acesta a fost finalul democrației socialiste, indiferent de varianta și compoziția ei. Că se va reveni la democrația burgheză clasică, adică se va reface acest sistem democratic optim, atât de brutal și abrupt distrus la începutul sec. XX. Că sec. XX va fi șters din memoria omenirii, iar secolul XXI va fi un nou început de drum democratic vioi și vesel precum a fost secolul XIX. Cel puțin așa păreau să stea lucrurile după prăbușirea și dispariția lagărului sovietic marxist-leninist.

            Dar n-a fost să fie așa!

            În realitate Războiul rece s-a disputat între cele două tabere iudaice, cea americană și cea rusă bolșevică, ambele socialiste și ambele produse ideologice și doctrinare distinse din iudaism. Trebuie să vedem războiul rece ca un efort și un prilej pentru conducătorii evrei, pentru marii lor ideologi și vizionari, pentru a scăpa de iudeo-bolșevicii ruși care, lipsiți de afinități comuniste native, transformaseră iudaismul funciar comunist în comunism ortodox. Iar pe evrei îi eliminaseră din elita Partidului comunist (bolșevic) trimițându-i la munca de jos, ba chiar punându-i la popreală și discreditându-i etnic, după obiceiul dintotdeauna a creștinilor. Trebuie să vedem Războiul rece ca pe o lungă și tăioasă ședință de Partid (comunist) în urma căreia tovarășii americani și aliații lor din Occident, majoritari și determinați, au exclus URSS și PCUS din rândurile sale. Comunismul și democrația socialistă deveniseră o armă periculoasă în mâinile rușilor, astfel că au fost dezarmați și deposedați de aceasta. Așa cum, la începutul secolului, socialismul național și democrația fascistă deveniseră o armă periculoasă în mâinile germanilor, cu care făcuseră ravagii. Trebuie să deducem, urmând cauza democrațiilor socialiste și diferitele ei etape de desfășurare, că singura ei variantă permisă nu poate fi decât cea originară și istorică, implacabilă și imbatabilă, anume cea iudaică. Trebuie să (re)cunoaștem faptul că numai poporul iudeu și evreu deține adevărul despre lume și felul în care aceasta evoluează și trebuie condusă. Spre binele ei, firește.

           

Iar aici, fiindcă ne-a luat gura pe dinainte, trebuie să mai facem o paranteză. În principiu, toate popoarele sunt declarate ca fiind egale între ele. Ceea ce nu poate fi adevărat, ca și în cazul oamenilor care, în principiu, și ei sunt considerați egali. În realitate însă diferențele și inegalitățile dintre popoare și oameni sunt mari și evidente, după natura și șansa lor. Dintotdeauna a fost așa și situația nu s-a schimbat niciodată. Pe baza acestor deosebiri și inechități dintotdeauna au existat între popoare, ca și între oameni, concurență, adversități, nu arareori lupte pentru existență și supremație sau dăinuire. Nu arareori popoarele s-au atacat, jefuit, robit și exterminat, unele în dauna altora. Astfel multe popoare au diminuat de-a lungul secolelor sau s-au stins cu totul. Din acest motiv, încă din antichitate, a apărut instituția supremă a Statului Imperiu al cărui rol fundamental a fost tocmai acela de a proteja popoarele expuse, în special pe cele mai mici și slabe. Desigur, Imperiul făcea acest lucru în interes propriu, deoarece din munca și impozitele acestor popoare trăia și se consolida, devenind cu atât mai puternic și mai extins cu cât popoarele înglobate erau mai numeroase. În schimb, aceste popoare supuse și aservite deveneau egale și asemănătoare, astfel că adversitățile dintre ele dispăreau, ca și faptul că nu se mai atacau reciproc. Imperiul și Împăratul le judecau și făceau dreptate între ele, ca și în cazul oamenilor (supușilor). Evul Mediu, care a fost prin excelență un ev al Marilor Imperii, a contribui fundamental ca cea mai mare parte a popoarelor Europei și a lumii întregi să se conserve, să dăinuie, să crească și să-și păstreze caracteristicile, limba și identitatea originare, proprii.

            Din acest punct de vedere este paradoxal, este ininteligibil și greu de exprimat ceea ce s-a întâmplat în „ epoca națiunilor”, apărută ca un corolar și efect al revoluției burgheze democratice și democrației burgheze clasice. Această revoluție și democrație burgheze au ca scop tocmai distrugerea și eliminarea din viața popoarelor și istorie a Statului Imperiu, ca și toate funcțiile și funcționarii săi, începând cu Împăratul. Culmea, sub pretextul eliberării popoarelor de sub tirania și exploatarea imperiale, pentru făurirea unei lumi și societăți a deplinei egalități între popoare și între oameni. Această filozofie-ideologie  s-a autodenumit „luminată” (iluministă) iar autorii ei „luminați”,  iluminiști, epoca înseși autodenumindu-se „epoca luminilor”. Ea a apărut anterior revoluției burgheze democrate și a furnizat, evident, ideologia, doctrina și tezele pe baza cărora aceasta s-a produs. Care, toate, propovăduiau transformarea popoarelor în națiune și a statului-imperiu în state naționale. Prin victoria burgheziei acest lucru chiar s-a întâmplat, au apărut atât națiunile cât și statul național.

            Dar victoria și satisfacția luminaților și burgheziei au fost personificate și în propriul interes intelectual, economic, politic și social. În practică nici o fiară terestră nu s-a dovedit mai rapace și apucătoare, bună de gheară, ca intelectualitatea luminată și burghezia lacomă, nesătulă. Astfel au apărut națiunile imperialiste, exact pe temeliile și fruntariile vechilor imperii. În schimb popoarele înglobate au fost diluate, dizolvate și pulverizate în națiune. Națiunea s-a format în jurul unui singur popor pivot, cel pe care intelectualitatea și burghezia l-au selectat de asemenea după principii și interese proprii și absolut aleatorii. Națiunea și statul național au constituit pentru popoarele Europei și ale lumii un adevărat dezastru în urma căruia cea mai mare parte dintre ele au dispărut. Ideologii și corifei națiunilor, burghezia națională și statul național, sub pretextul eliberării popoarelor de sub stăpânirea și exploatarea imperiale, de fapt le-au distrus.

            Moartea popoarelor, apariția națiunilor, ar trebui să pună sub semnul întrebării, ab initio, definiția democrației așa cum a fost ea dată în dicționare. Pentru că între popoare și națiuni sunt diferența majore de identitate, limbă, religie, tradiții, cultură etc. În timp ce popoarele sunt un produs natural al evoluției omenirii, ca urmare a creșterii, răspândirii și unificării numeroaselor triburi originare, pe baza originii și identității comune, națiunile sunt produse artificiale, politice, prin comasarea unor teritorii și popoare sau populații distincte și diferite, cel mai adesea pe baza unor pârghii de putere agresive și opresive de factură politică și militară. De fapt națiunea reprezintă agresiunea și cucerirea de către un popor pivot național a altui popor apropiat, sau a altor popoare apropiate, cărora le acaparează teritoriul, le suprimă caracteristicile proprii, identitatea și limba, sub pretextul și în numele națiunii revoluționare, glorioase și obligatorii. În schimb această națiune va avea identitatea și va purta numele tocmai ale poporului pivot agresiv și revoluționar. În majoritatea lor, se poate foarte ușor constata retrospectiv istoric, toate națiunile imperialiste din Europa s-au clădit în felul acesta, iar exemplul s-a răspândit în întreaga lume. Toate statele naționale imperialiste s-au clădit pe temeliile vechilor imperii feudale comasând și naționalizând popoarele înglobate, făcându-le să-și piardă toate drepturile și libertățile pe care le aveau, prin contracte și datini istorice, cu Imperiul și Împăratul. De fapt pierzându-și identitatea, limba și însușirile caracteristice proprii, astfel diluându-se și topindu-se în națiune. Numai anumite popoare pivot au beneficiat de această (r)evoluție națională.

            Chiar această (r)evoluție de la popor la națiune s-a denumit, din cine știe ce motive, democratică. Burghezia revoluționară s-a denumit, ea însăși, națională și democratică. Iar esența democrației burgheze clasice a fost națiunea. Deci din definiția corectă a democrației ar trebui să înlăturăm „poporul” ca autor și beneficiar al unei guvernări suverane. Numai națiunea guvernează și numai națiunea se consideră suverană. Poporul nu mai există.

            De la apariția națiunilor și a statelor naționale, pe parcursul sec. XIX și XX, au dispărut, după unele estimări, circa 5.000 de popoare originare și de sine stătătoare. În schimb au apărut circa 150 de națiuni, extrem de diferite ca populație și teritoriu, hotărnicite aleatoriu în tot atâtea state naționale, desigur la fel de diferite și inegale ca teritoriu. E de remarcat că toate aceste state națiuni au apărut și s-au partajat prin agresiuni sau războaie mizere și nedrepte împotriva popoarelor și populațiilor mici sau dezorganizate care, din diferite motive, nu au fost selectate pentru a deveni națiuni. Selecția făcând-o intelectualitatea luminată și burghezia revoluționară în funcție de criteriile, obiectivele și interesele lor. Atât doctrinare cât, mai ales, economice, sociale și politice.

           

În continuare, dacă am făcut această paranteză, punând în cauză inegalitatea și inechitatea dintre popoare, ca și deferența majoră dintre ele în epoca Imperială; care au dus la surclasarea și distrugerea lor de către națiune în epoca națiunilor; punând în cauză deci definiția științifică a democrației ca formă de guvernământ; pentru că, în fapt și în realitate, nu mai există nici un singur popor pe planetă care să se poată considera și defini ca atare. Există numai națiuni și state națiuni.

            De aceea chiar ne revoltă cum, în limbajul politic, diplomatic, literar și chiar cel uzual, mai este încă folosit, și chiar la modul abuziv, acest cuvânt (popor). Putem da exemple numeroase, practic generalizate, căci pretutindeni se abuzează astfel. Se zice: poporul american, englez, francez, spaniol, canadian, paraguaian, congolez, chinez, mongol, armean, bulgar, grec, turc, român ș.a.m.d. În realitate, deoarece toate aceste popoare formează state naționale, denumirea lor corectă este cea de națiune. Diferența între popor și națiune fiind cea pe care am enunțat-o. O denumire corectă și exactă a națiunilor ar contribui la mai buna percepție și înțelegere a lumii în care trăim, a formei de organizare și guvernarea a acesteia, a democrației însăși. Căci nu popoarele, trecute la pasivul istoriei, practic inexistente,  guvernează lumea, ci națiunile.

            Puține popoare s-au salvat de la dispariție în epoca națiunilor și, în toate cazurile, este vorba despre poporul pivot care a dat statul național. Impunându-i, în principal limba (deci identitatea), iar uneori numele. Dăm niște exemple la îndemână. Un caz aparte este poporul german unitar, care a format națiunea germană. Deoarece un popor spaniol propriu zis nu a existat niciodată, națiunea spaniolă s-a fundamentat pe poporul și limba castiliei, în detrimentul tuturor celorlalte popoare apropiate; în mod identic, deoarece un popor francez nu a existat niciodată – francii au fost un mic trib migrator german – națiunea franceză s-a fundamentat pe burghezia pariziană; în mod identic, deoarece un popor italian nu a existat niciodată, națiunea italiană s-a fundamentat revoluționar în jurul micului popor și regat al Sardiniei; națiunea română s- format în jurul castei politice fanariote împământenite ad-hoc prin substituirea și scoatere de istorie a poporului moldo-valah; de altfel toate statele naționale cu națiunile aferente din Estul Europei au apărut în jurul unor  popoare pivot precum ungar, polonez, ucrainean, sârb, bulgar, grec în detrimentul tuturor celorlalte popoare conlocuitoare din aria lor de cuprindere prin rășluire și alungare, prin absorbție și asimilare, prin interdicție și substituire. În sec. XIX partea de est a Europei era încă partajată de cele trei mari imperii istorice, Habsburgic, Otoman și Rus în care trăiau, din vechi timpuri, zeci de popoare distincte aranjate într-un mozaic etnic tradițional și relativ stabil și sigur. Sub lozinca și pretextul eliberării acestor popoare de sub tirania Imperiului și Împăratului acest mozaic etnic a fost distrus cu brutalitate, iar cea mai mare parte a popoarelor componente au fost, de asemenea, distruse. Repetăm, epoca națiunilor, statele naționale burgheze, au fost total nefaste popoarelor istorice de vechi tradiție din Europa și din lume.

            Agresiunea și războiul împotriva popoarelor vechi ale Europei ( popoare feudale dar cu origini în antichitate) s-a produs la instigarea intelectualilor iluminiști și a unei suprastructuri economice și sociale care, treptat, a devenit extrem de bogată și extrem de potentă. Despre intelectuali n-avem ce comenta, sunt o mână de filozofi și scriitori, cea mai mare parte a lor francezi și cetățeni ai Parisului. Așa zis „oraș al luminilor”! Dar ceea ce putem spune despre monarhia și oligarhia feudale, aflate în decadență și decădere abrupte, din cauze intrinseci ( corupție, depravare, degenerare, alienare, războaie) – afirmăm că acestea intră sub influența, iar apoi în subordinea unei noi oligarhii care, pentru identificare, se autodenumește ca fiind burgheză. Oligarhia (aristocrația) feudală avându-și originea și puterea (proprietatea, bunurile) la țară (funciare), iată noua oligarhie și aristocrație stabilindu-se în capitală și în marile orașe, unde cumulează proprietăți și bunuri enorme. De fapt este vorba despre câteva categorii speciale și favorizate de întreprinzători, în mod deosebit bancherii și negustorii. În mod deosebit bancherii. Deoarece noua epocă se bazează pe proprietatea de capital ( de bani) și pe investirea, multiplicarea și manipularea acestora, ea s-a denumit finanțistă (financiară). Capitalistă. Asta o știe oricine, sunt lucruri elementare care se învață la școală, în ciclurile elementare. Acolo se descrie, în câteva pagini, revoluția burgheză democratică de la 1789 din orașul luminilor zis Paris. Care stă la baza democrației burgheze clasice și naționale despre care am avut onoarea să vorbim. Care, am zis, a dus la distrugerea și dispariția marii majorități a popoarelor din Europa și din lume sub pretextul înființării națiunilor și statelor naționale. Care, am zis, a subminat fundamental definirea și definiția corecte a democrației popoarelor suverane prin lipsa de conținut a acesteia, adică popoarele. Am avut prilejul să vorbim, în pagini anterioare, despre socialism, comunism, naționalism, fascism, toate forme și formule sociale istorice mai mult sau mai puțin democratice.

            Acum însă, trecând de la una la alta, am ajuns la acest capitol, al dispariției popoarelor. Care s-a încheiat, din punct de vedere istoric, la sfârșitul sec. XIX și începutul celui următor, după catastrofa primului război european (mondial).

            Avem în vedere că misterele epocii luminilor precum și ale revoluției burgheze încă nu au fost elucidate și dezvăluite de istoricii de seamă și școlile de istorie recunoscute, încât încă se mai vorbește despre Ocultă și Masonerie. Adică nu e limpede cine a înființat această lume și cine, încotro o conduse, în folosul cui. Cum și motivul pentru care au fost distruse popoarele vechi și originare, din Europa și de pretutindeni și în folosul cui. Avem în vedere și faptul că, dintre toate popoarele lumii, singurul intangibil și inalienabil, exclus și ocultat din toate proiecțiile și proiecte naționale și naționaliste, a fost poporul evreu, poporul lui Israel. Adică poporul ales.

            Cine l-a ales și de ce?

            Chestia asta cu poporul evreu ales e veche și se știe de toată lumea. Asupra sa ne informează Biblia, încă din primele sale pagini din Vechiul Testament. De-a lungul secolelor și mileniilor această idee a perpetuat și a devenit o constantă a tuturor religiilor și doctrinelor morale, intelectuale, sociale și politice care s-au succedat periodic și istoric.

 

 Să revenim la istoria mai nouă a omenirii, a intrării acesteia în epoca zis modernă. Care nu e alta decât epoca de debut a societății burgheze revoluționare și democratice, ce i s-a mai zis și capitalistă. Pentru că burghezia avea banii la teșcherea, iar cu aceștia făcea tot ce voia mușchii ei, avea tot ce poftea (glumim). Practic conducea lumea ( nu glumim). Epoca burgheză s-a instaurat prin revoluție, dar s-a consolidat și a evoluat prin ceea ce ( nu numai) noi am numit democrația burgheză clasică, Mama Mare a tuturor democrațiilor din istorie și din lume. Inclusiv a democrațiilor orizontale și socialiste. Dar despre asta mult am vorbit în paginile anterioare. Însă epoca burgheză a avut un preludiu într-o perioadă anterioară, care s-a denumit epoca luminilor. Și despre asta trebuie să spunem (scriem) câteva cuvinte, deoarece este importantă. Pentru că epoca luminilor a constituit suportul teoretic, ideologic și doctrinar al clasei capitaliste a burgheziei și a pregătit revoluția și democrația burgheze. Dar n-o să ne ocupăm de epoca luminilor decât în scopul scrierii noastre, firește.

            Iluminismul și iluminații, foarte sumar evaluați, își au rădăcinile prin sec. XVIII și parvin, în marea lor majoritate, din straturile burgheziei în ascendență (mai sunt printre ei și nobilime măruntă, decăzută sau sărăcită). Filozofi, gânditori și scriitori, artiști și pezevenghi, sub semnul raționalismului lui Descartes și empirismului englez dezvoltă concepțiile materialismului mecanicist și ale iluminismului. Ei scot știința și arta de sub influența religiei și exclud divinitatea din dezvoltarea naturii. Astfel ei devin mari adversari ai bisericii și clerului ( este vorba despre biserica și clerul creștine) și răspândesc ateismul. Din punct de vedere politic acești materialiști proslăvesc dreptatea socială și libertatea omului, atât cea individuală cât și în comunitate. Mai trebuie spus un lucru care se cunoaște de toată lumea, anume că astfel de maeștrii în ale gândirii și scrisului erau francezi și se afirmau la Paris, acest oraș fiind, precum iarăși se știe, un viespar al iluminaților și luminilor. Sunt multe nume ilustre iluminate – La Mettrie, D-Holbach, Diderot, Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Meslier etc – ale căror scrieri și teze puneau sub semnul întrebării și revoluției vechea orânduire a lumii feudale și instituțiile fundamentale ale acesteia: Imperiul și monarhia, nobilimea, biserica și clerul, cu alte cuvinte statul feudal absolutist. Se spune, cel puțin din punctul de vedere oficial al istoriei și istoricilor, că toate aceste teze și idei au constituit imboldul pentru revoluția burgheză din 1789, mai ales în ceea ce privește instigația teoretică. Pe baza acestor idealuri, unite într-o singură lozincă ( libertate, egalitate, fraternitate) au fost scoase gloatele în stradă.

            Însă există o necunoscută. Epoca luminilor are ea însăși o componentă obscură care n-a fost clasată niciodată. Și anume Masoneria. Este organizația propriu zisă care a aprins luminile la Paris și în Europa. Dacă iluminismul a constituit partea teoretică, filozofică și ideologică a burgheziei revoluționare, putem spune că Masoneria a constituit partea practică, organizată și activă. Evident că nici o idee nu se materializează dacă nu există anume ceva și cineva care să o transforme în realitate. Despre Masonerie însă toate informațiile care au fost și sunt trebuie tratate cu prudență. Asta deoarece această organizație este una ciudată, secretă și ocultă. De altfel „Oculta” mai este una dintre denumirile ei. Mult timp, în lagărul socialist și URSS această organizație a fost interzisă, astfel că informațiile despre aceasta ne-au lipsit cu desăvârșire. Dar nu numai aceasta este cauza pentru care tratăm Masoneria cu prudență și mari rezerve. Ulterior au apărut scrieri care tratează Masoneria din abundență, iar Istoria Masoneriei a devenit o pasiune pentru numeroși autori. Dar cu cât aceste scrieri devin mai numeroase, cu atât structurile, ideile și scopul Masoneriei și venerabililor ei masoni devin mai misterioase și mai greu de înțeles. În cvasitotalitatea lor aceste dezvăluiri provin din interiorul organizației, autorii sunt maeștrii clasificați și autorizați. Deci ei nu spun și nu vor spune niciodată altceva în afara convingerilor lor, în concordanță și impregnate cu jurământul masonic. Întreaga lor operă poate fi considerată fie literatură, fie propagandă. Cât despre scrierile celor din afara Masoneriei – istorici sau literați – ei pot fi considerați și mai puțin, nefiind inițiați și neavând acces la obiectul de studiu.

            Un lucru este cert, Masoneria stă la baza lumii moderne și contemporane. Toate evenimentele istorice importante din ultimele trei secole – revoluții, războaie, dispariția feudalismului, afirmarea capitalismului, distrugerea Imperiilor, apariția națiunilor, formarea statelor naționale, marile conflagrații europene și mondiale, de asemenea toate formele și proiectele de democrație – sunt legate de Masonerie. Pe când epoca luminilor a dispărut demult, ca și alte epoci istorice ulterioare, Masoneria s-a hrănit din toate aceste epoci, a evoluat și s-a dezvoltat corespunzător și biruitor. Putem spune, mai pe șleau, că Masoneria conduce lumea. ( Dar spunem asta ca un novice și neinițiat ce suntem). Lumea albă, lumea europeană, iar prin asta întreaga lume deoarece Europa și rasa albă se află, de mai bine de două milenii, în avanpostul civilizației umane. Însăși Masoneria recunoaște asta prin cărțile și studiile de propagandă ale marilor maeștrii. Partea bună a lucrurilor este că Masoneria conduce această lume numai spre binele ei, adică spre pace, propășire și bunăstare, pe culmi de progres și civilizație. Partea proastă este că toate aceste bunătăți devin, în lumea contemporană orizontală, prostrație socială și prostituție democratică. Partea oarecum ocultă devine faptul că, dacă Masoneria conduce lumea, atunci putem avea suspiciuni la adresa fenomenului politic și social al democrației, care presupune că popoarele, chiar națiunile, se auto conduc. Asta chiar în situația în care Masoneria se proclamă ea însăși nu numai o organizație absolut democratică, ci chiar inspiratoarea și autoarea tuturor formelor și formulelor democratice populare și mondiale. Dar partea cea mai ocultă rămâne faptul că (re)cunoaștem rolul conducător al Masoneriei în lume, însă nu știm cine conduce Masoneria. Pentru că, în realitate, numai acesta poate fi recunoscut drept adevăratul conducător al lumii.

            Dacă acceptăm și noi, cum acceptă toată lumea, că Masoneria conduce lumea atunci, ca oameni deștepți ce suntem, putem fi satisfăcuți. Este vorba despre lumea modernă, contemporană și actuală, desigur. Lumea noastră de toate zilele, de ieri, de azi și de mâine. Începând de la 1789 până la 1989 ( puncte de reper istorice) și urmând în continuare, în acest nou secol XXI. Epoca capitalistă propriu zisă, a burgheziei naționale, a democrației burgheze clasice și a tuturor formelor și formulelor democratice emanate de aceasta. N-avem decât să fim satisfăcuți că știm pe ce lume trăim și să ne simțim în siguranță din toate punctele de vedere. Masoneria știe ce face, are idealuri înalte și proiecte arhitectonice grandioase în ceea ce privește omenirea și planeta. Și știe cum să-și atingă obiectivele, se poate verifica asta din punct de vedere retrospectiv istoric. De circa trei secole Masoneria a inspirat, inițiat, declanșat și dezvoltat cu succes toate mișcările (revoluțiile)  ideologice, sociale, politice și culturale din Europa și, corespondent, din întreaga lume. Deci suntem pe mâini sigure. Dacă știm acest lucru n-avem nimic de făcut din punct de vedere intelectual, moral și spiritual decât, eventual, să ne aprofundăm cunoștințele. Acest lucru se poate face într-un singur fel: aderând (desigur virtual) la Masonerie. Dar lucrurile nu stau atât de simplu, deoarece Masoneria nu e partid politic, la care poate să adere oricine. Ci o organizație selectivă, închisă, care își alege membrii în funcție de criterii stricte de evaluare. De regulă Masoneria admite și se orientează în selecția membrilor ei către elita politică, intelectuală și finanțistă a statelor națiuni. Deci masa uriașă și orizontală n-are niciodată nici cea mai mică șansă de a depune jurământul masonic și a se iniția în tainele oculte. Chiar putem spune că ea este cu totul exclusă din organizograma Masoneriei. Singura ei prezervare – predestinație - rămâne obediența. Acest lucru nu este nesemnificativ sau lipsit de importanță deoarece Masoneria însăși este o organizație obedientă. Atât de obedientă încât nici nu poate fi concepută și înțeleasă în afara acestei caracteristici fundamentale.

            Dar putem să acceptăm ideea (realitatea) că Masoneria conduce lumea fără a fi pe deplin satisfăcuți. La rândul ei Masoneria nu e, totuși, decât o organizație. Dacă a apărut, este pentru că cineva a proiectat-o (înființat-o), dacă a evoluat, cineva a propulsat-o, dacă s-a impus, cineva a impus-o. Deci cineva stă în spatele Masoneriei, mai bine zis deasupra ei. Iar acel cineva nu poate fi decât omul (oamenii). Căci organizația nu este și nu poate fi naturală, apărută ca un fenomen strict planetar, din solul și subsolul, apa și aerul firești. Ci este o organizație făcută de oameni, în scopul și interesele lor omenești. Gândind astfel, ne putem întreba: cine sunt acești oameni? Cine conduce Masoneria? Abia acum, dacă am putea găsi un răspuns inteligent la această întrebare, am putea fi ceva mai satisfăcuți în curiozitatea noastră. Pentru că cine conduce Masoneria conduce, de fapt, lumea. Este o concluzie pe care o poate trage oricine, se impune aproape de la sine.

 

 

 

Capitolul III  INVESTIGAȚII ȘI REPERE ÎN ISTORIA MASONERIEI PENTRU A NE DUMIRI DESPRE CEI CE AU GÂNDIT-O ȘI PREDESTINAREA EI

 

Noțiuni elementare despre istoria bănoasă a poporului evreu. Banii stau la originea iluminismului și Masoneriei.

 

Masoneria, în cărțile sale de istorie – propagandă, respinge orice conducere din afara sau de deasupra ei, organizații, societăți, familii sau vizionari. Și, desigur, toate aceste cărți și materiale se împotmolesc la capitolele fundamentale care privesc originile Organizației și scopul ei final. În rest totul e perfect, o uriașă maculatură ideologică și politică, care rivalizează oarecum, dar și se aseamănă, cu maculatura ideologică și politică emanată de propaganda comunistă în epoca de glorie a acestei ideologii. Pe considerentul că Masoneria a fundamentat comunismul ca doctrină politică și a acționat cu abnegație pentru a-l transpune în practică prin venerabilii ei teoreticieni și revoluționari profesioniști. Nu e nici un secret că marea majoritate a ideologilor comuniști au fost masoni, iar revoluția comunistă- bolșevică de la sfârșitul primului război european din Rusia și Germania au fost conduse de membrii ai Masoneriei. Că Masoneria a stat în spatele revoluțiilor comuniste - bolșevice din tot secolul XX, atât a celor reușite, cât și a celor eșuate. După cum, în tot secolul XIX, a stat la baza revoluțiilor naționale succesive și victorioase, la apariția națiunilor europene și partajarea statelor naționale.

De altfel nu constituie secrete pentru nimeni și alte realizări majore ale Masoneriei în sectoare fundamentale ale societății omenești: economice, politice, sociale, religioase, intelectuale, morale. Putem enumera printre acestea distrugerea lumii vechi, funciare și feudale, în ansamblu cu clasele sociale și politice tradiționale feudale și apariția unei lumi noi, capitaliste, cu clase sociale și politice revoluționare și novatoare. Am amintit despre distrugerea popoarelor și apariția națiunilor, concomitent cu distrugerea Imperiilor și apariția statelor naționale. Trebuie să vorbim și despre erodarea, practic scoaterea din uz a religiei și bisericii creștine în favoarea ateismului științific sau a celui grobian. Toate aceste mari realizări constituie, concomitent, și dovezi istorice indubitabile despre existența Masoneriei șToate aceste mari realizări constituie, concomitent, și dovezi istorice indubitabile despre existența Masoneriei itice tradiționale feudale și apariția unei lumi noi, cadonat tot ce avem acum. Iar în scrierile sale de toate zilele, fără a nega acest lucru, ea susține că a făcut-a de la sine și prin sine însăși, din bunătate și generozitate pentru omenire. Membrii Masoneriei, o elită deloc numeroasă, își pun mintea la contribuție, se adună, după niște ritualuri ciudate, discută între ei și pun lumea la cale. Iar ce hotărăsc ei, aia e, așa se și întâmplă. La dispoziția Masoneriei stau clase politice, state naționale, partide și structuri democratice, forțe legislative, executive, judecătorești, presă, un aparat de constrângere și propagandă formidabil. Cu toate astea noi ne îndoim că Masoneria e un factotum, e de capul ei și face numai ce vrea ea. Cum ne îndoim și de faptul că știe ce face, că dirijează și conduce mulțimile orizontale conștient și responsabil, animată de nobile idealuri. Și spre binele și fericirea acestora.

Ei bine noi susținem că nu e chiar așa. Masoneria nu e ceea ce pare a fi, mai ales ceea ce spune ea despre sine însăși că e. O elită intelectuală și doctă a lumii, de înaltă ținută etică și morală, de o generozitate și noblețe desăvârșite, formată printr-un proces intern de autoevaluare și auto selecție riguros și strict. O castă gânditoare și vizionară mult deasupra societății omenești și lumii în ansamblu, lume îndobitocită sau de-a dreptul animală, preocupată de interesele fundamentale și imediate de a exista sau supraviețui, de a se hrăni și adăposti, de a procrea și a se înmulți. Deasupra statelor naționale și națiunilor, claselor politice și partidelor, guvernelor și tuturor instituțiilor guvernamentale și statale. Undeva la nivelul Olimpului mitic, căci trebuie să comparăm Masoneria cu acest locaș (mitologic) de zei, iar pe venerabilii masoni cu zeii antici. Acești zei n-au altă treabă și alt destin decât să stea cu ochii pe pământeni zi și noapte, să le observe faptele și moravurile și să le corecteze, la nevoie, destinul muritor. Preocuparea intensivă și extensivă a zeilor pentru pământeni se explică prin faptul că ei le-au făcut și dat legi necesare și vitale, care trebuie urmate și executate spre binele și fericirea lor.

Oare nu putem compara legile și doctrinele moderne ale Europei emanate de Masonerie, pentru secolele XIX și XX, cu legile vechi emanate de la Zei, în antichitate, pentru popoarele grec și evreu? Care zei stăteau cocoțați în vârf de munte, unii în Olimp iar alții în Sion?

            Să conchidem prin a spune, de capul nostru, că Masoneria nu este ,și nu a fost niciodată ceea ce a lăsat impresia că e. O organizație suverană, supremă, impecabilă intelectual și moral. Cu membri zidari, ucenici, calfe și maeștrii de asemenea impecabili, incoruptibili și invulnerabili. Preocupați intensiv și exclusiv de binele popoarelor, de arhitectura lumii, de prezentul și viitorul omenirii.

 

            Deci ce e și a fost Masoneria? Și de ce și de cine a fost creată? Asta e imposibil să aflăm din cultură și istorie, căci istoricii și scriitorii ei nu ne spun. O scaldă și ei cum pot, înșiră baliverne. Pentru că dacă am afla răspunsul la aceste întrebări, Organizația și-ar pierde nu numai nimbul strălucitor, dar și o bună parte din prestigiul ocult. Așa că o să procedăm tot intuitiv, o să ne răspundem la întrebări după cum ne duce capul. Dar având la îndemâna datele și dovezile extrase din scrierile masonice și, mai ales, din parcursul istoric, din urmele lăsate de Masoneria în trecutul modern al Europei, care sunt mai mult decât evidente: revoluții, războaie, națiuni, state naționale, capitalism, democrație, liberalism, socialism, comunism – ca să nu pomenim decât pe cele mai importante. Suntem pe deplin de acord cu afirmațiile unanime care spun că tot ce s-a înfăptuit în Europa și în lume începând de la 1789 încoace poartă amprenta Masoneriei. Iar pentru cei care afirmă că astfel s-a ajuns pe culmi de bunăstare, progres și civilizație, și astfel acest drum a fost pe deplin justificat, ba chiar obligatoriu, e chiar perfect. Cea mai bună parte a omenirii, elita (intelectuală, politică, socială, economică, culturală, presa) împărtășește această opinie pe deplin obedientă.

            Această elită obedientă conduce, în mod firesc, mulțimile orizontale, masele populare, națiunile, statele naționale, organizațiile internaționale și tot ce există și apare în cadrul organizat politic, economic, social, informațional, cultural și planetar. Respectivele mulțimi imense, care se extind pe orizontală, nu pot fi, la rândul lor, decât pe deplin obediente. După care această obediență generală și totală emană, la rândul ei, noi elite și noi valori care, evident, aderă la Masoneria matrice și adaugă sau impun noi obediențe. Acesta a fost și este circuitul în natură (natura umană) al Masoneriei. Cine a creat această organizație a fost un geniu, căci a pornit de la natura umană primară, a știut cine e omul și cât poate fi de supus. Dar obediența e mai mult decât supușenie, decât servitute. Obediența nu e pentru sclavi, e pentru intelectuali. Masoneria e o organizație eminamente intelectuală. Intelectualii fac parte din acea categorie de oameni care se supun dar, mai ales, se vând și se cumpără. În acest fel intelectualii sunt oarecum diferiți de ceilalți oameni, de vulgus.

            Dacă spunem că Masoneria nu e ceea ce pare a fi, ceea ce spune ea că este, o congregație de minți luminate, ne referim la această stare de obediență a ei originară și generală. Ideea e că lumina nu vine din interior, iar aceste minți sunt luminate din afară. De către cine? Se știe că intelectualii nu trăiesc și nu au trăit niciodată din surplus de inteligență, nici nu sunt mai inteligenți decât ceilalți oameni. Ci ei au trăit și trăiesc ca funcționari, sun formați și plătiți de stat sau societate pentru munca lor intelectuală. Cu condiția ca această muncă să fie în folosul statului sau societății. Orice intelectual, sau toți intelectualii, dacă nu îndeplinesc această condiție, sunt excluși de pe lista de salariați. Astfel că intelectualii, prin însăși atribuțiile lor, sunt sau devin de cea mai crasă obediență față de punga cu bani. Dintotdeauna, firește și în zilele noastre, mintea și inteligența, cunoștințele intelectualilor au fost pe bani, putem spune că au fost cumpărate. Inclusiv conștiința! Căci plătitorul, dacă-ți cumpără mintea, o face cu totul. Pornind de la obediența Masoneriei, declarată și arhicunoscută, ajungem și la cauza acestei obediențe, care e punga cu bani. Obediența și banii sunt într-o strânsă comuniune, practic formează un singur tot inseparabil.

            Firește că din marea masă a intelectualilor sunt destui de puțini cei ce aderă la Masonerie. Deși, din punct de vedere al avantajelor materiale, al carierei profesionale, ar adera mulți, dacă nu toți. Dar s-a pus o barieră strictă în fața acestei invazii, anume selecția. Este selecționată „ elita”. Crema intelectuală, mințile cele mai informate, dotate, într-un cuvânt luminate. Cine face selecția? Pentru a se elimina suspiciunea, acest proces se denumește ca fiind de auto selecție, adică se produce de la sine, în mod natural și organic. Dar există o uriașă scară ierarhică de grade în această auto selecție interioară. Deci nu această selecție ne interesează pe noi, ci anume cine face selecția la vârf. Căci aceasta este, de fapt „elita”. În marea ei structură Masoneria este compusă de minți luminate și obediente de subalterni, ceea ce ne poate dezamăgi. În sfârșit, noi folosim termenul de „intelectual” ad-hoc, din respect pentru calitatea recunoscută a membrilor Masoneriei, ei fiind intelectuali de marcă în primul rând. Dar, din punct de vedere profesional, ei sunt de calificări dintre cele mai diverse, ca și din straturi sau categorii sociale diferite: profesori universitari, ingineri, doctori, politicieni, guvernanți, scriitori, ziariști, afaceriști, aristocrați, mari proprietari, generali, vedete ș.a.m.d. Este clar că ei se selectează din straturile cele mai de sus ale societății. Rarisim sau deloc sunt selectați membrii din clasele de jos, populare sau muncitoare, din suprafața atât de vastă a mulțimilor orizontale.

            Deci avem aceste dovezi care ne fac să privim critic Masoneria : obediența, banii și selecția elitistă. Și să ne îndoim de ea că a fost și e dotată și capabilă să conducă lumea. Și chiar o conduce, de mai bine de două sute de ani încoace. Dar noi zicem că nu e atât de calificată. Iar ca atare nici nu conduce ea.

            Masoneria nu e, și nu a fost, din punctul nostru de vedere, decât un paravan, un strat protector dintre conducătorii adevărați ai lumii și lumea însăși. Mergând pe aceiași linie metaforică a revelațiilor, putem compara Masoneria cu acel strat de ozon din stratosferă care are rolul de a proteja planeta de razele prea puternice și luminoase ale astrului denumit soare. Într-un fel lumina filtrată provine astfel din acest strat protector, dar noi știm că ea, în fond, provine de la Soare. În schimb nu știm de unde vine lumina care penetrează Masoneria și, după ce este filtrată și selectată, se răsfrânge asupra omenirii.

            Nu s-a răspuns încă la întrebarea cine a înființat și conduce Masoneria care conduce lumea.

            Nu credem că o s-o facem noi.

Noi nu putem decât să mergem pe presupuneri și speculații. Care nici măcar nu ne aparțin, au mai fost și sunt intens vehiculate. Și care au, neîndoios, un caracter dușmănos. Sau pot fi catalogate astfel. Din cauza faptului că pun la îndoială sau negă tezele oficiale ale Masoneriei care, practic, domină pe deplin nu numai opinia intelectuală, ci și opinia publică. Și formează tezele politice, doctrinele și ideologice după care se conduc națiunile, statele și guvernele naționale. Am spus puțin mai sus că elita politică și instituțională a statelor naționale face parte din Masonerie. Ba chiar mai mult, prin elitele sale, Masoneria formează și impune conștiința etică, morală, filozofică, religioasă, cultura însăși a tuturor oamenilor, a societății omenești în ansamblul ei. Aceste mulțimi vaste și orizontale nu mai au, de la o vreme, alte opinii publice sau personale decât cele emanate de Masonerie și difuzate de elitele ei enumerate mai sus: civilizație, progres, propășire, bunăstare, statul de drept, democrație. Este nu numai aberant, este de-a dreptul oneros faptul de a pune la îndoială sau a nega aceste idei și idealuri propriu zis perfecte. Deci este oarecum interzis. Asumându-ne această cale periculoasă, desigur că ne expunem în fața cititorilor, care nu pot fi decât intelectuali de bună factură și de bună educație. Nu ne ajută cu nimic faptul că în scrierea noastră ne luăm după alții, ostili sau negaționiști, care au pățit-o și ei. Opiniile celor care nu se aliniază elitelor intelectuale și profesionale, oficiale și guvernamentale, rămân totdeauna marginale sau chiar necunoscute.

            Despre Masonerie s-a spus, încă de la începuturi, că ea este o creație evreiască. Desigur, nu din sursele proprii, masonice, care susțin că la origine stau „iluminații” care nici n-au identitate etnică, ci doar idei și opinii mărețe. Pe care le livrează revoluționarilor, care nici ei n-au o identitate anume, ci doar luptă pentru o cauză justă. Ceea ce poate fi adevărat. Dar nici mințile așa zis luminate, nici revoluționarii devotați nu funcționează dacă nu sunt (răs)plătiți, dacă nu-și pot lua partea ce se cuvine din munca lor intelectuală și revoluționară. Astfel că, urmărind ideile și faptele generoase, ajungem unde se cuvine, anume la bani. Iar dacă ajungem aici, ajungem și la evrei care, din negura timpurilor se preocupă să-i cumuleze și să-i înmulțească. Spre binele și bunăstarea lor proprie dar, trebuie să recunoaștem, și al întregii umanități. Dacă evreii au bani, se știe acest lucru, are toată lumea. Băncile și bancherii evrei dau bani împrumut cu generozitate și cu dobândă rezonabilă. De aceea se bucură de un respect unanim care, prin refracție, se răsfrânge asupra tuturor evreilor, asupra bunului (re)nume de evreu. Cu toate că nu toți evreii sunt bancheri sau măcar au bani de zile negre. Dar să nu idealizăm lucrurile, acestea nu au stat dintotdeauna așa.

 

           

 

Noțiuni elementare despre istoria bănoasă a poporului evreu

            Pe vremuri oarecum depărtate, în epoca așa zisă feudală, istoria poporului lui Israel a fost destul de tristă. Ca și în antichitate de altfel, când au fost un popor de nomazi, care n-au reușit să se alipească de un ținut anume, pe care să dăinuiască. Dar istoria peregrină a evreilor antici este îndeobște cunoscută, atât din manuale și cărți, cât și, mai ales, din Biblie. Mai puțin cunoscută este istoria lor din feudalism, din cauza creștinilor care, subtilizându-le religia și Vechiul Testament, i-au scos afară și din cartea sfântă, făcându-i astfel indezirabili și marginali. Cum feudalismul a fost, în Europa, exclusiv și excesiv creștin, evreii și iudeii au fost dușmăniți și persecutați în consecință, din motive bisericoase și religioase. Ei erau acuzați că l-au martirizat și omorât pe Cristos, nici mai mult, nici mai puțin. Ca atare orice creștin se considera îndreptățit să disprețuiască și să persecute orice evreu, să-l nedreptățească. Iată de unde istoria lor tristă.

Dar asta a fost una dintre marile lor probleme. Cealaltă, la fel de mare, au fost banii. Cum – necum, dacă evreii strângători au fost printre principalii bancheri ai lumii antice - recunoscuți ca atare – ei au reușit să-și păstreze acest statut și renumele și în epoca creștină. S-a creat astfel o nouă antinomie periculoasă, deoarece banii sunt ochii dracului. Creștinii, elita lor îndeosebi, aristocrația și clerul, din cine știe ce motive de tâmpenie, trăiau la un nivel extrem de înalt din munca țăranilor și banii evreilor. Considerau, din aceleași motive subiective, că așa se cuvine și așa e bine să fie. Se cunoaște și se confirmă istoric că viața țăranilor în feudalism a fost relativ grea. Dar viața evreilor a fost la fel de grea. Pe când țăranilor li se luau bucatele de la gură, evreilor li se luau banii de la teșcherea. Desigur, totul în mod legitim, în baza legilor feudale și instituțiile aferente. Mai pe șleau zis, cămătarii evrei – căci, la acea vreme, astfel se numeau bancherii – împrumutau bani bunilor de creștini, adică regilor, nobililor, negustorilor, cavalerilor, chiar și clericilor, cu o dobândă adiacentă, după cum cerea tipicul. Asta se întâmpla fervent și permanent, deoarece respectivii trăiau desfrânat și aveau nevoie de bani cu nemiluita. Partea bună e că aveau de unde lua acești bani, de la cămătarii- bancheri evrei. Partea proastă e că, conform uzanțelor, și chiar legilor feudale, trebuia să dea acești bani înapoi. La soroc și cu oarecare dobândă, nu de neglijat. Ceea ce respectivii neglijau sau chiar uitau să facă. Mereu se împrumutau și mereu nu-și plăteau datoriile, astfel că acestea au devenit din ce în ce mai mari. Uite, de aici s-a născut acea antinomie dintre datornicii creștini și evrei, care a devenit o foarte mare problemă pentru aceștia din urmă. Deoarece starea aceasta de lucruri s-a întâmplat de-a lungul întregului Ev Mediu, s-a ajuns la situații extreme. Cu timpul datoriile feudalilor au devenit atât de mari încât ele nu mai puteau fi plătite. Spre sfârșitul sec. al XVIII lea s-a făcut socoteala și s-a ajuns la această concluzie. Nici dacă și-ar fi vândut regatele (regii), domeniile ( nobilii) și turma (clericii), n-ar fi obținut arginți îndeajuns să-și plătească măcar o parte din datorii.

Desigur, nobilii și prea puternicii Europei nici nu se gândeau să renunțe la ceva. Sau măcar să renunțe la năravul lor de a cheltui sfidător și strălucitor. Astfel că ei continuau să se împrumute cu camătă iar datoriile lor să crească. Marii bancheri și cămătari evrei ajungeau în stare de colaps, era imposibil ca afacerile lor cu bani să mai dureze din moment ce nu-și recuperau datoriile și dobânzile. Iar cum afacerile cu bani și marii bogătași evrei erau partea cea mai bună și pozitivă a întregului popor al lui Israel, periclitarea sau chiar dispariția acestora puneau în pericol întreg neamul evreiesc, decapitat și lipsit de resurse. Desigur, mai erau și alți bancheri și cămătari renumiți în Europa feudală, anume grecii, armenii, flamanzii, veneții, dar aceștia nu se ridicau la nivelul evreilor, nici financiar, nici organizatoric. În plus, ei erau creștini, față de ei puterea aristocrației nobiliare era mai rezonabilă. Până la urmă evreii, rabinii și conducătorii lor, au înțeles ceea ce nu era greu de înțeles. Regii, aristocrații, stăpânii, popii voiau să-i distrugă. Atât din motive religioase – creștinismul a urmărit dintotdeauna distrugerea iudaismului matrice – dar, mai ales, obturându-le și interzicându-le principala lor activitate economică, comercială și existențială, anume cămătăria. Pur și simplu acești feudali urmăreau scoaterea evreilor din activitatea financiară. Pe cale de consecințe urma transformarea lor în popor muncitor, eventual țărănesc, legat de pământ și munca trudnică și obscură. Pe cale de consecințe urma transformarea comunităților evreiești în comunități țărănești sau obștești tradiționale care, treptat, s-ar fi contopit cu celelalte comunități sau obști existente. Pierzându-și principalul atu comercial – banii – evreii și-ar fi pierdut și celelalte trăsături specifice proprii, anume religia și comunitatea, chiar identitatea. Trebuie spus, dacă nu am mai spus-o pe parcursul lucrării de față, că banii nu au fost o „boală” a evreilor, că așa s-au născut ei ca popor, bolnavi de bani. Dar așa au ajuns din cauza istoriei lor precare. Neavând patrie, neavând pământ, trăind pe pământuri străine, printre popoare străine, ei au avut nevoie dintotdeauna de îngăduința, toleranța și protecția celorlalți pentru a se așeza și trăi printre ei. Iar aceste necesități nu erau, desigur, benevole, ci plătite. Plătite cu aur și arginți. Trebuie chiar să accentuăm acest fapt. Marile imperii, regatele, orașele și feudele acceptau și tolerau comunitățile evreiești deoarece vedeau în acestea o sursă de venituri, financiară în primul rând. Iată de ce evreii și-au dezvoltat, de-a lungul istoriei lor, energia și capacitățile de a face și cumula bani. Cu acești bani ei își cumpărau, de fapt, dreptul la existență, toleranța și protecția autohtonilor și stăpânilor. Fără acești bani nu ar fi fost nici acceptați, nici tolerați în acele vremuri vechi dure și intolerabile.

Din aceste necesități vitale poporul lui Israel a ajuns poporul banilor, preocupat intensiv și excesiv de procurarea și cumularea de arginți strălucitori. Banii au fost dintotdeauna adevărata și unica patrie a evreilor. Bani cu care cumpărau regi și împărați, tirani și despoți, libertăți și drepturi comunitare. Care nu erau lingavi la parale, cereau mulți, astfel că evreii trebuiau să aibă continuu teșchereaua plină. Trebuie spus că evreii au dus-o greu în lumea veche, antică și feudală, pe când banii erau numai un mijloc de comerț, o marfă printre alte mărfuri. Pe când adevăratele valori și bunuri erau funciare și date de proprietatea și munca pământului. Mai ales că acest surplus și cumul de bani proveneau din camătă, din surplusul adus de dobânzi, acesta fiind secretul dubios al acestei afaceri comerciale. Iar evreii cunoșteau cel mai bine acest secret bine păstrat, deși ei nu au fost niciodată singurii săi posesori.

Banii, cămătăria, făceau din fiii lui Israel, un popor nu prea iubit și izolat printre popoare în mijlocul cărora era tolerat. Mai ales printre creștinii europeni. ( Trebuie spus accentuat, este un adevăr istoric bine cunoscut: islamul a tolerat cu mult mai bine comunitățile evreiești, iudaismul, dar și activitatea lor comercială. De altfel, la baza tragediei evreiești din Evul Mediu trebuie pusă cucerirea Spaniei de către creștinii catolici în sec. XII. O dată cu alungarea mahomedanilor de aici, au fost izgoniți și iudeii evrei, bine constituiți într-o comunitate prosperă și numeroasă. Această comunitate s-a răspândit în regatele și statele feudale europene, dar și în Imperiul Otoman). Tragedia evreilor a continuat în statele creștine, ei trebuind să plătească la greu conducătorilor acestor state – regi, aristocrați, mari feudali – dreptul lor de a intra în țară și orașe, de a se așeza, de a se organiza comunitar și religios, de a-și câștiga existența etc. Nobilimea vedea în comunitatea evreiască o sursă de venituri, o pungă de bani mereu la îndemână, altfel având pentru ei sentimente de dispreț și repulsie. Atât ca habotnici creștini, căci evreii îl schingiuiseră și-l uciseseră pe Cristos cât și, mai ales, pentru că le erau datornici. Cât privește popoarele de jos, țărănimea și orășenimea creștine, nici ele nu se amestecau cu evreii, din aceleași resentimente și prejudecăți. Puteau fi chiar mai intolerabile decât nobilimea. Paradoxal, dar aceste resentimente ale creștinilor au închegat și întărit și mai mult comunitatea evreiască în interiorul ei, în spiritul și limba ei, în credința ei.

Uite așa destinul poporului lui Israel s-a legat strâns de activitatea sa financiară cămătărească de-a lungul secolelor, ei supraviețuind și făcându-și un renume în Europa feudală. Câine – câinește, stabilind un modus vivendi atât cu stăpânirea, cât și cu popoarele creștine. Asta până către sfârșitul sec. al XVIII lea când, mai spuserăm, lucrurile au degenerat. Din cauza banilor, firește. Feudalii, regii și nobilii, n-au mai putut, apoi n-au mai vrut să dea înapoi banii împrumutați de la bănci și cămătari. După legile lor feudale acest lucru era posibil, ba chiar destul de simplu, își anulau datoriile și gata. Doar ei erau cei puternici, ei erau stăpânii, ei făceau legile. Iar pe evrei, pe cămătari, îi puneau la punct repede. Fie îi izgoneau, precum din Spania, fie, dacă era cazul, le tăiau capetele (căpeteniile). Trebuie reținut acest lucru, pentru că este un punct de reper al ceea ce mai târziu s-a denumit a fi „soluția finală” a evreilor din Europa. Mai trebuie spus că antinomiile dintre evrei și creștini, de fapt dintre cămătari și nobili, au devenit mai mari și au degenerat în Apusul creștin, în special în Franța. Asta deoarece geniul și apogeul epocii feudale s-au personificat în regii ș Asta deoarec, iar această țară ajunsese să aibă cei mai străluciți reci, cea mai strălucită nobilime. Ajunsese pe culmile gloriei și strălucirii epocii feudale.

 

De ce această epocă glorioasă și strălucită n-a putut să dureze? De ce a fost doar o iluzie? Și de ce, mai ales, în cultura și conștiința noastră istorice am fost educați să depreciem, ba chiar să urâm această eră feudală? Cu legile ei, cu credințele ei, cu datinile și moravurile ei? Să urâm mai ales regii, nobilii și clerul, aristocrația și biserica, adevăratele vertebre ale societății în feudalism? Precum și cetățile, feudele și moșiile, marile domenii funciare? Am citit și noi destule cărți la viața noastră, am auzit și văzut multe, dar păreri de bine sau laude la adresa epocii feudale n-am aflat. Dimpotrivă. Deși feudalismul a dispărut de mult, cu toate vestigiile sale, el continuă să fie hulit și astăzi. Numai invective la adresa mândrei și strălucitei epoci, a instituțiilor ei, de asemenea mândre și strălucite. Dar, mai ales, la adresa nobilimii și aristocrației, mândre și strălucite.

Iar aici ajungem la subiectul nostru propriu zis, ne reîncadrăm în el. Părerile noastre de acum, antifeudale, burgheze = democrate, naționale, democrat populare, socialiste sau comuniste, nu sunt deloc originale. Și nici măcar insuflate de educația școlară și socială modernă și contemporană pe care o asimilăm dea lungul vieții. Ci părerile noastre contemporane nu sunt altceva decât ideile, tezele și concepțiile iluministe europene, antifeudale și anticreștine care au apărut în chiar epoca de apogeu a statului feudal și au premers dispariția acestuia. Care, de fapt, au pus bazele teoretice și practice ale distrugerii acestui prototip de stat funciar, cu instituțiile și clasele sociale aferente, și înlocuirea sa cu un nou prototip de stat financiar, de asemenea cu instituțiile și clasele sociale aferente. Practic înlocuirea societății feudale cu una capitalistă. Dacă la baza societății feudale a stat pământul (teritoriul, țara), la baza societății capitaliste au stat banii (capitalul). Dacă la baza societății feudale au stat aristocrația și nobilii, dar și țăranii, la baza societății capitaliste vor sta burghezia și casta bancherilor, dar și proletarii.

În acest context, putem spune că, la sfârșitul sec. XVIII, când regele și nobilii din Europa de Vest, credeau că sunt la apogeu și nemuritori, iar de faptul că erau datori vânduți nici că le păsa, lucrurile nu ședeau deloc bine pentru ei. De fapt acești potentați nu erau deloc pregătiți în economia financiară și nici nu bănuiau ce li se putea întâmpla. Munca cu banii era pentru ei demnă de tot disprețul cum, de altfel, era orice fel de muncă, în afară de politică și război. Dar s-au înșelat amarnic. Munca cu banii era una foarte serioasă, iar legea banilor era una dură și necruțătoare. Iar legile banilor le fac și le impun dintotdeauna cei care îi dețin. În cazul de față cămătarii și bancherii epocii, dintre care cei mai cunoscuți și uzitați erau evreii. Evreii cei disprețuiți și persecutați tocmai pentru cămătărie, mod de a face și manipula banii considerat imoral, chiar josnic.  Dar cămătăria ( de fapt dobânda) făcea și face parte tocmai din legile fundamentale ale comerțului cu bani. În care nu există nici imoralitate, nici josnicie, ci doar câștig (sau pierdere). De fapt, vrem să spunem, în acest război – economic – dintre marii feudali și bancherii epocii ( cămătarii) conta extrem de mult epoca însăși. Chiar pe această epocă se bazau regii și stăpânii feudelor. Pe când stăpânii banilor erau convinși că aceasta le era net defavorabilă, iar pentru ca banii lor să aibă valoare și respectul cuvenit, epoca feudală trebuia schimbată. Trebuia distrusă. Iar astfel ajungem unde trebuie, la originile iluminismului și figurilor luminate ale acest curent filozofic, ideologic șși figurilor luminate ale acest curent filozofic, ideologic . Trebuia distrusă. Iar astfel ajungem unde cu unul capitalist.

Astfel, cel puțin noi, suntem departe de a ne însuși părerile istoricilor sau analiștilor de tot felul care văd în iluminism, în reprezentanții acestuia luminoși, niște gânditori și intelectuali idealiști, candizi, nespuși de generoși, preocupați de binele și fericirea oamenilor și omenirii. În schimb, plini de ură și mânie la adresa regilor, nobililor, clericilor, a ierarhiilor și relațiilor feudale. O epocă pe care ei o caracterizau ca fiind despotică, tiranică, crudă, nedreaptă, obscurantistă, coruptă etc. Suntem îndreptățiți să avem suspiciuni la adresa calității morale și intelectuale a iluștrilor iluminați din cel puțin două puncte de vedere evidente: părerile și scrierile lor despre epocă prea coincid cu viziunea și interesele cămătarilor evrei despre aceiași epocă și mai marii ei. Mai exact spus, acești cămătari îi vedeau pe marii regi și nobili creștini europeni cu ochi avizați și experți, fiind avizați de lipsa lor de perspective și sustenabilitate. Dar fiind și îngrijorați din perspectiva comerțului lor cu bani ( împrumuturi) cu acești feudali tirani și despoți. Care, sub acoperirea legilor feudale, le puteau lua toți banii, îi puteau interzice, îi puteau distruge. Al doilea punct de vedere se leagă de faptul că unii dintre gânditorii și imprecatorii iluminiști erau chiar evrei, iudei sau sioniști.

Nu putem avea nici o îndoială că banii stau la baza tezelor antifeudale iluministe, deoarece nu poate fi invers. Niciodată filozofii nu au făcut bani, în schimb banii au făcut mulți filozofi de renume. Epoca feudală, care nu aprecia banii și posesorii lor la adevărate lor valoare, trebuia să dispară în favoarea unei epoci mai rezonabile din acest punct de vedere: cea a capitalului. Ceea ce s-a și întâmplat în cele din urmă.

 

Banii stau la originea iluminismului și masoneriei

Mai departe, urmărind același parcurs istoric, depășind epoca teoretică a doctrinelor și scrierilor iluministe din secolul XVII, vom intra în faza practică a pregătirii și declanșării revoluției burgheziei democratice. Prin comparație cu feudalii, cu regii și nobilii, oribili și insuportabili, burghezii aveau multe calități, ca să nu spunem că le aveau pe toate. Cel puțin din punct de vedere teoretic. Erau din popor, orășeni, belferi, negustori, meșteșugari, funcționari, proprietari, liberali, democrați – categorii sociale diverse și producătoare. Ei bine, și aceste categorii burgheze funcționau tot pe bani. Mai ales cu bani, căci fiind orășeni, dacă n-ar fi avut bani, n-ar fi avut din ce trăi, ce mânca etc. Funcționarii primeau bani de la stat, slugile de la stăpâni, negustorii de la clienți și tot așa. Era un circuit al banilor care, pe măsură ce orașele au crescut ca importanță și populație, s-a intensificat și a devenit implacabil. Valoarea banilor a început să surclaseze toate celelalte valori sociale, iar posesorii banilor au început să devină cei mai importanți oameni din oraș, stat și societate. Iar posesorii banilor erau bancherii, ridicați pe culmi de glorie de însăși noul spirit economic al epocii. În secolul XVIII ei încă erau cămătari și, repetăm, ei nu erau numai evrei. Dar cămătăria era considerată specific evreiască deoarece ei practicau acest comerț asiduu și excesiv, posedau mari resurse financiare, pe care le manipulau la orice sumă și posedau știința deplină a pieței de capital. În plus, ei erau bine organizați la nivel comunitar, în Diaspora, putând acționa solidar pe teritorii extinse cum ar fi orașele, provinciile, regatele, Imperiul. Pretutindeni se găseau pungi de bani ovreiești gata să satisfacă cererea amatorilor de împrumuturi, firește contra unor dobânzi decente, după cum se și cuvenea. În plus, debitorii creștini, îi considerau pe evrei în special cămătari și dintr-un spirit nejustificat de dispreț etnic și religios pe care, față de alți cămătari de aceiași speță, creștini sau musulmani ( greci, armeni, olandezi, italieni, turci) nu le manifestau. Și populația orașelor, în marea ei majoritate, către sfârșitul sec. XVIII, s-a intersectat în circuitul banilor, a început să facă împrumuturi și să trăiască pe baza acestora. Firește că aceste împrumuturi burgheze erau meschine cantitativ în raport cu împrumuturile regești sau nobiliare dar, pentru săraci și golani, pentru avocați și belferi, ele contau enorm. Pentru că erau greu de returnat, ca orice împrumuturi, iar în cazul lor legile feudale ale datornicilor erau mai stricte și la îndemâna autorităților.

 

În acest context amplu istoric și social noi punem apariția organizației oculte care s-a autodenumit „Francmasonerie”, deși termenul nu are nimic de-a face cu identitatea organizației, el fiind unul de acoperire. Zidarii liberi din breslele antice nu pot fi comparați sau asimilați cu „ziditorii liberi” francmasoni ( elevat și intelectual zis „arhitecții”). Este o metaforă, frumoasă și idealistă, tipic intelectualistă, dar, care, la bază, are un proiect prozaic și meschin. Masoneria nu este o creație, ci o creatură. Ea nu apare de la sine, din senin, din spuma mării, dalbă și imaculată. Facem o paralelă între apariția anterioară a curentului iluminismului, al iluminiștilor, cu concepțiile și scrierile lor de rigoare virulent antifeudale și anticreștine. Tot așa a apărut și Francmasoneria, ca o organizație revoluționară virulent antifeudală și anticreștină. Numai că, în timp ce iluminismul era o problemă pur teoretică, Francmasoneria a apărut ca o organizație practică, gata să treacă la acțiune și să transforme în realitate preceptele iluminismului. Noi am suspectat și suspectăm că, așa cum maeștrii gânditori iluminiști, au fost recrutați, stimulați și răsplătiți pentru ideile și scrierile lor generoase pentru umanitate, tot așa a apărut și Francmasoneria.

Această organizație nu s-a închegat de la sine și nu oricum. Ci iată cum presupunem noi: tot datorită unor interese și manipulații financiare. Mai pe șleau, tot datorită marilor cămătari și bancheri evrei, intrați în război deschis și pe față cu orânduirea feudală despotică și tiranică, mai exact cu cei mai de seamă reprezentanți ai acesteia, regii, aristocrații și biserica despotici și tiranici. Cauzele războiului constau în insolvabilitatea statului feudal, a monarhiei și aristocrației ajunse, practic, în stare de faliment. Din cauza împrumuturilor enorme și nesăbuite, imposibil de returnat. În această situație singura posibilitate a monarhiei și nobilimii europene era să-și execute creditorii, să-i scoată în afara legii și să-i alunge din regatele, domeniile și orașele lor. Acest lucru se mai făcuse de-a lungul timpului, se putea face, ba chiar le era la îndemână. Iar evreii, care erau în principal vizați de astfel de astfel de abuzuri, erau avizați, de-a lungul existenței lor istorice pelerine o mai pățiseră de multe ori. De aceea ei luaseră unele măsuri preventive prin care, la nevoie, să se poată apăra de agresiuni și abuzuri, să-și protejeze comunitatea și banii. O astfel de măsură preventivă teoretică fusese iluminismul, despre care noi susținem că a fost inspirat și sponsorizat de evrei. Cât privește Francmasoneria, iluminismul pusese deja bazele teoretice și morale ale acesteia. A fost nevoie de crearea practică a unei organizații revoluționare care să transpună în realitate această teorie.

Nu încape nici o îndoială că primii francmasoni recrutați au fost cointeresați. Organizația a avut la bază și la dispoziție un capital substanțial, dacă nu nelimitat. Nu numai inițierea ei, dar și organizarea și funcționarea acesteia s-au bazat pe mari resurse financiare. Fondurile și bunurile de care putea dispune erau, de asemenea, aparent inepuizabile. Ceea ce s-a constatat de la bun început, iar observația este valabilă și astăzi, a fost caracterul strict secret, practic interzis, al sursei de proveniență a banilor, bunurilor și valorilor Masoneriei, ca și a veniturilor membrilor și revoluționarilor masoni. S-a putut constatat numai că acestea provin din (re)surse și pe căi oculte (necunoscute) de unde și denumirea publică sub care mai este cunoscută Masoneria = Oculta.

Nu numai noi facem parte dintre acei autori care presupun că la baza fondării organizației Masoneriei incipiente stau pungile cu bani ale cămătarilor evrei care, mai târziu, au devenit bancheri. Dar, mai întâi de a sta banii, au stat ideile. Nu numai noi facem parte din acea categorie de autori care presupun că atât iluminismul, ca teorie, cât și Masoneria, ca organizație combatantă, revoluționară, au fost măsuri pe care cămătarii evrei, susținuți de gânditorii, rabinii și comunitățile lor, le-au luat, anticipat, împotriva celor care urmăreau să-i deposedeze în principal de bani, dar și de religie și comunitate. Era vorba despre regimul feudal, de regii, nobilii și clericii creștini, pe care evreii îi considerau dușmani de moarte. Mai ales după ceea ce li se întâmplase în Spania. Astfel că nu se amăgeau ca aparența păcii și legitimității orânduirii feudale, știau și anticipau că va veni o vreme de război pentru ei, când vor fi atacați și distruși (disipați, alungați) de creștini. Atât iluminismul, cât și Francmasoneria, pot fi și trebuie văzute și cunoscute ca făcând parte din aceste măsuri anticipative și preventive iudaice și evreiești. Cât privește membrii Masoneriei, atât cei fondatori cât și cei selectați ulterior, din punct de vedere teoretic ei erau formați de ideologii și doctrinarii „iluminați”, împărtășind până la fanatism concepțiile sociale destul de vagi ale acestora dar, mai ales, ura lor implacabilă împotriva regilor și nobililor, a legilor feudale, a feudalismului în general. Dar, din punct de vedere financiar, cei mai mulți dintre ei făceau parte dintre debitorii penibili și insolvabili ai cămătarilor evrei. Am spus că nu numai aristocrația, regii și nobili, ba chiar clericii, făceau parte dintre clienții mari și insolvabili ai acestor cămătari ci și numeroși cetățeni din clasele inferioare, începând cu micii și ruinați nobili, apoi negustori, funcționari, ofițeri, belferi, avocați, artiști, meșteșugari, întreprinzători etc. În principal nobilii decadenți, intelectualii liberali și artiștii au aderat la Masonerie. Putem presupune că nu numai din cauze ideologice, ci și dintre cele meschine materiale.

Nu numai noi presupunem că la baza revoluției burgheze din Paris și Franța din 1789 au stat bunele idei iluministe, dalbe și imaculate, precum și sacrificiul generoșilor francmasoni, curați și luminați. Aura și influența acestora asupra gloatelor obscure și sângeroase erau necunoscute și, practic, de neluat în seamă. Ci au fost nevoie de multe pungi de parale, de multe cheltuieli subversive pentru ca aceste gloate, totdeauna gata să-și pună pielea la bătaie pentru un câștig oarecare, să se revoluționeze, să iese în stradă și să dărâme Bastilia. Până una alta să tragem însă niște concluzii revelatoare. Către sfârșitul sec. XVIII regimul feudal absolutist ajunsese în impas în Europa de Vest, iar regatele și regii, precum și superclasa suverană a aristocrației, în stare de faliment financiar. Pentru a ieși din această situație de insolvabilitate se impunea anularea și ștergerea tuturor datoriilor, ceea ce însemna scoaterea în afara legilor feudale a marilor creditori, posibil și alte măsuri punitive și distructive. Ceea ce nobilii, aristocrația, statele feudale era nu pregătite, ci de-a dreptul obligate s-o facă. Pentru supraviețuirea lor, a regimului feudal însuși. Mai mult decât atât, credeau că le va fi relativ ușor să procedeze astfel. Cămătarii, în totalitatea lor, în special cei evrei, erau o castă redusă numeric și, per ansamblu, aveau cea mai proastă reputație în rândurile poporului. Dar regii și nobilii s-au înșelat amarnic. Ei nu au luat în calcul, nici nu le-a trecut prin minte să considere iluminismul și Masoneria ca forțe capabile de răzvrătire, care să le opună rezistență. Tocmai acele măsuri preventive pe care iudeii înțelepți și bogați le luaseră de multă vreme în vederea acestui război implacabil și iminent.

Va trebui să ținem minte acest moment decisiv din istoria universală a poporului evreu, din istoria capitalismului financiar, din istoria omenirii însăși, de la sfârșitul sec. XVIII. Pentru că este un moment de cotitură în toate acestea. În special din istoria poporului evreu, care a reușit să depășească un hop istoric care, altfel, i-ar fi periclitat existența. Și pentru că acest lucru se va mai repeta în istoria capitalismului financiar, a poporului lui Israel și a omenirii în a doua jumătate a sec. XX. Dar despre asta fi-va să vorbim la momentul potrivit.

 

                                   

 

 

Capitolul IV 

 

                              CINE CONDUCE LUMEA? DESPRE DEMOCRAȚIE CU PESIMISM

 

Conchidem prin a spune că banii conduc lumea. Democrația a fost o iluzie, iar definiția democrației este falsă

 

Iată cum a evoluat societatea omenească în Europa de Apus, pe parcursul secolelor XVII și XVIII, de la societatea funciară feudală la cea financiară capitalistă. Prag care a fost trecut cu ajutorul revoluției burgheze democratice declanșate în Franța, la Paris, în anul 1789. Parisul era considerat la acea dată orașul luminilor, dar și cel mai ocult și puternic centru al Masoneriei. În multe pagini anterioare am evaluat societatea omenească prin prisma cuceririlor și transformărilor revoluționare burghezo- democratice care, pe parcursul sec. XIX și XX, au avut loc asiduu și constant. Am făcut acest lucru având în vedere subiectul nostru de studiu care este democrația. Pornind de la ideea că democrația a fost marea cucerire și realizare a lumii moderne și contemporane.

Până la urmă această lume modernă și contemporană este capitalistă, deci democrația este un atribut exclusiv al capitalismului și capitalului. Orice exces sau orice rabat de la democrație pun în discuție, afectează și periclitează acest sistem politic. Iar excese și producții anticapitaliste s-au produs din belșug mai ales pe parcursul sec. XX.

Acest tandem unitar între capitalism și democrație ne-a făcut să insistăm pe temeiul ideii că popoarele suverane se conduc singure și de capul lor. Adică așa cum sună definiția democrației dată ca la carte. Ceea ce nu pare a fi adevărat. În realitate, în capitalism, popoarele sunt conduse implacabil sau, mai bine zis, au fost conduse implacabil spre disoluție și dispariție. Pe parcursul sec. XIX și XX ele au fost comasate în națiuni, astfel că și-au pierdut identitatea și limba ( cea mai mare parte dintre ele). S-a presupus, o bună bucată de vreme, că locul popoarelor suverane a fost luat de națiunile suverane, astfel că definiția democrației dată ca la carte mai era, cât de cât, solvabilă. Dar națiunile suverane capitaliste au fost un dezastru, nu numai pentru democrație, dar pentru liniștea, ordinea și pacea lumii însăși. S-a ajuns la concluzia că sistemul democratic nu poate fi decât internațional.

S-au pus în cauză, desigur, pe perioada coexistenței capitalismului și democrației conjugate, și incompatibilitatea dintre ele, antinomia lor. Capitalismul a fost aprig contestat în numele democrației și s-a încercat abjurarea, distrugerea lui. Prin revoluții mari și sângeroase, după modelul revoluțiilor burgheze care au dus la dispariția orânduirii feudale. Dușmanul și dușmanii capitalismului au fost socialismul și comunismul, cu doctrinele și revoluționarii de rigoare. Unul dintre cei mai dușmani ai capitalismului au fost național socialismul, dar el trebuie asimilat doctrinelor și idealurilor de societate socialistă. Atât socialismul, cât și comunismul, s-au considerat a fi mai aproape sau mai compatibile cu ideea de democrație prin comparație cu capitalismul. Astfel democrația burgheză clasică a fost subminată și pusă în inferioritate pe anumite perioade istorice de „democrația socialistă” de tip totalitar de tip comunist sau național socialist. Despre toate aceste faze și meandre istorice democratice am scris în pagini anterioare într-un, desigur incomplet, itinerar istoric.

Dar tot învârtind subiectul, pe toate părțile, ne-am saturat și ne-am pierdut încrederea sau iluzia în democrație. A cărei definiție din dicționar poate fi pusă la îndoială. Până la urmă trebuie să acceptăm ideea că nici popoarele, nici națiunile, nu se auto conduc (autoguvernează) singure și de capul lor democratic, ci sunt conduse (guvernate) de cineva. În lumea veche, antică și feudală, lucrurile au stat mai simplu din acest punct de vedere, identitatea conducătorilor a fost certă și vizibilă. Imperiile, regatele și feudele, cu popoarele arondate și supuse, erau conduse corespunzător de împărați, regi și nobili, după legi feudale stricte și tradiționale. Dar era o lume nedemocratică, poporul nu avea nici un cuvânt de spus. Nici nu-l întreba nimeni de vorbă, trebuia numai să se supună conducătorilor săi. De fapt stăpânilor săi, în lumea de care vorbim conducătorii fiind totuna cu stăpânii. Totuși ne putem întreba: pe cine reprezentau acești stăpâni și potentați ? Nu cumva chiar popoarele din care proveneau? Atunci nu erau chiar reprezentanții acestora? Raporturile dintre popoarele supuse și stăpânitorii lor consacrați nu puteau fi, ca atare, decât democratice. Mai departe ne întrebăm:

A cui a fost ideea ca aceste popoare să fie răsculate, revoluționate și puse în antonimie cu conducătorii lor tradiționali? De la cine a parvenit? Din ce cauze? Oricine face săpături istorice în cunoștință de cauză poate găsi repede răspunsul. Nici nu este prea greu, deoarece orice carte de istorie, orice manual școlar, chiar din clasele elementare, ne edifică. În apărarea și sprijinul popoarelor asuprite și împilate s-au ridicat mințile luminate ale cărturarilor, intelectualilor și artiștilor, iubitori de popoare, dreptate și libertate. Ei au văzut în lumea feudală o lume a întunericului, în statul feudal (imperiu, regat) o închisoare absolutistă, iar în conducătorii acestora tirani, despoți și exploatatori vorace. Nici n-au pregetat să spună aceste lucruri în gura mare, ba chiar le-au înșirat pe hârtie și le-au dat la tiparniță. Cuvintele și ideile lor au devenit cunoscute și s-au răspândit cu repeziciune. Poporanii și le-au însușit și, rumegându-le, au ajuns la concluzia că așa e, lumea în care trăiesc e nedreaptă, neadecvată și, ca atare, trebuie schimbată. Așa s-a ajuns la revoluția și revoluțiile burgheziei și gloatei orășenilor de la sfârșitul sec. XVIII care a pus capăt orânduirii feudale. Desigur, în cărțile și manualele școlare elementare lucrurile sunt spuse mai cu șarm și mai alambicat decât am rezumat noi.

Păcatul acestor surse de informare și educație (elementare) este, totuși, superficialitatea lor. Până la urmă nu ne ajută să ne edificăm istoric, să ne formăm o părere, dar ne dau o idee, ba chiar o ideologie. Istoria modernă și contemporană nu este chiar o sursă de cercetare și cunoaștere a adevărului istoric cât mai mult un manual de propagandă și manipulare. Depinde la ce epocă ne raportăm sau în cea în care trăim, de regimul politic la putere sau de tot felul de interese superioare de partid și de stat. Să conchidem prin a spune că democrația, ca ideologie și doctrină politică și socială dar, mai ales, ca subiect de studiu și cunoaștere, este o nebuloasă. O filozofie pur și simplu. O artă a cuvintelor.

Din acest punct de vedere, literar și artistic, la baza democrației stau iluminismul și iluminiștii. Iar din punct de vedere pragmatic și organizatoric stau confrații francmasoni (Francmasoneria), o confrerie ocultă ieșită din întuneric, dar niciodată la lumină. E un mare paradox istoric această dualitate între oculta masonerie și iluminata ei teorie și literatură. Repetăm, pe această temă e greu să obținem informații satisfăcătoare din cărți consacrate sau manuale școlare elementare.

 

Dacă vrem să cunoaștem, cât de cât, cine conduce lumea și ce înseamnă democrația, trebuie să motivăm atât tezele iluminismului cât și consecința acestora, apariția Francmasoneriei. Pentru că, după această combinație, consecințele istorice sunt certe, se leagă sau pot fi legate de acest nucleu organizat de gândire și acțiune. Începând de la revoluția burgheză/democratică din Franța din 1789. Nu există istoric sau orice fel de alt analist care să nu pună această revoluție, precum și altele ulterioare, precum și toate doctrinele și tezele politice moderne și contemporane sub semnul iluminismului și activității oculte a Masoneriei. Dar ce anume le-a motivat?

Oare nu banii? Ne gândim la acest lucru și, desigur, nu suntem noi primii. De la o anumită vreme, de multă vreme, din antichitate și chiar mai demult, se știe că pe lumea asta totul este de vânzare. ( Desigur în afară de ceea ce este gratuit ). Totul se vinde și se cumpără. Inclusiv sau, mai ales, omul ( homo sapiens). Omul se vinde nu numai ca sclav, la piață, dar și de bună voie, cu dragă inimă. Își vinde cinstit, negociabil, caracterul, însușirile și calitățile proprii, cunoștințele, talentul, forța de muncă etc. De ce anume o face e discutabil, iar noi nu considerăm deloc acest lucru ca fiind strict negativ. Dacă este opțiunea sa. Dimpotrivă, omul fiind o ființă sociabilă, în felul acesta el se pune la dispoziția societății, își valorifică forța, talentele, cunoștințele, intelectul. De fapt, într-un cuvânt spus, face carieră. Cinstit vorbind, orice om, orice slujbaș care face o carieră într-un domeniu anume, se vinde. Fie pe (pentru) bani, fie în schimbul altor valori, bunuri sau stricte necesități.

Cunoscând ferm acest lucru, iată că noi punem banii la originea ideilor luminate, ca și la originea Francmasoneriei. Astfel ajungem să înțelegem concomitent mai multe lucruri: că ideile antifeudale ale marilor iluminați, ca și sentimentele antifeudale revoluționare ale francmasonilor coincid, implacabil, cu cele ale marilor posesori și plasatori de capital din epocă ( bancheri sau cămătari); că această coincidență nu poate fi întâmplătoare sau de trecut cu vederea; că acești oameni au fost cumpărați. Dar avem dovezi?

Despre oameni numai de bine, ei au făcut carieră, au ajuns pe culmi de glorie ( cunoscuți și recunoscuți de istorie și istorici consacrați). Dar și despre bani la fel, au ajuns pe culmi glorioase. Însă și mai presus au ajuns posesorii lor, cămătarii, bancherii, capitaliștii. Aceștia au dat o formidabilă lovitură cu caracter politic, economic și social, reușind să înlăture și să distrugă vechea orânduire feudală, aristocratică și funciară, și să pună bazele unei lumi noi care, având ca valoare supremă banul (capitalul) chiar așa și s-a fost denumit, capitalistă. Putem spune, fără să forțăm prea mult lucrurile, că dovezile noastre sunt evenimentele istorice cunoscute precum și cele care au urmat.

Cel mai important document și cea mai de netăgăduit dovadă despre cariera și ascensiunea glorioase ale banului este chiar orânduirea care-i poartă numele, anume capitalistă. Aceasta s-a fost întemeiat având ca scop în sine și ideal general tocmai garantarea și crearea unor premise de dezvoltare a acestei avuții deosebite. Mai mult decât atât, banii (capitalul) au fost puși la baza dezvoltării economice, dar și a existenței propriu zise a omenirii. Totul a fost evaluat în bani și nimic nu a mai fost posibil, în nici un domeniu de activitate, fără persistența și omnipotența banilor*.

Dezvoltarea societății în era capitalistă se leagă strict de această existență și persistență a banilor, care ajung să facă și să determine viața tuturor. Banii fac și determină economia, politica, administrația, educația și cultura, arhitectura și instituțiile statului, ierarhia societății, precum și ingredientele de implementare sau acoperire cu caracter moral – democrație, educație, morala însăși. Acesta este capitalismul. Iar pentru că nu i-am dat definiția ca la carte din DEX o s-o facem acum: capital = avuție sub formă de bani, de mărfuri, de bunuri materiale în genere; capitalism = sistem politico – economic care se întemeiază pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și de schimb *. Dar să rămânem la aceste date sumare.

Conchidem prin a spune că banii conduc lumea. Desigur că nu e nici o noutate în ceea ce spunem, dimpotrivă, suntem ultimii care descoperim acest lucru. Conducătorii lumii sunt acei oameni care posedă acești bani cu care cumpără sau vând tot ce există pe suprafața planetei și societatea omenească în ansamblul ei. Începând din secolele XVII – XVIII acest lucru a fost posibil. Astfel trebuie să cunoaștem și să înțelegem cum au apărut iluminiștii și școala de gândire iluministă, de la care se trag toate școlile de gândire materialiste mai mult sau mai puțin dialectice și istorice. Au făcut parte din categoria „pungașilor” – în sensul posesorilor de pungi de bani, firește. Sau au fost (răs)plătiți de aceștia pentru ideile, scrierile și tezele lor iluminate. Iluminate de ce? Ne putem întreba. Și de către cine? Nu cumva ideile și scrierile lor au fost inspirate sau chiar comandate ? Firește, sunt doar niște presupuneri, nu există și nu au existat niciodată dovezi în acest sens. În afară de aceea că mințile așa zis luminate și intelectualii, în general, au fost și sunt dintotdeauna și în continuare cea mai devotată și rapace pătură socială bugetară, bugetivoră dea dreptul. Nu există altă categorie socială mai iubitoare de bani, dar și mai atașată și dependentă de buget, decât intelectualii. După casta mult mai redusă a bancherilor, casta mult mai extinsă a intelectualilor a fost beneficiara dispariției orânduirii feudale funciare și apariției unei noi orânduiri ( economice, politice, sociale) bazată pe bani (capital) denumită capitalistă.

Astfel trebuie să cunoaștem și să înțelegem inclusiv cum a apărut acea organizație ocultă revoluționară autodenumită Francmasonerie. Membrii ei – primele cluburi – nu au fost recrutați întâmplător sau gratuit. Nici o organizație, indiferent de natura ei, nu apare fără a avea la dispoziție un fond de întemeiere, un capital inițial. Ia, o pungă de bani, acolo. Și nici un individ, oricât de idiot, nu devine membru al acesteia fără un interes personal și material. Astfel a apărut și Francmasoneria. Întemeietorii ei au fost în principal nobili, iar printre cei care au aderat la ea, au fost mulți aristocrați, inclusiv regi. Ce-i mâna pe acești nobili, pe acești regi, să adere la Masonerie? Răspunsul nostru e simplu, faptul că erau datori vânduți, că erau la discreția cămătarilor iar Masoneria le oferea o soluție și o perspectivă de viitor. Acelea de a-și pierde sau compromite blazoanele și vechile privilegii, în schimbul și cu prețul unei noi organizări a lumii, în care principala avuție să devină banii (capitalul).

 Astfel au apărut inclusiv revoluțiile burgheze democratice de la sfârșitul sec. XVIII continuate, cu succes, în secolul următor. Nu poți susține nici o mișcare de stradă fără fonduri, fără revoluționari (răs)plătiți, darămite o revoluție. Care impune captarea și cointeresarea unor mulțimi și gloate obscure și flămânde, interesate de debandadă și jaf. Care, la rândul lor, sunt conduse de căpetenii criminale, dar foarte competente în domeniul lor de activitate. Aceste căpetenii trebuie captate, trebuie momite dar, mai ales, cumpărate. De fapt, aceștia sunt adevărații revoluționari, cei care luptă pe baricade și asigură victoria revoluției. Dar o fac pentru bani, firește, pentru jaf și pentru a-și satisface pornirile distructive, criminale. Deoarece ei sunt conștienți că, după victorie, vor deveni inutili și vor fi sacrificați de cei care i-au momit și i-au plătit. În locul lor vor veni alți revoluționari, cu blazon, cu școală, cu grade, cu înaltă calificare politică. Cel puțin așa s-a întâmplat în cazul revoluției burgheze de la Paris din 1789 care, au descoperit istoricii, a costat o mulțime de parale. Care, toate, au fost furnizate în cauza revoluției, de bancheri și cămătari mai mult sau mai puțin evrei, mai mult sau mai puțin rămași anonimi. De asemenea marea revoluție bolșevică din Octombrie 1917, din Rusia, care a avut la bază o imensă disponibilitate financiară. Resurse asigurate lui Lenin și bolșevicilor lui de marile bănci din Germania și Occident.

Deci vorbim despre bani și numai despre bani dacă vrem să cunoaștem și să înțelegem cine conduce lumea. Lumea modernă și contemporană, lumea capitalistă, lumea ca atare. După 1789, după victoria revoluției burgheze democrate, e greu de spus că statele europene, imperiile și regatele, au mai fost conduse de aristocrația tradițională, feudală și funciară, de nobilime, împărați au regi. Toată această superclasă politică a fost degradată, reeducată și pusă în slujba capitalismului. Teoretic în slujba popoarelor, a statelor naționale și națiunile suverane. Practic în slujba marilor bănci și posesorilor de capital, care subvenționează și susțin economia și societatea burgheză. Împărații, regii și aristocrația, în cvasitotalitatea lor, ca persoane și familii, sunt înșiși subvenționași și susținuți în rangurile, funcțiile și proprietăților lor de acești capital și capitaliști. Astfel ei sunt prizonierii acestui nou sistem (financiar) și la discreția acestuia. În aceiași situație devine biserica creștină, în toate schismele ei. Având un rol conducător important în epoca feudală, adesea determinant, biserica este una dintre țintele preferate ale tezelor iluministe și francmasoneriei revoluționare. După victoria revoluției burgheze își pierde majoritatea prerogativelor și privilegiilor. De asemenea devine dependentă de economia capitalistă, de capitalismul financiar, de banii de care biserica și clerul au fost dintotdeauna flămânde și nesătule. De remarcat că biserica se repliază foarte bine în capitalism, lăsând pe plan secund menirea ei originală de a-l deservi pe idolul Cristos și învățăturile lui moralizatoare și apucându-se de afaceri. Astfel, în scurt timp, biserica a devenit una dintre întreprinderile capitaliste de mare succes și anvergură prosperând, mai ales, în domeniul financiar.

Astfel au stat lucrurile în sec. XIX și cea mai mare parte a secolului XX. Cât timp superclasa politică a imperiilor, regatelor și bisericilor a mai durat. Aparent aceasta a dat conducătorii statelor și popoarelor, cu prerogative și atribuții specifice, cu puteri politice și decizionale ferme. Dar acești conducători n-au mai venit, după legile și credințele vechi, autohtone,  de la Dumnezeu, unși de biserică, iar statutul lor s-a modificat: au intrat ei înșiși în slujba statului, a națiunii și a altor instituții și mulțimi populare. A fost o decădere, desigur. Ei n-au mai luat decizii pe cont propriu, în numele propriu și, mai ales, în interesele proprii, slujindu-și familia, casta și regatul (sau imperiul), ci decizii în numele și în favoarea claselor populare, a mulțimilor de la baza piramidei sociale. S-au inversai piramidele sociale ale lumii, clasele superpuse devenind în serviciul – servitutea claselor de jos. Teoretic însă,  pentru că, în realitate, superclasa politică a luat decizii în favoarea clasei speciale a burgheziei, pe care a servit-o neprecupețit și cu devotament. În același timp burghezia, marea burghezie, a intrat ea însăși în rândurile superclasei politice, înnobilându-se și devenind o aristocrație de facto.

Aceasta a fost starea inițială a democrației burgheze, care s-a dezvoltat și a evoluat pe tot parcursul secolelor XIX și XX și ale cărei reminiscențe au rămas până în zilele noastre. Europa, dar și întreaga lume, a fost condusă și s-a lăsat condusă după aceste principii, teze și norme democratice. Cu sincope și lapsusuri fundamentale, căci democrația burgheză a fost, încă de la început, puternic contestată. Fie de alte ideologii și doctrine așa zis mai democratice, fie de forțe conservatoare și antidemocratice, așa zis reacționare. Până la urmă democrația burgheză, democrația clasică a clacat în fața democrației socialiste care, și ea, a sucombat în fața democrației iudeo-americane.

În sfârșit, trebuie să tragem o concluzie. După ce am încercat să dăm o perspectivă istorică acestui amplu fenomen ( politic, social, economic, demografic) democratic, noi trebuie să ne exprimăm dezamăgirea, deoarece am ajuns la o concluzie pesimistă. Vis a vis de democrație, desigur. Am urmărit consecvent originea ideilor și tezelor democratice, consacrarea și (im)punerea lor în practică, etapele de evoluție democratică a societății omenești dar, mai ales, am căutat să vedem cine au fost oamenii care au stat în spatele fenomenului, ideilor și faptelor istorice. Pentru că la originea acestora se află, totuși, niște oameni. N-o să ne facem nici o reclamă dacă o să spunem că, din punctul nostru de vedere, la originea democrației se află teologia iudaismului și reflectă atât filozofia spirituală, morală, socială și politică a acestei religii, cât și interesele vitale, perspectivele de supraviețuire ale promotorului acesteia, poporul evreu. Desigur, nu suntem noi singurii adepți ai acestei teorii ba, dimpotrivă, calea e veche și a fost mereu bătută și bătătorită. Fie și din această cauză conchidem prin a spune că trebuie să fie și un sâmbure de adevăr în aceste afirmații.

Aflându-ne în fața acestui sâmbure de adevăr firește că nu putem fi decât dezamăgiți. Iată ce e și de unde vine democrația!. Nici vorbă de idealuri populare, de cauze mărețe, de lupte seculare și eroi revoluționari etc. Este adevărat că orânduirea democratică ( regimul, sistemul, legislația) se bazează și consolidează perpetuu pe un vast și perfecționat aparat de propagandă, dar evident că rolul acestuia este de a escamota adevărul. Faptul că ne-am născut și am trăit jumătate de viață într-un regim de democrație socialistă efervescentă ne-a făcut să cunoaștem bine atât componența acestui aparat infernal cât și, mai ales, rolul nefast al acestuia.

 

Concluzia noastră este că democrația a fost și este o iluzie. Iar definiția democrației este falsă. Mai mult decât atât, lumea și omenirea nu pot fi conduse prin democrație, în mod democratic.

Din punct de vedere informal, educațional, al cunoștințelor despre lume și societate, trebuie să punem la index sau chiar să înlăturăm cu totul uriașul val de informații și propagandă pro democrația cu cere ne spală creierii statele, guvernele și instituțiile democratice auto proclamate și auto consacrate prin instituții fundamentale ca școala, presa, partidele și activiștii politici, în general toate formele de informare și culturalizare cu caracter de masă. Iluzia care se transferă acestor mulțimi este că ele se autoconduc, că ceea ce se întâmplă în lume ( pe Terra) este în favoarea lor, că ele își hotărăsc destinul și viitorul. Că ele, mulțimile, sunt suverane și independente. Iar omenirea și oamenii, care compun aceste mulțimi, trebuie să fie mulțumiți și mândrii de a lor democrație, s-o deservească cu devotament și, la nevoie, s-o apere. Făcând un itinerar istoric democratic aproximativ noi am încercat să relevăm cum, de-a lungul timpului, prin succesiuni democratice și demografie, aceste mulțimi s-au aplatizat, au devenit tot mai orizontale și s-au extins planetar.

Ceea ce se mai sugerează acestor mulțimi este că fenomenul democrației este evolutiv istoric, progresist și plenar. Democrația este unitatea de măsură a civilizației și progresului. Astfel este și unitatea de măsură a societății omenești, de la inferior la superior, de la stagnare la progres, de la ignoranță la cultură, de la trecut la prezent și, mai ales, spre viitor. Cum, de altfel, o societate omenească egalizată, aplatizată, socialistă și comunistă, satisfăcută și bine întreținută este cea mai bună dintre societăți. Un standard de progres și civilizație al acestei societăți îl constituie și aspectul demografic, creșterea populației fiind, de asemenea, un etalon democratic.

Iată însă că noi venim în contradicție cu aceste opiniuni atât de vaste, consacrate și bine propagate. Chiar dacă ele sunt împărtășite de mulțimile imense și populare, care nu le contestă și, conformist, aderă la ele.

Susținem, pe cont propriu, că democrația este o iluzie pentru că, în realitate, mulțimile se conduc prin reprezentanții lor. Prin aleși. Ceea ce reduce drastic formula democrației. Aleșii nu reprezintă mulțimile decât în subsidiar, în realitate se reprezintă pe ei înșiși și interesele lor. Am tot dat exemple istorice în acest sens. Astfel avem exemplul clasei politice a burgheziei, cea care, de altfel, a și inventat democrația. Burghezia a condus tot timpul pretinzând că deservește „poporul” ( de fapt națiunea) și în numele acestora. Dar, de fapt, și-a slujit exclusiv interesele proprii și a creat o lume și o societate la discreția ei. Într-adevăr, burghezia a fost o clasă politică democratică, de „aleși”, după un sistem democratic inventat de ea. Dar nobilime feudală, aristocrația, nu era, la rândul ei, o clasă politică de „aleși” ? E adevărat, conform unui sistem de selecție feudal. Vrem să spunem că aleasa burghezie nu a reprezentat mai bine mulțimile decât aleasa nobilime, fiecare deservindu-și casta și interesele proprii. Putem exemplifica, în continuare, cu aparențele democrației extinse la nivelul maselor orizontale clasificate ca socialiste sau comuniste. Reprezentanții acestora sunt Partidul și Nomenclatura, de asemenea elite „alese”. O dată alese, impuse și statuate, aceste elite deja se detașează de masele imunde, iar viața și destinul lor de desfășoară aparte și departe cu acestea. Cu greu se mai intersectează în viața de toate zilele sau deloc. Paradoxal, dar distanțele dintre masele orizontale și Nomenclatură sunt mult mai mari decât cele dintre supușii și stăpânii direcți, de rang feudal de exemplu. Asta din cauză că cele două entități nu comunică direct, ci exclusiv prin aparatul de propagandă. Uneori nici nu mai vorbesc aceiași limbă deoarece aparatul de propagandă și manipulare ( presa, mas media ) alterează inclusiv fondul și inteligența limbii vernaculare, normale.

. Mai observăm și evaluăm evoluția fenomenul democrației, pe parcursul său istoric (secolele XIX și XX) ca fiind, de fapt, … o involuție! De la democrația burgheză originală de tip clasic, de la începutul sec. XIX, la democrația iudeo americană de astăzi sunt cele trei trepte de involuție, aflate una în descendența alteia: socialismul, naținalismul (fascismul) și comunismul ( bolșevismul). Pe acest parcurs istoric democratic societatea omenească a degenerat, s-d denaturat și s-a alienat de la o etapă la alta. Nu neapărat din cauza democrației, dar a contribuit și aceasta în modul său specific.

Am dat mereu definiția democrației din DEX, amintind că aceasta reprezintă o „formă de organizare și de conducere a unei societăți în care poporul își exercită direct sau indirect puterea”. Paradoxal, dar tocmai în era democratică poporul ( popoarele) au dispărut ca entități și categorii de sine stătătoare, iar omenirea și-a pierdut controlul de sine.

Această definiție nu mai e valabilă.

 

                                   

                                    Cap. V

 

 UNELE CONSIDERENTE DESPRE ISTORIA EVREILOR ÎN EUROPA

 

Efectul letal al istoriei evreilor în Europa: capitalismul. Emanciparea evreilor în paralel și la concurență cu emanciparea europenilor.

 

 

 Capitalismul ca sistem politic și economic, social și cultural, doctrinar și ideologic se acoperă și susține prin invocarea și impunerea democrației clasice. Capitalismul și democrația au origini comune și complementare. De asemenea, din punct de vedere istoric capitalismul și democrația  au un traseu comun și complementar. Dintotdeauna capitalismul s-a apărat sau a atacat în numele democrației, iar democrația s-a impus în numele și cu ajutorul capitalului. Atacurile la adresa capitalismului au fost și sunt percepute ca atacuri la adresa democrației ( sau a statului de drept) și invers. Dintre cele două categorii, capitalul și democrația, contează, firește, prima, adică banii. Banii sunt bunul cel mai de preț al omenirii, mai presus de orice ideologie sau sistem politic, care nu-și pierd valoarea sau menirea indiferent de acestea. Au fost momente istorice și locuri în care regimul capitalist a fost desființat, dar banii au rămas în continuare obsesia și preocuparea noilor regimuri instaurate. Ce-i drept, niciodată sistemul capitalist nu a fost pus în pericol în ansamblu, atacat și lovit acolo unde este geneza sa. Astfel stând lucrurile, se poate spune că banii sunt și esența democrației. Ne-am zis că, dacă descoperim această geneză, facem două lucruri dintr-o dată: clarificăm cât mai mult esența democrației și ajungem să înțelegem cine conduce lumea (omenirea). În mod democratic, desigur.

N-am rezolvat problema dacă am presupus că la originea democrației stau umanismul și iluminismul, mișcări evolutive, provenite din progresul conștiinței și experienței omenești. Lumea veche, antică și feudală, era religioasă, era stabilă, era bine organizată și se ghida după legi și tradiții ancestrale. Deci sta foarte bine la aceste capitole, conștiința de sine și experiența seculară. Umanismul și iluminismul veneau tocmai să turbure stabilitatea și perenitatea acestei lumi, contestându-i legile și valorile. Dar a fost acesta un progres? Sau o evoluție? Sunt întrebări pe care trebuie să ni le punem ori de câte ori observăm, fie și retrospectiv istoric, dorința și lupta unora și altora de a schimba lumea și societatea. De a distruge și înlocui pe cele vechi, declarate uzate și abuzate, cu altele noi, declarate mai bune și mai potrivite oamenilor. Firesc, trebuie să ne întrebăm și cui folosesc astfel de mișcări progresiste, în avantajul și interesul cui se produc.

Referindu-ne tot la vasta epocă medievală, de exemplu, putem observa că umanismul și iluminismul au fost mișcări insignifiante și ignorate de quasi totalitatea societății acelei epoci. Sunt doar câteva nume de artiști și savanți care au recreat și gândit în mod personal lumea în care trăiau. E imposibil de spus că s-au revoltat împotriva ei sau au dorit s-o schimbe.  Popoarele Europei, pentru că vorbim despre Europa, eminamente țărănești, au ignorat la modul absolut aceste curente și acești gânditori, nici n-au aflat că există. În fond, ele erau cât se poate de mulțumite de lumea în care trăiau, care era veche, venea din trecut, „de la Dumnezeu”, deci era legitimă, sigură și stabilă. Faptul că ele trăiau într-o societate piramidală, în regate și imperii, era perceput cât se poate de natural, deoarece astfel se asigura ordinea și siguranța lucrurilor, justiția și sănătatea moravurilor. Schimbarea acestei lumi nu poate fi percepută ca pozitivă, deoarece venea în contradicție cu i[V1] nteresele și conștiința marii majorități a popoarelor așa cum erau ele atunci. Ne îndoim de faptul că aceste popoare - repetăm masiv țărănești - și-au dorit să se schimbe sau să fie schimbate, cu alte cuvinte să evolueze și să progreseze pe căi noi și revoluționare. Să-i urmeze pe cei câțiva umaniști și iluminați care desconsiderau și contestau lumea în care trăiau.

Progresul și civilizația capitalistă a Europei, evoluția însăși a societății, se leagă, fundamental de critica și contestarea societății feudale creștine, a aristocrației, a clerului, a imperiului. Putem înțelege și chiar fi de acord cu acest lucru, dar aceste noțiuni și-au păstrat valabilitatea și după ce epoca feudală a dispărut, în diferite etape istorice posterioare. Societatea creștină, religia, națiunea, statul au fost continuu criticate și contestate în numele progresului și civilizației, al evoluției. Evoluție încotro?

 

Referitor strict la Europa, la popoarele și statele europene, există o discordanță în civilizația, progresul și evoluția acestora, pe plan intern și extern, care trebuie discutată. Pe plan intern, de exemplu, se vorbește despre apăsarea maselor populare de piramida socială. De faptul că cea mai mare parte a societății trăia nesatisfăcător, era exploatată și periclitată. În schimb, un număr restrâns de privilegiați, beneficia de privilegii deosebite, nu producea nimic, trăia în desfrâu și lux. Un factor presupus de progres și civilizație, de evoluție, a fost tocmai emanciparea acestor mase populare și muncitoare, astfel încât ele să fie respectate și protejate, să trăiască mai bine. În schimb, privilegiile claselor superpuse să dispară și ele să trăiască din muncă. Acest parcurs intern evolutiv se discerne în istoria Europei așa cum se desfășoară în principal în Evul Mediu feudal prin emancipare. Să reținem acest termen important. Ba chiar să-i dăm definiția din DEX: emancipa = a-și câștiga independența; a se elibera. Emanciparea s-a produs în Europa prin ieșirea de sub tutela bisericii creștine și a aristocrației nobiliare.

Pe plan extern trebuie luată în considerare o anomalie ciudată, anume parvenirea și amestecul poporului lui Israel printre popoarele Europei. Un popor iudeu printre popoare creștine. Această anomalie istorică va perturba societatea creștină în ansamblul ei și va avea consecințe importante în evoluția și devenirea acesteia. Practic în emanciparea ei. Evreii europeni au avut un rol major în determinarea și punerea în practică a ideilor de emancipare a popoarelor europene care au condus, în cele din urmă la revoluția burgheză democratică și la prăbușirea sistemului feudal cu colonadele sale fundamentale, biserica și aristocrația. Deși evreii au acționat din interiorul statelor europene am pus această anomalie ca fiind un factor extern, deoarece evreii sunt un popor neeuropean, iar iudaismul, firește, necreștin. În ceea ce privește emanciparea evreii au urmărit și susținut propria lor emancipare, propria lor eliberare din corsetul implacabil de legi feudale care-i privea atât ca popor străin cât și ca iudei. Dar procedeul și modelul prin care sau emancipat evreii s-a impus și popoarelor europene sau, mai corect zis, s-a impus acelor categorii de gânditori și revoluționari care și-au propus să schimbe lumea, să aducă fericirea popoarelor.

Este interesant să urmărim procesul de emancipare al popoarele europene din feudalism concomitent și prin corespondență cu cel al poporului evreu. Pentru asta va trebui, firește, să facem o recapitulare istorică revăzând atât istoria complicată a Europei, cât și, mai ales, istoria comunităților evreiești parvenite și răspândite pe întreg continentul. Fără-îndoială că s-a scris mult pe această temă, istoria Europei, mai ales a statelor din Vestul Europei, este arhicunoscută. La fel de difuzată și bine cunoscută este și istoria mondială a poporului evreu, nu încape îndoială. Dar mai puțin sunt cunoscute relațiile și parcursul istoric comun, în tandem, dintre europeni și evrei. De obicei, astfel de scrieri sunt evitate de istorici, mai ales de cei de carieră, iar dacă sunt abordate, ele sunt nesincere. Așa cum au evoluat lucrurile și istoria în epoca modernă și contemporană, pentru acești istorici este incomod să recunoască și să spună adevărul istoric. Există un fel de jenă, dar și teamă, dar și politica oficială a statelor în abordarea acestui subiect. În schimb, istoricii evrei sunt mai transparenți și mai lipsiți de complexe. Ei nu se sfiesc să ia, de multe ori, taurul de coarne, adică să spună mai pe șleau lucrurilor pe nume. Firește însă că istoricii evrei, abili, trag spuza istoriei pe turta lor.

Hai, am zis, să facem o recapitulare istorică cumsecade, așa cum ne-au învățat la școală și așa cum am procitit noi istoria, atât a europenilor, cât și a evreilor. Să combinăm cele două ingrediente și să vedem ce iese. Poate n-o să iese cine știe ce, dar atâta ne duce mintea.

Să mai spunem încă o dată că, fiind vorba despre Europa și popoarele ei, vorbim despre Vestul Europei și popoarele ilustre din Occident, din state ca Franța, Germania, Britania și chiar Spania. Nu este vina noastră, ci chiar a istoricilor de renume, care au impus ideea fixă că Europa înseamnă Vestul Europei și cam atât. Astfel porțiuni vaste din restul continentului și alte popoare răspândite pe acolo fie nu contează, fie sunt considerate ca ne-europene. Iar istorie lor este considerată, de asemenea, ca fiind ne-europeană sau auxiliară. Dar această istorie fixă nu aparține numai istoricilor, ci ea este împărtășită de întreaga societate Occidentală, așa cum s-a format și evoluat ea de-a lungul vremurilor, păstorită de biserica romano-catolică, agonisind și cumulând în mod egoist și meschin, adesea vorace.

Astfel stând lucrurile, va trebui să facem și o recapitulare a istoriei evreilor în special în Occident, după cum se și cuvine. Nici în acest caz nefiind vina noastră, ci a istoricilor evrei care, ei înșiși, în istoria lor, se raportează și iau de bază comunitățile evreiești din Vestul Europei, din statele mai sus amintite. Deși știu și recunosc că numărul evreilor din Occident era mult mai mic raportat la numărul evreilor din restul Europei*.

 

Punctul de vedere al popoarelor europene creștine față de evrei se știe, a fost acela de respingere fermă. Motivația nu a fost în principal religioasă, creștinismul fiind, în fond tributar și recunoscător iudaismului ca religie tutelară, chiar religie mamă. Ostilitatea populației creștine îndeosebi îi privea pe iudei, pe evrei, ca popor respingător, ciudat și diferit de toate celelalte popoare. Un popor care, pur și simplu, nu-și găsea locul printre sutele de popoare contemporane, care nu reușea să găsească sau să-și facă o patrie proprie. Epoca popoarelor migratoare, foarte favorabilă acelor popoare care-și căutau o patrie, trecuse, iar în plină epocă colonialistă, de asemenea favorabilă migrațiilor și migratorilor, evreii nici că se gândeau să se adune la un loc, să se așeze undeva. Care să fi fost misterul?

Istoricii evrei nu răspund la această întrebare, sau răspund neconvingător. Ei spun că iubirea și supunerea evreilor față de Iudeea și Israel era așa de mare încât altă patrie în afara Palestinei nici că le trebuia. (Palestina, țara făgăduinței). În această situație se poate constata că după înăbușirea răscoalei împotriva Romei, din anul 76, din care evreii fac un cap de lume, romanii nu au pus la index poporul evreu și nu au interzis evreilor să locuiască, în continuare, în Palestina. Ulterior, nici imperiul creștin al romeilor ( greco-ortodox) și nici imperiul otoman nu au interzis poporului evreu să se stabilească și să locuiască în „pământul făgăduinței”. Desigur, împreună cu celelalte popoare din acea zonă, unele la fel de vechi ca evreii, altele de proveniență. Locuind în continuare în Palestina, după acel an fatidic 76, evreii ar fi dat dovadă de atașament față de patria lor sfântă și ar fi continuat s-o păstreze, s-o slujească, înfruntând istoria și vremurile acasă la ei. Dar pentru istoricii evrei această variantă nu există sau nu se pune. Ei au impus teza potrivit căreia poporul lui Israel a devenit un „popor rătăcitor” din motive implacabile istorice, religioase, filozofice și morale. Poporul evreu este o victimă a istoriei și a altor popoare.

Adevărul, nu numai cel istoric, dar și cel elementar, gol-goluț, față de această eternă peregrinare a evreilor prin lume, pare a fi altul. Și anume o puternică dotare și adaptare a acestui popor pentru viața saprofită. În parte acestea provin din inteligența nativă, din educație, dar și din experiența istorică pozitivă. Religia mozaică, fondatorii și proorocii acesteia, înțelepții și rabinii evrei se bazează pe aceste aptitudini care nu au dat greș niciodată. Dimpotrivă, au condus la salvgardarea poporului lui Israel, la conservarea și perpetuarea sa. Am putea aminti sumar, în acest context, teza „poporului ales” printre celelalte popoare, dar și axioma potrivit căruia acest popor nu poate fi el însuși ( iudeu) decât printre celelalte popoare. Dar acest concept teoretic și filozofic de a profita de alții, în comparație cu alții, pentru a fi tu însuți, nu este decât o alegație. Evreii au avut dintotdeauna înclinații și talente saprofite la modul cel mai pragmatic. Prin asocierea sau numai alăturarea la alte popoare profitau și știau să se impună de asemenea manieră încât, treptat, își însușeau munca, bunurile și profiturile acestora. Astfel, treptat, se producea o diferențiere în câmpul și diviziunea socială a muncii, evreii fiind mai privilegiați. Era unul dintre motivele principale pentru care popoarele creștine îi respingeau pe iudei.

Trebuie admis că a existat un conflict istoric între evrei și popoarele (statele) creștine. De altfel acest lucru este recunoscut de către istoricii ambelor tabere. Tendința statelor creștine (regate, imperii) era de a nu-i primi în teritoriile lor, de a-i alunga sau impune legi și taxe speciale acolo unde parveneau. Era tratați cu dispreț, ca oameni de rasă inferioară sau chiar ne-oameni. Acest dispreț provenea mai mult din substratul popular, țărănesc și orășenesc, dar mai puțin din partea elementului conducător, aristocrației și regelui. Cel mai vizibil aspect al acestui dispreț popular este faptul că evreii trăiau, impus, în ghettou, total izolați de populația autohtonă și fără dreptul de a se amesteca cu aceasta. În aceste condiții, dat fiind acest fenomen de respingere, de ce au fost admiși, totuși, evreii, în prea vestitele state europene ca Franța, Germania, Anglia, Polonia? Iar uneori chiar ademeniți?

Evreilor li s-a întâmplat, în anul 1392 o catastrofă asemănătoare, sau chiar mai mare decât înăbușirea răscoalei evreiești de către Vespasian din anul 76: anume izgonirea din Spania. Atunci ei au migrat în număr mai mare sau mai mic în alte țări europene, dar și în Imperiul Otoman. Statele pe cere l-am pomenit mai sus nu s-au opus ca comunități evreiești să se stabilească în marile lor orașe. Oare de ce?

Nu e nici un secret, din cauza banilor. Banii sunt iarăși un motiv de discordie în abordarea istoriei poporului evreu în mod cinstit și imparțial. Din cauză că istoricii evrei sau iudei, sau apologeți, nu recunosc sau nu spun acest adevăr istoric arhicunoscut: preocuparea expresă a evreilor pentru bani. Faptul că poporul evreu este poporul banilor. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Este un adevăr imposibil de contestat sau de neluat în seamă.

Cu toate aste istoricii evrei plasează această preocupare printre alte meserii oneste și mărunte specifice evreiești, cum ar fi comerțul, meșteșugurile, profesii liberale sau chiar agricultura. Iar după revoluția industrială evreii s-au grăbit să intre în masă în fabrici și uzine, devenind muncitori și proletariat. Nu se poate nega că au existat și aceste ocupații printre evrei ca populație. Dar clasa lor reprezentativă, bogată și recunoscută o formau cămătarii. Acei evrei care se ocupau numai cu reproducerea banilor, cu manipularea și depozitarea lor. Trebuie spus că și alte popoare practicau intens comerțul cu bani – greci, lombarzi, olandezi, turci, englezi – dar evreii erau cei mai remarcabili. Și cei mai dotați. Prin răspândirea lor în toate țările Europei lăsau impresia că sunt și foarte numeroși, încât formau un popor aparte, poporul banilor.

Bani care îi ajutau pe evrei în toate împrejurările, practic să existe. Căci ei, nefiind popor de baștină, popor pământean, nu puteau trăi din munca și roadele pământului. Din contră, plăteau chirie pentru a fi primiți și locui undeva. Plăteau, de asemenea,  taxe și impozite, patente și gloabe. Pentru poporul evreu rătăcitor banii erau vitali.

Pentru bani au fost primiți evreii în Europa după migrarea lor forțată din Spania. State ca Germania, Franța, Anglia, Austro-Ungaria, desigur regii și aristocrația lor, au fost dispuse să-i colonizeze în marile lor orașe. Acești regi și acești aristocrați vedeau în evrei o sursă de bani sigură, bani de care aveau mare nevoie pentru a-și construi palate, a-și întreține Curtea, a întreține armate, a duce războaie etc. Având în vedere resentimentele propriilor popoare împotriva evreilor, ei i-au constrâns pe aceștia în construcții speciale, numite ghettouri, izolându-i astfel, pe cât posibil, de populația autohtonă.

Intrând în ghettouri evrei din Europa au decăzut mult atât ca prestigiu cât, mai ales, ca nivel de subzistență. Atât în ochii popoarelor europene, cât și, mai ales, în proprii lor ochi. Asemenea stare de lucruri nu era admisibilă și nu trebuia să dureze, să devină stare de drept. După felul lor și uzitând de armele lor s-au ridicat la luptă împotriva opresorilor și stăpânirilor. Astfel ajungem la acest proces de emancipare la care rabinii și conducătorii evreilor l-au preconizat pentru a ieși din starea de tot obscură și fără perspective în care ajunseseră. Emancipare teoretizată de iluminiștii europeni. Ne putem întreba: de ce critica acerbă a iluminaților se îndrepta în principal împotriva acelor puteri ale statului feudal care erau biserica creștină și monarhia, clerul și aristocrația? Oare numai întâmplător acestea erau considerate de evrei ca dușmani primordiali, opresori și spoliatori? Putem merge cu presupunerile că obiectivele emancipării vizau exclusiv comunitățile evreiești din ghettouri, poporul lui Israel în general. Așa cum ședeau lucrurile în sec. XVII – XVIII de exemplu, numai pegra orașelor (orașe mici) și evreii intrau în categoria populației defavorizate sau imunde. Restul populației, în burguri și, mai ales, la sate, trăiau relativ decent, se bucurau de libertate, de liniște și stabilitate.

Astfel că trebuie să (re)ducem ideea și programul emancipării elaborate de iluminiști numai la comunitățile evreiești. Al căror număr era nesemnificativ în raport cu populația Europei. Iată un prim exemplu de doctrine și politici în care interesul majorităților, al popoarelor, este pus în balanță sau sacrificat în favoarea unor minorități defavorizate. Aceste doctrine și politici au devenit, de-a lungul timpului, numeroase și obligatorii pentru guverne și conducători.

Triumful iluminismului l-a reprezentat, fără îndoială, triumful revoluției burgheze din 1789 din Paris. Care a distrus veghea lume feudală și a impus clasa burgheziei, capitalismul și lozincile despre libertate, egalitate și fraternitate. Dar deja clasa burgheziei europene, handicapată și stupidă, este surclasată de burghezia și bancherii evrei, care au acum toate pârghiile capitalului la îndemână și știu cum să le manevreze. Deja comunitățile evreiești, poporul lui Israel în ansamblul său, eliberat din feudalism și din ghettou, pe deplin emancipat, face un salt printre popoarele vechi, băștinașe, ale Europei, popoare îndătinate în legi vechi, mai puți doritoare de legi noi, mai puțin dornice de capitalism. Burghezia europeană în schimb este ahtiată după capitalism, iar cum capitalismul este finanțist, iar evreii sunt așii finanțelor, burghezia europeană se va ghida în interesele și politicile sale după modelele burghezilor și bancherilor evrei. De fapt se va ajunge la o osmoză între cele două entități, care au aceiași filozofie de viață și același zeu tutelar: banul (capitalul). Acest lucru este văzut de către popoarele europene, acum divizate deja în clase sociale diferite, ca o iudaizare a propriei burghezii. Ideea care li se impune este că sunt conduse de iudei (evrei). Ceea ce este perfect adevărat. Capitalismul, ca sistem financiar, economic și social, democrația, ca sistem politic, juridic și administrativ sunt, la origini și prin funcțiile lor idei și doctrine iudeo-evreiești. În orice caz, Diaspora evreiască din Europa (Occident) are un rol fundamental în elaborarea și triumful acestora. Noi punem ideile și cărturarii iudei și evrei inclusiv la originea mișcării iluminiștilor, a criticii acestora la adresa sistemului feudal, deoarece nimic nu ne împiedică s-o facem dar, mai ales, printre iluminiști găsim evrei sau partizani ai acestora. Dar, mai ales, punem ideile și fondurile evreiești la originile Francmasoneriei, organizație revoluționară de luptă, gata să atace și să distrugă fizic societatea feudală și instituțiile de bază ale acesteia.

Istoricii europeni pun originile și desfășurarea revoluției burgheze democrate pe seama burgheziei europene, revoltată și oprimată sub rigorile feudale, numeroasă, bogată și gata să ia conducerea în societate. Ei pot avea dreptate numai în mod parțial, deoarece burghezia europeană originară nu era neapărat revoluționară, anticreștină, sau lipsită de drepturi și libertăți economice sau cetățenești. În orice caz, burghezia europeană nu avea nevoie de emancipare, cu atât mai puțin de o revoluție pentru a se emancipa. În schimb burghezia evreiască, pătura ei bogată, avea mare nevoie de așa ceva. Ea era reprimată nu numai de regimul feudal în speță, dar și de burghezia europeană, cu care se afla în concurență. Meritul burgheziei evreiești este de a se fi impus în fața celei autohtone, europene, și de a-i fi insuflat propriile ei idei și nevoi de emancipare.

În orice caz, după victoria revoluției burgheze, importanța și influența burgheziei evreiești a crescut în cadrul întregii clase a burgheziei europene. De asemenea a ideilor și doctrinelor lor în cadrul sistemului democratic burghez. Pe plan financiar și economic de asemenea se impun marii bancheri și finanțiști evrei, care devin lideri în Europa, dar și în lume. Prin emancipare se ridică nu numai evreii bogați, burghezia evreiască, dar și poporul lui Israel, în ansamblul său. Acesta are acces la toate școlile, profesiile și funcțiile statului și nu pregetă să profite. Evreii manifestă o predilecție deosebită pentru profesiile liberale și intelectuale, pentru studii universitare, care asigură o funcție importantă și bine remunerată în instituțiile statului. Cultura, arta, presa fac, de asemenea, parte dintre preocupările lor predilecte și permanente. Prin emancipare putem spune că poporul evreu devine, în Europa, un adevărat popor mic burghez bine închegat și bine realizat. Asta concomitent și în paralel cu marea burghezie evreiască, care devine crema burgheziei europene.

Mai putem remarca, deoarece populația evreiască este exclusiv orășenească, că orașele din Europa, mai ales capitalele, devin burguri evreiești. Viața publică, economică, socială, administrația evidențiază cu predilecție acest fapt. Lucrul nu trece neobservat și autohtonii, europenii, au sentimente de frustrare. Pe toate planurile. Ei se simt concurați de evrei la ei acasă, în țările și orașele lor, și puși în inferioritate de aceștia. Sunt departe de a înțelege și a admite că evreii, ca popor, nu au nici o vină pentru asta, că așa decurg lucrurile, firesc, într-o societate democratică, a libertății, egalității și fraternității. Cum este, de exemplu, societatea capitalistă.

Cât privește iudaismul, după emancipare, se poate spune că acesta a obținut cea mai mare victorie a sa împotriva creștinismului fetus, de când acesta ieșise cu forcepsul din propria-i burtă: biserica creștină, în toate diviziunile sale, cunoaște o decădere abruptă. Este contestată, hulită și supusă spiritului critic revoluționar și ateu. Își pierde în mare parte din prerogativele sale esențiale, morale și spirituale, ca și prestigiul social. Dar, mai ales, este atacată acolo unde o doare mai mult, în proprietățile și bunurile sale pământene, și astfel își pierde o parte din puterea sa economică și financiară.

Putem spune pe șleau lucrurilor pe nume, prin și după emancipare diaspora evreiască din Europa a prelat conducerea ideologică și politică în societate. În mod firesc și natural, deoarece capitalismul, democrația, egalitatea, drepturile omului erau doctrine și revendicări mai mult iudaice și evreiești, dar mult mai puțin creștine și europene. De la bun început burghezia europeană a trebuit să meargă pe un tărâm subminat de evrei. E adevărat că liderii evrei, cărturarii și mentorii lor, au propagat emanciparea ca o necesitate epocală a întregii populații europene, în special a celor ținute în obscurantism și exploatate de aristocrație și cler: țărani, burghezi, meșteșugari, negustori etc. Evreii nefiind decât o parte, și aceea minusculă, din acest conglomerat. Numai că efectul emancipării și revoluției burgheze a avut un impact deosebit asupra europenilor și evreilor, primii fiind net dezavantajați. Capitalismul și democrația n-au adus populației defavorizate autohtone decât noi dezavantaje, mai multă sărăcie, mai multă muncă, dezagregare socială (țărănimea), taxe și impozite mai mari și, mai ales, corupție. Acest flagel social nu a existat în feudalism sau, mai bine zis, era recunoscut ca spoliere. Corupția este deci specifică capitalismului. Corupția s-a dezvoltat rapid și eficient încă de la apariția acestuia și a devenit unul dintre etaloanele cele mai cunoscute ale democrației și capitalismului.

Deci aveam această situație după revoluția burgheză democrată și după emancipare: diaspora evreiască preia conducerea noului tip se societate europeană, societatea capitalistă. Nu noi spunem acest lucru, ci istorici cumsecade, care recunosc că secolul XIX este un secol evreiesc. Statele europene ( din Vest), marile orașe și capitale sunt sub controlul democratic politic și economic al acestei minorități etnice. Care, spun istoricii evrei, ar dori să se integreze și chiar se integrează în statul și societatea europeană, dacă s-ar bucura de recunoașterea și asentimentul europenilor. Nu de cel al burgheziei europene, ci de popoare înseși, care se opun acestei integrări.

Dar de ce se opun popoarele europene, plebeii, integrării definitive și plenare a evreilor în orașele, societatea și statele lor? Motivele acestei opoziții sunt confuze. Unul dintre ele este, desigur, religia care, chiar dacă sentimentul religios decade, continuă să facă deosebirea. Altul este frustrarea socială deoarece evreii sunt, în mod evident, liderii și mentorii societății capitaliste, iar popoarele de rând digeră greu acest lucru. Popor de emigranți, altă dată paria și blestemul societății, iată-i deodată în fruntea bucatelor și, mai ales, a partidelor și guvernelor. Ei sunt cei ce fac legea și jocul democratic, căci europenii nu-și fac iluzii în ceea ce privește propria lor burghezie, aflată evident la remorca evreimii și coruptă frenetic de aceasta. În sfârșit, determinant este sentimentul etnic, deoarece popoarele băștinașe europene au propriul lor fel de a fi, limbă și identitate specifice, caracter propriu, aspect fiziologic, tradiții și cutume vechi ș.a.m.d. Intromisiunea și amestecul populației evreiești în toate acestea nu fusese văzută cu ochi buni de băștinași nici în epoca feudală, când comunitățile evreiești erau mici, izolate și controlate strict. Cu atât mai puțin acum, când diaspora evreiască sporește vertiginos și devine, din punct de vedere financiar, economic și politic, parte marcantă a societății, un lider al acesteia. Este vizibilă predilecția și ascensiunea evreilor către suprastructură, parvenirea și cariera lor în domenii de vârf ale statului, în funcții publice, în instituții cheie, în profesii bine calificate și bine remunerate. Această ascensiune evreiască este cu atât mai vizibilă cu cât ea se produce în raport invers proporțional cu numărul ei raportat la populația băștinașă. De exemplu universitățile sunt copleșite de studenți evrei, ceea ce pune studențimea autohtonă într-o poziție de minoritate și inferioritate.

Părerea noastră și nu numai este că această opoziție populară antievreiască este una dintre cauzele importante ale recrudescenței naționalismului în Europa în general, în Vestul acesteia în special.

 

În fond, burghezia s-a declarat națională încă de la apariție. În sensul că reforma ierarhia socială în ierarhie națională, astfel că toate straturile sociale puteau colabora și coexista pe principii mai favorabile de libertate, egalitate și fraternitate. Dacă libertatea și egalitatea deserveau cauza socială, fraternitatea deservea cauza națională. Iată originea naționalismului burghez, care vede societatea ca o confrerie democratică. Nici vorbă ca acest naționalism burghez democrat să aibă conotații etnice. E drept că acest tip de naționalism preponderent sau exclusiv social apare în Franța, monarhie a mulțimilor difuze și confuze etnic. Concomitent apare și alt prototip de naționalism în Germania, stat național care se formează prin unificarea tuturor popoarelor germane într-un Reich monolit etnic. Pentru început însă problema etnică nu există sau nu se pune în nici una dintre situații, naționalismul este latent și nemotivat. Mai bine zis este motivat în alt sens, acel al formării și consolidării statelor naționale propriu zise, prin înglobare și naționalizare cu forța, prin război, a popoarelor și minorităților etnice defavorizate sau dezorganizate, în state-națiuni cât mai mari. Astfel unele popoare europene dispar comasate și dizolvate în națiune, pierzându-și identitatea și limba. De la acest cataclism deloc miraculos se salvează însă poporul evreu, care întrunea totuși toate condițiile să dispară: nu era european, era o minoritate neglijabilă în fiecare stat, era, pe plan popular, indezirabil. Nu e o enigmă, e o realitate istorică ce probează puternica influență a burgheziei și finanței evreiești în apariția statelor naționale ( a Francmasoneriei, care contribuie efectiv și decisiv la acest proces), ca și faptul că tezele fundamentale ale democrației burgheze purtau amprenta iudaismului. Mai mult decât atât, cu ocazia fericită a formatării statelor naționale burgheze au loc și două evenimente la fel de fericite pentru Diaspora evreiască din Europa: 1) statele națiuni se obligă sau sunt obligate să recunoască etnic minoritatea evreiască și să respecte expres identitatea, limba, religia și toate celelalte caracteristici specifice evreiești, desigur și toate drepturile cetățenești ( ceea ce nu se întâmplă decât formal în cazul celorlalte popoare și minorități europene amenințate cu dispariția); 2) apare mișcare sionaistă, ca un răspuns al comunității evreiești la formarea statelor naționale europene. Desigur, evreii nu au nici o încredere în europeni, în goimi și burghezia lor și, ca o mișcare de prevedere, se declară națiune. Dar fără stat! Începe o mare dezbatere între evrei unde ar fi mai potrivit să-și întemeieze și ei un stat propriu dar, datorită condițiilor istorice deocamdată improprii, se poartă doar discuții teoretice. Deocamdată în statele europene, în cadrul democrației burgheze clasice, totuși problema evreiască nu există sau nu se pune. Trecuse secolul XIX și, iată, nu avem o problemă evreiască.

Un secol, repetăm, dacă nu eminamente evreiesc, al marilor realizări și performante evreiești în Europa. În vestul continentului evreii sunt crema societății burgheze, finanțiști, întreprinzători, comercianți, au acces masiv în instituțiile statului, iar în unele domenii cum ar fi profesiile liberale, cultura, presa sunt lideri și modele. Dar nu ne referim numai la burghezia și suprastructura evreiască ci, în general, la întreaga comunitate emancipată care, bine organizată, o duce bine. Este o clasă de mijloc a burgheziei, mereu solvabilă financiar, activă și întreprinzătoare. S-a zis vremea micilor hangii, arendași, pantofari sau cantori, evreii năzuiesc acum spre universități și funcții înalte, spre artă și cultură. Iar de la acest nivel fac și politică, evident o politică tradițională de iudaism, dar care nu poate fi numită în felul acesta. Este o politică tradițională de iluminare, de emancipare, de umanism și de cele mai bune intenții pentru omenire. Doctorii și filozofii evrei se apucă să le explice europenilor de ce lumea lor burgheză democratică și capitalistă, care nu dura de prea multă vreme, este, totuși, nedreaptă și rău alcătuită: este lumea exploatării omului de către om. Însă  nu se mulțumesc numai cu acest lucru, ci le arată și calea de urmat, ce trebuie să facă pentru a pune capăt acestei situații. Este calea revoluției socialiste, este comunismul, este calea victorioasă a luptei de clasă,  a cauzei proletariatului. Poate părea paradoxal de ce tocmai evreii, poporul banilor, adepții capitalului, inventatorii  capitalismului sunt autorii acestor doctrine anticapitaliste și antiburgheze, proletare și populare. Una dintre explicații ar fi și faptul că aceste teze sunt destinate celorlalți colocatari ai Europei, în ansamblu, burghezie, popoare, proletariat, în avangarda cărora, prin democrație și emancipare, ajunsese poporul lui Israel.

Fără îndoială, nu se poate afirma concret că evreii din Europa, diaspora evreiască în ansamblul său, ar fi făcut istorie în secolul XIX. În condițiile apariției statelor naționale, cu burghezie și popoare autohtone, care se consolidează și evoluează. Care se emancipează ele însele de trecutul creștin și feudal. Dar evreii fac cultură, fac filozofie și, mai ales, fac politică. Ei se remarcă deoarece noul sistem economic, social și politic, capitalismul, le aparține sau le este mai favorabil. Pe când popoarele europene, comasate forțat în națiune, rămân încă, temporar, ancorate în vechiul regim feudal creștin. Noi spunem chiar, pe proprie răspundere, că popoarele europene autohtone sunt feudale și creștine prin natura lor, iar prin abjurarea feudalismului, ele au dispărut. Au devenit națiuni! Iar națiunea nu a fost niciodată gândită și întemeiată pentru popoare, în interesul și folosul lor, ci pentru burghezie, în interesul strict al acesteia. Iată de ce popoarele, care vor constituia baza națiunilor, se vor adapta mai greu la capitalism, după care vor avea o reacție de respingere. Această reacție, care va porni de la baza națiunii, va duce, treptat, la ceea ce s-a numit mișcarea și ideologia naționalistă.

Trebuie spus că evreii din Europa n-au făcut istorie în secolul XIX ci, pur și simplu, și-au văzut de treaba lor. De viața lor, de muncă, de familie, de comunitate. Și-au conservat, în condiții mult mai favorabile, identitatea, limba și, desigur, religia. Iudaismul devine o religie progresistă, deoarece adepții săi emană idei și doctrine filozofice, politice și sociale moderne, care au la bază principiile inițiale ale umanismului, iluminismului și emancipării. Ba, chiar mai mult, ale științei, ale științelor pozitive, care explodează în societate și tehnologie. Astfel ea pune în umbră sau inferioritate religia creștină, care nu se poate reforma fără să dispară, deoarece preceptele ei sunt imuabile și inflexibile dar, mai ales, vădit iraționale. Conchidem prin a spune că evreii au ajuns în fruntea popoarelor europene prin emancipare și evoluție, la concurență cu celelalte  popoare ale Europei, fără să deranjeze sau să împiedice pe cineva. Cu mica observație că popoarele Europei au dispărut în națiuni. Scăpat de această naționalizare, poporul lui Israel a rămas singurul popor ales.

Mai putem spune, tot ca o concluzie istorică, că evreii din Europa și Diaspora, după emancipare, fac un salt remarcabil printre popoarele europene autohtone, în noile condiții create de sistemul și regimul capitaliste, de democrație burgheză. Acest lucru nu rămâne invizibil și nu creează animozități deci nu se poate spune că evreii devin o problemă în Europa. Cel puțin pe întregul parcurs al acestui secol XIX această problemă, „problema evreiască”, nu există sau nu se pune. Ea va apărea la începutul secolului următor și va deveni una dintre problemele importante ale Europei și chiar ale omenirii.

 

                                   

 

Capitolul VI

 

 PROBLEMA  EVREIASCĂ

 

Poporul lui Israel se afirmă și se comportă ca lider al popoarelor, al întregii omeniri (poporul ales). Liderii evreilor sunt și liderii neevreilor. Duplicitatea evreiască

 

Această temă de discuție este foarte greu de abordat și, de regulă, nu este recomandabilă profanilor dar, mai ales, autorilor de istorie de carieră. Acei istorici oficiali sau oficioși, mari profesori, doctori, academicieni care n-au nici o părere sau, dacă au, și-o însușesc obligatoriu de la istoricii evrei.  În caz contrar sunt acuzați de antisemitism sau incorectitudine politică și adio carieră… În această situație singura resursă istorică referitoare la problema evreiască trebuie căutată și găsită numai în cărțile evreiești de istorie. Sau, desigur, numai la politicienii, intelectualii, oamenii de carte, presa, toți și toate de identitate, educație și natură evreiești sau iudaice. Din păcate aceste informații nu pot fi luate în considerate și însușite de cei care caută măcar o fărâmă de adevăr deoarece sunt excesiv propagandistice. Nu sunt informații, ci propagandă.

Trebuie spus că această propagandă evreiască, iudaică și sionistă este, de altfel, oficială, obligatorie și exclusivistă pentru toată lumea intelectuală și politică. Cei care nu-și însușesc punctul lor de vedere sunt marginalizați în domeniul lor specific de activitate, în cel mai bun caz minimalizați, în cel mai rău excluși. Ne referim însă la o situație relativ recentă, care durează după sfârșitul războiului dintre anii 1939-1945 și, mai ales, după sfârșitul Războiului rece. De când problema evreiască a fost rezolvată definitiv și tranșată în favoarea poporului evreu.

Iată de ce această temă este dificilă și greu de abordat. Mai ales că noi nu ne însușim punctul – punctele de vedere rezultate din cartea – cărțile de istorie de propagandă evreiască. Iar punctul nostru de vedere este cât se poate de profan. Vom  avea însă grijă să mergem pe o cale proprie, dar cât se poate de prudent, de moderat și cu conștiința că putem greși.

Mai trebuie spus că punctul nostru de vedere nu este nici singular, nici, cu atât mai puțin, original. Nici nu poate fi, întrucât el sa susține pe cărțile care s-au scris pe această temă, dintre care noi, firește, nu le-am citit pe toate. Dar am citit destule, astfel că, pe baza lor, credem că ne putem exprima. Scriind despre democrație, care are o devenire sinuoasă în societatea omenească, am atins o mulțime de subiecte colaterale care, în ideea noastră, dau eposul democratic. Astfel că, problema evreiască este, în scopul nostru, un astfel de subiect.

 

Vom începe prin a ne întreba: de ce „problema evreiască”? De unde și de când? Cine a pus această problemă și de ce? Ni se par niște întrebări firești. În comparație cu problemele altor popoare, a oamenilor în genere, care, toți, au avut și au probleme. Dar problemele acestora, indiferent de natura și gravitatea lor, au fost eclipsate și puse în inferioritate de „problema evreiască”. De problemele evreilor. Luăm cazul popoarelor europene autohtone, cu problemele lor, desigur. Sau cazul popoarelor migratoare în Europa, iarăși cu problemele lor. Rezolvate sau nu, aceste popoare au trecut la pasiv, cu problemele lor cu tot. Prin comparație, poporul lui Israel a rămas mereu activ, iar problema evreiască mereu în actualitate. Ea nu se rezolva și nu s-a rezolvat niciodată. Oare de ce?

Se poate observa că problema evreiască este quasipermanentă în istoria omenirii, în istoria popoarelor vechi, antice, feudale și moderne, actuale. De asemenea, se poate observa că ea se repetă. Lumea și popoarele prin care evreii se perindă, cu care intră în contact, dispar, pe când ei supraviețuiesc. Astfel au dispărut asiro-babilonenii, egiptenii, elenii, romanii, popoare antice, dar și toate popoarele europene din epoca feudală, comasate și dizolvate în națiuni. E de observat că toate aceste lumi și popoare au pierit fără să rezolve problema evreiască, căci toate au avut probleme cu evreii, iar evreii cu ei. Mai mult decât atât, de la epocă la epocă, de la secol la secol, problema evreiască a cunoscut o evoluție. Treptat, poporul lui Israel a devenit nu o constantă a umanității, ci un model de referință. Astfel încât popoarele, națiunile, statele, în evoluția lor, și-au pierdut sau au renunțat la propria lor afirmare și reprezentare și se afirmă sau se reprezintă în funcție de acest model.

De fapt, aceasta este problema evreiască în adevăratul sens al cuvântului. De mult timp, dintotdeauna, poporul lui Israel se comportă și se afirmă ca lider al popoarelor, al întregii omeniri. Ca popor „ales”, cu destinul aparte și implacabil de ai conduce pe ceilalți și ai stăpânii. Și acest lucru se știe, încă de foarte multă vreme, atât de către evrei, cât și de restul popoarelor și omenirii. Vechiul Testament evreiesc nu face nici un secret din această promisiune sacră pe care Iehova, zeul tutelor, o face patriarhilor evrei în vremuri originare. Problema evreiască rezidă și din contrastul ( nu numai ) religios dintre dorința evreilor de a urma și îndeplini porunca Zeului lor, și opoziția celorlalți, totdeauna evidentă iar uneori drastică.

Dacă lucrurile stau în felul acesta, iar ele se confirmă istoric, nu se poate contesta că există o predestinare. Anume acesta este destinul omenirii. Ca evreii să fie liderii ei, să-i conducă și să-i stăpânească lumea și popoarele, dar și să beneficieze de un statut aparte și privilegiat, potrivit calității lor. Iar lumea și popoarele sunt predestinate să-i urmeze i să-i asculte pe evrei, să urmeze și să asculte legile și poruncile acestora. Nimic mai simplu și ușor de spus și de înțeles.

Deci problema evreiască în acest sens s-a pus și se pune. Deci n-are rost să ne mai întrebăm asupra ei inutil: de ce, de unde, de când, cine etc. Este o problemă permanentă, confirmată istoric. Dacă vom începe dezbaterile, vom intra în amănunte care, în final, ne vor duce la aceiași pistă de bază, adevărul și confirmarea istorice. Dacă vom urmări atent parcursul istoric al poporului lui Israel printre celelalte popoare pasagere istoric în ultimii 3.500 de ani vom avea surpriza să constatăm însuși drumul și reperul de bază al istoriei omenirii.

În fond, pentru oricine își face probleme sau își pune întrebări apropo de „ problema evreiască” lucrurile stau foarte simplu, nu e nimic greu de înțeles. Ci problema fundamentală este de „a înghiți gălușca”, adică de a accepta și recunoaște această stare de fapt. Iar aici lucrurile stau foarte prost, nimeni nu este atât de pregătit spiritual, sincer și cinstit încât să spună și să recunoască adevărul. Iar când zicem nimeni, ne referim la toți cei care gândesc și vorbesc, citesc și scriu, fac școli și politică, bani și copii, artă și cultură, deci la oameni în general. În special însă la istorici și politicieni, guvernanți și oameni de stat, ziariști și activiști civici, deci la masa de oameni activi din societate, cei care dau parcursul acesteia, o guvernează și administrează. De asemenea, când zicem „nimeni„ de referim și la cele două mari categorii de oameni interesate și implicate în problema evreiască: evreii și neevreii. Pare paradoxal, dar chiar și așa stau lucrurile. Oare de ce?

 

Trebuie să disociem fundamental lucrurile. Noi punem în antiteză poporul lu Israel, model și reper istoric în devenirea omenirii, cu celelalte popoare trecătoare ale umanității, de ordinul miilor dar, care, comasate în națiune, numărul lor s-a redus la circa două sute. Deoarece și poporul evreu s-a revendicat ca națiune și chiar și-a făurit un stat național ajungem să punem în antiteză națiunea israeliană cu celelalte națiuni existente. Părerea noastră fiind cea de mai sus, anume că națiunea și statul evreiești sunt liderul și reperul, ideologul și conducătorul tuturor celorlalte națiuni, indiferent de mărimea, geografia și istoria lor. Dar disocierea care trebuie făcută se referă la masa, mulțimea propriu zisă a celor două categorii, evrei și neevrei: poporul - națiune evreu nu este tot una cu elita și conducătorii săi, de care se lasă dominat și condus; pe de altă parte națiunile lumii, o imensă mulțime orizontală de oameni și popoare, nu este tot una cu elitele și conducătorii lor, de care se lasă dominate și conduse. Pe cale de consecință trebuie făcută o disociere netă între evrei și neevrei la acest nivel de masă populară, de mulțime. Ele nu se amestecă și nu trebuie amestecate. Mai ales că mulțimea evreilor este absolut nesemnificativă în raport cu masa uriașă e neevreilor. Nu se poate spune că evreii, ca populație, îi domină și conduc pe neevrei. Nu poporul evreu conduce masa omenirii. Nu ei sunt modelul și reperul acesteia. Poporul evreu este și a fost condus de elita sa, cărturari, rabini, politicieni, bogătași. 

În schimb, la nivelul elitelor și conducătorilor celor două categorii disociate lucrurile stau cu totul altfel. Aici antiteza nu mai există. În sensul că liderii și conducătorii evreilor sunt și liderii și conducătorii celor care, în principiu, sunt liderii și conducătorii neevreilor. Liderii și conducătorii evreilor sunt modelul și reperul de referință al liderilor și conducătorii neevreilor. Iată cum stau lucrurile și care este relevanța și consecința lor firească. Actuală dar și istorică. Cum  masa neevreilor este condusă de lideri și conducători proprii, dar total subordonați și dependenți de elita evreiască, putem spune, fără să greșim de fel, că lumea, omenirea, sunt conduse de evrei.

În scopul lucrării noastre ne interesează acest aspect al lucrurilor și suntem obligați să-l abordăm. Pentru că ne-am întrebat mereu cine conduce lumea și nu am dat un răspuns tranșant. Pentru că am dat și urmărit mereu definiția și calea democrației, potrivit căreia popoarele și națiunile, lumea în general, se auto conduc. Deci avem de-a face cu națiuni libere, iar lumea este și ea liberă, libertatea fiind o consecință a democrației. Cel puțin așa stau lucrurile în teorie, nu există stat național sau națiune care să nu se proclame oficial libere și democratice, care să nu facă propagandă libertății și democrației. Iată că noi venim și deranjăm evident aceste teorii spunând că, de fapt, aceste state și națiuni sunt conduse de evrei. Că libertatea și democrația lor sunt iluzorii, în fond fiind apanaje și mijloace ale conducătorilor adevărați pentru a le subordona, le alinia, le coordona și a obține de la ele profit și cooperare.

Desigur, teza noastră, care nu e numai a noastră, nu se poate bucura de succes sau recunoaștere. La nivel global, conducătorii statelor și națiunilor nu recunosc și nu vor recunoaște niciodată că sunt conduși precum caii, între hulube și cu ochelari specifici, înhămați la căruțe pe care se scriu numele statelor și națiunilor respective. Este sub demnitatea și onoarea lor de conducători, ca și sub demnitatea și onoarea cremei naționale, politicieni, militari, intelectuali, artiști, culturnici, tot ceea ce formează suprastructura unei nații. Aceștia cred, firește, că sunt niște conducători autentici, care se preocupă de proximul și viitorul statelor lor, astfel că titlurile, rangurile și leafa lor sunt bine meritate. Mai cred că democrația și libertatea fac parte din îndatoririle lor de serviciu, iar fără ei acestea ar suferi sau n-ar exista. Dar ceea ce cred și spun ei nu are nici o relevanță deoarece principiile și legile de bază după care sunt aleși și puși în funcție, întreg sistemul statal și guvernamental, întreg ansamblul funcțional sunt evreiești. Adică societatea capitalistă în extaz, democrație în exces, state de drept, drepturile și libertățile omului garantate și nelimitate etc. Un tip de societate care se susține pe extaz și exces. Vom încerca să vorbim despre aceste lucruri.

Nu trăim într-o lume prea sinceră, care iubește și spune adevărul. Adevărul este o particulă din Dumnezeu, iar omenirea a devenit din ce în ce mai puțin religioasă, fără Dumnezeu. În schimb este dominată de aparatul de propagandă politică, de oficinele mas-media, care sublimează și impun ideologii, doctrine și opinii care deservesc clasa politică, exprimă voința și interesele guvernanților. Despre care noi spunem că nu pot fi sincere, le punem la îndoială. Am spus deja că, la nivel global, liderii și conducătorii națiunilor doar pretind că au acest rol, în fond sunt doar niște intermediari. Ei sunt „aleși democratic” în funcție de interesul marii finanțe capitaliste, pe baza promisiunilor pe care le fac că vor servi cauza acesteia cu abnegație și devotament. După ce-și îndeplinesc mandatul sau, mai ales, dacă nu-și respectă angajamentul, ei sunt schimbați cu alți „aleși” mai devotați. Desigur, nu este vorba doar despre subordonarea și aservirea lor personală căci, prin funcțiile și rolul lor în guvernarea statelor națiuni, ei subordonează și aservesc însăși statele și națiunile respective, le pun în slujba „ierarhiei superioare”. Există o scară ierarhică a valorilor și principiilor de bază la care se raportează omenirea, iar guvernanții națiunilor ocupă treptele intermediare, destul de departe de „vârfuri”. E limpede de ce nu spun adevărul. Dacă ar recunoaște pe ce trepte stau, dacă ar recunoaște de unde primesc idei, sarcini și ordine, dacă ar recunoaște cine sunt cu adevărat, prestigiul lor de lideri și conducători de state și națiuni ar fi nul. Dimpotrivă, susțin aceștia, toți, ei sunt ceea ce sunt prin forțele proprii, sunt aleșii națiunilor respective ca valori reprezentative, pentru a servi cauza națională. Prin ei cauza națională este autohtonă, este originară, calea cea mai bună spre democrație, progres, civilizație etc. Acesta este destinul politic imoral și nesincer al tuturor claselor politice, al tuturor statelor naționale care formează lumea contemporană. Pur și simplu nu pot recunoaște că nu sunt altceva decât niște subordonați, adesea niște marionete, care există și se reprezintă, de voie sau de nevoie, în funcție de principiile și interesele de bază ale semitismului și sionismului. Ei sunt cei care joacă sau interpretează rolurile, dar muzica sau piesa de teatru sunt compuse de evrei.

În schimb, se pune următoarea întrebare: de ce nu recunosc evreii înșiși această stare de fapt? Ei ar putea fi mai sinceri, căci poziția lor de lideri și conducători ai umanității e onorantă. Pe lângă faptul că e un adevăr vizibil și incontestabil. Și arhicunoscut. Toți oamenii care sunt implicați politic, economic și social, politicieni, funcționari, intelectuali, militari, cu un dram minim de cultură și informație, mase uriașe de cetățeni, cunosc această stare de fapt. Nu există clasă politică națională care să nu-și știe sau să-și ignore „stăpânul”. Liderii și conducătorii evrei ar putea afirma, pe bună dreptate, că această lume de fapt le aparține, că este a lor și  ei o conduc, în sensul cel bun al cuvântului, pe calea democrației, progresului și civilizației. Nu i-ar putea contrazice nimeni. Și totuși n-o fac.

Dacă am spus că lumea în care trăim este nesinceră, că nu iubește adevărul, cu atât mai mult putem spune despre poporul lui Israel, despre evrei în general, că iubește sinceritatea. De felul lor, prin natura lor, din cele mai vechi timpuri istorice, evreii s-au comportat duplicitar, iar adevărul și cinstea nu fac parte din educația și conduita lor. Cu atât mai puțin sinceritatea. E greu de spus despre evrei, ca și despre oricare alt popor, că sunt profesioniștii minciunii, dar se poate spune că nici profeții adevărului nu sunt. Noi nu putem spune că prin profeții lor nu cunosc sau intuiesc „adevărul”, dar nu-l spun și nu-l mărturisesc (recunosc). Acest lucru pare paradoxal, deoarece evreii se recunosc și sunt recunoscuți ca un popor religios, iar adevărul e de inspirație divină. Dar paradigma dispare când religia mozaică este evaluată ca fiind mai mult istorie și manual de igienă etnică și mai puțin religie propriu zisă.

Poporul lui Israel este un popor închis ermetic prin geneza sa. Creatorii săi, patriarhii săi, l-au creat și predestinat astfel, ca pe un bol care trebuie să rămână închis pentru totdeauna. Pentru că dacă se deschide sau se sparge cumva, conținutul lui se alterează, de disipează și dispare. Acest bol a fost încredințat lui Iehova care, miraculos și cu opinteli, l-a conservat etanș, a vegheat peste trei mii de ani ca acest vas să rămână închis. Despre acest lucru se poate afirma că este religie sau nu. Dar se poate spune că adevărul evreilor este înăuntrul lor. Iar cine vrea să cunoască acest adevăr, trebuie să devină iudeu.

Cu totul alta este atitudinea față de ceilalți, de neevrei. Nici un evreu nu are vreo datorie sau obligație, de orice fel, față de cel și cei din afara cultului său. Cu atât mai mult să se destăinuie, să se dezvăluie, să se spovedească în fața acestora. Ar fi o greșeală de neiertat, un act de sacrilegiu. Este poziția oficială a evreilor față de adevăr. O politică de sine stătătoare și de la sine înțeleasă.

Un evreu nu spune niciodată adevărul unui neevreu despre sine sau despre ai săi. Străinii nu trebuie să cunoască cine sunt cu adevărat evreii, ce gândesc și ce plănuiesc ei înăuntrul lor, în sinagoga și casta lor. E o precauție și o măsură de siguranță care merge, uneori, până la renegare. De exemplu evreii nu recunosc în fața celorlalți rolul lor mesianic, de popor ales, legătura specială cu Iehova, care le-a promis că vor stăpânii toate celelalte popoare în schimbul prosternării, proservirii și venerării sale ca Dumnezeul Unic. Pentru că acesta este un adevăr pur evreiesc, numai pentru evrei, care se deduce din religia lor. În schimb, pentru neevrei, „sfânta” Scriptură și Vechiul Testament pot fi niște cărți oarecare cu conținut mitologic, istoric, moral și literar, incredibile și departe de orice adevăr. Iar evreii le dau dreptate!

Acesta este un fel de a fi duplicitar. Pentru adevărul lor profan sau sacru, sau pentru legile, ideile și scopurile lor, ei nu combat niciodată în dispută cu ceilalți, cu neevreii. În schimb, nu renunță niciodată le ele. În schimb, formal, sunt totdeauna dispuși să accepte și să respecte toate adevărurile, legile și ideile celorlalți, totuși fără să creadă câtuși de puțin în ele. Acest fel de a fi, cu o față întoarsă spre interior, înspre sine, și o cu totul alta spre exterior, spre ceilalți, constituie duplicitatea evreiască. Care este parte din problema evreiască. Iar acest fel de a fi provine atât din geneza sa, cât și din experiența milenară de a trăi printre numeroase popoare străine fără a se lăsa asimilat de acestea.

Sunt două lucruri de menționat referitor la duplicitatea evreiască raportat la cunoașterea adevărului să zicem. Acest fapt de a recunoaște, accepta și respecta adevărul ( adevărurile, legile, normele) celorlalți fără să fie și ale sale. Astfel, în discuțiile, disputele și concurența cu ceilalți, evreii nu spun niciodată ce știu, gândesc și simt ei, ci ceea ce le place celorlalți să audă, adică propriile lor afirmații, gânduri și simțăminte. Astfel în raportările lor la ceilalți, evreii nici nu există, există numai ceilalți. Ceea ce poate fi bine, poate fi util, dar nu poate fi sincer. Mai mult decât atât, exersând îndelung, evreii au devenit mari specialiști în a-i onora și măguli pe neevrei în orgoliul lor nemărginit, punând pe seama lor idei, gânduri și sentimente înalte și mărețe, dar inexistente. Acest lucru este cel de-al doilea de menționat, faptul că, în scopurile lor, în interesele lor, evreii preferă să lucreze prin ceilalți, adică prin neevrei. Astfel multe din ideile și faptele novatoare și revoluționare ale omenirii sunt puse pe seama popoarelor lumii, a minților luminate și emancipate din cadrul acestora. Când, de fapt, dacă stăm să  analizăm lucrurile, să râcâim la originea lor, vom găsi acolo minți de iudei sau evrei sadea. Există multe exemple în trecutul istoric al omenirii, în antichitate, în epoca feudală, când regi vestiți și Imperatori au făcut mari reforme sociale și politice sub influența sau la sfatul sclavilor lor evrei sau nevestelor evreice. Dar, începând din secolele XVII – XVIII aceste exemple au devenit o constantă. Iluminismul, Francmasoneria, revoluția burgheză democrată, democrația însăși, ideologia și doctrinele capitaliste, ca și cele anticapitaliste, cele mai moderne reforme sunt, oficial, puse pe seama marilor popoare europene, prin pleiada lor de filozofi, gânditori și lideri bine dotați și intenționați. Dar toți acești lideri nu sunt altceva decât inspirații, conspirații și lucrături sadea evreiești, cei mai mulți dintre ei nefiind măcar conștienți de acest lucru. Pe de o parte deoarece nu îi duce mintea și cultura dar, mai ales, interesul de a nu fi (re)cunoscuți ca intermediari, manipulanți sau marionete în conducerea propriilor state națiuni. Pe de alta deoarece niciodată evreii, ca ideologi, inspiratori și conspiratori de teze revoluționare și acțiuni progresiste, lupte de clasă și socială, niciodată nu-și atribuie sau recunosc participarea inestimabilă la acestea. Dimpotrivă, ei le pun pe seama neevreilor, și nici râvnesc măcar să împartă gloria și recunoștința cu aceștia.

Iată de ce adevărul și realitatea istorice moderne și contemporane sunt atât de greu de (re)cunoscut. Iată de ce lumea în care trăim este atât de nesinceră. Există un interes fundamental politic, puternic generalizat, de a nu se recunoaște primordialitatea, forța și, în cele din urmă, dominația evreilor și iudeilor asupra claselor politice ale neevreilor și celorlalte culte religioase. Cu consecința ascendenței gânditorilor, cărturarilor, intelectualilor, artiștilor, dar și a burgheziei, bancherilor și chiar lucrătorilor, a societății evreiești în general, asupra categoriilor corespondente naționale și societății neevreiești. Cu alte cuvinte, supremația poporului lui Israel asupra tuturor celorlalte popoare, națiuni sau categorii de mulțimi. Este un adevăr evident și simplu de exprimat. Dar, cu toate astea, imposibil de spus și de recunoscut.

Iată de ce teza noastră, care nu e numai a noastră, nu se poate bucura de succes și recunoaștere.

 

Să lăsăm teza noastră, care nu e numai a noastră. Să ne ocupăm de tezele celelalte, mai vechi sau mai bune ca ale noastre, elaborate de autori mai docți sau mai documentați. Care susțin același lucru, dar cu același insucces. În special insuccesul lor provine din contraponderea formidabilă pe care o constituie propaganda oficială a statelor naționale în redarea și promovarea adevărului și realității de fapt, curente, dar și a celor recurente sau de perspectivă. Există un uriaș aparat de propagandă, al cărui nucleu principal e presa, dar deservit de un număr inestimabil de instituții și funcționari de stat, care sabotează sau reprimă orice concepții sau atitudini referitoare la problema evreiască. Desigur, neoficiale sau particulare. Din punct de vedere oficial această problemă nu (mai) există sau a fost rezolvată. Trebuie spus, pentru a realiza disproporția părților, că presa, la nivel mondial, ca instituție și putere a statelor, a ajuns și este în proporție de aproape 100% evreiască, condusă și editată de evrei. E vorba de tot ce mișcă în zona tiparului și tipăriturilor, de zeci de mii de ziare și reviste, de armate de sute de mii de ziariști și colaboratori. Această așa zisă „a patra putere în stat” ( într-un stat) este, ca putere cumulată, mondială, cea mai importantă putere a statului respectiv, care-i face de fapt viața de stat și cea de toate zilele în amănunt: politică, economică, socială, culturală, inclusiv cea intimă, sexuală. De altfel presa este și una dintre dovezile celor care susțin superputerea evreiască, a poporului lui Israel, asupra națiunilor și statelor. Dar această presă este numai o parte a uriașului aparat de propagandă despre care am amintit.

În general, acest aparat, prin proporțiile și puterea sa, distruge cu relativă ușurință orice idee sau opinie care contrazic ideile sau opiniile oficiale, emanate de stat, clasa politică, intelectuali și funcționari salariați. Cele mai uzitate și la îndemână mijloace prin care se pot distruge opinii contrare sau idei (considerate) periculoase sunt ignorarea și bagatelizarea. Ceea ce nu exclude, desigur, alte mijloace mai ferme, cum ar fi atacul demolator și distructiv la adresa opiniei și, mai ales, a autorului acesteia. Cu menirea de a le exclude din opinia și viața publice.

Toate ideile, tezele și opiniile referitoare la evrei ca lideri ai umanității și umanismului, la subordonarea și conducerea statelor și națiunilor de către aceștia, sunt ignorate, bagatelizate și anulate prin „teoria conspirației”. Această teorie, susțin reprezentanții și oficialii națiunilor, presa și întreg aparatul de propagare și propagandă informațională, dar și intelectualii și funcționarii statului, este o divagație, o distorsiune sau chiar o elucubrație.  O anomalie a unor minți reduse, marginale, care nu percep sau nu acceptă realitatea și reprezentarea lumii în care trăiesc. Care, în felul acesta, se disociază sau se opun atât opiniei publice și aparatului ei oficial de propagare ( presă, politicieni, instituții, funcționari) cât și majorității populației, care se pliază pe acest aparat și este dependentă de el. „Teoria conspirației” și „conspiratorii” sunt tratați în consecință. În general, ei nu apar în spațiul public, iar dacă apar, sunt ignorați sau tratați cu condescendență.

Și iată că venim noi ca să argumentăm „teoria conspirației” și să mărim numărul conspiratorilor cu în că unul. Cu toate că știm că nu e recomandabil, iar șansele de reușită sunt nule. Nu e nici măcar util ceea ce facem, pentru că lumea în care trăim este așa cum este, în fond absolut nepăsătoare la probleme de morală și conștiință. În principiu nu-i pasă dacă trăiește în minciună, dacă minciuna e universală, oficială și legală. Mai bine zis, dacă minciuna este universală, legală și oficială, și se numește adevăr.

 

                                   

 

 

Capitolul VII

 

 PROBLEMA EUROPENILOR ȘI OMULUI ALB

 

Europeanul este omul alb. Evul mediu este epoca omului alb. Efecul letal asupra feudalismului prin parvenirea capitalului evreiesc în Europa. Capitalismul modifică radical și distruge conștiința de sine a europeanului.

 

 

Trebuie să abordăm, în scopul lucrării noastre, și acest subiect care este cel puțin la fel de dificil de abordat ca și problema evreiască. Cu atât mai mult cu cât cele două probleme se intersectează și se întrepătrund atât de mult încât, de la un moment dat, formează una singură. Nici nu știi de la ce capăt s-o iei ca să rezolvi vreuna din ele, cu atât mai mult pe amândouă.

Europeanul este Omul Alb prin fizionomie. Nu se știe unde și cum a apărut această rasă de oameni care, predilect, s-a stabilit pe acest continent. Deși, de-a lungul vremurilor, Europa a fost continuu invadată de rase negroide, mongole și semite, omul alb a reușit să supraviețuiască și să-și păstreze culoarea, adică rasa. Mai mult decât atât, s-a organizat și chibzuit mai bine încât, la un moment dat, a reușit să-și impună supremația. Toate rasele, populațiile și continentele au fost supuse și conduse, organizate și exploatate de Omul alb. Desigur, ne referim la o perioadă de timp care însumează ultimele 3-5.000 de ani. Și care au fost împărțite de istoricii cumsecade astfel: preistorie, antichitate, ev mediu, epoca modernă și contemporană.

Dintre toate aceste epoci, susținem noi, cea mai favorabilă a fost Europei și omului ei alb epoca denumită Ev mediu. În așa măsură încât această epocă mai poate fi denumită și „epoca omului alb”. Ceea ce este același lucru cu epoca creștină și epoca feudală. Pentru că omul alb poate fi definit creștin și feudal. Creștinismul și feudalismul sunt însușirile și natura sa fundamentale. Prin acestea s-a fundamentat, s-a ridicat, a prosperat și a reușit să-și impună supremația asupra celorlalți, oameni și continente.

Dar despre Evul mediu se pot găsi cantități uriașe de informații în opera istoricilor, ca și în toate manualele școlare. Nu recomandăm însă ca acestea să fie procesate fără discernământ, deoarece pot induce în eroare. Eroarea provine de la faptul că viziunea istoricilor asupra evului mediu este excesiv critică sau rău voitoare, adică necinstită și incorectă. Iar asta provine din faptul că istoricii aparțin unor școli moderne, care au fost constituite tocmai pentru a discredita epoca feudală cu orânduielile, morala, principiile și legile ei. Toate aceste școli de istorie se revendică, susțin și dezvoltă pe teze și doctrine iluministe, iar ca atare sunt fundamentalist revoluționare, burgheze, capitaliste, progresiste etc. Pentru aceste școli moderne și contemporane și produșii ei de bază, istoricii de profesie și carieră, Evul Mediu este o epocă întunecată, retrogradă și chiar inumană. Din această cauză mințile luminate ale omenirii s-au revoluționat împotriva ei și au distrus-o cu frenezie. Acestea sunt ideile și informațiile pe care le găsim în cărți de istorie, în manuale școlare, în orice lucrare sau dezbatere cu caracter istoric. Cel puțin noi suntem departe de a ne însuși astfel de opinii. Cel puțin nu înainte de a le reevalua conștiincios, în lumina adevărului istoric și imparțial, justițiar. Dar și cât se poate de critic, firește.

Vom căuta noi să facem dreptate Omului alb și epocii sale creștine și feudale în disputa cu acești adversari, denigratori și, în cele din urmă, exterminatori. Desigur, ne referim la Europa, dar nu trebuie tot timpul să reamintim acest lucru.

 

Din punctul nostru de vedere Evul mediu a fost un mediu extrem de prielnic și favorabil pentru coexistența și viața comunităților și oamenilor în general. Principala calitate a epocii o constituia proprietatea funciară, care sta la baza tuturor relațiilor sociale, politice și economice dintre oameni. Pământul era valoarea supremă a tuturor și toți erau pământeni. Astfel, legăturile dintre locuitori și pământurile pe care și din care trăiau erau extrem de puternice, ceea ce ducea la închegarea unei societăți băștinașe stabile, sigure și de o mare solidaritate. Ierarhia epocii era ea însăși funciară, căci țăranii, nobilii și regele împărtășeau aceleași valori și proprietăți. Desigur, existau discrepanțe, de aceea era ierarhie. Dar nu exista nedreptate pentru că, în virtutea acelorași valori, legile pământului erau cele mai respectate.

Vorbind despre ierarhie, să spunem că piramida socială era relativ modestă. Nu existau decât două categorii sociale importante, respectiv țăranii și boierii (nobilii). Meșteșugarii și negustorii erau niște minosități.  Regele era el însuși un nobil. Inițial numărul nobililor era limitat, pe când al țăranilor putea fi oricât de mare. Referitor la țărani, aceștia erau oameni liberi, separați între ei prin valoare individuală, familie, putere de muncă etc. Relațiile dintre țărani și nobili erau oneste, în măsura în care erau directe și personale. Dacă nu exista onestitate, se ajungea la justiție. Nu se poate spune că justiția în feudalism era nedreaptă. Dimpotrivă.

Se credea în temeiul divin al dreptății și judecății, astfel că judecătorii erau corecți. Judecata se făcea prin depunere de jurământ, iar jurământul era sacru.  Mai ales regele, care era judecătorul suprem, se străduia să fie etalonul dreptății absolute pentru supușii săi. De asemenea, legile feudale, deși drastice, urmăreau principiul dreptății fără părtinire și fără discriminare. Principiu dreptății urmărea neamestecul și separarea binelui de rău, a  adevărului de minciună, a oamenilor buni de cei răi, a faptelor bune de cele rele. Răul din societate și din oameni era drastic reprimat, avându-se în vedere sănătatea și morala societății.

Partea cea mai bună a regimului feudal era inexistența corupției, atât morale cât și materiale. În ceea ce privește corupția morală ea era drastic reprimată de instituția bisericii, care veghea cu strășnicie ca poruncile divine să fie respectate. Biserica era puternic integrată atât în viața publică, cât și cea privată, pe întreaga scară ierarhică, de la rege la țăran. Deci putem vorbi despre o moralitate creștină, iar dacă acceptăm că acest tip de moralitate este sănătos și pozitiv, ne raportăm la el ca atare. În ceea ce privește corupția materială, pe o bună perioadă de timp aceasta nu există în Evul Mediu. Pe de o parte datorită valorilor de bază ale societății, care erau pământul și bunurile mobile, dar și funcțiile nobiliare și slujbele. Acestea se moșteneau, se câștigau sau se pierdeau prin alte metode decât corupția, de regulă prin forță sau ca urmare a unor excese războinice. Războiul fiind una dintre preocupările permanente ale nobilimii în special. În spiritul epocii era dezonorant să câștigi bunurile cuiva, un proces, o slujbă sau un rang nobiliar prin corupție. Exista un standard de onoare și demnitate, de „noblețe” în rândul feudalilor care pur și simplu interzicea așa ceva. Pe de altă parte banii, care sunt instrumentul fundamental el corupției, inițial nu făceau parte din valorile regimului feudal. Erau puțini, iar rolul lor în societate nu era determinant, nici măcar generalizat. Banii se făceau și se manipulau în comerț, iar comerțul este afacere cinstită, nu corupție.

Deci noi facem elogiul Evului Mediu așa cum a fost el în Europa timp de aproape un mileniu și jumătate. O lume puternic și temeinic așezată, pe baze morale și materiale solide, sigură și stabilă. În această lume omul alb, europeanul, s-a simțit bine, a prosperat și a evoluat. Partea proastă a reieșit chiar din această evoluție căci, treptat, progresele și realizările sale materiale au devenit în exces. Astfel materialismul devine și o filozofie de viață, care concurează morala tradițională creștină. Iar partea și mai proastă a fost ieșirea omului alb și europeanului din Europa, continentul său matrice. Omul alb profită de realizările sale în domeniul navigației și dă năvală asupra celorlalte continente, pe care le subordonează Europei. Europeanul profită de realizările sale în domeniul armamentului și organizării militare și dă năvală asupra celorlalte popoare ale lumii pe care le asediază, măcelărește și sclavizează. Dar cu astfel de realizări și performante el iese deja din epoca feudală care, în felul acesta, se absolvă în bună parte de progresul și civilizația omului alb și europeanului. Progres și civilizație care nu mai aparțin acestei epoci.

Este una dintre cauzele pentru care noi ne declarăm empatia și preferința pentru feudalism. Acest regim funciar, politic și social. sau a ignorat, sau a căutat să îngrădească, să tempereze efectele nocive ale progresului material  și civilizației materialiste asupra societății omenești. S-a opus în numele unor valori și principii vechi ale omenirii care nu meritau să piară. Putem exagera, dar nu atât de mult, dacă considerăm feudalismul ca o epocă frumoasă și benefică în istoria Europei și a europeanului. Mai evoluată decât epoca anterioară a lumii antice dar, mai ales, cu cea care-i succedează, epoca și lumea capitaliste. Așa zisa lume a progresului și civilizației. De fapt epoca banului.

 

Mai facem o paranteză, cât de scurtă, de asemenea în spiritul lucrării de față. Istoricii, dascălii și cărturarii prezintă lumea ca o perpetuă evoluția a omenirii, de la inferior la superior, de la o stare precară de existență la una mai bună, de la servitute la libertate. Această stare de evoluție se definește prin progres și civilizație. Astfel omul nu involuează niciodată pe traseul său istoric de la trecut la prezent, ca și în orientarea sa spre viitor. Este un adept al progresului și civilizației constant și fanatic. Este o părere cu care, firește, noi nu putem fi de acord. Din punct de vedere fizic, anatomic și organic, omul nu mai evoluează de multă vreme, de zeci de mii de ani. Dimpotrivă. Prin comparație cu strămoșii săi sapiens, să zicem de acum 30.000 de ani, omul de astăzi este neajutorat, alienat și denaturat. Nu poate rezista, prin dotările proprii, în mijlocul naturii, nici câteva zile.

Deci progresul și civilizația nu-l privesc și definesc pe om ca specie, ci se referă la mijloacele lui de existență, munca, bunurile și organizarea socială. Pentru a trăi el a trebuit să muncească, iar pentru asta a trebuit să se organizeze. Astfel a progresat el, făurind civilizații din materialul pe care l-a smuls din natură, piatră, lemn, apă, foc dar și ucigând cu plăcere și frenezie celelalte viețuitoare conlocuitoare ale planetei. O altă cale de progres și civilizație a hoția și războiul, de asemenea activități specifice și predilecte omului, care au existat dinaintea sclaviei și apariției exploatării omului de către om. Totuși în lumea veche și antichitate, vremuri la care facem astfel de trimiteri, progresul și civilizația societății omenești au fost oarecum lente și în limita unei evoluții naturale. Oamenii înșiși erau puțini, iar modul lor de viață compatibil  și adaptat cu resursele abundente ale planetei.

Această stare de evoluție lentă a societății omenești pe calea progresului și civilizației durează și pe parcursul Evului Mediu. Există îmbunătățiri în toate domeniile de activitate, dar acestea nu depășesc anumite limite și nu sfidează sau demolează natura. În secolul XVII trăim încă într-o lume ternă și eternă, de fapt o civilizație modestă a pietrei, lemnului și metalelor parcimonios folosite. Se trăiește în principal din pământ, principala resursă și valoare a oamenilor și epocii. Abia după acest secol omul și omenirea o apucă realmente pe calea progresului, făcând salturi abrupte spre viitor, făurind un nou prototip de civilizație. Care să fie explicația?

Istoricii și cărturarii, docții și academicienii susțin, în cărți și manuale, că datorită surplusului de inteligență omenesc, minților luminate ale omenirii. ( Umanismului și iluminismului). Aceștia au reevaluat lumea în care trăiau, au găsit-o retrogradă și necorespunzătoare și au proiectat o alta, desigur mult mai bună. O lume a științei, diferită și opusă lumii ignorante și retrograde. Astfel au apărut ideile și operele umaniste și iluministe, care au dus la subminarea epocii feudale și, în final, la decăderea și înlocuirea acesteia. Se poate afirma și acest lucru, dar este vorba numai de o teorie. Dar teoriile nu constituie niciodată partea forte a progresului și civilizației. Care sunt pragmatice și materiale.

Noi spunem foarte simplu și elementar, ca să fim înțeleși de toată lumea, că la originea progresului și civilizației moderne, dar și contemporane, stau banii și războiul. Banii sunt cauza războiului, iar războiul cauza banilor. Nu se pot face războaie fără bani, dar nici bani fără războaie. E vorba de bani mulți, de supremația și dictatura acestora în societate și în lume.

Războaie au existat dintotdeauna între oameni, între cetăți, orașe și regate, dar amploarea acestora a fost nesemnificativă iar efectul limitat. Era mai mult o demonstrație de forță și ambiție a potentaților temporari asupra vecinilor, ca și dorința și oportunitatea de a tâlhări și fura. Astfel, chiar dacă se schimbau și se formau noi stăpâni și stăpâniri, lumea nu se schimba, rămânea aceiași. Popoarele rămâneau aceleași, în datina și tradițiile lor care, totdeauna, erau respectate și păstrate de cuceritori. Iar legăturile acestora cu pământul rămâneau fundamentale, popoarele băștinașe păstrându-și calitatea de pământeni și lucrători ai pământului, starea socială de țărani. Acești țărani au fost, sute și mii de ani, sarea și mana pământului, pe care n-a cutezat nimeni s-o epuizeze sau s-o distrugă. O altă cauză a ineficienței războaielor a fost lipsa resurselor. Aici ar fi multe de discutat. Nu se puteau strânge armate prea mari, deoarece erau greu de întreținut. Baza de recrutare și formare a armatelor lipsea, astfel că armatele erau neprofesioniste și neperformante. Victoriile și cuceririle erau scump plătite astfel că, de regulă, deveneau contraproductive. Regatele și chiar imperiile vestite – sunt doar câteva exemple pentru lumea veche și antichitate – au durat puțin și s-au năruit în neant din cauza războaielor.

În ceea ce privește Evul Mediu acesta a apărut în Europa tocmai ca urmare a eșuării și prăbușirii Imperiului roman, vestitul imperiu războinic. Iar de la prăbușirea sa practic n-au mai existat războaie pe acest continent, precum și armate în adevăratul sens al cuvântului, până la Napoleon și apariția națiunilor războinice imperialiste. Războaiele în Evul Mediu, fără să lipsească, au fost toate tipic feudale, de mică anvergură și pe spații mici. Casta feudalilor, casta nobililor, era, într-adevăr, războinică, dar era numeric foarte redusă, o simplă castă. Ca să formeze o armată trebuiau să apeleze la țărănime, dar țărănimea nu era nici războinică, nici utilă în război. În plus, în spiritul epocii, armele și armatele înnobilau, astfel că țăranii ar fi fost scoși din starea și rolul lor sociale. Așa cum era împărțită Europa în sute și sute de feude, orașe și teritorii libere și independente, cu greu se putea impune vreo forță care să le domine pe celelalte. Astfel se explică și impactul popoarelor venetice migratoare pe acest continent, pe care l-au asediat și penetrat vreme de secole, fără să primească riposta cuvenită. Cu toate că aceste popoare migratoare aveau ele însele armate lamentabile, necalificate și nemâncate, ușor de distrus. Astfel se explică și asediul Europei, dinspre est și vest, de către armatele musulmane, și cucerirea unei părți din aceasta.

Dar dacă n-au mai existat războaie în adevăratul sens al cuvântului vreme de aproape 1.500 de ani, Evul Mediu și-a avut, totuși, războaiele sale. Am spus că nobilimea era o castă războinică, pe această bază se selecta și forma. Disputele feudale erau însă minore, pe teme dinastice sau, mai ales, bisericoase și religioase. Se poate spune că, în epocă, biserica a făcut și binecuvântat războiul, în interesul său, firește. Dar nu erau războaie propriu zise, ci o înșiruire de bătălii. Care se repetau temporar și astfel nu se terminau niciodată. E prea vestit acel război dintre englezi și francezi care a durat o sută de ani! Precum vestite și prea vestite sunt și sfintele cruciade care, orice s-ar zice, rămân cele mai mari războaie ale Evului Mediu. De fapt, niște caricaturi de războaie.

Vorbim așa gândindu-ne la războaiele care au urmat după înfăptuirea revoluției burgheze, o dată cu apariția și evoluția capitalismului în Europa, pe tot parcursul secolelor XIX și XX.

 

Dacă punem la originea progresului și civilizației banii și războiul, trebuie să vedem și profitorii acestora, căci banii și războiul sunt aducătoare de profit. Chiar mai mult, n-ar avea nici un rost dacă n-ar aduce profit, și încă substanțial. Pe câtă vreme banii și războiul n-au făcut parte, substanțial, din viața Europei și europenilor, n-a prea existat profit. Ca atare n-a prea existat nici progres și civilizație. Europa și omul alb trăiau din muncă, modest și pașnic, păstrându-și tradițiile și orânduielile vechi, mergând pe aceleași tipare și formule existențiale. Se trăia în prezent, dar și în trecut, iar viitorul nu era prospectat nici antamat. Astfel a fost Europa feudală, un bastion istoric bine consolidat, bine cadrat, ordonat, chibzuit și pașnic. Astfel a fost și îndelungatul regim feudal, cu piramida sa socială strictă, cu legile sale dure, dar drepte, cu justiția sa executivă implacabilă, dar strict necesară. Cu toate astea sunt puține sau inexistente opiniile sau vocile istoricilor (îndeosebi) care să spună sau recunoască acest lucru. Ci opinia generală este că Evul Mediu a fost un timp istoric întunecat, sângeros și represiv, total injust din punct de vedere social, total neperformant din toate punctele de vedere. El a fost dărâmat de „mințile luminate” tocmai pentru că venea în contradicție cu capacitățile și dorințele de progres și civilizație ale europenilor. Am mai spus însă că opinia asta aparține însăși iluminaților și iluminismului, deci trebuie tratată ca atare, pro causae. Recunoaștem însă, e adevărat, feudalismul și feudele nu aducea profit. Nici uneia dintre clasele sociale ale epocii, care erau restrânse din punct de vedere numeric și compacte din punct de vedere piramidal. Se producea cât se consuma, iar ceea ce prisosea se depozita în rezerve pentru zile negre. Dar ceea ce era nai grav în epocă, era însăși inexistența ideii profitului. A ideii profitului de dragul profitului, ca scop în sine și urmărit cu ostentație. Nici măcar regilor, nobililor și clericilor nu le trecuse prin cap această idee, clase privilegiate ale Evului Mediu. Iar asta datorită faptului că profitul lor tradițional și legitim erau tocmai privilegiile de care beneficiau și pe care și le asumau în raport cu celelalte clase sociale mai puțin privilegiate, mai ales țărănimea. Dar și datorită faptului că banii nu erau considerați profit. Și nici măcar valoare. Ca să capete valoare ei trebuia transformați în pământuri, proprietăți, castele, îmbrăcăminte, bijuterii, bunuri utile și durabile, deci mult mai valoroase. Nici măcar negustorii nu erau mari proprietari de bani, pentru ei valoarea de bază constituind-o marfa, nu banii. Dar am vorbit destul despre non virtuțile epocii feudale non progresiste și necivilizate în care au trăit Europa și europenii potrivit doctrinelor criticilor iluminiști.

Să revenim la idei mai luminoase, deci pe calea progresului și civilizației pe care au apucat-o Europa și europenii la un moment dat. Care, am afirmat ceva mai sus, au la origine banii și războiul.

 

Trebuie pusă această orientare în legătură cu migrarea și comasarea evreilor în Europa, desigur în termenii (re)cunoscuți de istorici în general, inclusiv cei evrei. Prezența evreilor pe continent este o constantă încă din antichitate, dar ea este nesemnificativă și chiar ignorată. Este mai mult o ciudățenie pe care popoarele europene, creștine, o privesc nu fără oarecare repulsie. Datorită aspectului lor, preocupărilor lor, vieții lor de familie și de grup și, mai ales, datorită religiei. Pentru europeanul bigot din epoca feudală evreul e necredinciosul care l-a ucis pe Cristos. Pentru europeanul de la baza societății, țăranul și proletarul, prezența evreului – care nu vine niciodată singur – e chiar mai greu de admis, există o intoleranță evidentă și manifestă. Ca și în cazul clericilor și popilor. În schimb pentru clasa de sus, pentru rege și nobilime, prezența evreilor este admisibilă, inițial dintr-un anumit spirit de dreptate, chiar de toleranță creștină. Evreii sunt oameni, sunt un popor, iar Vechiul Testament este parte fundamentală a Bibliei. E drept că acest spirit de dreptate și toleranță aristocratice sunt oarecum corupte de faptul că evreii știu să se facă utili și acceptați, de regulă împingând niscai pungi cu galbeni regilor, dar asta nu se numește mită, ci plocon. Regii și nobili primeau oficial plocoane, și nu numai de la evrei. Aceste plocoane au devenit corupție deoarece au tot crescut de-a lungul timpului, regii și curtenii lor apelând din ce în ce mai mult la banii evreilor, pentru nevoile sau capriciile lor. Este o stare de fapt care trebuie ținută minte deoarece acum apare în societatea feudală germenul nociv al corupției, care va afecta grav normele și legile tradiționale pământene și va duce la destabilizarea și dezagregarea coeziunii sociale.

Faptele și datele penetrării și stabilizării evreilor în Europa sunt, îndeobște, cunoscute și spuse cu jumătate de gură. Mai exact, sunt spuse doar de evrei, care sunt singurii îndreptățiți să se pronunțe asupra istoriei lor. Ceilalți, istoricii neevrei, dacă vor să abordeze subiectul, nu pot decât să aprobe sau să dezvolte conceptele și tezele colegilor istorici evrei, dacă nu vor să-și piardă slujba sau să-și compromită cariera. E foarte greu, aproape imposibil, dacă nu urmezi această cale, să nu apară sau să nu fie invocat „antisemitismul”. Orice idee, părere, lucrare, spuse sau scrise care nu sunt evreiești sau pro evreiești se numește antisemitism. Aceasta este definiția corectă (politic) a antisemitismului.* Deși prezența evreilor pe continent este foarte veche, ei nu se fac remarcați decât începând de la sfârșitul sec. XV, mai exact din anul 1492, când are loc expulzarea și exodul evreilor din Spania. Până la această dată, prezența Evreilor în Europa fusese practic invizibilă, cazuri izolate, de familie sau comunități extrem de mici. Ei se pliaseră, ca popor și rasă, pe popoarele semite din care înșiși făceau parte, unite într-un mare teritoriu de religia lui Mahomed. Evreii își păstraseră religia și se integraseră foarte bine în lumea musulmană, care penetrase și în Europa. Din imensul imperiu mahomedan făceau parte și cele două extremități ale Europei, Tracia în Răsărit și Spania în Apus. Din motive de oportunitate, datorită unor condiții extrem de favorabile de mediu, de viață și de afaceri, evreii au parvenit masiv în Spania, unde au format o comunitate puternică. Teoretic această țară era o diviziune musulmană, practic însă ea era o țară iudaică și evreiască. Din acest punct de vedere Reconquista nu i-a privit și afectat prea mult pe musulmani, în schimb i-a afectat enorm pe evrei. Dacă nu cumva putem spune că Reconquista s-a produs împotriva lor. Mai curând așa par să fi stat lucrurile, având în vedere urmările acestei mișcări creștine de eliberare, foarte drastice și eliminatorii pentru evrei. Care, teoretic au dispărut din Spania, fie prin botez, fie prin expulzare. Cifra evreilor expulzați se manipulează a fi de 150.000 numai în 1492, dar poate fi mai mare, căci au fost ani de exod continuu. Tot din cifre manipulate istoric preluăm și numărul evreilor trăitori în Europa la această dată, care ar fi de circa 600.000.  Raportată la o populație a Europei de circa 54.000.000 locuitori. Un evreu la 90 de europeni.

Despre problema evreilor am vorbit la capitolul anterior, anume că reieșea din această calitate de emigranți și minoritari din toate punctele de vedere, supuși unei inferiorități absolute în societatea creștină a europeanului. Problema statutului lor de inferioritate și nesiguranței existențiale, lipsei de oportunități și perspective, în final amenințarea asupra supraviețuirii rasei și religiei lor, proveneau însă nu numai din calitatea migratoare, ci din deosebirea radicală dintre evrei și popoarele europene din toate punctele de vedere: rasă, înfățișare, limbă, religie, valori, tradiții, cultură, moravuri, concepte și cutume sociale, de grup, familiale etc. Practic nu exista vreun domeniu sau loc comun care să-i confunde sau să-i unifice pe evrei cu europenii. Între diferitele și destul de multele popoare ale Europei existau și multe deosebiri, dar e de remarcat faptul că nici unul dintre aceste popoare nu erau asemănătoare sau compatibile cu poporul lui Israel. Singurul punct comun și singurul loc de comuniune îl constituia faptul că și evreii erau oameni. De altfel aceasta a fost teza iluminiștilor și a celorlalți luptători pentru emanciparea evreilor și includerea lor în societate, printre popoarele Europei. Problema evreilor nu este problema evreiască însăși, dar face parte din aceasta. Problema evreiască a devenit o problemă a popoarelor europene care, începând din sec. XVI, s-au trezit cu acest popor parvenind printre ei, tulburându-le ordinea, liniștea și stabilitatea seculare. A fost o reacție de neacceptare și respingere instinctivă, populară și generală a popoarelor, inclusiv a aristocrației. Dar aristocrația, clasa conducătoare, a reacționat dincolo de instinctele și sentimentele impulsive, tocmai datorită clasei sale dar, mai ales, intereselor sale practice, pecuniare. Mai ales monarhii și monarhia au văzut și găsit în evrei o sursă sigură și la îndemână de bani care contribuiau la înălțarea și strălucirea lor, la creșterea puterii regatului și statului în concurența cu regatele și statele vecine. Acești bani au fost investiți, în principal, în făurirea unor armate profesioniste și a unor arme sofisticate, astfel că, treptat, Europa a devenit războinică, iar europenii au început să se măcelărească între ei.

S-a terminat cu Europa pașnică, muncitoare, liniștită și stabilă în preocupările ei. O Europă arhaică, conservatoare și retrogradă, creștină. Care gândea puțin și în sensul strict al preocupărilor ei, fiind foarte mulțumită de sine. Cu alte cuvinte era refractară sau nepăsătoare le progres și civilizație. Aceasta a fost Europa feudală, epoca de vârf a europeanului, creștinului și omului alb.

 

Spunând aceasta, și ar mai fi de spus multe altele, trebuie să revenim la subiectul nostru, în jurul căruia ne învârtim ca vulpea în jurul cozii. Migrarea sau, mai bine zis, parvenirea evreilor printre popoarele europene după exodul din Spania a avut un efect letal asupra feudalismului tern și ancestral european și a dus la dezagregarea și demolarea acestuia. Concomitent cu apariția unei noi epoci de evoluție, substanțial diferită și antagonică feudalismului, bazată pe progres și civilizație proclamate superioare. Superioritatea provenea nu neapărat din evoluție, ci din noul set de valori, concepte, legi și norme morale care se impun în Europa. Care, și ele sunt, toate, antifeudale și anticreștine, deci și antieuropene. Care, fiind venite o dată cu migranții evrei, nu pot fi decât evreiești. Capitalismul este net o orânduire socială superioară feudalismului, din punctul de vedere al lumii contemporane ( nu și al nostru), iar capitalismul înseamnă bani. Banii sunt valoarea supremă a capitalismului, precum pământul era valoarea supremă a epocii feudale. Desigur, dispărând epoca feudală, a dispărut și valoarea pământului ca etalon, a proprietății funciare ca etalon social. Cum banii sunt idealul și preocuparea fundamentale evreiești, capitalismul nu este și nu poate fi decât un sistem economic, politic și social preconizat și implementat de evrei în Europa. Desigur, primordial în cauza și interesele lor fundamentale.  Astfel trebuie să vedem evoluția europenilor de la feudalism la capitalism, neapărat legată de migrarea evreilor pe întreg continentul. În acest context trebuie să vedem și apariția „problemei evreiești”, care se rezumă la drepturile și libertățile capitaliste evreiești, în contradicție cu orânduirea feudală, nedreaptă și foarte restrictivă pentru ei, a europenilor. Această problemă nu se putea rezolva și nu s-a rezolvat decât prin distrugerea feudalismului.

Evoluția spre emanciparea evreiască, cu final glorios, a constituit partea de final e Evului Mediu, care a durat pe perioada sec. XVII și VIII, incluzând majoritatea evenimentelor istorice din acest răstimp. Iar finalul glorios la constituit revoluția burgheză democratică din 1789 prin care capitalismul gregar, multă vreme zăgăzuit de concepte și adversități feudale, a erupt, în sfârșit, în Europa. Istoricii și istoria oficiale susțin că aceste evenimente fericite și progresiste au fost strict europene și s-au datorat europenilor, minților lor luminate, iar capitalismul este originar european. Numai că astfel de opinii și atitudini sunt departe de adevăr și chiar de știința istoriei. Capitalismul este originar evreiesc.

Capitalismul tocmai a modificat radical și a distrus conștiința de sine a europeanului, a creștinului și omului alb în genere. Precum și habitatul său natural, precum și valorile sale existențiale. Dintre care fundamentală era proprietatea funciară. Dacă capitalismul a avut ca motivație și scop final emanciparea evreilor în Europa, în același timp a avut ca finalitate decăderea și aservirea europenilor. Nu e greu deloc de dedus și văzut acest lucru. Decăderea este explicită prin distrugerea lumii și valorilor lor de bază feudale și creștine. Iar servitutea este la fel de explicită prin intrarea europenilor în slujba capitalismului, a ideologiilor și politicilor acestui sistem politic. Care, din punctul nostru de vedere, nu este european.

Pe cale de consecință putem afirma, în liniște și în deplină cunoștință de cauză, că europeanul a intrat în servitutea evreilor. Mai bine zis că popoarele Europei au intrat în servitutea poporului lui Israel. Ceea ce n-ar trebui să ne mire, deoarece cunoaștem și am fost avertizați de acest lucru încă de pe vremea profeților evrei. Dar trebuie să mai insistăm asupra acestei afirmații, să ne justificăm, pentru a ne face mai bine înțeleși. Deși se cunoaște că toate popoarele, nu numai cele europene, se află în slujba „poporului ales”, de obicei se trece cu vederea acest lucru, nimeni nu suflă un cuvânt. Ca tot ceea ce este evident și implacabil adevărat acest lucru se acceptă tacit.

 

Ni se pare elementar să afirmăm acest lucru. Din moment de europenii au devenit promotorii și servitorii de bază ai capitalismului, iar capitalismul este evreiesc, legătura se poate face imediat. Iar această intrare in servitute a europenilor iarăși se poate demonstra, de vreme ce se petrece în paralel și concomitent cu procesul de emancipare al evreilor din Europa. Numai că în sens invers. În timp ce evreii au progresat impunându-și, treptat, ideile, valorile și suprastructura (capitaliste) în detrimentul valorilor, religiei și nobilimii (feudale) evident că europenii au regresat. Toate popoarele Europei și toate clasele sociale au fost scoase și strămutate din rădăcinile și rosturile lor vechi, tradiționale, stabile și pașnice și mânate imperios și vivace pe calea progresului și civilizației. Cale care, până la capitalism, n-a existat. Că doar nu am pomenit pe nimeni vorbind sau scriind despre calea și progresul civilizației feudale. Vom vorbi, în continuare, despre căile și mijloacele prin care evreii, emigranți în Europa, au parvenit printre popoarele Europei, la vârful societății, în mediul economic, intelectual și cultural și, treptat, s-au impus tuturor acestora prin ideile, concepțiile și reprezentările lor morale-religioase, filozofice și politice. Asta la modul frumos spus, literar și teoretic. Groso-modo, evreii s-au impus oriunde au pătruns și parvenit prin banii lor sau a capacităților lor înnăscute și exersate de a-i multiplica. E de menționat că ei au găsit printre europeni parteneri de nădejde, la fel de ahtiați și fascinați de puterile perverse și nelimitate ale banului în economie, societate și politică. Ne referim la aristocrație, burghezia în formare a Europei și chiar clerul catolic, mai puțin la țărănime și alte clase sociale de la baza societății, lipide de pământ și alte bunuri imobile.

Trebuie să spunem, dacă nu am spus până acum, că Europa a fost, din cele mai vechi timpuri, un continent al migrațiilor. Au existat cicluri de migrații prin care populația continentului s-a schimbat de mai multe ori. Totuși rasa europeană a rămas albă, în pofida asalturilor populațiilor mongoloide sau negroide. Explicația este greu de dat, din moment ce acest tip rasial este cel mai vulnerabil și mai ușor de distrus. Din punctul nostru de vedere acest lucru a fost posibil, pentru lumea veche, deoarece Europa era un teritoriu izolat, relativ restrâns, o peninsulă a Asiei, la celălalt capăt al lumii asiatice. Necunoscut sau imposibil pentru indo-chinezi. Cât privește Africa și africanii, Europa era neprimitoare climatic și lipsită de resurse alimentare, prin comparație cu marele continent negru. Nu europenii au descoperit civilizația muncii, dar ei au fost cei mai dependenți de aceasta. Începând din antichitate ei au putut să se apere și s-au apărat împotriva invaziilor popoarelor și raselor migratoare, venite în special din Asia. Ultimul val migrator asupra Europei s-a produs chiar în Evul Mediu (timpuriu), iar acesta a venit din ținuturile nordice, ele însele locuite de Omul alb, ba chiar blond. Dar și din lumea arabică, din partea rasei semite. Ambele au fost mediate și rezolvate de biserica creștină, prin favorizarea popoarelor nordice în formarea popoarelor și statelor-biserici feudale și prin blocarea semiților la intrările pe continent, Tracia la Est și Iberia la Vest. Fie datorită geografiei, fie datorită norocului, fie datorită lor înșiși, europenii, cu fețele și pieile lor albe, au reușit să-și păstreze ținuturile originare și natura proprie. Mai trebuie spus că ei au fost dintotdeauna destul de mândrii de rasa lor albă,  pe care o considerau și cultivau aparte ca standard de frumusețe și superioritate. Neamestecul și chiar disprețul față de celelalte rase a fost dintotdeauna evident. În Evul Mediu Europa era, din acest punct de vedere, un adevărat bastion rasist fortificat puternic, practic invulnerabil în fața popoarelor migratoare și veneticilor de alt sânge, neam și rasă decât europenii.

Și iată că, la începutul sec. XVI se produce invazia evreilor alungați din Spania de Reconquista. Nu e de mirare că aceștia n-au fost deloc bine primiți de celelalte popoare și tratați în consecință. Semnele de întrebare care se pun se referă la 1) de ce au fost primiți 2) cum au rezistat evreii la intoleranța europenilor 3) cum au uzat și, în final, distrus sistemul și regimul feudale specifice europene 4) cum au făurit și impus un sistem și regim capitaliste novatoare și progresiste care, în final: a) a schimbat raportul de putere și decizie dintre băștinașii europeni și migratorii evrei;  b) a dus la supremația rasei semite și evreiești; b) concomitent rasa albă și europenii au intrat în elipsă și în derivă dar, mai ales, în servitutea elitelor și idealurilor milenare evreiești. Pierzându-și identitatea și conștiința de sine europenii au devenit slugile preferate ale poporului lui Israel, evreii în genere, prin care aceștia își ating obiectivele lor specifice în stăpânirea, organizarea și conducerea lumii.

 

                                   

 

CAP. VIII

 

 PROBLEMELE EUROPENILOR ȘI ALE OMLUI ALB -  II

 

Subminarea și decăderea feudalismului european. Europa devine agresivă și războinică. Europenii percep că au o problemă aparte în Europa, problema evreiască.

 

Avem însă argumente și dovezi pentru a demonstra ascensiunea și dominația poporului lui Israel și semitismului asupra Europei și europenilor, transformarea popoarelor europene în slugi și interpuși în atingerea idealurilor și obiectivelor lor mondiale și universale? Păi ar cam fi. Dacă urmărim istoria evreilor în Europa, etapele lor succesive de acomodare și integrare, evoluția spre emancipare, împletită cu istoria popoarelor europene, care se opun, dar fără succes, emancipării evreiești, pe care o consideră o agresiune și o amenințare la adresa propriei societăți. Dacă procedăm în felul acesta observăm că istoria evreilor și evreimii este unitară, a unui singur popor, pe când istoria europenilor este fragmentară, reprezentând tot atâtea fragmente de istorie câte popoare există, administrate în state, regate și imperii diferite. Mai trebuie însă remarcat că istoria evreilor în Europa nu se împletește, propriu zis, cu a popoarelor băștinașe, pe o lungă perioadă de timp cele două entități rămânând separate. Relațiile lor de comuniune și comunicare vizează numai suprastructura acestor popoare, conducătorii și clasa lor politică, aristocrația și monarhia, precum și burghezia în formare. Emigrația evreiască vizează și afectează numai orașele care, în feudalism nu sunt populate, căci poporul de bază locuiește la țară, este format din țărani. Tocmai evreii fac ca numărul populației orașelor să crească, mai ales ale celor mari și capitalei, unde se stabilesc cu predilecție.

Dacă reacția populară față de evrei este neprimitoare și ostilă, reacția regelui este particulară și interesată. El se trezește cu mari cantități de bani în vistierie, de care avea mare nevoie. Cum regele își impune asupra aristocrației nu numai voința și puterea autocrate, dar și exemplul personal, nobilimea și guvernatorii orașelor vor avea și ei față de evrei o bunăvoință corespunzătoare. Desigur, liderii evrei și bogătașii lor se foloseau și exploatau natura coruptă și imorală a monarhiei, care exista și în feudalism, fără a fi însă generală și precumpănitore. Nu existau destui bani ca valoare și marfă de sine stătătoare. Abia de acum înainte, când acești bani au apărut, acest flagel afectat în principal instituția monarhică și monarhul, apoi s-a propagat cu repeziciune la nivelul întregii clase aristocratice și conducătoare. Banii proveneau, mai ales inițial, din corupție, adică erau gratuiți, cadou din partea „jidovilor rătăcitori” pentru a fi primiți în orașe, pentru protecție, pentru diferite înlesniri etc. Dar curând ei au început să rezulte din împrumuturi, după legile dintotdeauna ale cametei, iar cămătarii evrei au prosperat, dar au și devenit cunoscuți și respectați în înalta societate.

Cât privește utilitatea banilor, noua marfă și valoare care face să crape temeliile regimului feudal, ea este indiscutabilă. Monarhia și aristocrația folosesc banii în surplus în două direcții principale: pentru a face războaie și pentru a trăi în lux. Aparent cele două pasiuni sunt contradictorii, războiul presupunând o austeritate și strictețe incompatibile cu abundența și galanteria. Dar pentru a face război, care nu costă nimic, decât o simplă declarație, sunt necesare arme și armate, care costă foarte mulți bani.

Treptat, continentul european devine războinic. Fiecare rege care se respectă și ține la obârșia sa își făurește o armată bine înzestrată și cât mai numeroasă. Pentru aceasta nu ezită să cheltuie cât mai mult, să cheltuie nelimitat. Cum banii din veniturile și impozitele funciare, constrânși încă după legile feudale, nu satisfac aceste cheltuieli, se ajunge la împrumuturi. Împrumuturi care se fac, firește, la bănci, care nu sunt, firește, numai evreiești. Dar cele evreiești sunt, devin, cele mai remarcabile și accesibile, și sunt folosite cu predilecție. Ca să vorbim cinstit, adică documentat istoric, predilecția monarhilor pentru băncile evreiești avea la bază și supoziția (cinică) că exista și posibilitatea ca acești bani să devină gratuiți, adică luați pe de-a moaca. Dat fiind faptul că poporul (comunitățile) evreilor nu aveau un statut cert, oricând puteau fi izgoniți din orașe sau din regate. Lucruri care s-au întâmplat și repetat în unele regate din Europa. În acest caz nu se mai punea problema returnării împrumuturilor.

Astfel că s-a zis și terminat definitiv cu războaiele feudale europene, pe care nobilii le practicau secular ca pe un fel de turniruri locale. Care se duceau, de regulă, în sezonul de primăvară-vară, când vremea era frumoasă și iarba verde. S-a terminat și cu armele de pe vremea tracilor și romanilor, cele mai războinice neamuri ale antichității, arcul, sulița și sabia, ca și armurăriile și fierăriile unde se făureau acestea. Au apărut armele de foc, au apărut tunurile și fabricile în care se produceau. A apărut industria armamentului, care devine, rapid, pionierul dezvoltării economice și tehnologice. În sensul că toate celelalte ramuri economice se pliază sau se racordează acesteia, ca și activitățile comerciale și financiare. Agricultura decade total din poziția ei de resursă economică principală a societății, iar munca pământului și a țăranilor devin derizorii și chiar retrograde. Starea socială de moșier sau de țăran sunt afectate corespunzător. Satul, ca formă de organizare și administrare specifică feudală, este, de asemenea, afectat. Se preconizează și se acționează în sensul distrugerii tuturor acestor structuri sociale, considerate a fi „vestigii feudale”. Populația este îndemnată să se aglomereze la orașe și să lucreze în industrie. Pentru a primi acest aflux masiv de populație orașul feudal crapă, își demolează vechile ziduri protectoare și se extinde la câmpie. Pe acest perimetru vast vor apare destul de repede fabrici și uzine care se vor umple de muncitori. Iar în jurul fabricilor și uzinelor var apare cartierele muncitorești. Tot acest spectacol, relativ sumar redat în câteva fraze, din punct de vedere istoric va cere, totuși, ceva timp. Acest proces de destrămare a epocii feudale și germinației unui nou regim economic, social și politic, va dura circa două secole, cele cu numărul XVII și XVIII. Există și două date formale, stabilite de istorici, pe care noi le amintim ca atare: de la revoluția engleză din 1642 până la cea franceză de la 1789. Atât ar fi durat gestația capitalismului în burta Europei feudale.

Pe acest period istoric Europa și europenii, omul alb în genere, își schimbă și caracterul, și morala, și concepția de viață. Devine agresiv și războinic, cel mai agresiv și războinic om care a existat vreodată pe Terra. Nu se poate spune că europeanul, omul alb în genere, ar fi purtând în sine genele agresivității. Este adevărat că, în antichitate, romanii au fost agresivi la adresa altor popoare, pe care le-au cucerit și au făurit un Imperiu. Dar asta poate proba tocmai lipsa de agresivitate ale celorlalte popoare, care au fost ușor de supus. În plus, inspirația și modelul imperialist al Romei venea din Asia și Orient, unde apăruseră anterior astfel de conglomerații super teritoriale. Am amintit deja că, în epoca feudală, după dispariția Imperiului roman, Europa a fost un continent pașnic, lipsit de agresivitate. Dimpotrivă, nu s-a putut apăra în fața agresiunii venite din exterior, din afara continentului, în fața popoarelor migratoare și a agresiunii musulmane. Oare ce s-a întâmplat cu acest european de s-a schimbat atât de mult către sfârșitul epocii feudale? Ce l-a determinat să se năpustească asupra celorlalte continente, popoare, rase și religii? Cu o furie și o inconștiență ieșite din comun europeanul, omul alb în genere, a devenit ucigaș, tălhar și prădător al întregii planete, pe care a cucerit-o, parcelat-o și jefuit-o lipsit de orice scrupule. Basta faptul că au început să se atace și să se jefuiască între ei, cu aceiași ardoare și lipsă de scrupule. Iată, această stare de fapt, războiul și agresivitatea, zicem noi că ar constitui problema europeanului și omului alb. Care ar trebui tratată cel puțin cu aceiași atenție și responsabilitate ca și problema evreiască. Ba chiar mai mult, cele două probleme ar trebui tratate concomitent și unitar, pentru că ele sunt intersectate și perfect compatibile.

Se pune întrebarea ce l-a făcut pe omul alb și pe european să-și schimba natura și caracterul. Cu tot oprobiul pe care-l putem avea noi pentru biserica creștină, pentru creștinism în genere, nu putem spune că biserica și creștinismul l-au făcut pe om agresiv și violent. Dimpotrivă, biserica și clerul au făcut tot ce a fost posibil pentru a-l ține într-o stare de nonviolență, de supunere și lipsă de reacție, de umilință chiar. Ba putem spune că biserica creștină a fost cauza principală a decăderii și ruinării Imperiului roman, a făcut tot ce a fost posibil pentru ca acesta să-și piardă puterile belicoase și să dispară. Războaiele religioase, care nu au lipsit, totuși, în evul mediu, nu au fost de mare anvergură. Au fost nehotărâte și interminabile și s-au terminat tipic popește, cu predica iertării. În această epocă războaiele au fost hotărâte și conduse de regi și nobilime, care înșiși mergeau în lupte, în rândul oștirilor. Astfel regii și nobili se confruntau și se ucideau între ei, ceea ce presupunea și respectarea unui cod de conduită specific nobiliar, cu respectarea unor reguli și norme considerate obligatorii de această castă. Se căuta dovedirea puterii, lupta dreaptă, izbânda cinstită, acordare de șanse celor învinși fără a-i dezonora etc. Asta cel puțin în teorie. Dar noi facem comparație între războaiele tipic feudale și cele care au apărut în Europa și în lume după ce această epocă a fost trecută la pasivul istorie.

În orice caz, nu putem spune că europeanul și omul alb ar fi ajuns campion al războaielor și criminal în serie dacă regimul feudal, aristocratic și monarhic, chiar și absolutist, ar fi durat în continuare. Posibil chiar până în zilele noastre, desigur evoluând treptat după legile și necesitățile societății omenești. Dar asta o spunem noi, care suntem adepții acestui tip de orânduire socială. Care considerăm că suntem de sorginte și rasă europeană și albă. Care considerăm că feudalismul a fost, pentru europeni, dacă nu o orânduire ideală, măcar una foarte favorabilă existenței și conviețuirii lor sociale.

Noi plecăm de la premisa că nu europenii, prin evoluția lor, au renegat societatea feudală, așa cum era ea bine structurată și organizată de secole. Nu țăranii, nu nobilii, nu monarhii și clericii au repudiat feudalismul, astfel repudiindu-se înșiși. Iar aceștia, împreună, constituiau quasitotalitatea populației Europei, imensa ei majoritate. Nu de aici au pornit luminile epocale, care au fost umanismul și iluminismul. Dar atunci – cine?

 

Cauzele și premisele dispariției feudalismului trebuie puse pe seama migrației evreilor în Europa. Din punct de vedere istoric această migrație a fost temeinic studiată, astfel că e foarte bine documentată. Parvenirea și evoluția evreilor în Europa și printre popoarele europene se cunoaște în amănunt, nu numai la modul general, ci chiar în fiecare stat european în parte. Istoricii evrei înșiși au scris despre relațiile lor cu celelalte popoare printre care s-au stabilit și acomodat.

Trebuie spus că această migrare a creat, în Europa și printre europeni, încă de la început, o problemă: problema evreiască. Nu atât de mare cât s-a spus, dimpotrivă, ea a fost inițial una nesemnificativă. Asta din punct de vedere european. Monarhii și guvernanții i-au primit pe evrei la modul derizoriu și i-au tratat în același mod, lipsit de complexe. Mai bine zis i-au aruncat la subsolul societății, mai prejos de toate clase sociale și decât toți oamenii. Chiar au fost considerați ne-oameni. Asta nu neapărat din cauză că regii și slujbașii vremii ar fi fost lipsiți ei înșiși de omenie, dar așa erau legile scrise și nescrise ale feudalismului. Evreii erau incompatibili cu acea lume din două motive implacabile: unul funciar, nu aveau pământ; altul religios, erau pârâți de deicid. Iar asta-i făcea foarte vulnerabili. Se pune totuși întrebarea: de ce n-au migrat evreii izgoniți de creștini din Spania, în totalitate, în Imperiul Otoman? De religie musulmană, extrem de binevoitor la adresa lor? Și care, teritorial, avea aceiași dimensiune cu Europa?

Nesemnificativă pentru europeni, problema evreiască a fost, pentru ei, una foarte serioasă. Nu este ușor să trăiești printre popoare care nu te vor, te disprețuiesc, la cheremul unor stăpâni spoliatori. Dar au rezistat totuși cu stoicism. Grupați în comunitățile lor, în ghettouri, în marile orașe și capitale nu s-au dat duși, iar dacă au fost alungați, după scurt timp au revenit. Astfel au apărut generații de evrei născuți în Europa, perfect la curent și acomodați cu realitățile de aici. Nu numai atât, dar fiind buni de prăsilă, cu un coeficient de natalitate ridicat, comunitățile evreiești s-au mărit. Explicația care se poate da încăpățânării evreilor de a se stabiliza în Europa, printre popoare ostile și răuvoitoare, în pofida disprețului și spolierii la care erau supuși este destul de complexă. Ea ține de o anumită experiență istorică a acestora care, de-au lungul secolelor, se mai confruntaseră cu asemenea situații, pe care le rezolvaseră favorabil*. Pe de altă parte, în organizarea lor comunitară, ei nu trăiau după legile ostile și nedrepte europene (feudale), ci după legile lor proprii, de mare coeziune, protectoare și compensatoare (iudaice). Comunitatea proteja ca o carapace de broască țestoasă viața și animalul dedesubtul acesteia de lovituri și intemperii. Evreii se reprezentau și erau reprezentați întotdeauna de comunitatea lor, prin liderii acesteia, rabini, intelectuali, oameni bogați, deci personalități marcante. Care, datorită statutului lor, erau ascultate și respectate în dialogul lor cu liderii europeni. În sfârșit, datorită banilor. Încă de la început, de la intrarea lor în Europa, ei fuseseră primiți și acceptați ca o resursă de bani. Evrei cheltuiseră mulți bani pentru a corupe monarhii și miniștrii lor să le dea voie să se așeze în Europa dar, mai presus decât acești bani corupți, erau banii rezultați din împrumuturile de la bancherii evrei. Regii și aristocrații considerau bancherii ( de fapt cămătarii) evrei la îndemâna și cheremul lor, astfel că îi preferau altor bancheri – cămătari europeni ( lombarzi, olandezi, englezi) sau cămătarilor autohtoni.

Au mai fost și alte motive pentru care evreii s-au încăpățânat să rămână în Europa. Nu aveau unde merge în altă parte, la acea vreme continentul american fiind inaccesibil. Pe de altă parte Imperiul Otoman, unde a migrat un număr considerabil de evrei, era, din punct de vedere economic și politic, mai puțin organizat și dezvoltat ca Europa, cu un nivel de trai mai scăzut. Chiar dacă trăiau la subsolul societății, nivelul de trai al evreilor din Europa era mai ridicat decât al celor din lumea musulmană. Dar, mai ales, oferind o perspectivă de evoluție și creștere. Unul dintre motivele fundamentale pentru care evreii s-au încăpățânat să se stabilizeze în Europa, zicem noi, este că ei au realizat și conștientizat marile perspective de evoluție și creștere ale popoarelor europene. Acest lucru s-a întâmplat destul de repede, după ce evreii au avut timpul necesar de a observa, studia și cunoaște popoarele de baștină, monarhii și statele lor. Desigur, ne referim la elitele evreiești, la așa zișii lor înțelepți, de fapt intelectuali și cărturari, la casta rabinică. Evreii și-au dat seama că poporul european, în ansamblul său, omul alb în genere, prin  defecte și calități, este retrograd și înapoiat, dar și capabil de progres și civilizație. Principala cauză și frână în evoluția europeanului spre progres și civilizație era feudalismul.

Desigur, această concluzie le aparținea înțelepților evrei, după studiul și cunoașterea popoarelor europene chiar în Europa și mediul lor originar. Dar avea la bază, în mod prioritar, propriul lor interes de a se stabili pe cest continent și printre popoarele sale. Mai puțin sau deloc propriul interes al băștinașilor, felul lor de a fi și a trăi, organizarea socială, bunăstarea, religia, tradiția, cultura etc. Dar dincolo de interesele proprii, care erau fundamentale, evreii evaluau popoarele creștine, albe și europene prin concepția, viziunea, religia și propriul lor fel de a fi și a trăi, care erau iudaice. În fond feudalismul funciar putea fi – și chiar a fost – un regim social și politic autohton european, de tradiție, pe care europenii îl edificaseră de-a lungul secolelor conform cu necesitățile și concepțiile lor. Fiind al lor, pentru ei, europenii nu puteau reproșa nimic feudalismului și nu avea ce. Nu puteau acuza și recuza acest prototip social ca fiind întunecat și represiv, retrograd și înapoiat deoarece, pentru ei, nu era așa ceva. În schimb era pentru evrei.

De la bun început feudalismul era incompatibil cu evreii în Europa, așa cum devenise și în Spania. Iar când spunem feudalism, spunem biserica creștină și proprietatea funciară. Încăpățânându-se să parvină în Europa din motive pragmatice și de perspectivă evreii și-au dat seama că principalul lor dușman nu îl constituie europenii, ci feudalismul. Ca atare acesta trebuia atacat, subminat, compromis, iar în final distrus. Cum se putea întâmpla acest lucru? Pare destul de simplu: printr-o politică de emancipare. O politică de amplitudine și mare anvergură, deoarece este vorba despre emanciparea popoarelor europene.

 

Pentru cine citește sau studiază istorie există două istorii paralele, una , în subsidiar, care se referă la emanciparea evreilor în Europa și alta, în principal, care se referă la emanciparea Europei însăși. Dacă le punem împreună și le studiem concomitent vom observa însă că ele nu mai sunt paralele, ci formează un singur tot. Drumul pe care merg evreii spre emancipare este același pe care merg și popoarele europene, tot spre emancipare. Căci emancipare înseamnă același lucru, adică ieșirea din feudalism. Numai după această realizare se poate ajunge pe calea progresului și civilizației, care este și va fi capitalismul. Nu există însă, după cunoștințele noastre, vreo abordare istorică care să susțină și să pună în evidență această comuniune de idealuri europene și evreiești spre atingerea idealului comun, emanciparea.  Se merge pe ideea – ne sustenabilă zicem noi – a emancipării Europei prin sine însăși, a popoarelor europene prin forțele proprii, prin mințile lor luminate. Pe când emanciparea evreilor este o temă istorică particulară, de subsidiar, care îi privește numai pe evrei. Teza academică și oficială este că emanciparea evreiască este tocmai o consecință a emancipării marilor popoare europene. Eliberându-se din jugul feudal, europenii i-au lăsat și pe evrei să se bucure și să profite de aceiași libertate generoasă. Ciudat este că aceiași teză academică și oficială o susțin, din politețe, și istoricii evrei. Pe când noi avem o cu totul altă părere!

Nu așa au stat lucrurile în realitate și timpurile istorice trecute. Europa nu s-a debarasat de feudalism singură, din proprie inițiativă și potrivit propriilor interese. Pentru că feudalismul a fost un model european, creștin și de rasă albă, perfect adaptat și în consonanță cu natura și valorile popoarelor europene. Societatea feudală era stabilă și perenă în ierarhia ei, ca și stările sociale componente: monarhia, clerul, aristocrația și clasa fundamentală de țărani. Această societate nu voia și nu putea să conteste ordinea de fapt și de drept feudală, astfel contestându-se pe cine. Nu existau decât puțini oameni nemulțumiți, dar aceștia proveneau de la subsolul societății, din straturile ei imunde. Ei nu aveau nici calitatea, nici capacitatea de a recuza societatea, fiind ei înșiși niște declasați: cerșetori, alienați, răufăcători, pegra orașelor în general. La această pegră orășenească, la subsolul societății, se adaugă și comunitățile evreiești admigrate, începând din sec. XVI, fapt care duce și la înmulțirea populației orașelor.

Dar atunci cine și de ce a compromis și distrus feudalismul european? Mințile luminate europene? Pe care, dacă vrem să le punem la îndoială, ne întrebăm: luminate de cine? Nu e greu de răspuns la aceste cinstite întrebări. Dar dacă întrebările sunt cinstite, nu același lucru se poate spune despre răspunsurile date. Coroborând istoriile împletite ale emancipării evreilor din Europa cu emanciparea popoarelor și statelor europene înseși, calea și idealurile comune precum și țelul final, orânduirea capitalistă, noi susținem prioritatea și dominanta lor iudaică și evreiască. Mai exact ideile, tezele și lucrările sunt de inspirație și proveniență  evreiești, pe când numai propagatorii acestora, foarte puțin la început, sunt europeni, exclusiv intelectuali. Este chiar cazul perfect ilustrat al mișcării iluministe care, prin câțiva intelectuali, au pus bazele detractării regimului feudal, contestându-i toate atribuțiile, structurile, tradiția și autohtonitatea. Dar nu sunt aceste idei și imprecații iluministe înseși ideile și imprecațiile comunităților evreiești din ghettouri care, la subsolul societății, suportau cu greu ostilitatea și opresiunea societății feudale? Nu avem nici o îndoială că așa stau lucrurile. Critica și ostilitatea la adresa feudalismului nu puteau veni de la cealaltă pegră a societății, lumea imundă a acelorași orașe, care era analfabetă și animală, deci nu se putea exprima. Dar când vorbim despre evrei, ne referim la crema comunităților lor, la rabinii și cărturarii lor, de certă valoare intelectuală. Noi susținem chiar că intelectualii de școală iudaică evreiască, care nu a încetat niciodată să funcționeze, indiferent de condiții, erau superiori din multe puncte de vedere intelectualilor europeni produși de biserica și școala autohtone creștine. În plus, una dintre politicile permanente ale evreilor ( cu posibilități) era de a-și trimite copii să studieze sau să-și desăvârșească studiile la școli europene, de regulă cele mai înalte și cunoscute. Astfel a existat întotdeauna o elită intelectuală evreiască în Europa, nu extinsă, dar de calitate superioară. Pe această bază a școlilor înalte și elitelor intelectuale s-a produs contaminarea unora dintre intelectualii europeni, acei care au fondat iluminismul.

De altfel, acest exemplu ilustrează perfect chiar modul de a acționa al evreilor în scopul atingerii unor interese sau obiective personale sau generale, comunitare. Ne referim la situația lor specifică în Europa, unde erau niște emigranți nedoriți, dar și la cea din alte epoci și locuri istorice, unde procedaseră la fel. Ei nu se implică și acționează în mod direct pentru a-și atinge niște obiective, ci doar emană sau inspiră idei și fapte care pot duce la același rezultat. Acestea sunt induse unor intermediari neevrei, dar dispuși să le accepte din diferite motive. De regulă însă acești intermediari își însușesc inclusiv paternitatea acestor idei și fapte, pe care le susțin și impun ca fiind ale lor proprii. Evreii renunță cu ușurință la calitatea  și orgoliul lor de autori originali din moment ce își ating obiectivele. Iarăși putem da exemplul de mai sus, în care gloria iluminismului și-o atribuie câțiva gânditori și filozofi europeni, la mare cinste prin manuale de istorie. Nimic însă despre cei ce le-au „luminat” mințile.

 

Să lăsăm iluminismul european care, prin conținutul său antifeudal și anticreștin, nu poate fi decât iudeu. Și pe străluciții iluminiști europeni care, pentru a compromite și distruge valorile creștine și europene, le pun în balanță cu cele iudaice, pe care le găsesc superioare. Dintre valorile supreme puse în balanță, proprietatea funciară și creștinismul europene, și banii (capitalul) și iudaismul evreiești, iluminiștii preferă net pe cele iudaice. Ei sunt cei care, spuserăm, vor pune bazele teoretice ale distrugerii orânduirii feudale. Dar acești iluminiști sunt doar niște teoreticieni, niște intermediari filozofi, nu de prea mare anvergură. Au avut totuși o influență importantă asupra elitelor europene, asupra aristocrației culte și educate, care i-au citit și i-au luat în serios. S-a produs astfel o corupție morală și intelectuală a acestei clase privilegiate, inclusiv a monarhiei, care au început să se îndoiască de sine însăși, ca și de legitimitatea societății în care trăiau. Dar corupția morală, provenită de la iluminiști, era un fleac față de cealaltă fațadă a corupției care au afectat nobilimea și monarhia feudale și care provenea de la bani. Banii au fost și ei un intermediar de care s-au folosit evreii emigranți în Europa ( dar și în alte locuri și timpuri istorice) pentru a-și atinge interesele și obiectivele primordiale. Iar aici au dat lovitura, au găsit punctul slab al feudalilor albi și europeni. Dacă scrierile iluminiștilor doar le-au afectat moral încrederea în sine și credința creștină în perenitatea lumii în care trăiau, în schimb banii le-au luat mințile.

Regii, aristocrația, nobilii feudali trăiau relativ în abundență, aveau privilegiile puterii. Totuși aceste privilegii, ca și abundența, aveau niște limite, date de societatea feudală drastică și habotnică. În spatele căreia sta biserica creștină și mai drastică, și mai habotnică. De secole exista această dezbatere și concurență între puterile și privilegiile nobilimii și regulile dreptății impuse, considerate divine, ale societății. E drept că regii și aristocrația abuzau, dar nu prea mult. Nu îndrăzneau să încalce legile și regulile vechi și (așa zis) sfinte. Dar mai aveau un motiv de bună purtare: nu aveau bani. Abundența, luxul și desfrâul se plătesc, iar dacă n-ai cu ce le plăti, e ca și cum n-ar exista. Societatea feudală, lumea feudală în ansamblul ei, ducea mare lipsă de bani lichizi. Ei erau puțini, adunați cu greu și astfel întrebuințați parcemonios. Cei mai mulți bani se rulau în negoț și la plata lefilor și lefegiilor, apoi se investeau în pământuri și vite, scule și bijuterii, îmbrăcăminte, aceste valori fiind considerate mai sigure decât banii. Acesta era sistemul feudal în limitele lui.

Așa că regilor le-a convenit de minune apariția la curților lor a delegaților de evrei care, dornici să se așeze în regat, le-au captat bunăvoința cu un purcoi de bani. Erau niște bani picați din cer. De la regi a plecat totul, dar nu numai ei se fac vinovați de simonie și lăcomie. La fel de ahtiați după bani s-au dovedit și miniștrii, și curtenii și toți nobilii care, curând, au devenit dependenți de aceștia. Banii permiteau satisfacerea unor plăceri și proiecte în cel mai scurt timp și în mod direct prin manipularea lor. Era de ajuns să-i posezi, pentru ca toate să se îndeplinească. Astfel banii au ajuns, într-un timp relativ scurt, să suplinească sau să substituie toate celelalte valori tradiționale și feudale, imobile sau imobiliare, care se manipulau greu. De exemplu, o moșie sau un castel ca să aibă valoare, trebuiau echivalate și transformate în bani. Cu bani puteai să cumperi orice și pe oricine. După ce banii din corupție s-au terminat sau rarefiat, a început epoca împrumuturilor cu dobânzi cămătărești, astfel că regii și nobilii s-au trezit datori vânduți. Se știe că împrumuturile determină o dependență și mai mare de bani, care devin o necesitate imperioasă. S-a creat un cerc vicios în care au intrat cu toții, monarhii și regi, curteni și aristocrați, societatea feudală însăși, din ce în ce mai dependentă de capitalul financiar. Astfel au izbucnit zorii capitalismului în Europa. O nouă orânduire economică, socială și politică, a cărei valoare fundamentală, chiar unică, erau banii.

Ori, ce știau feudalii europeni despre capitalism? Despre bani nu știau decât să-i cheltuie, ca și faptul că aceștia pot fi împrumutați de la bancheri și cămătari, dintre care cei evrei erau renumiți și preferați. Feudalismul și feudalii constituiau însă o frână în calea capitalismului tocmai prin ignoranța sau ignorarea legilor capitalului, a investirii și manipulării banilor. A fost o epocă confuză, epoca de coabitare a feudalismului în decădere cu noua eră capitalistă în ascensiune. Dacă iluminismul a renegat și denigrat feudalismul pe plan teoretic, cauzându-i prejudicii morale și intelectuale, în schimb banii au atacat și afectat fizic și material același feudalism, mai ales pe plan economic. Substituindu-i valorile tradiționale, echivalându-le și transformându-le în bani, elaborând și promovând legile fundamentale ale manipulării banilor, legile capitalului și capitalismului.

Este greu de spus, dacă nu imposibil, că europenii au stat la baza acestor legi fundamentale ale capitalismului. Nici măcar iluminiștii europeni, despre care noi am spus că nu sunt decât niște intermediari de inspirație morală și filozofică iudaică, nu știau și n-au spus nimic despre capitalism. Pe care nu l-au anticipat și teoretizat ca sistem și regim social și politic. În schimb este greu de spus, dacă nu imposibil, că cei care stau la baza elaborării legilor fundamentale ale capitalismului nu sunt evreii. Asta pur și simplu prin simțul și cunoașterea realităților și evidențelor. Capitalismul este un sistem economic, politic și social evreiesc.

Nu a exista și nu poate exista capitalism fără capital financiar, fără bani. Aceasta s-a demonstrat și se poate demonstra din punct de vedere istoric. Banii au existat și s-au folosit din vremuri foarte vechi în societatea omenească, dar ca marfă de schimb, fără a avea o valoare în sine. Cu atât mai mult un scop în sine, constituind un ideal economic sau social. Altele erau valorile oamenilor în lumea veche, în antichitate și feudalism. Noi nu cunoaștem nici un trib, uniune de triburi sau popoare vechi care au făcut din bani un ideal și din capitalizarea lor un mod de existență ( dar poate fi de vină ignoranța noastră). Cu excepția poporului lui Israel. Evreii, încă din timpurile cele mai vechi, și pe cea mai mare parte a istoriei lor, își împletesc existența cu banii, care constituie principala lor avuție și resursă, deci principala lor preocupare. Aceasta poate fi o consecință a stării lor perpetue de popor migrator, care a trebuit să supraviețuiască fără a ava un pământ propriu sub picioare. În aceste condiții singura valoare și avuție pe care o posedau nu putea fi decât mobilă, ca și ei, iar aceasta a devenit banii. Se poate spune că evreii au supraviețuit, s-au mișcat și au parvenit printre celelalte popoare datorită banilor. În aceste condiții nu poate fi de mirare că ei ca popor, ca rasă și entitate, au fost preocupați continuu de acești bani, de posesia lor, de multiplicarea și manipularea lor. În acest sens se poate spune că ei au fost capitaliști încă din lumea veche, descoperind sau inventând, treptat, legile de bază ale capitalului financiar.

S-a spus, și se spune încă, că evreii au supraviețuit, ca popor, mistic și religios, datorită religiei lor iudaice, respectată cu rigurozitate. Datorită sinagogii și rabinilor care au putut capta și izola acest popor de celelalte credințe și popoare. Datorită lui Iehova, (dumne)zeul tutelar și cu două fețe, una paternă, ademenitoare cu lapte și miere, pentru cei ascultători, alta înspăimântătoare și crudă pentru recalcitranți. Dar religia evreilor, iudaismul, nu este decât o stare de spirit, o stare de a fi prin prostrație și prosternare, cum sunt toate religiile. Se poate spune, cu mai mult temei, iar noi asta spunem, că evreii au supraviețuit datorită banilor. Mai mult decât atât, sinagoga și rabinii înșiși au practicat cultul banilor, cumulând și capitalizând în orice împrejurare, făcând negoț și camătă. Nici o lege religioasă nu a impus vreodată restricții în calea procurării banilor, pe orice căi și prin orice mijloace. Nu credem că exagerăm nici dacă spunem că iudaismul a fost religia banilor, iar evreii, ca popor, produsul acesteia. În fond, Iehova, invizibilul și înspăimântătorul Iehova, are totuși un chip uman vizibil și palpabil: cel al sekelului.

Iată de ce spunem că evreii au fost un popor capitalist istoric. Ei sunt un produs al capitalismului financiar, al capitalului cumulat și reinvestit. Pentru ei capitalismul a fost o orânduire economică, socială și politică, o normă de viață și o religie originară și perenă. Dacă în cazul altor popoare sau cel generalizat al societății omenești putem vorbi despre perioade istorice distincte, succesive, precum epoca primitivă, antichitate și Evul Mediu, acestea nu sunt valabile în cazul poporului lui Israel. Care au fost vestiții capitaliști ai antichității și ai Evului Mediu pentru popoarele din jur sau printre cele care s-au perindat.

Dar vorbim, desigur, despre un popor. Nu suntem absurzi sau odioși să avem imaginea unui popor exclusiv de cămătari și bancheri, ghiftuiți și sufocați de pungi de bani, preocupați să nu-i piardă și să-i înmulțească. Imaginea clasică istorică a poporului evreu este cea a unui popor sărac, umil, oropsit, un popor paria. Este ciuca bătăilor și disprețul celorlalte popoare, care se poartă cu ei nedrept și cu cruzime. Este chiar un popor muncitor, specializat în munci și meserii mărunte și utile, dar care necesită abilitate. Activități practice comunitare de ghettou sau de oraș dar, care, comparativ, sunt asemănătoare cu practica furnicilor din mușuroiul lor: se zbat, sunt strângătoare, unite și se ajută reciproc. E de specificat și faptul că totdeauna poporul de jos și producător al evreilor a fost impozitat de clasa lor religioasă și politică, de rabini și conducători, al căror rol era tocmai de a-i controla strict și amănunțit în viața lor comunitară și religioasă. Totuși acest popor a putut da și educa o elită de evrei bogați, mari negustori și cămătari, dar și o pătură intelectuală valoroasă, extrem de inteligentă. De fapt aceștia sunt cei care, prin calitățile și proprietățile lor, dar și susținuți de baza comunitară, de popor și biserică, s-au impus în fața celorlalte popoare, a neevreilor, la rândul lor susținându-și cu devotament poporul din care proveneau, apărându-i identitatea, credința și legile specifice.

 

Am putea conchide, spunând despre europeni și omul alb în general, că aceștia au început să aibă probleme o dată cu migrarea evreilor din Spania în toată Europa. Este vorba despre problema evreiască, cum o numesc analiștii și istoricii, pe care nu știau cum s-o rezolve. Evreii erau niște indezirabili, pe care europenii nu-i voiau. Dar regii lor, din motive creștine și de corupție, i-au primit și i-au cazat prin orașe, în ghettouri, lăsându-i să se descurce și să trăiască cum pot. Iar între evrei și populația autohtonă majoritară începe un adevărat război invizibil, bazat pe relații de uzură reciprocă, de inamiciție, de neacceptare. Din care, firește, cei expuși sunt evreii. Dar nu populația majoritară, inertă totuși, constituie un pericol pentru minoritatea evreiască, ci guvernanții acesteia, monarhia, regele, curtenii, aristocrația. Aceștia îi exploatează financiar la sânge și cinic, în același timp comportându-se cu ei arogant și disprețuitor. De fapt, problema evreiască nu îi privește pe europeni, care sunt doar niște spectatori, ci pe evrei înșiși, care trebuie s-o rezolve. E o problemă care va trena în Europa după 1492 și va se va rezolva temporar după 1789, deci va dura o perioadă de timp. Dar pe noi ne interesează problema europeană și a omului alb, care doar se intersectează cu problema evreiască. Pentru că, în sine, privită aparte și studiată separat, este o problemă de sine stătătoare.

 

           

NOTE  BIBLIOGRAFICE

 

Francmosoneria, V Herald, 2014

Francmasoneria (Franc – masonnerie) Wikipedia

Josy Eisenberg, O istorie a evreilor, Humanitas, 1993

Menahem Beghin, Revolta, Ed. DAS. Iași

Istoria Francmasoneriei, R. Comănescu, Em. Dobrescu, Ed. Soc. Tempus,  1995, București

Ist. Univ. a pop evreu

Istoria religiilor

Iluminismul   

           

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PARTEA A III

 

 

PROBȘEMELE EUROPEANULUI ȘI ALE OMULUI ALB

 

 

CAPITOUL I

 

Corupția. Denaturarea, degradarea și decăderea monarhiei și nobilimii în Europa prin corupție. Revoluția burgheză, efect al corupției, duce la schimbarea radicală a structurilor sistemului feudal, a moralei și tradițiilor creștine ca și a legilor scrise sau nescrise de la baza acestora.

           

                                   

Banii și regii

Începând din sec. XVII popoarelor europene începe să le fugă pământul de sub picioare. La propriu. Bazele sistemului feudal, clasele sociale și politice, creștinismul, normele morale și valorile materiale, tradițiile și obiceiurile sunt, treptat, afectate de progres și civilizație. Iar la baza progresului și civilizației europene stau banii și războaiele. Noi am pus în corelare surplusul de bani ce pare să inunde Europa la un moment dat cu parvenirea evreilor din Spania, migranți care, pentru a se face dezirabili, au pus la dispoziția regilor europeni mari sume de bani. Aceștia au fost investiți de către respectivii pentru a-și proslăvii ființa și orgoliul dar, mai ales, pentru a-și face armate puternice și bine înarmate. Astfel începe o nouă epocă în istoria Europei, militară și războinică.

Ceea ce am zis că nu cadra cu epocile anterioare din lungul Ev mediu. În care Europa nu fusese agresivă și nu dusese războaie adevărate nici în exterior, nici în interior, spre a se apăra de popoarele migratoare. După dispariția Imperiului roman, începând din sec. IV, Europa a fost la discreția popoarelor migratoare venite fie din Asia, fie din nordul continentului. Biserica creștină, care și ea își începe cariera pornind tot din acest secol IV, pactizează cu aceste popoare botezându-le, în schimb oferindu-le parcele mai mari sau mai mici de pe continent pe care să se așeze. Desigur, aceste parcele conțin vestigiile civilizației antice europene, în care trăiesc popoarele vechi, autohtone, peste care acești migratori se suprapun. Astfel dispare ( se acoperă) vechea civilizație antică a Europei și vechile ei popoare paganos, astfel începe o nouă eră în istoria Europei care a fost denumită de istorici Ev Mediu Creștin.

Europa nu a dus războaie în Evul Mediu iar europenii nu au fost războinici din motive conjuncturale. Astfel popoarele barbare se stabilizaseră, se creștinaseră, iar avântul lor războinic și prădător diluase. Biserica creștină a dus, în general, o politică pacifistă. Politică care nu excludea unele porniri războinice bisericești, pentru reîmpărțirea turmei lui Cristos, dar acestea erau de mică anvergură. Deși a avut două capitale ( Constantinopol și Roma) biserica creștină a fost unită până la 1054, dar și după această dată războaie intercreștine nu au existat decât cele dogmatice. Încă o dată lipsa preocupărilor europenilor pentru război se demonstrează prin slaba reacție de apărare în fața noii religii mahomedane, care îi scoate pe europeni din Asia Mică, dar cucerește și extremitățile Europei, Spania și Tracia. Cele mai mari războaie pe care se zice că le-au purtat europenii în Evul Mediu au fost vestitele cruciade care, din toate punctele de vedere militare, au fost ridicole și penibile.

În fond, popoarele europene nu aveau motive să fie războinici, să ducă războaie. Sistemul economic, social și politic feudal era lax, era flexibil și asigura existența pe baze pașnice, prin muncă și gospodărire. Principala valoare era pământul, din care trăiau cu toții, țărani, clerici și nobili. Desigur societatea era piramidală, iar clasele sociale inegale și suprapuse. Dar religia și morala creștine, ca și legile drepte, atenuau disconfortul unei astfel de societăți. De aceea multă vreme în Evul mediu nu au existat revendicări cu caracter economic, politic și social care să ducă la confruntări serioase. Cu excepția acelor porniri bisericești despre care am pomenit.

Împărțirea Europei în numeroase parcele ( feude) făceau dificile, dacă nu imposibile, pornirile războinice ale castei nobilimii. Care, toate, se refulau în turniruri sportive cavalerești. Regele nu era mai puternic dintre nobili, ci nobilul recunoscut de casta lui. A durat mult, secole și secole, până ce feudele s-au disipat în regate, iar regii s-au distins separat dintre nobili.

În afara unor motive războinice propriu zise, o piedică în cauza războiului o constituiau resursele financiare ele epocii. Care erau extrem de limitate. Mereu am spus că în epoca feudală valorile supreme erau bunurile funciare și imobile, adică tot ce producea pământul și munca omului. Bani erau puțini și circulația lor restrânsă la necesități stricte. Ei rezultau din activități de comerț și impozite, care nu erau prea mari. Activitatea cu bani aproape nu exista, până și cămătăria a fost interzisă o mare perioadă de timp ca fiind imorală. Nici măcar biserica, nici măcar regele nu posedau sume mari de bani. Am vorbit despre pasiunea nobililor pentru turniruri, dar organizarea acestora costa sume mari pentru ei, astfel că se organizau rar și nu de către oricine. Iar dacă un turnir putea fi prea scump, un război era, din punct de vedere financiar, irealizabil. Cu toate că, la acea epocă, încă, armele erau tot cele de pe vremea lui Ahile: sabia, sulița, scutul, arcul și calul.

Uite, așa a fost și a durat epoca fericită și pașnică a Europei în Evul Mediu mai mult de o mie de ani.

Dacă punem banii la originea războiului, iar a războiului la originea progresul și civilizației Europei, europenilor și a omenirii în ansamblu, și corelăm lucrurile, ajungem unde trebuie, anume la surplusul de bani care, la un moment dat, prisosește regilor Europei. Cărora ar trebui să le dăm numele, dar ne-am pierde în amănunte, plus că sunt foarte mulți. Oricum, este vorba despre regii și monarhii care au domnit în regate precum Anglia, Franța, Germania, Spania începând din sec. XVI  și imperii precum Austria și Rusia. Noi susținem că nu poate fi o întâmplare că această resursă de venituri coincide cu intrarea evreilor pe continent, care nu pot veni din Spania decât cu ceva calabalâc, dar cu destui bani, singura lor avuție tradițională. Chiar o parte din acești bani se duc în visteriile regilor. Dar nu acești bani vor conta prea mult, ci noua perspectivă care se deschidea din relația privilegiată care se stabilea între monarhi și cămătarii, deveniți bancheri, evrei. Spunem privilegiată deoarece regii și aristocrații îi preferau pe evrei cămătarilor europeni deoarece aceștia aveau un statut inferior și puteau fi, la nevoie, spoliați. Treptat însă, și datorită cunoștințelor deosebite ale bancherilor evrei în tehnica împrumuturilor și manipulării banilor, aceștia au început să aibă un ascendent asupra debitorilor, inclusiv a monarhilor. Cu excepția banilor investiți în corupția oaselor regale și înalților demnitari, ceilalți bani erau recuperați cu dobânzile aferente. Iată de ce spunem că relația cămătarilor evrei cu monarhia era privilegiată, inclusiv pentru ei, întrucât le aducea beneficii, dar și respect. Pe această bază de interese financiare mulți dintre notabilii evrei s-au impus în societate, iar unii dintre ai au fost înnobilați. Ceea cea dus și la o nouă viziune a guvernanților, a monarhilor înșiși, asupra comunităților evreiești din regatele lor. Treptat nu s-a mai pus problema alungării lor, iar doleanțele lor au început să fie ascultate. Dintre acestea cea mai importantă era emanciparea. Dar emanciparea evreilor era o problemă strictă a lor, iar noi am promis că ne preocupăm de problema europeană. Care a început să apară acum, o dată cu perspectiva deschiderii zorilor progresului și civilizației pe continentul european.

Banii în surplus, excesul de bani, banii ca valoare în sine au modificat caracterul și mentalitatea monarhilor europeni și a alterat rolul și poziția lor în societate. Atribuțiile fundamentale ale monarhiei în conservarea și respectarea legilor vechi pământene, juste și de inspirație divină, precum și simbolul regelui ca ales divin, nobil în deplinul sens al cuvântului, om drept, luptător viteaz, conducător înțelept, de o moralitate ireproșabilă, au început să diminueze. Banii au corupt destul de rapid monarhii și monarhiile, iar o dată cu ei și clasa aristocratică. Având bani mai mulți decât avuseseră până atunci, obținuți cu relativă ușurință, au profitat pentru a-și satisface pofte și orgolii până atunci înfrânate de interdicțiile morale și religioase specifice epocii, de etica nobiliară dar, mai ales, de lipsa resurselor (banilor). Și-au dat drumul, cum se spune, au început să trăiască în lux și desfrâu. Această decădere a monarhiei și nobilimii a devenit relativ repede o problemă și a popoarelor europene care au fost angrenate pe această pantă a decăderii de conducătorii lor. Nu în sensul că au început să ducă aceiași viață frumoasă ca acești, ba chiar dimpotrivă. Pentru a face rost de bani câți mai mulți regii și guvernanții au impus noi taxe și impozite pe supușii lor, îndeosebi pe țărănime. Ceea ce până atunci iarăși nu se întâmplase, potrivit acelorași legi și cutume tradiționale. Exploatarea feudală exista, dar ea era decentă și oarecum naturală, avea un caracter funciar.

O exploatare cu caracter financiar modifica însă radical sistemul feudal de taxe și impozite împământenit și tradițional. Banii au alt circuit decât mărfurile și bunurile obișnuite, ca și altă fluiditate. Ei dispar cu rapiditate, în orice caz mult mai repede decât pot fi adunați. În același timp dependența de bani devine totală din moment ce te raportezi tot timpul la ei. Monarhii, Curtea și aristocrația au devenit dependenți de această sursă de venituri, astfel că banii au devenit principala lor preocupare și activitate. Dat fiind faptul că ei reprezentau, potrivit înseși normelor sistemului feudal, întreaga putere a statului ( executivă, legislativă, administrativă, judecătorească) au impus celorlalte clase sociale taxe și impozite din ce în ce mai mari și au preconizat transformarea valorilor și bunurilor funciare și imobiliare, de asemenea, în bani. Astfel pământul, ca și produsele acestuia, locuințele, gospodăriile, vitele și uneltele nu mai erau evaluate ca valori de sine stătătoare, ci strict în bani. Pentru a avea o valoare anume ele trebuiau vândute. Acest lucru, care și el încălca flagrant normele feudale propriu zise, a devenit posibil tocmai ca urmare a spolierii administrative a populației, a creșterii abuzive a taxelor și impozitelor. În nici un caz acestea nu mai puteau fi plătite în natură, ci numai în bani. Pentru a-și putea plăti impozitele supușii își vindeau pământul, hrana, vitele, locuința. Dacă înainte puteau face rost de bani vânzând ceea ce le prisosea, acum trebuiau să vândă tot ceea ce aveau.

În același timp dependența de bani creează și noi raporturi de ierarhie socială. Dispar vechile titluri și ranguri nobiliare specifice feudale, moștenite de la strămoși prin cine știe ce fapte de ispravă considerate înălțătoare. Nici mărimea, vechimea și valoarea feudelor nu mai impun. În schimb impun banii, ca și capacitatea de a-i procura. Regele, miniștrii și aristocrația nu se mai disting între ei potrivit normelor și cutumelor, ci financiar și contabil. Monarhul nu mai este cel dintâi dintre nobili, ci acel care, prin funcțiile sale, acaparează cei mai mulți banii. La fel aristocrații se deosebesc și ierarhizează între ei în funcție de banii pe care-i posedă. Iar selecția oamenilor se face de către monarh, la Curte și în societate, în același mod și după același criteriu: banii. În felul acesta se poate spune că monarhia, aristocrația și noblețea banilor macină, uzează și distrug monarhia, aristocrația și noblețea originale, de sorginte feudală.

Această nouă dependență radicală și brutală a popoarelor europene de monarhii și aristocrația lor a stârnit, firește, nemulțumiri. Firește că acestea au observat schimbarea la față, de atitudine și de caracter, a stăpânilor lor. Multă vreme, din tradiție și din obișnuință, europenii au trăit cu impresia și ideea bunului de stăpân: bunul rege- nobilul stăpân, viteazul rege- viteazul nobil, dreptul rege – dreptul judecător. Astfel și ei li se supuneau și îi ascultau, îi serveau cu credință și loialitate. Acum însă lucrurile se schimbau fundamental în ceea ce privește stăpânii și stăpânirea. Mai puteau atunci supușii să-i privească cu ochi binevoitori? Iată o problemă europeană apărută din senin, discrepanța și adversitatea dintre popoare și conducătorii lor. Care au acum interese și viziuni diferite cu toate că, paradoxal, motivul este același: banii. Și regii, și țăranii, și stăpânii și supușii au nevoie de bani: din ce în ce mai mulți bani.

 

Putem spune că monarhii și aristocrația au fost cei dintâi adepți și furnizori ai capitalismului, în același timp cei dintâi care au trădat și abandonat regimul feudal european și creștin. Cu toate că acesta le era net favorabil, le asigura privilegiile și puterea absolută. De ce au făcut-o? Firește că din cauza banilor. Din corupție. Din cauze strict omenești: lăcomie, vanitate, prostie etc. Este un foarte vechi proverb care spune că peștele de la cap se împute. Dar cauza cauzelor o constituie banii. Banii, ca valoare supremă, subsumând toate celelalte valori ale societății și omului.

De asemenea putem spune că banii au ajuns stăpânii regilor și nobililor europeni. Căci până la acest moment istoric se considerase că deasupra regilor și împăraților nu mai stă nimeni, cu excepția voinței divine a Celui de Sus. Iată însă că lucrurile s-au schimbat. Deasupra regilor stau banii, la care ei se închină cu zel. Dar acești bani nu pică din cer. Așa că ajungem la chestiunea fundamentală, adică ne întrebăm cine stă în spatele banilor. Iar aici lucrurile din nou se încheagă și se întregesc într-un tot unitar, căci nu e greu să observăm că în spatele banilor stau migranții evreii. Care nu mai sunt chiar migranți căci s-au implantat și au rezistat în Europa și printre europeni deja trei secole mari și late: XVI,XVII și XVIII. Cu chiu, cu vai, ce au pățit ei în ăst răstimp poți afla în orice carte scrisă cu sinceritate de către istorici evrei. Dar au rezistat și, mai mult, au progresat. Atât de mult încât, în forul lor interior, dar și în cele comunitare, ei se consideră europeni, parte a Europei, popor european.

Desigur, istoricii evrei au dreptate, dar ei privesc lucrurile, ca și istoria, în modul lor specific, cu multă modestie. Adică se leagă strict de emanciparea evreilor. Trăind atât de mult în Europa, în condiții dificile și încă fără să li se recunoască dreptul la cetățenie europeană, ei insistă pe recunoașterea acestui drept, de a fi egali cu celelalte popoare ale Europei printre care ședeau. Lucrurile sunt ceva mai complicate, deoarece evreii, în majoritatea și conștiința lor, nu vor să-și piardă identitatea proprie în favoarea celei europene, cu alte cuvinte vor să fie și evrei, și europeni. Altfel lucrurile ar fi stat simplu, prin botez și asimilare poporul lui Israel s-ar fi împământenit și europenizat de la sine, așa cum s-a întâmplat cu alte multe popoare migratoare stabilite în Europa. Dar evreii vor să fie și să rămână evrei europeni.

De ce să se boteze poporul lui Israel, să-și piardă identitatea și religia iudaică? Numai pentru a deveni niște europeni înfeudați într-o religie strictă și legi așișderea? Nu cumva exista și o altă posibilitate de a-și atinge obiectivele, fără a pierde nimic? Ba exista, iar aici renunțăm din nou la istorie și istorici și facem afirmație pe cont propriu. Evreii, înțelepții și cărturarii lor, desigur, au considerat că nu ei trebuie să se schimbe, să renunțe la religia, legile și valorile proprii, ci europenii înșiși trebuie să facă acest lucru. Au constatat acest lucru relativ repede, după invazia lor în Europa și după ce au studiat concret, la fața locului, natura, legile, mentalitățile și administrația, felul de a fi și a trăi al băștinașilor europeni. În mod deosebit atenția și studiul lor s-a concentrat asupra clasei superpuse europene, regii și aristocrație, ca și a clasei orășenilor bogați denumiți burghezi. Asta deoarece, prin forța împrejurărilor, ce aceste categorii sociale au intrat ei în mod direct și nemijlocit în contact: cu regii pentru a-și primi statutul rezidențial, cu orășenii deoarece comunitățile evreiești au locuit exclusiv în orașe.

Ori, ce au constat evreii: 1) labilitatea și corupția regilor și aristocrației europenilor, care puteau fi cumpărați și manipulați cu bani : 2) structurile și legile vechi și rigide ale regimului feudal, bazat pe valori imobile și greu de manipulat pe care ei, ca migratori, nu le aveau: 3) puterea și influența enorme ale banilor precum și a legilor capitalului, care surclasau și anulau legile feudale. Legat de acest ultim punct e de la sine înțeles că legile de bază ale capitalului, încă ordinare și nestatuate ( de fapt legile cămătăriei) erau pur și simplu evreiești, iar evreii erau cei mai buni teoreticieni și practicanți ai acestora. Inclusiv cămătarii și bancherii europeni, care nu lipseau de fel, recunoșteau supremația evreilor în domeniu, se inspirau sau chiar copiau modelul de lucru al acestora. Astfel stând lucrurile, de ce să renunțe evreii la viitorul lor european, la ei înșiși, adoptând sau adaptându-se unor legi și valori stupide și pline de prejudecăți din punctul lor de vedere? În orice caz inferioare valorii absolute a banilor ? Care, inteligent uzitați, puteau duce la anularea și schimbarea acestor legi și valori băștinașe?

Se pare că așa au gândit și acționat evreii în timp, după frecușul dur și implacabil cu societatea și lumea europene. Pentru ca ei să supraviețuiască ca popor, ca religie, ca minoritate, pentru a nu fi asimilați, nu era neapărat nevoie să se schimbe ei. La acest rezultat se putea ajunge și prin schimbarea celorlalți, adică a europenilor, a Europei în ansamblu. S-a pus problema nu ca evreii să devină europeni, rămânând ei înșiși, ci ca europenii să devină evrei sau iudaici prin adaptarea și adoptarea ideilor, valorilor, doctrinelor economice, sociale și politice, legilor și normelor morale și civice umaniste de tradiție și inspirație evreiești și iudaice. Astfel s-a ajuns la ideea emancipării europenilor, adică ideea de bază a iluminismului și iluminaților. Am amintit despre emanciparea evreilor, despre lupta lor justă și progresistă pentru emancipare. Dar care se încadrează corespunzător și în interconectează cu lupta europenilor pentru aceiași emancipare. Paradoxul fiind că popoarele europene doreau să se emancipeze de niște legi, valori, norme și credințe care erau ale lor, prin care se identificau.

Aceasta este originea iluminismului.

Acesta este, din punctul nostru de vedere, efectul migrării și stabilirii evreilor în Europa. Aceștia au capacitatea, mijloacele dar și nevoia imperioasă de a schimba viața și destinul popoarelor europene scoțându-le de pe făgașul lor de dezvoltare și evoluție. Este o părere neconformistă căci, s-a spus și s-a scris, evreii au intrat în Europa și printre europeni ca niște neaveniți, ca niște slugi, niște paria. În realitate însă lucrurile au evoluat altfel: în timp europenii s-au trezit slugile evreilor. E drept însă că această viziune poate fi simplistă, mai ales rezumată astfel. Nu popoarele europene au devenit slugi ale poporului lui Israel, în secolele XVI-XVIII să zicem, când acest popor era încă neavenit și paria. Ci ne referim strict la regii și aristocrația europenilor. Care nici ei nu erau slugi propriu zise ale marilor bancheri și cămătari evrei, ci dependenți de banii furați sau împrumutați de la aceștia, în cantități nerambursabile. Ori, după toate legile, chiar și cele stricte și cinstite feudale, dependența de cămătari ducea la servitute directă și obligatorie. Dacă debitorul nu-și putea achita datoria și nu returna banii și dobânzile aferente la timpul scontat, acesta devenea sluga furnizorului, adesea cu familia sa și cu tot avutul. Deci nu credem că greșim în afirmația noastră că regii Europei au ajuns, la un moment dat, din motive regale de războaie și prostituție, slugile evreilor. Și, conform chiar normelor și legilor feudale drepte și cinstite, au târât după ei, în această servitute, și aristocrația, și popoarele și statele europene.

 

Intelectualii și ideile

După corupția și degradarea monarhiei, regilor și aristocrației sub influența banilor, care conduce la alterarea și compromiterea ierarhiei europene feudale, apoi la alterarea întregului edificiu feudal piramidal, urmează corupția ideologică și degradarea intelectuală a unei categorii foarte importante de oameni, acea așa zisă a gânditorilor și cărturarilor. O elită totuși, care nu prisosește niciodată vreunui popor anume, dar nici nu-i lipește. Mai târziu și în epoca modernă această elită s-a definit a fi intelectuală*. E o poveste întreagă această elită intelectuală din Europa feudală pe care nu avem timp s-o povestim.

De fapt, nu prea exista. Întreaga activitate cărturărească era concentrată în biserica creștină, cu cele două capitale, ortodoxă și catolică. Și nu avea decât un singur sens: acela da a-l sluji și slăvi pe mucenicul Hristos. Care, pentru creștini, era Dumnezeu. Întreaga activitate cărturărească era ultra dogmatică.

Din punct de vedere cantitativ (numeric) intelectual Europa sta bine. Existau mii și chiar sute de mii de cărturari, în sensul de știitori de carte: existau școli, universități, adevărate fabrici de popi, iar mânăstirile și bisericile asigurau din abundență întreaga cantitate de carte, informație, știință și cultură a epocii. Chiar și popoarele europene erau alfabetizate în bună parte, erau doar popoare bisericoase. Astfel că, lucrurile stând astfel, se părea că stau bine, că așa trebuie să fie. Și au trenat astfel, ca draga de lume, din secolul IV, de la Teodosie încoace, până în secolul XVI, când au emigrat evreii în Europa. Emigrație despre care mereu amintirăm și pomenirăm, obligați de subiectul investigației. Aceștia aduseră cu ei nu numai banii ca valoare și surplus care stricară la cap și la cur regii și aristocrații Europei, despre care iar vorbirăm, ci și acea categorie aparte de cărturari și învățați cu care era înzestrat, în mod natural, poporul evreu. Era vorba despre un număr nu prea mare de înțelepți, istorici și gânditori înzestrați, în spatele cărora se alinia în întregime  casta a rabinilor. Această elită evreiască avea o influență și putere deosebită asupra învățătorilor (rabinilor) evrei, iar prin aceștia asupra întregului popor evreu, de pretutindeni. Desigur și intelectualii evrei erau iudei, adică religioși.

Apariția și penetrarea lor în Europa au dus la reluarea războiului originar dintre religia mamă, iudaică, și religia fiică, creștină, dintre iudei și creștini. Dar un război aparte, nu numai religios. Biserica și clerul creștine s-au cutremurat. În sensul că și-au dat seama nu numai de iminența războiului, ci și de faptul că aveau toate șansele să-l piardă. Trebuie să spunem, pentru cei care știu acest lucru, că biserica creștină a reușit să triumfe asupra bisericii iudaice cu foarte mare greutate, cu sabia și numai după alungarea acesteia din Europa. Deci tot prin război. Asta s-a întâmplat pe parcursul primelor patru secole după apariția lui Cristos în rol de Dumnezeu. Era firesc ca revenirea evreilor în Europa să readucă pe continent și starea de incompatibilitate și război dintre cele două religii consubstanțiale, mamă și fiică. Biserica și clerul creștine n-au fost de acord cu această intromisiune evreiască și în bună parte astfel se explică și repulsia, și ostilitatea, și șicanarea evreilor de către popoarele europene creștine. Dar de ce se puteau teme biserica creștină și masa ei importantă de cărturari și savanți creștini de preopinenții ei evrei, cu mult mai puțini și în strictă defensivă?

Nu neapărat, zicem noi, pentru că biserica însăși se uzase fizic, căci creștinismul era și mai este încă o mentalitate și un model viguros și sănătos de viață. Dar exista un procent important de uzură morală, provenit din societate și biserică însăși, din contradicția dintre preceptele dogmatice sacre și impulsurile profane și profanatoare ale slujitorilor bisericii și turmei credincioșilor. Dar, mai ales, un și mai mare procent de uzură intelectuală. De-a lungul secolelor se demonstrase că principiile de bază ale religiei creștine ( Cristos Dumnezeu, învierea din morți, geneza, geocentrismul etc) nu se confirmă și, mai ales, nu se pot confirma niciodată. Apăruse știința vulgară, bazată pe studiul elementelor naturii care, de la sine, elimina sau ridiculiza tezele primare și ordinare teologice. La un moment dat cărturarii creștini ei înșiși, mânați de pasiune, au confruntat sau renegat adevărurile bisericești în favoarea adevărurilor științifice. Între acești intelectuali necredincioși și dogma bisericească nu putea exista dialog și conciliere, deci ei trebuiau eliminați.

În acest context reapariția vechii religii iudaice pe continent a influențat radical discursul și scrierile intelectualilor bazați pe știința lor naturală și elementară. Ei au putut ataca și contesta în mod direct clerul și biserica, în raport și în contradicție cu biserica iudaică, biserica mamă. Desigur, tocmai pe acest raport de filiație, care abjura cristosul și creștinismul. Doctrinele și teologia iudaice sunt mai vechi și mai aproape de adevăr decât cele creștine din punct de vedere al cercetărilor științifice și, în orice caz, nu sunt tabu. Pentru intelectualul creștin renegat a fi iudeu era o fază înainte de a deveni ateu.

Iar acest tip de intelectual a fost iluministul. Iluminatul. Nu poate exista o altă explicație a apariției iluminismului în Europa în afara acestei conjuncturi favorabile. Care poate fi și o întâmplare, atunci s-au aliniat astrele.

Pe de o parte intelectualii iluminiști s-au simțit mai puțini singuri în necredința și fronda lor la adresa lumii creștine, pe care o criticau și contestau. Iudaismul din Europa era, pentru ei, o garanție că ideile și gândirile lor sunt îndreptățite și pertinente. Asta nu înseamnă că iluminiștii erau iudei sau religioși, cu toate că în scrierile lor au privit cu simpatie și au luat apărarea poporului evreu. Chiar se poate spune că a existat o empatie între iluminiști și evrei.

Am putea merge mai departe cu presupunerile? Am putea spune că iluminiștii au susținut cauza evreilor în Europa? Sau chiar au inspirat-o? Și prin ce mijloace? Am putea spune că prin mijlocirea banilor, prin corupție, așa cum au făcut cu regii Europei? Am putea spune, că nu ne doare gura, dar ar fi niște simple supoziții. E greu, e imposibil de demonstrat așa ceva. E imposibil de demonstrat că un intelectual scrie o carte din proprie inspirație sau convingere, sau că l-a impulsionat (plătit) cineva să o facă. Cum imposibil de demonstrat sunt și convingerile oamenilor, mai ales ale intelectualilor, dacă sunt sincere, dacă le aparțin sau, dimpotrivă, sunt cointeresate, de conjunctură și nesincere.

Putem spune, ca o coincidență, că iluminiștii au susținut cu abnegație cauza emancipării evreilor în Europa, e drept în contextul mai larg al susținerii cauzei emancipării tuturor popoarelor europene. Tot ei au atacat și combătut cu același aplomb regimul feudal în Europa, biserica creștină, clerul, statul feudal cu instituțiile sale fundamentale, monarhia și feuda, regii, aristocrația și au cerut demolarea și distrugerea lor. E drept însă că au mers cu ideile lor numai până aici, până la demolare. Mai departe, ce să facă popoarele europene după feudalism, după emancipare, nu i-a dus mintea. E de remarcat că gânditorii iluminiști nu s-au numărat printre adepții capitalismului, printre ideologii și teoreticienii acestuia. Ceea ce presupune că, totuși, ei erau mai retrograzi sau mai puțin inteligenți decât corespondenții lor gânditori evrei care, la acea dată, stăpâneau noțiuni fundamentale de capitalism. Deducem că iluminiștii europeni au contribuit doar la demolarea feudalismului.

 

Intelectualii pot fi considerați, sau desconsiderați, ca fiind o categorie nesemnificativă în feudalism. Dacă ei au contribuit la dispariția feudalismului, contribuția lor a fost, totuși, minoră, a avut un caracter colateral. De exemplu scrierile iluminiștilor au fost citite de nobili și aristocrați, de regi chiar, iar efectul asupra acestora a fost demoralizator. S-au simțit vulnerabili, deconspirați, dezbrăcați de hainele și iluziile lor, nesiguri pe ei înșiși și pe cei din jurul lor, negați, înjurați, urâți. Până atunci nu mai avuseseră niciodată astfel de sentimente, se credeau de neatins și totul li se cuvenea. Iar despre popoarele și supușii lor aveau cele mai bune păreri, credeau că le sunt loiali și devotați, că trăiesc bine și sunt fericiți cu starea lor. Așa se vede lumea de jos, privită de undeva, de la mare înălțime.

Dar aveau dreptate iluminiștii?

Deoarece noi suntem adepții feudalismului, am mărturisit asta, ne vine greu să le dăm dreptate. Din punct de vedere științific nu avem încotro, ei împing hotarele cunoașterii naturii, lumii, universului, dezvăluind materia, mișcarea și interconexiunea lor. Astfel inteligența și intelectul omului fac un salt formidabil întru înțelegerea lumii în care trăiește, și care este profană, nu divină. Astfel ele evadează dintre hotarele mărginite ale dogmelor bisericești și creștine, atât de bine fortificate și păzite timp de secole de intelectualii clerici. Astfel reapare rațiunea ca formă de gândire omenească, cu toate științele pozitive și practice dependente de aceasta, dar și ca formă de manifestare în societate. Din punct de vedere intelectual biserica va suferi un puternic recul, fiind pusă în inferioritate și în defensivă. Cu toate că se va mobiliza să reziste folosindu-și toate resursele și armele din dotare. Considerăm că iluminiștii greșeau, în principal, din două puncte de vedere neștiințifice: 1) Nu criticau și repudiau feudalismul creștin european propriu zis, originar și istoric, conform și compatibil cu natura și caracterul popoarelor europene istorice, ci forma de degradare și decădere a acestuia; 2) Critica și detractarea feudalismului nu reflectau viziunea, ideile și interesele popoarelor europene, care erau creștine, ci viziunea, ideile și interesele evreilor din Europa și bisericii iudaice, care erau anticreștine. Cu alte cuvinte nici ideile, nici cuvintele și nici scrierile iluminiștilor nu erau ale lor, ci inspirate sau împrumutate de la gânditori și cărturari evrei sau iudei. Astfel trebuie să vedem, cel puțin așa privim noi iluminismul intelectual.

Iluminismul însă a creat un precedent intelectual extrem de periculos pentru Europa. Și anume a creat un ascendent al gânditorului evreu asupra celui european, al cărturarului evreu asupra celui european, altfel spus al intelectualului evreu asupra celui european. Inspirându-se din concepte și precepte iudaice, având drept model gânditorul sau cărturarul evreu, la rândul lor iluminiștii au devenit un exemplu pentru generații și generații de scriitori și intelectuali europeni care au urmat. Aceste generații i-au avut ca model și sursă de inspirație pe iluminiști dar, în subsidiar, cei care le-au dat ideile novatoare, progresiste și revoluționare au fost gânditorii și cărturarii evrei.

Până la apariția ilumimismului se poate spune că Europa și-a avut proprii ei intelectuali, gânditori, cărturari și scriitori de conștiință, inspirație și formație creștină. Iluminiștii au renegat și trădat toate aceste idei și precepte creștine și europene în favoarea celor iudaice și evreiești. Iar modelul lor a fost preluat de generațiile următoare de intelectuali europeni. Astfel spiritualitatea și gândirea iudaice evreiești, într-un sens mai larg cultura acestora, a ajuns în avangarda culturii europene.

 

 

 

 

Burghezia și emanciparea.

Dar să-i lăsăm pe iluminiști și pe intelectualii feudalismului care, deși răi și tare-n clanță, n-au fost ei cei care au pus feudalismul creștin pe butuci. Să reținem că cei care au fost subjugați material și moral de jidanii europeni, devenind dependenți de ei sau căzând iremediabil sub influența acestora, au fost regii și așa zișii intelectuali iluminiști. Niște cantități numerice absolut nesemnificative, câteva zeci sau sute de persoane, raportat la populația Europei de peste 200.000.000 de locuitori ( la an 1600). Dar aceste persoane reprezentau vârful absolut al societății și constituiau simbolul și reperul tuturor popoarelor. Subjugarea lor, prin corupție și demoralizare, conducea implicit la subjugarea tuturor popoarelor europene, de asemenea prin corupție și demoralizare. Este exact ceea ce s-a și întâmplat ulterior.

Dacă corupi vârfurile unei societăți omenești și reușești să le aduci în dependență și subordine, atunci întreaga societate va urma același parcurs implacabil, urmându-și liderii suverani. E de menționat că poporul evreu, pe parcursul istoriei sale vechi, în antichitate, a mai avut astfel de practici oneroase în defavoarea unor imperii și regate antice prin care s-a perindat. Sunt bine cunoscute procedeele prin care evreii vicleni au pus în inferioritate și derizoriu imperii precum cel asiro-babilonean, egiptean sau chiar roman. În același fel, atacându-le vârfurile supreme prin corupție și imoralitate. Spre binele sau în interesul lor, dar ducând acele imperii la decădere sau chiar dispariție.

Totuși nici regii, nici iluminiștii n-au fost principala cauză a decăderii și dispariției feudalismului în Europa. Cu toată corupția lor morală și materială ei n-au intrat decisiv și definitiv sub influența ideilor și doctrinelor de sorginte iudaică sau evreiești, făcând din acestea un model propriu de gândire și afirmare. Cu atât mai puțin să accepte legile și normele acestora, exotice și comunitare, în detrimentul celor europene, de mare tradiție și bine împământenite. Dimpotrivă, regii și aristocrația, chiar și iluminiștii, îi priveau pe evrei în spirit popular, cu dispreț, considerându-i niște neaveniți, niște jivine. Ei doar voiau să profite de acești jidovi rătăcitori, unii luându-le banii, iar alții ideile.

Nu același lucru se poate însă spune despre burghezia europeană. Această subclasă socială este cea care a dat cea mai mare importanță ideilor și conceptelor evreiești, în sensul că și le-a însușit pe toate și a făcut din ele propriul său program și ideal de viață.

Noi am dat, se pare, definiția burgheziei, ca fiind locuitorii de la oraș ( burg). E de remarcat că burghezia este, originar, mai puțin feudală, fiind mai puțin legată de valorile fundamentale ale  feudalismului, cum ar fi proprietatea funciară, feudele, nobilimea, țărănimea. Pentru a trăi burghezia desfășoară activități colaterale, în domenii precum negustoria, meșteșugurile, construcții, servicii, cele mai diverse profesii și utilități. Este o pătură socială extrem de pestriță, atât din punct de vedere al preocupărilor cât și al provenienței sale. Nu se poate spune că sub regim feudal burghezia a avut un statut propriu sau a fost recunoscută drept clasă socială de sine stătătoare. Nici din punct de vedere numeric ea nu prevala. Orașele fiind mici și sub formă de fortificații, ele erau dominate de aristocrație și funcționarii statului, de biserică și clerici, de militari care, împreună cu personalul domestic, alcătuiau majoritatea populației. Deci burghezia încăpea în aceste orașe numai cât era utilă acestei populații de bază.

Se spune că statutul orașelor s-a schimbat o dată cu apariția armelor de foc, a tunurilor, care făceau împrejmuirea cu ziduri ca fiind inutilă. Ceea ce pare a fi, din punct de vedere militar, parțial adevărat. Dar noi spunem că o schimbare la fel de importantă s-a produs o dată cu parvenirea și stabilirea în orașele europene a comunităților evreiești. Acestea și-au ales ca loc de rezidență, apoi ca loc stabil de așezare, în principal, marile orașe, în primul rând capitalele. Deși comunitățile evreiești nu erau foarte numeroase, dat fiind perimetrul strict al orașelor, ele au aglomerat spațiul acestora, mai ales în defavoarea orășenilor propriu ziși, cea a „burghezilor”. Ceea ce a dus la o oarecare animozitate dar, pe termen lung, și la o anume comuniune. Devenind parte a orașelor, comunitatea evreiască a devenit instantaneu și parte a burgheziei, iar acest lucru a modificat structural componența socială. Dar nu numai numeric a contribuit emigrația evreiască la creșterea și dezvoltarea burgheziei, ci și prin aportul său general de idei, cunoștințe și practici din toate domeniile de activitate specifice orășenești: lucrative, productive, financiare, sociale, intelectuale și, în special, politice. Se poate spune, în orice caz noi spunem asta, că burghezia a început să facă politică începând cu și datorită emigrației evreiești în orașele și capitalele Europei.

Până la venirea evreilor în Europa, burghezia europeană, în inferioritate, practic nu avea aspirații politice. Ea nu avea decât obiective limitate la activitatea ei specifică, cel mai important lucru fiind o bunăstare particulară materială și financiară. Dacă depășea acest stadiu, dacă se îmbogățea, obiectivul politic al unui burghez, al burgheziei în genere, era de a se înnobila, de a intra în rândurile aristocrației. Iar abia de la acest nivel putea emite și ambiții politice, intrând în anturajul nobilimii sau chiar al regelui, căpătând titluri, ranguri, funcții în stat, privilegii.

Sub influența burgheziei evreiești admigrate viziunea burgheziei europene s-a schimbat. În primul rând a constatat creșterea ei numerică prin adaosul comunităților evreiești care, practic, prin definiție, erau originar burgheze. Ulterior a constatat și creșterea puterii ei economice și financiare, prin cumularea de capital și mărfuri, precum și prin cumularea și aglomerarea de profesii, servicii și utilități specifice acestei caste. Inițial burghezia europeană a văzut în burghezia comunitară a evreilor un concurent periculos și s-a opus comuniunii cu aceasta, privind-o cu ostilitate și cerând expulzarea ei. Dar cum interesul regilor și aristocrației a fost altul, iar vocea burgheziei nesemnificativă, a trebuit să se resemneze și să trăiască în comuniune și concurență cu burghezia evreiască.

N-a trecut însă mult și cele două facțiuni burgheze s-au unificat pe baza intereselor majore comune, care țineau de economie, de afaceri, de bani în principal și mai puțin sau deloc de etnie. Dacă, în mod tradițional, pentru a scăpa de la strâmtoare ( limitele feudelor, orașului , vămile și impozitele) burghezia europeană sălta în sus, în aristocrație, dacă putea, acum nu mai era posibil acest lucru, burghezia europeană umflându-se la propriu și la figurat. A început deci să devină revendicativă, să ceară drepturi și libertăți economice, dar și reprezentative, politice. Cu alte cuvinte a evoluat de la statutul de pătură socială subțire la cel de clasă socială propriu zisă.

Se pune întrebarea: această evoluție a burgheziei europene nu este autohtonă, deci europeană? Deci burghezia evreiască, comunitatea evreiască în general, nu au nici un rol în această evoluție? Așa cum susțin în cărțile lor de istorie majoritatea istoricilor? Putem răspunde la aceste întrebări dacă observăm revendicările burgheziei europene cu caracter specific economic,  dar, mai ales, pe cele cu caracter politic. Dar, mai întâi, putem observa că burghezia europeană nu evoluează în devenirea ei, ci face un salt relativ brusc, adică se revoluționează. Burghezia europeană devine prima clasă socială care se afirmă prin revoluție. Pornind de la acest precedent, ulterior societatea europeană își va estompa sau chiar anula parcursul istoric de evoluție prin acest procedeu revoluționar*.

Trecuseră secole și secole și burghezia orașelor evoluase, pe parcursul acestora, în paralel și comuniune cu celelalte categorii sociale feudale. Fără să observe că regimul feudal era un ștreang legat de gâtul ei, din cauza căruia nu putea trăi sau nu putea face avere. Fără să observe că regii și aristocrația erau dușmanii lor, stăpâni și exploatatori feroce. Fără să conteste nici regimul, nici clasa politică, așa cum, mai făcea, câteodată, clasa țărănească. Și nici măcar biserica creștină, burghezia fiind evlavioasă și prea cuvioasă. Dar iată că, dintr-o dată, burghezia europeană constată toate aceste lucruri, se revoluționează și atacă pe față regimul feudal și vârfurile acestuia, monarhia și biserica. Dar erau acestea idealurile ei? Sau reflectau măcar interesele fundamentale ale burgheziei europene în ansamblu?

Cât privește interesele ele trebuie disociate, și pe această cale trebuie să mergem. Putem vorbi despre burghezie și orășenime ca un tot, dar structura acesteia era difuză și confuză. Ceea ce conta cu adevărat era un nucleu de greutate, foarte bogat și potent, alcătuit din negustori și cămătari (bancheri). De fapt tocmai acest nucleu însemna și reprezenta burghezia propriu zisă. O altă disociere ar putea fi făcută între cămătarii și negustorii europeni și evrei. Interesele acestora din urmă erau puternic afectate de structurile statului feudal ca atare, de regimul politic monarhic și aristocratic. În mod necesar burghezia evreiască a avut cel mai mare interes ca regii să fie compromiși și detractați, iar sistemul feudal să decadă și să dispară. De aceea noi punem în avangarda burgheziei revoluționare burghezia evreiască. Așa cum am procedat și în cazul iluminiștilor și al intelectualilor europeni în genere care au atacat și detractat același regim feudal sub influența cărturarilor evrei sau iudei.

Această ierarhizare în care burghezia autohtonă europeană a ajuns în subordinea sau la remorca burgheziei evreiești corespondente s-a produs în procesul de comuniune și osmoză a burgheziei europene în ansamblul ei, după parvenirea și stabilirea evreilor în Europa. La început a existat o poziție antievreiască inclusiv a burgheziei locale, din cauza aglomerării orașelor și, mai ales, a concurenței evreiești din toate domeniile de activitate specifice burgheze: negustorie, cămătărie, meșteșugărie,  profesii liberale etc. Pe drept cuvânt, deoarece evreii erau cunoscuți și renumiți în aceste domenii. Dar burghezia, ca și populația însăși, neavând nici un rol și nici o putere politică în stat, iar poziția regilor în problema evreiască fiind alta, n-au avut decât să se conformeze și să se adapteze. În principal din această adaptare a rezultat poziția secundară a burgheziei europene. Mai călătorită, mai experimentată și mai inteligentă burghezia evreiască s-a impus de la sine ca un model de succes și de urmat în afaceri, în relațiile cu monarhia și statul, cu populația neevreiască ( denumită goimi), în viziunea de ansamblu a societății. E de menționat că, dat fiind faptul că evreimea fiind răspândită peste tot în Europa și avea un sistem de comunicare și comuniune bine pus la punct, evreii cunoșteau mai bine realitățile europene, prin comparație cu burghezii autohtoni, mărginiți la interese și viziuni locale. Chiar datorită spiritului de concurență, pentru a face față concurenței evreiești, burghezia europeană s-a adaptat și a adoptat metodele și practicile acesteia în afaceri, relații și comportament. Au observat că dacă nu-i imită sau nu-i copiază pe evrei șansele lor de succes și câștigurile sunt mai mici sau inexistente*. Plierea și adaptarea burgheziei europene la cea evreiască a dus la o a doua etapă, cea de comuniune și osmoză a burgheziei orășenești în ansamblu, deci de formare a unei clase burgheze propriu zise, de sine stătătoare.

Meritul fundamental al burgheziei evreiești nu este cel de a fi modelul și liantul burgheziei europene ca atare, ci tocmai de nu-și însuși acest merit. Astfel că, în aparență, burghezia europeană s-a format și a evoluat singură, din interese și aspirații proprii, așa cum susțin istoricii consacrați și se scrie prin manuale de istorie școlare.

Numai că noi ne îndoim de acest lucru.

Chiar și în procesul ei de evoluție, după ce s-a format și revendicat drept clasă socială de sine stătătoare, burghezia europeană s-a aflat tot timpul la remorca celei evreiești și a deservit interesele sale fundamentale comunitare. Desigur, la pachet și în concomitență cu propriile interese  sociale și politice de clasă. Chiar asupra termenului de evoluție trebuie insistat căci el nu se poate aplica în cazul burgheziei, care nu este evolutivă, ci revoluționară. Revoluție* este cu totul un alt termen, quasiinexistent în istorie și societatea omenească până la apariția burgheziei. Burghezia s-a impus prin revoluție, a impus acest termen, iar ulterior întreaga societate omenească nu a mai evoluat, ci a dat curs unor revoluții și a parcurs anumite etape revoluționare. În alternanță cu perioade de război, la rândul lor cauză sau consecință a revoluției.

Conchidem prin a spune că regii, iluminiștii și burghezia au constituit factorii determinanți care au condus la subordonarea și subjugarea popoarelor europene de către evrei, în slujba ideilor , valorilor și intereselor existențiale ale acestora. În același timp în afara sau chiar în pofida intereselor existențiale proprii, a valorilor, a tradițiilor și chiar ale identității autohtone.

 

                                   

                                   

 

 

 

 

 

CAPITOLUL II

 

                    EMANCIPAREA EUROPENILOR ȘI EVOLUȚIA CAPITALISMULUI ÎN EUROPA

 

Evreii și feudalismul: care pe care. Apariția capitalismului în Europa – o tragedie pentru europeni. Antidotul burgheziei și capitalismului.

 

Avem această perioadă lungă de evoluție a societății europene în feudalism, care se închide definitiv prin revoluția burgheză. Totodată se închide definitiv și regimul feudal prin apariția unui nou tip de regim denumit capitalism. O dată cu apariția capitalismului lumea veche dispare și ea pentru totdeauna, cu tot conținutul ei istoric, cu oamenii ei, cu legile ei, moravurile și tradițiile moștenite de la înaintași din vremuri și mai înaintate, din antichitate. Menționăm că toate aceste caracteristici erau sau deveniseră europene, prin botezul, autohtonizarea și europenizarea acelor popoare migratoare care, în feudalism, parveniseră în Europa. Putem spune astfel, iar noi am spus-o apăsat, că feudalismul a fost o orânduire și un sistem integral europene, caracteristic popoarelor acestui continent, dar și omului alb, în quasitotalitatea sa el însuși european. Mai putem spune că, după părerea noastră, feudalismul a fost cel mai propice și cel mai indicat model de organizare și dezvoltare european, pliat pe natura, interesele și voința popoarelor europene. Deși din punct de vedere identitar și lingvistic, ca și al tradițiilor moștenite, aceste popoare erau diverse și diferite, prin istorie și religie, prin interconexiuni și apropieri naturale, prin substraturi comune de civilizație, dar și prin conștiința apartenenței la aceiași rasă omenească, Europa și europenii formau un tot.

Nu credem că exagerăm spunând că feudalismul a fost pentru europeni o epocă de vârf, iar europenii, la rândul lor, au corespuns pe deplin acestei epoci, fiind cea mai favorabilă perioadă din existența lor. Conchidem prin a spune că feudalismul a fost european.

O dată cu apariția capitalismului viața popoarelor europene a început să se schimbe. În sensul că a fost scoasă de pe vechile făgașe, credințe, legi și norme, datini și obiceiuri, munci și zile. O dată cu apariția capitalismului felul de a trăi, a fi și a gândi, a munci și a se gospodări al europenilor s-a schimbat și el. De asemenea s-au schimbat oamenii și relațiile dintre ei din piramida socială feudală europeană. Devenită piramidă socială capitalistă aceste relații ierarhice s-au deteriorat, au devenit ostile și chiar antagonice. Acest lucru se poate explica prin faptul că piramida socială capitalistă și relațiile ierarhice nu mai erau, de fapt, europene. Una peste alta, spunem noi, europeanul și omul alb în genere, au început să aibă probleme.

De aici datează sau se pot data, istoricește vorbind, problemele europenilor. De la apariția capitalismului în Europa. Ceea ce, firește, istoricii au refuzat și refuză să vadă.

Capitalismul nu este de factură europeană și nu a fost „inventat” de europeni. European și inventat de băștinașii europeni a fost dragul, drăguțul de sistem feudal. Capitalismul a căzut ca o pacoste pe capul și pe viața europenilor, schimbându-le la modul radical, natura, viața și destinul. S-a zis cu viața lor seculară domestică liniștită, pașnică, stabilă și total predictibilă. S-a zis cu drepturile și libertățile lor imprescriptibile strămoșești, cu vechile legi scrise și nescrise pământene. Ci s-au pomenit, mai abrupt sau mai lent, mai mult sau mai puțin subtil, înjugați și exploatați așa cum nu mai fuseseră niciodată până atunci. S-au pomenit cu legi noi care contraziceau total sau anulau vechile legi autohtone. Într-un cuvânt, s-au pomenit într-o lume ostilă, care nu mai era a lor, dar erau obligați să se adapteze.

Valoarea supremă a noii lumi în formare în Europa, lumea capitalistă, era banul. Pornind de aici putem ajunge repede la un răspuns dacă ne întrebăm despre originea capitalismului în Europa, despre cei ce l-au adus și implementat pe continent. Fără nici o îndoială că acest lucru s-a întâmplat o dată cu migrația și stabilirea evreilor în Europa, după izgonirea lor din Spania, și are legătură directă cu acest exod. Este un act istoric ușor de demonstrat și se poate constata de către oricine cunoaște sau citește istoria intersectată a poporului evreu cu popoarele europene începând din secolul XVI.

Poporul lui Israel nu a fost niciodată un popor feudal, nu are inclus acest period istoric în trecutul și existența sa. Feudalismul, ca orânduire socială, are anumite caracteristici specifice, dintre care am amintit feuda, biserica, monarhia, nobilimea, cetatea, iar ca valoare supremă proprietatea funciară. De altfel feudalismul emană în esență tocmai din această legătură intrinsecă dintre popoarele europene și pământul pe care și din care trăiesc. Dar mai sunt și alte popoare nomade care, în peregrinările lor, nu au avut timpul și spațiul istoric denumite feudalism. Este cazul țiganilor, dar și al acelor popoare migratoare care, fie s-au integrat feudalismului european prin asimilare, fie au dispărut înaintea sau ca urmare a acestui proces. Evreii sunt și ei un popor migrator în Europa feudală, prin urmare și ei trebuiau să dispară în același mod, prin asimilare. De ce nu s-a întâmplat acest lucru noi am mai spus, dar discuțiile pe acest subiect sunt interminabile.

Istoricii evrei povestesc totuși că evreii au avut o perioadă de feudalism istoric, anume sec XVI-XVIII, când, într-adevăr, erau gata să dea francul popii. Adică să dispară prin botez și asimilare cum, imperios, cereau popoarele și biserica de rit creștin. S-au salvat de la acest destin prin coruperea capetelor încoronate, cu ajutorul banilor, dar și prin coruperea „minților luminate” – iluminiștilor - cu ajutorul ideilor. Dar noi putem contrazice istoricii evrei cu privire la așa zisul lor feudalism, care poate fi denumit exact invers: adică anti feudalism. Nimic nu au urât evreii și au considerat mai periculos pentru viața și destinul lor decât epoca feudală europeană. Încă de la începuturi, din primele decenii ale exodului, înțelepții evrei, notabili, cărturari, rabini au înțeles că regimul feudal este cel mai mare dușman al lor, care le periclitează existența. De aceea el trebuie tratat în consecință, adică distrus. Astfel se explică atitudinea, poziția ferme antifeudale ale evreimii, implicarea acesteia în combaterea regimului, statului, instituțiilor, legilor, drepturilor, obligațiilor feudale.

Dar natura antifeudală a evreului și evreimii nu implică, neapărat, natura lor capitalistă. Ceea ce fac istoricii evrei și toți cei preocupați să răspundă la întrebarea: cine și ce e evreul. La care s-ar putea răspunde printr-o altă întrebare: dar dacă nu sunt capitaliști, atunci ce sunt? Știm și răspunsul la această întrebare, pe care l-au dat tot istoricii evrei: evrei sunt oameni. De acord, doar oameni suntem toți. Iar capitalismul, ca și alte sisteme economice și social-politice, a fost inventat și implementat de oameni. Nu de extratereștrii, nu de delfini sau maimuțe.

Din două motive fundamentale punem evreii la originea capitalismului. Primul : ei dețineau banii, dar și marea experiență și cunoștință a legilor prin care aceștia putea fi manipulați și valorificați. Doi: aveau un interes vital în distrugerea regimului feudal. Am mai spus și repetăm: regimul feudal amenința cu distrugerea și dispariția poporul lui Israel. Cât privește detractarea, renegarea și demolarea acestui regim autohton, creștin și european, ideile și doctrinele de acest fel nu puteau veni, și nu au venit din partea creștinilor și europenilor. Din partea monarhiei, aristocrației, clerului bisericesc sau țărănimii, marea masă a populației. Ci din partea unor minorități, cum au fost cei câțiva iluminiști, iar mai târziu minuscula burghezie europeană, după ce a fost captată și remorcată de burghezia și comunitatea evreiască.

Cât privește noua lume și societate care urmau să apară după dispariția celor feudale, aceasta nu se putea fundamenta decât pe idei, legi, valori, perspective de asemenea antifeudale. Dar și anticreștine, iar pornind de aici putem întrevede originea acestora. Creștinismul a fost contestat vehement de lumea veche, paganos, a antichității, de religia mamă, iudaică și de religia soră, mahomedană. În nici un caz feudalismul nu se putea întoarce la antichitate, după o evoluție proprie de un mileniu și jumătate, iar probabilitatea ca să devină islamism – de altfel tot feudalism – era și mai mică. Deci rămâne iudaismul ca unică perspectivă de transformare și schimbare a feudalismului european. Deci capitalismul. Denumit astfel datorită valorii supreme, absolute, a banului și avuției acestuia, ca și a bunurilor cumulate datorate acestei avuții.

 

Dacă vorbim despre problemele europenilor, ele vor fi generate de acest nou tip de societate apărută în Europa, dar de natură și concepție ne europene. Care nu vor avea la bază nici concepția, nici evoluția, nici legile, nici tradiția seculare ale popoarelor europene. Și care nu vor urmări stabilitatea, ordinea și conservarea acestora, deci interesul și binele lor. Niște popoare pentru care feudalismul era o stare naturală de fapt și de drept și urma o evoluție de sine stătătoare, pe baza unor progrese în special de ordin tehnologic. Dimpotrivă, capitalismul va teoretiza și urmări smulgerea abruptă și imediată a acestor popoare de pe făgașul lor tradițional de existență și blocarea oricărei forme de evoluție a lor prin revoluție. Nu poate fi o problemă faptul acestei schimbări totale, abrupte și brutale? Schimbarea destinului unui singur om poate fi o mare problemă în viața acestuia. Dar în cazul destinului a tuturor popoarelor europene? Pe care capitalismul le-a bulversat, transformat, schimbat până la denaturare? Noi spunem că apariția intempestivă a capitalismului în Europa a fost o tragedie pentru europeni și pentru rasa omului alb în general.

Avem două argumente pentru a ne susține afirmația. Primul fiind acela că (,) capitalismul nu le aparținea, nu era de factură (inspirație, evoluție) europeană. Deci le-a fost impus. Al doilea reieșind din această deducție, fiind impunitiv, capitalismul a dus la pierderea tuturor drepturilor și libertăților anterioare, a suveranității originare, în favoarea celor care l-au impus. Trăgând o linie și făcând o socoteală simplă, ajungem la subjugarea popoarelor europene de către evrei. Dacă facem – iar noi facem – echivalența dintre capitalism și evrei.

Dar lucrurile nu stau atât de simplu. Nici un istoric, nici un savant, nici un scriitor, chiar de bună credință fiind, nu pot demonstra așa ceva. Și pe bună dreptate, pentru că nu există argumente. Cei de etnie evreiască nu își asumă capitalismul, din modestie specifică, dar și potrivit unei legi nescrise care le interzice să iese în evidență. Mai mult decât atât, toți istoricii, savanții și înțelepții europeni, de toate națiile, își asumă ei originea europeană a capitalismului, se bat cu pumnul în piept și se mândresc cu această orânduire care le-a adus progresul și civilizația la îndemână pe continent. Pe care, mai apoi, cu râvnă, dar, mai ales cu forța, n-au pregetat să le împrăștie și să le împărtășească tuturor popoarelor, întregii omeniri, pe toate continentele.

Așa pare că stau lucrurile, dacă iei de bune afirmațiile istoricilor. Ca să nu mai vorbim de alte categorii de intelectuali și politicieni. Capitalismul este atribuit iluminiștilor și minorității burgheziei, care sunt de sorginte europeană. Iar faptul că iluminiștii și burghezia au la bază ideologii, inspirații, instigări și stimulente logistice și materiale iudaice sau evreiești sunt imposibil de demonstrat. Așa că trebuie să luăm lucrurile ca atare. Ceea ce nu ne împiedică însă să le aprofundăm.

Dacă iluminiștii și burghezia, ca și organizațiile lor revoluționare sunt europene, în schimb capitalismul din capul lor și capitalul din buzunare nu poate fi decât preponderent evreiesc. Pe această bază se face și fuziunea originară și originală de interese și oportunități dintre cele două comunități, care vor duce la revoluția antifeudală a burgheziei. Care va impune o noua orânduire  socială, capitalismul, având drept model societatea comunitară burgheză evreiască iar ca valoare supremă capitalul, avuția și supremația banilor. Am făcut deja afirmația că atât intelectualitatea europeană, excedată de iluminiști, cât și burghezia băștinașă, excedată de burghezia evreiască, de calitate inferioară și fără resurse de intelect și capital proprii, au intrat în subordinea și chiar în solda mentorilor lor și au ajuns, firește, dominați și conduși de aceștia.

Iată cum au stat lucrurile în Europa și cu europenii începând cu secolul al XVII, cel dintâi în care se produce o revoluție burgheză antifeudală ( Anglia, 1642). Ierarhia și piramida sociale autohtone, tradiționale, creștine, de drept feudal sunt puternic atacate, denigrate și contestate, în scopul demolării și schimbării lor cu a altă ierarhie și piramidă sociale. Această nouă ierarhie și piramidă va înlocui monarhia și aristocrația de tip vechi, feudal, cu monarhi și aristocrați proveniți din burghezia înnobilată sau ignobilă, în orice caz însă deservind interesele, valorile și normele burgheziei în genere. Legile statului se schimbă în așa fel încât ele deservesc și favorizează în principal burghezia, astfel încât aceasta aspiră să devină cel mai important factor de decizie și acțiune din stat. Este însă o ficțiune istorică să se creadă și să se spună că această burghezie, precum și legile pe care se susține, îi aparțin. Ele aparțin, de fapt și de drept, și în totalitate, teoreticienilor și susținătorilor emancipării poporului evreu. Această emancipare nu se putea face și nu s-a făcut decât la pachet cu emanciparea burgheziei europene însăși. În interesul ei, dar nu la inițiativa și sub conducerea ei. În prin planul luptei pentru emanciparea burgheziei europene și partea cea mai activă și mai dotată a acesteia a fost burghezia evreiască. Pe când burghezia europeană a fost numai un tampon, o masă de manevră necesară și utilă în confruntarea cu statul și instituțiile feudale, o armătură de combatanți. Prin statutul său de emigranți, nesigură pe sine, privită cu neîncredere de autorități, cu ostilitate de popor, burghezia evreiască nu se putea afirma în rolul principal de eliberator al clasei politice din care făcea parte. De aceea a lăsat tot timpul să se creadă că acest rol a aparținut burgheziei europene. În realitate însă lucrurile au stat invers. Același lucru se poate spune, iar noi l-am spus, în cazul intelectualității evreiești în avangarda celei europene, iar mai târziu al presei și ziariștilor.

Deci iată cum vor sta lucrurile în Europa începând cu prima revoluție burgheză pe care am datat-o mai sus: va exista o nouă ierarhie socială burgheză și capitalistă. Aceasta nu va fi nici mai bună, nici mai cinstită, nici mai dreaptă decât cea feudală și nici măcar mai îndreptățită. Dimpotrivă. Vârful piramidei, regele, aristocrația și guvernele emanate de burghezie vor fi macerate de corupție, abuz și desfrâu, astfel că vor dispare pentru totdeauna ca etalon al regalității și nobleței aristocratice. Iar pentru clasele de la baza piramidei, în special marea clasă a țărănimii, va urma dezastrul. Va fi ruptă din rădăcini, alungată de pe pământurile ei, comasată la oraș și transformată în plebe proletară. Dar la fel vor suferi și alte categorii sociale de substrat, destabilizate și reformate de noua orânduire, supuse unei exploatări din ce în ce mai crunte, așa cum nu mai existase în nici un tip de societate anterioară. Toate clasele muncitoare și producătoare au fost pusă să (se) facă bani, iar fără bani nu s-a mai putut, practic, trăi. Banii au ajuns nu numai valoarea fundamentală a societății omenești (europene), dar și grija ei permanentă și obsesivă. Pe întreaga ei scară ierarhică, de la regele cetățean la ultimul cerșetor și el dependent mai mult de un bănuț aruncat decât de-o coajă de pâine.

Europenii au început să se sufoce repede sub această piramidă capitalistă, care nu era a lor. Cu toate că în vârful ei ședeau, aparent, figuri ilustre cunoscute, regi și aristocrați de arhondologie. Numai că acești erau aparențe, masca unor nobili corupți și decăzuți sau a unor burghezi înnobilați contra cost. Toți „acești” cocoțați în vârful piramidei sociale erau dependenți de evrei și resursele lor de capital și viziune politică precum este dependent pământul de soare: fără el nu primește nici căldură, nici lumină. Pentru europeni această piramidă falsă, surclasată la vârfurile ei, a fost de la bun început o mare problemă existențială. Ei erau dependenți și subjugați de ierarhia lor superioară, firește, așa cum impunea legea veche și tradițiile îndătinate. Ierarhie care trebuia să le asigure și să le garanteze munca, ordinea, stabilitatea, condițiile desfășurării vieții de zi cu zi. Astfel fuseseră relațiile inter piramidale feudale, interdependente și bine conjugate între ele. Pe când acum, în noua piramidă capitalistă, vârfurile acesteia nu se mai conjugau cu poporul, căci nu mai depindeau de el. Ele erau interdependente și bine conjugate cu capitalul evreiesc și se aflau în slujba acestuia. Poporul de la baza piramidei va avea alt rol de acum înainte, mult simplificat, el trebuia să asigure cu bani ierarhia lor subjugată și dependentă de capital. Această dublă apăsare și exploatare capitalistă va avea destul de repede consecințe nefaste asupra tuturor popoarelor din Europa.

Destul de repede aceste popoare vor deveni conștiente de noua lor stare de fapt și vor reacționa blamându-și și renegându-și conducătorii, regii și aristocrația. Într-un mod care nu se mai întâmplase în feudalism. Dar nu erau acestea idei iluministe? Nu erau acestea proteste antifeudale? Cel puțin așa zic istoricii de profesie, clasici sau mai puțin clasici. Dar noi replicăm și spunem că revoltele europene propriu zise au apărut mult după iluminism, și nu au avut ca reper nici vechea monarhie, nici feudalismul însuși. Să nu facem care cumva să confundăm lupta burgheziei pentru emancipare și distrugerea sistemului feudal, cu lupta și rezistența popoarelor din Europa împotriva monarhilor și nobililor corupți proveniți chiar din burghezie sau reprezentanți ai ei. Ceea ce fac istoricii pe care i-am pomenit mai sus. Ei susțin că burghezia revoluționară a devenit chiar fanionul popoarelor europene, pe care le-a mobilizat și susținut în lupta lor pentru emancipare, pentru obținerea de drepturi și libertăți fundamentale cetățenești, împotriva tiranilor feudali. Am putea răspunde cel mai scurt pe turcește: sictir!

Burghezia europeană a luptat pentru emanciparea ei, nimic mai mult. Iar dintre popoarele europene singurul vizat ca fiind demn de aceiași emancipare a fost poporul evreu. În ceea ce privește popoarele autohtone europene, creștine, tradiționaliste, refractare la orice schimbări, anti evreiești, burghezia a văzut în acestea un dușman implacabil și l-a tratat în consecință. Practic această burghezie a pus pe același plan demolarea sistemului feudal cu demolarea popoarelor autohtone, pe care le considera feudale, și nu se înșela. Astfel că se înșală acei istorici care pun popoarele europene în solda burgheziei proprii sau improprii. Aceste popoare n-au fost revoluționare, ci au fost distruse de revoluție. În urma revoluției burgheze din Europa au rezultat populații și națiuni, care erau altceva și altfel decât popoarele europene istorice feudale.

De această situație, că burghezia europeană nu le aparține, că nu le era favorabilă și nici nu le slujea interesele, popoarele europene au devenit relativ repede conștiente și revoltate. Cum, de asemenea, au conștientizat și mai repede că vârfurile societății, regii și aristocrații, au decăzut din drepturile și starea lor nobiliare, feudale, s-au corupt și au devenit imorali și decăzuți. Cum, de asemenea, au conștientizat faptul că atât burghezia, cât și monarhiile, au intrat în slujba sau influența capitalului evreiesc, dar care nu poate fi disociat de deținătorii acestuia evrei sau iudei. De aici și reacția acestora anti evreiască, din ce în ce mai puternică în straturile populare, pe măsură ce influența și puterile reale ale evreilor asupra vârfurilor ierarhiei sociale au crescut. S-a remarcat și s-a știut de la bun început în Europa că sistemul capitalist este evreiesc, adus și impus de evrei, iar beneficiile și binefacerile acestuia nu puteau fi decât în favoarea lor. Beneficiile și binefacerile capitalului asupra aristocrației și burgheziei europene nu puteau rezulta decât în măsura în care aceștia intrau în slujba finanțiștilor, dar și ideologilor evrei, prin mijlocirea banilor dar și prin furnizarea de idei financiare, economice și politice tipice capitaliste. De care, la început, societatea europeană ducea mare lipsă. Toate aceste idei de bază, originare capitaliste, nu puteau veni decât dinspre burghezia evreiască. Cât despre beneficiile și binefacerile asupra popoarelor europene, ca masă a populației, am amintit mai sus, acestea nu existau. Dimpotrivă, se preconiza dezrădăcinarea, alungarea, disiparea și, în final, dispariția lor concomitent cu a feudalismului.

Iată de ce popoarele europene nu s-au implicat în lupta prerevoluționară a burgheziei din perioada ( lungă, secolele XVI-XVIII) care a pregătit marea revoluție din Paris de la 1789. Care a devenit prototipul și simbolul revoluției burgheze democrate din Europa*. Nici la desfășurarea acestei revoluții poporul francez propriu zis nu s-a implicat sau a participat*. În general popoarele din Europa nu au fost revoluționare și nu au participat la nici un fel de revoluție sub egida burgheziei până la 1848 când, prin revoluția din acel an, popoarelor europene li s-a hotărât dispariția prin comasarea și dizolvarea lor în națiuni burgheze. Este aberant sau cinic să spui că revoluția burgheză de la 1789, apoi toate celelalte care au urmat, au fost „populare”, au avut aportul popoarelor. Sau și mai cinic să spui că burghezia a deservit, prin revoluție, interesul acestor popoare. Ea și-a urmărit exclusiv propriile interese și s-a autoservit copios.

Problemele europenilor, care pot fi observate și enumerate o dată cu dispariția feudalismului, prin desăvârșirea revoluțiilor burgheze și democrate, rezultă toate din acest nou sistem economic, politic și social, care le afectează, apoi le distruge temeliile istorice. Dacă capitalismul este pentru burghezie o sursă generatoare de viață, de înavuțire, de prosperitate și viitor de aur, pentru popoare este declinul și, în curând, sfârșitul istoric. Dispar, pentru a deveni națiuni, națiuni burgheze. Dezrădăcinate, rămase fără pământul de sub picioare, alungate de pe arealele lor tradiționale, ele se vor comasa la orașe, devenind partea productivă și muncitoare a acestora, plebea proletară. Vor sluji contra cost burghezia și capitalismul sub egida legilor și controlul statului capitalist. În acest nou prototip de societate și stat popoarele europene vor deveni substratul național, altfel spus drojdia națiunii. Perspectivele lor de viață sunt afectate și îngrădite încă din start.

Dacă am spus că popoarele europene nu au fost revoluționare – cum nu sunt nici astăzi – asta nu înseamnă că nu sunt docile și disciplinate, supuse autorităților și statului. Sau că nu le plac banii și sunt imune la corupția acestora. În scurt timp europenii, oamenii albi în genere, după victoria revoluției burgheze, au devenit soldații și eroii capitalismului, contribuind substanțial la distribuția și implementarea acestui sistem în întreaga lume. Europa a devenit campioana capitalismului, liderul incontestabil al acestui sistem economic, politic, social și ideologic care… nu e european! Statele europene au devenit și ele, fiecare în parte și toate, împreună, ambasadoare ale capitalismului pe celelalte continente, instaurând o epocă de sclavagism și jaf cum nu mai existase niciodată în istoria anterioară a omenirii. Practic, Europa și europenii, și-au asumat capitalismul ca fiind un concept propriu, originar european, produs în beneficiul și spre bunăstarea întregii  omeniri. Capitalismul burghez, o orânduire net superioară feudalismului aristocratic. O idee pe care noi am respins-o, deoarece am considerat că nu corespunde adevărului istoric.

Capitalismul originar aparține poporului evreu sau, mai bine zis, burgheziei evreiești din Europa. Unul dintre motivele de bază care ne fac să susținem această părere e simplu, se face prin negație: nimeni altcineva nu putea concepe sau face acest lucru. Burghezia europeană era slabă, nefondată și nereprezentativă, ea însăși feudală în spirit și atitudine; intelectualitatea europeană era dogmatică, creștină și, dacă nu nobilă, nici ignobilă. Banii și capitalul (re)investit nu constituiau nici pe departe valorile de bază ale societății europene. A fost nevoie de parvenirea pe continent și de o asiduă muncă de racolare și corupție a burgheziei și intelectualității băștinașe pentru ca banii și ideile capitaliste evreiești să iese la lumină și, mai apoi, treptat, să se impună. De așa manieră încât să sfârșească prin a le considera ale lor proprii! Dar ne putem întreba: ar fi fost ele acceptate vreodată în Europa dacă paternitatea lor reală ar fi fost cunoscută și recunoscută?

Da, aceasta este una dintre problemele fundamentale ale europenilor. Docili și loiali conducătorilor lor ei nu mai au, practic, conducători proprii de la sfârșitul epocii feudale. De când monarhia și nobilii decad din autarhia lor, apoi își pierd puterea și atribuțiile în favoarea burgheziei, sfârșind prin a deveni ei înșiși „cetățeni burghezi”. Dar atât regii, aristocrații, cât și burghezia, aflați în vârful piramidei noii orânduiri sociale constituite, capitaliste, au deasupra lor și mai presus de ei pe adevărații posesori și logicieni ai capitalului, inventatorii capitalismului: înțelepții, bancherii și liderii burghezi evrei. Nu mai vorbim despre intelectualitatea europeană, de identitate creștină care, în timp, a dispărut în subordinea intelectualilor evrei devenind, practic, purtătoarea de cuvânt, idei, doctrine și concepte ale acestora. Ca să nu mai amintim deloc despre presă, care este o întreprindere aproape exclusiv evreiască, de la începuturi și până în zilele noastre.

Sunt probleme complexe, recunoaștem. Capitalismul a fost – și este – o orânduire imposibilă. Ca și democrația care nu este, totuși, o invenție a capitalismului. (Capitalismul maculează democrația). Ceea ce face imposibil acest sistem este modul său de a funcționa și a se reprezenta. El funcționează exclusiv prin mijlocirea banilor, la care au acces inclusiv mulțimile ( popoarele, națiunile, oricine) dar al căror sistem de producere, cumulare și manipulare rămâne secret sau inaccesibil nu numai mulțimilor, dar și liderilor și conducătorilor acestora. (Secretul zeilor). În ceea ce privește reprezentarea, aparent aceasta se face prin burghezia națională, prin monarhii și aristocrații cetățeni, prin intelectuali proprii, printr-o clasă politică băștinașă, prin acea invenție de selecție și alegere democratică a politicienilor, într-un cuvânt prin democrație. Numai că deasupra tuturor și a sistemului însuși stau cei care i-au inventat, adică liderii evrei. Aceștia nu sunt însă liderii popoarelor, ai omenirii, ai mulțimilor, recunoscuți și aclamați ca atare. Sunt doar liderii liderilor acestora.

Capitalismul este, a fost de la bun început, un regim dur, agresiv, violent, sanguinar. În care forța primează. Puterea dictează legea în primul rând și cu orice prilej, iar în primatul puterii dictează puterea banului. În acest context, dincolo de faptul că Europa și europenii, rasa albă în genere, au devenit spaima capitalistă a întregii omeniri, sclavizând și jefuind celelalte continente, nici între ei nu s-au cruțat, lovindu-se cu ură și jefuindu-se reciproc de teritorii, populație, bunuri. Făcând ca războirile și jafurile din epoca feudală să pară niște mici jucării regale și amintiri duioase. Practic începând de la 1789 Europa a fost devastată continuu de revoluții și războaie, care au succedat unele din altele, cu consecințe din ce în ce mai grave. Nimeni și nimic nu s-a putut opune acestui dezastru permanent. Una dintre explicații este aceea că, revoltați de clasa lor politică, de conducătorii lor, de regi și potentați, popoarele europene i-au renegat, i-au schimbat, adesea le-au luat chiar viața. Dar revolta lor a mers numai până la acest nivel, al liderilor proprii. Mai sus e aceștia n-au putut trece. Motivul fiind că liderii liderilor excedează popoarele, iar numele lor este practic necunoscut, deoarece nu fac politică.

Este de constatat această stare de beligeranță, de război continuu a Europei și europenilor în noua eră a capitalismului. Care, repetăm, ridiculizează răscoalele și războaiele religioase feudale. Cine agită, cine scormonește, cine răspândește sămânța și vrajba urii în societate, între popoare? Se poate constata retroactiv istoric. Sunt iluminiștii, este burghezia, sunt revoluționarii… Dar cine stă în spatele lor? Ce urmăresc? Acești revoluționari sunt oameni fără Dumnezeu, fără căpătâi și, în cvasitotalitatea lor, oameni fără profesie. De aceea au și făcut din revoluție o profesie. Tocmai acești revoluționari au ajuns să hotărască destinul popoarelor europene, iar prin revoluție au ajuns conducătorii acestor popoare. Am vorbit despre Masonerie, organizație ocultă, adevărată puierniță de revoluționari, oameni politici, conducători de state și guverne.

Revoluția și războiul sunt politici organizate. Ele aduc profituri mari și imediate deținătorilor de capital, dar și perspectiva luminoasă a reinvestirii și creșterii acestuia. Nimic nu este mai profitabil și mai de bun augur decât o economie de război în creștere și expansiune. Care va duce la creșterea și dezvoltarea tuturor ramurilor economice, a burgheziei, a statului și națiunii burgheze. Astfel războiul va deveni principala sursă de progres și civilizație a Europei și omenirii. Succesul capitalismului în Europa și al Europei capitaliste în lume se datorează tocmai înfăptuirii unei economii de război, axată pe industria de armament, în toate statele europene. Act care explică și stare de beligeranță și agresiunea reciprocă. Fiind vorba despre obișnuita stare de concurență și competiție dintre economii similare. Concurență și competiții acerbe și eliminatorii tipice capitaliste.

Europenii și Europa, rasa albă în genera, au intrat în acest iad al capitalismului urmându-și burghezia revoluționară. La rândul ei aceasta urmărindu-și propriile interese de afaceri și emancipare față de rege și statul feudal. Nu ne îndoim, și am spus apăsat asta, că mentorul, dar și liderul burgheziei europene, a fost burghezia iudaică și evreiască, mai evoluată și cu idei propice despre o societate și lume burgheze în devenire. La rândul ei această burghezie își urmărea propriile interese, în primul rând financiare, dar și de emancipare proprie, la pachet cu a întregii minorității evreiești din Europa.

Pentru a-și atinge obiectivele burghezia evreiască a asmuțit burghezia europeană, dar și intelectualii europeni, împotriva regelui, aristocrației, statului feudal în genere, dar și a bisericii creștine. La rândul ei burghezia europeană, pentru a-și atinge scopurile, și-a asimilat straturi sociale inferioare, asmuțindu-le asupra acelorași dușmani. Ulterior, după atingerea obiectivelor revoluției, societatea nu s-a mai așezat niciodată pe legi și norme stabile de viață și comuniune. Ci acestea s-au tot reașezat, astfel că revoluția a rămas o stare de fapt perpetuă. Numai din când în când această a fost întreruptă de o stare de război.

N-avem decât să relevăm această situație, să enumerăm revoluțiile și războaiele europene și consecințele lor – lucru ușor de făcut și la îndemână – pentru a scoate în relief problema europenilor. Ajunși masă de manevră și carne de tun pentru liderii lor politici, pentru revoluționari, pentru burghezie, pentru capitalism, pentru progresul și civilizația omenirii. Pentru acele idealuri burgheze democrate care s-au denumit libertate, egalitate, fraternitate parcă în batjocură, pentru că, în realitate, europenii și-au pierdut toate vechile libertăți și drepturi autohtone ancestrale, egalitatea a devenit imposibilă prin concurență între oameni, state și națiuni, iar fraternitatea (fostă creștină) a degenerat într-o dușmănie de moarte, de război, de exterminare.

 

În continuare vor apare alte probleme ale europenilor în Europa, pentru că tot ne-am întrebat cine a răscolit acest mușuroi continental. Am văzut care au fost forțele revoluționare care au distrus regii – la figurat, pentru că, la propriu, regii au rămas în schema de cadre și funcții ca mascote și rebuturi, ca   „regi cetățeni” burghezi -  și regimul feudal, după care a urmat distrugerea popoarelor și comasarea lor în națiuni burgheze. Dar starea revoluționară nu s-a terminat. A urmat elaborarea unor noi ideologii și doctrine revoluționare, ca și apariția unor noi generații de revoluționari de profesie. Ceea ce duce la ideea unei stări de revoluție perpetuă. Astfel au apărut acele teze de factură socialistă și comunistă care, în principal, puneau în gardă și avertizau chiar burghezia europeană, ajunsă pe culmi de înavuțire, putere și glorie. Împotriva lor erau asmuțiți proletarii, muncitorii, gloatele și masa, rămase paupere și flămânde după câteva generații de capitalism. În pofida faptului că Europa devenise liderul mondial al binefacerilor capitalismului iar europenii niște eroi recunoscuți ai acestei orânduiri glorioase.

Pe ei, pe acești revoluționari generoși, mai presus și fără de asemănare decât iluminiștii, pe ei cine i-a inventat? Și de ce? Să fi fost burghezia europeană însăși, devenită capitalistă până-n prăsele și măsele, așa cum susțin istoricii de profesie? Să fi fost proletariatul european? Ne putem îndoi. Burghezia europeană nu putea, în nici un caz, să-și inventeze singură căi și mijloace de autodistrugere precum și pe cei care aveau în cap și-n doctrine distrugerea ei. N-avea, în nici un caz idei de suicid, era pe culmile abundenței, puterii și gloriei. Cât despre proletariatul european, deși își ura burghezia, nu se poate spune că devenise revoluționar, așa cum nu fusese nici în epoca feudală. Popoarele europene în general  au rămas docile și relativ disciplinate sub noul regim democrat burghez, adaptându-se acestuia, noilor legi și vremuri. În parte și pentru că au căpătat un nou statut socio-profesional, în sensul că au fost masiv cooptate, înregimentate și mobilizate în slujba idealurilor revoluționare burgheze, devenite repede idealuri naționale imperialiste. Astfel popoarele europene au devenit repede popoare de soldați puși să mărșăluiască și prin Europa, dar și pe toate continentele. Nu ne referim, firește, numai la numeroasele armate care au apărut în Europa după 1789 și la faptele lor glorioase, ci la substratul lor popular, apoi național, acel rezervor permanent de „carne de tun”. Ca soldat europeanul, fie el și proletar, era preocupat mai mult de război decât de revoluție. Atunci cine i-a inventat pe revoluționarii antiburghezi și anticapitaliști? Și de ce?

Răspunsul ni se pare relativ simplu. Anume acei care i-au inventat și pe revoluționarii burghezi, mai precis acei care, într-un period istoric anterior, au făcut din burghezie o clasă politică dornică și luptătoare pentru emancipare. Anume tot evreii. Evreii care, la admigrația lor în Europa feudală, au găsit aici o burghezie de substrat, neevoluată, nereprezentată și lipsită de orice perspective, deși bogată. Ei au fost cei care, conjugând această burghezie cu propria burgheziei evreiască, plină de idei și elan, dar și de bani, au făcut o clasă burgheză europeană puternică, revoluționară, bătăioasă și victorioasă. Dacă spunem că tot evreii i-au inventat pe revoluționarii antiburghezi și anticapitaliști, trebuie să spunem neapărat și de ce. Răspunsul ni se pare la fel de simplu, după metoda celui care inventând o otravă, inventează și antidotul ei. Dar, mai mult, trebuie să vedem și interesele diverse și divergente ale burgheziei europene, devenită burghezie națională. Burghezia europeană nu a fost niciodată unitară, încă de la apariție ea s-a repartizat pe state, apoi pe state națiuni. Departe de fi unitară, ea a devenit concurentă din toate punctele de vedere, căutând să partajeze întâi Europa, fiecare în avantaj propriu, apoi întreaga omenire. Burghezia revoluționară a depășit astfel faza națională printr-o formă nouă de națiune imperialistă, denumită astfel deoarece avea la bază un imperiu. Sau, dacă nu avea, era dornică să-și facă. Când spunem că burghezia europeană era concurentă din toate punctele de vedere ne referim la această expansiune imperialistă, dar avem în vedere în principal interesele economice naționale precum industria, comerțul, transporturile, piața de desfacere dar, mai presus de toate, materia primă din abundență și foarte ieftină.

În cadrul acestei burghezii europene divergente și concurente, gata să se sfâșie, pe națiuni, pentru orice ciosvârtă, să nu scăpăm din vedere existența modestă, dar de sine stătătoare, după emancipare, a burgheziei evreiești. Care, spre lauda ei, nu s-a lăsat niciodată târâtă la remorca celei europene. Și-a văzut de interesele proprii, a participat activ la dezvoltarea economică, a investit în industrie și comerț, a performat în capitalul speculativ dar, mai ales, în cel bancar. Oricum bancherii evrei erau cei mai buni manipulanți ai banilor și pe vremea când se denumeau cămătari dar acum, sub deplin și înfloritor regim capitalist ei au devenit campioni. Băncile evreiești și bancherii evrei au devenit crema societății și burgheziei evreiești proprii, dar și a societății și burgheziei europene în ansamblu. Statele-imperii și națiunile imperialiste din Europa recunoșteau acest primat al băncilor și capitalului evreiesc și-l priveau cu deosebit respect. Respect care provenea din faptul că, în întreprinderile lor capitaliste și imperialiste, economice sau de război, recurgeau adesea la împrumuturi tocmai la aceste bănci. Chiar mai mult, devenise o certitudine faptul că mărimea și puterea statelor imperialiste în expansiune depindea tocmai de aceste împrumuturi, de relațiile mai strânse sau mai laxe cu băncile de capital evreiesc*. Faptul că burghezia evreiască, în cadrul marii clase a burgheziei europene în ansamblu, era modestă și eficace, și își vedea de treabă (interese) nu o ferea de concurența cu burghezia autohtonă, mai numeroasă, mai competitivă și mai lacomă. Dacă burgheziile naționale europene nu pregetau să se sfâșie între ele pentru ciolan, cu atât mai puțin se sfiau să atace burghezia evreiască și pe bravii ei burghezi evrei, acolo unde veneau în contradicție de interese cu aceștia. Iar aceste contradicții erau, ca în orice economie capitalistă de piață, multe, mari și mărunte, dar permanente. Să remarcăm că, deși emancipată, burghezia și populația evreiască, nu era parte națională a nici unui stat național*  Burghezia europeană fie că uitase, fie că nu ținea cont, cât datora burgheziei evreiești în proprie ei emancipare și devenire. Așa că, profitând de statutul ei de burghezie națională într-un stat național, nu pregeta s-o atace și s-o prade. Burghezia națională devenea, treptat, antievreiască așa că evreii începeau să se simtă în Europa ca pe vremuri, în prima perioadă a migrației lor, când nu erau bine văzuți și bine tratați sau persecutați. Desigur că și-au dat seama de unde vine pericolul. Deoarece nu mai existau nici regi, nici aristocrație ( decât în maculatură), iar clasele de jos nu contau, problema era burghezia (națională). Atunci, spun și istoricii evrei asta, notabilii, intelectualii, rabinii și bancherii evrei au reevaluat situația poporului lui Israel în Europa și luat măsuri de apărare și repliere. Asta s-a întâmplat pe tot parcursul sec. XIX, de altfel foarte favorabil evreilor. Una dintre soluții ar fi fost dizolvarea lor în națiunile europene, prin botez și prin asimilare totală, etnică și lingvistică. Au fost și evrei care au privit lucrurile astfel, devenind o națiune europeană sau alta, ar fi scăpat astfel de calvarul lor milenar de a-și purta destinul de jidov rătăcitor precum broasca țestoasă carapacea. Dar acestea au fost voci disparate și nesemnificative. Mai marii lor și mai înțelepții lor au fost cei care au lansat ideea evoluției poporului lui Israel în națiune proprie, astfel apărând acea teză a sionismului, repede împărtășită de toată suflarea evreiască. Astfel s-a pus problema înfăptuirii unui stat național evreiesc propriu, căutându-se momentul și locul propice înfăptuirii acestuia. Iar pentru a se proteja de răutatea și agresivitatea burgheziei europene nerecunoscătoare a inventat și un ac pentru cojocul ei: revoluția și emanciparea proletare. Ideile generoase ale socialismului și comunismului.

Păi, puteau să treacă astfel de idei mărețe prin capul sau, măcar, stomacul unui burghez european? Sau chiar intelectual? Noi zicem că nu. Avem și dovezi, în sensul că primele idei, teze și doctrine socialiste au emanat din medii intelectuale și politice evreiești, ca și primele nume proprii care au stat la baza acestora, de asemenea tot evreiești. Pe de altă parte tezele socialiste și comuniste nu atacă esența capitalismului, capitalul și banul ca valori supreme, ci propun doar socializarea acestora. Băncile și bancherii vor continua să rămână la baza economiei socialiste, dar se vor pune în slujba și la îndemâna clasei majoritare proletare. Cine va conduce aceste bănci? Mordehai Levi, Hristosul comunismului, cel poreclit de ucenici Marx – de unde marxismul – spune că aceste bănci vor fi în proprietatea statului socialist (comunist) conduse de partide de asemenea factură. Dar ele vor fi conduse de profesioniști, de finanțiști de clasă, care vor ști să facă salarii mai mari clasei muncitoare, în același timp să dezvolte o economie socialistă puternică etc. A fost o diversiune ideologică, dar care a bulversat și zdruncinat temeinic clasa burgheziei abia consolidată, dar și regimul capitalist însuși.

Mai avem un motiv să credem că diversiunile socialismului și comunismului au vizat în principal burghezia națională europeană. Și a fost o diversiune. În fond, popoarele europene, ulterior națiunile europene, aveau motive temeinice să urască capitalismul neeuropean, evreiesc și impus prin revoluție, prin mijloace perfide și oculte. Chiar să-și propună să-l distrugă. Pentru a distruge capitalismul aceste popoare trebuiau însă să conteste, să atace și să distrugă esența capitalismului, adică banii și băncile, desigur și bancherii. Prin demolare și prin ardere de tot, prin scoaterea din Europa. În acest caz burghezia ar fi dispărut de la sine, iar Europa s-ar fi întors la frumoasa poveste a epocii feudale, nu perfectă dar, măcar, mai onestă și mai justă. O viață mai onestă și mai justă nu poate exista, după părerea noastră, decât acolo unde banii sunt o marfă de rând, printre alte multe mărfuri mai valoroase sau mai necesare. Printre popoarele europene puteau să apară astfel de idei  anticapitaliste fundamentaliste încă din sec. XIX, dată fiind virulența acestei societăți în expansiune și războaie continue, lăcomia și grandomania burgheziei, mizeria și imoralitatea orașelor, precum și viața decăzută și decadentă a europenilor dezrădăcinați, smulși din temeiurile și tradițiile lor și transformați în proletari și soldați ai capitalismului.

Tocmai pentru a împiedica apariția unei idei anticapitaliste fundamentaliste în Europa sec. XIX, fatalmente și antievreiască, au apărut în sâmbure acele idei socialiste și comuniste, au apărut Marx și comunismul, la timpul potrivit. Idei care, în fapt și în fond, protejau atât burghezia cât și capitalul. Pentru că le amânau dispariția la un timp viitor istoricește nedeterminat. Și într-un mod total diferit de o execuție sumară contrarevoluționară.  Astfel socialismul și comunismul urmau să devină epoci sociale de sine stătătoare prin… revoluție! O revoluție în continuarea revoluției burgheze democrate, dar la un alt nivel și având alt model social de emancipare, anume clasa proletariatului. În nici un caz nu s-ar fi revenit la trecutul feudal european, ci s-ar fi evoluat spre o orânduire socială așa zis superioară capitalismului.

Dacă, în secolele XVIII și XIX capitalismul a creat atâtea probleme europenilor, făcând din viața lor un calvar și din Europa un iad, socialismul și comunismul le vor agrava și mai mult în secolul următor, XX, când vor deveni cobaii acestora. Aparent, Europa și popoarele ei, devenite națiuni, se aflau în centrul (creierul) omenirii și erau liderii acesteia, ca să nu zicem stăpânii. Căci stăpâneau, pe parcele inegale, toate continentele și le jefuiau după bunul plac. Burghezia europeană, la pachet cu monarhia și aristocrația, căci acum formau un tot, aparent tindea spre culmi, căci atinsese stadii extreme de opulență, putere și privilegii. Chiar și soldații și proletarii europeni tindeau spre performanță, tot aparent, în calitatea lor de campioni ai capitalismului și prin comparație cu populațiile neeuropene de prin colonii. Dar de ce zicem aparent? Pentru că, am zis asta în pagini anterioare, nu asta era ierarhia autentică a Europei capitaliste. În plus această Europa nu mergea pe un drum propriu. Capitalul și capitalismul erau doar adoptate de europeni, ele însă erau autentice evreiești.

De fapt, și Europa, și europenii erau, în realitate, niște slugi.

 

Uite, asta era o problemă pentru europeni, pentru rasa albă în general. Prin simpla evoluție a societății de la feudalism la capitalism intraseră în servitute. De fapt a fost o revoluție în adevăratul sens al cuvântului, care presupune răsturnarea lucrurilor și rosturilor lumii cu susu-n jos. Evreii migraseră și parveniseră în Europa în calitate de slugi umile, în servitutea și la discreția popoarelor europene, a aristocrației și monarhilor acestora. Conform legilor feudale și a statutului lor de emigranți. Dar cum reușiseră să schimbe sistemul și legile Europei și europenilor, acum, în capitalism, lucrurile se schimbaseră: europenii se aflau în servitutea evreilor. La modul general și cu toții, burghezie, monarhie, aristocrație, proletariat. De ce s-a întâmplat una ca asta? E simplu de spus și noi am spus-o: capitalismul era regim evreiesc.

 Putem face comparația cu o casă de locuit încăpătoare, pe care o face cineva pentru sine, dar și pentru alții. Capitalismul era – și este – o construcție făcută de evrei, europenii erau numai locuitorii acesteia. Dar lucrurile stau ceva mai complicat, pentru că Europa era o casă despre care europenii, până la capitalism, crezuseră că e a lor, primită moștenire de la strămoși.

 

                                    CAPITOLUL III

 

PROBLEME EVREIEȘTI EUROPENE ÎN RELAȚIILE DINTRE EUROPENI ȘI EVREI : AMTISEMITISMUL ȘI SIONISMUL

 

Antievreismul european durează și în capitalism. Recursul la Contrarevoluție și noile ideologii anticapitaliste. Proletariatul ca problemă europeană. Antisemitismul și naționalismul.

 

Lucrurile stau astfel la sfârșitul se. XIX: avem desăvârșirea revoluției burgheze înfăptuită cu un secol mai înainte cu marile rezultate ale acesteia: emanciparea și democrația burgheze. În principal este vorba despre eliberarea burgheziei de servituțile feudale și preluarea de către aceasta a tuturor puterilor în stat, economice, politice, sociale și instaurarea unui regim propriu de factură capitalistă. Dar putem vorbi și despre emanciparea popoarelor europene în mod nuanțat: în timp ce emanciparea poporului evreu vine la pachet cu emanciparea propriei burghezii, popoarele europene practic dispar prin emancipare, căci sunt transformate în națiuni. Această transformare se face, de asemenea, prin revoluție, denumită revoluție burgheză națională. A cărei finalitate va fi națiunea burgheză. Vom avea astfel în Europa națiuni burgheze capitaliste în locul vechilor popoare feudale autohtone. Care națiuni vor duce greul orânduirii capitaliste în Europa în plenitudinea și magnitudinea sa, precum și implementarea aceluiași sistem pe mapamond. Avem situația că națiunea burgheză va duce în cârcă burghezia națională, ceea ce ar putea contrazice câtuși de puțin lozinca de bază de la 1789: libertate, egalitate, fraternitate. Dar multe s-au schimbat pe parcursul acestui prim secol burghez.

Problema e, pentru europeni, așa cum își pierduseră ei identitatea evoluând în națiuni burgheze, că nu susțineau, cu cârca și cu ce mai aveau în dotare, numai burghezia națională proprie. Aceasta, la rândul ei, ducea în cârcă burghezia evreiască, mentorul, elita și modelul burgheziei europene. Iar aceasta, în bună tradiție comunitară evreiască, își ducea în cârcă sau, mă rog, în brațe, propriul popor neprețuit. Această problemă nu putea fi nerecunoscută de europeni și nu putea fi trecută cu vederea. Poate și din cauza faptului că era foarte vizibilă.

Au apărut animozități sau, mai bine zis, vechile animozități între europeni și evrei din epoca feudală au continuat și în epoca capitalistă. Este ceea ce istoricii și cărturarii evrei denumesc problema evreiască, pe care o dezbat cu mult patos. Dar, desigur, fără să țină cont că există și cealaltă parte a problemei, care este problema europeană. Deoarece evreii s-au simțit și se simt în capitalism precum peștii în apă, părerea lor este că și europenii, dar și toate celelalte popoare din lume trebuie să se simtă la fel, fiind veșnic recunoscătoare și îndatorate, măcar moral, celor ce l-au inventat. Dar popoarele europene au avut de la bun început probleme cu acest capitalism neeuropean care, ca un paradox, va fi catalogat ca originar tocmai din Europa.

Capitalismul, burghezia națională, națiunile burgheze, națiunile imperialiste, colonialismul, revoluțiile propriu zise și cele industriale, războaiele coloniale, războaiele propriu zise dar și cele economice și comerciale, degenerarea clasei politice, rapacitatea și omnipotența burgheziei, dezrădăcinarea și distrugerea țărănimii, pauperizarea maselor populare, exploatarea excesivă, mizeria și imoralitatea orașelor, lumpenproletariatul imund, lipsa de igienă, boala și alienarea mulțimilor vor fi, încă de la începutul epocii capitaliste, probleme grave pentru europeni. Într-un tot ca parte a acelei piramide în care ei consimțeau că stau la bază, iar la vârf burghezia evreiască. Pentru că așa au început să transpară lucrurile pentru acești mai vechi locuitori ai continentului care, natural, aveau și ei un dram de minte: burghezia națională era numai de paradă, în fond era evreiască. Pentru ei capitalismul era evreiesc, iar mentorul, modelul și locomotorul burgheziei naționale era burghezia evreiască. Sau, mai bine zis, capitalul evreiesc supranațional, băncile și bancherii evrei cere excedau națiunile și le puneau în inferioritate sau dependență din punct de vedere financiar. Problema se pune că, în timp ce burghezia evreiască din Europa, fără a fi națională, era europeană, burghezia europeană propriu zisă fiind națională rămânea parcelată pe teritorii statale, iar de aici poziția de inferioritate și dependență în condiții de concurență capitalistă. Europenii, ca populație și națiuni, cu mintea din dotare, măcar atâta lucru puteau înțelege și ei din angrenajul capitalismului, ca viziune și mentalitate erau convinși că burghezia proprie, parcelată pe națiuni, era dominată și condusă de evrei.  Ei nu erau capabili să înțeleagă că așa trebuie să stea lucrurile ierarhic și piramidal într-o orânduire socială și politică de tip capitalist care, fiind construită de evrei, după proiectele lor, era normal ca ei să fie beneficiarii. Dimpotrivă, erau plini de ranchiună și resentimente.

Adevărul fiind și mai sumbru, din păcate. Evreii, ca popor, nu aveau nici o vină că se ridicaseră în fruntea Europei, deasupra popoarelor europene. Era capitalism, era concurență, competitivitate, democrație burgheză etc. În aceste condiții inclusiv burghezie evreiască era una de elită raportat la burghezia europeană. După nici o lege și nici un motiv nu puteau fi deci învinovățiți. După cum nu pot fi învinovățiți sportivii care, într-o întrecere, fiind mai buni decât ceilalți, câștigă și sunt victorioși. Atunci rămâne de consemnat că antievreismul european – devenit ca denumire antisemitism - era un fel de patologie cronică de substrat feudal care nu putea fi eradicată, dar nici nu se trata. Așa cum, în general, nu se pot trata resentimentele și ranchiuna specifice oamenilor, dar și mulțimilor, popoarelor, națiunilor etc. Aceste resentimente antisemite inițial au devenit naționale și au fost împărtășite și de burghezia națională, mai mult în interes propriu. Ulterior însă ele au evoluat distinct și au cuprins inclusiv burghezia națională, astfel că au fost denumite naționaliste. Sentimentele naționaliste, devenite idei, teze, doctrine și politici corespunzătoare, erau în principal anticapitaliste, în sensul că rejetau sistemul în întregime, capitalul, capitalismul, burghezia și evreii fiind considerat un tot unitar.

Desigur, erau niște concepte extremiste, fundamentaliste. Când te gândești că democrația burgheză era atât de minunată și funcționa atât de bine! ( Naționaliștii considerau și catalogau inclusiv democrația burgheză ca fiind evreiască). Naționalismul ca ideologie și mișcare politică europene a apărut abia la începutul sec. XX, lăsând sec. XIX să fie, în întregimea sa, un secol burghez cumsecade. Sau chiar evreiesc, după cum spunea un anume Huston Chamberlain, mai mult ginerele lui Wagner decât el însuși.

Noi am spus însă că, înainte ca această reacție fundamentală anticapitalistă, antiburgheză și antisemită să apară în Europa, în cadrul națiunilor europene, au apărut acele ideologii și teze socialiste și comuniste care, și ele, aveau în vizor același obiectiv de atac, anume capitalul, capitalismul și burghezia. Mai puțin evreii, care n-au fost luați în vizor dintr-un motiv simplu: cei ce au lansat aceste teze și concepte erau ei înșiși evrei sau discipoli ai acestora. Notabili, lideri și intelectuali care, în cel mai scurt timp, s-au impus prin ideile și scrierile lor și au devenit foarte cunoscuți în lumea politică și în societate. Ei au fost definiți, și s-au definit înșiși, ca revoluționari, situându-se în ascendența revoluției burgheze democrate, desigur la un nivel superior. Am putea avea o problemă cu acești noi revoluționari de sorginte evreiască acum, iată-i, anticapitaliști: nu le-a plăcut, nu le-a convent feudalismul, înțelegem: dar de ce nu le place, nu le convine capitalismul? Nu e al lor? Nu le aparține în cea mai mare parte, dacă nu în exclusivitate?*

 

Am putea înțelege însă lucrurile în felul nostru, sine ira et studio. Era de anticipat și evitat o reacție anticapitalistă și antiburgheză, cu conotații antisemite, de tip european, adică de tip feudal. Adică o contrarevoluție! E de remarcat că revoluționarii burghezi, și cei de la 1789, și cei de la 1848, din totdeauna, din Franța, din Europa și de pretutindeni, s-au temut și au avut de-a face cu Contrarevoluția și contrarevoluționarii, aceștia fiind dușmanii lor fundamentali. Dușmani care nu puteau fi decât feudali, cu mentalități și preocupări specifice feudale, biserica, monarhia, aristocrația etc. Iată de unde și de ce necesitatea unei revoluții continue, care să nu lase timp societății să coaguleze, de fapt să reacționeze la schimbări și legi noi. Adică să prevină și să evite Contrarevoluția. Iată de unde necesitatea apariției profesiei de revoluționar, care se va confunda cu profesia de om politic. E un aspect al lucrurilor. Faptul că a apărut o nouă specie de revoluționari care să continue revoluțiile începute la 1789 se înscrie pe un făgaș normal, un curs ascendent al societății, novator, progresist. În acest sens socialismul și comunismul vor înlocui, desigur tot prin revoluție, capitalismul necorespunzător. În nici un caz capitalismul nu trebuia contestat sau schimbat prin Contrarevoluție, ceea ce ar fi dus la reinstaurarea feudalismului în Europa.

Este un punct de vedere.

Reinstaurarea feudalismului în Europa, revenirea europenilor în mediul lor natural, originar, tradițional de viață, era de neconceput pentru burghezie, în principal, dar și pentru alte categorii și straturi sociale care apăruseră după 1789. Deja capitaliste, cum ar fi muncitorimea de la orașe, care nu s-ar mai fi reîntors la sate și la îndeletnicirea țărănească. Dar cei care nu concepeau în nici un fel reîntoarcerea la Europa feudală, deci Contrarevoluția, erau evreii. Deoarece pentru ei Europa feudală fusese o epocă întunecată, nefavorabilă, ostilă și periculoasă. Din toate puterile și prin toate mijloacele contribuiseră la decăderea societății feudale, la revoluția burgheză, la apariția capitalismului. În mod corect și, mai ales, conform adevărului istoric, nu se poate spune că trăsăturile fundamentale ale acestui sistem economic, social și politic nu sunt de factură evreiască.

Deoarece burghezia europeană nu era aptă să înțeleagă acest pericol al Contrarevoluției, sau se considera mai puțin amenințată de el, sau chiar cocheta cu acesta, burghezia și intelectualitatea evreiești au căutat un remediu la această situație. Mai ales că reîntoarcerea la feudalism mai era încă posibilă în sec. XIX, măcar teoretic. Monarhia, aristocrația, ca și unele rămășițe de trăsături nobiliare, deși sub formă de caricaturi burgheze, continuau să existe, chiar în state ca Anglia, Franța, Germania. Mai exista încă Imperiul Rus, aproape feudal, în care trăiau cei mai mulți evrei rămași neemancipați. Ar fi fost de ajuns o contraofensivă (Contrarevoluție) puternică, hotărâtă împotriva idealurilor și rezultatelor burghezilor revoluționari de la 1789 și Europa s-ar fi întors înainte de această dată. Dacă revoluțiile răstoarnă lumea cu susu-n jos, musai Contrarevoluțiile răstoarnă aceiași lume cu josu-n sus.

Pentru ca această Contrarevoluție să nu se producă, în acel sec. XIX, dar nici în viitor, au apărut acele noi teze revoluționare socialiste și comuniste. Care, fiind antiburgheze și anticapitaliste, aveau principalul rol că lăsau Contrarevoluția fără obiectul muncii. Nu trebuia nimeni să-și mai bată capul cu distrugerea capitalismului hidos și neavenit în Europa, deoarece soarta acestuia era pecetluită ferm: va fi zdrobit. Dar nu de către Contrarevoluție, ci de revoluția socialistă-comunistă. Ca un făcut, cei care au avut ideea minunată și s-au grăbit să o pună pe hârtie, apoi să îi dea curs în societate, au fost învățați evrei, înțelepți și vizionari. Ei au fost cei care au descoperit virtuțile politice și morale ale proletariatului, capabil să-și ia soarta în mâinile proprii. Dar nu numai pe a sa, ci a întregii societăți și omeniri. Pentru asta ar fi fost de ajuns să facă o revoluție ca la carte, care să depășească prin obiectivele și perspectivele sale pe cea făcută de burghezie în 1789. O revoluție socialistă, comunistă, proletară. Prototip de revoluție care s-a și produs în secolul următor, secolul XX.

 

Avem, iată, o nouă problemă europeană, cea a proletariatului. Momit să facă revoluție pentru că învățătorii evrei, cu  Mordehai Levi în frunte, neîndoios că se bazează pe proletariat european în proiectele sale revoluționare de viitor. Proletariatul evreu fiind cu totul nesemnificativ din punct de vedere numeric și nu atât de nefavorabil burgheziei și capitalismului în genere. Dar avem, iată, o situație care mai existase în istoria anterioară a Europei, când burghezia europeană (mai retrogradă) fusese inspirată și smomită să facă revoluție și făcuse tot la instigarea unor învățători și vizionari evrei.

Nu sunt acestea niște probleme reale? Ale Europei, ale europenilor? Să le enumerăm pe cele mai importante: capitalismul, revoluția burgheză, revoluția industrială, națiunea imperialistă, colonialismul, războaiele coloniale, revoluția socială. Toate au ca punct de pornire și evoluție Europa și sunt  susținute, experimentate și apoi impuse în întreaga lume de europeni. Europa devine acel axis mundi al omenirii care concentrează toate resursele și energiile din toate domeniile de activitate, capitala care conduce, hotărăște și organizează întregul edificiu planetar. Cel puțin așa par să stea lucrurile. Europa, scăpată de feudalism, a apucat-o pe panta ascendentă a capitalismului și pare de neoprit în avântul ei progresist spre culmi de civilizație și bunăstare burgheze sau mic burgheze. Să nu ne înșele însă aparențele. Să ținem cont de acest adevăr elementar: capitalismul, dar nici celelalte ingrediente enumerate mai sus, nu sunt europene și pro europeni.

Europa este numai căruța, așa cum burghezia europeană este calul înhămat la aceasta. Hățurile însă le dețin iluștrii evrei, marii lor învățați și politicieni, așa că nu ne putem face iluzii. Europa, în căruță, burghezia europeană în ham, parcurg etapele de expansiune și glorie capitalistă în funcție de cei care manevrează hățurile, așa cum e și firesc. Dacă, într-un asemenea atelaj, format din căruță, cal și cel care deține hățul ( și bățul) considerăm că partea care contează și care conduce este calul, vom avea poziția academică și oficială a istoricilor care susțin originea europeană a capitalismului, ca și calitatea de beneficiari privilegiați a națiunilor europene.

Aceasta este, după părerea noastră, marea problemă a Europei și europenilor, a oamenilor albi. Investiți în funcții și poziții de conducători și stăpâni, în realitate doar conduși și aserviți. În această calitate ei au suferit, în paralel cu presupusele beneficii, toate excesele, abuzurile și malformațiile capitalismului, au suferit pierderi iremediabile și irecuperabile ca băștinași, oameni și popoare, începând cu libertatea și terminând cu identitatea. Capitalismul i-a scos Europa și pe europeni din matca lor istorică și le-a modificat cursul și traseul originare. Drumul pe care a mers Europa după eradicarea epocii feudale nu a fost ( dar nu este nici astăzi ) drumul ei firesc.

S-a pus problema, poate mai e încă de actualitate, evreilor din Europa. Cei care, în atelajul de mai sus – care e, firește, doar o metaforă – reprezintă ( pe cei ce țin) hățurile. Care s-au simțit mereu nedreptățiți și persecutați de europeni pentru această calitate a lor de conducători, muncă mai ușoară și privilegiată. Dar care era (și este) inevitabilă și implacabilă. Cum să lași calul să-și aleagă traseul? Sau cum să pui căruța înaintea calului? Lucrurile devin însă serioase dacă le scoatem din derizoriul lor metaforic. Europenii au devenit din ce în ce mai conștienți că, în regimul capitalist, în relațiile lor cu evreii, aceștia sunt elementul conducător sau determinant. Acest lucru s-a întâmplat pe parcurs ce revoluția burgheză s-a desăvârșit, iar relațiile economice și de producție capitaliste au evoluat. De acest lucru a devenit mai repede conștientă burghezia europeană, de calitate inferioară burgheziei evreiești, iar mai apoi, treptat, și națiunile europene. A apărut conștiința că revoluția burgheză a fost evreiască, de asemenea și cuceririle ei, capitalismul, emanciparea, democrația burgheză, regimul politic etc – toate sunt în principal evreiești și numai în subsidiar autohtone, europene. De asemenea și privilegiile, ele îi priveau într-un mod cu totul excepțional pe evrei, poporul lui Israel fiind singurul popor autentic rămas în Europa, toate celelalte popoare fiind comasate în națiuni. Pe un asemenea fundal de conștiință colectivă a apărut un puternic resentiment împotriva evreilor ca rasă, ca popor. El se produce la nivelul întregii Europe și cuprinde toate popoarele și întreaga rasă albă. Dar nu e nimic nou sub soare, să ne reamintim că acest resentiment puternic împotriva evreilor caracterizase rasa albă, europeană, și în epoca feudală și creștină. Diferența fiind că, la acea epocă, antipatia și respingerea proveneau, în principal, din motive religioase creștine. Dar acum?

Nu pentru asta fusese distrus feudalismul ? Cu ierarhia, legile și instituțiile sale fundamentale obscurantiste, înapoiate și antievreiești? Cum se explică reapariția antisemitismului în capitalism? Cu noianul său de cuceriri și legi novatoare și democratice, revoluționare și progresiste ? Ca un paradox, reacția antisemită este și mai virulentă în capitalism. Explicația fiind, cea mai probabilă, că reacția anticapitalistă a națiunilor devine sumar una antievreiască. Pe măsură ce capitalismul imperialist de stat (european) se consolidează și extinde în Europa și în lume, crește și reacția de contestare și împotrivire la acesta, dar și antisemitismul. Ceea ce pentru evrei devine, într-adevăr, o mare problemă. Ei separă, întotdeauna, în discursurile și scrierile lor, reacția anticapitalistă a maselor, de factură social-politică,  care e și a lor, de antisemitism, care e de factură etnică. Să ne reamintim însă că evreii nu-și asumă inventarea capitalismului și contribuția fundamentală la implementarea acestuia în Europa, punând această descoperire epocală chiar pe seama europenilor. Cum nu-și v-or asuma mici socialismul și comunismul ca fiind idei, ideologii și proiecte emanate de învățători evrei, dar destinate proletariatului european și programate să fie puse în practică în Europa.

Antisemitismul constituie problema fundamentală a evreilor în întreaga lor istorie europeană, care începe după 1492. Dar este concomitent și o problemă a europenilor înșiși, iar noi trebuie să remarcăm acest lucru. Căci este o relație de conviețuire reciprocă în care nu se poate ca o parte să aibă probleme, iar cealaltă nu. E adevărat că pentru națiunile europene burgheze problema evreiască nu era una de prim ordin, care să fie tratată în mod special. Chiar mai mult, statele europene nici nu recunoșteau această problemă ca fiind una discriminatorie sau chiar exclusivistă. Adevărul istoric fiind că după 1789, după emancipare, comunitatea evreiască din Europa a fost bine protejată de statul și democrația burgheze, neputându-se vorbi despre antisemitism la acest nivel. Dacă exista, el se producea în straturi sociale inferioare și având motive diverse. Nu exista o gândire și o atitudine coagulate antisemite și anti iudaice nici la nivel intelectual, nici la nivel politic.

 

Mai trebuie să remarcăm un lucru. Noi vorbim despre Europa și despre iudei, despre popoarele europene și despre evrei, însușindu-ne poziția și viziunea istoricilor evrei, adică destul de părtinitor. Nu remarcăm că, în timp ce evreii din Europa formează un tot, o Comunitate închegată și unitară etnic, europenii formează un mozaic de popoare distincte etnic și lingvistic, trăind fiecare pe parcela sa într-o Europă fărâmițată de istorie. În timp ce evreii gândesc și acționează unitar, desigur în scopirile și interesele lor, europeni n-o pot face decât între limitele și posibilitățile lor de gândire și de acțiune. Astfel, în timp ce problema evreiască în Europa e una singură, problemele europenilor sunt mai multe, câte parcele, atâtea probleme. În unele state europene a existat antisemitism, în altele mai puțin, în altele deloc. Dependent de numărul și poziția evreilor din acele state.

Ori aici, în relațiile directe dintre statele-națiuni europene și Comunitatea evreiască putem discerne complexitatea problemei evreiești în ansamblu, pe când cea europeană se distinge. Comunitatea evreiască e, de fapt, europeană, căci ea n-are stat propriu și nu formează o națiune. Fiind însă unitară și dorind să-și păstreze identitatea, și chiar să formeze o națiune, ea aspiră spre o identitate și o națiune europene. Ceea ce depășește cu mult cadrul istoric al epocii și, mai ales, cadrul bine delimitat al tuturor statelor naționale europene. Care nici unul nu poate sau nu vrea să devină european, ci ține morțiș la proaspăta sa identitate națională.

Astfel putem discerne mai bine făcătura regimului capitalist, menit să spulbere parcelele feudale ale Europei mici și numeroase. Care s-au transformat în parcele naționale, cu mult mai mari și încăpătoare,  dar atât a putut capitalismul. E drept că unele dintre aceste parcele națiuni au reușit să-și facă imperii uriașe în afara Europei. Dar despre o Europă unită ca o națiune nu a fost și nu putea fi vorba. Deși, la momentul acesta, retrospectiv istoric, nu înțelegem de ce.

Deoarece premisele existau. Așa cum revoluția burgheză a distrus statul feudal și unitatea sa de bază, sau revoluția națională a distrus popoarele europene, se putea merge mai departe spre o singură națiune europeană și un stat corespunzător care să fie chiar Europa. Teoretic era posibil, iar mijloacele existau și ele, erau Revoluția. Și mai erau înțelepții evrei, care chiar asta căutau, un stat în care ei să se așeze temeinic ca națiune. Dar nu ca națiune proprie, evreiască, ci una europeană. Și în care nici nu trebuiau să se așeze, căci erau așezați deja. Nu era o idee deloc rea dar, din păcate pentru ei, ca și pentru Europa, erau vremuri prea depărtate și oameni prea înapoiați pentru ca aceste idei luminoase să prindă contur sau să fie puse în practică. ( Ele au fost și sunt puse în practică abia astăzi).

Dar gândul că prin capul evreilor au putut sau puteau trece astfel de idei mari, ca Europa să devină o mare națiune evreiască europeană a trecut și prin capul multor europeni, și ei înțelepți. Însă era un gând reactiv și a devenit negativist. S-a întors împotriva evreilor. Demult evreii erau bănuiți că menesc spre o Europă unită, condusă de ei, adică evreiască, și nu fără temei. Se cunoștea rolul lor predominant în anumite ramuri de avangardă economice (finanțe, industrie, comerț), cel de reper și model pentru burghezia europeană ca și cel de ideologi și teze sociale și politice de asemenea de avangardă, care deveneau repere și modele pentru intelectualii europeni. Dar de la cunoaștere la recunoaștere e o cale mai lungă. Nici burghezia națională, nici politicienii, nici intelectualii băștinași nu erau dispuși și capabili să-și recunoască locul din căruță, calitatea de ucenici și subalterni băștinași în ariergarda capitalismului. Dimpotrivă, după înfăptuirea revoluțiilor naționale și apariția statelor naționale europene, burghezia și gânditorii europeni au evoluat spre naționalism, care e cu totul altceva decât a fi național. Naționalismul a apărut tocmai ca o reacție la apariția statelor naționale, a căror partajare s-a făcut abuziv și fraudulos, ceea ce a nemulțumit profund unele națiuni și popoare abuzate. De asemenea trebuie specificat că naționalismul a fost o problemă strict europeană, care a implicat strict statele naționale europene. Aici evreii nu s-au implicat, în sensul că ideile lor iluminate și revoluționare mergeau doar până la revoluția națională, care urma să distrugă popoarele europene feudale și reacționare. Iar națiunile urmau să meargă mai departe, în viziunea evreiască, pe calea înfrățirii și unității europene, dar într-o lume nouă, mai fraternă și mai egală decât cea dezamăgitoare, capitalistă. Aproape concomitent cu revoluțiile naționale de la 1848 au apărut noile doctrine socialiste și comuniste, a apărut o nouă generație de gânditori și ideologi evrei în frunte cu Mordehai, a apărut șansa ca Europa să evolueze pe calea păcii, progresului și bunăstării. Am făcut această digresiune pentru a sublinia faptul că evreii, prin gânditorii lor, au avut mereu ca obiectiv și scop Europa ca un tot, contribuind sau dorind să contribuie la viața ei curentă, dar și de viitor. Spre exemplu, ei gândeau națiunile europene înfrățite, o mare republică europeană, ca și ideea internaționalismului proletar din toate țările. Spre deosebire de ei, și chiar în antagonism cu ei, obiectivele și scopurile europenilor s-au limitat la parcelele lor naționale, devenind naționaliste. Aceste obiective și scopuri egoiste europene naționaliste au intrat repede în contradicție și antagonism cu cele generoase și internaționaliste evreiești și la fel de repede s-a ajuns la competiție și confruntare.

Aparent primul război european, marele măcel dintre anii 1914-1918 nu poate fi reproșat în mod special evreilor din Europa, în sensul în care privim noi lucrurile, adică le atribuim idei și inspirații pe care, ulterior, să le distribuie europenilor să le pună în practică. În sensul în care îi vedem noi ținând în mână hățurile și dirijând caii și căruța. După părerea noastră marele război european are cauze interne, naționale și naționaliste și vizează în ansamblu întreaga rasă albă: aflată la apogeul existenței sale istorice ea se sinucide. De ce, e greu de înțeles, așa cum, de neînțeles sunt, totdeauna, gesturile sinucigașilor. Sinuciderea pare a fi, totuși, un gest de nebunie. Primul război european a fost, după părerea noastră, un act de nebunie. Se poate spune, totuși, că evoluția capitalismului în Europa a dus la această stare de fapt, i-a înnebunit pe europeni. Dacă evreii au avut un rol în izbucnirea acestui război trebuie să ne limităm la cei ce dețineau pârghiile marelui capital imperialist și supervizau cele câteva mari imperii europene devenite mondiale.

 

                                   

CAPITOLUL IV ISTORIA PRIVILEGIATĂ A EVREILOR DIN STATELE EUROPENE

 

Europa, o casă de locuit pentru evrei. Despre istoria evreilor din Anglia, Franța, Germania, Rusia.

 

Istoria evreilor se desfășoară și se înscrie în Europa ca un tot unitar, căci Comunitatea evreiască este una și aceiași. Ea nu se integrează totuși, dar nu e vina ei. Căci în care dintre națiunile europene s-o facă? Chiar și prin asimilare căci, susțin istorici evrei, au fost și evrei care au vrut să piară, să se lase asimilați, să se boteze. Dar ce să devină: englezi, francezi, germani, ruși? Erau prea multe posibilități, Europa avea zeci de națiuni. Până la urmă le-a venit ideea sionismului, dar au dat de altă belea: trebuiau să găsească undeva un locșor în lume unde să se așeze și să întemeieze ca stat național. Dar pentru asta trebuiau să plece din Europa. Ori, Europa nu putea fi părăsită. Pentru evrei Europa era o iubire prea mare. Dar și o casă bună de locuit, o casă proprie. E drept că în aceasta locuiau și europenii dar, de când cu apariția capitalismului, după emancipare, evreii nu mai erau niște chiriași pe bătrânul continent, ci locuitori cu drepturi depline. Am putea spune chiar privilegiați, deoarece statele europene, în principal cele din Apus, au îmbrățișat cauza poporului evreu și au devenit apărătorii și susținătorii acestuia pe toate planurile: social, economic, politic, învățământ, cultură. Repetăm ceea ce am mai spus, pentru burghezia capitalistă și pentru intelectualitatea europene, liderii și cărturarii evrei erau și proprii lor lideri ca furnizori de idei politice și chiar mijloace economice și financiare. Democrația burgheză, pe tot parcursul ei, nu a funcționat și nu a putut funcționa în afara legilor și normelor de mai veche factură și tradiție comunitară iudaică și evreiască.

Astfel stând lucrurile, n-avem decât să urmărim istoria poporului evreu din Europa în fiecare dintre statele naționale de aici deși, repetăm, ea este unitară. De exemplu, relațiile Angliei nu înseamnă numai relațiile acestui stat cu evreii proprii, cetățeni englezi, ci cu toți evreii din Europa. La fel putem vorbi și despre relațiile celorlalte state naționale cu evreii proprii și improprii. Acest lucru putea avea și a avut o mare însemnătate politică și economică și a contribuit, cum menționarăm mai sus, la obținerea unor privilegii evreiești. În sensul în care, dacă în unele state din Europa, comunitatea evreiască nu era recunoscută sau se simțea discriminată, statele occidentale puneau presiune sau aplicau sancțiuni statelor respective*. Este cazul evreilor din Estul Europei și din Rusia, unde evreii se plângeau de discriminare, iar opinia publică considera că această situație se datora relațiilor feudale care mai persistau încă acolo.

 

Istoria evreilor în Anglia

În ceea ce privește Anglia se poate considera, retrospectiv istoric, că aceasta a avut relații privilegiate cu poporul iudeu. Aici evreii au parvenit rapid, deși nu în număr mare, iar influența lor în corupția regatului englez s-a văzut repede. Nu întâmplător bazele capitalismului s-au pus aici, prin acea așa zisă revoluție industrială, care a dezvoltat o burghezie engleză puternică, care a declanșat revoluția burgheză de la 1642, care a dus la înfăptuirea primului stat democrat burghez constituțional din Europa. Ulterior acestei date Anglia burgheză a avut o carieră internă dar, mai ales, externă, uluitoare, devenind economia capitalistă cea mai puternică și mai expansivă din Europa. Așa cum vedem noi lucrurile, și le susținem, nu pe seama englezilor putem pune inovația capitalismului, așa cum nu le putem pune nici în sarcina altor europeni. Ci pe seama evreilor care, parvenind în Anglia, au găsit aici un mediu propice de influență și afirmare în rândul nobilimii și burgheziei autohtone, care au căzut repede pradă corupției  banilor și ideilor capitaliste evreiești. De la 1642 până la 1789 este o distanță relativ mare din punct de vedere temporar istoric. În acest răstimp Anglia s-a detașat față de Franța și celelalte state europene în noua orânduire economică, financiară, politică și socială. Cât privește relațiile acestui regat obscur și nesemnificativ în feudalism, devenit Imperiu feroce și nelimitat în capitalism, cu evreii, căci despre ele este vorba, ele au fost bune de la început și au devenit privilegiate. Nu ne îndoim că distrugerea rapidă a relațiilor feudale, apoi consolidarea, de asemenea, rapidă, a relațiilor capitaliste, pe plan intern și extern, s-a făcut sub influența ideilor și banilor proveniți de la evrei. Care erau deja bani investiți în Anglia și în imperiu de care bancherii și burghezia evreiască profitau din plin. Evreii din Anglia au fost primii care au uitat epoca fericită a exodului lor din Spania deoarece, din toate punctele de vedere, comunitatea lor din Anglia a depășit și surclasat acea binefăcătoare epocă din istoria lor. Imperiul englez în ascensiune a devenit un adevărat bastion al evreilor proprii, desigur și al evreilor din Europa și din lume, susținându-le și protejându-le interesele financiare și economice, garantându-le drepturile și libertățile burgheze cetățenești și comunitare. La rândul lor evreii au făcut din Anglia Marea Britanie, iar din Londra cea dintâi și cea mai mare capitală a finanțelor mondiale. În această relație trebuie să privim și să vedem întreaga istorie modernă și capitalistă a Angliei și Marii Britanii, de mare impact mondial, începând chiar de la parvenirea și stabilizarea evreilor în Albion, printre englezi. O relație care a adus ambelor părți imense câștiguri, un Imperium colosal și, până la cel de-al doilea război mondial, practic dominația economică și politică a întregii lumi. Ne putem întreba: ar fi fost posibilă aventura istorică a Anglie fără contribuția fundamentală a evreilor proprii, dar și a comunității evreiești din Europa și de pretutindeni? Și putem da un răspuns observând traiectoria Angliei după ce evreii, în interes propriu, și-au mutat reședințele fundamentale în Statele Unite, după primul război european. Marea Britanie a decăzut, a devenit mică la propriu și la figurat, a intrat sub orbita SUA etc. În schimb a crescut tocmai acest stat american, și el obscur și nesemnificativ până la jumătatea sec. XX, a devenit colosal de puternic și influent. Ceea ce vrem să spunem este că relațiile cu evreii contează. Probabil vom mai vorbi pe acest subiect în paginile următoare. Să ne întoarcem însă la relațiile directe dintre statele europene și Comunitatea evreiască europeană în mod direct și nemijlocit.

 

Istoria evreilor în Franța

În ceea ce privește Franța, aceste relații au fost tot timpul dubioase. Franța a avut un feudalism european sănătos, o biserică catolică puternică, o nobilime pretențioasă și o clasă țărănească sătulă și prolifică. Nici un popor din Europa nu a trăit la un nivel atât de ridicat, atât de bine, ca poporul feudal francez. În ceea ce privește regii Franței și aici s-a ajuns la apogeu, deoarece Ludovicii, cu toate defectele lor, au fost niște stăpâni capabili și generoși. De aceea a fost atât de dificil, a durat atât de mult, ca mediul burghez și intelectual din Franța să poată ridica pretenții novatoare și să adune în jurul lor prostime nemulțumită. Iluminații și-au bătut gura de pomană, viața a mers înainte și după ce cărțile lor au fost citite și uitate. Revoluția burgheză din 1789 are altă poveste, iar noi nu se cade să spunem că i-am descâlcit ițele. Pentru că nu i le-a descurcat nimeni până acum, ele rămân încâlcite.

Bastard, am putea spune că această revoluție de la Paris a fost făcută de niște ticăloși, burghezi, avocați, negustori, meșteșugari, cerșetori și tot felul de oameni ai catacombelor. Care au fost plătiți să iese în stradă, să confrunte trupele labile ale regelui și să dea foc Parisului. Iar dacă ajungem la bani, ajungem și la evrei, stăpânii banilor. La evreii din Franța care au emigrat și aici, după 1492, cu bunurile din dotare, bagaje de strictă utilitate, balabuste și puradei, dar și nelipsitele pungi cu bani zornăitori. Pentru început au locuit în orașele mai mari și îndeosebi la Paris, care le-a plăcut mult. Nu se poate spune că viața evreilor din Franța sub Ludovici și monarhia lor absolutistă ar fi fost frustră sau grea. Fiind țară bogată, iar regii cheltuitori, dimpotrivă, se poate spune că întreprinzătorii evrei, cămătarii și bancherii lor, au avut intens de lucru și au făcut afaceri pe cinste. Spre deosebire de Anglia, unde s-au acuplat repede cu nobilimea și burghezia locale, evreii din Franța au avut însă mai puțin succes în societate. O explicație fiind slăbiciunea burgheziei franceze, bașca faptul că aceasta aspira spre aristocrație, decât să rămână ea însăși. Acest insucces n-ar fi fost o problemă, poporul lui Israel fiind obișnuit să trăiască în umilință. Problema a venit tot de la bani. Căci, au constatat bancherii evrei, la un moment dat, numeroșii lor debitori și datornici din Paris au devenit insolvabili. Nu mai aveau de unde și nici de gând să le returneze banii împrumutați. Iar din acest impediment au rezultat cauzele reale ale revoluției de la 1789, după dictonul „banii sau viața”. Desigur, este un mod simplist, legendat, de a vedea lucrurile. Dar, pe de altă parte, trebuie avute în vedere datoriile uriașe ale statului și monarhiei înseși, ale Curții și curtenilor, ale aristocraților de clasă și micii nobilimi, ale negustorilor și liberilor profesioniști. S-a spus și scris de către istorici că, totuși, Ludovicii au fost de vină pentru această situație, fiind cheltuitori și înclinați spre o viață de lux, spre construcții grandioase, spre mărinimie și megalomanie, risipă generoasă de pensii și privilegii caracteristice marilor monarhi. Dar care nu pot duce decât la faliment. Sau la revoluție. Spăimântați că nu-și vor mai putea recupera niciodată banii de la statul feudal, de la Ludovic cel cu numărul XVII, notabilii evrei au dat foc Parisului. Profitând de faptul că printre debitorii lor erau și figuri ilustre de intelectuali iluminiști, cu viziuni revoluționare asupra lumii și societății, adversari neîmpăcați ai feudalismului, monarhiei și bisericii, ca și membrii și lideri ai Masoneriei, s-a ajuns la o înțelegere cu aceștia. Nu numai că erau șterși de pe listele cu datornici dar, în interesele superioare ale revoluției, pentru a racola aderenți și ridica gloată gata de atac, urmau să primească mari sume de bani. Se știe că revoluția burgheză de la 1789, ca și cea bolșevică din 1917, ca și toate celelalte revoluții ce au urmat au fost făcute cu bani. La bazele oricărei revoluții, ca și ale oricărui război, stă o lungă listă de cheltuieli care, obligatoriu, trebuie făcute. După ce se trage o linie dedesubt și se face adunarea rezultă o sumă pe care cineva o plătește. Revoluția din Paris au plătit-o bancherii evrei din Paris, de la Londra și de prin alte părți, oameni cu dare de mână, dar și conștienți că, prin Revoluție și după, își vor primi toți banii înapoi, inclusiv dobânzile cuvenite. Am putea spune, relativ elementar, că, până al 1789, relațiile Franței și francezilor cu evreii oploșiți aici au fost anoste și chiar insignifiante. Acestea încep să fie importante abia cu ocazia revoluției, după care cunosc o evoluție fulminantă. Evreii recuperează rapid toate insuccesele din epoca anterioară, sunt emancipați, dispar toate barierele sociale și economice, devin cetățeni cu drepturi și libertăți depline etc. Chiar mai mult, ei devin cetățeni speciali, ca precursori, susținători și luptători ai Revoluției. Dintr-o dată Franța devine centrul iudaismului european, locul unde poporul lui Israel cunoaște înălțarea și confirmarea. Astfel se creează o concurență febrilă între cele două state burgheze, capitaliste, Franța și Anglia, în ceea ce privește relațiile lor privilegiate cu poporul evreu. Între timp Anglia se detașase din acest punct de vedere, urma ca Franța să recupereze grabnic teritoriul și timpul pierdute. Și așa s-a întâmplat.

Revoluționarul cu bicorn, mic burghezul Napoleon Bonaparte, a purtat în rucsac steaua lau David și a impus emanciparea evreilor cu sabia în toate statele europene agresate și cucerite în numele revoluției. Fără îndoială că nu pe gratis, dar problema banilor nu s-a mai pus după victoria revoluției. Iar idealurile revoluției, burgheze și capitaliste, erau în același timp și idealuri comunitare evreiești. În așa fel s-au împletit și înfrățit războaiele revoluționare ale lui Napoleon cu interesele și obiectivele evreilor din Franța și Europa încât acesta a fost proclamat, de către rabinii și cărturarii evrei, nici mai mult, dar nici mai puțin decât… Mesia! Deși era cam pitic și lipsit de orice charismă. Un Mesia mic burghez. Franța napoleoniană a recuperat mult în relațiile ei directe și speciale cu evreii, atât în beneficiul propriu, cât și al cetățenilor francezi evrei. Astfel a putut intra în concurență cu Anglia în implementarea propriu zisă a democrației burgheze postrevoluționare, apoi revoluționarea economică și industrială pe baze capitaliste, revoluția socială, revoluția națională, înfăptuirea unui imperiu colonial propriu. Toate astea nu ar fi fost posibile dacă statul și burghezia franceze nu ar fi beneficiat de susținerea și implicarea evreilor deveniți francezi, desigur bancherii și burghezia lor de elită. Pentru că numai acești evrei puteau concura, susține și impune Franța în dispută cu Anglia, la rândul ei susținută și impusă de elita evreiască de acolo. Astfel au început disputele în noua lume capitalistă, între statele capitaliste în prima lor fază de evoluție și expansiune, având la bază politici evreiești. Aparent, să zicem,  existau și contau relații capitaliste între Franța și Anglia, între francezi și englezi, dar ceea ce conta cu adevărat erau relațiile dintre evreii din cele două state. Care nu erau numai capitaliste, sau identitare, dar și comunitare. Astfel am putea explica evoluția fulminantă a Franței burgheze în capitalism și faptul că, împreună cu Anglia, au acaparat cea mai mare parte a lumii, împărțind-o în două imperii coloniale. Franța revoluționară, Franța burgheză, Franța capitalistă nu ar fi apărut în postura de lider european și mondial dacă nu ar fi stabilit, după modelul Angliei, cele mai bune relații cu comunitatea evreiască proprie, implicit cu comunitatea evreiască din Europa. Beneficiind din plin de susținerea și ajutorul financiar, ideologic și moral al acestora. La rândul ei făcându-se port drapelul poporului iudeu și evreu în Europa și în lume, bătându-se pentru a-i asigura acestuia toate drepturile și libertățile etnic, siguranța și prosperitatea.

Fără să putem spune că, totuși, Anglia a devenit pentru evreii din Europa cea dintâi patrie, putem spune că Franța a fost cea de-a doua. Cum, la fel putem spune, Anglia și Franța au devenit cei doi cai focoși înhămați la căruța capitalismului – în care sta Europa – care, după aparențe, știau ce fac și încotro merg. Ca orice cai însă ei erau numai în ham, în gură aveau zăbale, iar de condus  nu prea aveau opțiuni. Cei ce aveau frâul în mână erau evreii.

 

Istoria evreilor în Germania

În ceea ce privește relațiile evreilor cu poporul german, ulterior cu națiunea germană, ele nu diferă de cele corespondente cu englezii și francezii. Și printre germani, și în Germania, emigranții evrei s-au putut adapta și trăi, evident cu concursul larg al autorităților. Exceptând o perioadă de început, destul de lungă, când evreii au fost respinși de populație și poporul de rând în principal din motive de igienă. Popor foarte curat, cu un cult special pentru ordine, apă și săpun, evreii li s-au părut nemților nespălați și neaerisiți, niște poluatori ai mediului ambiant. Acest motiv a fost unul dintre cele mai importante care a făcut ca comunitatea evreiască să fie privită cu dispreț și ținută la distanță de către germani. De altfel ei sunt cei care au inventat ghettoul pentru evrei, astfel încât aceștia să nu amestece cu populația băștinașă. Singurul lucru care nu le mirosea erau banii, mai ales dacă li se puneau sun nas.  Se știe că banii n-au miros. Și germanii de rând – negustori, meseriași, burghezi, țărani – se împrumutau la cămătarii evrei, dar clienții cei mari făceau parte în special din casta aristocratică și anturajul regelui, ca și regele însuși. Cu toate astea se poate spune că germanii au pierdut startul în relațiile cu evreii în competiție și comparație cu englezii și francezii. Iar asta datorită fărâmițării feudale care a durat pentru germani chiar și mai mult decât pentru francezi.

Dacă Franța a fost o țară europeană tipic feudală, absolutistă, aristocratică și abundentă, în schimb Germania a fost un teritoriu feudal ideal, am putea zice chiar fericit. Nimic nu caracterizează mai bine acest prototip de sistem european ca regimul feudal și statele feude germane. Aceste state nu însemnau nimic, iar Germania se chema a fi aceste sute de feude, teritorii, regate, principate, mărci autonome, toate libere, toate suverane, toate autarhice. Care nu urmăreau, fiecare în parte, decât liniștea și confortul egoist al locuitorilor lor, ca aceștia să poată trăi din munca și pământul lor într-un climat de ordine, siguranță și justiție. Se poate spune că această epocă feudală a fost cea mai fericită din istoria germanilor deoarece se plia firesc pe calitățile și însușirile lor psihosomatice, pe obiceiurile, tradițiile și moștenirile rămase din epoci anterioare, din antichitate. Trăind de multe veacuri pe aceleași pământuri, parcelate exclusiv între ai, germanii reușiseră inclusiv din punct de vedere rasial să-și conserve cât mai bine trăsăturile genetice specifice rasei albe, acel tip de om decolorat denumit nordic. Dacă Franța și Anglia fuseseră alterate rasial încă de pe vremea romanilor și din cauza lor, pe când se numeau Galia și Britania, în schimb romanii nu trecuseră peste Rin, astfel că germanii rămăseseră albi. Se poate spune chiar că ei rămăseseră prototipul standard al rasei albe europene și omului alb în genere. Sentimentele de respingere a străinilor de către germani porneau și de la aceste premise cu substrat rasial, de la dorința lor de a-și conserva rasa, de a nu o altera.

Desigur, evreilor nu le-a fost deloc ușor să se stabilească printre germani. Mai ales că, după câte știm noi, nici un popor migrator, anterior venirii evreilor, nu prinsese rădăcini aici. Totuși evreii au reușit. Și aici factorii responsabili au fost regii și aristocrația ahtiați după bani. Regii Prusiei, care aveau idei și preocupări războinice, încalte aveau mare nevoie de bani pentru a-și face armate, iar de aici simpatia lor interesată pentru evrei. Aceștia au fost tolerați în Prusia apoi, treptat, pe măsură ce Prusia a devenit Germania, comunitatea lor s-a extins. Fenomenul este însă ceva mai complicat căci emanciparea și drepturile evreilor în spațiul german, în Ostereich și statele germane libere, au fost, mai întâi, impuse cu forța de Napoleon.

Cert este că, indiferent de motive, germanii au pierdut cursa în competiția lor cu englezii și francezii de a se înhăma la trăsura capitalismului evreiesc. Practic au luat startul târziu, mult prea târziu, astfel că au devenit al treilea cal la căruță. Făcând eforturi de a recupera, de a ajunge din urmă Anglia și Franța capitaliste, de a le întrece, statul și burghezia germane erau conștiente că aceste eforturi putea fi utile și răsplătite numai cu suportul marii finanțe și burghezii evreiești proprii, la rândul ei racordată la marea finanță și burghezie comunitară evreiască de pretutindeni. Însă pe parcursul acestei întreceri capitaliste și imperialiste Germania a avut impresia, apoi certitudinea, că evreii englezi sau francezi sunt mai capabili, sau mai patrioți, decât cei germani, iar comunitatea evreiască în ansamblul ei defavorizează sau subminează Reichul german.

 Mai mult decât atât, s-a ivit un alt motiv care au adumbrit aceste relații germane – evreiești. Per ansamblu, atât cu evreii proprii dar, mai ales, cu cei improprii, europeni și nu numai. Anume poziția față de revoluție ca mijloc rapid și implacabil de schimbare și transformare a societății omenești. Revoluția (burgheză) a fost calea și mijlocul prin care regimul și popoarele feudale europene au fost distruse, iar mentorii acesteia au fost evreii, nu e cazul s-o spunem tot mereu. Cum nu e cazul s-o spunem că evreilor le plac și le priesc revoluțiile. Este tocmai ceea ce nu le place sau le place mai puțin germanilor care, fiind oameni chibzuiți și muncitori, au printre ei mai puțină gloată revoluționară flămândă. Este cazul s-o spunem că în Germania nu s-a săvârșit cu succes nici o revoluție, deși au avut loc câteva tentative.* Pentru a progresa germanii se bazează pe muncă proprie, industrie, tehnologie, într-un cuvânt pe evoluție. Astfel germanii s-au clasat într-o anume antiteză cu spiritul și activitatea progresiste și revoluționare ale popoarelor sau ale statelor. Este bine cunoscută din istorie antiteza dintre francezi, mari purtători și răspândaci de revoluție prin Europa, și germani, mai curând reacționari și feudali. Abia în perioada înfăptuirii revoluției naționale, din cauza și pe premisele acesteia, politicienii germani au înțeles măreția și geniul revoluționar al capitalismului și astfel au trecut la sentimente mai bune față de evrei. Deci abia acum au intrat în competiție cu englezii, care începuseră la 1642, și francezii, care se lansaseră la 1789. Bismark a fost un mare iubitor și susținător al drepturilor evreiești dar, deja, zicem noi, competiția era pierdută pentru Germania. Cu toate că a făcut tot ce era posibil de a recupera timpul pierdut și, mai ales, din acele teritorii de glob pământesc pe care Anglia și Franța și le disputau doar între ele.

Acest start ratat în relațiile privilegiate cu evreii le-au fost fatale Germaniei și germanilor puțin mai târziu, în sensul că le-au adus prejudicii grave și iremediabile. Indiferent cât de bine s-a purtat statul german cu etnia evreiască din Germania în ansamblul ei, capital, burghezie și comunitate, acesta a rămas mereu în mentalitatea evreiască ca fiind un stat cu reminiscențe feudale pronunțate, reacționar și anti iudaic. Imperialismul german capitalist și colonialist nu a fost bine văzui și bine primit de celelalte imperii din spirit de concurență, desigur, dar la acesta se adăuga antipatia evidentă a marii finanțe și burghezii evreiești. Așa se explică și amiciția și alianța dintre Anglia și Franța capitaliste și imperialiste, țări care în epoca feudală nu fuseseră deloc amice și aliate. Pe acest fundal de simpatii și antipatii reciproce dintre evrei și europeni, într-o lume capitalistă dominată de interese economice și financiare feroce, s-au brodat acele relații de simpatii și antipatii dintre europeni și europeni, și ei diverși din punct de vedere economic și financiar. Astfel germanii s-au trezit înconjurați și izolați în centrul Europei, blocați în interesul lor imperialist de a participa la partajarea lumii. Dar care, substanțial, fusese deja partajată de Anglia și Franța. Burghezia, națiunea și Reichul Germaniei erau conștienți că, în parte, insuccesele lor imperialiste, blocajul permanent, provin și din atitudinea antigermană a poporului lui Israel, atât cel din interior cât și cel din Diaspora.* Iată de unde și de ce eforturile conducătorilor și politicienilor germani de a recupera simpatia și suportul concetățenilor evrei și al influentei lor comunități. Primul război european însă a accentuat neîncrederea și suspiciunea reciproce dintre germani și evrei, iar sfârșitul acestuia le-a adus într-o fază de paroxism. Încât s-a pus problema eliminării și chiar exterminării reciproce. Dar despre asta vom mai vorbi.

 

Istoria evreilor în Europa de est și Rusia

Așa după cum bine se știe evreii au migrat și s-au stabilit pe întreaga suprafață a Europei, astfel că ei au stat printre toate popoarele, fie mari, fie mici. Și în fiecare țară sau stat, de mai mică sau mare suprafață. Nu are rost însă să ne preocupăm de istoria și relațiile dintre comunitățile evreiești și toate aceste popoare și state europene. Cu toate că ele sunt foarte interesante, dar nu fac parte din obiectivul lucrării noastre. Nu putem însă trece cu vederea relațiile dintre evrei și Imperiul rus.

În ceea ce privește relațiile evreilor cu rușii subiectul e mai greu de abordat. În primul rând deoarece rușii nu sunt, după multe opinii, un popor european. Printr-o caricatură, rusul și Rusia pot fi asemănați cu un pitic de două șchioape, dar care duce în spinare o cocoașă uriașă de vreo doi metri, de o tonă greutate. Piticul este european, cocoașa e asiatică. Ce fel de pitic voinic este acest hominid e greu de povestit.

Istoria evreilor din Imperiul rus e, desigur, bine cunoscută. Ea nu este prea favorabilă și de ea se plâng istoricii evrei cu lacrimi amare. În comparație cu situația evreilor din Europa (occidentală) viața evreilor din Rusia este descrisă ca un calvar. Rușii au avut o atitudine refractară față de minoritarii evrei, i-au persecutat uneori, i-au jefuit, i-au alungat și nu au pregetat chiar să-i ucidă. Cel puțin așa susțin istoricii evrei. Dar atunci ce au căutat evreii în Rusia, dacă aceasta s-a dovedit a fi atât de neprimitoare? De fapt a fost un concurs de împrejurări istorice. Nu evreii s-au dus în Rusia, ci Rusia a venit peste ei. Extinzându-se spre Apus în Ucraina, Polonia și țările baltice, Imperiul rus a înglobat și populația evreiască stabilită aici anterior. Este de remarcat că numărul evreilor din Rusia era mult mai mare decât al evreilor din Europa Apuseană*.

 Între ruși și evrei existau nepotriviri și diferențe majore de toate felurile și categoriile: de caracter, de rasă, religioase, economice, politice, sociale etc. Desigur, primau cele politice și sociale, dar ele erau mascate de intoleranță etnică și religioasă, derivate din nepotrivirea de caracter și rasă. În fond și Rusia era o țară – un Imperiu – feudală puternică, chiar mai puternică decât Germania. Faptul că evreii erau microbii capitalismului în acest imperiu feudal desăvârșit nu convenea câtuși de puțin Țarului și statului rus, dar nici populației de bază, formată în proporție masivă din țărănime. În Rusia, până la primul război european, aproape că nu existau industrie și burghezie, cu derivatele acestora, proletariat și clasă politică democrată. Trăind într-o țară atât de înapoiată – din punctul lor de vedere – evreii, conectați la diaspora lor europeană, la curent cu situația evreilor din Occident și prin comparație cu aceștia, se simțeau frustrați și periclitați. Așa cum se simțiseră dintotdeauna într-un sistem economic, social și politic de sorginte feudală europeană. Dar în timp ce evreii din Occident se emancipaseră prin capitalism, devenind liderii și promotorii progresului și civilizației capitaliste, în Rusia acest lucru întârzia să se întâmple. Iată de ce evreii au devenit cei mai înverșunați și interesați detractori și adversari ai Rusiei țariste și Imperiului feudal, ai țarului și regimului autocrat ortodox pravoslavnic.

Acest lucru a fost și este de notorietate publică și istorică. Pe măsură ce evreii s-au emancipat în apusul Europei, ca lideri ai societății capitaliste, au impus Rusiei o seamă de obligații și restricții legate de situația evreilor ruși. Politica statelor occidentale a devenit antirusească din acest punct de vedere. Democrația burgheză nu pierdea nici un prilej de a combate ferm și prin toate mijloacele autarhia țaristă, de a submina și compromite statul feudal rus. Mai ales partidele, organizațiile și societățile revoluționare de la stânga eșicherului politic, socialiste și comuniste, dar și cele anarhiste și nihiliste. Deoarece rușii nu aveau burghezie și proletariat, au fost vizate păturile sociale de elită, intelectualitatea și casta numeroasă a ofițerimii. Acestea au fost contaminate cu idei și principii apusene, potrivit cărora Imperiul Rus era o țară înapoiată și bigotă, în contradicție cu statele apusene europene, dar și cu progresul și civilizația epocii. Desigur, se avea în vedere distrugerea acestui prototip de stat feudal și înlocuirea sa cu prototipul capitalist.

Concepțiile și tezele democrate și revoluționare burgheze s-au propagat în Rusia prin populația evreiască de aici, care conținea un număr redutabil de intelectuali, bancheri, funcționari, comercianți și liberi profesioniști. Desigur, „ inteligența” rusă era ea însăși conectată la Apus, dar un Apus contaminat și convertit de democrație. Nu puținii intelectuali ruși au adus din Occident ideile și viziunea schimbării radicale a Rusiei, prin revoluție și bolșevism, ci acestea s-au propagat prin intelectualitatea evreiască din Rusia. S-a repetat situația inițială din epoca luminilor, în care intelectualii apuseni, așa zișii „iluminați” au atacat regimul feudal european și societatea creștină sub influența intelectualilor evrei și conceptelor sociale și religioase iudaice. Se poate spune că evreii ruși au fost în primele rânduri ale revoluției ruse, ale revoluționarilor ruși, ale partidului bolșevic rus. Dar, mai corect spus, revoluția, revoluționarii și bolșevicii, inclusiv Lenin, n-au fost ruși, ci evrei. Rușii n-au fost decât masa, populația, turma care, o dată acaparată, a fost aliniată și manevrată corespunzător. Desigur ne referim la revoluția bolșevică din 1917 care a distrus imperiul țarist și a inventat un nou sistem social și politic de regim comunist.

Ca un paradox, acest nou sistem social și politic, comunismul, nu a fost nici el rusesc ci… evreiesc. Inventatorul lui a fost un evreu, Mordehai Levi, supranumit Marx,  devenit cunoscut în toată lumea tocmai datorită acestei invenții. Marx, ca și aderenții săi, au dorit să-și promoveze invenția (comunismul) în Occident și spre fericirea acestuia, numai că acest lucru nu s-a întâmplat. Tocmai evreii ruși au fost cei care au reușit să aducă și să impună marxismul în Rusia, iar acest lucru trebuie privit tot ca un paradox al istoriei și Europei. E o temă de discuție dacă evreii ruși au adus și impus comunismul în Rusia spre propria lor emancipare și fericire sau spre emanciparea și fericirea poporului rus.

Dacă s-au gândit la propria lor emancipare și fericire, cum e și firesc, evreii din Rusia n-au greșit și nu s-au înșelat în așteptările lor. Prin și după revoluția bolșevică Emanciparea s-a produs, statutul lor social și politic, dar și etnic, s-a schimbat, au devenit cetățeni cu drepturi și libertăți depline.

Ulterior evreii din Rusia au avut tendința de a acapara statul comunist bolșevic în interes propriu, în calitatea lor de fondatori, pionieri și constructori ai comunismului. În viziunea creării unui uriaș stat socialist-comunist în contrapondere cu marile Imperii europene capitaliste occidentale ( englez, francez) în care vizionarii evrei nu mai aveau încredere. Deoarece capitalismul fiind considerat evreiesc, feroce, vorace și lacom până la autodistrugere, ducea și a dus la acea reacție anticapitalistă și socialistă a europenilor cu mari consecințe antisioniste și antievreiești. Comunismul rusesc era o măsură de prevedere față de această reacție anticapitalistă a națiunilor europene. Din păcate pentru (ei) comuniștii evrei din URSS tentativa lor a eșuat, iar soarta evreilor din Rusia a devenit asemănătoare cu a celorlalte o sută de popoare disipate în marele stat. Prin compensație efortul și lupta comuniștilor evrei și al mondialei comuniste, dominat de ei, de a elimina partidul comunist (bolșevic) rus din marea internațională a partidelor comuniste a durat, practic, tot secolul XX.

 

Nu putem decât să trecem mai ușor cu vederea istoria evreilor din alte state din Europa de Est. Cine are interesul se poate informa extensiv în istoria poporului evreu, desigur în viziunea multor istorici evrei și europeni. Istoricește teritoriul Europei de centru est este împărțit, în afară de Imperiul rus, de alte două Imperii, Otoman și Habsburgic (Austro-ungar). După dispariția acestora apar state ca Polonia, Ungaria, România, Grecia, Bulgaria etc. Dintre acestea numai Polonia se remarcă și devine un stat criptoevreiesc. Relațiile privilegiate dintre polonezi și numeroasa comunitate evreiască stabilită aici fac din Polonia un model de conviețuire de referință pentru tot Estul Europei și nu numai. Pe de o parte Polonia beneficiază de acest statut în lumea capitalistă, dominată de finanța evreiască, pe de altă parte suferă consecințele reacțiilor ostile anticapitaliste ale contestatarilor naționaliști și socialiști ( dar nu comuniști). Polonia ajunge să fie percepută ca stat iudeu, ca un centru important al comunității evreiești din Europa. Și din această cauză Polonia se implică și este implicată în vâltoarea evenimentelor care au dus la izbucnirea războiului din 1939, o dată cu atacarea și ocuparea ei de către național socialiștii germani și bolșevicii ruși. Dacă Polonia nu ar fi fost percepută ca stat evreiesc european important, e greu de presupus că Imperiul britanic, ca și cel francez, dependente și la cheremul marii finanțe evreiești, puternic influențate și determinate de comunitățile evreiești proprii, și-ar fi riscat stabilitatea și beneficiile lăsându-se atrase în aventura războiului.

 

           

                        CAPITOLUL V IASTORIA PRIVILEGIATĂ A EVREILOR ÎN SUA

 

Despre identitatea precară a americanilor. Complexitatea problemei evreiești în complexitatea problemei europene. SUA, o soluție a acestor probleme

 

Pe parcursul acestei lucrări ne-am referit adesea la legăturile strânse și relațiile speciale, chiar intime, între populația SUA și comunitatea evreiască din acestea. În modul cel mai firesc, deoarece acestea subliniază cel mai pregnant subiectul nostru însuși în ceea ce privește consistența sa contemporană. Evoluția democrației burgheze capitaliste urmează această traiectorie de la democrația burgheză – democrația socialistă – comunism- fascism- democrația americană, pe un traseu Franța – Rusia – Germania – Europa – SUA. Observăm că la capătul drumului se află SUA. Etalonul și etablismentul democratice ale lumii contemporane sunt SUA și democrația americană. Iar pornodemocrația, ultima etapă a democrației capitaliste, subiectul nostru de studiu propriu zis, este o consecință a democrației americane și urmează acesteia.

Ne-am îndoit, pe drept cuvânt, din punct de vedere istoric, de toate caracteristicile și caracterul SUA și al americanilor, de istoria, identitatea, societatea, politica, moralitatea, cultura acestora. De calitate inferioară, practic de neluat în seamă. Scursură și adunătură de bandiți și criminali, pegră a omenirii, debarcată din Europa pe țărmurile unui continent imaculat cu un singur scop: de a face bani. În subsidiar și în consecință pentru a ucide, jefui, acapara, cumula. Completată cu o imensă populație de oameni primitivi negri, vânați și capturați în Africa și condamnați la muncă și viață de sclavi. Statul american a ieșit din această istorie monstruoasă și nu și-a putut niciodată ascunde sau înfrumuseța trăsăturile și apucăturile istorice de monstru. Multă vreme nu s-a făcut remarcat decât prin proporțiile sale și nu a avut decât această calitate a mărimii. A fost un stat caricatură reieșit din compilarea și adaptarea modelelor sociale și politice pe care emigranții din Europa le-au adus cu ei pe continent. Multe clamate revoluționare și liberale dar, în fapt, multe banditești și hoțești. Mai pe șleau spus SUA au fost o caricatură a Europei. Multă vreme nici nu a contat, în nici un fel, pe plan internațional, între 1600-1918 nu au nici un fel de relevanță. Sunt doar un stat obscur, de proporții vaste, încă dominat și cizelat de coroana britanică. Evenimentul care scoate SUA din anonimat și-l propulsează în prim plan este războiul european dintre anii 1914/1918. În care se implică în calitate de fostă colonie a Imperiului britanic și în susținerea acestuia.

Atunci se întâmplă cel mai mare eveniment din istoria SUA, care surclasează și aruncă în derizoriu toate celelalte evenimente istorice anterioare zise americane: colonizarea, războiul de independență, războiul civil etc. Și anume sediul central al băncilor și finanțelor mondiale evreiești se mută de la Londra la New York. Din Marea Britanie în SUA. Practic din acest moment începe istoria propriu zisă a Statelor Unite. De care trebuie să ținem cont în lucrarea noastră pentru că, începând de la această dată, întreaga lume va trebui să țină cont de SUA. Noi am legat și legăm această ridicare pe culmi a acestui stat, până acum ridicol, de evoluția comunității evreiești de aici, care devine cea mai puternică și influență componentă a populației SUA în ansamblul său. Elita comunității evreiești devine și elita conducătoare a societății americane.

Această împrejurare face parte în principal din istoria poporului evreu. Popor migrator în Europa care, prin revoluție și emancipare, va distruge Europa feudală și creștină prin crearea unui nou tip de societate economică și politică: burgheză, capitalistă, națională, imperialistă. Nouă nu ne poate spune nimeni că această societate nouă a fost creată de europeni înșiși, și am adus adesea argumente în acest sens.  Capitalismul este o invenție evreiască, iar devenirea și evoluția sa mondiale sunt, de asemenea, evreiești. Cum, aparent paradoxal, și antidotul capitalismului, comunismul, care, iarăși, nouă nu e poate spune nimeni că a fost creat de ruși sau europeni. Ci tot de evrei. Pe principiul că acel ce creează virusul, creează și vaccinul. În timp ce resursa capitalismului, banii, erau mutați de marii oligarhi finanțiști evrei în SUA, la moment resursa comunismului, revoluția bolșevică, era implementată cu același succes în Rusia țaristă de comuniștii evrei.

 

Din acest moment istoric, de vârf și de mare succes în istoria poporului evreu, se deduc și cele două probleme importante în istoria modernă și contemporană a omenirii la care, de asemenea, ne-am mau referit. Una este cea a poporului evreu, mereu scoasă la suprafață și mereu vizibilă de către toată lumea: politicieni, istorici, filozofi, oameni de rând  etc: problema evreiască.  Cealaltă a popoarelor europene, de fond și în subteran, deci ignorată și trecută cu vederea, la care nu s-a referit sau se deferă nimeni: problema omului alb. Problema problemelor, deci cele două probleme combinate, fiind subjugarea și declasarea popoarelor europene autohtone și a băștinașilor albi de către emigranții evrei. Pe această cale ocultă, dar inteligentă și extrem de eficace, de creare și implementare în Europa a unor ideologii, sisteme și revoluții cu caracter politic, economic și social definite și impuse ca novatoare, progresiste și aducătoare de prosperitate. Corolarul tuturor acestor cuceriri istorice fiind democrația biruitoare iudeo-burgheză în Europa și antidotul acesteia democrația iudeo-bolșevică în Rusia. Este punctul la care ne aflăm în Europa și în lumea care contează la începutul sec. XX, la sfârșitul primului război european al națiunilor.

Făcând un sumar extrem de strict al istoriei evreilor în Europa până a se ajunge la acest punct putem constata:  parvenind printre popoarele feudale băștinașe și într-o Europă creștină, migranții evrei au o contribuție fundamentală și decisivă la distrugerea feudalismului și lumii feudale în ansamblul ei, cu tot ce însemnau acestea pentru europeni. Ei sunt filozofii și promotorii burgheziei și capitalismului, de asemenea cu tot ce înseamnă acestea pentru europeni: revoluție, emancipare, națiune, democrație etc. La capătul acestui parcurs statutul evreilor se schimbă în mod extraordinar în Europa și printre popoarele ei. Din simpli parveniți și primiți cu dispreț, ei ajung elita și poporul care contează cel mai mult în statul și societatea burgheze, capitaliste, europene. Crema burgheziei imperialiste și naționale din Europa sunt în dependența și subordinea burgheziei și finanței evreiești, care le domină prin resursa fundamentală a capitalismului, care e capitalul (banul). Cât despre popoarele europene, ele dispar în cea mai mare parte, de asemenea ca o consecință a revoluției burgheze, prin comasarea lor în națiuni. De fapt, la începutul sec XX în Europa nu va mai rămâne decât un singur popor viu, anume cel evreu. Restul sunt națiuni (ghiveci de popoare). Acest lucru nu va rămâne neconstatat și necontestat de băștinașii europeni.

Europa feudală, Europa creștină, Europa originară, Europa istorică, Europa funciară, Europa albă nu și-a dorit niciodată acest traiect și parcurs revoluționar determinat și implementat de evrei. Care, evident, și-au urmărit tot timpul propriile interese majore de tot felul, de supraviețuire, de acomodare, de emancipare, financiare, economice, sociale, politice. Să nu ne amăgim cu ideea emancipării burgheziei europene care, prin revoluție, a contribuit la distrugerea regimului feudal. În esență este vorba despre emanciparea burgheziei evreiești, care este originară capitalistă și are interesul vital de a distruge feudalismul în Europa. Nu putem pune capitalul și cămătarul european la originea revoluției burgheze deoarece acesta era în slujba și conviețuia cu regimul feudal. Cum nu putem considera nici ideea emancipării popoarelor europene din servitutea feudală prin servitutea capitalistă, care le era mult mai nefavorabilă. De fapt burghezia europeană, ca și intelectualii europeni, ca și revoluționarii europeni, n-au fost altceva decât niște profitori ordinari care, în interes propriu, bine îndoctrinați de ideologii evrei și motivați corespunzător, au deservit în principal cauza evreiască. Urmarea fiind supremația și dominația evreilor în Europa. Repetăm, acest lucru nu va rămâne neconstatat și necontestat de băștinașii europeni.

Dar nici de comunitatea și populația evreiască din Europa și în ansamblul ei. Animozitatea, iar mai apoi ura europenilor, ca și a omenirii, împotriva capitalismului, au fost de la început evidente, manifeste iar cu timpul au devenit formidabile. Ele se reflectă în principal împotriva burgheziei și a statului burghez cu toate ingredientele sale. Însă în spatele acestora și mai presus de ele stau adevărații promotori și beneficiari ai capitalismului, cei care dețin și manipulează propriu zis capitalul (banii), stau zeii evrei ( și ai evreilor). Și ei sunt conștienți că ura europenilor și a omenirii, în fond, îi vizează în principal pe ei. După ce trece de zidul și barajul de protecție asigurat de statul și clasa burgheziei naționale ei pot fi afectați de această ură cu consecințe grave. Iată de ce una dintre măsurile de prevedere a fost antidotul capitalismului, care e comunismul. Prin comunism ura națiunilor și mulțimilor împotriva capitalismului se dirijează exclusiv împotriva burgheziei naționale, ceea ce nu periclitează și chiar nu deranjează capitalul și comunitatea evreiești. Mordehai Levi a teoretizat la mod aproape genial această revoluție comunistă a gloatelor proletare, dezrădăcinate și flămânzite de capitalism, împotriva exploatatorilor burghezi și moșieri europeni iar alt evreu denumit Ilici Lenin a contribuit ca aceasta să se dezlănțuie și să triumfe.

Triumful revoluției comuniste din Rusia, completat cu eșecul acesteia în Germania și vestul Europei,  nu au fost însă suficiente să anuleze sau măcar să atenueze ura europenilor la adresa capitalismului, de care și evreii se simțeau periclitați. Dimpotrivă, aceasta a crescut la cote alarmante. Evident că burghezia europeană, pentru a-și salva pielea, i-a trădat pe evrei și a făcut front comun cu națiunile anticapitaliste, apucând-o spre național socialism. Asta din cauză că celălalt drum anticapitalist apucase să fie ocupat de comuniști. Astfel că înțelepții evrei, cărturarii și filozofii, rabinii și învățătorii, politicienii și intelectualii dar, mai ales, marii bancheri și finanțiști de talie mondială, se aflau sub o presiune existențială maximă. La începutul sec. XX, după primul război mondial, după aproape patru secole de la parvenirea și adaptarea lor în Europa, constatau că se aflau aproximativ în aceiași situație inițială: Europa și europenii îi priveau cu aceiași ostilitate și chiar dușmănie periculoase. Deci aproape nu conta că evreii îi „ajutaseră” și impulsionaseră pe europeni să distrugă feudalismul, să se revoluționeze, să se emancipeze, să progreseze, să performeze, să devină stăpânii tuturor continentelor – în fond ei rămăseseră aceiași albi feudali, retrograzi, reacționari, care nu înțelegeau și apreciau beneficiile și binefacerile capitalismului.  Și culmea, nici perspectivele luminoase ale socialismului și comunismului, scoase pe piață și livrate la momentul oportun.

În loc să le fie recunoscători, cum ar fi meritat, europenii au devenit antisemiți. În loc să fie recunoscuți și respectați ca lideri, dacă nu stăpâni sadea, ai Europei capitaliste și imperialiste, evreii erau din ce în ce mai contestați și amenințați cu alungarea din Europa sau asimilarea forțată etnică. Ideea și problema sionismului era și ea periclitată pentru că, în fond, urmărea aceiași cauză nefastă, anume alungarea evreilor de pe continent și minimalizarea sau neantizarea comunității lor cât mai departe de lumea civilizată capitalistă. Pe care ei, în fond, o creaseră. Acesta este fundalul problemei evreiești la sfârșitul primului război european.

Fundalul problemei europenilor fiind, consecutiv, decăderea și degenerarea lor, pe toate planurile, în epoca capitalistă, mai nefastă decât cea feudală. Europenii nu se regăseau în noul sistem economic, politic și social, care nu era al lor și nu le aparținea. Nefiind produse originare europene noile valori și standarde de existență, noile ideologii și credințe, noile forme și formule politice și sociale, noile realități și presiuni economice, europenii nu și le însușeau sau și le însușeau fortuit. Iar toate nemulțumirile și nerealizările lor le puneau pe seama capitalismului, a burgheziei și, în bună parte, a evreilor. Cu sau fără discernământ, în sensul că evreii formând o comunitate istorică închegată și impenetrabilă, nu se făceau deosebiri între liderii și burghezia lor de elită și masa ca atare, de categorie inferioară.

În ceea ce privește problema evreiască ea putea fi rezolvată în două moduri: de către evrei înșiși sau de către europeni. Având vechime și puternice resurse și privilegii în Europa, evident că evreii nu voiau să cedeze și să piardă pozițiile lor câștigate aici de-a lungul secolelor. Cu atât mai puțin să plece de pe continent. Și nici nu și-au pus niciodată problema să renunțe la identitatea și comunitatea lor etnice în favoarea identității europene, a uneia dintre multele națiuni europene. Chiar dacă ideea și soluția sionismului era împărtășită de masa evreilor, de altfel ea apăruse chiar din rândul comunității evreiești, ea era una complementară și nu presupunea nici pe departe plecarea evreilor din Europa și stabilirea în acest Sion național evreu.

Soluțiile evreilor în problema evreiască era stutus-quoul, era continuarea persistenței și evoluției lor în Europa, dar și în lume, după aceleași standarde și norme capitaliste, burgheze-democratice, progresiste, internaționaliste etc. Cu respectarea strictă și obligatorie a tuturor legilor economiei de piață capitaliste, al căror pilon fundamental e capitalul ( banul). Într-un asemenea sistem capitalist, al cărui ideologi, autori și susținători erau, evreii se simțeau în siguranță și în plinătatea forțelor lor vitale, existențiale și creatoare. O altă soluție, apărută pe măsură ce opoziția și rezistența la capitalism au crescut, pe măsură ce capitalismul și-a dezvăluita fațadele injuste și odioase, a fost ideologia și revoluția comuniste, elaborate tot de evrei. Dar aceste soluții aparțineau liderilor evrei, filozofi și cărturari, mari burghezi și intelectuali integrați în societatea națiunilor europene la cel mai înalt nivel. La rândul ei Comunitatea evreiască din Europa a emis și ea o soluție, și anume emigrarea. Dacă Europa sau anumite părți ale Europei deveneau antisemite, soluția era emigrarea. Era o soluție la îndemână, iar pentru evrei una istorică, devenită tradițională. Evreii de rând, poporul ca atare, nu prinsese rădăcini ferme în Europa și nu pierdea nimic dacă se orienta spre alte zări și alte continente. Astfel s-a ivit în istoria evreilor o nouă epocă de emigrare masivă, comparabilă ci exodul din Spania, dar mult mai amplă decât aceasta. Este vorba despre emigrarea evreilor în SUA, eveniment care se întâmplă în principal la sfârșitul sec. XIX și începutul celui următor.

Deducem că evreii, la apogeu în cariera lor europeană, erau precauți totuși în ceea ce privește (bună)starea și viitorul lor pe continent, printre europeni. Iar soluțiile alese de ei vizau în principal chiar Europa burgheză și capitalistă, pe care o făptuiseră, o dominau și preconizau s-o păstreze prin status-quo. Aceasta era soluția principală. Soluțiile Sionului, revoluția comunistă (bolșevică), URSS și SUA erau soluții de rezervă și de proximitate.

În ceea ce privește rezolvarea problemei evreiești de către neevrei, de către europeni, ei au ales calea națională. Așa cum ei înșiși fuseseră sistematizați și parcelați pe spații naționale prin revoluții și războaie cu acest caracter. Evreii urmau să fie integrați în fiecare dintre statele națiuni europene în funcție de interesul și structura acestuia etnică și socială fiind tratați ca minorități etnice. De remarcat că toate națiunile europene, constituite fortuit prin dispariția popoarelor feudale, conțineau înăuntrul lor numeroase minorități, fie părți din aceste popoare comasate, fie de altă proveniență. Pe care se străduiau să le asimileze și astfel să dispară în etnosul național. Evreii minoritari urmau să împărtășească aceiași soartă. Toate statele naționale europene doreau integrarea și asimilarea lor până la dispariția firească, naturală. Astfel problema evreiască s-ar fi rezolvat de la sine. O altă soluție preconizată de europeni era cea a Sionului, un stat al evreilor, unde ei să se stabilească și să formeze o națiune. În felul acesta se rezolva și problema evreilor din Europa care, având o patrie, n-ar mai fi aderat și aparținut la (de) Europa. Cu atât mai mult ar fi devenit o minoritate nesemnificativă.

 

Astfel ajungem la situația în care putem vedea și denumi SUA ca una dintre soluțiile problemei evreiești elaborate de comunitatea evreiască însăși. În situația că Europa devenea antisemită, iar Sionul nu exista, cum nu exista nici URSS, soluția era SUA, un continent mai mare și mai primitor decât Europa, deși mai puțin populat și civilizat. Continent de emigranți, aici evreii nu au nici complexe sau dezavantaje de nici un fel nici față de autohtoni, nici față de autorități, nici față de împrejurări. Dimpotrivă, prin tradiția lor, prin felul de a fi și se organiza în grup și comunitate, prin comunism și religie, evreii aveau numai atuuri în noul stat de reședință. În cel mai scurt timp comunitatea evreiască de aici s-a făcut remarcată și s-a impus în societatea și statul americane, devenind liderul acestora. Explicabil și prin faptul că „poporul” american (SUA) nu avea decât o singură motivație și filozofie existențială – banul – pentru care emigrase și trăia, evreii, de aceiași factură, dar mult mai culți și dotați, au devenit de la sine lideri și conducători. Dar avem, firește, și istoria evreilor în Statele Unite, scrisă cu lux de amănunte și completată cu un enorm număr de date și documente istorice și statistice. Problema oricărui cititor amator sau profesionist fiind tocmai imensitatea ei, care o face inabordabilă și în fond ilizibilă altfel decât pe fragmente. Și ar mai fi o problemă, istoria evreilor în SUA, ca și a SUA evreiești este ditirambică, propagandistică, oficioasă, deci mincinoasă, deci tot ilizibilă.

Formarea SUA evreiești, semite și sioniste, se suprapune formării SUA istorice și aparține epocii moderne și contemporane. Reprezintă o continuitate în istoria SUA deoarece statul ca atare nu se schimbă fundamental, ci doar evoluează. Statul burghez, statul capitalist, statul imperialist rămân, dar capătă alte valențe. El se emancipează de Europa, scapă de sub influența și chiar controlul acestuia, scapă de statutul său de „caricatură” europeană. Emanciparea sa se datorează, după părerea noastră, tocmai comunității evreiești care, la începutul sec. XX, devine cea mai importantă, bogată și bine organizată parte a populației americane atât de pestriță din punct de vedere etnic. Să ne amintim că emigranții evrei contribuiseră fundamental și la emanciparea Europei, la scoaterea acesteia din feudalism, la revoluția burgheză, la capitalizarea și triumful capitalismului în Europa.

Emanciparea SUA urmează același model, numai pe alt palier. Trebuie legate și puse împreună această mare migrație evreiască din Europa în SUA cu schimbarea sediului central al marii finanțe evreiești din Europa în SUA, din Londra la New York. Astfel vom afla și data aproximativ exactă a apariției noului prototip de stat american, mai bine zis data de când acesta invocă și pretinde calitatea de lider al comunității de state mondiale. De asemenea calitatea de lider și „frate mai mare”  al Europei. Se implică activ și decisiv în toate evenimentele politice internaționale, ceea ce nu mai făcuse anterior. Explicația?

Nu poate fi decât una singură: burghezia americană și, ca atare, clasa politică americană se emancipează de obsesiile și dependențele originare europene. Prin intrarea sub influența și controlul ideologic și politic directe al docților și gânditorilor evrei, care priveau, gândeau și evaluau lumea ca un tot unitar și în interes propriu. Mai pe șleau spus, evreii și-au luat mâna de pe Europa care, considerau pe bună dreptate, devenise esența și creierul lumii capitaliste datorită lor, și au creat SUA, care trebuia să substituie și să surclaseze vechiul continent în lumea capitalistă. Ideea fundamentală fiind că acolo unde coexistă poporul lui Israel, acolo unde domină și condus evreii, acolo se află centrul de comandă al universului pământesc. Prin stabilirea sediului central al marilor bănci evreiești în SUA și afluirea unei mari comunități evreiești aici se poate spune că s-a întâmplat acest fenomen ușor de înțeles : Europa a rămas fără creier. Astfel ea a început să deraieze în comportamentul și în toate întreprinderile sale până atunci ( până la primul război mondial) de mare succes. Pe când SUA, până atunci caricatură a Europei, a săltat brusc pe culmi de succes și a căpătat un comportament de mare grangur capitalist. Explicații? În cutia craniană a colosului umanoid USA s-a instalat un evreu. Pe principiu biologic, el va fi cel care va percepe, va ordona și controla toate reacțiile, impulsurile, senzațiile, necesitățile, simțurile și gândurile organice ale monstrului.

 

Istoria evreilor în SUA, spre deosebire de cea a evreilor în Europa nu poate fi decât privilegiată. Iar aici părerile și elogiile istoricilor nu pot fi decât favorabile la unison. Este una dintre acele întâlniri fericite dintre două componente care duc la comuniune și fericire reciprocă. Pe de o parte comunitatea evreiască și poporul lui Israel în ansamblul său au găsit în SUA pământul făgăduinței, mult mai primitor și mai favorabil decât cel donat de Iehova lui Moise. Pe de alta SUA a găsit în respectiva comunitate idei, bani, gânditori, sfetnici și funcționari zeloși care, prin concepția și activitatea lor, le-au scos din anonimat și marginalizare. Colosul american a început să miște. Dar nu ca un animal sălbatic, o Godzilla, ca de obicei, ci ca unul inteligent. Cu creier omenesc.

Această comuniune a devenit inseparabilă.  E greu de spus, de exemplu, că SUA nu sunt un stat iudeo-evreu, din moment ce creierul lor este etnic evreiesc. SUA au devenit și sunt un stat sionist, sunt Sionul însuși, mai mult decât statul Israel. Care, în ciuda aparențelor, este un stat evreiesc de rezervă, și chiar de mâna a doua. Creat pentru evrei de mâna a doua, care nu au acces sau nu trebuie să ajungă în adevăratul Sion. Creat și, mai ales, susținut de evreii din SUA, în interesul lor primordial și mondial. În același timp e greu de spus că evreii nu sunt „americani” , sau cei mai buni americani, sau mai americani decât americanii. Punând cuvântul „american” între ghilimele în ideea că, din punct de vedere etnic, americanul nu există. Nimeni ne e american în SUA.  Concurența dintre popoarele dezrădăcinate și degenerate ale acestora fiind de a-și păstra o brumă de identitate. O concurență practic zdrobită de comunitatea evreiască și poporul lui Israel care, în SUA, și-au conservat identitatea intactă. Iată de unde ideea și părerea că evreii sunt cei mai buni americani și cei mai buni fii ai SUA.

În acest context trebuie să privim și să apreciem evoluția SUA și parcursul lor istoric în secolul XX, calea spre supremație și dominație mondială. De fapt preluarea rolului pe care Europa, prin națiunile ei imperialiste, îl avusese în secolele anterioare. Emanciparea americanilor de europeni, a SUA de Europa este vizibilă și se poate constata și periodiza. SUA se implică în viața și destinul europenilor pe toate planurile ( economic, politic, militar) modificând cursul și parcursul acestora. Iar viziunea SUA iese din moderație și izolare și devine mondială. Cu certitudine această perspectivă nu este una americană, ci una evreiască. Perspectiva evreiască provenind din faptul istoric că Diaspora lor este mondială. În concepția lor planeta fiind o suprafață vastă de teren pe care locuiesc evrei*.

 

                       

 

CAPITOLUL VI

 

                              EȘECUL EVREILOR ÎN EUROPA. SOLUȚIA FINALĂ  A CAPITALISMULUI

 

 

Sec. XIX, un prag de civilizație depășit. Eșecul evreilor în Europa și eșecul capitalismului. Idei evreiești de subminare și distrugere a capitalismului european prin comunism. Sublima clasă a proletariatului. Evreii vor să-i facă pe europeni bolșevici

 

            Eșecul evreilor în Europa, după patru secole de coexistență și colaborare cu europenii și omul băștinaș alb, este eșecul capitalismului și democrației burgheze. Care nu erau și nu fuseseră niciodată europene, ci parveniseră și se implementaseră aici o dată cu migrația evreiască, sub ideologia și auspiciile acesteia. Europa devenise un continent monstruos capitalist și imperialist, ale cărui câteva națiuni rapace făuriseră imperii uriașe*, practic colonizaseră și aduseseră la o stare de servitute întreaga planetă. Semăna cu o caracatiță ale cărei tentacule ducea către toate continentele, către toate statele și teritoriile, către toate popoarele și triburile. O caracatiță grasă, îmbuibată, simbol al bunăstării și fericirii capitalismului și economiei de piață, al statului și regimului burghez democrat.

            Când, deodată, caracatița s-a autodistrus. Relativ brusc și relativ penibil. Tentaculele acesteia au început să se bată și să se mursece între ele cu o ferocitate ieșită din comun. Este vorba, desigur, despre marile imperii colonialiste europene ale Marii Britanii, Franței, Germaniei, Rusiei și Austro-Ungariei. Cu toate că despre războiul european din 1914-1918 s-a spus totul, rămâne un mister și greu de înțeles de ce acesta s-a întâmplat.

            Din punctul nostru de vedere acest război reflectă un stadiu de degradare și decădere a societății omenești în genere, de degenerare a speciei umane însăși. Secolul XIX este apogeul acestei societăți și al evoluției omului ca specimen sapiens, dar un prag peste care nu se mai poate trece. Nu se mai poate nici inova, nici evolua. Dacă se depășește acest prag, dacă apar noi invenții și inovații, dacă se forțează noi evoluții, omul și omenirea își depășesc limitele, atribuțiile și responsabilitățile. Devine periculos.

            Este ceea ce s-a întâmplat la sfârșitul sec. XIX și începutul sec XX, când acest prag de civilizație și progres a fost atins și nonșalant depășit. Conducătorii lumii, marea burghezie, marea finanță, marea industrie au avut impresia că totul le este permis și pot face orice, deci au înnebunit. Au forțat limitele și posibilitățile lumii în care trăiau inconștient și iresponsabil. A fost un dezastru major, primul dintre dezastrele majore care au urmat forțării și depășirii acelui prag limită al evoluției și civilizației umane. Dar acesta este un punct de vedere personal.

            Eșecul și dezastrul Europei capitaliste cauzat de primul război modern tipic capitalist-imperialist, bazat pe cuceririle revoluționare și progresiste acestui prototip de sistem economic, politic, social, național etc, au agravat problema omului și societății omenești în general. În sensul că s-a demonstrat că regimul capitalist e mai nefast și mai periculos decât fostul regim feudal din Europa. Care, prin comparație, devenea unul al oamenilor buni și blânzi, care merg la iarbă verde și la biserică, iar când merg la război, măcar respectă niște reguli. Războiul din 1914-1918 a fost un carnagiu. Fără-ndoială că europenii, ca rasă și prototip uman, și-au dat seama în ce malaxor au intrat în epoca genial capitalistă, de care nu erau mulțumiți și care, originar, nu le aparținea. E greu de spus că europenii și-au detestat, în epoca feudală, liderii morali și sociali, care erau biserica și aristocrația, ca și ierarhia socială rezultată din inegalități de proprietate și de altă natură de tip feudal. E greu de spus că europenii au detestat și contestat feudalismul. Poate cu excepția clasei minore și nesemnificative a burgheziei, dar și aceasta la instigația și sub presiunea minorității evreiești din Europa.

            În schimb nu e deloc greu de spus că europenii au ajuns relativ repede să deteste și să urască capitalismul. Propria burghezie, statul burghez, democrația burgheză, legile și guvernele burgheze, instituțiile și administrația burgheze. Capitalismul a devenit o formă de societate nocivă care, iată, prin război, devenea extrem de periculoasă. Ori europenii erau chiar promotorii capitalismului în lume, Europa era centrul motor al imperialismului capitalist. Nu e greu de presupus că urând și detestând capitalismul europenii, ca oameni și ca națiuni, se urau și detestau reciproc. Ar fi și aceasta o explicație în plus pentru carnagiul primului război european. Astfel s-a ajuns la acea reacție și revoltă a europenilor împotriva capitalismului, împotriva burgheziei, împotriva statului și legilor burgheze democrate. Această rezistență și revoltă existau demult în Europa, dar ele au devenit manifeste și fervente la sfârșitul războiului.

            Avem, iată, această problemă a europeanului băștinaș, gata să rezolve ecuația capitalismului, o necunoscută în care intrase ca vita, mânat de la spate de negustorii și cămătarii burghezi, la rândul lor mânați de la spate de negustorii și cămătarii evrei.

            Dar eșecul și dezastrul Europei capitaliste nu-i afecta numai pe europeni, ca națiuni autohtone, ci pe toți locuitorii de pe continent, deci și pe ne-europeni. Anumite minorități, toate nesemnificative, cu excepția marii comunități evreiești europene. Care se europenizase într-o mare măsură, pe parcurs ce Europa devenise capitalistă, dar nu se autohtonizase și refuza să o facă. Chiar din acest refuz și din căutarea unei soluții rezultase problema evreiască, pe care mulți politicieni europeni, dar și lideri evrei, căutau să o rezolve. Am amintit că liderii și politicienii europeni, burghezi cumsecade, doreau rezolvarea problemei evreiești fie prin asimilare națională, fie prin crearea unui stat evreiesc național propriu.

            În schimb liderii și gânditori evrei aveau un cu totul alt mod de a gândi Europa și lumea și o cu totul altă viziune asupra acestora. Ei vedeau limitele de gândire și viziune ale burghezilor europeni cumsecade, care nu se gândeau decât la ei, la bani și cum să înșface și să înfulece cât mai mult. Puțin le păsa lor de evrei, de clasa muncitoare, dar și de Europa însăși. Care, în stare de colaps fiind, acești burghezi lipsiți de viziune și de minte nu mai erau în stare s-o regenereze. Din punctul de vedere evreiesc problema lor era o problemă europeană, astfel că, pentru a fi rezolvată corespunzător, inițial trebuia rezolvată problema europeană a europenilor. Cum? Destul de simplu. Deoarece capitalismul era cauza dezastrului Europei, acest sistem social și politic trebuia distrus. Cu atât mai simplu cu cât și europenii gândeau la fel, și ei ajunseseră la aceiași concluzie, doreau dispariția capitalismului. De altfel, liderii și cărturarii evrei prevăzuseră demult efectele și pericolele nefaste ale capitalismului și reacționaseră împotriva lor printr-o sistematică ideologie anticapitalistă. Chiar se organizaseră, creând organizații, ligi și partide evreiești proletare, angrenând în acestea cât mai mulți aderenți și tovarăși europeni.

            Pe scurt, evreii din Europa, aveau ideea și programul unei noi revoluții generale pe continentul european care să anuleze și substituie fosta revoluție burgheză democrată generatoare de capitalism. Iar această revoluție anticapitalistă nu putea fi decât socialistă și comunistă.

 

            Avem, iată, două probleme de rezolvat generate de eșecul capitalismului în Europa: una care revenea europenilor, masiv majoritari pe continent, care ar fi vrut s-o termine cu capitalismul, dar nu știau cum. Mai bine zis știau, dar erau în imposibilitate de acțiune. Pentru europeni orânduirea socială cea mai favorabilă era fusese -  feudalismul, cel care crease popoarele europene și de care aparțineau organic dar , care,  în secolul XX devenise imposibil. Ei se agățau de iluzii că, poate, prin revigorări de culte și tradiții vechi, autohtone, vor găsi o cale să se întoarcă înapoi, în cetățile, satele și târgurile lor îngrădite și sigure, la munca câmpului și meșteșugurile lor stabile, la vechile relații și stări sociale dintre țărani, târgoveți, cler și aristocrație. La ceea ce capitalismul distrusese după 1789 cu ură, furie și determinare. Din păcate întoarcerea omenirii spre trecutul istoric, odată ce a depășit anumite etape de progres și civilizație, nu mai era posibilă la acea dată, după primul război european. Așa că europenii trebuiau să meargă înainte, căutând un nou tip de societate, dar nu feudală. Care, într-adevăr, ar fi distrus capitalismul, dar cu întreaga sa civilizație cu tot. Ceea ce pe europeni nu-i ducea nici mintea, dar nici interesele. În treacăt trebuie să spunem că europeanul, rasa europeană, omul alb în genere, are o capacitate de gândire limitată, o minte greoaie și o inteligență mediocră. Nici una dintre marile schimbări pe care omenirea le-a suferit în evoluția ei, indiferent de caracterul lor, nu au aparținut omului alb, nu au avut geneza în Europa. Dimpotrivă, Europa a fost ținta și finalul acestor schimbări, inițiate de rase și populații venite din afara continentului, din Africa și Asia. Înșiși popoarele europene și rasa albă, ariană, sunt provenite și implantate în Europa.

            În ceea ce privește capitalismul, să fie limpede, nu europenii l-au inventat. Ci ei doar îl construiseră, îl lucraseră, îl făcuseră puternic, îl împrăștiaseră și implementaseră în întreaga lume. Fuseseră slujitorii, propovăduitorii și mercenarii lui zeloși, astfel încât lăsaseră ideea că atât capitalismul, cât și beneficiile, sunt europene. Sau erau atât de proști și îndoctrinați încât credeau ei înșiși că erau făuritorii capitalismului, prin burghezia, intelectualitatea și liderii lor. Acum, că acest sistem eșuase, sau lăsa această impresie, europenii erau debusolați, nu aveau soluții și nu știau ce să facă. N-aveau alte idei mai bune sau deloc.

            În schimb aveau evreii. Acea comunitate din Europa, singurul popor vechi din Europa, după ce popoarele vechi europene fuseseră distruse de națiuni, care se europenizase îndestul și care ajunsese de se simțea în Europa ca acasă. Am menționat și am susținut că ei distruseseră feudalismul în Europa, pe motiv că le era ostil și se baza pe valori, legi, cutume, credințe, aspirații, interese în contradicție și incompatibile cu cele iudaice evreiești; care le amenințau sau chiar le interziceau așezarea și existența printre popoarele autohtone; pentru că viitorul poporului evreu era imposibil în Europa feudală. Am menționat și susținut că regimul capitalist este un produs de origine, mentalitate și ideologie evreiască, că această comunitate l-a adus și implementat în spațiul și timpul istorice ale popoarelor feudale europene. Desigur cu ajutorul și prin mijlocirea burgheziei, intelectualității și aristocrației corupte din Europa.

            Dar de ce ar fi vrut evreii să distrugă capitalismul? Ai cărui autori erau și care le adusese  atâtea beneficii? Pare simplu de răspuns și ține de evidență: pentru că eșuase. Deci din aceleași motive ca europenii. Nu mai ți în brațe un produs, fie el chiar un sistem de ansamblu, dacă devine nefuncționabil, contraproductiv și periculos. Deci a eșuat capitalismul, jos capitalismul, dai cu el de pământ.

            Evreii aveau un ascendent asupra europenilor fiind mai buni capitaliști decât aceștia, chiar în calitatea lor de autori. Desigur, când creezi o otravă, ai în vedere și antidotul acesteia. Capitalismul a fost o astfel de otravă administrată orânduirii feudale. Antidotul capitalismului era socialismul și comunismul. Care, credem că nu ne poate contrazice nimeni, au fost tot creații evreiești. Așa cum la baza distrugerii orânduirii feudale a stat revoluția burgheză, la baza distrugerii orânduirii capitaliste a stat revoluția socialistă-comunistă. Aceasta s-a întâmplat în Europa la sfârșitul războiului și a fost o consecință directă a acestuia.

            Se poate marșa pe ideea că nici capitalismul nu a ieșit atât de binefăcător sau favorabil pe cât și-au dorit ctitorii lui, sau că s-a defectat pe parcurs. Evident tezele și impulsurile originare burgheze sunt evreiești, ca și susținerea financiară; dar cei care au pus în practică aceste teze și proiecte au fost europenii, reprezentați de burghezia, iluminații și revoluționarii lor. Ori, una e teoria, alta e practica. E de presupus că acest capitalism european a ieșit defectuos sau s-a defectat pe parcurs din cauza europenilor, nu a evreilor. E de presupus că acesta a fost și motivul pentru care cărturarii evrei au lansat teze și mișcări anticapitaliste încă de pe vremea când acest sistem devenise unic, puternic și incontestabil. Evreii nu se recunoșteau sau se simțeau în siguranță în capitalismul european așa cum reieșise și evoluase acesta în Europa și în lume.

            Erau și alte motive concrete, materialiste și financiare. Burghezia și capitalul sun concurențiale și eliminatorii. Burghezia și capitalul europene aveau tendința să surclaseze și să elimine burghezia și capitalul evreiești, în orice caz să le pună pe o poziție inferioară și subordonată, uitând că sunt o creație și o consecință a acestora. Uitând cine e „șeful”. Reacția fiind că burghezia și capitalul evreiesc și-a propus să dea o „lecție” acestor creaturi, în sensul de a le vârî groaza în oase, de a-i scoate din țâțâni și proprietăți și a-i arunca în ghearele proletarilor.

            În orice caz, eșecul capitalismului în Europa nu trebuia să conducă la eșecul comunității evreiești din Europa. În sensul ca reacția și revolta europenilor împotriva capitalismului, dovedit feroce și ucigaș, să ducă la reacții și revolte antisemite sau antievreiești. Iată câteva dintre motivele îndreptățite ale intelectualilor și liderilor evrei de a distruge capitalismul.

            Cel puțin în Europa. Nu trebuie să scăpăm din vedere, focusați fiind pe acest timp istoric de la începutul secolului XX, că, concomitent, capitalul evreiesc și elita financiară a burgheziei evreiești, se mută din Europa (Anglia) în SUA, unde vor pune bazele unui nou tip de capitalism, mai aproape de idealurile evreiești și condus chiar de evrei.

            Să conchidem că, dorind să schimbe capitalismul cu ceva mai bun, europenii nu aveau nici idei, nici soluții proprii la îndemână, autohtone și europene. Și era firesc să fie așa, deoarece nu aveau nici oameni capabili să gândească și să acționeze în spirit și în interes european. Burghezia și clasa politică, statul și instituțiile burgheze, democrația burgheză, intelectualitatea, învățământul și cultura, presa, toate erau de factură evreiască, fie emanații, fie copii ale originalelor evreiești. Biserica europeană, catolică îndeosebi, era total compromisă, aristocrația europeană era total venală, țărănimea europeană fusese scoasă din rădăcini și epuizată. După mai bine de un secol de la revoluția de la 1789 e foarte greu de spus dacă europenii mai aveau sau mai recunoșteau în jurul lor, sau în sinea lor, ceva care să considere că le aparține.

            Singurii care aveau idei în măsură să schimbe capitalismul cu ceva mai bun erau evreii. Ca de obicei acestora le mergea mintea, aveau intelectuali și gânditori capabili să facă să se miște lucrurile, să schimbe și să mute lumea din loc. Și mai aveau un atu față de europeni care, cinstit vorbind, erau buni soldați. Capabili să poarte un război, să-l câștige sau să-l piardă. În schimb evreii erau buni revoluționari, capabili să instige sau să facă o revoluție. Iar dacă războaiele, de regulă, distrug lumea și planeta, în schimb revoluțiile le fac bine, le schimbă și le reclădesc. Desigur, ideea lor de a distruge capitalismul european nu era chiar originară, o plagia pe cea care o folosiseră în distrugerea vechii orânduiri feudale. Numai vremurile erau noi și altele, ca și clasa destinată să schimbe traseul omenirii. Dacă , pentru a distruge feudalismul, evreii se folosiseră de clasa burgheziei, rolul de a înfăptui noua revoluție anticapitalistă revenea acum clasei proletariatului. Pe aceasta puseseră ochii gânditorii comuniști evrei, o studiaseră, o evaluaseră și o consideraseră capabilă să răstoarne și să distrugă capitalismul nefast. Ulterior, bine educată și condusă, evident de ei, această clasă devenea capabilă să ducă Europa și lumea însăși pe noi culmi de progres, prosperitate și civilizație.

 

            Acum trebuie să aducem în discuție, oricât de sumar, și sublima clasă a proletariatului. Despre care am mai amintit pe parcursul acestei scrieri. E necesar s-o facem deoarece această sublimă clasă socială este o consecință a capitalismului, a economiei de tip capitalist, a industrializării masive, a creșterii suprafețelor și populației orașelor. Ea surclasează, din punct de vedere numeric, toate celelalte clase sociale care compun societatea burgheză. Inclusiv țărănimea, care este o clasă socială tipic feudală, astfel că este dezrădăcinată și alungată la oraș, proletarizată.

            Teza potrivit căreia clasa socială a proletariatului este – sau devine – partea cea mai importantă a societății, cea mai pozitivă, deoarece e productivă, e hilară. Dar și mai hilare sunt prezumțiile acesteia de conștiință de sine, de conștiință de clasă, de idealuri sociale și umanitare. Mai ales în epoca de glorie a capitalismului european – secolul XIX – proletariatul n-a reprezentat niciodată așa ceva. Ci o masă de manevră amorfă, la limita supraviețuirii, care, laolaltă cu subclasa imundă a lumpenproletariatului, formau pegra orașelor. Pentru a supraviețui erau capabili de orice, dar soluția era să inunde fabricile și uzinele numeroase unde erau calificați și exploatați. În fond, asta era singura soluție viabilă și onorabilă pentru ei, altceva mai bun și mai rezonabil decât să muncească ne era posibil. Decât, firește, la modul personal, individual, fiecare individ putând fi mai dotat și mai capabil decât specia sa.

            Noi am făcut distincție între clasa muncitoare în Europa și proletariat, pentru că aceasta există. Astfel muncitorul european este descendent și urmaș al meșteșugarului și lucrătorului din vechile ateliere orășenești devenite, în capitalism, fabrici și uzine. El are tradiție, este bine calificat, iar munca face parte din rosturile sale. Nu se simte exploatat, pentru că muncește din conștiință: conștiința că altceva mai bun pentru sine și ai săi nu știe sau nu e potrivit să facă. Acesta este punctul nodal în care noi facem deosebirea dintre proletar și muncitor: exploatarea capitalistă.

            Proletarul se simte exploatat. El nu se simte bine plătit, din motive care nu țin niciodată de el, ci de stăpânire. Nu iubește munca pe care o face, nu iubește uzina unde lucrează, nu-și iubește patronul, nu iubește stăpânirea, capitalismul etc. Dar punem cuvântul „iubire” între ghilimele, căci e vorbă de aderență si participare. Proletarul nu participă niciodată la nimic de bună voie, ci numai obligat: de situație, de viață, de necesități. Viața sa, la periferia orașelor, la subsolul societății, coroborată ci stresul agitația și oboseala fabricilor, șantierelor, minelor, muncilor grele este greu de dus, de suportat. Am mai spus că proletarul, prin definiția sa, se confundă cu plebeul din Roma antică, care era un om liber, trăia pe socoteala statului și participa la viața cetății. Față de acesta, în epoca modernă, capitalistă, proletarul european decăzuse total.

            Nu este de mirare că învățătorii evrei, autorilor primelor teze și manuale de uz și ideologie comuniste, s-au orientat spre sublima clasă a proletariatului. După ce le-au studiat natura, caracterul, numărul, modul de a munci, a fi și a gândi. Ei erau cea mai puternică contradicție a capitalismului, clasa socială cea mai ostilă acestui regim de muncă și de viață. Ei erau cei care constatau munca în uzină ca fiind o exploatare, iar ca atare o contestau. De asemenea îi contestau pe toți cei care, în toate felurile, considerau ei că se află la baza sărăciei și mizeriei lor, a lipsei de perspective și șanse de viață: capitaliști, burghezi, instituții, funcționari, într-un cuvânt statul burghez (capitalist). Erau într-o continuă stare de revoltă. După ce au apărut tezele comunismului această stare de revoltă, inițial confuză și lăuntrică, a devenit una socială. Ținta și membrii de bază ai ideologiei comuniste au devenit proletarii.

            Este și acesta un paradox al istoriei și al Europei. În mod firesc, primii gânditori și profesori comuniști fiind evrei, ținta și membrii acestora trebuiau să se găsească în propria comunitate. Dar proletari evrei erau extrem de puțini în Europa! În cvasitotalitatea ei comunitatea evreiască aparținea clasei de mijloc a burgheziei și profesa în domenii de înaltă calificare și bine remunerate. Chiar și în state ca Rusia și România, ostile populației evreiești, comunitatea evreiască trăia la un nivel mult superior băștinașilor, de unde și ostilitatea acestora. Și totuși tezele și ideologia comuniste se adresau proletarilor din Europa și din întreaga lume. Altfel ar fi fost, de la bun început, nu ineficace, ci imposibile.

            Iată că s-a găsit în Europa încă o clasă socială luminată care să pună umărul la răsturnarea și distrugerea orânduirii capitaliste, dovedită nefastă și periculoasă pentru rasa europeană și pentru întreaga lume. La circa un secol și jumătate de când o altă clasă luminată a Europei, cea a burgheziei, pusese aidoma umărul și răsturnase, distrusese orânduirea feudală, și ea dovedită nefastă și periculoasă.

           

Câștig de cauză a avut, încă o dată, partea activă și inteligentă a Europei, și anume comunitatea evreiască. Care și-a rezolvat cu brio toate problemele comunitare și existențiale prin șanse istorice dar, firesc, și prin contribuție proprie. Apar, aproape concomitent, URSS, ca stat iudeo-bolșevic, inițial destinat să fie condus de comuniștii evrei și chiar condus o perioadă de timp; și SUA, ca stat iudeo democrat, predestinat să fie condus de elita evreiască finanțistă și intelectuală. În același timp inițiativa și revoluția socialistă de sorginte evreiască tinde să rezolve și problema capitalismului din Europa, mai bine zis problema pe care europenii o aveau cu acest regim decăzut. Proletariatul european se revoltă împotriva capitalismului și vrea să scape de el, constată că este nefast și periculos și le periclitează viața, munca, societatea. Trebuie s-o apuce pe alt drum, dar care? Liderii și intelectualii europeni sunt burghezii îmbuibați, aristocrații degenerați și politicienii veroși, lichele incalificabile. Obișnuiți și calificați numai să-și satisfacă interesele proprii de grup și de castă, evident că n-au nici un orizont în afara perimetrului acestora. În plus, cu toții, sunt dominați la nivelul ideologiei și gândirilor politice de elita evreiască corespondentă, adică burghezia și elita evreiești.

În aceste condiții se produce revoluția proletară, care e urmarea războiului și consecința directă a acestuia. Revoluția proletară se prezintă ca fiind europeană și având drept țel rezolvarea problemelor fundamentale ale Europei și europenilor, care erau numeroase: economice, financiare, naționale, sociale, politice, militare, teritoriale, morale etc. Iar revoluționarii propriu ziși, combatanți, proletarii, erau și ei europeni. Numai că ideologii și inițiatorii, practic conducătorii acesteia, erau comuniștii evrei. Din acest punct de vedere revoluția comunistă trebuie prezentată ca fiind neeuropeană. Mai pe șleau, evreiască. Dacă revoluția comunistă tindea să rezolve problemele Europei și europenilor, această opțiune nu era, în fond, altceva decât punerea în practică a acelor idei politice ale gânditorilor evrei care, având în vedere, în principal, interesele comunității lor, considerau că acestea nu pot fi rezolvate decât în sensul mai larg al comunității europene însăși. Era o viziune măreață: o Europă socialistă și comunistă în care, la largul ei și în deplină concordanță, comunitatea evreiască se simtă în siguranță și în evoluție. Din principiu, prin tradiție și educație, prin religie, această comunitate era mai compatibilă cu acest tip de societate.

În fond, vizionarii evrei aveau dreptate. Ca de obicei. La emigrarea lor în Europa, la începutul sec. XVI, observaseră cât de nefast era feudalismul pentru băștinași, astfel că îi învățaseră și ajutaseră să se debaraseze de acesta. Ulterior constataseră că și capitalismul le devenise la fel de nefast acelorași băștinași, astfel că îi învățau și ajutau să se descotorosească de el. Numai intenții bune.

 

Numai că revoluția comunistă a reușit numai parțial. Adică numai în Rusia care, propriu zis, nici nu făcea parte din Europa. În Europa propriu zisă, care se presupunea a fi în Vest, a eșuat. Acest eșec va fi cauza confuziei și comasării celor două probleme de care ne ocupăm, a băștinașilor albi din Europa și ale comunității evreiești integrate. Care, până acum, dea lungul secolelor, au fost paralele și nu s-au intersectat. Deși ai existat antipatii și animozități între cele două rase și etnii, ele au fost nesemnificative. Clasa politică burgheză, statul burghez, democrația burgheză, specia burgheziei au tratat cu respect și considerație comunitatea evreiască în ansamblul ei, i-au respectat drepturile și libertățile, i-au acordat numeroase prerogative și privilegii. Chiar dacă aceasta nu s-a asimilat, neaderând la ideea națională,  spre deosebire de toate celelalte minorități europene și de toate popoarele europene care au dispărut prin comasare națională. Practic până la revoluția comunistă nu a existat antisemitism în Europa. Problema evreiască era superflue, mai mult teoretică, și mai mult de uz intern, în sensul că evreii făceau caz de ea mai mult decât europenii. În schimb problemele europenilor erau mult mai grave și presante, capitalismul și burghezia făcuseră din viața lor un iad iar din Europa - Talpa Iadului. Iar războiul a pus capac la toate, astfel că națiunile europene s-au gândit, atât cât erau ele în stare să gândească, să schimbe ceva viața lor, să pună altceva în locul capitalismului și burgheziei infecte. Dar ce? Mereu repetăm întrebarea, deoarece acești băștinași nu aveau elite și lideri proprii, gânditori și cărturari, înțelepți și filozofi, preoți și învățători, acea așa zisă aristocrație a gândirii, care să caute, să gândească și să propună la probleme europene soluții europene. De la 1789 întreaga suprastructură intelectuală europeană era conformist burgheză și în dependență absolută de intelectualitatea și gânditorii iudei și evrei. Mai mult decât atât, întreaga suprastructură și intelectualitate europene, așa zisa aristocrație a gândirii era, teoretic și practic, antieuropeană, în sensul revoluționar al ideologiei burgheze democrate pentru care Europa autohtonă, reală și originală, fusese strict feudală, creștină și absolutistă. De aceea fusese distrusă o dată pentru totdeauna. De aceea orice gândire și atitudine originar europene nu trebuiau să apară, iar dacă apăreau trebuiau ignorate și distruse. Pe când aristocrația și elitele evreiești intelectuale erau efervescente, elitele și aristocrația intelectuale europene nu erau decât ecoul acestor dezbateri de idei și soluții. Iată de ce soluția europeană la problema disoluției și dispariției capitalismului imperialist și a burgheziei capitaliste a fost cea emanată de gânditorii și învățătorii evrei: comunismul. Era pentru a doua oară în istoria Europei când aceștia scoteau castanele din foc, în interes, propriu, cu mâinile băștinașilor. Dacă pentru revoluția burgheză se folosiseră de sub clasa burgheziei, acum se foloseau de clasa proletariatului european. Pentru reușita revoluției proletare, comuniste, comuniștii au penetrat social democrația burgheză, la rândul ei parte a democrației burgheze clasice, au contaminat-o și, treptat, au radicalizat-o, împingând-o la revoluție. Acest lucru s-a întâmplat în Europa la sfârșitul războiul și s-a terminat prin eșec. Acest eșec al revoluției comuniste în Europa, în special în Germania, a scos brusc la suprafață problema evreiască, în sensul că a făcu-o să explodeze.

Până acum problema europenilor fusese capitalismul, așa cum fusese el implementat în Europa burgheză după 1789, cu numeroasele lui turbulențe și defecțiuni. Băștinașii europeni, rasa albă, tartorii capitalismului, benefeciarii și victimele lui, aveau și ei drepturile lor să fie nemulțumiți și să se revoluționeze. Dar ce aveau cu comunismul? Acesta nu le făcuse nici un rău, dimpotrivă, le promitea rezolvarea tuturor problemelor lor, le promitea fericirea. Un bun exemplu pentru europeni puteau fi chiar proletarii lor din marile centre industrializate, care au îmbrățișat frenetic cauza revoluției comuniste.

Nu se știe sau, mai bine zis, nu s-a spus, de ce europenii n-au urmat calea revoluției bolșevice. De ce revoluția comunistă nu a învins în Europa așa cum, anterior, învinsese revoluția burgheză. Istoricii au pus acest eșec pe seama burgheziei naționale europene, care au avut interesul și determinarea, dar și forța materială și ideologică să se opună și să învingă revoluția bolșevică. Ceea ce noi nu credem. La sfârșitul războiului anilor 1914-1918 burghezia europeană era la pământ și practic nu mai conta. Ca și în Rusia ea putea pulverizată de-a dreptul, pusă la zid și exterminată de armatele revoluționare proletare. Cât privește burghezia, elita și comunitatea evreiești, ele însele erau revoluționare și pe teren în Rusia și Europa, susținând ideologic, material și financiar marea revoluție proletară. Singura forță care s-a opus comunismului și revoluției bolșevice în Europa a fost clasa muncitoare. Acea clasă socială pe care ideologia comunistă o clasifica tot în rândurile proletariatului, dar care se diferenția substanțial de acesta. Diferență pe care noi ne-am străduit să o scoatem în evidență.

În contradicție și în opoziție totală cu comunismul muncitorimea europeană a propus o altă cale spre socialism, și anume fascismul. Ideologia socialistă a fascismului nu este originară, este evident că se inspiră din trăsăturile socialismului de bază, care este iudaic. Dar el este, mai bine zis, încearcă să fie, autohton european. În sensul că încearcă să adopte și să adapteze ideile de bază ale socialismului la nevoile și interesele națiunilor europene, în același timp limitând și obturând realitatea și finalitatea socialismului care e comunismul. Este vorba despre un socialism european care contestă capitalismul, burghezia și socialism-comunismul într-un tot și la un loc.

Este o gândire minoră și sectară, cu puține șanse de reușită și evoluție. Tipic europeană, mai ales că acest tip de gândire conține reminiscențe din trecutul necapitalist al Europei, de diferite nuanțe și tradiții care supraviețuiseră capitalismului victorios și progresist. Ideologii fasciști – dacă poate fi vorba despre așa ceva – s-au inspirat din epoci anterioare ale statului european, feudale, aristocratice și chiar antice. Amalgamate, așa cum au fost ei în stare să conceapă. Scopul lor era să demonstreze că poate exista și o cale de socialism propriu, european, național, cu origini europene băștinașe și naționale. Era o concepție eronată și forțată, desigur, dar atât îi ducea pe ei mintea și adversitatea la comunism. Ceea ce urmăreau ei, de fapt, era să scoată socialismul european în afara gândirii și ideologiei iudaice și evreiești. Ignorând total istoria și parcursul Europei capitaliste burgheze și naționale făurite și determinate de evrei. Înșiși națiunile fiind produsul acestei evoluții și revoluții.

Ei trebuiau să demonstreze că socialismul poate fi național, negând și renegând burghezia națională și capitalismul, fără să țină cont că națiunea europeană însăși fusese o creație a burgheziei și capitalismului. Dacă duceau discuția pe acest teren de teorii politice și sociale, ei o făceau strict în interesul de a se delimita și separa de calea spre socialism propriu zisă a societății burgheze în ansamblu, așa cum fusese ea teoretizată și pusă în practică de comuniștii evrei. Până la urmă, din punct de vedere teoretic, e limpede că fasciștii aveau o doctrină și ideologie socialiste sumare, încropite și deduse din socialismul științific evreiesc astfel încât să fie pus în antiteză și antagonism cu acesta. Dar nu teoria a făcut din fascism o filozofie și din fasciști o forță politică. Ci clasa muncitoare.

 

                                   

 

CAP. VIi  CAUZA MUNCITOREASCĂ A FASCISMULUI

 

Clasa muncitoare preferă fascismul. Reapariția antisemitismului în Europa. Fasciștii vor să rezolve problema evreiască. Antinomia naziști – evrei.

 

Muncitorii europeni sunt cei care nu au urmat calea proletariatului spre comunism, prin revoluție bolșevică, din motive care sunt greu de expus. Ei erau o clasă specială, care nu putea fi ușor clătinată și manipulată politic, de veghe tradiție și sorginte europeană. Capitalismul și democrația burgheză nu favorizau această clasă productivă, dar o respectau și măcar nu o defavorizau. În ceea ce-i privea muncitorii erau legați de economia capitalistă, în special de industrie, a cărei sus ținere cădea pe umerii lor. Economia capitalistă nu îi deranja dacă, în ceea ce-i privea, munca, veniturile lor erau suficiente și sigure. Firește că depindeau de bunul mers al fabricilor și uzinelor unde lucrau, dar înțelegeau că existența și succesul acestora depinde și de ei. Spre deosebire de proletari, care erau partea rău calificată a muncitorimii, muncitorii nu-și urau fabricile și uzinele și nici chiar pe patronii și conducătorii acestora. Erau conștienți că aceste întreprinderi, pentru a funcționa bine, trebuie conduse de cineva, dar nu de muncitori. Tezele comuniste că muncitorii înșiși trebuie să-și asume și conducerea procesului de producție, a fabricilor, a economiei însăși, nu se lipeau de ei, care cunoșteau bine și din interior ansamblul de relații atât de complex existent în industrie, dar și în economie. Muncitorii europeni nu au aderat la ideologia comunistă, nu s-au înscris în partidul comunist și nu au participat la revoluția bolșevică.

În schimb au aderat la fascism. Trebuie menționat că, în plină epocă capitalistă, în deplină expansiune și creștere industrială, clasa muncitoare era – devenise – cea mai numeroasă clasă socială a timpului. Comparativ, ea reprezenta în capitalism ceea ce clasa țărănimii reprezentase în plin feudalism, principala clasă socială, atât ca număr cât și ca importanță economică. Faptul că muncitorii europeni au aderat la fascism a făcut ca acest curent socialist național, inițial minor și incomprehensiv, să devină un curent social și o forță politică de temut. Capabile să se opună și să concureze celuilalt curent socialist mult mai bine dotat și articulat teoretic, cel autentic, cel socialist comunist. Dar am făcut aceste divagații pentru a ajunge la subiectul care ne interesează și pe care atât l-am amânat până acum, din dorința de a-l servi cât mai complet. Intersectarea și comasarea celor două probleme etnice și naționale europene, cea a europenilor înșiși, ca autohtoni și rasă albă, și cea a evreilor, deja europeni integrați dar neasimilați, ca europeni de această calitate. Probleme care, până acum, au avut o evoluție paralelă, deoarece viața și activitatea fiecăreia se desfășurau pe coordonate proprii, potrivit legilor scrise și nescrise ale conviețuirii umane.

Desigur, europenii, ca băștinași, chiar în lipsa unei aristocrații intelectuale proprii, erau conștienți că marile prefaceri și binefaceri ale capitalismului erau inspirate și concepute de evrei, că aceștia aveau mare influență la vârful societății burgheze, capitaliste și imperialiste, așa cum era organizată aceasta pe principii și legi burgheze-democratice. Dar nu se ajunsese niciodată la ideea brută că acest capitalism ar fi fost iudeu și evreiesc pur și simplu, adus și implementat în Europa de evrei. Că aristocrația, burghezia și intelectualitatea europene au fost pur și simplu niște marionete corupte la discreția bancherilor și cămătarilor evrei. Iar capitalismul european ar fi ieșit din acest gen de colaborare și subordonare. Multă vreme capitalismul a fost binefăcător pentru europeni, le-a adus emanciparea, progresul, modernizarea, creștere economică, bunăstarea, înmulțirea rasei, dominația asupra celorlalte continente, supremația mondială. În aceste condiții, chiar dacă băștinașii aveau unele dubii anticapitaliste, erau dispuși să-și asume inclusiv originile autohtone ale acestuia, cum că ar fi ieșit din mințile iluminate de la Paris și din ardoarea revoluționară a burghezilor înhăitați cu gloatele flămânde și imunde tot de acolo. Dar, la sfârșitul războiului european, precum mai spuserăm, își schimbaseră radical părerea, conștienți fiind că ei nu-și putuseră imagina și nici crea niciodată o orânduire atât de odioasă și periculoasă precum capitalismul. Acesta nu putea fi decât o creație diabolică, venită ca o năpastă pe capul lor. Mai bine zis, nu putea fi decât o creație evreiască. Venită în Europa o dată cu parvenirea lor aici.

Această idee le-a venit fasciștilor europeni o dată cu revoluția comunistă-bolșevică din Europa, mai întâi în Rusia, apoi în Germania. O dată cu resurecția comuniștilor nu prea numeroși,  dar foarte activi și organizați, răspândiți pe suprafața întregii Europe, în ambele tabere beligerante. Această răspândire se explică în principal prin Comunitatea evreiască care acoperea Europa și era, ea însăși, placenta tuturor partidelor și mișcărilor comuniste europene. Acești comuniști au speculat la maximum reacția europenilor la sfârșitul războiului, pe care nu și l-au asumat și care a fost una de oroare, de contestare și revoltă. Au avut loc acele revoluții de sorginte social-democrată prin care națiunile europene au căutat să schimbe structurile statului capitalist-imperialist și să pedepsească clasa burgheziei vinovată de război. Penetrând puternic această mișcare revoluționară social democrată comuniștii au capacitat-o și ulterior au încercat să se folosească de succesul ei, transformând-o într-o revoluție proprie, dar cu caracter comunist. Acest proiect s-a dezvoltat cu succes în Rusia, dar nu a putut lua amploare și a eșuat în Europa – Germania. Cauza fiind – susținem noi, clasa muncitoare europeană, clasa muncitoare germană. Dacă Revoluția bolșevică a reușit în Rusia, succesul acesteia s-a datorat tocmai faptului că aici nu exista o clasă muncitoare propriu zisă, ci doar una incipientă. Un fel de proletariat necopt. Muncitorime, numeroasă și de bună calitate civică, exista în Europa industrială și belicoasă, în Germania înfrântă în război. Acești muncitori erau de acord ca regimul capitalist să cadă, iar burghezia lor să fie drastic pedepsită, astfel încât toate ororile și pagubele războiului să fie recuperate iar lumea să capete un nou parcurs. Rămânem să discernem de ce nu au participat ei la revoluția bolșevică.

Răspunsul ni se pare simplu: din cauza fascismului.

Muncitorii porniseră și ei pe calea proletariatului revoluționar, aflat la trena și în solda comuniștilor, când au apărut primele idei și mișcări socialiste și revoluționare fasciste. Care au derutat clasa muncitoare și au anulat participarea ei la revoluția comunistă. Dar ce le-au spus fasciștii muncitorilor de i-au scos, relativ repede, de pe făgașul lor revoluționar radical anticapitalist? Un lucru simplu, dar, care, până atunci, nu mai fusese spus: capitalismul este evreiesc, este creația evreilor din Europa, este capodopera lor. Ori nu te poți revolta împotriva capitalismului dacă nu te revolți împotriva originilor și creatorilor acestuia. Iar revoluția bolșevică nu este o revoltă anticapitalistă atâta timp cât este gândită, planificată și înfăptuită de evrei. O revoluție comunistă, urmată de o orânduire de tip comunist, nu este altceva decât manoperă diabolică, tot de sorginte evreiască, prin care Europa urma să rămână în continuare sub conducerea și la discreția jidanilor, a bancherilor și intelectualilor evrei. Care, oricum sunt comuniști, prin natura și religia lor. Comunismul nu este anticapitalism, ci doar un capitalism de altă factură, mai bine ordonat și coordonat. Comunismul nu este nici măcar socialism, din moment ce devine o finalitate a acestuia. Iar singura soluție de a scăpa de capitalism, dar și de comunism, era un socialism european, muncitoresc și național. Așa le-au zis fasciștii muncitorilor italieni și germani care, la indicația celulelor bolșevice, se apucaseră deja să ocupe fabricile, se înarmaseră și erau gata de asalt revoluționar, după modelul revoluției bolșevice din Rusia. Am evidențiat faptul că acest tip de socialism gregar nu era elaborat, nu era intelectual, și a fost scos pe piață cam la repezeală, sub presiunea momentului. Ridicolul său rezidă și din faptul că a fost elaborat și pus în practică de un personaj absolut incompatibil cu filozofia și cu orice alt fel de înțelepciune și gândire livrească ori nativă, un anume Benito Mussolini. Ca și faptul că a apărut în Italia care, prin populația și muncitorimea sa erau, de asemenea, incompatibile cu fascismul. Dacă s-ar fi limitat la Italia și la muncitorii italieni fascismul s-ar fi epuizat rapid și s-ar fi risipit în neant ca și cum n-ar fi fost.

Istoria a făcut însă ca el să ajungă la cunoștința muncitorilor germani, care l-au adoptat. Clasa muncitoare din Germania era una dintre cele mai numeroase din Europa, poate și cea mai calificată și organizată dintre ele. Ea a fost profund implicată în război, susținând statul și imperiul german. De asemenea, Germania fiind învinsă, clasa muncitoare germană, ca și întreg poporul german, au fost profund afectate de măsurile reparatorii luate de învingători împotriva lor. Până la un punct muncitorii germani, aderenți la partida social democrată germană, au participat la revoluția socială de la sfârșitul războiului, detronându-l pe Kaiser și schimbând caracterul și structura statului german antebelic. Însă în momentul în care comuniștii germani, conduși de lideri evrei, au vrut să deturneze revoluția social democrată transformând-o în revoluție bolșevică, după modelul rusesc, muncitorii germani nu i-au urmat. Pur și simplu. Iar fără muncitori, fără clasa muncitoare a proletariatului, revoluția bolșevică nu putea avea nici sens, nici succes. Astfel se explică eșecul ei în Germania dar și în alte state din Europa. În schimb, din acest moment istoric, putem remarca primele succese ale fascismului european, ale ideologiei, liderilor și partidelor fasciste. Care, toate, se pliază și racordează la clasa muncitoare.

Anticapitaliste, antiburgheze, detestând și contestând democrația burgheză și statul aferent, tezele fasciste se adresează, firesc, acelor mulțimi defavorizate social, care se definesc a fi „națiunea”, iar esența și forța acesteia fiind clasa pozitivă și productivă a muncitorilor. Liderii fasciști se adresează națiunilor și muncitorilor în calitatea lor de perdanți și victime ale războiului, capitalismului și burgheziei devenite nocive și periculoase, care trebuiau scoase în afara legii și epurate pentru totdeauna. Dar de ce să vă orientați voi spre comunism, pentru a distruge capitalismul, un comunism inventat și teoretizat de evrei? Ați uitat sau nu știți că burghezia europeană și capitalismul sunt inventate și impuse în Europa tot de evrei? Că Europa burgheză, capitalistă și imperialistă a fost dependentă și la discreția elitelor financiare, intelectuale și culturale iudaice evreiești? În fond, de ce ar vrea să distrugă evreii capitalismul? Nu cumva pentru a-și șterge urmele și faptele? Nu cumva în interes propriu? Există o parabolă: un hoț, sau un criminal, care săvârșește fapta, pentru a o ascunde, dă foc locuinței sau schimbă cu totul terenul înfăptuirii. În orice caz, fasciștii îi acuzau pe comuniști că sunt discipoli evrei, iar pe comuniștii evrei că, dorind să înfăptuiască o revoluție bolșevică în Europa, nu urmăreau, de fapt, să pună încă o dată mâna pe continent și pe națiunile acestuia. Așa cum făcuseră prin revoluția burgheză. Erau idei destul de simple, elementare.

În orice caz, o dată ajunse la cunoștința clasei muncitoare, au ajuns și în conștiința acestora. Idem s-au petrecut lucrurile cu națiunile europene, autohtone și băștinașe. Care, până atunci, nu remarcaseră sau trecuseră cu vederea că erau creațiuni capitaliste, burgheze, democratice evreiești. Nu europene, de sine stătătoare și mândre, suverane. Astfel a început să se nască un curent de gândire și conștiință antievreiesc în Europa care reunea două dintre problemele cele mai sensibile și acute ale europenilor: frica de comunism și ura împotriva capitalismului. Iar punctul de comuniune al acestora au devenit evreii.

Astfel a apărut antisemitismul în Europa.

Fascismul este antisemit, evident, dar este puțin spus. Pentru că fascismul este, în principal, european. Este antisemit (antievreiesc) în măsura în care dorește să smulgă Europa de sub influența și dominația evreilor migratori care, de la parvenirea lor pe continent, schimbaseră radical viața și natura originare și autohtone europene (feudale), societatea, ierarhia, statul, proprietatea, economia, moravurile, cultura – absolut totul. Fasciștii susțineau că aceste schimbări fuseseră făcute în detrimentul și prin jertfa europenilor, sacrificați pe altarul victoriei capitalismului imperialist și colonialist, pe care-l impuseseră pretutindeni în lume ca fiind european. În fond, susțineau ei, acest capitalism nu era european, ci funcționa exclusiv în beneficiul evreilor, al marelui capital mondial evreiesc, al elitei lor burgheze și intelectuale, dar și al poporului lui Israel în ansamblu care, ca un tot, nu numai că își păstrase identitatea printre popoarele distruse ale Europei, dar și trăia la un nivel distinct și superior în lumea europeană. Ori tocmai ei clamau și voiau distrugerea capitalismului…

Pe acest discurs a apărut și s-a lansat în politică Adolf Hitler, un personaj modest, dotat cu însușirile firești ale unui om obișnuit, educat și politicos, disciplinat și patriot, cu înclinații artistice, exact prototipul standard al neamțului de duzină elaborat în milioane de exemplare. Destinul a făcut ca tocmai el să preia tezele și predicțiile lui Mussolini și să facă din fascism o ideologie și o armă teribilă, care a oripilat și periclitat mapamondul. Explicațiile carierei sale politice nu de succes, ci excepționale, se datorează tocmai însușirilor sale relativ modeste, comune tuturor germanilor și, în general, albilor. Pentru că Hitler nici măcar nu a fost german din punct de vedere etnic. Iar cei care l-au ascultat, l-au adoptat, l-au susținut și urmat cu devotament și loialitate au fost muncitorii germani.*

Fără a fi muncitor el însuși, Adolf Hitler a știut să capteze clasa muncitorimii și să devină liderul ei. Iar pe această bază solidă de masă să evolueze până la a deveni liderul politic al națiunii germane însăși. Această evoluție nu ar fi explicabilă și nu ar fi avut loc dacă muncitorimea germană, ulterior națiunea germană, nu ar fi avut în Hitler un model propriu, pe care să se plieze și la care să rezoneze. Dincolo de fanatismul și interesele politice, între poporul german și liderul său fascist s-a creat o legătură strânsă, intimă, implacabilă, care nu a putut fi distrusă decât prin moarte, prin apocalipsa germană a războiului. Spre deosebire de Mussolini, care a fost un fascist lamentabil în practică – deși teoria fascistă îi aparține – Hitler a fost un nazist autentic și un politician de geniu.* El a reușit să capteze muncitorimea germană refractară la ideea și revoluția socialiste bolșevice și s-o activeze, făcând-o părtașă la ideea revoluției național socialistă, de factură fascistă. Al cărei scop devenea distrugerea capitalismului european, nefast și vinovat de crima de război, de pe urma căruia germanii sufereau cumplit, dar și a comunismului, care era la fel de nefast și vinovat deoarece era o cale alternativă și concurentă: ori comunism, ori fascism. Oricare dintre cele două variante de socialism nu putea avea succes decât distrugând-o pe cealaltă.

Originea antisemitismului în Europa nu se leagă de apariția și succesul ideologiei fasciste și nazismului muncitoresc. Desigur, știm că europenii au avut antipatii și reacții adverse la adresa comunității evreiești de la început, de la parvenirea și așezarea acestora în sânul populației băștinașe. Dar aceasta a fost problema evreiască permanentă, tratată lejer și la suprafață de-a lungul secolelor. Această problemă s-a acutizat brusc, prin apariția și instaurarea comunismului, care devenea o cale și un drum iminente și obligatorii. Poate nu comunismul îi deranja pe europeni, deși ei, funciarmente feudali, nu concepeau și nu înțelegeau acest sistem pe orizontală. Ci îi deranja faptul că acesta era evreiesc: gândit de evrei, elaborat de evrei, manipulat și impus de evrei. Pentru a doua oară în istoria Europei moderne evreii, prin cărturarii, învățătorii și liderii lor, erau ce-i care hotărau soarta și-i determinau viitorul: de la capitalism la socialism=comunism. Proletariatul european și alte categorii sociale defavorizate captate de revoluția bolșevică nu erau altceva decât masa de manevră și combatantă a gânditorilor și liderilor comuniști evrei. Iar succesul revoluției comuniste și bolșevice era alimentat de mari resurse financiare provenite din visteriile marilor bănci evreiești din Europa și de peste ocean. Devenită iminentă, revoluția bolșevică nu mai putea fi contracarată decât de revoluția paralelă fascistă.

Care, am mai spus acest lucru, nu avea la bază decât o ideologie sumară, încropită, ușor de demolat din punct de vedere teoretic de adversari, fie ei burghezi, fie comuniști. Iar dacă din punct de vedere teoretic ședeau atât de rău, din punct de vedere practic lucrurile putea fi și mai rele. Pentru fasciști nu exista decât o singură șansă: atacul direct și brutal. Cum teoriile burgheze-democrate și socialiste-bolșevice erau de clasă intelectuală înaltă și greu de contracarat, iar pentru asta îți trebuia o armată de gânditori și intelectuali proprii, fasciștii, care nu aveau așa ceva, au adoptat o soluție practică. I-au atacat în mod direct pe evrei care, i-au denunțat ei, erau autorii reali, de facto și de jure, atât ai revoluției burgheze-democrate, cât și a celei bolșevice. Nu era nici măcar greu să facă acest lucru deoarece, în mare, acesta era cunoscut de întreaga populație a Europei cât de cât avizată politic. Cu atât mai mult era cunoscut de burghezia și clasa politică europeană, de intelectuali și de alți mulți cetățeni avizați politic. În fond fasciștii, naziștii lui Hitler, nu făceau decât să afirme această realitate și s-o pună pe tapet în contextul situației create de război, când lumea capitalistă crăpa și dispărea în flacăra revoluției comuniste.

Iată-i astfel pe evrei amestecați în vâltoarea evenimentelor în mod direct și comunitar, ei care, de regulă, nu se afișau și nu se afișaseră niciodată în Europa și printre europeni ca lideri, creatori și conducători. De nici un fel, cu atât mai mult în domeniul politic. Revoluția fascistă-nazistă, cu dublu obiectiv, anticapitalistă și anticomunistă, s-a concentrat asupra originii comune a acestora și creatorilor unici, care erau evreii. Desigur, nu toți evreii, dar gânditorii, cărturarii și intelectualii lor și, mai ales, bancherii și cămătarii lor, posesori și manipulanți de resurse financiare enorme, devenite mitologice. Cu acești bani la discreția lor, evreii făcuseră și puteau să facă orice în Europa și pe mapamond. Cum Comunitatea evreiască era un tot inseparabil, liderii, intelectualii și magnații acestora neputând fi disociați și sustrași din poporul lui Israel, poporul însuși asumânduși-i, s-a ajuns astfel, treptat, la o opoziție nazism-evrei (Comunitate) care a depășit pragul politic, ajungându-se la unul etnic și rasial. La rândul lor fasciștii, naziștii germani, asumându-și ca un tot întreaga rasă albă ( omul alb ), care-și revendica vechile sale drepturi și privilegii europene erodate sau distruse de capitalism, amenințate și negate de comunism. Fascismul a fost prima și ultima ideologie modernă care a avut în vizor interesele specifice și primordiale ale rasei albe, ale omului alb, în contrapondere și concurență cu celelalte rase ale umanității. Nazismul a clamat și revendicat supremația acestei rase nu numai în Europa, dar și pretutindeni în lume. Pe această tentă și pe acest fundal politic s-a desfășurat revoluția fascistă care, pe lângă caracterul său anticapitalist și anticomunist, a căpătat și un caracter pronunțat antisemit și rasial.

Antisemitismul, devenit un pilon al anticapitalismului și anticomunismului, a reprezentat o politică de succes a fascismului, a nazismului și a lui Hitler însuși. Pentru că reprezenta o veche opinie populară a europenilor și germanilor, coroborată cu opiniile lor despre capitalism și comunism. Iată de ce muncitorii germani au putut înțelege și adopta simplu național socialismul, cu retorica sa elementară. Iată de ce Adolf Hitler a putut entuziasma sincer masele populare spunându-le acestora ceea ce ele știau deja, arătându-le ceea ce era deja vizibil și previzibil. Iată de ce muncitorii germani și, în ansamblu, germanii ca mare popor, l-au urmat pe Hitler până la final.

Antisemitismul declarat, manifest și combatant al fasciștilor, îndeosebi al naziștilor germani, a agravat la maximum situația evreilor din Europa, îndeosebi a celor din Germania. Abia acum problema evreiască a ieșit în evidență și a fost luată în considerare cu adevărat de statele (imperiile) europene, clasa politică și opinia publică. Dar cel mai mult a contat pentru naziștii germani înșiși care, în tezele și scopurile lor revoluționare fasciste, erau obligați să rezolve această problemă. Nici teoretic, nici, mai ales, practic, nu puteau rezolva problemele capitalismului și comunismului, adversari feroce, dacă nu rezolvau problema evreiască. La ei acasă, dar și în Europa.

 

Adevărul istoric este că naziștii n-au rezolvat această problemă, care i-a surclasat și le-a adus numai prejudicii. Revoluția național socialistă s-a desfășurat greu și pe o lungă perioadă de timp. Dacă revoluția bolșevică din Rusia a învins rapid, bolșevicii preluând pe cont propriu Imperiul rus aproape instantaneu, naziștii s-au chinuit mai mult de un deceniu pentru a prelua puterea în Germania. Însăși cariera lui Adolf Hitler a fost înceată și chinuită, spre deosebire a omologului său bolșevic, Iosif Visarionovici Stalin. Explicația este rezistența marii democrații burgheze, capitalistă și imperialistă până-n prăsele, care vedea în fascism un dușman ce trebuie zdrobit. În mod reciproc și nazismul își propunea să zdrobească democrația burgheză, în plus comunismul. Iar cum legătura firească dintre capitalism și comunism o făceau evreii, fasciștii își propuneau să rezolve, obligatoriu, și problema evreiască. Dar de la a-și propune la a o rezolva era o cale lungă, pe care n-au reușit s-o străbată.

Pur și simplu nu existau soluții. Nici măcar teoretice, darămite practice. Spre deosebire de ceea ce s-a spus despre fasciști, despre naziști, despre Hitler însuși, trebuie aruncate la gunoi tezele potrivit cărora aceștia ar fi fost niște animale, niște brute, niște criminali sadici. Sunt niște teze stupide, tipice de propagandă dușmănoasă, elaborate de antifasciști înainte, pe timpul și, mai ales, după cel de-al doilea război mondial, după zdrobirea Germaniei național-socialiste. Dușmanul fiind zdrobit îți este permis să spui despre el orice. Ulterior aceste teze de propagandă au devenit oficiale în comunitatea ONU, astfel că s-au transformat în școli de gândire istorice și politice care au impus exclusiv această viziune asupra fascismului, nazismului și evenimentelor determinate de acestea. Ideea fiind nu de a le cunoaște și evalua critic, corect și cinstit, ci de a le repugna și condamna apriori. Raționamentul logic și firesc al cunoașterii fiind absolut interzis. Fasciștii și naziștii erau departe de a fi, din punct de vedere al caracterului, al însușirilor și calităților morale, intelectuale și civice, ca oameni și cetățeni, așa precum îi zugrăvesc propagandiștii iudei, comuniști și democrat-burghezi, desigur adversarii lor de moarte inclusiv post-mortem. Faptul că muncitorii europeni, cei germani, ca și națiunile europene, cea germană, i-au adoptat, i-au susținut și i-au urmat în întreprinderile lor, inclusiv în război, demonstrează calitatea fasciștilor, dincolo de justețea opiniilor lor. Societatea și națiunea, în general mulțimile, nu urmează, în mersul ei de turmă, decât pe aceia pe care au motive să-i considere integri, morali, drepți, sinceri, bine intenționați, patrioți etc. Trebuie spus că naziștii au făcut o carieră înăuntrul chiar al democrației burgheze, ca partid de opoziție, prin vot ei fiind preferați altor ideologii și partide adverse și contracandidate. Dincolo de calitățile lor de oameni politici și de partid, în societate, în viața civică și de familie, în funcțiile lor, la locul de muncă, naziștii se comportau impecabil, erau oameni civilizați, educați, devotați, corecți, aidoma imensei majorități a poporului german. Erau niște germani destul de obișnuiți. Cât despre Hitler, în anii lui buni, un om timid, vegetarian, artist al penelului, politețea întruchipată, era de-a dreptul cuceritor pentru cei care aveau șansa de a-l cunoaște personal. La acea vreme se recunoștea în mod unanim că era cel mai valoros om politic al generației sale, net superior celorlalți lideri politici din Europa și de pretutindeni.

Nota bene: se va spune că facem apologia naziștilor și a lui Hitler, dar noi susținem că acesta este adevărul istoric. Naziștii și Hitler au decăzut și s-au schimbat structural din cauza și în timpul războiului, desigur și în ceea ce privește calitățile lor specifice omenești. În contextul în care războiul face din orice om un animal, o brută și un criminal. Respectând, în continuare, adevărul istoric, trebuie să spunem franc că soldații și poporul german, care au apărat loial cauza național socialismului, nu au fost cu nimic mai prejos sau altfel decât soldații și popoarele din tabăra adversă : Imperiul britanic, Imperiul francez, URSS, SUA și aliații lor. Hitler nu a fost cu nimic mai feroce în funcția lui supremă, în timpul războiului, decât Churchill, Stalin sau Roosevelt în funcțiile lor supreme.

 

În ceea ce privește problema evreiască naziștii nu au rezolvat-o. E interesant de observat și menționat cum a evoluat această problemă în Germania pe fondul revoluției național socialiste, când naziștii au avut acel parcurs democratic garantat de democrația burgheză clasică. În acest răstimp, naziștii nu au avut în obiectivele lor problema evreiască, iar evreii nu au făcut parte dintre adversarii lor politici. Aceasta era numai o problemă colaterală. Pe fondul antisemitismului latent din Germania, dar care era vechi, inofensiv și civilizat, naziștii nu s-au remarcat sau declarat ca adversari – dușmani – ai poporului evreu. Problemele lor erau strict europene. Adversarii și ținta lor erau burghezia germană și comunismul, pe care le voiau scoase în afara eșicherului politic și statului și distruse atât ca ideologii, cât și structural, funcțional. Și înlocuite cu statul totalitar de tip fascist, național socialist, condus de ei. Dar care avea ca sursă de inspirație și chiar model statul totalitar de tip bolșevic, internaționalist comunist.

Pe parcursul evoluției lor de la opoziție la putere, care se desfășoară în mediu democrat, tipic democrației burgheze clasice, naziștii întâmpină o puternică rezistență din partea adversarilor politici, a instituțiilor statului german democrat. Contracandidații lor cei mai puternici sunt comuniștii care, după eșecul revoluției bolșevice în Germania, se reorganizează și intră și ei competința democratică pentru putere, pentru cucerirea statului. E puțin spus că, din punct de vedere numeric, dar și din punct de vedere logistic, material și financiar, comuniștii sunt cu ceva inferior naziștilor. Dimpotrivă. Aceștia sunt susținuți de proletariat, de stânga democratică, de democrația germană în ansamblul ei, de instituțiile statului burgheze democratice. Și nu în ultimul rând de o mare parte a burgheziei germane care, obligată să aleagă între comunism și fascism, preferă comunismul. Datorită acestei situații, în care fasciștii au întâmpinat o opoziție și rezistență puternice și masive în ascensiunea lor, s-a ajuns la o adversitate a acestora nu numai împotriva burgheziei și comunismului, țintele inițiale, ci, în ansamblu, a întregii societăți democratice, a statului democratic, a democrației înseși. De altfel fasciștii definiseră și enunțaseră statul totalitar, diferit și opus statului democratic burghez* Un stat totalitar fascist renega și respingea hotărât democrația ca formă de organizare și conducere a mulțimilor și societății.

Pe acest fundal de lupte – inițial politice, de idei, electorale, democratice – dintre fasciști și ansamblul forțelor democratice din Germania s-a remarcat și comunitatea evreiască din acest stat, și nu numai. O comunitate care, prin reprezentanții ei, cărturari, intelectuali, politicieni, presă, lideri, după cum am remarcat și noi, după cum o fac și istoricii evrei înșiși, era, la începutul secolului XX, într-o efervescență revoluționară și creatoare. În ansamblul ei, la nivel european și global, se preocupa de capacitarea SUA, fondase și susținea URSS, iar în Europa susținea din răsputeri ca, în situația eșecului de moment a revoluției bolșevice, măcar aceasta să rămână burgheză democratică. Comunitatea evreiască din Europa, cea din Germania în primul rând, desigur a intuit pericolul pe care îl reprezintă fascismul la adresa statului democrat și al democrației, prin reverberație și la adresa sa însăși. Între fasciști – naziști și evrei – iudei era o incompatibilitate totală, pornind de la idei și sfârșind cu rasa. De fapt aceiași care-i făcea pe fasciști incompatibili cu burghezia și comunismul, numai că aici intervenea un criteriu în plus, anume cel etnic. Evident că comunitatea evreiască din Germania s-a implicat activ în opoziția și rezistența pe care Germania însăși, statul democrat, le-au făcut fascismului. Nici nu era greu să facă acest lucru, dat fiind faptul că partidul comunist german era, în esența sa, evreu, iar burghezia și bancherii evrei erau esența burgheziei și elitei germane. Din punctul nostru de vedere, dincolo de faptul că muncitorimea germană a susținut puternic fascismul, a fost un miracol sau un accident istoric faptul că revoluția național socialistă a învins în Germania.

Din punct de vedere politic, democratic, adversarii fundamentali ai fascismului – pe care fasciștii îi considerau dușmani – au fost ideologiile, partidele, politicienii și activiștii care funcționau normal, în Germania dar și în alte state europene, pe baza legilor și constituțiilor statului de drept democratic burghez. În special comuniștii, dar și alte partide și mișcări politice de stânga, socialiste și social democrate. Întâmplător sau nu, aceste partide erau puternic infiltrate și chiar conduse de activiști și lideri evrei. Un motiv pentru care naziștii puteau să denunțe propagandistic pe adversarii lor ca fiind iudeii, evreii, cu interesele lor specifice și intențiile lor oculte și malefice la adresa Europei. Desigur că fasciștii nu au pierdut prilejul să facă inclusiv istoria burgheziei europene și să lege originea și evoluția acesteia de capitalul evreiesc funciar. Deci evreii se aflau la originea tuturor relelor din Europa după părerea fasciștilor și național socialiștilor: atât în ceea ce privea trecutul democrat burghez, cât și în viitor, prin instaurarea unei orânduiri de tip comunist, bolșevic. În schimb nazismul era autohton european, era un proiect național. Această propagandă a avut un ecou și un impact puternic în rândul națiunilor europene, a claselor sociale de la baza societății, în primul rând a celor productive și muncitorești. În primul rând pentru că enunțau - denunțau – realități evidente, care nu puteau fi contestate de nimeni, ci doar fuseseră ascunse sau ocultate de statul burghez. Dar acesta a fost numai fundalul revoluției pe baza căreia fasciștii și național socialiștii au cucerit puterea politică.

 O dată ajunși la putere, o dată înființat statul totalitar, naziștii germani trebuiau să-și țină promisiunile pe baza cărora convinseseră majoritatea poporului german, muncitorii și alte categorii sociale naționale și naționaliste că ei sunt cei mai buni, mai dotați și mai devotați lideri și conducători. S-au apucat de muncă și, într-adevăr, au obținut rezultate. În nici zece ani de nazism Germania a propulsat în rândul statelor europene, a recuperat pierderile și rămânerile în urmă datorate războiului și, surprinzător, a redevenit unul dintre liderii Europei și ai lumii. Iar fascismul a devenit alternativa la comunism, dar și o soluție la degradarea și decăderea statului de democrație burgheză clasică devenit nefuncțional.

Cum a intrat statul totalitar nazist în conflict cu comunitatea evreiască e relativ simplu. Cel puțin din punct de vedere teoretic. Pe acest fundal al luptei pentru putere, al incompatibilității dintre fasciști și comuniști, adversari ireductibili și feroce, deciși să se extermine reciproc; al adversității extreme dintre fasciști și ceilalți contracandidați burghezi democrați, deciși să se anihileze și elimine reciproc. O dată înființat statul totalitar a urmat scoaterea în afara luptei politice și a legii a tuturor adversarilor politici ai noii orânduiri național socialiste și ai fasciștilor . Aceștia au fost interziși, partidele și logistica lor desființate, li s-a impus anonimatul și dispariția, neantizarea. În caz de nesupunere, urmau pedepse după un cod de legi și proceduri care au fost gândite și elaborate în spirit național socialist. O consecință a acestor măsuri punitive luate de regimul nazist împotriva adversarilor politici învinși, dar nesupuși, neanihilați și neeliminați, a fost înființarea unor închisori speciale de reeducare prin muncă, chiar așa denumite, lagăre de muncă. Asupra acestora trebuie să insistăm puțin, deoarece se leagă implicit de subiectul nostru de studiu propriu zis care, nu am uitat, este pornodemocrația. Pentru că pornocrația își are originile, cel puțin unele dintre ele, în lagărele naziste de muncă din Germania.

 

 

                        CAPITOLUL VIII  LAGĂRELE DE CONCENTRARE NAZISTE

 

Apariția lagărelor de concentrare. Spaima evreilor. Hitler nu poate să rezolve problema evreiască. Evoluția lagărelor de concentrare. Fascismul împotriva tuturor. Nazismul și dușmanul evreu.

 

Lagărele de muncă au fost creații ale statului totalitar care, se știe, este un stat modern. La fel se știe însă că, din cele mai vechi timpuri, au existat formațiuni statale, regate și imperii care au folosit munca forțată a diferitelor categorii de oameni: sclavi, deținuți, prizonieri, indezirabili pe care-i dețineau și exploatau ca pe animale de muncă. Scopul în principal era economic, în acest fel se construia și se produceau bunuri fără ca forța de muncă să coste aproape nimic. Dar la fel de important era și faptul că, în acest fel, potentații și conducătorii statelor respective se debarasau de o parte a populației pe care o considerau inutilă, inadecvată și periculoasă. Era și o metodă ca aceștia să-și țină la respect și sub control proprii subordonați și masa de cetățeni.

Cei care au adus – readus – în Europa instituția lagărului de muncă ca unitate de producție și de exterminare au fost bolșevicii ruși. Nici nu se putea altfel deoarece URSS a fost primul stat totalitar de tip comunist (bolșevic) apărut în 1917. Exista în Rusia țaristă deja o tradiție ca elementele considerate cele mai nocive și criminale pentru societate, condamnate de justiție, să fie deportate în ținuturi extrem de depărtate, nelocuite și, în general, ostile omului ca vietate. Închisoarea fiind, pentru condamnați, propriul ținut, mai sigur și sever decât orice gardian. Satul sovietic a preluat și ridicat la un nivel superior această justiție țaristă deportând în Siberia și ținuturile arctice pe toți dușmanii, adversarii și indezirabilii regimului sovietic și bolșevicilor ruși, de toate neamurile și rasele, populații întregi, milioane și milioane de oameni care, în majoritatea lor, au dispărut. Desigur, pentru a supraviețui, pentru a se întreține, acești deportați munceau exclusiv în favoarea statului sovietic. Acum se știu destul de multe date și amănunte despre lagărele de muncă sovietice, iar cine are curiozitatea le poate studia.

Lagărele de muncă naziste au fost, fără-ndoială, de inspirație sovietică. Așa cum național socialismul a fost de inspirație socialistă clasică, copia așa zis negativă a acestuia. Așa cum nazismul a fost copia așa zis negativă a comunismului. Nici că se putea altfel. Scopul lagărelor de muncă naziste a fost același din Uniunea Sovietică, aici au fost deportați dușmanii, adversarii și indezirabilii regimului nazist. Potrivit lui Eugen Kogan*, el însuși fost deținut în lagărul de la Dachau, scopul unui astfel de lagăr era eliminarea oricărui adversar, real sau potențial, al dominației național socialiste, prin izolare, defăimare, degradare, zdrobire și nimicire. Autorul denumește lagărul de muncă ca fiind „de concentrare”, poate dat fiind faptul că Germania, fiind un stat de dimensiuni mult mai mici ca ale URSS, aici deținuții nu erau deportați, ci „concentrați”, pe spații mici. De fapt tot închisori, dar de altă factură. Ulterior, datorită în special istoricilor comuniștii și evrei, lagărele de concentrare au mai fost denumite și „de exterminare” datorită numărului mare de deținuți care au pierit aici.

Citind tot din Kogan reținem că primele lagăre au apărut în Germania nazistă în 1933, iar numărul lor a ajuns la circa 100 în 1939, înainte de izbucnirea războiului. Cât privește deținuții, aceștia erau împărțiți în patru categorii: adversarii politici ( comuniști, social democrați, naziști indisciplinați, militari frauduloși, dezertori, unele secte de preoți etc); criminalii: criminali, tâlhari, elemente josnice, de ultimă speță, judecate și dovedite ca extrem de periculoase; asocialii: de aceiași factură cu criminalii, vagabonzi, afaceriști necinstiți, hoți, excroci, bețivi ordinari, proxeneți, speculanți, elemente huliganice; rasele inferioare: evreii și țiganii. Țiganii erau o problemă publică în Germania, de altfel și în Europa, prin felul lor nomad de existență care perturba administrația și ordinea publice și enervau sau oripilau populația autohtonă. Cum nici o guvernare anterioară nu rezolvase această problemă veche, naziștii au rezolvat-o ei, în felul lor. Țiganii au fost vârâți în lagăre și deținuți în condiții specifice care, pentru mulți dintre ei, au fost fatale.

În ceea ce-i privește pe evrei, problema lor este cu totul și cu totul specială, căci face parte din marea „problemă evreiască” europeană și mondială, despre care tot am amintit. Cât îi privește pe evreii ajunși în lagărele de concentrare propriu zise, ea este ceva mai simplă, căci se aseamănă cu a celorlalți deținuți concentrați. Kogan spune că, inițial, evreii din lagăr nu ajungeau acolo (con)damnați ca evrei cum, de exemplu, țiganii, ci datorită altor condamnări, asociate celorlalte categorii considerate damnabile, cum ar fi în calitate de comuniști, elemente criminale, asociale, afaceriști, speculanți etc. Numai în lagăr evreii se separau, de regulă din proprie inițiativă, de celelalte categorii de deținuți, din spirit comunitar și de organizare. Astfel s-a ajuns ca fiecare lagăr să-și aibă propriul său bloc comunitar evreiesc, un fel de ghetou de lagăr, după modelul ghetourilor evreiești din orașe.

Folosindu-ne de aceiași sursă de informare trebuie spus că există o mare diferență dintre lagărele de concentrare naziste dinaintea războiului și evoluția acestora pe perioada desfășurării acestuia. Cât privește numărul deținuților internați este – a rămas – incert, propunându-se cifre vagi de opt- zece milioane, cifre foarte mari pentru capacitatea propriu zisă de detenție a lagărelor. Kogan spune că efectivul mediu din lagăre n-a depășit niciodată cifra de un milion, iar în martie 1945 se aflau în acestea circa 600.000 de deținuți.

 

Există o uriașă cantitate de istorie și literatură istorică care s-a scris despre lagărele de concentrare naziste. Care, în quasi totalitatea ei, este maculatură și propagandă. Cu care noi, firește, nu suntem de acord. În principal pentru că această imensă maculatură a contribuit - și mai contribuie încă – la apariția și dezvoltarea industriei Holocaustului, înființată de evrei după 1945, una dintre cele mai profitabile industrii din lume. Cu un capital minimal, dar având la bază această imensă resursă propagandistică, evreii, organizațiile evreiești, statul evreu, puternic susținuți de SUA, de întreaga comunitate democratică internaționalistă, au revendicat – și revendică - despăgubiri materiale, politice și morale speciale în numele deținuților evrei internați în lagăre. În primul rând de la Germania, dar și de la alte state fasciste sau antisioniste. În afară de aceste despăgubiri, ori în contul lor, evreii revendică un statut special pentru statul lor apărut, Israel, dar și pentru comunitățile evreiești de pretutindeni. Ei sunt lideri și martiri ai democrației, simbolul și garanția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului, gânditorii și creatorii universului, înțelepți între popoare. De aceia ei sunt – sau trebuie să fie – în centrul universului, sunt – sau trebuie să fie – incontestabili, inatacabili, inalienabili și invulnerabili. E un statut net superior față de națiunile care au contribuit efectiv la războiul antifascist și l-au câștigat. Dar despre Holocaust o să mai avem prilejul să mai discutăm.

Acum vorbeam despre cum au ajuns evreii în lagărele de concentrare.

Din punct de vedere juridic destul de simplu, pe această legală a justiției naziste, care a scos în afara legii toate partidele și organizațiile politice, dar și de altă factură, care contestau sau renegau fascismul. Este vorba de zeci de mii de oameni care, cu simpatizanții lor, ajungeau să enumere sute de mii, poate milioane. Toți acești oameni au devenit posibili infractori, în intenția lor de a face politică, de a se organiza sau a vorbi. Infractori care, adunați la numărul obișnuit de infractori ai statului german, și ei de ordinul zecilor-sutelor de mii, au excedat populația închisorilor obișnuite și a necesitat reorganizarea acestora. La care se adaugă faptul că național socialiștii, revoluționari devotați, deciși să schimbe lumea din temelii, au simțit nevoia s-o schimbe și prin părțile ei sordide și imunde, infracționale. Se cunoaște și este indiscutabilă aprehensiunea lor pentru ordine, disciplină și curățenie în societate. Lagărele de concentrare au fost rezultatul unor astfel de gândiri și idei naziste despre ordine și curățenie la nivel statal, întrucât pușcăriile tradiționale burgheze erau depășite. Dar n-a fost nevoie ca naziștii să gândească prea mult în domeniu întrucât, repetăm, ei nu făceau altceva decât să preia și să adapteze metoda și soluția pe care bolșevicii ruși o inventaseră și o puseseră în practică cu aproape o generație înaintea lor.

Astfel au apărut deținuții politici în masă. Desigur, dintotdeauna au existat deținuți politici, în antichitate, în epoca feudală, în societatea burgheză democrată. Dar cazurile erau de excepție, iar numărul limitat. Îndeosebi burghezia s-a mândrit cu clasa ei politică, al cărei statut se baza pe o libertate deplină în ceea ce privește drepturile de organizare, de expresie, de activitate. Firesc, deoarece viața propriu zisă a statului de drept burghez o gândeau și o făceau politicienii. Numai rarisim aceștia se întâmpla să ajungă la închisoare, dar nici atunci din motive ordinare politice. Deținuții în masă au apărut în statul totalitar când clase sociale întregi, categorii profesionale, partide politice, anumite obști, au fost scoase în afara legii ca fiind în contradicție cu ideologia statului totalitar.

În lagărele de concentrare naziste au ajuns repede mii de comuniști și sociali democrați, iar numărul lor a crescut continuu. Aceasta a fost, la început, singura cale pe care evreii au ajuns în lagăre. Nu ca evrei, ci ca politicieni, în special ca membrii ai partidului comunist. Naziștii nu făceau diferențe între comuniștii evrei și comuniștii germani, diferențe care nici nu existau. De altfel comuniștii s-au organizat și în lagăre, având adesea posibilitatea de a acționa sau reacționa în interes propriu. Numărul relativ mare de evrei care au ajuns în lagăre se explică prin mărimea partidului comunist german, la paritate cu NSDAP, dar și a evreilor ca membrii ai acestui partid. Ulterior, numărul evreilor din lagăre a crescut, o dată cu creșterea populației lagărelor înseși, a numărului acestora și aplicației legislației fasciste. Obsedați de ordine și disciplină, fascinați de ideologia omului nou, posedați de demonul puterii, fasciștii se arătau necruțători față de racilele burgheziei, ale democrației, dar și ale burghezului și omului de rând, cu viețile lor banale și domestice, considerate ca mizerabile. Erau necruțători în ideea de a impune o ordine și o disciplină sociale stricte, chiar ierarhice, ceea ce impunea eradicarea mizeriei și infracționalității. Despre mizerie ei gândeau că oamenii sunt dezordonați și fac mizerie. Cel puțin anumite categorii dintre ei. Aici intervine distincția pe care fasciștii o făceau între oameni, în principal între germani și alte rase ( minorități) care locuiau în Germania, dar care este distincția pe care o făceau germanii înșiși. Curățarea Germaniei de mizerie și mizerabili, la propriu și la figurat, a dus la înființarea de noi lagăre de concentrare, la creșterea populației acestora și la organizarea și separarea lor distinctă în cadrul statului național socialist, devenind unități de producție de sine stătătoare, cu conducere proprie, cu funcții bine stabilite. Pe acest parcurs de evoluție a lagărelor de concentrare numărul evreilor deținuți a crescut și el, dar nici de data asta ca un scop în sine, politic, al statului nazist, ci în mod obișnuit, în baza legislației penale în vigoare. Printre infractorii de drept comun ajunși în lagăre se aflau și evrei de această categorie. Acestea au fost motivele esențiale pentru care, inițial, evreii au ajuns în lagărele de concentrare.

Naziștii germani au negat totdeauna acuzația că lagărele de muncă au fost înființate special pentru evrei și au avut un scop exterminator. Ele au fost înființate în baza unor idei de înnoire și ordonare a societății și statului pe baze juste și morale și au avut un caracter educativ. Pentru naziști aceste lagăre nu erau altceva decât corespondentul închisorilor burgheze din Germania, dar, care din cauza corupției și decăderii democrației, nu-și mai atingeau obiectivele sociale. Pușcăriile și  pușcăriașii  nu erau altceva decât locașuri de paraziți devenite inutile, care nu făceau altceva decât să trăiască pe spesele statului și contribuabilului german. Iată de unde ideea că indezirabilii și infractorii trebuiau reeducați prin alte metode, mai eficiente, dar, în același timp, trebuiau scoși de sub subvenția statului. Dimpotrivă, ei trebuiau să aducă venituri, să producă bunuri și valori în favoarea acestuia. Aceasta a fost ideea de început a lagărelor de muncă.

Trebuie spus că această idee nouă idee de justiție național socialistă, revoluționară, a oripilat și speriat o parte a societății germane, deoarece ignora și încălca toate drepturile și libertățile statului de drept burghez democrat. Dar cum însuși acest stat fusese aruncat la gunoi de statul totalitar, burghezia precum și toate celelalte categorii sociale (eventual) ostile, n-au avut decât să se adapteze și să suporte consecințele regimului fascist. La fel trebuie spus că, în majoritatea sa, poporul german, clasa muncitoare a Germaniei, au aderat la ideologia și revoluția național socialiste, le-au considerat juste și le-au susținut. Desigur, dintre adversari nazismului și cei care nu s-au adaptat noii orânduiri, mulți au ajuns în lagărele de muncă, pentru „reeducare”.

Dar dintre locuitorii Germaniei cei mai oripilați și speriați au fost concetățenii evrei, al căror număr era, în 1933, de peste o jumătate de milion (525.000) locuitori. Una dintre cele mai importante minorități din Germania, nu atât prin numărul ei, ci prin standardul și statutul ei social, căci comunitatea evreiască era remarcabilă prin elita ei burgheză și intelectuală, lider de opinie și idei politice și sociale, cu activități determinante în finanțe, profesii liberale, învățământ, justiție, cultură, artă etc. În același timp comunitatea evreiască din Germania era una dintre cele mai influente din Europa și din Diaspora, nefiind depășită decât de cea din Imperiul britanic și din SUA. Evident că evreii din Germania avea motive întemeiate să se teamă de fascism, nazism și statul totalitar.

Prin natura lor, prin religia lor, prin istoria lor, evreii erau antifasciști. Ei erau în mod natural o altă rasă decât germanii, neautohtonă și neasimilată. Deci total diferită și, eventual, indezirabilă. Ei erau autorii capitalismului, cei ce susținuseră revoluția burgheză democrată, îl susținuseră pe „Mesia” Napoleon în războaiele antigermane, apoi triumfaseră în raiul capitalist german și european, devenind o rasă specială și privilegiată, care practica numai anumite munci și profesii bine calificate și bine remunerate. Ei erau mentorii democrației burgheze clasice, pe care o alimentau subsecvent și continuu cu noi ideologii populare și socialiste, astfel ca ideea de revoluție și progres social să nu se stingă. Ei avuseseră ideea revoluției social democrate – pe care urma s-o transforme în revoluție bolșevică – care dusese la încheierea războiului într-un moment în care – după părerea naziștilor – Germania era pe punctul de a-l câștiga. Înjunghiaseră pe la spate victoriosul soldat german. În sfârșit și colac peste pupăză, ei, evreii, erau comuniști notorii. Nimeni nu putea nega că ei erau autorii comunismului, pe care îl inventaseră ca un antidot al capitalismului, inventat tot de ei. Fiind astfel, având atât de multe contradicții și incompatibilități cu naziștii, evident că evreii erau antinaziști convinși și determinați. Și nu vorbim numai despre liderii lor burghezi și intelectuali, despre cărturarii, ideologii, rabinii și politicienii lor, ci despre întreaga comunitate evreiască în ansamblu. Nu a existat niciodată măcar un evreu fascist sau nazist.

Evident că ei s-au situat în primele rânduri ale luptei și rezistenței Germaniei burgheze democrate împotriva fascismului și nazismului. Au luptat pe baricadele cele mai avansate și ofensive, cele ale socialismului și comunismului, pe care le-au propus și susținut ca alternative revoluționare la național socialism. Se cunosc eroicele lor tentative de a face să triumfe revoluția sovietică în Germania după modelul URSS. După ce această tentativă a eșuat, evreii au luptat în continuare în rândurile partidului comunist german, în ideea de a face din acesta cel mai mare  partid din Germania, de a cuceri puterea politică pe cale democratică. La concurență și în totală adversitate cu partidul național socialist german, NSDAP. Se poate spune că în bătălia (revoluția!) pentru cucerirea puterii politice și înfăptuirea statului totalitar naziștii i-au avut permanent împotrivă pe evreii germani. Iată de ce victoria fascismului i-a oripilat și speriat.

Se puteau aștepta la represalii. O parte dintre evrei au emigrat*, dar majoritatea a rămas pe loc, căutând să se adapteze. Regimul fascist, Hitler însuși, au căutat să calmeze și să liniștească populația evreiască. Cu excepția unor interdicții, în special politice, naziștii n-au preconizat și n-au luat măsuri represive speciale antievreiești și antisemite. Îngrădiri au existat, dar nu deosebite de cele existente pentru societatea germană în ansamblu ei. De exemplu evreii au ajuns în lagărele de concentrare în aceleași condiții și din aceleași cauze cu comuniștii și infractorii germani. În schimb exista, persista în obiectivele statului fascist, ale fuhrerului, rezolvarea problemei evreiești ca o problemă istorică. În ansamblul ei, atât în Germania național socialistă, cât și Europa, în condițiile în care statul german se impunea ca lider al național socialismului european. Era o problemă veche, de care se vorbea demult, dar pe care societatea burgheză democratică n-o rezolvase. Iar naziștii le reproșau că nici n-aveau de gând și n-aveau soluții, burghezia fiind total dependentă de evrei și la cheremul lor din toate punctele de vedere, iar democrația (burgheză) fiind o concepție evreiască despre lume și societate.

Dar care erau soluțiile lor în rezolvarea acestei probleme? Adevărul e că nici ei nu le aveau. În afară de cea revoluționară, idealistă, fanatică, potrivit căreia, odată ce terminau cu burghezia și capitalismul, cu statul macerat de corupție și neputință, o dată instaurat statul totalitar, problema evreiască se rezolva de la sine. Într-adevăr, o parte dintre evreii germani au emigrat. Dar cea mai mare parte a rămas pe loc. La fel s-a întâmplat și cu evreii din Europa*, din statele unde fascismul era incipient sau nu exista. Ceea ce se poate spune este că Hitler visa să-i scoată pe evrei din Germania-Europa și să-i mute într-un stat anume înființat pentru ei ( în Madagascar!), dar asta nu era ideea lui, ci ideea veche sionistă lansată și susținută de iudei înșiși. Fiind o problemă complicată, cu vaste implicații internaționale, care implica multe state și guverne, Hitler a tergiversat și el problema evreiască.

Potrivit aceleiași surse, Eugen Kogan, până în toamna anului 1938 nu a existat o politică nazistă de internare a evreilor în lagăre de muncă. Și efectiv acestea nu au fost create pentru evrei. Am afirmat mai sus că acestea erau o alternativă revoluționară nazistă, a statului totalitar, la justiția statului burghez. Iar modelul era justiția revoluționară sovietică, inventată de bolșevici și pusă în practică de Stalin. În lagărele muncă au intrat diferite categorii antisociale de oameni, judecați pentru delicte, infracțiuni și crime și condamnați pe diferite termene, potrivit codurilor penale. Deoarece au fost scoase în afara legii și partidele și opiniile antifasciste au apărut și deținuții politici, condamnați în mod special, dar desconsiderați și amestecați cu infractorii și criminalii ordinari. Evreii au ajuns în lagăre pe aceste căi, în număr nu prea mare, fie ca deținuți politici (comuniști), fie ca deținuți de drept comun, pentru delicvențe și infracțiuni.

În acest perioadă de timp, statul național socialist, abia întemeiat, căuta să facă o carieră politică și diplomatică onorabilă în Europa și în lume, care erau sadea burgheze. Hitler însuși era la începutul carierei sale de șef de stat și căuta să impresioneze în aceiași Europa și aceiași lume. Care, fiind burgheze sadea, erau și iudaice și criptoevreiești. Statul național socialist german căuta să se disocieze și delimiteze de statul comunist-bolșevic sovietic, ale cărui orori ajunseseră să fie cunoscute în Europa, cel puțin din punct de vedere justițiar. Barierele politice și diplomatice clasice burgheze nu au fost forțate și nici sparte. Iată de ce problema evreiască, dacă a existat în capul naziștilor, ea nu a existat de fel în practică și nu a fost pusă pe tapet. Deci nu se poate spune că evreii au fost vizați în mod special de regimul nazist, au suferit persecuții și au fost condamnați pe motive etnice. Asta atâta timp cât acest regim a durat și funcționat pe timp de pace în Europa și în lume (1933-1938).

Rămâne să constatăm că atitudinea și politica fasciștilor față de evrei s-a schimbat brusc, o dată cu perspectiva imediată a războiului și, ulterior, pe parcursul acestuia ( 1939-1945). Când problema evreiască a devenit, pentru ei, de fapt, o problemă de război. Iar dacă privim și înțelegem lucrurile astfel, adevărul istoric, perspectiva asupra lor se schimbă cel puțin legitim și moral. De la un moment dat, considerându-se în război cu evreii, Hitler i-a tratat ca atare și i-a atacat necruțător, căutând să-i anihileze. Mai mult decât atât, Hitler ( dacă zicem Hitler zicem Partidul nazist), a ajuns să se convingă că evreii, ca popor și comunitate, erau principalii săi inamici, ei fiind cei care, prin uriașa lor influență morală, politică și financiară, reușiseră să coaguleze alianța antifascistă și s-o determine să declare război Germaniei naziste. Faptul că această uriașă alianță imperialistă, formată din Imperiile britanic și francez care, împreună, adunau peste cincizeci de milioane de kilometri pătrați, au declarat război Germaniei, nu se datora Poloniei, stat artificial apărut după primul război european, printre alte state artificiale apărute în Estul Europei, urmare a cunoscutului Tratat de la Trianon, ci comunității evreiești din Polonia, una dintre cele mai remarcabile din Europa. Evreii din întreaga Diaspora considerau și tratau Polonia ca un model de stat european iudaic și nu se înșelau prea mult*

Kogan scrie, referitor la internarea evreilor în lagărele de muncă, că au existat trei etape de desfășurare. Prima constă în acțiuni individuale, când anumiți evrei ajungeau aici în urma unor sentințe penale, în calitate de comuniști sau infractori de drept comun. Numărul lor nu era prea mare, pe toată această perioadă nu s-a ajuns la cifra de 20.000.

A doua etapă începe la sfârșitul anului 1938 și are ca reper un atentat politic. Un militant comunist evreu comite, în noiembrie 1938, un atentat cu revolverul împotriva secretarului legației germane de la Paris*. Oricum situația politică ajunsese, la acea dată, extrem de încordată între puterile aliate și Germania revizionistă, dar acest atentat a fost un prilej pentru naziști de a denunța comunitatea evreiască ca fiind implicată la vârf în politica marilor imperii europene, inspirând și determinând politica antifascistă și antigermană a acestora. Politică la care naziștii erau din ce în ce mai decis să-i răspundă prin forță. Ca urmare are loc un puternic val de represiune în interiorul Germaniei împotriva antifasciștilor germani, dar care îi viza în mod special pe evrei. De data asta cu un puternic impact etnic, toți evreii fiind considerați comuniști sau antifasciști. În urma a ceea ce s-a denumit „acțiunea Roth” îndreptată în special împotriva evreilor, în lagăre au ajuns zeci de mii de etnici evrei. În urma acestei acțiuni comunitatea evreiască din Germania, al cărui număr diminuase puternic prin emigrări anterioare, practic se dezintegrează. Tot ca urmare a acțiunii Roth în marile lagăre matcă au apărut acele sectoare speciale de blocuri denumite evreiești, separate, oarecum autonome, populate exclusiv cu deținuți evrei.

A treia etapă începe în octombrie 1942 și durează până în vara anului 1943. Este una specifică de război, pe care (și) Kogan o caracterizează ca fiind una de exterminare. Motivul invocat este intrarea SUA în război care, potrivit analiștilor germani, se datora tot evreilor, desigur a celor din state. A căror influență în finanțe, economia și politica americanilor erau bine cunoscute. Acțiunea viza direct populația evreiască care mai rămăsese în Germania, dar și țările satelit sau care fuseseră ocupate de aceasta, așa numitul Guvernământ General. În urma acestei acțiuni unitare aproape toate ghetourile din Est au fost golite, populația evreiască fiind evacuată, transportată și internată în ghetouri speciale sau în lagăre de concentrare.

Numărul acestei populații nu se cunoaște exact sau nu s-a spus. Kogan apreciază că numărul necunoscut al evreilor care au trecut prin lagăre, pe întreaga perioadă a dictaturii fasciste ( 1933-1945) ar fi fost de 8-10 milioane. Mai târziu experții și istoricii au ajuns la o cifră de 6 milioane*.

 

Totul este discutabil, din punctul nostru de vedere, referitor la lagărele de muncă naziste. Pentru a ajunge la o mai bună cunoaștere a acelor evenimente și timpuri istorice, în spiritul adevărului istoric, sine ira et studio. Întrucât acele evenimente și timpuri ne-au fost practic interzise, fiind total deformate și alterate de propaganda istorică. După război, fascismul și nazismul învinse au fost condamnate definitiv și perpetuu la damnatio memoriae, în sensul că au devenit un motiv de glorie și slavă pentru învingători, pentru națiunile aliate, dar și pentru victime, reprezentați de poporul evreu. Ce s-a întâmplat în realitate atunci, care este adevărul istoric n-a mai interesat pe nimeni. A fost o epocă întunecată a Europei care a rămas în întuneric. Asta pentru că orice încercare de a face lumină ar putea altera poziția sacră a eroilor antifasciști sau memoria victimelor nazismului.

Din punct de vedere istoric apariția lagărelor de muncă nazistă trebuie văzută și înțeleasă ca o conduită și o politică a partidului și statului totalitar, autoritar, dictator și total antidemocratic. Dar și de o nouă morală, conduită și spirit practic. Național socialiștii germani nu au făcut altceva, în micul lor stat totalitar, Germania, decât ceea ce făcuseră mai înaintea lor bolșevicii ruși în marele lor stat totalitar URSS. În treacăt fie zis, viziunea istoricilor asupra celor două state totalitară a fost și rămâne diferită.

În mod normal condamnarea la muncă forțată nu este echivalentă cu o condamnarea la moarte. Este o pedeapsă aspră, dar la limita legii, pentru anumite categorii de oameni. Este o pedeapsă chiar populară, dacă ne referim la vaste categorii de clase muncitoare, care muncesc fără a fi condamnate, prin destinul lor de clase producătoare. Aceste clase nu sunt deloc deranjate dacă anumiți oameni, prin profesia și starea lor socială neproducători de bunuri și valori, sunt trimiși la munca de jos, la târnăcop și lopată. Dimpotrivă, au o oarecare satisfacție. Justiția sovietică, ca și justiția nazistă, care au trimis în lagărele de muncă zeci și sute de mii de burghezi, intelectuali, politicieni, negustori, afaceriști, elemente asociale, elemente criminale, paraziți, delicvenți, infractori, hoți, homosexuali, au creat în URSS, ca și în Germania, o stare de siguranță pentru cetățeanul obișnuit. Această justiție populară poate fi considerată un atu al statului totalitar asupra statului democrat burghez. Deci, în mod normal, înființarea lagărelor de muncă nu are nici o legătură cu populația evreiască, în sensul rezolvării problemei evreiești, prin condamnarea și internarea evreilor în aceste lagăre. Pur și simplu aceste lagăre nu au fost făcute pentru ei. Iar acei evrei care au ajuns aici au ajuns ca persoane judecate și condamnate în nume propriu, pentru delicte sau infracțiuni.

Cum de s-a ajuns de la aceste lagăre de muncă, supra denumite de concentrare din cauza densității lor, la lagăre de exterminare este un punct de discuție. În primul rând trebuie spus că ele au ajuns lagăre de exterminare pentru toți deținuții internați, asta deoarece s-a reținut că au fost lagăre de exterminare doar pentru evrei. Dar în aceste lagăre au pierit, în număr mare, și alte categorii și etnii internate ( elemente criminale, asociale, țigani, slavi, prizonieri). Însă esențial trebuie spus că aceste lagăre de muncă și de concentrare au ajuns lagăre de exterminare din cauza războiului și pe perioada războiului. Se poate urmări evoluția lor de la o stare la alta chiar în funcție de evoluția războiului, de la început și până la final (1939-1945).

Lagărele de muncă au devenit lagăre de concentrare în perioada proximă de pregătire a războiului, care devenise iminent, ca și în prima fază a desfășurării victorioase a acestuia, între anii 1939-1943. Preventiv, naziștii i-au arestat și trimis în lagăre pe toți dușmanii lor reali sau potențiali, în principal din Germania, dar și din Europa. În această fază justiția germană, nazistă, cum era, are un rol nesemnificativ, căci puțini sunt deținuții care ajung în lagăre în urma unor judecăți. Căci rolul justiției este preluat de Gestapo, politia politică care face legea și justiția în mod direct și, firește, abuziv. Zeci de mii, sute de mii de adversari ai fascismului, în mod individual sau în crup, ajung intempestiv în lagăre în urma unor judecăți sumare sau fără nici o judecată. Ca atare, lagărele de muncă inițiale, devin aglomerate și neîncăpătoare. Cu toate că se trece la construcția altor lagăre noi, nici acestea nu fac față numărului imens de deținuți, care devine de numărul milioanelor. Siliți să mențină aceste lagăre pe spații relativ mici*, concentrarea de oameni devine imposibilă și ea însăși o sursă de exterminare.

Lagărele de exterminare au evoluat în felul acesta, pe măsură ce lagărele de concentrare s-au supraaglomerat. Începând din anul 1942, când SUA intră în război, iar naziștii înșiși nu mai cred în victorie, ei intră într-o fază de război total, de exterminare reciprocă, pentru ei fatal. În acest război de exterminare și sinucigaș sunt incluse și lagărele de concentrare, care devin de exterminare. Destinul deținuților de aici este pecetluit. Nu mai poate fi vorba de nici o justiție în evaluarea lor, sau de vreo lege care să-i susțină. Sunt aduși în valuri, cu trenurile de vite, în lagăre ca în abatoare. În condiții de aglomerare maximă, în afara legii, viața sau moartea lor depinde exclusiv de comenduirea lagărului și gardienii de pază. Iar inumanitatea și corupția acestora devin și ele factori de exterminare. Și noi dăm dreptate acelor istorici și analiști care se înfiorează și condamnă atrocitățile cu iz de infern din lagărele naziste.

Dar aceste rezultate, crime și atrocități, aparțin, în principal războiului. Acest război, dus cu mijloace și tehnologie din ce în ce mai modernă, ucide milioane de oameni, extermină orașe și comunități întregi. Deci trebuie să vedem crimele și atrocitățile din lagărele de concentrare în funcție de crimele și atrocitățile războiului, ca o consecință directă a acestora. Astfel de lagăre au existat și în alte state beligerante ( URSS, Japonia), iar cele din URSS au avut și ele un pronunțat caracter de exterminare. Naziștii, ca factor politic, dar, mai ales, cei responsabili și implicați direct în administrația lagărelor, nu concepeau și nu au recunoscut niciodată că erau niște criminali ordinari, ucigași în serie, adesea sadici. Ei se percepeau ca luptători într-un război de exterminare, care se confruntau cu un inamic ireductibil, un dușman al regimului și fuhrerului. Care urmărea înfrângerea și exterminarea lor. Deci nu vedeau de ce, la rândul lor, să nu urmărească același lucru, exterminarea celorlalți. În condițiile în care, pe front și în bombardamente, muriseră și mureau sute de mii, milioane de germani, soldați și civili, naziștii i-au tratat pe deținuții din lagăre fără nici o reținere, fără nici o compasiune. După legea talionului. Putem spune chiar că au nutrit puternice sentimente de ură și răzbunare. Aceleași sentimente de ură și răzbunare pe care, fără îndoială, le nutreau la adresa nazismului, națiunile aliate și, mai ales, evreii de pretutindeni, din Germania, din Europa și din SUA.

Din punct de vedere istoric, strict obiectiv și gândind fără (re)sentimente, „ la rece ”, la mult timp după încetarea războiului, trebuie să ținem cont și de depozițiile și mărturisirile celor aflați de partea cealaltă a dreptului judecător, anume acuzații, administrația și paza lagărelor de exterminare naziste. Care sunt destul de puține, dar există totuși, pentru că au rămas și ele, alături de ale acuzatorilor, în zecile de tone de dosare care au fost întocmite și folosite după război în sute de procese. Acești acuzați sunt, firește, naziști, funcționari și ofițeri ai Reichului, unii de grad foarte înalt, dar și subunități SS specializate în paza și exploatarea lagărelor de concentrare-exterminare, totuși de ranguri și grade inferioare. Aproape toți aceștia au ajuns, după război, în fața tribunalelor aliate speciale, fiind considerați criminali de război și condamnați ca atare. Din depozițiile lor însă reiese, fără să-și renege concepțiile politice, că ei s-au considerat soldați ai Germaniei național socialiste, ai fuhrerului, și că au acționat în baza unor îndatoriri, ordine și regulamente strict legale. Cât despre crimele și atrocitățile de care au fost acuzați, fără de a le nega în parte, ei le-au pus în special pe seama stării  de război, excepționale, care a dus, la un moment dat, din cauza supraaglomerării, ca situația deținuților din lagăre să devină imposibilă și insuportabilă. Condițiile de viață și de muncă au devenit nu inumane, dar nici măcar animale. În felul acesta se explică numărul extrem de mare al deținuților care și-au pierdut viața. Administrația lagărelor nu se face vinovată în mod special de această situație. Din contră, ea a făcut totul pentru ca lagărele să funcționeze corect chiar în aceste condiții imposibile, ca deținuții să poată trăi și supraviețui după regulamentele și programele în vigoare. Acuzații au respins totdeauna denumirea lagărelor ca fiind „de exterminare”. Au respins și nu au recunoscut niciodată acuzația de genocid organizat, torturarea și uciderea deținuților în masă prin lovire, împușcare, spânzurare și, mai ales, prin otrăvire și gazare. Mai ales existența camerelor speciale de gazare nu a fost recunoscută. În ceea ce privește funcționarea crematoriilor umane, care au funcționat în toate marile lagăre de concentrare, explicația a fost stricta lor necesitate. La o populație de zece-douăzeci de mii de deținuți în stare (totuși) de epuizare și degradare fizică, erau, zilnic, zeci sau sute de morți. Deoarece îngroparea lor s-a dovedit o soluție improprie, s-a recurs, în cele din urmă, la această soluție de ardere a cadavrelor. De menționat că lagărele de concentrare au recurs la crematorii începând abia din primăvara anului 1943.

Cât privește numărul imens al morților din lagărele de exterminare acuzații naziști, factorii responsabili, de asemenea l-au negat. Fiind totuși de acord numărul acestora a fost foarte mare, din cauze independente de voința lor. ( războiul, supraaglomerarea, subnutriția, igiena etc). De asemenea nu au recunoscut niciodată că, în mod special, în lagăre, ar fi fost urmărită și pusă în practică o politică specială de exterminare a deținuților evrei. De arestarea, transportarea și internarea în lagăre a populației evreiești din Germania și Europa nu se făcea vinovată administrația lagărelor, acestea fiind consecințe ale politicii fuhrerului și guvernării naziste. Dar, ajunsă în lagăre, aceasta nu a fost supusă unui tratament special, urmărindu-se expres exterminarea acesteia. Numărul mare de morți se explică tot prin condițiile cumplite ale vieții de lagăr, precum și că evreii internați, în bună parte bătrâni, femei și copii, de o mare fragilitate fizică, au devenit victime sigure.

Cam acestea sunt depozițiile administratorilor și gardienilor naziști din lagărelor de concentrare ajunși, după război, în boxa acuzaților și condamnaților. Pe care, în mod incorect din punct de vedere istoric, dar corect din punct de vedere politic, istoricii și analiștii nu le-au citit sau nu le-au luat în seamă. Astfel că scrierile și cărțile lor de istorie sunt destul de mincinoase, dar corecte politic.

                       

 

 

 

 

                                    Cap. IX CARE ESTE ADEVĂRUL ?

 

 

Problema exterminării în masă a evreilor prin progedeul gazării. Industria Holocaustului

 

 

S-a pus, de către istorici și instituții avizate, problema crimelor și criminalilor de război naziști, care au fost judecați în procese celebre și condamnați fără de glorie. Adevărul istoric fiind total eludat, deoarece crime și criminali de război au existat și în tabăra aliată. Dar cine să  judece? Judecata o fac totdeauna învingătorii. Rămâne să subînțelegem că, dacă naziștii ar fi câștigat războiul, judecătorii ar fi fost alții, iar judecata, pentru posteritate, cu totul alta. Rămâne să subînțelegem că o judecată imparțială a războiului nu a existat și nici nu e posibilă. Decât, poate, la o judecată de apoi a istoriei omenirii. Până atunci însă trebuie să ne mulțumim să mergem pe piste false.

Dar nu se poate ajunge prea departe mergând pe astfel de piste. De exemplu, nu se poate ajunge la aflarea și cunoașterea adevărului istoric. Care este unitar și imparțial, și nu poate fi evaluat sectar și părtinitor. De aceea, în evaluarea noastră obiectivă, neutră, a lagărelor de muncă – concentrare – exterminare naziste am ajuns să gândim în afara clișeelor obișnuite și formale ale istoricilor și cercetătorilor consacrați și oficiali. Care au o concepție, viziune și atitudine părtinitoare și cointeresată în evaluarea lor. Iar în felul acesta nedreaptă și, totuși, imorală, pentru că e mincinoasă. Iar în felul acesta revendicativă și vindicativă. Din această viziune părtinitoare și cointeresată a reieșit, imediat după război, Industria Holocaustului care, din punct de vedere economic-financiar a avut un succes indiscutabil.

Privindu-i și judecându-i imparțial din punct de vedere obiectiv istoric pe fasciști și naziști, mișcarea și partidele fasciste și național socialiste, ca elemente și componente istorice europene și universale, trebuie să constatăm și să reținem existența și desfășurarea lor ca atare, cu implicații pe scena politică a vremii. Ei sunt factorul activ și dominant pe această scenă prin felul lor de a gândi, a se organiza și acționa, influențând viața și destinul tuturor. Ei au aspirat să domine Europa din punct de vedere ideologic și să cucerească lumea din punct de vedere teritorial. Ei s-au considerat revoluționari la modul absolut, punând capăt unei lumi corupte, maloneste, anarhice, imorale, bolnave. Au disprețuit pe față statul și societatea burgheze, organizate pe democrația de turmă, pe care și-au propus să le desființeze o dată pentru totdeauna. În sfârșit, ei s-au considerat europeni, de viță și de rasă pur europeană, albă, prin calitățile și realizările lor mai presus și mai îndreptățiți să domine și să conducă toate celelalte rase omenești. Ei au considerat Europa un centru și focar istoric al civilizației umane, aspirând ca toate celelalte continente și civilizații periferice să graviteze în jurul acesteia. În sfârșit, deoarece naziștii emanau din Germania și erau germani, au pus pe primul plan statul german și s-au pus pe ei înșiși, urmărindu-și ideile și interesele cu determinare și fanatism. Acest fel de a fi, a gândi și a acționa le-au adus pe dată o adversitate și o puternică rezistență din partea tuturor celorlalte forțe politice și sociale ale Europei și ale lumii.

Nu credem că greșim dacă spunem că fascismul și nazismul au stârnit oprobiul și respingerea tuturor statelor democrate burgheze, claselor și partidelor politice, organizații și categorii profesionale și sociale, intelectuali, savanți, artiști ș.a.m.d. Niciodată nu a existat o unanimitate ca în această unitate a forțelor antifasciste emanate de societatea democratică în ansamblul ei. Firesc, deoarece fascismul nega și renega democrația. Iar când spunem acest lucru ne bazăm pe însăși scrierile și analizele istorice pertinente care, toate, susțin această premisă: fascismul a venit la putere împotriva voinței întregii lumi. Ulterior și războiul s-a desfășurat pe aceleași coordonate: de-o parte fasciștii, iar de cealaltă întreaga omenire. Despre fasciști, grup unitar, singular, redus, ni se pare firesc să funcționeze ca un monolit.

Mai important este să descoperim și să înțelegem voința și acțiunea unitare ale lumii antifasciste. Cum de s-a ajuns la acest război disproporționat. Ținând cont că lumea este, totuși, diversă și diferită, complexă în încrengăturile sale, confuză în interese și opțiuni, în felul de a gândi și acționa, extrem de egoistă în atingerea scopurilor, ticăloasă și meschină la infinit. Cine a făcut din această lume un liant care, dincolo de propriile racile, neînțelegeri și antinomii, să constate că fascismul și nazismul îi periclitează existența? Mai concret, cine a adus în aceiași tabără antifascistă marile imperii colonialiste europene (Anglia, Franța, Olanda, Belgia), Statele Unite și URSS? Marea burghezie occidentală alături de comuniști ? Oare democrația?

Stăm cu ochii pe fasciști, pe naziști, pe Hitler, suntem preocupați de aceștia ca insecte istorice. Pentru insectarul nostru istoric. Ei văd, în idealurile și  preocupările lor politice, puternica adversitate și aversiune ale structurilor democratice interne, dar și ale statelor imperialiste din exterior în această unitate de acțiune. Societatea burgheză și clasa politică a burgheziei cooperează împotriva lor cu societatea socialistă și emanațiile acesteia, partidele de stânga, socialiste și comuniste. Marile imperii, altfel de o adversitate sagace, se unesc pentru a pune la index Reichul german. În sfârșit, se întrevede o colaborare între marile puteri imperialiste și URSS, mai presus de orice inteligență. Totuși, cine stă la baza acestor fenomene sociale și politice?

Naziștii au descoperit repede secretul: evreimea.

Am făcut această digresiune pentru a ajunge la cunoașterea unei părți a adevărului istoric care nu s-a spus despre naziști. Pentru a înțelege partea care le revine lor în relațiile cu evreii și de ce aceste relații au devenit din ce în ce mai proaste. Care, în cele din urmă au degenerat și au dus la consecințe nefaste. Naziștii i-au considerat pe evrei principalii lor dușmani, atât politici cât și biologici, atât în Germania cât și în exterior. Atât ei, ca oameni politici, cât și nazismul, ca ideologie, nu se puteau impune și nu puteau supraviețui sau dura în competiție cu politica evreimii, văzută ca un suport al tuturor politicilor statelor europene, al tuturor marilor puteri. Indiferent că acestea erau de ideologie burgheză sau comunistă, acestea erau rezultatul unor concepții și politici originare evreiești, elaborate și impuse de gânditori și bancheri evrei, treptat, de la parvenirea lor în Europa. Astfel Europa modernă, burgheză, capitalistă, democratică era rezultatul acestei gândiri, e drept, pusă în practică de băștinașii europeni. Creând o astfel de Europă în mod firesc înțelepții evrei puseseră pe primul plan interesele lor fundamentale de supraviețuire, de emancipare, de carieră, în competiție cu autohtonii care, evident, erau pe plan secund în viziunea și interesele lor. Astfel statele, în toate componentele lor, erau numai de formă europene ( de rasă albă), în fond ele erau iudeo-evreiești ( de rasă semitică). Tot la fel ședeau lucrurile și cu clasa burgheziei și alte pături de suprastructură ( politicieni, intelectuali, funcționari, ziariști, artiști) care erau europeni, dar gândirea, ideile și expresia lor erau iudaice evreiești. În avangarda și mai presus decât ei se aflau burghezia și gânditorii evrei de calitate originară superioară. Numai în clasele de jos, populare și muncitoare, componența autohtonă rămăsese autohtonă și băștinașă.

Europa se afla în lesa evreilor ei.

Acest lucru l-au realizat corect fasciștii și naziștii. Și nici măcar nu era greu de sesizat, fiind de domeniul evidențelor. În momentul în care s-a pus problema unei noi revoluții în Europa, care să remodeleze societatea și s-o scape de capitalism, revoluția bolșevică, a devenit evident că Europa nu-și aparține și se află la cheremul evreimii. Problema evreiască a devenit astfel, în gândirea și viziunea naziștilor, una fundamentală, de o importanță capitală. Ei au pus în balanță existența evreilor în Europa, în felul privilegiat în care se așezară, cu propria lor existență, dar și cu existența Europei însăși, ca o comunitate de națiuni. Care comunitate se afla la discreția comunității evreiești privilegiate. Când vorbim de privilegii ne referim la cele care rezultă firesc din capitalism și democrație.

Iată de ce fasciștii – naziștii au fost preocupați de la bun început de rezolvarea problemei evreiești. Care nu era a lor, era veche, dar naziștii au făcut din ea un cap de lume. Și un motiv de propagandă asiduu și eficient în rândul populației și națiunilor care, scăpate de la măcel, se apucaseră de ceea ce știu ele să facă, să muncească și să procreeze. Firește că acestea doreau o viață mai bună, din ce în ce mai bună și perspective luminoase de viitor. Cum capitalismul și burghezia nu le mai puteau oferi, apăruse alternativa bolșevică, numai bună pentru clasele proletare și populare. O puseseră pe tapet gânditorii și revoluționarii evrei și chiar o livraseră cu succes mujicilor ruși. Numai cu puțin eșuaseră în tentativa lor de a o livra și proletarilor italieni, englezi, unguri, germani și de prin alte uzine din Europa.

Revoluția comunistă eșuase în Europa de Vest din cauza fasciștilor, îndeosebi ale naziștilor germani, care au reușit să capteze și să coopteze în rândurile lor clasa muncitoare. A cărei gândire rămăsese pozitivă, băștinașă și națională. Și care, în substrat, păstra o mai veche antipatie pentru evrei în genere, ca populație specială de ghetou, dar și pentru felul lor de a gândi și a-și concepe viața. Diferit de modul de gândire și concepțiile proprii, moștenite și conservate. Fără a avea o conștiință politică avansată muncitorii știau ce este capitalismul și se raportau la acesta prin ei înșiși, fără să țină cont de intelectualii evrei care le țineau lecții politice și le propovăduiau comunismul. Iată de ce ei au căzut mai întâi în mreaja propagandei naziste, le-au acceptat și urmat ideile antiburgheze, anticomuniste, antievreiești. Mai ales că, din toate acestea, făceau o singură ideologie.

În ideologia fascistă, în cauza revoluției național socialiste, în perspectiva victoriei acesteia, rezolvarea problemei evreiești era obligatorie. Nu era doar un punct de vedere colocvial care, de multă vreme, ședea pasiv în capul burgheziei și mai era, când și când, pus pe tapet de presă. Pentru schimbarea din temelii a statului capitalist și structurilor sale, pentru a salva națiunile europene de capitalism, dar și de comunism, trebuia rezolvată concret și imediat problema evreiască. Cum? Prin forță și determinare politică. Cum ? Soluția nu era decât una singură: eliberarea Europei de evrei. Cum? Prin mijloace de preferat, prin mijlocirea exilului. Evreii nu erau popor european, nu aveau rădăcini în Europa și nu se autohtonizaseră, devenind europeni. Parveniseră aici prin emigrare și se conservaseră ca entitate de sine stătătoare, trăind izolat și după legi și tradiții proprii. Erau, din acest punct de vedere, un corp străin printre europeni. Pentru ei Europa era o afacere și un mod de a trăi avantajos pe spesele și din munca europenilor, deveniți servitori și promotori bezmetici ai capitalismului, hrănindu-se copios din lăcomia și prostia lor imperialiste și colonialiste. Dar cum veniseră, infiltrându-se pașnic printre popoarele Europei, tort așa trebuiau să plece, autoexilându-se pașnic și cu binișorul. Doar erau un popor migrator, de atâtea ori în istoria lor se mutaseră dintr-un loc într-altul. Mai ales că, începând de la sfârșitul sec. XIX, de prin 1880, apăruse un nou teritoriu extrem de propice reașezării evreilor în masă, anume SUA. Deja sute de mii de evrei din Europa își făceau calabalâcul și se mutau acolo. Unde erau bine veniți și bine primiți. Așa gândeau și clamau fasciștii și naționaliștii.

Hitler a făcut în bună parte carieră vânturând chiar această problemă evreiască, pe care promitea s-o rezolve el. Iar spre deosebire de alți lideri politici era mult mai decis și mai determinat. Discursul lui la adresa evreilor era neobișnuit de vehement, dovedind o intoleranță maximă. În principal din rațiuni politice, repetăm, în cauza victoriei național socialiste, în perspectiva imediată a cuceririi puterii politice, era nevoie de rezolvarea acestei probleme. Nu putea să apară o Germanie nazistă, iar dacă apărea, nu putea să dureze, cu o populație evreiască atât de bine implementată în suprastructurile statului democrat burghez german. Nu populația evreiască deranja proiectele fasciste, în fond era doar o minoritate, ci influența acesteia determinantă în politica statului și politicienilor democrați burghezi. Pentru Hitler evreii reprezentau esența acestei democrații burgheze, societatea și statul, capitalul financiar și intelectual al acestora, dar și perspectiva iminentă și proximă a comunismului. Iată de ce evreii reprezentau o temă permanentă și de maximă importanță în discursul său. El era convins și căuta să-i convingă și pe cei care-l ascultau că, numai rezolvând problema evreiască, scăpând Germania de ei, se puteau rezolva și celelalte probleme fundamentale ale ideologiei naziste: făurirea statului totalitar național socialist cu imensele sale virtuți și posibilități existențiale. Discursul naționalist al lui Hitler, în principal antisemit,  a avut o audiență neobișnuită în rândul germanilor, iar el a căpătat aderenți numeroși, unii dintre ei dea dreptul fanatici. În același timp a penetrat și în Europa, unde a avut, de asemenea, succes și aderenți.

Este interesant de remarcat că pe acest parcurs de succes și ascensiune a lui Hitler și partidului nazist în Germania evreii nu au reacționat în mod deosebit. Decât în mod obișnuit, politic, în cadrul instituțional asigurat de statul democratic german. Ei s-u confruntat, prin reprezentanții lor, cu liderii și ideologii naziști combătându-le cu aceiași vehemență ideile și tezele politice, desigur de pe poziții adverse, susținând acele partide, mișcări și organizații net antifasciste și antinaziste. Îndeosebi partidul comunist german, un adevărat bastion al antifascismului, partid foarte puternic și numeros, la paritate cu partidul nazist (NSDAP) era o citadelă evreiască. S-a ajuns la o adevărată identitate politică între evrei și comuniști ceea ce, pe de o parte, era în avantajul discursului lui Hitler care, în acest mod, putea denigra și ataca în mod mai eficient comunitatea evreiască prin substituire. Era mai ușor să susții că urmărești distrugerea virtuală comunismului decât cea reală a comunității evreiești. Implicarea masivă și integrarea evreilor în mișcarea și partidul comuniste în Germania și alte state europene, după succesul revoluției bolșevice din URSS, este o dovadă că ei nu au conceput și nu au anticipat ascensiunea și succesul tezelor și partidelor fasciste și național socialiste din Europa și Germania. Pur și simplu nu au crezut că europenii pot s-o apuce pe un astfel de drum! Să fi fost aceasta o încredere prea mare în propriile lor calități de îndrumători și învățători ai europenilor care, începând de la 1789, se mișcaseră și evoluaseră numai pe cărările indicate de ei?

Cert este că s-a întâmplat. La un moment dat naziștii au cucerit puterea politică în Germania și au trecut la înfăptuirea statului totalitar național socialist. Iar în acest stat evreii nu mai aveau loc. Hitler trebuia să pună în practică intensa sa propagandă în chestiunea rezolvării problemei evreiești. Existența populației evreiești era periclitată. Abia de la această dată comunitatea evreiască din Germania, dar și din Europa, a înțeles că pericolul care o pândea era real și chiar cu putință și a reacționat altfel. Practic a abandonat orice activitate și rezistență politice antifasciste și comuniste. În schimb și-a pus rapid problema emigrării. În câțiva ani de zile populația evreiască din Germania s-a redus aproape la jumătate.

Dar nici regimul fascist, statul totalitar german, Hitler însuși, nu au forțat lucrurile. Problema evreiască fusese un bun motiv propagandistic, clamat de la tribună unei populații obtuze. Cu totul altceva însemna rezolvarea ei practică și efectivă. Evreii din Germania erau, totuși, germani de secole și încă de bună calitate. Bine integrați în societate și bine văzuți de germanii mai puțin naționaliști și mai puțin implicați în politică. O politică dură și opresivă față e evrei, ca și față de alte minorități, ar fi oripilat și speriat opinia publică încă needucată în spirit național socialist. De aceea astfel de măsuri nici nu au fost luate. Dimpotrivă, discursul antievreiesc a fost atenuat, astfel ca populația evreiască să fie liniștită. Singurii evrei care au fost pedepsiți au fost comuniștii, dar nu în calitate de evrei, ci de membrii și activiști de partid. În aceleași condiții cu tovarășii comuniști germani. În nici un caz lagărele de muncă apărute în Germania nu au fost proiectate pentru evrei.

Pe de altă parte, o dată ajunși la putere, politica de succes și de glorie a naziștilor și lui Hitler a fost una în subsidiar pașnică. Mulți porumbei ai păcii i-au ieșit pe gură lui Hitler în acest răstimp, luându-și zborul în întreaga lume de sub mustața sa nesemnificativă. Ori această politică de pace ar fi fost imediat compromisă de orice acțiune antisemită, Hitler știa asta. Iată de ce problema evreiască a trenat în Germania și după ce naziștii au venit la putere. Era o problemă care, și-au dat ei seama, efectiv nu se putea rezolva. Singura rezolvare pozitivă la vreme de pace era una pașnică, emigrarea, iar asta nu depindea de ei. Emigrarea evreilor depindea de evrei, era la latitudinea lor dacă voiau să plece sau nu. Iar evreii din Germania nu voiau. Cu toate presiunile făcute asupra lor, în ciuda numeroaselor avertismente, cu perspectiva ca situația lor să se agraveze continuu, comunitatea evreiască a ales să conviețuiască cu regimul nazist. Ne putem întreba, în perspectiva vremurilor ce au urmat, dacă a fost o bună alegere. Sau dacă a fost voința comunității evreiești de a rămâne în Germania nazistă.

Hitler, ca un adevărat porumbel al păcii care era el, cu o viziune extrem de sumbră a acestei comunități evreiești care stagna în chiar esența statului său totalitar, care considera evreii germani ca o tumoare pe creierul Germaniei, a vrut să rezolve problema pașnic. El a tatonat guvernele și statele europene și SUA cu un troc rezonabil, adică să le livreze în totalitate populația evreiască din Germania în schimbul unei amiciții și respect reciproc veșnice. Ceea ce, paradoxal, guvernele și statele respective n-au vrut. Pentru a nu crea un precedent? Pentru a nu rezolva, măcar incipient, problema evreiască? Ori pentru a o complica în mod intenționat? Cert este că așa s-au întâmplat lucrurile, problema evreiască s-a complicat și mai mult, în noianul de probleme internaționale care au izbucnit la suprafață o dată cu alternativa declanșării unui nou război. Dar ceea ce rămâne cu adevărat grav în acest refuz al statelor occidentale al propunerii lui Hitler este periclitarea gravă a situației comunității evreiești din Germania, circa 270.000 de oameni. Aceasta, în perspectiva izbucnirii războiului, va rămâne captivă și va fi considerată pradă de război de regimul nazist.

În perspectiva războiului Adolf Hitler, desigur și partidul național socialist, îi considerau pe evrei, ca principalii lor inamici și singurul pericol care le putea periclita ascensiunea și puterea politice. Dar și inamici ai națiunii și statului german, în competiție și confruntare cu celelalte state imperialiste din Europa și URSS. Care existaseră încă din zorii capitalismului și duseseră la primul război european, cu consecințe extrem de nefaste pentru Germania. Adolf Hitler, voluntar și caporal inimos în acest război, ajunsese la concluzia că Germania pierdu-se în mod mișelesc războiul tocmai când era pe cale de a-l fructifica, fiind înjunghiată cu cuțitul „pe la spate” de revoluția social democrată cu tentă bolșevică pusă la cale de evrei. Aceasta era unul dintre leit motivele propagandei sale de succes în fruntea partidului nazist, ulterior a Germaniei. Evreii erau inamici din acest punct de vedere, se implicaseră în război în favoarea democrațiilor mari burgheze ( Franța, Marea Britanie, SUA ) și furaseră victoria Germaniei. De altfel, convinși că evreii dominau și conduceau Europa încă de la marea revoluție burgheză de la Paris din 1789, iar tot ce se întâmpla pe continent era urmarea politicilor evreiești, însăși îngrădirea și izolarea Germaniei, alianțele antigermane, erau puse tot pe seama comunităților evreiești. Care manifestau empatie și investeau preferențial în state precum Marea Britanie, Franța și SUA, în detrimentul aceleiași Germanii. Care, în viziunea marilor gânditori și vizionari evrei, trebuia să fie și să rămână o putere de mâna a doua.

De aceea Hitler considera că, în perspectiva unui nou război, dacă acesta va fi să apară, la subsolurile acestuia se vor afla tot evreii. Întrucât el erau hotărât, în interesul Germaniei, să anuleze și să recupereze toate consecințele nedreptei păci ( de la Versailles ) desigur că era conștient de alternativa războiului. Dar era, de asemenea, conștient că burghezia europeană, care văzuse moartea cu ochii în primul război, ca și națiunile europene, de-a dreptul mursecate, cu greu se va mai putea angrena într-un nou război. Abil om politic, el a speculat toate nehotărârile și lașitățile democrațiilor burgheze, doar zăngănind arma războiului, probabil convins că acesta nu va avea loc. Astfel se poate decripta și puternica sa ofensivă propagandistică antidemocratică, anticomunistă și antisemită. Pentru nici una, susținea el, națiunile și imperiile europene nu merită să poarte un nou război. De asemenea, de aici rezultă și puternica sa ofensivă cu caracter rasial, un lucru cu totul nou în politica europeană. Pe parcursul istoriei lor europenii nu prea fuseseră rasiști, mândri explicit de pielea lor albă, la cere țineau, totuși, destul de mult. Mereu fuseseră invadați de alte rase și culori și, în bună parte, se corciseră. Politica rasistă a lui Hitler avea, în realitate, o tentă politică explicită, prin care el viza nu popoarele evreu și slave, ci sursele de ideologie și putere reprezentate de acestea, democrația burgheză și comunismul. El spera într-o solidaritate și comuniune europene și pe baze rasiale, făcând diferența și punând bariere între europenii autohtoni, albi, și neeuropeni, de regulă emigranți și de alte rase. Iar această politică rasistă a avut reverberații și s-a propagat cu succes și în alte state europene.

S-a înșelat Hitler în previziunile sale? A depășit el unele limite de acțiune? Aici s-a vrut ca el să fie adus? Discuțiile istorice, câte au fost, s-au dus cu jumătate de gură și s-au împotmolit.  În fond Hitler nu voia decât reîntregirea Germaniei dezmembrate, prin recuperarea de la Polonia a două vechi teritorii istorice germane care, la Versailles, fuseseră făcute cadou acestui stat. Părerea noastră este că el nu se aștepta ca în urma acestui act recuperator Marea Britanie și Franța să-i declare război. Dar documentul istoric este cert, Polonia este cauza oficială a izbucnirii celui de-al doilea război european devenit mondial. Trebuie să constatăm că Polonia avea o populație majoritară de rasă slavă, dar și o puternică comunitate, cea mai puternică din Europa, de rasă iudaică, evreiască. Oare rasa slavă, poloneză, trebuie să fi impresionat și determinat guvernele Marii Britanii și Franței să aleagă calea periculoasă a unui nou război cu Germania, stat industrializat și puternic înarmat? De altfel Germania nu a revendicat decât o parte din Polonia, partea germană, cealaltă parte, partea slavă, intrând imediat în componența URSS. Dacă Polonia și polonezii au fost o cauză de război pentru Britania și Franța, în mod corespunzător trebuia să declare război și URSS. Ceea ce nu s-a întâmplat, nici prin cap nu le-a trecut.

Hitler a fost convins, s-a convins, că artizanii războiului antifascist și antinazist, cei care au declarat, din nou, război Germaniei, au fost evreii. Nu britanicii, nu francezii care, ca națiuni europene, împărtășeau și ele, în parte, teze fasciste, antidemocrate, antiburgheze, anticomuniste, antisemite. Singurul inamic declarat al fascismului și nazismului era poporul evreu care, prin liderii și elita sa financiară, economică, politică și ideologică, avea o influență majoră în a face sau determina politica tuturor guvernelor și statelor imperialiste europene. Hitler a fost convins, s-a convins, că declarația de război împotriva Germaniei au fost hotărâri și decizii oculte ale evreimii, acei dușmani ireductibili și intratabili ai fascismului și nazismului german, dar și ai omului alb, ai europeanului autohton. Iată de unde ura sa împotriva evreilor, în cea mai mare parte împărtășită de poporul german. Care se vedea, iată, implicat într-un nou război cu superputerile imperialiste ale Europei, la orizont cu Rusia comunistă, susținute în mod fățiș de SUA. Încă de la începutul războiului germanii trebuie să fi simțit, mulți dintre ei chiar au știut, că merg spre sinucidere și dispariție. Dar l-au urmat pe Hitler!

Firește, o dată cu izbucnirea războiului, problema evreiască pusă pe tapet în Germania și în Europa s-a schimbat fundamental. Comunitatea evreiască de aici, din Germania și statele subordonate sau cucerite în război, a fost considerată și tratată ca forță inamică, aliată și încadrată în forțele inamice cu care Germania purta război. Așa zisa armată „ a cincea”, extrem de periculoasă, care acționa în spatele frontului și putea aduce imense daune în desfășurarea războiului. Naziștii erau fanatici, erau intelectuali și filozofi modești, dar nu erau proști iar de bătut știau să se bată. Prin numărul lor, prin organizare, prin concepțiile și atitudinile lor politice, net antifasciste, dar și prin resursele lor financiare și materiale, evreii erau un inamic potențial periculos, capabil să înjunghie încă o dată Germania „pe la spate”. Ca atare acest inamic trebuia izolat, neutralizat și, la nevoie, lichidat. Aceasta a fost calea pe care s-a ajuns de la „problema evreiască” clasică, în Europa dar și în Germania, la „soluția finală” care trebuia să pună capăt acestei probleme. Aceasta a fost calea de la lagărele de muncă naziste, unde puțini evrei au ajuns, pentru comunism și alte delicte penale, și lagărele de concentrare, unde un număr imens de evrei au fost deportați, nu neapărat cu intenția de a fi exterminați, dar conștient că acest lucru se putea întâmpla. Aceasta a fost calea dinainte de 1939, la vreme de pace, și după această dată, pe perioada războiului. Rememorăm că Hitler însuși a dorit și a propus marilor democrații imperialiste rezolvarea problemei evreiești în Reich și Europa în mod pașnic și voluntar, prin emigrare consimțită. Dar după izbucnirea războiului acest lucru nu a mai fost posibil, iar populația evreiască a fost considerată inamică, Ca atare a devenit ostatică și, considerată pradă sau captură de război, a fost deținută în lagăre de concentrare.

Se pot observa, iar istoricii și analiștii avizați, (Kogan) au făcut asta, două perioade distincte în atitudinea naziștilor față de populația evreiască considerată inamică și astfel condamnată și deportată în lagăre.  Astfel, până la intrarea SUA în război în mod oficial, măsurile împotriva evreilor, chiar în Germania, nu au fost drastice, în sensul că s-a mai tolerat coexistența lor minimală, în condiții de minimă civilizație. Explicați fiind că Hitler spera ca SUA să rămână astfel neutre sau, măcar, să nu intervină în Europa. Iar printr-o populație evreiască ostatică, dar garantată măcar formal ca fiind în siguranță, spera să rețină într-un fel de șantaj acest colos industrial, care deja alimenta din belșug imensul front antinazist. De fapt Hitler spera ca evreii din SUA care, era convins, influențau și determinau decisiv clasa politică și guvernul americane, să țină cont că evreii din Germania și Europa sunt în mâinile sale și astfel să stea departe de război. Ceea ce nu s-a întâmplat. Observăm că este pentru a doua oară când evreii din Diaspora nu țin cont de situația evreilor din lagărul nazist, nu iau în calcul situația lor disperată, practic consimt la martirajul lor.

… Sau chiar îl provocă? Într-adevăr, după intrarea SUA în război atitudinea naziștilor față de evrei, față de populația evreiască în ansamblul ei, a fost dură, excesivă și clar cu intenții eliminatorii. Au proclamat „soluția finală”. Atât la nivel mintal, ideologic și politic, liderii naziști devenind convinși că aceasta este singura soluție posibilă, cât și la nivel practic, la nivelul lagărelor de concentrare. Care, pentru evrei, au devenit de exterminare.

Noi nu împărtășim convingerea istoricilor și analiștilor, gânditorilor și scriitorilor care, abordând subiectul, leagă exterminarea evreilor din lagărele de concentrare de natura și calitatea exclusive și excesive criminale ale naziștilor în corpore, Hitler, camarila, SS, gardienii lagărelor. Că a fost o crimă cu premeditare, o programare sadică și lucidă a evenimentelor. Nu suntem în măsură să proclamăm acest fel de judecăți și nu avem nici acele dovezi incriminatoare. Ținem prea mult la dreptate și respectăm prea mult adevărul istoric. Ca și la libertatea noastră de gândire și integritatea noastră morală. La conștiința noastră. Am ajuns să nu-i mai credem și să-i repugnăm pe toți acei istorici și scriitori antifasciști și antinaziști care, de-a lungul vremii, au scris milioane de cărți despre lagărele de concentrare, dar având convingeri, interese, viziuni, obiective și perspective vehemente și agresive comuniste și iudaice. Sunt departe de adevăr și nu ne pot convinge. Sunt niște simpli propagandiști, niște holocaust – ologi.

Din punct de vedere obiectiv istoric, strict științific, Adolf Hitler, partidul național socialist ( NSDAP, partid muncitoresc), SS ( parte a armatei germane), administrația și gardienii lagărelor de concentrare nu au fost criminali de meserie și dovediți ca atare. Ei au fost politicieni, funcționari, militari de meserie și de carieră. Dacă au fost judecați și condamnați ca fiind criminali de război s-a întâmplat în mod firesc, pentru că au pierdut războiul, iar asta e soarta comună a tuturor celor ce pierd războaie. Pentru că judecata o fac învingătorii. Dar asta nu înseamnă că judecata e dreaptă. Istoria și adevărul istoric o pot infirma cu ușurință.

Din punctul nostru de vedere naziștii nu au conceput, elaborat și pus în practică soluția finală în mod organizat și conștient. În situația în care nici Hitler, nici liderii marcanți, nici NSDAP, nici Wermahtul, nici poporul german nu cunoșteau, aprobau sau realizau măcar implicațiile acestei soluții. Soluția finală a devenit una de război care, luând o turnură cu totul nefavorabilă pentru naziști, i-a surprins nepregătiți și nedotați să-i facă față. Sau măcar să o stăpânească. Mânați de sentimente de ură, dar și de panică, dar, mai ales, de realitățile implacabile de pe frontul de Est, bătuți măr de comuniștii lui Stalin, naziștii, în retragere, n-au avut altceva mai bun de făcut decât să culeagă toți evreii și să-i mâne în lagăre de concentrare, majoritatea lor în Germania. De ce au făcut-o? Cu intenție vădită, pentru a-i extermina, spun holocaust-ologii, prin oribila dar moderna metodă a gazării*. Noi spunem altceva însă, fără a putea nega resentimentele și ura naziștilor la adresa evreilor, cărora le reproșau atitudinea lor netă antifascistă și comunistă, dar și antigermană. Pe care îi considerau autorii morali și reali ai înfrângerii Germaniei în primul război, ai declanșării celui de-al doilea, ai aducerii pe același front antinazist și antigerman al Marii Britanii și Franței, URSS și SUA. Evreii erau, în conștiința naziștilor, cei ce ațâțau și coagulau întreaga lume împotriva lor.

Dincolo de aceste resentimente, pe care însă naziștii le proferau exclusiv în forurile lor interioare, ferindu-se să le facă publice, rășluirea populației evreiești, dislocarea și deportarea acesteia în ghetouri speciale și în lagăre de concentrare au avut la bază motivații mai puțin elaborate, cu caracter uzual și practic. Considerați și dovediți ca dușmani iremediabili ai fascismului, comuniști ei înșiși, evreii din Est ( Ucraina, Lituania, Polonia, Ungaria, România, Cehoslovacia) nu trebuia să între în contact și sub controlul Armatei Roșii, cu care s-ar fi aliat instantaneu. Deja ei erau considerați o „armată a cincea” din spatele frontului, extrem de periculoasă, care abia aștepta să intre legitim în Armata Roșie. Cel mai mare pericol îl reprezentau evreii din Răsărit nu pentru Germania nazistă, ci pentru guvernele fasciste din țările aliate acesteia, unde, în condițiile apropierii Armatei Roșii, puteau provoca revoluții comuniste și schimba conducătorii. De fapt, acțiunea de rășluire a populației evreiești a fost o hotărâre comună a regimurilor fasciste din Estul Europei, acceptată și pusă în practică de Hitler. Totdeauna s-a trecut cu vederea peste acest aspect deosebit de important al discutării „soluției finale” evreiești. Anume ca, înainte ca „soluția finală” să fie pusă în practică în Germania, ea s-a practicat în estul Europei. Statele fasciste de aici au scăpat de evreii lor în quasitotalitate deportându-i în Germania. Care, primindu-i, n-aveau unde să-i cazeze decât în lagăre. Astfel se explică asfixierea acestor lagăre începând din vara anului 1944*.

Pe lângă acest aspect, de linie de front, care ținea de alianțele militare și politice ale Germaniei cu statele satelite anticomuniste, noi mai considerăm încă unul, pe care l-am mai amintit. Anume că Hitler mai considera încă problema evreiască ca una de șantaj în confruntarea cu dușmanii săi. Să obțină de la aceștia anumite concesii sau condiții mai ușoare la schimb cu evreii luați ostatici. Și nu era de neglijat această opțiune, în condițiile când „ostaticii” erau evrei și erau o populație întreagă, de ordinul milioanelor. Hitler a sperat să folosească această metodă de schimb într-un moment oportun fie în desfășurarea războiului, fie în încheierea lui. Date fiind aceste aspecte ale lucrurilor și evenimentelor istorice în cercetarea problemei evreiești a „soluției finale” iată de ce noi nu împărtășim părerea acelor istorici și cercetători care o rezolvă considerând strict natura brută, criminală a naziștilor. Care spun că a fost o crimă planificată, juridic cu premeditare. Dimpotrivă, zicem noi, naziștii n-au mai avut timp să premediteze nimic, au fost depășiți și copleșiți de evenimente, de război și întreaga lor mașinărie militară, politică și administrativă care, dată peste cap de război, n-a mai fost capabilă să funcționeze. Iată de ce nu suntem de acord cu părerea istoricilor și holocaust- ologilor că lagărele muncă, devenite lagăre de concentrare, devenite lagăre de exterminare, au fost concepute special pentru evrei, având drept scop letal soluția finală a exterminării populației evreiești. Iar ceea ce s-a întâmplat acolo pe perioada războiului a fost premeditat, conceput, organizat strict în acest scop. Tragedia evreilor din lagărele de concentrare, dar nu numai a lor, scoțând din calcul natura acestor lagăre, care este odioasă și periculoasă oriunde și oricând există, se datorează tocmai defectării mașinăriei germane-fasciste, pusă la punct pe principiul victoriei, dar nu și al înfrângerii.

 

Problema exterminării în masă a evreilor prin procedeul gazării.

 

Nu putem fi de acord cu ideea că fasciștii s-au apucat să extermine în masă evrei, prin cele mai odioase metode, tocmai când uriașele armate ale URSS și anglo-americane strânseseră ca în clește Germania. Când perspectiva înfrângerii devenise evidentă chiar și pentru Hitler. În asemenea momente cauți să eviți acele gânduri și fapte ostile sau odioase care, cu siguranță, compromit ideea proximă de pace, îngreunează sau fac imposibile condițiile acesteia. Numai niște nebuni puteau concepe așa ceva, dar nici Hitler, nici colaboratorii săi, nici masa de partid NSDAP în funcție sau înrolată nu au fost lipsite de discernământ și luciditate. De fapt, ar fi fost mai ușor și pentru umanitate ca lucrurile să fi stat astfel.

Concepute pentru a primi, deține și exploata un număr determinat de deținuți, în condiții de maximă  siguranță și ordine, lagărele de muncă s-au aglomerat enorm în timpul războiului, devenind lagăre de concentrare greu de administrat, iar condițiile de viață și de muncă ale deținuților s-au deteriorat dincolo de limita supraviețuirii. Pe acest fundal a intervenit, în ultimii doi ani de război, deportarea populației evreiești în aceste lagăre deja supraaglomerate, ceea ce a condus la o catastrofă umanitară. Practic această populație deportată nu a mai fi putut cazată, ordonată și nici măcar înregistrată. Nu a mai fost vorba despre nici un fel de condiții minime de supraviețuire, de ordine, de decență, de relații măcar specifice omenești. Fiind vorba și despre o populație vulnerabilă, absolut nepregătită să facă față unor condiții oneroase de detenție, evident că aceasta a clacat repede.

În cărțile lor, istoricii consacrați și holocaust-ologii susțin că bestiile naziste, călăii SS Totenkopf, ca să mențină lagărele de concentrare apte să primească noi valuri de deportați evrei, au născocit acele camere uriașe de gazare de la Auschwitz-Treblinka, unde au fost gazați milioane de evrei, în special femei, bătrâni, copiii și cei care nu erau apți de muncă. Numărul celor uciși în aceste camere de gazare ar fi fost de circa 4-6 milioane. Însă noi privim cu reținere și neîncredere asemenea afirmații. Dincolo de faptul că aceste camere de gazare nu au putut fi probate, ne îndoim în special de utilitatea lor. Aceste crime în masă nu ar fi putut ușura, evident, situația Germaniei naziste în retragere, când deja apăruseră perspectivele înfrângere și ale unei păci impuse. Dimpotrivă, ar fi constituit circumstanțe extrem de agravante. Dar în afara acestui impediment politic, uciderea în masă milioane de oameni prin gazare mai are și un impediment logic în situația administrării acestor lagăre, a căror problemă fundamentală era deja mortalitatea uriașă din interiorul lor. Datorită supraaglomerării, a lipsei celor mai elementare condiții de viață, a infecțiilor și bolilor, a extenuării și alienării, deținuții internați mureau cu miile zilnic în fiecare lagăr, iar pe plan general cu zecile de mii. Procentul de mortalitate raportat zilnic era, în mod firesc și curent, cam 5% din numărul deportaților și internaților*. Nu era prea mare căci, prin comparație, numărul prizonierilor morți prin lagăre de muncă în Rusia bolșevică procentual era cel puțin dublu. Totuși, în marile lagăre, unde se ajunsese la aglomerări uriașe cu 30-50.000 de deținuți, la un moment dat, nu mai exista spațiu disponibil pentru înmormântarea cadavrelor în gropi comune, așa că s-a recurs la soluția arderii acestora în crematorii. Iar acestea funcționau din plin, zi și noapte, astfel că, la un moment dat, a devenit o problemă și cenușa rezultată din arderi, care trebuia depozitată. De ce, să zicem, în aceste condiții, administrația lagărelor, ar fi gazat zilnic alte mii și zeci de mii de deținuți, după cum se afirmă, sporind astfel numărul morților oricum imens? Complicându-și munca, dar și supralicitându-și meseria oricum odioasă? Dar, mai ales, asumându-și calitatea de criminali împotriva umanității, căci aceste crime nu puteau fi acoperite și nici iertate? Oare erau atât de iresponsabili, erau niște nebuni? Să nu uităm că administrația lagărelor, comandanții și gardienii SS făceau parte din populația lagărului, erau incluși în acesta, desigur trăind în condiții foarte speciale și chiar de confort. Acești naziști nu erau deloc nebuni, erau doar lași și profitori care, pentru a scăpa de front, se strecurau, prin corupție, în rândurille gardienilor SS. Pentru ei, pentru familiile lor, era un mare succes ca, în loc să ajungă pe front, în Rusia, să ajungă gardian într-un lagăr de concentrare.

Evenimentele petrecute în ultimii doi ani de război, dar începând încă din vara anului 1942, au stricat și „cariera” administrației și gardienilor SS Totenkopf din lagăre. Să lăsăm la o parte aspectele morale, considerând că nu le aveau. Dar aveau altele, pur biologice, țineau la viața, la igiena și la sănătatea lor. Supraaglomerarea lagărelor, mortalitatea uriașă, molimele și epidemiile generalizate și concentrate, crematoriile imense veșnic în funcțiune, stivele de cadavre și de cenușă mortuară, fumul și mirosul specifice nu aveau cum să nu afecteze fizic, biologic și morbid inclusiv această populație specială și privilegiată dinăuntrul lagărelor. În această situație nu vedem nici un motiv ca, din pur sadism, din plăcerea de a ucide, să sporească infernul din lagăre, să sporească numărul morților și cadavrelor oricum uriaș. Din calculele noastre, adăugând numărul morților uciși prin camerele de gazare la al celor morți în convoaie și în lagăre din lipsa oricăror condiții sumare de supraviețuire ( supraaglomerare, foamea, setea, frigul, boala, epuizarea fizică, munca forțată, igiena, frica, teroarea, degradarea, dezumanizarea) ar fi trebuit să fie mult mai mare, până la dublarea acestuia.

Iată de ce considerăm existența camerelor de gazare nesigură. Într-un fel ar fi fost inutilă. Nu i-ar fi ajutat prea mult pe naziști în aplicare „soluției finale”.

Dar de ce abordăm acest subiect nefast și nesigur?

O facem din necesitatea cunoașterii adevărului istoric și științific desigur.

Camerele de gazare și omuciderea în masă prin acest procedeu criminal modern au devenit punctul nodal al acuzatorilor regimului nazist la adresa crimelor de război de care au fost acuzați. Asta deoarece s-au folosit cu precădere împotriva populației civile deportate, aproape în exclusivitate populație evreiască.  Desigur, era o crimă de război care nu putea fi justificată în nici un fel și nici nu a fost. În același timp au fost și motivul principal prin care comunitatea evreiască din Europa, poporul lui Israel în ansamblul său, au revendicat și cerut daune de război, precum și un statut special la masa învingătorilor, acuzatorilor și învingătorilor. Daune și despăgubiri care le-au fost acordate. S-a luat în considerație faptul că populația evreiască a participat la război numai în calitate de victimă, și nu cea de luptători și rezistenți antifasciști. De asemenea camerele de gazare au devenit tema principală de propensiune și propagandă pe care s-au pus bazele industriei Holocaustului, cu bine cunoscutele ei implicații morale, ideologice și materiale. Până la urmă crimele de război naziste, care nu au lipsit, dar s-au estompat din punct de vedere istoric o dată cu trecerea timpului, laolaltă cu alte crime de război, dar comise de aliați, riscau să se piardă în noaptea uitării. Dar acest lucru nu s-a întâmplat tocmai din cauza gazării, crimă specială, care a oripilat și oripilează prin igiena sa. Se știe că orice crimă este murdară, orice vărsare de sânge este oribilă. Gazarea este un model de ordine și umanitate.

Naziștii, ei înșiși modele de oameni ordonați, curați și umaniști convinși, au experimentat și acest procedeu letal destinat spațiilor supraaglomerate și imunde care deveniseră lagărele de concentrare. Au făcut-o însă cu aceiași motivație cu care lucrătorii den abatoare sau ferme de păsări caută să fie cât mai eficienți, dar să verse cât mai puțin sânge, în munca lor ucigașă. Să nu se murdărească! Noi nu susținem că gazarea nu a fost experimentată în lagărele de concentrare naziste, dar nu a fost uzitată decât în mod sporadic și nu aceasta a fost cauza principală a numărului imens de vieți omenești pierdute în detenție. Lucrurile suni mai complicate, iar lucrările despre lagărele de concentrare naziste, dar și cele sovietice, ca și cele despre detenția prizonierilor de război, sau represaliile asupra populație civile de partizani, pot duce la discuții și interpretări diferite*.

 

                                   

  Industria Holocaustului

 

Concentrându-ne atenția supra lagărelor de concentrare național socialiste ( naziste ) în scopul lucrării noastre – deoarece aici considerăm noi a fi originea pornodemocrației ( democrației porno și pornocrației) nu putem trece cu vederea și industria Holocaustului, care a apărut imediat după război și se leagă intrinsec de problema soluției finale și lagărele de concentrare naziste, supra denumite lagăre de exterminare. Holocaustul este o întreprindere evreiască, de mare succes care, o dată pusă pe picioare, a adus mari beneficii poporului universal evreu din multe puncte de vedere: politic, financiar și, mai ales, propagandistic și moral. Oricum, tezele și concluziile celui de-al doilea război, judecățile și consecințele acestuia, au fost enunțate și impuse de învingători, ei însușindu-și și beneficiile de ordin material și practic  deduse, precum și pe cele euforice, emoționale, datorate gloriei, succesului. Marii câștigători ai celui de-al doilea război mondial se știe că au fost URSS și SUA, într-o alianță aparent imposibilă dintre comuniști și burghezia capitalistă-imperialistă. Practic aceștia și-au împărțit lumea în două tabere care, fiind ostile dinainte de război, au devenit repede ostile și după și s-au confruntat într-un război rece până la sfârșitul secolului XX. Era firesc să fie așa, deoarece aceste state au fost principalele forțe care au confruntat Germania nazistă și au învins-o. Imperiul britanic a clacat în acest război, iar prin participarea sa s-a dovedit ca fiind mai puțin determinant în învingerea Germaniei. Noi spunem că un rol mult mai important decât britanicii în acest război, în toate etapele sale – declanșare, desfășurare, victorie – l-a jucat poporul evreu. În întregimea sa, firește.

De la început intelectualii, liderii și ideologii evrei s-au ridicat energic împotriva fascismului și național socialismului condamnându-le și repudiindu-le. Desigur, ei erau comuniști și urmăreau calea internaționalismului proletar, pe care o elaboraseră și plănuiseră demult. Iar apariția fascismului și nazismului obturau sau blocau această cale. Pe de altă parte elita financiară și plutocrația evreiască erau democrat burgheze, activau în cele mai înalte sfere ale burgheziei capitaliste. Iată de ce, neprecupețit, evreii s-au avântat în lupte cu regimurile fasciste, atât teoretice, ideologice, burghezo-democrate, cât și pe baricade revoluționare comuniste. Au căutat, din răsputeri, ca fascismul să nu se înfiripe, apoi să devină o ideologie și o cale politică de urmat în nici un stat din Europa. Pe această cale s-a ajuns ca, la rândul lor, evreii să fie considerați de fasciști și naziști ca cei mai mari dușmani ai lor, să fie asimilați în principal comunismului.

Pe această cale s-a ajuns ca, fascismul și nazismul triumfând în Germania și alte state europene, evreii să se confrunte cu aceste regimuri dușmănoase, devenite antievreiești. Evident că lucrurile s-au agravat, căci nu exista nici o cale de reconciliere. Cu excepția soluției sioniste, a Sionului, care și ea a dat greș. Dar nu din cauza lui Hitler care a fost, o perioadă, sionist el însuși, ci din cauza evreilor, care nu au conceput să plece din Germania nazistă și din Europa devenită ostilă. Ne-am mai pus întrebarea: de ce SUA și imperiile britanic, francez, n-au impus înființarea unui stat național evreiesc? Scoaterea lor, încă din ajunul războiului, din Germania și alte state unde nu mai erau agreați și puteau fi în pericol? Răspunsul poate fi găsit în desfășurarea ulterioară a evenimentelor istorice în care evreii europeni au continuat să joace un rol determinant. Ei au fost liantul și pretextul pe care s-a fondat alianța antifascistă și antinazistă dintre democrațiile burgheze și URSS, acel curent ideologic și politic care a dus la izbucnirea războiului. La care evreii au participant vrând-nevrând în calitate de ostatici și martiri. Dar evreii ostatici, evreii din lagăre, au fost numai o parte dintre evreii din întreaga lume angrenați, prin toate întreprinderile, din toate puterile, în războiul antifascist. Putem aprecia că, deși nu avea stat, nu avea armată, numai prin implicarea sa voluntară și totală, dar la nivel de comunitate mondială, poporul lui Israel a devenit o putere decisivă în alianța implicată în război. Noi o apreciem ca fiind a treia forță decisivă în obținerea victoriei. Este deci discutabilă participarea voluntară a evreilor la războiul antifascist numai în calitate de victime și martiri.

Este însă exact ideea pe care vrea s-o impună întreprinderea și industria Holocaustului. Care se fundamentează exclusiv pe calitatea necombatantă a evreilor, implicați în război numai în calitate de victime și reieșiți din acesta în calitate de martiri. E drept însă, un număr extrem de mare de victime și martiri. Pe baza căruia evreii rămași în viață au cerut daune și reparații consistente materiale și morale. Și, în cea mai mare parte, dacă nu în totalitate, ceea ce au cerut au și primit. Fascismul și nazismul au fost exterminate, autorii și purtătorii lor au fost declarați criminali de război și, de asemenea, au fost exterminați. Germania național socialistă a dispărut și ea, ca și alte state fasciste sau naționaliste, (re)devenind state democrat burgheze sau comuniste. În sfârșit, se poate spune că a triumfat ideea democrației, mai bine zis că aceasta a fost salvată de la moarte. Căci fascismul, național socialismul, au spus învingătorii, înseamnă moartea democrației. Nu însă și comunismul.

Din punctul nostru de vedere Holocaustul înseamnă o viziune falsă sau falsificată asupra celui de-al doilea război european și mondial, dar și a evenimentelor anterioare acestuia și a celor ce au urmat. Care au dus la o viziune falsă sau falsificată asupra societății omenești în genere, a regulilor după care se organizează, guvernează și funcționează aceasta. Din punctul nostru de vedere acest război nu a modificat substanțial parcursul omenirii, învingătorii și învinșii fiind aceiași: de o parte Antanta, de cealaltă Germania și aliații săi. De fapt a confirmat și consolidat rezultatele și pacea deduse din cel dintâi, ca și orice veleitate sau încercare de a le contesta. Deoarece după primul război european au triumfat comunismul și iudeo-democrația, firesc că acestea au fost noile căi consolidate de parcurs ale omenirii. Cu amendamentul că atât comunismul cât și iudeo-democrația burgheză ( americană) au alterat sau chiar au substituit principiile de bază ale funcționării democrației clasice europene burgheze. Sub pretextul unei pedepse drastice și maxime aplicate fascismului totalitar și național socialismului, ale scoaterii lor din istoria și memoria omenirii, au fost interzise orice cercetări și evaluări ale acestora, chiar și cele cu conținut obiectiv științific și istoric. S-a impus ideea că fascismul și nazismul nu trebuie evaluate, cu atât mai puțin reevaluate. Aceasta este o școală de gândire și de educație a Holocaustului. Holocaustul a devenit principala școală de gândire și de educație a societății omenești cel puțin la nivelul instituțiilor sale fundamentale mondiale, care descind sau se coordonează prin ONU. Care, în mod firesc, influențează orice ideologie și teză politice, influențează în mod determinant democrația. Iar Holocaustul, la rândul său, se trage direct din lagărele de muncă naziste, devenite lagăre de concentrare, devenita lagăre de exterminare. Holocaustul a devenit, într-un anume fel, punctul culminant, apogeul carierei istorice al poporului evreu, poporul lui Israel.

Astfel și istoria societății omenești a fost deturnată și pliată pe această școală de gândire și educație civică, politică și istorică. Holocaustul este – a devenit – principala temă de meditație asupra războiului, atât prin cauzele sale, cât și prin urmări. Holocaustul este – a devenit – principalul motiv pentru care fascismul, național socialismul, precum și nici un război mondial să nu mai fie posibile niciodată. Dar este și o lecție politică pe care evreii o țin omenirii, părții conștiente și responsabile ale acesteia. Din care, sperăm din tot sufletul, facem parte și noi. Cu toate că, de felul nostru, nu suntem deloc receptivi la lecții politice. Ba chiar suntem foarte suspicioși. Ne gândim că… Tocmai ei!

Care le-au dat lecții politice Europei și europenilor și la 1789, și la 1848, și la 1917, care au fondat și plătit iluminismul și Masoneria, care au selecționat și activat generații succesive de revoluționari, mânându-i pe baricade, care au făcut din cărturari, intelectuali și artiști niște dezaxați de stânga, care au inventat capitalismul, apoi comunismul… Nu se poate spune că n-au avut o activitate laborioasă și prodigioasă de la parvenirea lor în Europa și n-au condus-o – împins-o pe calea cea bună. Așa cum o căruță se conduce pe calea cea bună ținând caii de dârlogi, dar am mai făcut comparația asta.

Efectele școlii Holocaustului sunt devastatoare la nivelul clasei politice din toate statele membre ONU, mai cu seamă însă la nivelul instituțiilor mondiale obediente, emanate și dependente de Organizație. Nu există om politic sau înalt funcționar de stat sau instituțional care să renege, sau măcar să pună în discuție, Holocaustului. Care e sacru. Nu există nici o opinie oficială și nu s-a scris nici o carte academică care să renege, sau măcar să pună în discuție, Holocaustul. Așa ceva  e imposibil prin natura lucrurilor, e un sacrilegiu. Așa că toate opiniile contrare, sau nedumeririle, sau incertitudinile, care au apărut și mai apar totuși, sunt considerate maculatură și rejetate. Deci de ce am aborda și noi tema Holocaustului?

Pe de o parte că suntem imuni la lecții politice, am spus. Le-am primit sub regim comunist și ne-am imunizat. Știm ce înseamnă o propagandă mincinoasă și bine făcută și recunoaștem efectele ei. Care sunt exact contrarii scopului urmărit de educator. Dacă-mi impui o temă precum Holocaustul, temă sacră, fără nici o alternativă de meditație pe cont propriu, s-a zis cu orice libertate de gândire și evaluare. Totuși Holocaustul este o problemă evreiască. De ce s-o impui popoarelor, mulțimilor, să le aliniezi în coloană la Auschwitz, ca la sfintele moaște, iar fiecare lider mai acătării din Europa sau din lume, înainte de a-li lua funcția în primire, să viziteze Muzeul Holocaustului, unde să-și pună cipilica ( kipa) pe cap?

Dincolo de a fi o lecție politică cu tâlc, o ideologie, Holocaustul este o instituție. Cu tot ce trebuie, sedii, funcționari, administrație, buget etc. Și foarte productivă, și foarte eficientă! Câte venituri și câte profituri a fost în stare să extragă și să aducă această instituție fondatorilor ei, în primul rând, dar și statului Israel reînființat, dar și comunității evreiești în genere! Să lăsăm prada de război și despăgubirile pe seama Germaniei și altor state fasciste care au fost, într-un anume fel, justificate. Dar orice doleanță și, mai ales, orice sumă, revendicate în numele Holocaustului sunt obligatorii și remunerate firesc de toate instituțiile și organismele ONU, ca și de statele afiliate. E un mare privilegiu, pe care nu-l mai are nimeni pe lume. Dar cel mai mare atu al instituției nu e nici moral, nici măcar financiar, material. Ci, cu totul paradoxal, politic și militar. Instituția Holocaustului a avut și are un rol cu totul special în domeniul serviciilor secrete și (sau) oculte.

Nemulțumiți de procesele intentate Germaniei naziste și liderilor naziști după război liderii și înțelepții evrei, în calitatea de victime și martiri, și-au format și instrumentat propriile forțe și servicii pro causae, paramilitare, bine dotate și antrenate. Care au trecut la acțiune recuperatoare sfidând atât tratatele de pace cât și orice legislație internațională sau naționale în vigoare. Ba mai mult, cerând, în numele și pe baza Holocaustului, ca aceste acțiuni să fie considerate juste sau măcar trecute cu vederea. De fapt, acestea nefiind altceva decât inițiative și activități teroriste.

Pornindu-se de la aceste inițiative, și pe baza ideilor recuperatoare ale Holocaustului, s-a ajuns la o politică a terorismului internațional care, inițial a fost practicată numai de statul Israel. Pornindu-se de la ideea ”vânătorii de naziști” ulterior s-a ajuns la ideea vânătorii și eliminării tuturor dușmanilor declarați sau presupuși ai statului Israel sau ai evreilor de pretutindeni. Ceea ce a dus și la reacții contrare definite de asemenea ca teroriste. Ulterior, prin contribuția și colaborarea ONU, SUA, dar și a marilor democrații Occidentale și mondiale, s-a ajuns la o definiție mai clară a terorismului. Terorism și teroriști clasificați fiind numai ceea ce afectează legile și interesele marilor puteri, ale marilor state și corporații mondiale. Cert este că la această concluzie s-a ajuns treptat, pornindu-se de la legile talionului și intereselor statului Israel și de la instituția, ideile și școala politică primordiale ale Holocaustului.

 

           

 

NOTE, INFORMAȚII, DATE ÎN SPRIJINUL AUTORULUI ȘI CITITORULUI

 

 

* Banii:  dacă facem o incursiune în trecutul istoric al omenirii, vom remarca apariția și importanța banilor încă din antichitate, dar aceștia nu erau decât o marfă sau valoare printre altele. Mult timp metalele prețioase, animalele, proprietățile funciare, munca însăși, ca și economia bazată pe acestea, erau mai valoroase și mai presus decât banii. Care bani erau util îndeosebi în comerț, erau puțini și se întrebuințau relativ ponderat. Numai cămătarii aveau această preocupare expresă de a face bani, de a-i cumula apoi de a-i înmulți prin camăta dobânzii. Dar cămătarii, în antichitate, precum și în întreaga perioadă a epocii feudale, au fost, de asemenea, o castă redusă numeric și relativ redusă ca importanță economică. Abia către sfârșitul secolului XVIII această castă a fost pusă în valoare și reconsiderată economic, când regii și nobilimea din Europa de Apus, au constatat că trebuiau să-și vândă regatele și feudele umililor cămătari în contul datoriilor și dobânzilor făcute).

 

* Definirea capitalismului: definiții ieșite dintr-un DEX relativ socialist cu care putem fi sau nu de acord. Banii sunt esența și sângele capitalismului, nu proprietatea privată. Ideologii, propagandiștii și chiar academicienii socialiști (comuniști) nu sunt de bună credință în definirea capitalismului. Asta din cauză că în funcțiile și cariera lor au fost (răs)plătiți în bani, iar economia socialistă s-a planificat și edificat, în realitate, pe capital, în bună parte acesta provenind din împrumuturi la marile bănci internaționale capitaliste).

 

* Antisemitismul a devenit un concept politic și ideologic care se referă strict la evrei. Paradoxal sau în contradicție cu definirea și definiția corectă a semitismului, pe care o reproducem din DEX. Semit: persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă sau prin aspect fizic, din sud-vestul Asiei, nordul și estul Africii, căruia îi aparțin astăzi arabii, sirienii, evreii etc. Care aparține semiților, privitor la semiți; semitic. Semitism: expresie alcătuită după modelul unei limbi semitice sau împrumutată dintr-o asemenea limbă.

 

* Intelectual: care aparține intelectului; care se referă la activitatea minții, la intelect. Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică și lucrează în domeniul artei, al științei, tehnicii etc.

 

* Revoluția burgheză: desigur, noi intrăm în contradicție cu istoricii de bază și de manuale oficiali care fac din revoluția burgheză europeană o consecință a revoluției industriale. ( Vezi revoluția burgheză din Anglia din sec. XVII – 1642 ). Dar revoluțiile le fac dintotdeauna oamenii, nu domeniile lor de activitate. Cu toate că Anglia este un caz atipic pentru Europa, este adevărat că industria, comerțul și chiar agricultura luaseră avânt în Europa de Vest datorită colonizării a vaste spații geografice din America, Asia și Africa, comerțului cu sclavi și, mai ales, războaielor coloniale. Industria și comerțul se dezvoltă legat nemijlocit de ocuparea și exploatarea coloniilor, ceea ce presupune crearea unei industrii de armament și a unor flote vaste, fără precedent în epocile anterioare. În această activitate industrială, comercială, militară, dar, în primul rând financiară, se implică sau este implicată burghezia, care posedă cunoștințele și resursele pentru a crea, antrena și dezvolta astfel de activități. Care, devenind vaste, vor antrena și dezvolta, la rândul lor, rolul și importanța burgheziei în societate. Putem deduce că burghezia are un rol logic fundamental în industrializarea Europei (Angliei), nu invers.

 

* Diferențieri: ar mai fi de remarcat faptul că această diferență de calitate dintre burghezia europeană și cea comunitară evreiască se datora și faptului că cea autohtonă nu era pe deplin distinctă din punct de vedere social. În feudalism burghezia nu reprezenta o categorie aparte a societății, iar ca resurse de trai mai avea și alte resurse în afară de cele specifice burgheze. Nefiind obligată să trăiască neapărat din aceste resurse, evident că nici nu ținea prea mult la statutul ei burghez propriu zis. Pe care ar fi dorit să-l schimbe cu unul aristocratic. Prin comparație, burghezia evreiască avea cu totul altă ideologie despre acest statut, care era maximum ce putea fi atins în comunitatea evreiască, în cadrul poporului evreu în ansamblu.

*Revoluția burgheză din Anglia de la 1642 noi o considerăm atipică, așa cum considerăm și Anglia, Marea Britanie în ansamblu, atipice pentru Europa sau chiar extra europene. De fapt, așa se consideră chiar locuitorii acestor state.

 

*Uriașa cantitate de istorie și literatură care există pe marginea acestui eveniment istoric permite un discernământ total în evaluarea și înțelegerea sa. La Paris, și mult mai puțin în Franța, s-au confruntat regele Ludovic XVI, susținut de instituțiile statului monarhic, armata și clerul, și marea burghezie pariziană, susținută de burghezie în ansamblul ei, dar și de o minoritate intelectuală fanatic anticlericală, antimonarhică și antifeudală. Victoria revoluției și a burgheziei se datorează și se explică prin slăbiciunea taberei regale care, fiind vorba despre un război civil, a ezitat să ia măsuri ferme împotriva adversarilor, pe care nu-i considera dușmani ai Franței. În schimb, revoluționarii l-au considerat dușman al patriei, l-au condamnat la moarte și l-au executat. Trebuie remarcată uriașa putere financiară a marii burghezii și burgheziei în ansamblu în comparație cu visteria regală de-a dreptul secătuită și cu datorii uriașe. Regele Franței era falit de-a dreptul și așa a fost tratat, inclusiv de către subordonații săi. Pe de altă parte victoria revoluției s-a datorat unor lovituri de stat consecutive pe care tabăra burgheziei a reușit să le dea dinăuntrul statului monarhic ( Adunarea Constituantă, Adunarea Legislativă, Convenția Națională, Directoratul) fiecare lovitură de stat putând fi considerată ca o etapă de preluare a puterii politice de către burghezie din mâinile regelui. Practic acesta a pierdut puterea în favoarea Adunării Naționale Constituante, următoarele etape constituind dispute și lupte intestine între diverse opinii și interese revoluționare.

În ceea ce privește susținerea populară este cu totul exagerată părerea acelor istorici care spun că revoluția de la 1789 a fost „populară”. Imensa parte a poporului francez, în număr de 25.000.000 locuitori la acea dată, o formau țăranii, care nu-i agrea pe Ludovici, dar nici pe bancherii, cămătarii și negustorii parizieni, cum nici pe mentorii lor evrei. Se poate spune că țărănimea franceză a rămas neutră în revoluție, dacă nu punem la socoteală câteva departamente contrarevoluționare, care au luptat de partea regelui legitim. Nici alte categorii sociale și profesionale mai mici, meseriași, slujitori, funcționari, negustori nu au fost angrenați în revoluție. Poporul revoluționar de care se face atâta caz a existat numai într-un singur loc, și anume tocmai la Paris. Care, la acea dată, avea circa o jumătate de milion de locuitori, suficient cât să strângă o gloată care să sufoce armata regelui, dar numai 2% din populația Franței. Gloata revoluționară de la Paris s-a ridicat din pegra orașului, cerșetori, delicvenți, târfe, vagabonzi, alienați, o lume imundă într-adevăr numeroasă în acest oraș așa zis „al luminilor”, dornică de răzbunare, de jaf și sânge, dar și ademenită de liderii revoluționari cu bani și lozinci despre libertate, egalitate, fraternitate… E de remarcat că evreii din ghettouri au fost și ei mari combatanți pe baricade, evident amestecați cu această pegră pariziană. Există și discuții că evreii bogați, deja lideri ai burgheziei franceze, au cotizat imens în izbucnirea și desfășurarea revoluției de la 1789, desigur în contul unor recuperări ulterioare, cu dobânzile aferente, în cazul unei victorii. Ceea ce s-a și întâmplat. Există discuții că pentru bancherii evrei revoluția franceză a fost o uriașă investiție, care a adus un profit enorm, bașca emanciparea poporului evreu revoluționar. Cum există discuții și despre implicarea marilor bănci evreiești cu sediul la Londra ca și a Francmasoneriei de acolo.

*Albert Mathiez, Revoluția franceză, Ed. Politică, București 1976

 

*Avem situația Imperiului englez, al Marii Britanii. Este uluitoare expansiunea imperialistă a acestui stat mic, condus de regi sau regine de o crasă mediocritate sau decrepiți de-a dreptul. Ea nu poate fi explicată decât prin faptul că bancherii evrei din Europa și-au ales ca sediu principal de reședință și afaceri Londra, ca urmare a faptului că comunitatea evreiască de aici s-a bucurat de drepturi și libertăți, de emancipare, încă de la 1642, când istoricii spun că a avut loc „revoluția industrială” din Anglia, de fapt revoluție burgheză sadea. În urma căreia monarhia engleză a fost implementată cu regi cetățeni, regi burghezi, la cheremul burgheziei și la dispoziția acesteia. Burghezia engleză a dat o înaltă apreciere elitei burgheze i financiare evreiești și astfel se explică alegerea lor ca reședință principală Londra. Unde autonomia lor era totală, băncile evreiești nu puteau fi controlate sau supervizate de nimeni, de autorități sau guvern. Desigur nici de rege.

Ca urmare a acestei stări de fapt avem această expansiune imperialistă a Angliei care începe accentuat în sec. XVII și se transformă în avalanșă în secolele XVIII și XIX. Explicația acestei avalanșe fiind concurența și competiția cu state europene precum Franța și Țările de Jos, care și ele deveniseră burgheze imperialiste după victoria revoluției de la 1789. Astfel Anglia va ajunge să stăpânească un imperiu mondial de 26.000.000 k .p. în ajunul primului război european (1914) ajungând la 33.000.000 k. p. în ajunul celui de-al doilea. Cel mai mare imperiu care a existat în istoria omenirii. ( Ca stat Marea Britanie are mai puțin de 250.000 k. p.). Prin comparație Franța a atins 12. 898.000 k. p. în 1936, Imperiul rus 21.799.815 k. p. (1916), Imperiul Otoman 3.400.000 k. p. (1914). Ni se pare firesc să facem o legătură între expansiunea imperialistă a capitalismului și capitalului englezești, de tentă și anvergură mondiale și sediul marilor bănci evreiești de la Londra, și ele de tentă și anvergură mondiale.

Dacă succesul imperialist al burgheziei engleze poate fi explicat și astfel, în același mod putem explica și insuccesul imperialist al Spaniei. Care, în epoca feudală propriu zisă, devansa cu mult Anglia, avea un Imperiu mult mai mare ca aceasta. Dar, neavând o revoluție burgheză de facto, persistând într-o epocă feudală prelungită și, mai ales, având împotriva sa poporul lui Israel, care nu i-a putut ierta niciodată exodul de la 1492, Spania și-a pierdut relativ repede imperiul și a devenit un stat burghez de mâna a doua, necompetitiv și nesemnificațiv.

 

*Comunitatea evreiască continua să trăiască în Europa distinct și separat printre națiunile europene, în fiecare dintre acestea, ca popor de sine stătător. Am remarcat deja că, urmare a revoluției naționale burgheze popoarele europene dispăruseră (după 1848) comasate în națiuni, astfel că în Europa nu mai rămăsese decât acest unic popor al lui Israel.

*E o problemă. Evreii nu recunosc acest lucru și nici istoricii. În nici o carte de istorie nu se afirmă sau măcar se face vreo conexiune între stabilirea evreilor în Europa și apariția ulterioară a zorilor capitalismului. Istoricii susțin că(,) capitalismul este european și se datorează revoluției industriale, deci are cauze economice interne. Locul de apariție este Anglia, unde are loc prima revoluție burgheză capitalistă (1642). Desigur istoricii mint prin omisiune. În general, în cărțile și manualele istorice, mai ales în cele apărute după cel de-al doilea război mondial, nu se face nici o referință la poporul evreu din Europa, ca parte a istoriei acestui continent. Omisiune care face ca istoria Europei să fie parțial necunoscută, să fie necinstită și chiar mincinoasă.

 

*Cazul României. Obținându-și independența politică în urma războiului ruso-otoman            din 1877-1878, Congresul de la Berlin a condiționat expres independența acesteia de acordarea de drepturi, libertăți și cetățenie evreilor din România.

•          

* Vezi revoluția de la 1848 de la Berlin sau chiar din Viena, palide reflecții ale celei de la Paris din același an. Ca și revoluția comunistă germană  eșuată de la sfârșitul primului război mondial. Cea mai puternică revoluție germană a fost cea național socialistă, dar și ea a sfârșit prin eșec.

*Relațiile dintre evreii din Germania și populația autohtonă sunt extrem de complexe și complicate. Neîndoios că în sec. XIX evreii s-au emancipat, iar comunitatea lor din Germania a devenit puternică și prosperă. Cetățenii evrei ai Germaniei au devenit cetățeni de rangul întâi, de fapt niște privilegiați. Care vizau și accesau în piramida socială în special funcții în domenii de vârf în economie, învățământ, armată, profesii libere, cultură, presă ș.a.m.d. În schimb, acești cetățeni, gândeau, vorbeau și acționau ca niște revoluționari. Ceea ce contrasta puternic cu spiritul german de ordine, stabilitate și predictibilitate. Democrația burgheză democratică germană era puternic subminată și afectată de subversiunea revoluționară socialistă și comunistă inspirată și susținută de intelectualitatea și presa evreiești care căuta să contamineze „masele populare” în acțiuni revoluționare. Adică incitau la indisciplină, dezordine, confruntări. Care, în Germania, erau mai greu de admis și de tolerat. Această intoleranță a Germaniei și germanilor la „revoluție” era percepută de evrei ca intoleranță etnică.

* În concepția oamenilor Terra este o planetă pe care locuiesc oameni. Care împart această planetă parcelând-o în numeroase suprafețe mai mori și mai mici pe care locuiesc popoare și națiuni, state și imperii. Ale căror viziuni, perspective și interese se referă strict la aceste parcele în proprietate.

 

            *Imperiul britanic ajungea în anul 1939 la circa 33.000.000 k.p., Imperiul francez la 12.898.000 k.p., Imperiul rus avea, 1n 1918, 23.799. 825 k.p.

 

*Încă dinaintea războiului muncitorimea germană constituia o forță deosebită în cadrul democrației burgheze, Partidul social-democrat fiind primul partid din Reichstag. Din cei patru milioane de sindicaliști, 2,5 milioane proveneau din PSD.

În octombrie 1918 izbucnește revoluția germană, care divide mișcarea social democrată și partidul însuși în „moderați” ( de fapt inactivi, spectatori) și „spartachiști” ( de fapt bolșevici, luptători pe baricadele revoluției bolșevice). În 1920 apare Partidul Muncitoresc German (DAP), iar în 1921 Partidul Muncitoresc Național Socialist German ( NSDAP), al cărui președinte devine Adolf Hitler.  NSDAP, care dă și numele de bază al regimului fascist – nazism – alături și de cel personalizat – hitlerism – va constitui până în 1945 coloana vertebrală a fascismului german și principala resursă a politicii acestuia indiferent de evenimente: resursă de cadre, militanți, combatanți, simpatizanți, resursă economică și de producție, resursă de război. Este și principala noastră argumentație care ne face să susținem că fascismul european, național socialismul, a fost muncitoresc. Mai ales că ideologia și mișcarea fasciste nu au fost susținute numai de muncitorii germani și italieni, ci în toate statele europene.

 

            *Hitler a fost un geniu politic: afirmația nu ne aparține. Am preluat-o din epoca interbelică, când întreaga opinie publică din Europa, o susținea frecvent. Omagiile la adresa lui Hitler erau unanime și veneau dinspre guverne, lideri politici, presă, intelectuali, artiști șamd.

           

* Sunt interesante diferențe – nu numai de nuanță – între statul totalitar fascist și comunist (bolșevic).  În timp ce fasciștii își asumă direct acest tip de stat, comuniștii nu au făcut-o niciodată, respingând termenul „totalitar” cu vehemență. Pentru ei statul comunist este o „democrație populară”, o democrație socialistă.

 

            *Eugen Kogan, istoric, activist ONU, fost deținut politic în lagărul de la Buchenwald. Rețeaua morții. Sistemul lagărelor de concentrare naziste, Ed. Politică, 1987, București.

            *A. Hitler, Lupta mea, Ed. Belodi, Craiova, 1999

 

            *În 1933 emigrează din Germania 25.000 de evrei, până în octombrie 1935 alți 50.000, în 1936 și 1937 alți 100.000.

           

*Se cunoaște, cunoaștem și noi istoria precară a Poloniei, care decade treptat pe parcursul sec. XVII-XVIII până la dispariție. Motivele sunt multiple, etnice, teritoriale, religioase, politice etc. Cauza principală a contradicțiilor germano-poloneze fiind, după părerea noastră, că, la întemeierea sa ca stat feudal catolic, papa de la Roma dăruise Polonia cu suprafețe vaste de pământ germanic care aparținuseră în antichitate triburilor germanice de est ale goților, herulilor etc. Acele pământuri pe care tradițional germanii le considerau ca fiind ale lor și care se numesc Silezia și Pomerania. Pe toată perioada Europei feudale catolice ele fuseseră proprietatea Poloniei, dar fuseseră revendicate și recuperate de Prusia, în creșterea și expansiunea sa ca stat național modern (capitalist) și prin unificarea Germaniei. Pământurile negermane ale Poloniei, deci considerate ca slave, în schimb fuseseră acaparate de Rusia, un inamic funciar al catolicismului și  care voia, în politica sa panslavistă, să-i înglobeze pe toți slavii din Europa în Imperiul propriu, și de Austria habsburgică, din lăcomie și oportunism.

            Brusc Polonia reapare în istoria Europei prin Tratatul de la Trianon, dar nu din cauze juste și recuperatoare istorice, ci ca o pedeapsă aplicată de învingători statelor învinse care erau Germania, Austro-Ungaria și Rusiei, surprinsă de revoluția bolșevică. Fiind o pedeapsă, după ce șocul a trecut, atât Germania nazistă cât și Rusia bolșevică și-au revendicat teritoriile ocupare de Polonia și s-au înțeles între ele să le recupereze. Astfel, atacând Polonia, Germania nazistă concepea și propaga această acțiune ca fiind una legitimă și morală, fiind un act de drept și de justiție istorică. De aceea nu a revendicat și ocupat din Polonia decât pământurile considerate ca fiind ale germanilor, locuite de germani. În schimb URSS a profitat imediat și a ocupat restul Poloniei, locuit de slavii polonezi și alte categorii de slavi.

            Anglia și Franța au declarat război Germaniei, în schimb au trecut cu vederea atacul URSS împotriva Poloniei și ocuparea acesteia la paritate și înțelegere cu Germania.

           

*Comparabil, din multe puncte de vedere, cu atentatul de la Sarajevo din anul 1914.

           

* La o populație de 9.079.000 evrei existentă în Europa înainte de război cifra victimelor ar fi fost de 6.044.000 ( 66,6 %!!!). La o populație de 270.000 de evrei existentă în Germania cifra victimelor ar fi fost de 170.000 ( 63 %). Din cei 3.500.000 de evrei polonezi ar fi pierit 3.000.000 (85,7 %). În URSS 1.600.000 din 3.100.000 ( 42 %). În România 425.000 din 850.000 (50 %). În Cehoslovacia 300.000 din 355.000 (84,6 %). În Ungaria 204.000 din 404.000 ( 49,5 %). Cel mai mare procent de victime s-a înregistrat în Lituania: 135.000 de victime din 150.000 ( 90 %). Cel mai mic în Franța, 100.000 din 300.000 ( 33,3 % ).

            În afară de Franța țări în care numărul victimelor a fost relativ mic au mai fost: Italia ( 26,3 % ), Bulgaria ( 14 % ) și Danemarca  (7,1 % ).

 

*Existența camerelor de gazare nu a putut fi dovedită în nici un lagăr de concentrare și a fost negată de toți liderii naziști judecați și condamnați la Nurenberg.

 

* La o populație de un milion de deținuți internați în lagăre se putea ajunge la cifra de 5.000 de morți dați „lipsă la apel”, seara, pe platou. Dacă înmulțim această cifră, care trebuie considerată, totuși, minimală, cu ultimele 1000 de zile de război, ajungem la cifra de 5.000.000 de morți, care și ea trebuie considerată minimală. Căci, în realitate, numărul deținuților decedați în lagăre zilnic, din multiple cauze, era mult mai mare.

 

* Din lecturile și informațiile noastre toate muncile legate de eliminarea cadavrelor erau efectuate de deținuți înșiși, de preferință evrei. Exista în fiecare lagăr câte un detașament special înființat în acest scop denumit Sondercommando. Funcțiunile acestuia erau multiple, iar interacțiunea acestuia cu deținuții începea chiar din momentul ajungerii și debarcării lor în lagăr. Ei aveau un rol inclusiv în selecția deținuților care erau condamnați la moarte .

 

* Oliver Lustig, Limbajul morții, Ed. Alex, 1990, București

 

* Holocaust – Wikipedia

 

 

 

PARTEA  A  PATRA

 

SFÂRȘITUL ILUZIEI DEMOCRAȚIEI. PORNOCRAȚIA

 

                                                Capitolul I

Să ne lămurim în ce fel de lume și printre ce fel de oameni am ajuns să trăim. Impulsul și mentorii democrației. Lumea și mulțimile sunt conduse de evrei = o idee fascistă. Calea socialismului – o cale a mulțimilor orizontale

 

            Am făcut, în capitole anterioare, o lungă poliloghie istorică a fenomenului social al democrației. Destinată unei populații care oricum nu citește nimic, darămite sute de pagini care, adunate la un loc, într-o anumită ordine, se denumesc carte. Acea populație care, conglomerată pe orizontală, nu are decât o preocupare, să consume și să devoreze planeta mamă. Și care n-are timp decât pentru a îngurgita, a-și cultiva instinctele și poftele, a-și satisface necesitățile, a-și elimina fecalele și depune hormonii. Dacă vrei să scrii o carte, trebuie să ai în vedere această populație care nu citește, care urăște cartea, care urăște cuvântul nu numai scris, dar și vorbit. Datorită prostituției și pornografiei s-a ajuns ca gura omului să fie denumită și folosită ca organ sexual, iar „ oral = care se referă la gură, care aparține gurii; bucal; care se transmite verbal, din gură în gură; care se face verbal, prin viu grai, care caracterizează graiul viu, vorbirea ( în opoziție cu limba scrisă); despre examene: care se desfășoară prin întrebări și răspunsuri expuse verbal” -  să se denumească a fi un act sexual !…  Iată unde s-a ajuns! Și iată ce trebuie să ai în vedere când scrii o carte destinată unei populații nu incultă, nu analfabetă, nu lipsită de creier, dar stricată, perversă și profund imorală. Pe care tehnologia avansată, civilizația și confortul materiale și materialiste, abundența și abuzul de mașini și utilaje, ateismul, abundența hranei, confortul intelectual și cultural, traiul ușor și ușuratic, educația perversă, corupția socială, lipsa oricăror preocupări de ordin moral și etic, abundența de drepturi și libertăți în lipsa oricăror responsabilități, imoralitatea legilor și justiției în corpore – și multe altele – au făcu-o inabordabilă și imposibilă. Cum să încerci să ajungi la mintea sau, măcar, în atenția unei asemenea populații?

            Care este uriașă și ocupă tot spațiul orizontal al planetei mamă. Care, așa cum s-a așezat în ultima perioadă, trăiește relativ confortabil, progresează, prosperă și se înmulțește vertiginos. Principala ei preocupare rămâne rutul, dar se împletește armonios cu preocuparea pentru obținerea și uzul hranei și bunurilor de consum, preocupare care, încă, în termeni lingvistici se numește   „muncă= activitate conștientă (specifică omului ) îndreptată spre un anume scop, în procesul căruia omul efectuează, reglementează și controlează prin acțiunea sa schimbul de materii dintre el și natură pentru satisfacerea trebuințelor sale” (DEX). Nimic de zis, definiția științifică ni se pare a fi cât se poate de corectă. Omul, în mulțimea sa infinită și protectoare acționează de zor în schimbul de materii dintre el și planeta mamă, smulgându-i acesteia toate resursele și bogăția, mutilând-o și distrugând-o în mod criminal, în schimb el depunându-și satisfăcut materiile fecale și mizeriile organice și anorganice.

            Fără un cititor anume previzibil, aruncând o carte în fața unei populații care urăște cartea, verbele a scrie și a citi, care urăște cuvântul scris sau rostit și vorbește din gâtlej și stomac, precum hominizii primordiali, suntem avizați și resemnați. N-am scris și nu scriem pentru ei: hominizi au fost, hominizi au rămas. Milioanele de ani care au trecut peste ei ca specie animală nu i-a extras din natura lor primordial animală, iar concluzia e strictă: animale au fost, animale au rămas. Nu au fost capabili să evolueze decât din punct de vedere strict material, iar progresul și civilizația lor au fost ( și sunt), de asemenea, strict materiale și materialiste. Societatea umană a fost dintotdeauna ( și este) una de consum. Una a pântecului și a sub pântecului. Organele vitale ale omului, bine protejate și nutrite sunt în zona aceasta. Filozofia materialistă și dialectică trece prin burtă. Creierul =  „partea cea mai importantă a sistemului nervos central la animale, organ al gândirii și al conștiinței la om, situat în cutia craniană și compus din trunchiul cerebral, creierul mic și emisferele cerebrale. Fig: minte, inteligență, judecată” este – și a fost dintotdeauna – o anexă sau un apendice al pântecului și sub pântecului. Evoluția și istoria omului și societății omenești o confirmă pe deplin. De ce să ne facem iluzii? E imposibil să ajungi la creierul, mintea, inteligența și judecata oamenilor. Așa că scriem pentru noi, vorbim singuri.

            Sau, poate, mai sunt câțiva oameni care să simtă și să gândească omenește.

            Măcar să ne lămurim, de dragul cunoașterii, în ce fel de lume și printre ce fel de oameni am ajuns să trăim. Iată de ce am făcut o lungă poliloghie istorică și socială a democrației, ținându-ne cât mai strâns de definiția ei oficială și încercând s-o evaluăm pe toate fețele. Căci, se zice, democrația a fost dintotdeauna – și mai este încă – forma cea mai potrivită și binefăcătoare de autoconducere a popoarelor, națiunilor și mulțimilor. Specifică societății omenești ea apare din antichitate, în comunismul primitiv, apoi cunoaște diverse forme de evoluție și involuție, fiind adesea contestată și reprimată, până în epoca modernă, când triumfă democrația burgheză și capitalistă, până în zilele noastre, când se impune democrația iudaică americană, dar care involuează abrupt într-o democrație pe care noi o denumim și caracterizăm ca fiind  democrație porno ( pornodemocrație).

            Deci am vorbit destul despre democrație, am tot bătut apa-n piuă. Și am tot povestit cum democrația, ca fenomen social și politic, civic și public, etic și justițiar, a tot evoluat în funcție de și pe măsură ce societatea omenească a evoluat și ea istoric, din trecut către prezent, și din toate celelalte puncte de vedere, tehnologic, economic, demografic, social, politic, cultural etc. Pe acest parcurs istoric destul de îndelungat, ne-am străduit noi să relevăm, sistemul demografic, care reprezintă și avantajează mulțimile, baza tuturor piramidelor sociale, a biruit și distrus toate sistemele anti sau ne democratice de la vârfurile piramidelor, reprezentate de diverse minorități sociale sau oligarhice ( aristocrație, teocrație, plutocrație, tiranie, diferite tipuri de dictatură). De fapt, istoria democrației nu este altceva decât istoria eroziunii de aplatizării acestor piramide sub presiunea valurilor de la bază, așa cum munții se erodează și aplatizează zmăcinați de cutremure, vânturi și valuri de ploi subversive. Pe măsură ce baza piramidelor sociale a crescut, urmare a unei creșteri demografice rapide, valurile omenești, în revărsarea lor orizontală, au copleșit și acoperit ierarhia de deasupra lor. Tot metaforic vorbind putem compara democrația cu o planetă aplatizată sau cu suprafața unui ocean planetar unic.

            Mulțimile orizontale au compromis și distrus, în extensia și evoluția lor, democrația burgheză, care era, totuși, una piramidală, în favoarea democrației socialiste, exclusiv orizontale. O democrație care premerge comunismul, dar care nu este altceva decât o nouă formă a străvechiului sistem primitiv originar, însă groaznic denaturat și pervertit de civilizație. Pentru că civilizația înseamnă denaturare și pervertire ( perversiune).

            Ne-am străduit să înțelegem ce e democrația și cum se conduc mulțimile în mod democratic. Cum se orientează și organizează pentru a-și satisface instinctele și necesitățile vitale, pentru a trăi și supraviețui, pentru a procrea și se înmulții, pentru a prospera și progresa, pentru a cumula și consuma. În mod natural? Alte specii conviețuitoare de pe planetă au descoperit democrația înaintea omului, mulțimile care se numesc turmă, cârd, stol, banc se conduc cât se poate de democratic. Tot așa trebuie să fi stat lucrurile și cu omul primordial, cu hominidul, care avea ca model grupul organizat al speciei maimuțelor de care, accidental, tocmai se separase. Multă vreme acesta a trăit și supraviețuit în comunismul primitiv, sistem absolut democratic, dar animal. Democrația la om și pentru oameni înseamnă altceva. Ne-am străduit să înțelegem ce anume. Sau, dacă, propriu zis, a existat vreodată. Dacă nu a fost cumva o simplă iluzie, vreun ideal abstract și imposibil, vreo vorbă goală aruncată în vânt, dintre acelea pe care omul și umanitatea le uzitează dintotdeauna. Ne îndoim de acest ideal al democrației deoarece știm că omul, cu atât mai mult omenirea, o dată emancipate de sub constrângerea și oblăduirea planetei mamă, sunt incapabile de echilibru și orientare în timp și spațiu dacă nu sunt conduse. Iar oamenii sunt conduși tot de oameni. Din acest punct de vedere democrația poate fi un ideal al oamenilor care conduc alți oameni. Un ideal politic.

           

Căutând să înțelegem ce e democrația am căutat să vedem și cine sunt oamenii care conduc pe ceilalți oameni într-o societate omenească. De la individual la general, de la ceată la populație. Din vremuri (pre)istorice, când oamenii erau puțini și se conduceau de indivizi mai dotați și mai abili proveniți dintre ei, exclusiv osoși și musculoși. Când au început să vorbească și a evoluat limbajul articulat, au apărut și conducătorii mai puțin bastarzi, dar mai dotați lingvistic. Astfel au apărut preoții și religia care, din lumea străveche și până astăzi, și-au menținut poziția dominantă și conducătoare. Religia a fost o invenție supremă, căci a permis acea delegare transcedentală prin care preoții, iar mai apoi toți conducătorii, și-au justificat poziția și rolul în societate prin o voință superioară, care nu aparținea oamenilor, ci zeilor, creaturi supraomenești și nemuritoare. Astfel au apărut zeii, apoi Dumnezeu, apoi copiii sau copii ale acestuia, iar pământul s-a umplut de biserici. Teocrația a fost cu mult anterioară democrației, iar conducătorii emanați și unși de biserică au durat din cele mai vechi timpuri până în plină epocă modernă și contemporană. Dar când vorbim despre teocrație trebuie să înțelegem acel gen de politici și acel gen de conducători tradiționali, pentru care biserica, clerul și credincioșii contează și sunt considerate colonade istorice. Inclusiv democrația burgheză s-a acomodat cu acestea și  le-a recuperat în scopurile și ideologiile ei moderniste și progresiste. Paradoxal, dar teocrația a făcut totdeauna parte din democrație, în infrastructura populară a acesteia, iar biserica și clerul și-au conservat prerogativele și chiar privilegiile chiar în democrație. Să reținem deci că avem acest prototip de conducători ai oamenilor și mulțimilor care formează biserica. Bisericile au apărut și s-au coagulat aproape în mod natural, pe măsură ce demografia omenească a crescut, iar oamenii s-au organizat și stratificat social. Au apărut lideri religioși care au inventat religii propriu zise ( Religie: sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceiași comuniune spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare; confesiune, credință) și care sunt doar câțiva. Astfel religiile fundamentale sunt puține, căci apariția unei religii ține de o anumită epocă și conjunctură istorică a omenirii, care e unică și irepetabilă. Cert este că religia și biserica stau la baza organizarea și evoluția societății omenești practic dintotdeauna. Oamenii, popoarele, mulțimile s-au condus și au fost conduse de bisericile lor. După acel principiu atât de des uzitat și de sugestiv denumit al turmei. E de remarcat că popoarele propriu zise, popoarele feudale, care au apărut în Europa post antichitate, au fost create și denumite (botezate) de biserica creștină.  Până și națiunile, conglomerat modernist și progresist al comasării popoarelor și mulțimilor, s-au alcătuit tot pe temeiul, logistica și chiar granițele fiecărei turme păstorite de o biserică sau alta.

Democrația se vrea însă o emancipare de teocrație, iar adepții și filozofii ei nici nu vor să audă de biserici și popi. Ei au fost eliminați de mult din schema conducătorilor clasici și valizi ai umanității. De fapt uman și umanism înseamnă tocmai respingerea sacrului, divinului, a conceptului de Dumnezeu. De fapt Dumnezeu a fost și este creat de om, o creatură oarecare. Aceasta este, spiritual și moral, democrația ca atare. Cine își asumă rolul de lider și conducător al omenirii o face în nume propriu și în interes propriu zis omenesc, fără alte subterfugii sau ingrediente transcedentale. Nu există alte moduri de a gândi și acționa ale conducătorilor în afară de voința mulțimilor, ale intereselor și necesităților lor acestora stringente sau determinate. Ideea democrației este că mulțimile trebuie lăsate să facă ce vor și ce le place, iar rolul conducătorilor este numai acela de a asigura și netezi calea acestor mulțimi spre obiectivele lor. Ideea democrației este că mulțimile orizontale și în extensie se bucură absolut de drepturi și libertăți fundamentale ale omului, fără nici un fel de responsabilitate în fața nimănui. La rândul lor conducătorii se bucură de imunitate și nu au nici o responsabilitate propriu zisă.

 

Mergând pe acest traseu, în lucrarea de față, am căutat să descoperim un nucleu al democrației din perspectivă istorică. Căci numai așa se pot evalua lucrurile, având perspectiva timpului în evaluarea societății omenești. Pe multe pagini am scris despre epoca și statele antichității, apoi despre epoca și statele feudale, care au repudiat democrația și s-au statuat pe piramide sociale ferme și inexpugnabile. Deci primele nuclee de gândire și acțiune democratice au apărut foarte târziu, după ce aceste vaste epoci istorice succesive au intrat în declin și au apus. După ce statele ( regatele, imperiile) antice, apoi statele ( regatele, imperiile) feudale creștine au apus și ele. Pe cale de consecință, în această evoluție istorică, democrația socială apare în epoca târzie a feudalismului și are o contribuție fundamentală în distrugerea acestui sistem economic, social și politic, dar și religios, moral și cultural. Studiul nostru se referă la Europa, desigur, căci condițiile istorice au făcut din acest continent și rasa albă care-l popula cu predilecție niște antemergători ai întregii planete și umanități. Inclusiv sâmburii democrației au germinat pentru prima dată aici.

Deoarece democrația succede teocrația trebuie să găsim pe primii ei promotori în ideologii și contestatarii bisericii creștine, ai statului creștin și conducătorilor de acest rit, aristocrația și clerul. Analiștii și istorici patentați i-au găsit pe acești corifei ai democrației în cadrul burgheziei, o minoritate socială periferică în feudalism, dar importantă prin atribuțiile ei. Burghezia era ignobilă atât prin originile cât și prin atribuțiile ei, în schimb era destul de credincioasă și bisericoasă. Nimeni nu a ridicat mai multe biserici creștine în feudalism decât burghezia. Iată de ce noi nu am considerat și nu considerăm întâiul nucleu al democrației europene ca fiind chiar burghezia. Impulsul, ca și mentorii acesteia, au venit din altă parte. Noi constatăm și susținem că aceștia sunt evreii emigrați în Europa după izgonirea lor din Spania creștină.

De atunci datează primele simptome ale democrației, care sunt pompos denumite umanismul și renașterea, apoi raționalismul și iluminismul. Toate acestea sunt ideologii și subversiuni împotriva statului și sistemului feudale, împotriva bisericii creștine și tuturor legilor și instituțiilor pe baza cărora se constituiau și funcționau acestea. Acestea nu puteau proveni de la o burghezie europeană totuși limitată economic, bine încadrată în sistemul feudal și, mai presus de toate, bigotă. Ci de la o forță superioară economic, bine organizată și închegată comunitar, neîncadrată sau independentă de sistem și, mai ales, de o altă religie, aparținând altei biserici tutelare. Aceștia au fost evreii cărora, de asemenea, le-am dedicat multe pagini pe parcursul acestei lucrări. În mod firesc, deoarece nu poți să scrii sau să vorbești despre democrație fără să scrii și să vorbești și despre evrei, inventatorii acesteia. Ei sunt, în paralel și concomitent, și creatorii capitalismului, sistem financiar, economic, politic și social care succede celui feudal. De altfel  apariția, evoluția și critica capitalismului trebuie făcute în paralel și concomitent ce cele ale democrației.

Deci, dacă ținem neapărat să descoperim nucleul primordial al democrației în Europa și în lume, din perspectivă istorică ajungem la acest nucleu al minorității evreiești emigrate în Europa în secolul XVI. În continuare, urmărind istoria acestei minorități, o să urmărim și istoria democrației pe continent, în statele de referință, căci ele sunt complementare și se împletesc armonios. O să constatăm cum marile victorii și realizări ale democrației contribuie nu numai la emanciparea capitalului și burgheziei europene ci, în subsidiar și predilect, la emanciparea capitalului evreiesc și bancherului evreu. Nu numai la emanciparea popoarelor europene, care sunt scoase revoluționar de sub jugul de lemn feudal și înhămate la jugul de oțel al capitalismului, apoi comasate în națiuni imperialiste, dar, mai ales, de emanciparea poporului evreu, care scapă de restricțiile și interdicțiile feudalismului și-și croiește propriul sistem și propriul drum bazat pe capital și capitalism. E greu de spus care sunt succesele și victoriile popoarelor și națiunilor europene, capitaliste și imperialiste, începând de la revoluția burgheză din 1789 și alte revoluții, cumulate cu cele două războaie europene și mondiale plus alte războaie. În schimb, e mai ușor de spus care sunt succesele și victoriile poporului lui Israel, care și-a menținut identitatea și legile intacte, în plus a parvenit în fruntea și creierul Europei și al omenirii. Cele mai mari state și cele mai consacrate democrații au apărut și s-au impus prin tertipuri și mijlociri specifice evreiești ( infuzii și manipulări de capital ), s-au aflat și se află sub influența sau la cheremul marilor bănci de idei sau financiare de asemenea evreiești. Noi pe pista asta am pornit și susținem că, începând din epoca modernă, în regimul și sistemul de rit capitalist, lumea și mulțimile sunt conduse de evrei. Dar nu numai noi susținem asta, firește, căci asemenea nouă au gândit și gândesc nenumărate cohorte de istorici, scriitori, analiști și băgători de seamă, de toate categoriile intelectuale și sociale. Pentru că este ceva extrem de vizibil, transpare la o analiză cât de cât avizată, trebuie să ai o minimă instrucție și cunoștințe relativ elementare pentru a trage o asemenea concluzie.

Dacă nu se recunoaște sau nu se afirmă public supremația și dominația rasei și comunității evreiești în Europa și asupra rasei europene (albe), ca și în lume și asupra celorlalte rase, motivul este, firește, evreiesc. Comunitatea evreiască însăși nu dorește ca acest adevăr să ajungă la cunoștința și în conștiința celorlalți, națiuni, rase, populații, mulțimi imense și irascibile politic, greu de controlat. Cărora, ca oameni, oricât de primitivi, nu le place să fie conduși și controlați. Ei trebuie să aibă iluzia libertății, să aibă iluzia că se conduc singuri și fac ce vor. Cu alte cuvinte, iluzia democrației. Însă iluzia democrației nu este altceva decât teocrație veche iudaică, făcând parte din religia, de asemenea veche, a poporului lui Israel.

Deși au impus Europei și europenilor iluzia democrației, încă de la început învățătorii, cărturarii, gânditorii și liderii evrei s-au ferit să-și atribuie orice merite și inițiative în crearea acesteia. I-au lăsat pe europeni, pe burghezii europeni, pe democrații europeni să se afirme și să se mândrească cu descoperirile și realizările lor epocale, populare și revoluționare, progresiste și democratice. Sunt pline cărțile de istorie cu figuri ilustre de revoluționari criminali și sângeroși în gândire și acțiune, altfel burghezi cumsecade și stupizi, care n-au pregetat să verse sângele popoarelor pentru idealuri democratice și financiare. Numai că aceștia sunt elevii sârguincioși, care și-au însușit ideile și cunoștințele de la filozofii și gânditorii iudei. În spatele lor stau niște idei și pungi de bani generoase care nu le aparțin. La baza și în spatele umanismului, renașterii, iluminismului și masoneriei stau idei și inspirații evreiești și iudaice și, desigur, sumele necesare și capabile să hrănească și să susțină corifeii și luptătorii pentru emanciparea popoarelor. Noi am făcut acea corespondență în parcursul democrației din Europa cu o căruță încăpătoare trasă de cai de povară. În căruță stau popoarele, revoluționarii sunt caii, iar de dârlogi trag învățătorii evrei, care stabilesc și traseul. De la începuturile Europei revoluționare și progresiste, de la 1789 încoace, niciodată lucrurile nu au stat altfel. Iar după al doilea război european și mondial lucrurile s-au schimbat numai în sensul în care căruța a devenit mult mai mare, se numește Terra, popoarele din ea s-au înmulțit, caii sunt mai numeroși iar evreii și-au cumpărat hățuri noi, mai trainice.

Toată lumea e fericită și are iluzia că merge înainte, pe calea progresului și civilizației Are, cu alte cuvinte, iluzia democrației. Cu toate că nici caii, nici căruța, nici popoarele din căruță, nu știu de fapt încotro se duc și unde trebuie să ajungă.

 

Iluzia democrației creează popoarelor, națiunilor, statelor iluzia că se autoconduc, prin valori, capacități, interese și lideri proprii. Dacă n-ar avea această iluzie măcar unele din ele, popoarele mari, s-ar revolta. Pentru că sunt unele interese fundamentale și valori care altfel s-ar pierde dacă ar fi lăsate pe seama și la (înde)mâna altora, cum ar fi identitatea etnică, limba, istoria, teritoriul și bogățiile acestuia etc. De aceea, prin tradiție istorică, popoarele și mulțimile își sfidează și contestă conducătorii străini, cuceritorii, proveniți și parveniți deasupra lor, de obicei cu forța dar și prin insinuare și pervertire. Ne închipuim ce ar însemna sau înseamnă pentru popoarele Europei, dar și ale lumii, conștientizarea și conștiința că ele sunt conduse de evrei. Că liderii lor de toate categoriile și la nivelul cel mai înalt – oameni de stat, guvernanți, politicieni, militari, afaceriști, intelectuali, universitari, scriitori, presă, artiști – sunt doar curele de transmisie și unelte prin care li se statuează și face viața de toate zilele, li se hotărăște destinul și li se pecetluiește viitorul. Ideea de bază fiind aceea că nici un popor, nici o națiune, nici un stat și, cu atât mai mult, mulțimile și internaționalele, nu-și cunosc atât de bine  interesele și calea spre bunăstare și fericire ca evreii care, fiind un popor ales, are și această menire biblică: de a păstorii și conduce popoarele pe calea cea bună.

Ne putem închipui unde ar duce această conștiință mai ales după experiența fascistă din Europa, care chiar de la acest concept a pornit. Fasciștii, iar mai apoi național socialiștii europeni, au contestat și s-u revoltat împotriva rolului conducător și determinant al elementului evreiesc din Europa și din lume, în toate domeniile de activitate – financiar, economic, politic, social, intelectual, cultural, în ascendență și în detrimentul statului național și al națiunii. Treptat, de la acest concept discutabil, chiar pe parcursul discuțiilor, s-a ajuns la sentimente de contestare și încercări de eliminare reciprocă.

În tentativa lor de a distruge și elimina statul capitalist evreii, prin ideologii și doctrinarii lor, au elaborat tezele comuniste, pe care nu au ezitat să le pună în practică. Desigur, numai să fi foarte prost, subdezvoltat intelectual, sau de o rea credință mizerabilă, nu poți face comparații între distrugerea și eliminarea regimului feudal și a succesorului său capitalist, prin aceiași ideologie a emancipării popoarelor și aceleași metode revoluționare. Numai să fi cretin absolut sau pe statutul de (răs)plată al masoneriei nu poți să înțelegi că revoluția bolșevică din 1917 nu este altceva decât urmarea și continuitatea revoluției burgheze de la 1789. Ambele momente și evenimente fiind generate, determinate și puse în practică de ideologi și intelectuali evrei. Aceste două revoluții reușite nu sunt altceva decât dovezi clare și evidente ale supremației și dominației evreilor în Europa, a rolului lor conducător în coexistență și coroborare cu națiunile europene. Cărora, în mod elevat, le făceau viața și le hotărau destinul. Spre binele, bunăstarea și fericirea lor desigur. Chiar e de remarcat că generoșii ideologi și revoluționari evrei nu pretindeau nimic în schimb pentru ideile și contribuțiile lor fundamentale în cauza popoarelor subjugate ( cauza socialismului, comunismului, internaționalismului proletar), ba chiar își declinau, cu modestie, meritele. Cu atât mai puțin liderii și intelectualii evrei își revendicau rolul lor conducător în fruntea maselor proletare, populare și revoluționare. Faptul că ideologia și partidul comuniste erau dominate și conduse de lideri evrei putea fi considerat o simplă întâmplare.

Cu toate astea dihotomia s-a întâmplat. Rolul conducător al evreilor în Europa nu a mai putut negat sau mascat prin democrația burgheză. Care a cedat la un moment dat și a fost la un pas de colaps în urma marelui război european (1914-1918). Momentul a fost marcat de revoluția bolșevică din Rusia, dar și din alte state europene ( Italia, Germania, Ungaria, Austria, Spania). Comuniștii evrei s-au remarcat pretutindeni, astfel că evreii înșiși au început să fie percepuți ca masă de comuniști. Dar acest comunism și anticapitalism evreiesc nu putea fi disociat de revoluția burgheză și capitalistă anterioară (antifeudală) inițiată și sfârșită glorios tot de evrei. Astfel a ajuns la conștiința națiunilor europene faptul că ele sunt conduse, iar conducătorii lor sunt evrei. Reacția a fost statul fascist și ideologia național socialistă.

Fasciștii și naziștii au fost cei care au conștientizat rolul conducător al evreilor în rândul popoarelor europene și l-au pus în cheie politică. L-au impus în atenția și în dezbaterea opiniei publice. Statul totalitar fascist și național socialismul sunt reacții la revoluția comunistă din Europa, inițiată și condusă (tot) de evrei, dar eșuată. Sub presiune și în fața perspectivei iminente a comunismului, fasciștii și naziștii creează o diversiune ideologică menită nu atât să compromită socialismul, cât pentru a-l diviza. Căci atât fasciștii cât și, mai ales, naziștii ( național socialiștii) sunt în teorie și practică socialiști. Ei propun în alternativă și în concurență cu statul totalitar bolșevic (comunist) statul totalitar fascist, național socialist. Deosebirile sunt mari dar, în esență, cea mai mare și mai importantă dintre ele îi viza pe conducătorii celor două prototipuri. În timp ce sistemul comunist ( internaționalist socialist) perpetua la conducere elita politică, intelectuală și economică evreiască, sistemul fascist (național socialist) promova la conducere o elită naționalistă proprie. Burghezia, ca elită coruptă și compromisă istoric, era renegată, repudiată și distrusă de ambele sisteme și state totalitare socialiste.

Contradicția și neînțelegerile dintre evrei și naționaliști (fasciști, naziști) a reieșit din acest complex de împrejurări istorice. Aparent contradicția fundamentală dintre evrei și naționaliștii europeni avea motivații ideologice, susținea prototipuri socialiste diferite și concurente, deci incompatibile. Pe de altă parte motivațiile erau mai profunde, atât pentru poporul evreu, cât și pentru națiunile europene. Fără să-și asume acest rol, evident că evreii erau conștienți de marile lor realizări în Europa și printre popoarele europene, pe care le smulseseră din feudalism, din ghearele bisericii, le revoluționaseră, le emancipaseră, le capitalizaseră, le aduseseră în avangarda omenirii. Acum erau pe cale de a le conduce pe calea comunismului, care li se potrivea de minune și reprezenta una dintre culmile de progres, prosperitate și pace ale mulțimilor orizontale. Iar fasciștii, apăruți aproape inopinat în calea lor, le contestau și le periclitau toate aceste mari realizări și succese. Conjugate la timpul prezent și viitor, dar și la cel trecut, căci fasciștii contestau inclusiv burghezia democrată și revoluționară, care se considerau și erau considerate tot ca niște creațiuni evreiești.

Mai întâi în conștiința fasciștilor și naziștilor s-a cristalizat această idee fixă despre rolul conducător al evreilor în Europa, despre supremația și privilegiile lor aparte, disociate de cele ale burgheziei naționale. Care nu avea decât rol de acoperire și execuție ale marilor obiective și interese capitaliste evreiești, net superioare ca viziune și amplitudine. Burghezia națională viza doar interese proprii, naționale, pe când burghezia evreiască, în special bancherii, cointeresa națiunile europene în ansamblul lor, prin comunitatea evreiască internațională, dar și SUA și alte continente prin Diaspora. Iată de unde rolul conducător al evreilor ca entitate europeană și mondială. Iată de ce fasciștii contestau și repudiau vehement democrația burgheză și statul democrat burghez, o invenție a minorității evreiești, la cheremul și în folosul acesteia. Cu atât mai mult contestau și repudiau comunismul contemporan, care era și mai evident o creație tipic evreiască, menită de a impulsiona instinctele primitive ale mulțimilor gregare, de a le satisface poftele fizice și materialiste, dornice de sânge și de răzbunare.

Întreaga propagandă fascistă și național socialistă – anticapitalistă, antiburgheză, anticomunistă – s-a axat pe această devaluare a rolului conducător al minorității evreiești în Europa și în lumea capitaliste și imperialiste, pe cale de a deveni comuniste. Astfel și acum, pe această cale a apariției și ascensiunii fascismului și nazismului, a ajuns la conștiința europenilor rolul evreilor în societate și națiune, care era altul decât cel pe care, cu modestie și inteligență, și-l asumau public. Evident că întreaga comunitate evreiască, întreaga ei inteligență și intelectualitate, a reacționat cu aceiași vehemență și a repudiat tezele naziste și fasciste. Dar impactul asupra populației și națiunilor europene a rămas, astfel că fascismul și nazismul au luat amploare și, în final, s-au impus cu succes atât împotriva democrației burgheze, cât și împotriva alternativei comuniste. Acest succes scotea, de fapt, minoritatea evreiască dinăuntrul comunităților naționale europene și, practic, din Europa. Evreii, ca popor, ca rasă, ca religie, în comunitate sau distinct, nu mai puteau trăi într-o Europă fascistă, în state totalitare de regim național socialist.

Iată de unde acuitatea problemei evreiești a cărei rezolvare devenise imperios necesară.

În fond, aceasta a fost cauza reală a izbucnirii celui de-al doilea război european-mondial.

Dar problema evreiască era numai de subsidiar, căci plecarea evreilor din Europa se putea aranja și rezolva pașnic, ca și alternativa asimilării lor naționale. Însă nu s-a dorit acest lucru care viza, în principal, masa populară de evrei, poporul de rând și neimplicat. Naziștii însă, Hitler în principal, a vrut să smulgă sceptrul de conducători al elitei supreme evreiești, s-o detroneze din rangul de lider al comunității capitaliste și imperialiste mondiale și chiar să-și însușească capitalul acesteia. Marile bănci ale lumii și fabricile de bani să nu mai fie în mâinile evreilor, ci ale germanilor sau, măcar, ale albilor. În fond aceasta era miza, ascunsă cu obstinație sub un nămol uriaș de propagandă ideologică, politică, patriotică, națională, socială: banii. Hitler și-a dorit ca finanțele lumii să nu mai fie coordonate și manipulate de evrei, mai bine zis ca creierul lor să nu mai fie evreiesc. Ci să fie unul german.

A fost o miză mare.

 

Căutând să înțelegem ce e democrația, am căutat să înțelegem cum se autoconduc popoarele. Care, pe parcursul desfășurării istoriei democrației, s-au comasat în națiuni. De asemenea, pe parcursul desfășurării aceleiași istorii, prin creștere demografică, mulțimile s-au declasat, egalizat, nivelat și stratificat pe orizontală, ceea ce ne-a făcut să le denumim mulțimi orizontale. Ele sunt aparent cele mai democratice mulțimi, dar cu atât mai greu de condus. Pentru că, paradoxal, cine trăiește și evoluează pe orizontală nu are nici un fel de orizont.

            Pentru aceste mulțimi posibilitățile de orientare sunt limitate. De fapt nu există decât o singură variantă populară și politică încă (coo)ordonată, care e socialismul. Capitalismul a fost ultima alternativă a Europei și a lumii vechi, ierarhice și piramidale, care observau și conduceau mulțimile pe verticală. Mulțimi care, devenind din ce în ce mai aglomerate și nesățioase, deveneau incompatibile și cu orice piramidă sau verticalitate. Comuniștii evrei, Mordehai Levi și adepții săi, sunt primii care au observat această maree a hoardelor proletare și au preconizat calea socialistă – comunistă prin care acestea pot fi îndiguite, controlate și coordonate. Cele mai mari probleme ale omenirii se pot rezolva prin comunism, prin internaționalismul proletar și popular, prin comasarea, egalizarea și nivelarea întregii omeniri. Comuniștii denumesc acest procedeu democrație socialistă și nu acceptă clasificarea de stat totalitar comunist. Democrația socialistă asigură mulțimilor orizontale satisfacerea instinctelor lor vitale de procreare, hrană, adăpost, sănătate, educație dar, în același timp, le dă de lucru. Deoarece se consideră că democrația socialistă este muncitorească, munca devine principala însușire și caracteristică, chiar un ideal al societății*. Noi nu putem contesta că Mordehai Levi, cunoscut exclusiv sub pseudonimul Karl Marx, n-a fost un bun observator și analist al societății din vremea lui și chiar un vizionar politic. El i-a cunoscut și observat îndeamănunt pe europeni în natura și structura lor naționale și sociale, și a observat efectele capitalismului asupra acestei rase. Dacă, de exemplu, capitalismul originar și nativ evreiesc, impulsiona, închega și dezvolta armonios comunitatea evreiască, deci capitalismul era binefăcător pentru evrei – Marx era evreu și nu putea să nu cunoască acest lucru – pentru comunitatea europeană de națiuni capitalismul era motiv de concurență acerbă, de imperialism feroce, de exploatare nemiloasă, de războaie coloniale sângeroase. De aici ideea și abnegația lui Marx de a crea pentru europeni o societate care li se potrivește mai bine, în antagonism cu capitalismul. Chiar se poate spune, privind lucrurile din acest unghi de vedere, că tezele comuniste nu au fost elaborate pentru evrei – cărora li se potrivea bine capitalismul – ci pentru europeni. Care puteau fi repede reeducați să repudieze și să distrugă capitalismul prin revoluții sumare și sângeroase, deja teoretizate și puse în teze de iluminați și intelectuali evrei, puse la cale prin organizații oculte și secrete și executate prin excitarea și manipularea hoardelor proletare, veșnic nemulțumite, totdeauna gata de a răsturna societatea în speranța unei vieți mai bune sau măcar a jafului și răzbunării. Așa cum se mai întâmplase, de altfel, în cazul repudierii și distrugerii feudalismului.

            Impulsul comunismului venea de la evrei, e imposibil să ne combată cineva pentru această afirmație.

            Europenii, națiunile și mulțimile de rasă albă, demoralizate și decimate de războiul capitalist-imperialist fără precedent în istoria lor, erau gata să primească comunismul fără prea multe rezerve. Se puteau debarasa cu ușurință de ierarhia lor burgheză, ignobilă și venală, de capitaliștii lor rapace, de statul capitalist și instituțiile sale corupte, dar și de democrația burgheză clasică, labilă și ineficientă. Cu atât mai mult cu cât intelectualitatea europeană, școala și universitatea, presa, arta, cultura în ansamblul ei, era de sorginte și de factură evreiești. Teoretic europenii erau pregătiți să primească comunismul deoarece o variantă proprie la dispariția capitalismului pe care-l detestau nu aveau. Pur și simplu. Erau incapabili să-și ia soarta în propriile mâini.

            S-ar putea spune că atunci a apărut fascismul, care era o reacție europeană la capitalism și comunism. Dar noi am spus de mai multe ori că fascismul era de fapt socialism național, tot o copie a socialismului originar ne european și necreștin. Așa cum statul totalitar fascist a fost o copie a statului totalitar comunist anterior apărut. Dacă socialismul a fost o cale oarecum unică de organizare și evoluție a mulțimilor orizontale, comunismul și fascismul nu au făcut altceva decât s-o dividă, mulțimile fiind invitate și derutate s-o ia într-o parte sau alta, la stânga sau la dreapta. Totuși se poate spune că fascismul, fiind o creație europeană, chiar dacă ea plagia în conținut socialismul originar, le aparținea europenilor. Prin fascism și național socialism europenii și-au revendicat rolul conducător atât în ceea ce-i privea, adică în Europa, cât și în lume unde, datorită invaziilor imperialiste, își înfipseseră tentaculele. Dar când spunem „europenii” trebuie să spunem, de fapt, germanii, care au avut (ne)norocul de a-l înfia pe Hitler, cel mai mare și mai dotat om politic al vremurilor sale și al secolului XX. Acesta i-a captivat și i-a captat pe germani, apoi și pe europeni, rasa albă în general, în numele și cu ajutorul cărora a dus o politică rasistă și europeană de anvergură mondială. Această politică periclita sau schimba cu totul atât vechea societate burgheză democrată născută la 1789, cât și proaspăta societate socialistă-comunistă apărută la 1917. Al căror inițiatori, făcători, mentori și conducători noi susținem că erau evreii.

            În istoria democrației fascismul rămâne important tocmai prin acest moment de cumpănă în care Hitler, prin partidul și mișcarea naziste, a încercat să preia conducerea Europei din mâinile evreilor în mâinile germanilor. Să preia hățurile de la căruța cu națiuni cum s-ar zice. Iar evreii, care dețineau de la 1789 aceste hățuri, fie să se urce în căruță, fie să fie azvârliți peste loitre, la prima cotitură.

            Repetăm prin a mai spune încă o dată: a fost o miză mare.

 

                                               

 

CAPITOLUL  II

 

Din nou despre rolul conducător al evreilor în conducerea democratică a lumii. Și despre democrația americană ca lider și etalon al democrației universale

 

 

            Deoarece fascismul a fost un eșec, și încă unul răsunător, după înfrângerea și distrugerea Germaniei naziste, istoria democrației parcurge noi etape de evoluție. Dacă vrem să vedem cine conduce lumea după 1945  e foarte ușor de constatat acest lucru, deoarece este vorba despre învingătorii nazismului. În mare este vorba despre bolșevici, anglo-americani și evrei. Iar dacă știm neta superioritate istorică, dar și spirituală, morală și culturală a evreilor asupra acestor națiuni declasate, admitem că aceștia au prioritate. Iar dacă mai știm că și finanțele, în esența lor, sunt dominate net de elita bancară evreiască, lucrurile stau și mai simplu: lumea e condusă de evrei. Nu e nici o surpriză, deoarece nu e nici o noutate. Lumea era condusă de evrei încă de la 1789. Am putea spune chiar că istoria democrației este o istorie evreiască, sau istoria mai recentă a poporului evreu în Europa și în lume.

            Deja am punctat, poate nu îndeajuns de concis, istoria acestei democrații în diferitele ei etape istorice. Democrația clasică burgheză, puii democrației, democrația socială, democrația populară, democrația mulțimilor orizontale, socialismul, fascismul, comunismul. În toate aceste prototipuri de democrație, cu excepția fascismului, lumea și națiunile sunt conduse de gânditori și lideri evrei. Ei stau la baza democrației, într-un cerc foarte restrâns, de la care radiază impulsurile și comenzile, așa cum se întâmplă în organismul uman, de la creier la toate celelalte componente anatomice. În cazul de față organismul uman fiind cel al societății omenești. Care nu numai că răspunde și corespunde acestor comenzi, dar în lipsa lor nu mai funcționează democratic.

            Dacă spunem că evreii conduc lumea avem o problemă, și încă una serioasă, deoarece, în ciuda evidenților, ei refuză să recunoască acest lucru. Așa cum refuză să recunoască și procreația celor două mari orânduiri sociale pe care le-au fundamentat în Europa și în lume, anume capitalismul și socialismul – comunismul. De ce o fac? În principiu deoarece asta e tactica și politica străveche a evreilor migratori și chiriași. Începând din Asiria și Egiptul antic până în Spania și Europa. Ei s-au infiltrat printre băștinași, le-au corupt conducătorii, au parvenit deasupra lor și au sfârșit prin ai conduce, a le face legile, politica și viața. Dar numai în felul acesta, uzitând conducătorii autohtoni, aparent ei fiind slujitorii, judecătorii și executorii acestora. În momentul în care popoarele respective și-au dat seama că, de fapt, adevărații conducători erau evreii, ei au fost totdeauna alungați. Evreii știu, mai bine decât toți filozofii și înțelepții lumii, că popoarele își urăsc conducătorii și nu li se supun decât forțat. În momentul în care conducătorii nu sunt măcar din etnia sau rasa lor, cu atât mai mult această ură devine evidentă, manifestă și periculoasă. Evreii sunt foarte pățiți din acest punct de vedere istoric.

            Nu avem decât să evaluăm experiența lor recentă cu fascismul și nazismul, care au declanșat ura și răzbunarea cruntă a europenilor împotriva evreilor. Fasciștii au devaluat rolul conducător primordial și privilegiat al evreilor în Europa, fapt ascuns cu grijă până atunci de burghezia europeană și democrația sui generis, care își asumau de drept rolul conducător. Dar, au pretins fasciștii, această burghezie și statul ei democrat nu erau, în realitate, decât mijlocitorii și mijlocul prin care evreii, prin elita lor financiară, intelectuală și politică, își difuzau și impuneau voința și interesele. Cert este că au fost crezuți, iar de aici au pornit disputele care au dus la izbucnirea războiului. Atitudinea și comportarea germanilor, dar și a altor popoare europene, față de poporul evreu au fost cumplite și neîndurătoare. Se pune întrebarea: care a fost motivația unei asemenea uri incalificabile? Numai nazismul? Numai politica? Numai rasismul? După părerea noastră resentimentele europenilor erau mult mai vechi, mai complexe și mai profunde. Dintre acelea speciale pe care popoarele și mulțimile conduse le nutresc la adresa conducătorilor lor.

            Iată de ce evreii nu recunosc și nu își asumă, în mod obișnuit, rolul lor conducător în societate și printre celelalte popoare. Chiar și când acesta este evident și nu poate fi contestat de nimeni. Responsabilitatea conducerii popoarelor și mulțimilor este uriașă, iar povara prea grea pentru evrei, care sunt un popor totuși mic, astfel încât aceștia să și le asume. Deci le lasă pe seama conducătorilor din siajul lor, dar care sunt de același soi și sol cu popoarele și mulțimea. Evreii sunt, în fond, conducătorii conducătorilor de popoare.

            Mai este problema diferențierii evreilor înșiși. Dacă spui evrei denumești etnia și rasa în întregul ei, poporul ca atare. Dar sunt toți evreii conducătorii lumii? Devine absurd. Numai elita evreiască, la cel mai înalt nivel, a fost și este implicată în conducerea elitei mondiale, fără ca asta să includă și poporul evreu. Care a beneficiat însă enorm de pe urma elitei sale, devenind un popor privilegiat printre națiuni, căpătând un stat, de asemenea, privilegiat, având un statut și o poziție politice cu totul speciale. Dar nu evreii din Israel, de exemplu, conduc lumea. Ei nu sunt decât o minoritate a poporului evreu din SUA astfel că, dacă vrem să-i găsim pe evreii conducători de lume, trebuie să-i căutăm aici. Demersul rămâne însă complicat pentru că, cu destulă aroganță, aceste state americane, SUA, își asumă ele însele, după 1945, conducerea politică și în alte multe domenii a lumii. Și se complică enorm pentru că evreii din SUA, cu modestia și prudența caracteristice, refuză să-și asume măcar conducerea SUA. Definite ca fiind cea mai mare democrație a lumii, etalonul și standardul tuturor democrațiilor. Dacă vrem să aspirăm să vedem cine conduce lumea trebuie să acceptăm, totuși, că SUA, în urma privilegiilor și beneficiilor uriașe obținute în urma celor două războaie mondiale din Europa și împotriva europenilor. Dar conștientizând că, la rândul său, acest moloh geo strategic, este condus de elita evreiască, care-i controlează și dirijează organismul de stat, instituțiile și democrația. Am vorbit, pe parcursul lucrării, despre democrația americană care a fost, multă vreme, o copie grosolană a celei europene, o caricatură a acesteia. Dar lucrurile s-au schimbat esențial după emigrarea masivă a evreilor din Europa în SUA, inclusiv în privința democrației. Nu numai că democrația americană și-a revendicat un ascendent asupra celei europene, dar a început să o supervizeze, să o controleze, să o dirijeze. SUA și-au permis să intervină în Europa în numele și sub pretextul democrației. Nu are aceasta o legătură directă și extrem de certă cu cantitatea de evrei existentă pe cele două continente?  Câtă vreme diaspora evreiască a fost majoritar europeană capitalismul și imperialismul europene s-au extins la nivel mondial, sub pretextul extinderii democrației burgheze și efectelor benefice ale acesteia asupra omenirii. După ce diaspora evreiască a devenit majoritar americană acest rol mondial a fost preluat de SUA, iar imperiile colonialiste europene s-au destrămat și au dispărut. Europa și-a pierdut destul de repede rolul conducător în lume, a fost epuizată de război, iar după 1945 a intrat sub obediența SUA.

            Putem trage inclusiv concluzia că evreii nu mai conduc Europa, că s-au detașat de Europa și s-au supărat pe Europa. Astfel a încetat și rolul conducător al Europei în lume, ca și rolul democrației burgheze clasice ca etalon al democrației universale. În schimb democrație europeană a început să se modeleze și să se contorsioneze după democrația americană, devenită ea etalon al tuturor democrațiilor.

            Dar dacă conduc SUA, în ciuda supărării și rarefierii lor pe continentul european, evident  că evreii continuă să aibă aici un rol și o importanță foarte mari. Rol și importanță pe care însă nu și le asumă, așa cum nu și le-au asumat niciodată. Potrivit tuturor tezelor evreiești și tuturor autorilor acestor teze, tuturor gânditorilor și înțelepților, tuturor intelectualilor și politicienilor evrei, istoria lor în Europa a fost sumară, iar rolul lor nesemnificativ. Europenii înșiși și-au făurit istoria și viața, au făcut revoluții și războaie, au inventat burghezia, capitalismul, imperialismul, colonialismul, socialismul, comunismul, fascismul – ei, cu mintea lor deșteaptă și cu poftele lor nesățioase. Și tot ei au inventat și democrația, pe care au manipulat-o și contorsionat-o după cum le-a venit la socoteală, după cum le-au dictat interesele. Pe când evreii n-au făcut altceva decât să conviețuiască cu acești europeni, în condiții destul de oneroase, suportându-le toate ideile și aberațiile lor politice, economice și sociale, făcând însă eforturi majore pentru a nu se lăsa sufocați de aceștia și chiar distruși ca entitate.

            Dar nu trebuie să ne mire astfel de teze deoarece istoria se repetă. Avem aceiași poziție oficială a elitei și non-elitei evreiești de astăzi, care refuză orice idee sau sugestie de implicare în conducerea SUA, măcar un impuls, măcar o fărâmă. Aș! Pe toate le-au făcut și le fac americanii, pipălul american, cel mai deștept om și mai al dracului, de toate felurile și culorile, bossul și yankeul fără prihană. Care rupe lanțul, mănâncă mult, cacă și mai mult ș.a.m.d. Iar evreii nu sunt altceva decât niște americani ca toți americanii.

            Partea proastă fiind că noi avem despre evrei o părere mult mai bună decât o au ei înșiși sau: suntem de aceiași părere cu ei, dar ei preferă să n-o facă publică. Dacă conduc SUA, iar prin intermediul acestora lumea și mulțimile orizontale, e mai bine să nu se știe. Aceste mulțimi trebuie să aibă iluzia că se conduc singure.

 

            După înfrângerea și distrugerea Germaniei naziste și fascismului ca ideologie socialistă istoria democrației parcurge noi etape de evoluție. Care, spre deosebire de istoria anterioară, democrat burgheză, se desfășoară rapid și abrupt, impulsionată fiind de creșterea fără precedent a tehnologiei și mecanizării economice în corelație cu creșterea impulsivă demografică. Pur și simplu specia umană a erupt în spațiul terestru, ocupându-l și exploatându-l. Pe măsură ce mulțimile orizontale s-au revărsat debordant pe suprafața planetei, aglomerând-o și aplatizând-o, au continuat să se înmulțească și să crească nestăvilit, formând adevărate metastaze umane, marile orașe și conglomerații urbane. Iar exploatarea planetei s-a transformat repede în supraexploatare, apoi în epuizarea bogățiilor și resurselor naturale. Această economie și această demografie sunt corelate, la rândul lor, cu democrația, ca formă de conducere a mulțimilor. Democrația etalon a omenirii a devenit cea made în SUA, care e una de orizontală, dar nu e comunistă.

            … Sau e?

            Pentru că, după distrugerea fascismului, singura variantă de socialism rămâne comunismul. Acel tip de societate vastă, nivelată, egală, cu legi și reguli impunitive și punitive pentru toți și toate. În care oamenii să se simtă bine și liberi, să facă ce vor, să consume mult, să muncească puțin, să se distreze și, mai presus de astea, să nu fie conduși. Conducătorii lor să fie la fel ca ei, aleși de ei, dintre ei, pe perioade determinate și cu programe politice de asemenea determinate. Practic ierarhia socială să nu se simtă sau, cel mai bine, să nu existe. Sau, cel mai bine și mai bine zis, conducătorii popoarelor (mulțimilor) să fie servitorii popoarelor (mulțimilor). Aceasta este varianta de comunism utopică promisă și iubită de masele populare.

Care variantă însă a fost grav afectată și compromisă de bolșevicii ruși și partidul lor comunist, PCUS. Care au inventat și practicat acel tip de comunism care, de fapt, i-a inspirat pe fasciști și naziștii germani în elaborarea și practicarea propriilor lor modele de național socialism. Care s-au întors împotriva propriilor popoare și mulțimi, îngrădindu-le și persecutându-le, muncindu-le, înfometându-le, și conducându-le riguros cu biciul și cnutul. De ce? Una dintre greșelile fundamentale ale comuniștilor ruși a fost eliminarea evreilor din creierul și substanța partidului comunist, așa cum acesta fusese întemeiat și programat del Lenin. Motivul a fost aroganța lui Stalin, care nu a înțeles comunismul, care a beneficiat de tezele și proiectele comuniste dar, în realitate s-a comportat ca un Țar. Se poate spune că Stalin a reînviat țarismul, iar sub conducerea lui și a urmașilor săi URSS a recuperat imperialismul de asemenea țarist dar, desigur, într-o formă nouă și, desigur, bine disimulată cel puțin din punct de vedere teoretic. Astfel a apărut imperialismul sovietic, care a atins o maximă dezvoltare și întindere în urma celui de-al doilea război mondial.

Imperialismul sovietic comunist a dispărut în urma războiului așa denumit „rece” dintre învingătorii fascismului, pe de o parte Stalin și URSS, care și-au creat în Europa un Imperiu propriu sovietic (bolșevic, comunist), iar de cealaltă Occidentul, de fapt binomul imperialist anglo-american care, ca imperii capitaliste, depășeau cu mult ca suprafață, putere și importanță, imperiul roșu. Simplificând oarecum lucrurile se poate spune că istoria democrației după 1945 se poate deduce chiar din istoria războiului rece, căci este parte din acesta. Astfel că ne este foarte ușor s-o cunoaștem și s-o înțelegem, pentru că este contemporană cu noi, cei care ne-am născut după această dată. Practic am participat, am fost de față și am contribuit la aceste evenimente istorice. Războiul rece a fost câștigat, totuși pe muchie de cuțit, de SUA.

SUA au fost proclamate și recunoscute la lider al națiunilor unite, iar democrația americană a fost proclamată și recunoscută ce lider și etalon al democrației universale. Cu proclamarea și impunerea a ceea ce se cheamă statul de drept și a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Care sunt nespus de iubite și clamate de mulțimile orizontale, așa cum se aglomerează ele încă în națiuni, popoare, populații diverse, rase, religii, de toate felurile, de toate categoriile sociale. De puțin timp, de foarte puțin timp, de la încheierea războiului rece ( în anul 1990 s-a destrămat Imperiul sovietic și a dispărut URSS) trăim sub flamura democrației americane sau ne raportăm la aceasta. Cel puțin așa se văd lucrurile dacă le privești în mare, la nivel global sau planetar. Pentru că așa trebuie ele privite, epoca în acer am ajuns să trăim fiind ea însăși o epocă a globalizării. Democrația este parte și consecință a globalizării, precum și globalizarea este parte și consecință a democrației.

Însă, dacă privim lucrurile mai îndeamănunt, mai de aproape și mai obiectiv, puteam avea și alte viziuni. Democrația americană nu este ceea ce pare și ceea ce se proclamă, iar supremația ei poate fi pusă în discuție. SUA, ca stat, și americanii, ca națiune, nu sunt dotați, apți și capabili să conducă alte state și națiuni, cu atât mai puțin să fie liderii comunităților de state și națiuni. Sunt de prea puțin timp în istorie, practic n-au istorie, n-au identitate, n-au limbă, n-au elite, n-au educație, n-au cultură, n-au nimic. Cum putem vorbi despre o democrație americană etalon în lipsa acestor atuuri fundamentale în istoria democrației? Când știm că SUA au fost, de la apariția lor până la începutul sec. XX , o caricatură a Europei, a marilor state-imperii europene precum Marea Britanie, Franța, Germania și chiar Hispania? Când știm că însăși democrația internă a gloatelor americane era una de foarte proastă calitate, iar statul de drept SUA a fost, dintotdeauna, bazat pe dreptul celui mai tare? Când știm că lozinca pe care s-au bazat și au ajuns vestiți americanii a fost banii sau viața? Și deodată, brusc, aceștia țâșnesc în ierarhia mondială a valorilor istorice ale democrației și le surclasează instantaneu. Ba, mai mult, le confiscă și le proclamă ca fiind ale lor proprii. Să fie, să fi fost, SUA și americanii capabili de o asemenea performanță?

Dacă acceptăm acest lucru nu o putem face decât în sensul negativ al cuvântului.

Noi am pus și punem sub semnul îndoielii această performanță. De aceea le-am studiat mai amănunțit. În istoria chiar mai recentă, cu atât mai mult în cea veche, america și americanii nu contează și chiar nu există. Istoria democrației se leagă strict de Europa, unde există popoare vechi, cu civilizație, cultură, limbă, identitate, religie, tradiții incontestabile și de sine stătătoare. Aici există o veche și discutabilă ideologie a democrației, marcantă și în perioada antică, dar și în creștinismul feudal. Și tot aici există acea populație migratoare evreiască, veche și ea, dar care caută să se înrădăcineze și să devină stabilă. Cu timpul, reușește să facă acest lucru. Ba, chiar mai mult, în scopurile sale, comunitatea evreiască se implică în istoria Europei și a europenilor, contribuind în mod esențial ca aceasta să se revoluționeze și să se schimbe. Noi am apreciat că ei sunt principalii autori și promotori ai tezelor și revoluțiilor care au dus la prăbușirea regimului feudal creștin din Europa și apariția unui nou sistem economic, social și politic, cel al capitalismului. Cum și la apariția noii clase politice a burgheziei și a democrației burgheze. Istoria propriu zisă a democrației, am zis noi, începe cu democrația burgheză clasică, începe după 1789. Iar democrația burgheză clasică nu este altceva decât o democrație supervizată și susținută de evrei, de elita financiară, burgheză și intelectuală a acestei comunități. Tot din rândul acestei elite apar și contestatarii acestei democrații, ideologiile socialismului și comunismului, care sunt și contestații la adresa capitalismului. Evreii inspiră și creează tezele comunismului și devin liderii și luptătorii pe baricadă ai acestui nou tip de orânduire socială. Putem spune că au o contribuție nu importantă în istoria democrației europene, ci esențială, fundamentală: ei stau la originea marilor evenimente ale acesteia. Le determină și le influențează în mod esențial.

E drept că acestea se petrec în Europa, se înfăptuiesc de către europeni, dar europenii nu sunt decât făptașii, masa mișcată, revoluționată și participativă. Pentru ca aceasta să se miște și să acționeze trebuie ca cineva s-o impulsioneze, s-o inspire, să-i dea idei. Să-i spună ce să facă și încotro să se direcționeze, astfel încât să-i fie mai bine. O astfel de masă revoluționată a fost burghezia europeană, apoi proletariatul european, apoi mujicii ruși. Dar în creierul lor au fost ideologii și revoluționarii evrei fără de care nici burghezia, nici proletariatul nu s-ar fi revoluționat niciodată. Fără evrei Europa și europenii ar fi continuat să se dezvolte și să evolueze într-un regim propriu feudal și creștin, desigur pe alte coordonate moderne și tehnologice, până în zilele noastre. Pur și simplu nu am fi avut în istorie capitalismul, cu toate consecințele sale tragice pentru omenire*. Fără evrei nu am avut nici experiența comunismului și, pe cale de consecință, nici pe cea a fascismului și nazismului. De fapt atât comunismul, o reușită din punct de vedere istoric, cât și fascismul, un eșec din același punct de vedere, nu sunt altceva decât dovezi limpezi și documente clare despre rolul conducător al evreilor în Europa. Care coincide și cu rolul conducător al Europei în lume și în comunitatea de națiuni.

 

Ce-ar fi să ținem cont și de aceste lucruri elementare când vorbim despre rolul conducător al SUA lumea și comunitatea de națiuni contemporane? Transferat din Europa în urma celor două războaie mondiale? Știind că SUA și pipălul yankeu erau cu mult mai puțin capabili și calificați ca Europa și europenii pentru a deveni lideri mondiali? Nu cumva acest transfer s-a făcut cu ocazia și din cauza emigrării masive a evreilor din Europa în SUA?

Nu cumva evreii au dus centrul de putere este ocean? Putem gândi și în felul acesta. Dacă evreii au fost conducătorii Europei, o dată cu plecarea lor desigur acest rol a încetat. Astfel Europa a intrat în eclipsă, iar steaua ei călăuzitoare s-a stins. În schimb apare o nouă stea călăuzitoare a umanității care, ce să vezi, e tocmai SUA. Care, ce să vezi, e tocmai locul unde masa mare a evreilor a emigrat și s-a stabilizat.

Astfel se explică rolul conducător al SUA în lume, cel puțin așa facem noi. Nu SUA conduc lumea actuală, așa cum nici Europa nu a condus-o în epoca anterioară istorică proximă. E corect să vedem SUA conduse de liderii și gânditorii lor marcanți evrei, și numai pe cale de consecință să remarcăm rolul lor marcant și dominant în lumea contemporană. Am mai făcut comparația și o repetăm deoarece ni se pare sugestivă. SUA este numai gigantul, uriașul, dar care are în cușca creierului un evreu deștept și vigilent. Acesta gândește, iar molohul numai execută ordinele, face ce i se spune. Nu trebuie să ne mirăm deoarece și noi, fiecare om în parte, ascultăm și executăm ordinele care ne vin de la creier.

 

 

 

 

 

CAPITOLUL  III  ORIGINILE PORNODEMOCRAȚIEI. PROSTITUȚIA, PARTE ACTIVĂ ȘI SUSȚINUTĂ DIN ISTORIA OMENIRII

 

Democrația și Războiul rece. Prima epocă a omenirii, o epocă a prostituției. Istoria prostituției. Morala, religia, biserica și prostituția. Performanțele bisericii creștine. Capitalismul distruge morala austeră feudală creștină. Prostituția politică. Eșecul moral total și ireversibil al societății omenești.

 

            Căutând să înțelegem cine conduce lumea democrației, am ajuns la concluzia că aceasta este condusă de cei care au inventat democrația. Ceea ce este o concluzie logică și destul de la îndemână. Doar o democrație nu poate fi condusă de contestatarii și detractorii ei care, dimpotrivă, au dorit și doresc în continuare s-o facă nefuncțională sau s-o distrugă. În schimb o democrație a fost dorită și iubită, și mai este în continuare, de cei care sunt favorizați și au beneficii de tot felul de pe urma ei. Nu numai financiare, economice, sociale și politice, dar și din cele specifice omenești, așa zisele drepturi și libertăți fundamentale. Potrivit cărora omul, ca specie, trebuie să aibă toate drepturile și libertățile fundamentale, nelimitat și fără nici o restricție sau presiune. Deoarece presiunile au venit dintotdeauna dinăuntrul societăților stratificate pe verticală, de sus în jos, democrația a devenit apanajul și idealul mulțimilor dezvoltate pe orizontală, în care toți oamenii sun egali în drepturi și libertăți. Putem chiar accentua spunând că democrație este dorită și iubită de masele populare și orizontale. În acest tip de societate responsabilitățile omului sunt ignorate sau chiar nu există.

Putem concluziona spunând că o democrație favorizează pe toată lumea, iar beneficiile ei sunt universale. Pe acest temei ne putem explica oarecum și rolul de lider mondial al SUA în lumea democratică. Însă cum SUA nu au inventat nimic până în 1945 suntem tentați să susținem că liderii și campionii mondiali ai democrației sunt evreii din SUA, care și-au mutat aici statul major și centrul de comandă după războiul cu Europa fascistă. Ni se pare mai corect să privim și să vedem lucrurile astfel, în felul în care corelăm noi și expunem istoria democrației universale în funcție de istoria universală a poporului evreu. După ce o perioadă de timp – cât au stat evreii în creierul Europei  – democrația burgheză (capitalistă, imperialistă) europeană a surclasat lumea, o dată cu translatarea evreilor în SUA, mai bine zis în creierul SUA, acestea au preluat și rolul conducător al lumii democratice. Au devenit fanionul și etalonul democrației.

Astfel putem înțelege și evoluția și meandrele democrației după 1945, parcurgând toate etapele și evenimentele care au urmat războiului fascist. Care au avut în centrul desfășurării lor Europa și europenii, iar SUA și alte centre mondiale de putere s-au implicat doar colateral. Astfel putem înțelege și desfășurarea Războiului rece, cu finalitatea lui atât de neașteptată. Război care, potrivit istoricilor de serviciu și școlilor de istorie consacrate, au opus lumea democratică, condusă de SUA, lumii nedemocratice, condusă de URSS. Chiar dacă această lume era de dictatură proletară și de regim comunist. Dar ce (nu) aveau în comun americanii cu bolșevicii ruși sau chiar chinezi? Când finanțele, economia și industria lor prosperau, în bună parte, tocmai datorită uriașei piețe de desfacere oferită de aceste state uriașe ca teritorii și populație? Care, nefiind capitaliste, nici măcar nu puteau face concurență SUA?

În realitate, suspectăm noi, miza războiului rece a fost reglarea unor conturi mai vechi, devenite istorice, între comuniștii evrei și comuniștii ruși. O dispută între aceștia pentru rămășițele Europei postbelice, dar și o clarificare deplină din punct de vedere ideologic și marxist. Eliminarea evreilor din creierul partidului comunist bolșevic, perspectiva ca lumea comunistă să fie dominată și condusă de URSS, evident că nu conveneau celorlalte mișcări și partide comuniste, îndeosebi celor Occidentale, care rămâneau marxiste și evreiești. Comunismul, receptat de mulțimile obscure ca o religie, era total diferit în reprezentarea sa ortodoxă ( rusească ) și cea iudaică (evreiască, occidentală) și ducea la rezultate și societăți diferite. De aceea partidul comunist-bolșevic ortodox rusesc trebuia eliminat și dat afară din Partidul comunist autentic, ceea ce s-a și întâmplat. Acesta a fost substratul real și miza adevărată a Războiului rece care s-a purtat, în special, în Europa. Pentru că, pe teren, miza materială era chiar Europa Apuseană care nu fusese ocupată de armata roșie, ci de SUA. Care s-au implicat în acest război ideologic numai în această calitate a lor de ocupanți. Ne putem întreba: puteau duce și câștiga SUA acest război ideologic și politic în numele capitalismului și imperialismului feroce pe care le reprezentau cu brio? Puteau convinge și determina yankeii americani pe bolșevicii ruși nu numai să depune armele, dar și să se predea? Și încă exclusiv prin metode pașnice, prin muncă de lămurire și convingere tovărășească! Iată de ce susținem noi că altcineva a dus și a câștigat Războiul rece cu URSS, nu SUA. Care nici măcar nu aveau comuniștii, partidul comunist american fiind total insignifiant.

În schimb aveau evrei, cea mai numeroasă, mai organizată și mai puternică comunitate evreiască din lume. Care, după război, ajunsese să domine viața politică și publică din state, să influențeze și să determine voința și puterea guvernului în politicile sale interne și externe. Putem pune câștigarea Războiului rece de către SUA chiar printre realizările acestei mari comunități evreiești mondiale.

Războiul rece a fost un război pentru democrație.

Dar care război care s-a dus în epoca modernă nu a fost pentru democrație?

Fiind câștigat de cei care au inventat democrația măcar suntem lămuriți că nu americanii conduc lumea.

 

Mai putem discuta evoluția democrației după Războiul rece care s-a produs la nivelul cel mai de jos al maselor populare, al mulțimilor orizontale. Astfel avem o scară a acestei evoluții de la nivelul ei clasic, cel mai de sus, și care este democrația burgheză clasică, până la acest nivel orizontal, care este democrația iudeo americană. Și pe care noi am sfârșit prin a o evalua drept pornodemocrație. Deoarece pe această scară se merge – se coboară – de sus în jos evident că nu avem de-a face cu o evoluție, ci cu o involuție. Democrația ca definiție și sistem își pierde din calitate și valoare pe măsură ce societatea evoluează – evident involuează – pe aceiași scară a valorilor, normelor, legilor și idealurilor mereu contestate, mereu atacate, mereu reevaluate. Pe măsură ce mulțimile orizontale, mereu în extensie, își impun propriile valori, idealuri și legi. Putem compara distanța și distincția dintre democrația clasică burgheză a sec. XIX și prototipurile de democrație populară socialistă, fascistă și comunistă ale sec. XX. Care premerg și preconizează prototipul de democrație al acestui secol XXI, căruia noi îi zicem democrația porno.

Lumea s-a schimbat extrem de mult în secolul anterior datorită războaielor planetare și locale, datorită performanțelor tehnologice, datorită demografiei în exces și absolut necontrolate. S-a produs o egalizare și o nivelare a lumii extrem de periculoasă, comparabilă cu și mai periculoasa aplatizare a planetei, căreia i se distrug formele de relief tocmai pentru ca această mulțime orizontală să se extindă. Dacă aplatizarea planetei se produce cu ajutorul tehnologiei, din ce în ce mai performante, aplatizarea și uniformizarea mulțimilor se produce, firesc, prin performanțele democrației. A fost inventată acea formă de democrație universală, plată și egală, care garantează întreaga omenire aproape la modul ideal. În sensul că omul și omenirea nu au și nu trebuie să aibă nici o responsabilitate față de nimeni și de nimic, decât să se prăsească, să-și satisfacă instinctele și poftele, să trăiască bine și mult. Este așa zisa societate a drepturilor și libertăților omului, garantată de democrație și de statul de drept.

Această societate, dat fiind totala lipsă de responsabilități a omului, a lipsei de respect pentru sine, ca om, de orice formă de control și impunere, este la limita anarhiei. De aceea noi o să spunem că pornocrația ( pornodemocrația ) este ultima fază de decadență și involuție a democrației înainte ca societatea omenească să ajungă la anarhie: „stare de dezorganizare, de dezordine, de haos într-o țară, instituție etc; atitudine de nesupunere, de indisciplină a individului față de o colectivitate organizată” .

Cine a creat pornodemocrația? Cum se definește? Unde a apărut? Care sunt trăsăturile distinctive și caracteristice?  Care idealurile? Cum evoluează? Care sunt normele și legile? Ce urmărește? Cum transformă și schimbă omul și societatea? Cum se trăiește în pornocrație?

Sunt câteva din întrebările pe care ni le punem.

 

Istoria prostituției.

Pentru a aborda acest subiect trebuie să amintim istoria prostituției. Să amintim doar, pentru că istoria prostituției e vastă și ține câtă-i lumea. În anul 2006 un eminent profesor și istoric din Timișoara, dl. Mircea Bălan, a abordat cu curaj și pertinență subiectul și a scris o carte de referință*. Noi și, probabil, toți cei care au citit această carte, după lectură, am privit lumea cu și mai multă resemnare. Ecce hommo. Prostituția a fost și este dintotdeauna regina neîncoronată a omenirii.

Prostituția este cu atât mai greu de definit cu cât ține de zona cea mai intimă a omului și a societății sale. Se referă la gândurile și relațiile lui intime cu ceilalți oameni. Dar și datorită faptului că prostituția este mută. Despre prostituție nu se vorbește sau, mai bine zis, se vorbește numai de rău. Face parte din acea categorie de gânduri și fapte pe care omul și le ascunde sau nu le recunoaște. Oricât de evidente ar fi.

În regnul animalelor, din care omul face parte, prostituția nu există, deoarece animalele nu fac sex. Ci ele se acuplează cu un scop bine determinat, pentru fecundare, procreare și înmulțire. Chiar și maimuțele, care sunt tot oameni, păstrează această lege naturală a relațiilor sexuale, bine ordonate și bine controlate. Vrem să spunem că prostituția este caracteristică numai omului și societății sale organizate. În același timp vrem să spunem că legile prostituției nu sunt și nu pot fi naturale, ci tocmai încalcă aceste legi ale naturii animale. Sexul este un instinct animal dar, în ceea ce-l privește pe om, se poate crea o confuzie, deoarece omul animal și animalul om nu sunt totuna. Omul animal, de exemplu, în perioada sa ancestrală, n-a practicat prostituția, deoarece era încă maimuță și se comporta biologic încă după legile naturale ale speciei sale. Istoria omului nu ne poate spune când aceste legi s-au schimbat și din ce cauze, dar putem presupune.

Hominidul, omul maimuță, lipsit de posibilitățile de a mai trăi în copac, fericit și plenar, a trebuit să se adapteze la viața pe sol și să înceapă un nou stil de viață. Mult mai grea și mult mai expusă decât cea de pe vremea fericită a primatelor. În acest proces de adaptare, care a durat milioane de ani, specia omului a evoluat aparte, în sensul că trăsăturile și calitățile sale animale, care erau și naturale, s-au pierdut sau au diminuat. Astfel că omul a degenerat ca animal, s-a denaturat și, mai mult, a început să viețuiască și să evolueze împotriva naturii. În două sensuri, împotriva naturii sale mamifere animale, dar și împotriva naturii terestre a planetei, pe care o urmează și respectă tot ce trăiește și mișcă pe planetă, mai puțin omul. De aici, din această perioadă presupunem noi că ar exista fenomenul prostituției.

Desigur, hominidul, omul primar, nu era conștient și responsabil de instinctele și faptele sale. Trăia greu și era mereu amenințat cu dispariția. Actul de a procrea a devenit permanent, iar de aici o sexualitate abuzivă. Femeia și-a pierdut acel instinct al rutului primar care caracterizează actul genital necesar strict procreației, specific tuturor femelelor planetei, și a intrat într-o fibrilație continuă. Probabil acest lucru s-a înțîmplat când și-a pierdut  blana, ghearele și dinții, și nu s-a mai putut apăra eficient de mascul. Coroborat cu faptul că nu-și mai putea asigura hrana singură, se hrănea cu ce-i prisosea hominidului. Dar femela hominid, ca și masculul, și-au pierdut instinctul sexual primar și natural animal probabil din cauza schimbării felului de a dormi sau a se odihni. Se știe că primatele mari, oamenii maimuțe, dorm singure, cu excepția femelelor care dorm cu puii lor până aceștia se pot hrăni singuri. Hominizii au fost obligați să renunțe la acest fel de trai probabil din două motive, pierderea blanei protectoare și migrării sau refugiului în zone friguroase. Deși au reușit să pună câte ceva pe ei, să se îmbrace cât de cât, nopțile trebuiau să se culce cu toții la un loc, de-a valma, în același apartament-peșteră încălzit doar de corpurile lor. De aici a ieșit ce a ieșit, o femelă și un mascul veșnic în stare de erecție. Milioane de ani cetele de hominizi au trăit și supraviețuit astfel într-un veșnic bordel, într-o stare de prostituție generală. Dar, desigur, fără să știe și fără să le pese de așa ceva. Hominidului îi era bine și, totodată, se înmulțea. Din ce erau mai mulți, din ce în ce le era mai bine. Am putea spune, fără să greșim, că însăși societatea umană a germinat astfel, căci acest tip de relații au format și coagulat societatea. Nu exagerând prea mult am putea spune că societatea omenească a apărut într-o peșteră bordel.

Acest tip de relații nu s-a schimbat nici când omul a reușit să descopere și să îmblânzească focul care, teoretic, a început să-i furnizeze lumină și căldură. Progresele erau evidente, dar mărunte, așa că au continuat să locuiască împreună, în aceiași peșteră, iar mai târziu locuință. Din acest tip de conviețuire s-a născut limbajul articulat, care a fost și va rămâne drept cea mai mare descoperire și creație a omului. De fapt, de la apariția limbajului articulat datează și apariția omului ca specie de sine stătătoare, separația sa definitivă din încrengătura hominizilor, a primatelor oameni. Această desprindere și separație de hominizi a fost mai importantă și net superioară decât desprinderea și separația hominizilor din încrengătura maimuțelor, a primatelor mari. Astfel a apărut homo sapiens, homo sapiens nefiind altceva decât omul care poate și știe să vorbească.

Se știe că homo sapiens este o apariție foarte recentă pe planetă.*

Dar nici homo sapiens nu a dorit și nu a vrut să schimbe felul oamenilor de a trăi și locui în comun, inclusiv cel de a dormi împreună și de-a valma, fără prejudecăți sexuale. Era și greu s-o mai facă deoarece, între timp, homo devenise un libidinos înnăscut și frenetic. Sexul era o necesitate elementară organică și se practica fără restricții, fără limite și fără nici o legătură cu impulsul natural al animalelor spre procreație. Dar necesitatea creează dependență, astfel că au apărut și relații colaterale între membrii comunității cu caracter particular și general. Dependența de sex a impus femeia în comunitate, astfel că prima gintă umană a fost matriarhală, iar prima epocă a umanității civilizate, creată de homo sapiens, a fost cea a matriarhatului. Care a durat foarte mult, încă din zorii epocii de piatră neșlefuită până spre epoca metalelor turnate și a fierului. A fost epoca așa zisă primitivă dar care, văzută cu ochii de astăzi, mai poate fi caracterizată ca fiind… comunistă! Acel tip de comunist primitiv ideal, care e ideal tocmai pentru că e primitiv. Nu se reazemă pe dogme, norme, legi și instituții, ci pe necesități elementare, sumare și imediate.

Concluzionăm prin a spune că prima epocă a omenirii, acea a comunismului primitiv, a fost o epocă a prostituției.

 

Istoricul nostru citat, profesorul Mircea Bălan, rezumă această istorie a prostituției începând din antichitate până în zilele noastre. Evident că el o urmărește și descrie trecând de la o epocă la alta, în evoluție și desfășurare. Putem trage concluzia că prostituția este o caracteristică a speciei umane care se manifestă indiferent de epocă, de tip de societate, de tipologie umană. La modul cel mai general vorbind, dar și la cel particular, individual. Care afectează atât vârfurile societății, dar și baza de mase plată, populară. Am putea spune că este o stare permanentă de beatitudine.

Am spus că societatea a apărut în peștera-bordel, astfel că s-a născut direct prostituată. Această epocă i-a priit și i-a fost favorabilă, pentru că omul a progresat. De atunci datează primele lui invenții originare, focul, primele scule, veșmintele, limbajul articulat, primele forme de organizare, matriarhatul. Dar a fost ea o societate naturală? Pentru că prostituția nu este o stare naturală, ea nemaifiind practicată de toate celelalte mamifere și viețuitoare de pe Terra. Am concis prin a spune că prostituția este specifică strict societății omenești. În faza comunismului primitiv aceasta nu a fost nici contestată, nici măcar recepționată ca atare. A fost pur și simplu un mod de a trăi.

Problemele au apărut treptat când omul, datorită limbajului, și-a activat și creierul până atunci plat. Astfel că a început să gândească înainte de vorbi și chiar înainte de a vedea lucrurile. Astfel a apărut acea categorie de gânditori, rarisimă totuși, care în istorie, religie și literatură au rămas sub numele de „zei”. De fapt au fost primii gânditori și învățători ai omenirii. Nici ei nu au contestat sau eradicat prostituția, dar au pus bazele unei societăți umane care, printre alte precepte și deziderate, includea și morala. O morală sumară, care ținea mai mult de igiena oamenilor și de sănătatea lor fizică. Pentru că, au observat zeii, acel mod de viață nu aducea numai plăceri și beneficii, ci și defecțiuni. Omenirea începea să degenereze, numărul oamenilor valizi și sănătoși devenea inferior în comparație cu cel al handicapaților, debililor și bolnavilor. Cum aceștia dispăreau repede, societatea omenească nu regenera și rămânea în pericol de extincție. Astfel, de frica bolii și morții,  au apărut primele noțiuni de morală, care contestau sexul animal și impuneau restricții omului libidinos. Iar prin aceasta se aduceau grave prejudicii prostituției ancestrale. Nu înseamnă că a dispărut, dar de atunci se poate vorbi despre scoaterea ei în afara legii. Practic morala și legile morale stigmatizează și interzic prostituția.

Morala nu a fost – și nu este – cel mai tare bastion împotriva prostituției omenești, care nu se sinchisește de nimic. Noroc că a apărut religia – morala premerge religia – care a făcut din lupta împotriva prostituției una dintre preocupările sale de bază. Ea încearcă să schimbe societatea făurind un nou tip de om virtuos și curat, în comparație cu cel plin de vicii și jeg originar, precum și un nou tip de societate virtuoasă și morală, în comparație cu cea veche, vicioasă și bolnavă. Observăm cum, de fapt, religia preia preceptele și legile morale, și le predestinează unui scop superior, punându-le în practică. Pentru că religia își creează și un instrument de lucru, anume biserica. Sunt primele religii și biserici vechi care, inițial, se constituie tot pe zei. Zeii fiind acei primi gânditori și învățători ai omenirii care, la multe secole după dispariția lor, au fost recuperați și slăviți, zeificați. Astfel gândurile și învățăturile lor se impun prin religie și biserică obligatoriu. De data asta prostituția ca mod de viață este pusă la index și scoasă definitiv în afara legii. Din punct de vedere istoric, această dată coincide cu epoca finală a matriarhatului, când lumea veche și străveche de piatră dispare, înlocuită fiind cu cea nouă a sculelor și armelor de metal condusă de bărbați valizi și patriarhi.

Cam de la această dată prostituția este considerată nocivă și periculoasă pentru omenire, scoasă în afara legii și reprimată cu destulă asprime.

Cam de la această dată prostituția intră în ilegalitate și parcurge astfel, pe întuneric și sub cnutul legii, lungi etape istorice. Despre performanțele și realizările ei ne putem face o idee citind cartea istoricului Mircea Bălan și, desigur, multe alte cărți pe această temă.

 

Lumea antică însăși este privită de mulți istorici, scriitori și analiști, ca o lume a prostituției. Cel puțin tolerate, dacă nu acceptate. Dar o lume a prostituție condusă și dominată de bărbați, în care femeile își pierd rolul și poziția dominante de până acum. Ele sunt puse la index și nimic nu mai depinde de ele în voința și determinarea lucrurilor și faptelor. Apar patriarhii și regii, iar societatea plată primitivă și comunismul dispar prin stratificare ierarhică și socială, prin bogăție și putere. Probabil au dreptate acei istorici și analiști, lumea prostituției nu dispare, dar este mai puțin evidentă decât înainte. Și din ce în ce mai puțin acceptată. Paradoxal, dar cei care acceptă mai puțin prostituția sunt tocmai oamenii de la baza piramidei, nu mai morali, dar mai religioși. Pe de altă parte promiscuitatea și sărăcia se asociază mai puțin cu prostituția, care preferă bogăția și puterea. Din acest punct de vedere putem observa perpetuarea prostituției prin clasele suprapuse, prin minoritățile care fac legile și guvernează popoarele. Printre alte privilegii ei și le asumă și pe acelea de a călca legile morale dar și religioase. Este o lungă poveste a aristocrației și elitei omenești care abuzează de niște drepturi și libertăți pe cere și le asumă singuri, care trăiesc în cel mai detestabil desfrâu și în afara oricăror norme morale. Toți liderii antichității, regi și imperatori, mari generali și bărbați de stat sunt niște stricați, unii dintre ei dezgustători. Și nu numai în Europa, dar și alte state antice cunoscute – Egipt, Persia, India, China – sunt tributare acestui mod de viață al elitelor lor. Într-un fel este explicabil, reprezintă o prelungire a matriarhatului nativ și imoral într-o lume totuși neevoluată. Dar matriarhatul nu mai reprezintă cauza și simbolistica prostituției, ci acestea sunt preluate de femeie. Încă din antichitate femeia devine simbolul și încarnarea prostituției. De altfel și definiția prostituției* se referă stricto senso la femeie, deși sensul ei este mult mai larg și complex.

Din cauza prostituției putem spune că antichitatea este un eșec moral. Iar marile ei orașe precum Atena, Roma, Babilon, Ierusalim sunt niște bordeluri, nu departe de Sodoma și Gomora. Nu e de mirare că au dispărut, iar de civilizația lor s-a ales praful și pulberea.

Ridicatu-s-a apoi pe ruinele acestei civilizații a depravării o nouă biserică, care a dărâmat templele desfrânării. Căci de aici se poate spune că a apărut biserica creștină. De o stupiditate fără margini în geneza ei despre sine și despre lume, biserica iudaică și Vechiul Testament au devenit caduce o dată cu prăbușirea Ierusalimului, care devenise un bordel aidoma altor bordeluri vestite din Imperiul roman. Noi nu putem susține – fără dovezi istorice -  că personajul Ioșua-Isus a existat cu adevărat în Ierusalim, dar știm că au existat în epocă curente de gândire, cărturari și filozofi, mișcări și lideri activi care contestau revoluționar starea de promiscuitate și corupție a lumii în care trăiau. Ioșua-Isus, dacă a existat, a fost un astfel de lider contestatar și revoluționar al generației sale. Care a contestat lumea veche și a dorit s-o schimbe radical. Astfel trebuie să vedem și să înțelegem creștinismul. Ca pe o revoluție morală.

Partea cea mai dificilă a acestei revoluții a fost lupta omului cu propria sa carne, așa zisa carne vie. Căci aici au descoperit creștinii că stă diavolul, răul din om. Corpul omului a fost acoperit și pus la îndelung ascetism. Pentru că de aici au venit, au presupus revoluționarii și apostolii creștini, toate relele și necazurile societății, toată oroarea și moartea. Corupția și desfrânarea au ruinat lumea veche și au dus-o la decădere totală. Evident însă că ei au adus aceste acuzații bazându-se pe puținele lor cunoștințe de intelectuali calificați la locul de muncă și pe încă mai puținele indicații ale învătătorului Ioșua-Isus, tot la fel de calificat ca și ei. E drept că se adresau maselor populare, turmelor de credincioși care, pentru a primi adevărul, n-au nevoie de nici un fel de atestate, diplome sau dovezi. Ei se bazează, în principal, pe simțurile și intuiția lor. Pentru a înțelege și accepta ceva ei au nevoie de învățători la fel de proști ca și ei.

Adio gambe și pulpe dezvelite, adio brațe expuse, adio țâțe revărsate, adio fese fâțâite, adio păr despletit, coafuri superbe, ochi făcuți, buze rujate, parfumuri, uleiuri, vopsele, abțibilduri, voaluri transparente, mătăsuri fine, băi, saună, delicii, petreceri, beții, droguri, orgii și toate cele! Adio lux , artă, cultură și civilizație antică! Corpul omului a fost acoperit aspru și în totalitate. Nu-i sunt lăsați le vedere decât ochii, cu care pot să vadă pe unde merg și lumea în care trăiesc. Primii creștini, prin apostolii și preoții lor, au fost foarte riguroși din acest punct de vedere, au ținut ca legile acoperâmântului să fie respectate. Femeia, simbolul prostituției și desfrâului, posesoarea și distribuitoarea de carne vie, a fost alungată din societate și drastic reprimată. A început să ducă o viață supusă și umilă sub stăpânirea bărbatului. Care singurul a fost recunoscut ca discipol al lui Isus=Dumnezeu și la fel la chip cu acesta. Căci Hristos a fost bărbat. Iar mai presus de orice cast, virgin. Cristos nu a cunoscut rutul, deci femeia.

De aici înverșunarea apostolilor, preoților și clericilor, de a impune în biserică și în lume o viață abstinentă, dacă se poate castă. Ei nevoiau ca oamenii să devină aidoma sfinților care, la rândul lor, nevoiau să fie aidoma îngerilor. Fără sex sau fără să fie conștienți sau dependenți de acesta. Sexul era partea cea mai ascunsă a omului, care nu trebuia să se vadă niciodată pentru că nu trebuia să existe. E adevărat că se procrea, pentru că biserica trebuia să aibă enoriași, iar bărbatul golit de sămânță. Dar femeia și bărbatul se acuplat îmbrăcați și numai noaptea, pe întuneric. Cel puțin astea erau principiile și, de frica păcatului, erau riguros respectate. O fi fost biserica creștină cum o fi fost, o fi fost epoca feudală cum o fi fost, ignorante și întunecate, dar în lupta împotriva prostituției au fost de neegalat. Au fost cât pe ce s-o pună la pământ, s-o desființeze, s-o extirpe. Prototipurile virtuților creștine și ale omului virtuos au triumfat și au devenit clasice și universale. Morala creștină propovăduia credința, evlavia, modestia, cumpătarea, resemnarea, umilința, sacrificiul, rugăciunea, lungi perioade de post, abstinența, ascetismul, celibatul. Iar familia creștină a devenit singurul loc unde bărbatul se putea acupla cu femeia legal și carnal. De aceea și familia creștină a devenit – s-a dorit să devină – extrem de puternică. În familie femeia era absolut în dependența și sub ascultarea bărbatului, ca și copiii care se nășteau. La rândul lui bărbatul era în dependența și sub ascultarea preoților și bisericii.

Uite așa a înflorit și s-a dezvoltat epoca feudală și creștină în Europa.

Dar feudalismul creștin s-a dezvoltat numai în Europa, iar Europa, față de restul lumii, era minusculă. De aceea influența ei în lume a fost minoră. Pe când Europa a devenit virtuoasă, sau s-a străduit să devină, lumea a rămas perversă și vicioasă. Asia și Africa, ca și alte ținuturi sălbatice și necunoscute, și-au urmat obiceiurile și legile lor vechi și perverse, deduse din matriarhat și nesupuse nici unei cenzuri morale. Rasa galbenă și rasa neagră erau veșnic în călduri și se înmulțeau ca iepuroii, spre fericirea și sub binecuvântarea unor preoți sau vraci la fel de euforici și libidinoși. Exceptând această deferență și diferență  naturale dintre creștinism și cele două rase aparte și diferite, biserica și epoca creștine au fost sabotate și uzate în special de rasa semită, cu care omul alb și europeanul au trăit și s-au intersectat din antichitate. Pe plan religios aceasta se exprimă prin adversitatea și incompatibilitatea dintre religia și biserica creștine și cele două religii și biserici semite, iudaismul și mahomedanismul. Sunt prea bine cunoscute toate acestea iar noi, dacă ne vom referi la ele, nu vom face altceva decât să reluăm niște teze bine cunoscute.

 Iudaismul a fost dintotdeauna dușmanul creștinismului, căruia nu i-a recunoscut nici o calitate, nici o virtute. Ioșua a fost – dacă a fost – un evreu simplu, puțin dezaxat, fără școală, mistic în extaz. Numai boala l-a făcut să delireze că el ar fi fost fiul lui Iehova, trimis la Ierusalim de tac-so, să-i elibereze pe evrei de păcate și romani. Ca și lipsa de studii și cunoștințe biblice, el fiind un propovăduitor ambulant, din aceia care predicau cu zecile la ieșirea din Templu sau pe ulițele orașului. Și care, fiecare, își găsea un auditoriu sau chiar un grup restrâns de discipoli. Nu evreii l-au urmat pe acest Ioșua căruia, ulterior, i s-a atribuit o biografie excepțională.

Cei care l-au descoperit, l-au botezat Hristos și l-au lansat în eternitate au fost grecii din Asia Minor și Palestina, veniți aici după aliș-verișuri încă de pe vremea lui Alexandru Macedon și, de-a lungul vremii, iudaizați. Dar fără să-și piardă limba și propria identitate etnică, dorindu-se egali și la paritate cu evreii. Ei s-au folosit de momentul Hristos pentru a se separa și distinge de biserica evreiască, pentru a ieși din sinagogă. E drept că, pentru început, au vrut să facă acest lucru preluându-le evreilor nu numai credința și religia, ci și turma drept credincioasă. Dacă Ioșua nu ar fi fost dat afară din Templu și ucis, iudaismul ar fi dispărut o dată cu îndumnezeirea sa.

După evenimentele provocate de Ioșua-Isus la Ierusalim – dacă acestea au fost – între evrei și creștini – care și-au întemeiat, totuși, o biserică proprie – relațiile au fost dintre cele mai proaste, de dușmănie și chiar ură. Care, treptat, au caracterizat și relațiile dintre rasa semită și rasa albă greco-romană și europeană. Care s-au complicat, ceva mai târziu, prin apariția bisericii mahomedane, tot ca urmare a relațiilor adverse dintre greco-creștini și semiții arabi. Cert este că cele două religii și biserici semite au urmărit să lovească și să distrugă religia și biserica lui Hristos, una în calitate de mamă, iar cealaltă în calitate de soră. În timp ce mahomedanii i-au alungat pe creștini din Asia Minor și Africa cu sabia, iudeii i-au subminat și surclasat pe plan moral și intelectual, captivându-le și cultivându-le elitele și dizidențele. Praful s-a ales de biserica și religia creștină o dată cu migrația masivă a evreilor în Europa după izgonirea lor din Spania. Am punctat, pe parcursul lucrării de față, etapele de desfășurare ale unor revoluții culturale și intelectuale ( umanismul, renașterea, iluminismul) care au premers revoluției burgheze din 1789 și au dus la decăderea creștinismului în Europa. Dar și la dispariția feudalismului, bastionul forte al bisericii creștine și creștinului european. Toate aceste revoluții au fost de inspirație iudaică, indiferent dacă s-au desfășurat pe plan moral sau social, și susținute pe plan financiar de capital evreiesc. Astfel a apărut capitalismul care, printre alte cuceriri și beneficii, a reușit să distrugă și morala austeră creștină. Praful s-a ales de tezele și învățăturile creștine despre virtute, pudoare, austeritate, abstinență, cinste, credință și celelalte. Foarte repede capitalismul a recuperat și pus în circulație întreaga prostituție a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului dintotdeauna, începând  de pe vremea când acesta trăia în peșteră. Le-a recuperat, le-a legitimat și le-a legalizat. Prostituția a devenit legală și legitimă.

Capitalismul a fost și este orânduirea prostituției legale și legitime.

Dacă ne marginalizăm și studiem exclusiv sau în exces acest capitol al societății omenești moderne și contemporane ajungem la deziluzii extreme. Omenirea trăiește zadarnic și periculos dacă concepe și duce o astfel de viață josnică și mizerabilă. În pofida realizărilor și performanțelor ei în alte domenii de activitate. Oamenii nu merită să se nască sau să trăiască într-o astfel de societate, în pofida faptului că parte dintre ei rămân nealterați și dornici să trăiască moral și frumos. Dar ce este moralitatea? Virtuțile și legile morale au fost impuse de patriarhi austeri și de biserica creștină. Cei mai mulți dintre oameni au considerat că aceste virtuți și legi nu îi caracterizează, nu îi favorizează ci, dimpotrivă, îi îngrădesc și reprimă. Cel puțin în ceea ce privește îngrădirea sau reprimarea relațiilor și instinctelor sexuale. De aceea prostituția a supraviețuit și în condițiile punerii ei la index în epoca feudală. Ne referim la Europa, pentru că pe celelalte continente și teritorii din afara bisericii creștine evident că nu au existat prescripțiile acesteia.

Prostituția a supraviețuit în epoca feudală în Europa datorită regilor și înaltei aristocrații nobiliare. Dar și clerului catolic. La un moment dat regii și nobilii au renegat interdicțiile creștine și viața austeră și au alunecat pe panta abuzului și desfrâului. Repede au degenerat și au decăzut, moral, din înaltele lor poziții și funcții sociale. Asta spre oroarea popoarelor și claselor supuse, mai înclinate spre religiozitate și mai predispuse spre respectarea legilor morale. A fost și una dintre cauzele care i-au îndepărtat pe regi de propriile popoare astfel că, în epoca revoluționară, nu s-au mai putut baza și nu au mai fost ajutați de acestea. Cât privește clerul catolic e drept că acesta a fost rarisim și ignisifiant homosexual, dar suficient cât să arunce o lumină proastă asupra marelui cler și bisericii înseși.

 

Capitalismul a fost și rămâne orânduirea prostituției legale și legitime. Se spune că această orânduire burgheză s-a întemeiat printr-o așa zisă cartă a drepturilor și libertăților omului care s-a numit Constituție. Constituția s-a dorit a fi și a devenit cartea de căpătâi a statelor capitaliste și societății burgheze. Din punct de vedere moral această carte s-ar putea denumi și Prostituție.

          Toate relele moravuri, toate viciile, promiscuitățile, perversiunile, anomaliile, obscenitățile, au fost recuperate și puse în legalitate de Prostituție ca drepturi și libertăți cetățenești și personale. În primul rând au fost recuperate acele drepturi și libertăți interzise și aspru penalizate de morala și biserica creștină. Și care erau extrem de multe, se refereau la quasitotalitatea relațiilor sexuale și intime dintre oameni. Evident că Prostituția a înflorit după 1789, iar Europa a devenit, din continentul auster și sobru ce fusese, focar de infecție și propagare a moravurilor ușoare. Iar imperialismul european, decadent și imoral oricum prin menirea sa, a contribuit cu atât mai mult la ruinarea și decadența coloniilor și popoarelor cucerite și supuse.

            Societatea democrată burgheză a acceptat, tolerat și legalizat prostituția. Chiar mai mult prostituția a căpătat un statut și a devenit o meserie. S-a considerat a fi cea mai veche meserie din lume, iar în felul acesta nu era vorba decât despre o recuperare. Omul fiind predispus totdeauna să-și recupereze valorile. Comerțul cu carne vie a devenit un simplu comerț ordinar, iar curva a devenit o persoană respectabilă, cu statut, o doamnă. Precum și curvia și preacurvia au devenit preocupări și practici generale tolerate și acceptate în toate domeniile de activitate: politică, guvernare, administrație, comerț, educație, presă, artă, cultură etc. Dar asta s-a întâmplat pe parcurs după ce, după un început timid și precaut, marii întreprinzători și samsari de carne vie, s-au impus în societate și și-au impus marfa. După ce Europa imperialistă s-a îmbogățit și a pretins să abuzeze de nivelul ei de trai.

              Totuși, pe cea mai mare parte a parcursului său istoric, societatea și democrația burgheze au conservat o imagine de moralitate și integritate. Prostituția a fost tolerată și acceptată, dar marginalizată din punct de vedere social și etic. Nu se poate vorbi despre o politică a prostituției, ci despre o administrare a acesteia. Societatea burgheză, familia burgheză, burghezul mijlociu, femeia burgheză se vor și se pretind onorabile și respectabile. Educația burgheză la bază este încă conservatoare, chiar religioasă. Biserica și prelații au încă influență în societate, dar și în familie. Legile protejează familia și societatea de abuzul și excesul prostituție și prostituatelor. Pentru că prostituția este, în quasitotalitatea ei, feminină. Cei care poartă în continuare stigmatul prostituției și se erijează în practicarea și promovarea acesteia sunt aristocrații, atinși iremediabil de morbul decadenței și degenerării morale, fizice și psihice. Familiile imperiale și regale, nobilimea veche, burghezia înnobilată, plutocrația devin sectoare și secte macerate de acest morb. Spre oprobiul cetățeanului burghez cumsecade, dar și al țăranului și proletarului săraci și austeri în gândire și mod de viață.

             E de remarcat și atitudinea lumii politice burgheze și capitaliste față de prostituție și curvie. De la început le-au fost favorabile și au sfârșit prin a se include în ele. Toate curentele de idei, teze, mișcări, partide politice, ca să nu mai vorbim de oamenii politici și bărbații de stat, au tratat prostituția și curvia cu respectul democratic cuvenit și chiar cu deferență. Așa cum se tratează un bun public și în respectul valorilor sociale, al drepturilor și libertăților cetățenești. Dar și în virtutea faptului că, mutatis mutandis, prostituția și curvia sociale fac casă bună sau chiar se identifică cu prostituția și curvia politice. Dar istoria se desfășoară lent, are un parcurs care se întinde pe toată întinderea sec. XIX. Secol în care democrația burgheză clasică involuează și decade treptat în fricțiuni și fracțiuni politice liberale și socialiste din ce în ce mai recalcitrante și revendicative. Care o contestă și blamează din toate punctele de vedere, inclusiv al moralei și moravurilor.

            Desigur, criticii democrației și moralei burgheze capitaliste au în vizor și blamează pe cei care, la cel mai înalt nivel al societății, practică prostituția pe față și se dau în spectacol public. Familiile imperiale, regale, aristocratice, bogătași, politicieni de rang înalt, care nu-și pot ascunde lipsa de caracter și viciile, iar viața lor personală și de familie este de cancan. Cinismul este că asemenea oameni, care ocupă vârful piramidei sociale, sunt predestinați să conducă mulțimile și popoarele predicându-le calea legitimă și legală a virtuților morale, civice și omenești. Tocmai ei!

             Societatea fierbe democratic, iar de aici reies curente de gândire sănătoase și morale care vizează în primul rând masele populare. Este vorba despre curentele de tip socialist și comunist, oricum revoluționare, pentru că își propun să distrugă societatea și democrația capitaliste și burgheze. Dar ele propun și un nou tip de morală, proletară și populară care, în principiu, ar trebui să fie plină de virtuți. Adică exact contrariul moralei burgheze, plină de vicii.

              Dar discuțiile pe această temă, ca și orice evoluție morală a societății în Europa sunt întrerupte brusc de primul război mondial. Care are, printre cauzele sale determinante, inclusiv starea de prostrație și prostituție morbidă în cere intraseră cele câteva familii imperiale ce conduceau Europa capitalistă și lumea.

 

                     În lumea capitalistă, la începutul sec. XX, înainte de primul război european, prostituția și prostrația societății burgheze erau generale și totale și afectau clasa politică, dar și clasele sociale, la un nivel nemaiîntâlnit în istorie. Depășeau cu mult epoca matriarhală și cea a antichității perverse. Totul devenise, din punct de vedere moral și al moravurilor, putred: împărați, regi, aristocrație, burghezie, politică, afaceri, capital, familie, școală, biserică, bordel. Cu siguranță că această putrefacție morală a avut o contribuție însemnată la izbucnirea acelui război.

             Ar fi de menționat și poziția particulară a curentelor și partidelor politice, a ideologilor și oamenilor politici față de prostituție. Evident că toate câte descind din democrația burgheză clasică o acceptă, o tolerează și o cultivă în interes politic. Există doar diferență de nuanță. De exemplu curentele și partidele conservatoare, tributare unei educații târzii creștine, n-au promovat prostituția, dar nici n-au interzis-o. În schimb partidele liberale au fost adepții fervenți ai prostituției, au practicat-o asiduu, inclusiv la nivel politic. La început socialiștii și comuniștii, propovăduitori ai moralei proletare, clamau ferm împotriva moralei burgheze prostituate. Pornind de la acest concept bolșevicii ruși și, ulterior, Stalin,  și-au lichidat țarul, țarismul și burghezia, cu tot cu vicii și moravuri. Când au apărut, fasciștii s-au declarat și ei ferm împotriva prostituției burgheze. Hitler a fost un puritan, a disprețuit atât sexul cât și femeia. De altfel naziștii priveau problema moravurilor și moralei sociale din punct de vedere sanitar, dar și preocupați de crearea și înmulțirea unei specii noi de oameni din propria lor genă germană și fascistă. Neapărat superioară și cu totul diferită de celelalte rase omenești degenerate și decăzute.

            Cert este că după război, situația Europei și a întregii lumi s-a agravat din acest punct de vedere al prostituției și moravurilor decadente. În mod firesc, deoarece un război imoral nu poate duce decât lagravarea crizei morale. Tot ce a urmat după acest război, sfârșitul său revoluționar, negocierile și pacea de la Trianon, reîmpărțirea lumii pe hălci donate învingătorilor, recrudescența imperialismului și colonialismului, societatea națiunilor etc poartă pecetea imoralității generale, atât a învingătorilor cât și a învinșilor. În special a clasei politice europene, dar și al societății și democrației burgheze în ansamblul său, care-și trăise traiul și-și pecetluise destinul. Iar când vorbim despre imoralitate generală subînțelegem prostituție generală. În perioada scurtă care a durat de la primul război la cel de-al doilea prostituția în Europa a dat în clocot.  Niciodată acest continent alb, creștin și civilizat nu mai fusese la acest nivel de imoralitate, de prostituție și perversiune, de decadență a moravurilor și comportărilor. Societatea capitalistă burgheză, în ansamblul ei, se găsea într-un stadiu avansat de putrefacție morală. Era o atmosferă de Apocalipsă, se credea că lumea își trăiește ultimele zile, sfârșitul ei era iminent.

Un sfârșit biblic, deoarece lumea pierea pentru păcatele ei și așa cum îi stătea bine, în păcat.

Aceasta a fost atmosfera morală în care a început războiul dintre anii 1939-1945.

 

             

             Dar s-a schimbat lumea din punct de vedere moral* după 1945? A dispărut prostituția?

             Dimpotrivă.

             Ceea ce a urmat după cel de-al doilea război mondial a făcut ca lumea decăzută a burgheziei clasice, precum și cea intrată în putrefacție a societății interbelice să pară niște amintiri nostalgice despre oameni și vremuri cuminți și la locul lor. Totodată s-a ajuns și la punere în discuție și la o reevaluare a societății omenești morale pe întregul ei parcurs istoric, din cele mai vechi timpuri până azi: preistoria, antichitatea, epoca feudală, orânduirea capitalistă. S-a ajuns la atitudini și comportamente dincolo de orice rațiune sau inteligență (presupus) omenească. De aceea, pentru a fi înțelese, sau doar menționate, s-au creat noi termeni de expresie precum și un abuz de inteligență artificială. Care au la bază un abuz de tehnologie ultramodernă, extrem de sofisticată și performantă. Totul menit să ascundă eșecul moral total și ireversibil al societății omenești, dar și decăderea sa de aceiași manieră, totală și ireversibilă.

Eșecul moral al societății omenești se explică și exprimă prin eșecul total al democrației burgheze, ceea ce a mai rămas din aceasta în urma celor două războaie mondiale. Europa capitalistă și burgheză a fost distrusă, a fost făcută franjuri, iar toate cumulările și experiențele ei istorice cu vaste capitole de civilizație și cultură au devenit amintiri. Au fost distruse și modelele de democrație socialistă totalitară, de nuanță fascistă și comunistă, cel de-al doilea în urma Războiului rece. Rămâne deci să discutăm eșecul moral al societății omenești prin eșecul democrației iudeo-americane, care e singurul model rămas în picioare în urma Războiului rece, declarat etalon și simbol al democrației. Universale. Noi denumim eșec moral fenomenul vast al prostituției care a cuprins și caracterizează societatea omenească modernă și contemporană. Și care, spre deosebire de epocile anterioare, se manifestă la cote neobișnuite și inacceptabile  pentru rațiunea și inteligența omenești.

                 Eșecul moral și eșecul democrației noi le caracterizăm și definim împreună prin termenii pornodemocrație și pornocrație. Sunt termeni creați de noi, astfel că ne permitem să le dăm și o vagă definiție. Astfel, pornodemocrația se poate defini ca o formă de organizare a societății în care se favorizează și se promovează prostituția ca valoare socială și umanitară și se include printre drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Pe când pornocrația ca o formă de guvernare și conducere a societății în care autoritatea se exercită și impune de instituții și persoane care practică sau acceptă prostituția ca stare de fapt sau de drept.

                  Deoarece am vorbit despre noi termeni de expresie, trebuie să vorbim despre homosexualism, care este unul dintre termenii fundamentali ai prostituției dintotdeauna și ai pornodemocrației contemporane. Pentru că pornodemocrația este clamată și promovată de homosexuali, iar pornocrația este, în quasitotalitatea ei, o societate a homosexualilor. Există o adevărată metastază de concepții și idei care se vor sofisticate și ultra moderne, care sublimează și justifică homosexualismul ca fiind de origine naturală și umană, astfel încât el să fie considerat natural și omenesc. Astfel încât nu se poate vorbi explicit despre originea omului ca fiind homo sapiens, ci… homosexual sapiens! Ulterior, pe toate treptele sale de dezvoltare și evoluție cunoscute – errectus, habillis, sinantropul, Neanderthal, Cromagnon – homo va fi, de fapt, homosexual. Homosexualii nu se lasă definiți și nu se definesc între ei prin homogenie = omogenie sexuală, ci prin deducția de la homo-hominis=om. Am făcut această paranteză deoarece, pe parcursul paginilor următoare, ne vom întâlni relativ dens cu acest termen. Precum și cu alții de aceiași factură caracteristici epocii în care trăim și fără de care nu putem înțelege natura și esența ei.

             Așadar pornodemocrația este o formă de organizare și conducere a societății rezultată din eșecul moral și civic al democrației iudaice americane, în care puterea de decizie și control asupra mulțimilor (orizontale) aparține pornocrației. Ea exprimă stadiul de decădere și putrefacție al societății omenești, aflată într-un ultim proces de dezagregare și descompunere morală și sanitară, fizică și psihică înainte de a intra în colaps, anarhie și nebunie.

 

                                     

                                           CAPITOLUL IV  ORIGINEA PORNODEMOCRAȚIEI

 

                        Pornodemocrația se extrage din prostituție. Pornografia, fiică a prostituției. Pornodemocrația fiică a democrației. Pornodemocrația raselor și oamenilor. Democrația burgheză este o pornocrație. Pornografia, formă degenerată a prostituției. Pornodemocrația și Războiul rece. Pornodemocrația distruge democrația.

 

            Dacă extragem pornodemocrația din democrație, din decadența acesteia, trebuie să ne referim la un timp istoric (re)cunoscut ca atare. Noi am recunoscut democrația burgheză ca fiind dintotdeauna imorală și decadentă, încă de la apariția ei, de la 1789. În fond ea nu a făcut altceva, totdeauna, decât să păstreze aparențele, să mimeze un tip de societate morală, chiar religioasă, cinstită, corectă, dreaptă, cu legi, norme și valori recunoscute și verificate istoric: biserică, familie, onoare, anumite virtuți. Dar aceasta era doar fațada, în realitate democrația burgheză nu s-a impus niciodată prin virtuțile sale și nu a impus nimănui. Dovezile istorice fiind date de numeroasele revoluții și războaie care, după 1789, s-au ținut lanț, s-au dedus unele din altele și au calamitat societatea omenească în ansamblul ei. În mod firesc democrația burgheză a decăzut o dată cu societatea burgheză, iar până la urmă a clacat definitiv prăbușindu-se, cu burghezie cu tot, în mlaștina socialistă a mulțimilor orizontale.

            Dat fiind acest aspect al lucrurilor ne e greu să stabilim o dată anume, recunoscută istoric, de deficiență majoră a democrației. Totuși noi am făcut-o, influențați și de numeroasele scrieri și opinii istorice care consideră cel de-al doilea război mondial (1939-1945) ca fiind perioada maximă de decădere a democrației burgheze. Atacată la baionetă de fascism – ideologie și democrație național socialistă – ea clachează pentru a nu-și mai reveni niciodată. Ne referim la democrația europeană, pentru că nici Europa nu-și va mai reveni niciodată după acest război, nu va mai fi ea însăși. Democrația se mută în SUA și astfel va deveni democrație americană. Iar de aici, din acest prototip de democrație, prin abuz se ajunge la pornodemocrație. E o cale de acces și o metodă de lucru.

            Dar dacă extragem pornodemocrația din prostituție calea e mai lungă și metoda de lucru mai complicată. Pentru că prostituția a existat dintotdeauna în societatea umană, s-a conservat și a perpetuat în funcție de însăși evoluția omului, de diferitele sale stadii de organizare și civilizație. De la homo sapiens la sapiens sapiens, de la epoca pietrei la epoca mașinilor, de la matriarhat la epoca modernă. În toate ipostazele omul și societatea sa au fost predispuși spre prostituție și au practicat-o cu asiduitate, făcând parte din viața sa curentă. Cu excepția religiei și bisericii creștine, ceea ce înseamnă epoca feudală, nu au existat alte religii și epoci care să se opună prostituției și să ia măsuri ferme de limitare și combatere ale acesteia. Creștinismul a fost, din punct de vedere moral, o epocă luminoasă în istoria Europei și omenirii. Dar partea proastă, de care fac abuz cercetătorii și istoricii acestei epoci, este faptul că prostituția s-a practicat și în această epocă, în ciuda interdicțiilor și pedepselor drastice.

             Totuși prostituția aparține erei burgheziei, epocă și societate care renegă valorile și preceptele creștine feudale și clamează valori și legi noi, așa zis revoluționare. De fapt a fost o contrarevoluție morală, pentru că omul a primit dreptul să umble din nou dezbrăcat și să facă comerț cu carne vie. În numele drepturilor și libertăților cetățenești. Iar de aici pornește cariera prostituției burgheze, care trăiește între două constante aparent incompatibile, cea a instituției familiei și cea a bordelului. Nu știi care dintre ele este mai importantă din punct de vedere social. Pe când familia este aria de fațadă a societății, bordelul este partea dedesubt a acesteia, dar pe deplin legitimă și în legalitate. De asemenea democrația și prostituția burgheze au tolerat și practicat pornografia. Pornografia fiind fiica desfrânată a prostituției. Pe această cale am ajuns la originea-originile pornodemocrației care, evident, sunt pornografice.

             Dar, am spus, e o cale absconsă. Pornografia are și ea o istorie vastă, nu a fost descoperită de burghezia revoluționară. A făcut parte din viața hominidului, s-a practicat în matriarhat, patriarhat, antichitate. Practic de când omul a descoperit printre talentele și preocupările sale arta, adică arta de a nu face nimic făcând, totuși, ceva. Exprimându-și fără cuvinte gânduri și stări sufletești și psihice obsedante și inconsistente. Noi legăm apariția pornografiei de artă și, mai mult, de artistul în sine. Pentru că arta apare ca o perversiune omenească prin care, în final, omul se denaturează, se dezagregă și se descompune. În ce? În cele mai abjecte forme. Pornografia este o dejecție, o excreție umană.

           Dar se revendică și are consistență. Toate muzele străvechi și antice sunt niște desfrânate. Unele dintre cele mai vechi arte sunt sculptura și pictura care sunt, de la început, porno. Așișderea și cele mai vechi libații, incantații și cântece ludice, cele mai vechi ritualuri și procesiuni festive, mortuare și ocazionale. Putem spune că pornografia face parte din istoria de început a omului, de tot primitivă, când se revendică și reformează ca om dintre animale. El se ridică deasupra acestora, le devine superior, nu atât pentru că poate sta vertical pe cele două labe posterioare, ci pentru că se simte artist și înclinat spre artă, cântă, țopăie, mâzgălește pereții și se joacă cu huma. E drept că toate producțiile sale sunt hidoase și deocheate, dar, deocamdată, atât îl duce mintea. Nici nu trebuie să ne legăm de această străveche epocă porno a omenirii.

                 Dar trebuie să remarcăm Umanismul și Renașterea, cele două curente de artă și gândire care au contribuit substanțial la decăderea și dispariția epocii feudale creștine. Care, în substratul și necunoscutul lor, au mesaj pornografic. Dar, e drept, o pornografie mascată de geniu, căci majoritatea artiștilor din această epocă sunt genii creatoare. Iar pentru ei pornografia este o simplă defulare, de neluat în seamă. Trebuie să facem această distincție, dacă prostituția este o întreprindere economică specială și un comerț de specialitate, pornografia este o artă a promiscuității. De aceea ea a fost mai puțin înțeleasă în societate, mai puțin practicată și mai drastic intolerată. Dacă prostituția carnală a fost mai mult mai puțin acceptată și tolerată, pornografia a stat totdeauna în ilegalitate. Cei ce se dedau la astfel la astfel de orgii au fost excluși din societate și sever admonestați sau reprimați legal. Pornografia a fost considerată dintotdeauna ca fiind un atentat moral la adresa bunelor moravuri. Iar din punct de vedere sanitar practicanții ei au fost tratați ca devianți sexuali sau bolnavi psihic. Nu începe îndoială că esența pornografiei o constituie homosexualul și homosexualitatea.

        Noi am găsit în DEX o definiție veche, comunistă a pornografiei: „ scriere, desen, fotografie sau gravură obscenă. Atitudine, faptă, vorbă obscenă”. Observăm că pornografia se definește prin obscenitate.

                Dar nu aceasta este definiția corectă a pornografiei. Pe care noi am defini-o ca fiind „ o concepție despre viață șt despre lume a homosexualului și a societății în care acesta trăiește”. Societate care este neapărat democratică și tolerantă, care apără drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Despre acest tip de societate nu se poate vorbi curent decât în zilele noastre, în urma încheierii cu succes a Războiului rece, o dată cu triumful desăvârșit al democrației americane. Despre care noi am afirmat de nenumărate ori că este evreiască și iudaică, americanii fiind incapabili și nedotați în domeniul politic.

                                                                                                                                   

                Deci noi extragem pornodemocrația din democrație, din decadența acesteia, care este democrația triumfătoare și universală americană. Precum și din pornografie, care este partea obscenă a prostituției. Dar acestea sunt abstracțiuni, niște teorii fabuloase. Nu teoriile fac pornodemocrația, sau au dus la aceasta, ci oamenii. Care, ce fel de oameni? Cei pe care noi i-am denumit homosexual sapiens? Dar aceștia nici măcar nu au existat până în zilele noastre. E drept că au existat dintotdeauna homosexuali, dar aceștia au fost extrem de puțini și totdeauna considerați anormali, declasați, eliminați din societate, tratați cu duritate și dispreț. Departe de oricine și chiar de ei înșiși de a fi considerați „sapiens”! Nimeni nu a îndrăznit niciodată, nici chiar ei înșiși, de a reclama drepturi și libertăți „fundamentale” pentru anomalia lor.

                    Dar aici intervine criteriul rasial și evoluția diferită a raselor omenești în diferite stadii de civilizație. Noi evaluăm situația din punct de vedere al omului alb, al europeanului, pe care-l considerăm principalul creator și promotor de civilizație începând din epoca metalelor până în Evul mediu întârziat. Pe această perioadă de timp celelalte rase și specii omenești – semiții, negrii, galbenii – s-au conservat și au progresat în modul lor specific, diferit de al albilor, dar și distinct unii de alții. De asemenea criteriile morale și moravurile au evoluat diferit. Prin comparație cu albii morala, moravurile și religia celorlalte rase au fost mai laxe și mai permisive. Relațiile lor sociale și intime au conservat mai îndelungată vreme epoca matriarhatului specifică omului primitiv. De altfel, pe cea mai mare parte a suprafeței lor, aceste rase au trăit într-o formă de epocă de piatră pânâ în sec. XIX. Numai colonizarea abruptă a imperialismului european a smuls aceste rase și popoare din starea lor fericită primitivă aruncându-le, brutal și criminal, în iadul capitalist.

                 Ei bine, aceste rase și popoare au trăit concomitent în democrație, prostituție și obscenitate. Ceea ce înseamnă că aceste rase și popoare au fost contaminate de homosexuali și au practicat homosexualismul.  În contradicție cu felul de a trăi al europeanului și creștinului. Dar am putea denumi societatea lor ca fiind premisă sau parte a pornodemocrației? Sau evoluția Europei, ca rasă și societate, spre acest fel de ideologie sau organizare socială, ca involuție? Firește că am putea. Dar pe noi ne interesează subiectul deoarece, cu mult temei, putem face trimiteri la originea pornodemocrației și din acest punct de vedere, cel al rasismului. Pornodemocrația, ca lume și societate post democratice (ultrademocratice) reprezintă acel stadiu superior de civilizație și progres care elimină definitiv rasismul ca tară socială. Pornodemocrația este clamată și proclamată astăzi ca cea mai avansată, progresistă și civilizată formă a democrației. Însă, până a se ajunge la acest stadiu, istoria a fost crudă atât cu rasele inferioare și homosexuale cât, mai ales, cu homosexualii de toate rasele. Nimic nu denotă și explică mai bine acest lucru decât nazismul, ideologia pură a rasei albe și integre din punct de moral*. De altfel conflictul ideologic și politic al naziștilor cu unele rase considerate de ei imorale și decadente – evrei, slavi, țigani, negrii - constituie inclusiv dovezi istorice despre originea recentă a pornografiei ( după 1945).

           Firește că noi nu putem nega omogenia sexuală a raselor primitive și neevoluate, care trăiesc imoral și decadent din punctul de vedere al omului alb ( al valorilor creștine), dar nu putem face caz de aceasta. În lumea lor primitivă și tribală acestea trăiau instinctiv și impulsiv, satisfăcându-și instinctele și impulsurile gregare. Putem spune că trăiau în pornodemocrație sau, și mai corect spus, în porno-comunism. Acea societate ideală în care oamenii fac ce vor și au totul la îndemână. Omogenia sexuală a durat – și mai durează încă – la cele mai numeroase rase omenești, cea galbenă și cea neagră. Dar asta se explică prin absența oricăror legi sau norme morale, dar și de igienă și sanitare, care să cenzureze și controleze astfel de relații, ca și lipsa vieții de familie, care a fost substituită cu viața de trib. Dar noi nu pornodemocrația primitivă a negrilor și galbenilor o avem în vedere în scopul lucrării noastre, cu toate că aceasta trebuie să-i fi influențat și pe albi după ce aceștia au descoperit, cucerit și colonizat Africa și Asia. Astfel aceștia au încălcat sau renunțat la multe dintre legile și valorilor creștine austere în favoarea celor laxe și primitive ale băștinașilor.

             În schimb nu avem aceleași repere și certitudini în privința rasei semite. Care nu este nici albă, nici neagră, nici galbenă, în schimb este tribală. Deci nu diferă sau separă femeia de bărbat în practica omogeniei sexuale. În lipsa femeii bărbatul poate fi considerat femeie, în lipsa bărbatului femeia devine bărbat. Deci și rasa semită poate fi caracterizată ca o veche rasă porno. Cu toate că, paradoxal, această rasă a avut o contribuție esențială la evoluția societății omenești prin evoluția de la matriarhat la patriarhat, care a marcat ascensiunea bărbatului din starea sa de prostrație și dependență feminină. Dar să fie această eliberare a bărbatului o coincidență cu presupusa apariție a homosexual sapiensului?

La fel nu avem nici un fel de repere și certitudini, și nici măcar informații valabile, despre (i)moralitatea evreilor. Rasă semită, dar cu totul opusă acesteia.  Unii istorici spun că din vremurile vechi această rasă a fost de o imoralitate crasă, de o josnicie și mizerie indescriptibile. Nu ne sfiim să spunem că vechii evrei puțeau. Zeul lor Iahve-Iehova era un zeu al întunericului și promiscuității, la fel de împuțit ca și ei, laș și necruțător. Avem referiri vagi despre viața evreilor primitivi în vechea scriptură care , cu toate că a fost bine pieptănată și fardată de cărturari, face unele referiri la legile lor imunde și scabroase. De atunci presupunem că datează și izolarea și alungarea evreilor din rândul popoarelor cu care intrau în contact, care le reproșau tocmai acest mod de viață. La rândul lor evreii, care nu doreau sau nu puteau să-și schimbe modul de a fi și a se comporta, se izolau și –și schimbau locul de așezare, ca orice trib nomad. Se poate spune că strămoșii evreilor trăiau în pornografie, practicau incestul și zoofilia, iar Sodoma și Gomora erau numai două din orașele evreiești din Palestina. Așa zisele legi ale lui Moise, pe care s-a fondat religia mozaică (iudaică) sunt foarte vagi în privința moravurilor și fără nici un fel de impact. Treptat și aceasta a decăzut în corupție și desfrâu.

            Dacă a existat acel moment de revoltă împotriva vechilor legi ale lui Moise, din care a rezultat creștinismul, acesta nu a vizat corupția moravurilor în sine sau curățirea lor, ci injustețea și inechitatea sociale dintre evrei. „Noul Moise” cu nimic n-a vrut să schimbe legile Vechiului Moise, dar a vrut să joace rolul acestuia îndreptând legile vechi, promițând o viață mai bună și mai dreaptă evreilor. Ceea ce era posibil dacă evreii bogați ar fi fost dispuși să-și împartă averea lor cu săracii.

           Dar revoluționarul Ioșua nu a dorit să schimbe absolut nimic din viața evreilor în privința curățeniei lor morale și a moravurilor. Pur și simplu nu i-a trecut prin cap așa ceva.

           Cei care au făcut din el un puritan și un aspru critic al moravurilor decăzute și obscene au fost iudeii greci din Ierusalim și Palestina, care nu se iudaizaseră încă atât de mult încât să-și fi pierdut limba și cultura grecești și europene. Care, ca greci și europeni, nu acceptaseră încă și nu tolerau felul de a fi și a se comporta în familie și societate al evreilor. Ei s-au folosit de momentul Noul Moise pentru a abstrage și identifica din rândul evreilor decăzuți și a întemeia o nouă biserică bazată pe virtuți și moralitate. Ei fiind înșiși iudei după religie, noua biserică trebuia să rămână iudaică și evreiască în continuare. Dar cum evreii nu l--au acceptat pe Ioșua ca Moise, iar pe apostolii și adepții lui iau alungat din templu cu pietre și zburături, iudeo-grecii n-au avut altceva a face decât să preia afacerea pe cont propriu și să întemeieze noua biserică singuri, trecând-o pe numele lor. Precum și pe Ioșua l-au botezat în limba greacă și i-au dat nume grecesc, Hristos.

                Iar de aici începe marea diferență și ostilitate dintre evrei și greci în privința preceptelor și legilor morale. Care, pe măsură ce religia iudeo-greacă s-a impus în Europa, a devenit diferență și ostilitate între evrei și europeni. Mai trebuie să spunem că, în chiar epoca de apogeu a antichității, când Imperiul clasic roman s-a impus ca hegemon al întregii lumi civilizate, de religia iudaică și de poporul evreu s-a ales praful, au fost la un pas de extincție totală. Să fi fost oare din aceleași cauze nefericite, imoralitatea și promiscuitatea lor insuportabile pentru ceilalți?

                 Cert este că evreii nu au fost acceptați în Europa feudală și creștină. Opinia oficială, manipulată de istorici și cercetători, este găsită în antinomii religioase, evreii l-au asasinat pe Hristos, nu-i recunosc divinitatea etc. Dar există, în principal, susținem noi, și motive specifice omenești, sociale și comunitare. Popoarele europene sunt austere și severe în moravuri încă din antichitate, cu reguli sanitare și de igienă strictă ( cu excepțiile de rigoare, desigur). Cu atât mai mult în epoca feudală, care face din european un ascet și abstinent ( cu aceleași excepții de rigoare). Carnea vie și carnea femeii sunt de disprețuit și demne de rușine, ca atare acoperite cu mai multe straturi de îmbrăcăminte să nu se vadă „rușinea”. E un fel de a gândi și a fi al bisericii creștine, care se dorește a fi măcar o expresie a moralității, dacă nu o culme a acesteia. Acest mod de gândire și de existență, împărtășit totuși de europeni, se pare că nu este agreat de celelalte rase sau chiar îi sperie. În primul rând de rasa semită, cu care europenii se află în contact. Pe când evreii rămân, în continuare, dușmani implacabili și ireductibili ai bisericii renegatului Ioșua-Isus, arabii se găsesc și ei să se dezică și să contracareze religia creștină prin Mahomed, care dă legi și porunci morale proprii. Nu inedite, deoarece sursa de inspirație și izvorul acestora se găsesc în cele două religii anterioare, iudaismul și creștinismul, dar suficient de ambigue încât să pară noi. Din punct de vedere al moravurilor Mahomed se apropie mai mult de religia mozaică, este un adept al promiscuității masculine, al comerțului cu carne vie, al moralei de harem. În orice caz religia islamică este mult mai tolerantă cu păcatul și viciile specifice omenești decât religia și biserica creștine. Nu în mod surprinzător islamismul salvează evreii și religia lor mozaică aflați, în epoca finală a antichității, în pragul extincției totale. Extinzându-se în dauna grecilor și romanilor în Asia Mică și Africa, musulmanii au conservat comunitatea evreiască cu religie cu tot pe întreaga suprafață cucerită.

                 Dacă mahomedanii le-ar fi impus propriile legi religioase evreilor, cu sabia, așa cum au procedat cu creștinii, aceștia, fără îndoială, ar fi pierit. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Mai mult decât atât, pe lângă faptul că i-au conservat pe evrei în legea lor, adepții lui Mahomed au căutat să-i implementeze pe aceștia în Europa, în dauna creștinilor, considerați dușmani primordiali. Așa se explică apariția masivă a evreilor în Spania și cariera lor de excepție acolo, sub regim islamic, până ce spaniolii au reușit să-i alunge pe musulmani din peninsulă.

               Tot la fel se explică oroarea spaniolilor creștini față de evrei, la fel de mare ca față de musulmani. După alungarea musulmanilor din Spania, curând a urmat și cea a evreilor. O parte din aceștia au migrat în Imperiul musulman extins, iar o parte din aceștia s-au oploșit în Europa.

              Iar în continuare vor urma cunoscutele relații și aventuri ale evreilor în Europa feudală, pe care o vor pune pe butuci și vor sfârși prin a o distruge. Prin emancipare și capitalism Europa religioasă creștină va dispărea, pe când Comunitatea evreiască va prospera, păstrându-și inclusiv religia tutelară. Iar în acest caz, vorbind despre religie, ne referim la morală și moravuri.

               Prin contaminare dar, mai ales, prin revoluția burgheză și prin capitalism, morala creștină a fost abandonată iar moravurile europene au decăzut. Până la ce nivel? Prostituția a reapărut în societate, mai întâi a fost tolerată, iar apoi legalizată. Când vorbim despre prostituție în prima epocă a democrației burgheze, pe care am denumit-o clasică, nu o putem atribui acesteia. Căci, în această perioadă de timp, prostituția nu este un caz popular, ci încă unul de castă, aristocratic, mai mult un abuz. Afectează clasa aristocrației și înaltei burghezii, încât prostituția se poate denumi încă o carieră de lux. Ceea ce se întâmplă jos, în clasa proletară, este mizerie, nu prostituție. Democrația burgheză, deși tolerează prostituția, moral și legal nu o acceptă, iar politic o repudiază. Cu atât mai mult societatea burgheză se arată oripilată de pornografie, care este un exces cinic de prostituție. Deci nu putem vorbi pe cea mai mare perioadă istorică a democrației burgheze clasice despre pornodemocrație și nu putem face nici o asociere între ele. Am putea vorbi, cel mult, despre pornocrație. Adică despre acel suprastrat subțire și extrem de rafinat care, la vârful societății burgheze, abuzează în chip execrabil de prerogativele și privilegiile sale și trăiește în desfrâu. Un desfrâu rafinat, abject uman, care se poate denumi prin obscenitate*.

              Dacă despre pornodemocrație nu putem vorbi pe parcursul sec. XIX și chiar prima jumătate a celui următor, despre pornocrație putem găsi subiecte încă de la cumpăna celor două secole, când capitalismul și imperialismul europene se află la apogeu și domină lumea. În această perioadă de vârf câteva familii imperiale, regale și aristocratice precum și un contingent extrem de bogat din superclasa burghezilor și bancherilor se remarcă prin viața lor privată și chiar publică imorală și indecentă. Noi nu putem denumi astfel această ciudată aristocrație decât pornocrație. Dar este o pornocrație care compromite democrația.

 

            Tratând prostituția raselor și popoarelor diferit, așa cum se manifestă aceasta, putem ajunge inclusiv la pornografie și pornocrație. Care există și se propagă în lipsa unor legi religioase morale și sociale restrictive și sanitare. Care au existat, pe o lungă perioadă de timp, numai în Europa creștină și impuse numai rasei albe. Dar s-a întâmplat că tot aici s-a descoperit democrația ca fenomen social care presupune că popoarele nu mai sunt conduse de elite, ci se conduc singure. Mai exact, elitele nu li se mai impun sau li se dau,  (de biserică, de Dumnezeu), ci și le aleg singure. Prin democrație, popoarele fiind mai curate și austere decât elitele, se presupune că democrația a stăvilit, sau măcar a încercat să pună la index prostituția.

              Oare așa au stat lucrurile în realitate după 1789? Noi spunem că nu, dar poate am fost influențați în părerile noastre de cartea lui Mircea Bălan despre prostituție. Care documentează că după această dată prostituția a luat amploare, contaminând clasele de jos muncitoare și populare. Iar vechea aristocrație nobiliară s-a radicalizat și ea, intrtând într-o fază de prostituție exacerbată, astfel încât noi am numit-o aristocrație porno= pornocrație. Fenomenul prostituției și pornografia au continuat cu și mai mult avânt în secolul XX, beneficiind de avântul economiei capitaliste și imperialiste. De îmbogățirea fără precedent a burgheziei și claselor mijlocii, de creșterea veniturilor populație și de creșterea demografică. E de menționat că cele două războaie mondiale au produs suferințe și pagube uriașe Europei și europenilor, rasei albe în ansamblul său, dar nu au fost în măsură nici ele să stăvilească sau să pună la index prostituția.

             Dimpotrivă.

            În perioada interbelică apare pornografia, care este o formă degenerată a prostituției. Un exces și o exacerbare a acesteia. Poate fi considerată și o boală sexuală, psihică și intelectuală. Dar și un înalt grad de decădere morală, de abdicare de la condiția de om, de lepădare de sine. Pornografia poate fi considerată o stare a oamenilor denaturați, degradați și decăzuți total și ireversibil. Am afirmat însă că pornografia are o istorie mult mai veche, dar în Europa creștină s-a menținut cu greu, fiind eclipsată total de o prostituție ea însăși interzisă și reprimată. Totuși la sfârșitul sec. XIX apare pornocrația, acel sector putrezit al capetelor încoronate, aristocrației și marii burghezii care, în calitatea lor de elite sociale și politice, prin exemplul personal, au cel mai mare rol în extinderea și generalizarea prostituției. Am putea spune că pornocrația aparține democrației burgheze înalte și se include în aceasta. Pe această cale vom avea și un prim segment al prnodemocrației, reprezentat la cel mai înalt nivel. Dar va mai trece un timp până ce pornografia va ascede prostituția, adică se va răspândi în mase și va deveni cel puțin la fel de populară ca acestea. Pentru aceasta va fi nevoie de noi cuceriri tehnologice, dar și de noi curente de gândire și expresie intelectuale și artistice în raport cu epoca trăită. Practic pornografia va deveni un bun de larg consum o dată cu apariția fotografiei dar, mai ales, cu industria filmului. Pictorii de nuduri lascive și poeții mediocrii și libidinoși vor dispare de pe piață alungați de mari artiști ai artei vizuale și dezbrăcate. Aproape instantaneu această artă va deveni o afacere de viitor, industria filmului va fi cea care va pune bazele industriei porno.

          În orice caz, nu putem data apariția pornografiei moderne înainte de apariția cinematografului.                              Dar acestea sunt detalii tehnice.

         De asemenea nu putem imputa celei așa zise „arta a șaptea” pornografia, cu atât mai mult pornodemocrația. Arta cinematografică și industria filmului numai au ajuns, treptat, să le promoveze și difuzeze în mase și pe una, și pe alta. Cel puțin în epoca lor de succes.

 

           Ne aflăm, iată, la 1945, la sfârșitul celui de-al doilea război din Europa și la începutul Războiului rece. Și nu avem încă nici pornografie evoluată la nivel social, și nici vorbă despre pornodemocrație. Dimpotrivă, lumea se vrea morală și decentă, la un nivel superior, așa cum nu a mai fost niciodată. Pentru că ajunsese să creadă că numai felul ei de a fi imorală și indecentă a dus-o la război și ruinare. De aceea se vorbește despre făurirea unei lumi noi care să aibă la bază totuși acele norme, legi și valori morale omenești considerate perene și inalienabile. Printre acestea se enumeră conștiința, cunoașterea, rațiunea, responsabilitatea, adevărul, dreptatea, educația, familia etc.

          … Sau nu se vorbește?

                  Învingătorii în război au alte preocupări și alte teme de discutat. Chestiunile morale nu există nici acum, așa cum nu au existat niciodată în urma războaielor. Căci în urma acestora învingătorii sunt preocupați să-și împartă prada. Nici despre democrație nu se vorbește prea mult.

               Lucrurile sunt clare în această privință, democrația burgheză clasică a dispărut. Vom avea două prototipuri de democrație postbelică, ambele de factură socialistă, care vizează masele extinse și organizate pe orizontală. Este vorba despre democrația socialistă-bolșevică de tip rusesc, promovată de URSS, austeră din punct de vedere al moravurilor și altor drepturi și libertăți cetățenești și democrația iudeo-americană, care nu este altceva decât democrația burgheză în agonie, resuscitată și reanimată de evrei și de americani. Cele două tipuri de democrație își împart Europa și lumea, modelul rusesc preocupând Răsăritul, iar cel american Occidentul. Această partajare nu este nici egală, nici corectă, nici definitivă, astfel că cele două democrații se vor dezbate și murseca între ele pentru priorități și supremație pe toată perioada Războiului rece.

               Pe timpul Războiului rece nu există nici o intenție, sau vreo premisă, a vreuneia dintre părți că ar favoriza sau preconiza pornodemocrația ca formă și formulă moderne și novatoare a drepturilor și libertăților fundamentale ele omului. Dimpotrivă, ambele tabere au avut grija și pretenția de a sublima și slăvi virtuțile și calitățile pure și morale ale democrației clasice, așa cum este acesta definită în dicționar. Acea democrație nealterată de mizerie și vicii omenești, care curăță și purifică popoarele.

               De aceea este cu totul surprinzător că la încheierea Războiului rece, o dată cu prăbușirea URSS și democrației socialiste de tip comunist-bolșevic, când existau toate premisele ca democrația americană să triumfe, aceasta a sucombat la fel de penibil ca adversara ei bolșevică. Mai exact s-a sufocat sub un noian de abuzuri și prostrație care a afectat drastic toate legile și valorile societății, care au schimbat radical modul de a fi, a gândi și acționa al oamenilor, ideile și idealurile. La nivelul întregii societăți, în toate segmentele sociale, în toate sectoarele de activitate, pe plan mondial. Inițial democrația americană a părut că sucombă sub un imens val – un adevărat țunami – de prostrație și prostituție clasice, emanate și promovate de ideologii și ideologiile capitaliste și populare ( de regulă de stânga sau chiar socialiste) sub numele de „drepturile și libertățile fundamentale ale omului”. Aceste drepturi și libertăți nu elimină starea de prostrație și prostituție din societate sau din stat, dimpotrivă, o cultivă și o protejează.

De remarcat că în democrația de tip comunist-bolșevic  sovietic starea de prostrație populară, deși era generalizată, nu se bucura de „drepturi și libertăți”, iar prostituția era interzisă.

              Putem vorbi despre pornodemocrație deci după încheierea Războiului rece, deci destul de recent. Având în primul rând în vedere acel val de prostrație și prostituție generale în care a sucombat democrația americană, aproape concomitent cu democrația sovietică, dar apucând să se bucure de victorie și să fructifice urmările acesteia. În urma acestei victorii fericite acest val a măturat întreaga omenire, cutremurând-o din temeliile sale morale, intelectuale și culturale în principal, dar și din cele politice și sociale. Astfel că imediat după ce a trecut valul a apărut o nouă societate care nu putea fi altfel și alta decât a prostrației și prostituție generalizate, care a necesitat o nouă formă de organizare și conducere democratică. Acest nou tip de conducere a necesitat un nou tip de democrație pe care noi îl definim și denumim ca democrație porno = pornodemocrație.

             Acesta ar fi drumul și parcursul istoric al democrației clasice care durează, cifră rotundă, două sute de ani ( 1789-1989). De la revoluția burgheză din Paris, care instaurează democrația burgheză clasică, până la contrarevoluțiile din Lagărul sovietic-URSS, care pune capăt acestei democrații și a tuturor variantelor sale politice: conservatoare, liberale, social-democrate, populiste, radicale, socialiste, național socialiste, fasciste și comuniste. Pornodemocrația, fiind o stare de prostrație și prostituție generalizată și totală a societății,  va anula și distruge rapid toate aceste formule democrate învechite, devenite inadecvate și restrictive din cauza normelor și legilor sau (pre)judecăților. Pornodemocrația de altfel se revendică și proclamă ca fiind singurul prototip de democrație de stat (și) de drept care permite și asigură respectare tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului fără nici o constrângere și nici o responsabilitate. Pornodemocrația este astfel criteriul libertății absolute.

 

 

                                               CAPITOLUL  V  ORIGINILE PORNODEMOCRAȚIEI. HOMOSEXUAL SAPIENS

 

                             Ecce homo. Capitalismul și democrația non europene. Cum s-a ajuns la pornodemocrație. Pornografia populară. Revoluția sexuală. De la democrație la pornodemocrație. Războiul fascist pune capăt democrației europene. Pornodemocrația este o pedeapsă. Gândirea lui Hitler. Lagărele de concentrare și populația evreiască. Pornodemocrația își are originea în democrația antifascistă și setul ei de valori.

 

 

              Avem multe incertitudini în cercetarea noastră despre pornodemocrație. Un subiect greu de abordat, dacă nu interzis de-a binelea. Căci afectează stări și zone intime ale omului, pe care acesta însuși și le refuză ca zone de cercetare și cunoaștere de sine. Și le trece cu vederea sau nu și le recunoaște. El nu știe sau nu vrea să știe cât e de animal, un animal ca toate animalele. Dar, mai ales, nu știe și nu vrea să știe că e cel mai rău, mai crud, mai pervers și mai josnic dintre animalele și viețuitoarele acestei planete. Asta pentru că omul este o ființă denaturată*. Definiția pe care am găsit-o în dicționar este simplistă, pentru că denaturat nu înseamnă numai fals sau alterat. Cel puțin în cazul omului a fi denaturat înseamnă a fi împotriva naturii și împotriva planetei mamă. Care este perfectă din punct de vedere al creațiunii universale până la apariția omului în sensul desprinderii sale din specia mamiferelor. Până când acesta a învățat să vorbească și să se organizeze din punct de vedere social.

              Începând de la această dată el a trăit pe spezele și împotriva planetei mamă și a tuturor celorlalte vietăți și creațiuni ale acesteia, distrugându-le și consumându-le. Tot ce a gândit, creat și uzitat acesta a fost exclusiv în interes propriu și în defavoarea absolută a mediului înconjurător, a celorlalte conviețuitoare. În acest sens a dat dovadă că are o minte diabolică și este capabil de orice performanțe. Pe măsură ce depozitul său de arme, scule și unelte s-a îmbogățit performanțele sale au devenit din ce în ce mai mari. De o răutate și o cruzime fără limite el nu a cruțat nimic în jurul său, abuzând criminal frumusețile și bogățiile naturii, practic exterminând flora și fauna planetei. Desigur că nu s-a cruțat mici pe sine însuși, omul întrând în competiție cu alți oameni, de aceiași fire rea și crudă, exterminându-se reciproc pentru dominație, care să posede mai mult. În schimb a produs guano în cantități din ce în ce mai mari, a umplut pământul de deșeuri și excremente. Pentru a-și justifica acest fel de a fi și atitudinea sa discreționară și distructivă omul și-a creat un Dumnezeu propriu care, firește, îi seamănă la chip și fapte.  Punându-se sub obediența și protecția acestuia el se sustrage de la orice responsabilitate, dar și logică, a faptelor sale.

            Ecce homo.

            Aceasta este istoria omului de la începuturile sale și până în prezent. Ne referim la homo sapiens, firește, și la performanțele sale. Pe care le cunoaștem cu toții. La succesele sale epocale din diferite etape istorice și de civilizație, pe care le-a parcurs glorios, lăsând în urma sa ruine și pământ secătuit. Dacă comprimăm istoria omului observăm că acesta nu a fost atât de nociv în perioada sa primitivă, din cauza numărului său mic și a uneltelor neperformante (primitive). Abia în epoca modernă el a arătat ce știe și ce poate, cu ajutorul tehnologiei moderne și ultramoderne, capabilă de orice performanță.

Și nu este vorba numai despre istoria omului, o știință derizorie. Ci și despre alte științe, dacă nu toate celelalte științe omenești. Care toate sublimează și proslăvesc felul omului de a fi, a gândi și a face. Toate în propriul interes, pentru satisfacerea burții și a celorlalte organe. Toți oamenii sunt solidari între ei în ceea ce privește propriul lor bine, starea de confort, siguranță și consum. Unii împotriva altora adesea, din cauze de egoism și hoție, ei se înțeleg perfect însă când acționează împotriva planetei, pe care o secătuiesc, a celorlalte vietăți, pe care le extermină, dar și a apei și aerului, pe care le abuzează și infectează. Știința și conștiința omenirii sunt la unison pozitive în ceea ce privește această atitudine a omului creator, omul demiurg, care n-are limite și n-are răspundere. Ca să nu mai vorbim de religie, care a creat omul zeu, apoi omul Dumnezeu care, de asemenea nu are nici o responsabilitate față de natură și lumea înconjurătoare. Din această perspectivă e greu să vi să spui că omul e un animal denaturat, cel mai rău dintre toate animalele, că e extrem de nociv și periculos, diabolic în simțuri și gândiri, capabil și decis să extermine viața de pe planetă și planeta însăși. Desigur că în felul acesta s-ar distruge și pe sine însuși, dar asta nu-l duce mintea să conceapă sau să înțeleagă. Sau chiar dacă înțelege, asta nu l-ar împiedica s-o facă.

              În felul acesta, contrar tuturor științelor pozitive despre om, a filozofiei omului de a fi, am privit noi evoluția omului și a societății sale din cele mai vechi timpuri. Felul cum acesta s-a organizat social, economic și politic pentru a supraviețui, pentru a trăi din ce în ce mai bine și mai comod. A fost o istorie lungă dar care, la nevoie, se poate comprima. Trecutul omului nu este totuna cu civilizația omului, care este de dată mult mai recentă. Iar punctul nostru de vedere este că denaturarea omului începe o dată cu civilizația sa, făurită în pofida sau împotriva naturii celei mari și unice terestre. Omul a crezut și mai crede încă că poate să trăiască extorcând și spoliind planeta mamă și, mai rău decât atât, că acesta e rolul și destinul său de om.

                 Din această perspectivă am urmărit democrația ca fenomen social și politic caracteristic societății omenești. De la democrația hominidului, a comunismului primitiv, care nu este caracteristică numai omului, ci tuturor mamiferelor și multor altor specii de viețuitoare vertebrate și nevertebrate, la autocrația piramidală, specifică omului, apoi la cea socialistă, care premerge un nou comunism, dar de data asta asumat și programat științific*. Potrivit cutumelor și uzanțelor obișnuite nici noi nu am caracterizai organizarea societății omenești în piramidă ca fiind o democrație, în acest caz conducerea revenind elitelor potente și privilegiate în calitate de stăpâni, iar populația fiind considerată supusă. Pe cea mai mare parte a istoriei sale, a civilizației sale, societatea omenească însă a avut această organizare pe verticală, deci nedemocratică.

                  Tot potrivit cutumelor am acceptat și noi democrația ca fiind o cucerire progresistă a popoarelor și mulțimilor moderne, emancipate și revoluționate de și prin burghezie. E un punct de vedere istoric și științific foarte apropiat de zilele noastre, deci se poate vedea încă cu ochiul (minții) liber. Democrația începe în Europa, iar momentul său de erupție poate fi considerată revoluția victorioasă de la 1789 a burgheziei franceze. Tot din acest moment istoric începe și ascensiunea și dominația mondială a Europei capitaliste și imperialiste asupra celorlalte continente și a lumii întregi. Dar Europa devine nu numai bastionul și citadela imperialismului colonialist mondial, ci și etalonul democrației burgheze clasice și universale. În toate imperiile și coloniile sale Europa impune și sistemul ei democratic de legi și valori burgheze. Putem spune că, în elaborarea lucrării noastre, noi am urmat destul de consecvent calea și doctrina științifice ale școlilor de gândire istorice și istoricilor clasici care au scris mult și bine despre democrație și au analizat-o pertinent. În mod absolut firesc, deoarece ne situăm în descendența acestora.

               Noi am încălcat însă cutumele și uzanțele obișnuite făcând altfel istoricul originii democrației burgheze în Europa. Mai exact spus, noi am spus că originea acestei democrații nu este europeană, deci nu  făcând și urmărind istoria europenilor și Europei feudale vom descoperi rădăcinile democrației. Pentru a ajunge la acest rezultat va trebui să facem altceva, anume să urmărim istoria poporului evreu pe acest continent și printre popoarele băștinașe. Noi am spus și spunem că evreii parveniți în Europa sunt cei care au adus un nou sistem de gândire și activitate care contrazicea și submina esențial sistemul feudal creștin european. Este vorba despre sistemul capitalist firește. Noi am spus și spunem că acest sistem financiar și economic, social și politic, își are originea și istoria în Comunitatea evreiască originară și istorică, nicidecum în Europa. Am spus și spunem că nu europenii au inventat capitalismul. După părerea noastră specifice Europei și europenilor sunt exclusiv creștinismul și feudalismul.

               Deci și în cazul democrației burgheze lucrurile au stat la fel. Nu europenii sunt cei care au inventat-o (descoperit-o) ci evreii din Europa.

                Pe această bază, pornind de la considerente  proprii, am făcut istoria celor două secole de democrație în Europa, cu numeroasele consecințe. Practic am urmărit istoria popoarelor europene pe acest parcurs. Aparent acestea au fost cele mai implicate în istoria celor două secole, au fost campionii capitalismului și democrației de tip clasic burghez, ai imperialismului și colonialismului mondial. Europa a fost creierul și inima lumii capitaliste. Micuțul continent european, de altfel o simplă peninsulă a Asiei, ajunsese să domine și să înspăimânte, să supună și să exploateze întreaga planetă. Așa susțin cărțile de istorie și, cinstit vorbind, chiar așa e. Europa burgheză a avut acest traseu glorios istoric cel puțin de la 1789 până la primul război european, cel dintre anii 1914-1918. Putem spune că de acest război se leagă și decăderea democrației și decăderea Europei. Care vor fi confirmate relativ repede prin următorul război izbucnit în Europa, cel dintre anii 1939-1945. Evenimentele acestor războaie, cauzele și consecințele lor, care s-au terminat cu epuizarea și scoaterea Europenilor din centrul lumii capitaliste și al lumii în genere, ne-au făcut să reevaluăm ceva mai atent și mai critic istoria glorioasă capitalistă a Europei. Ca și poziția privilegiată a europenilor în această etapă. Concluzia noastră a fost că nu europenii au fost campionii și beneficiarii glorioși ai orânduirii capitaliste, așa cum nu fuseseră nici inventatorii acesteia. Ci ei au fost doar niște cărăuși și răspândaci, pentru munca și abnegația lor primindu-și răsplata cuvenită. O dovadă că nu europenii au fondat capitalismul, sau chiar nu l-au înțeles, au fost cele două războaie interne, în urma cărora Europa și popoarele ei au fost scoase din istorie.

Dacă europenii nu au fondat capitalismul, nu l-au înțeles și, până la urmă au dat faliment total, e bine să (re)cunoaștem cum că istoria capitalismului european poate fi mai bine văzută și înțeleasă prin prisma istoriei evreilor și capitalului evreiesc din Europa. Adică să legăm capitalismul de democrația burgheză, așa cum e firesc și normal.

              Și tot așa.

              Sfârșitul democrației europene și a epocii de apogeu a Europei în lumea capitalistă noi presupunem că se leagă tot de interese și filozofi evreiești. La sfârșitul sec. XIX înțelepții și marii bancheri evrei erau convinși deja că europenii nu înțelegeau și aplicau bine legile fundamentale ale capitalismului democrat și popular, însușindu-și beneficii uriașe și comportându-se de parcă ei l-ar fi inventat. A fost o greșeală, pe care evreii au corectat-o prin apariția tezelor și mișcărilor socialiste și comuniste care, rapid și eficient, au derutat și subminat sistemul capitalist, iar Europa au dus-o la război și colaps. În cea mai mare parte, susținem noi, cauzele celor două mari războaie europene își au originea în aceste teze novatoare și revoluționare evreiești. Cu certitudine evreii au contribuit la demolarea și distrugerea Europei capitaliste așa cum, într-o perioadă istorică anterioară, contribuiseră la demolarea și distrugerea Europei feudale și creștine.

                Sunt multe date, dovezi și argumente istorice care ne fac și ne împing de-a dreptul să încălcăm unele cutume și uzanțe istorice consacrate și considerate inamovibile.

 

                 În sfârșit să ne ocupăm de pornodemocrație. Pe care noi am definit-o și denumit-o ca fiind o democrație porno=pornodemocrație. De asemenea am caracterizat-o ca fiind un ultim stadiu de degradare și decădere al democrației clasice burgheze, dar și al democrației ca formă de organizare a societății omenești. Pornodemocrația include și democrația socialistă avansată precum și comunismul însuși, de cea mai bună și originară factură marxistă. Precum și toate prerogativele, proprietățile și privilegiilor mulțimilor orizontale în plenitudinea drepturilor și libertățile lor proclamate și garantate. Care se leagă indestructibil de drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

                  Cum de s-a ajuns la pornodemocrație?

                 Pentru a afla sunt două căi posibile de urmat: una pornind de la istoria pornografiei și alta de la istoria democrației.

                În ceea ce privește istoria pornografiei ea poate fi dedusă din istoria prostituției. Pe care o putem lectura în cartea istoricului Mircea Bălan, dar și în alte multe cărți de istorie. Istoria prostituției este lungă, dar pornografia este un ultim stadiu al prostituției contemporane în exces, care depășește și exclude orice limite de moralitate și decență specifice omenești. Noi mergem mai departe și spunem că pornografia depășește și exclude inclusiv omul ca homo sapiens, așa cum a apărut și evoluat acesta de-a lungul a zeci de milioane de ani. Noi spunem că pornografia (apar)ține de homosexual sapiens, care este o cu totul altă specie omenească. Aparte și diferită de specia originară și naturală.

             Dar să o luăm sistematic, pentru că lucrurile nu sunt deloc simple cum par la prima vedere.

              Istoria pornografiei ca ultim stadiu al prostituției este relativ recentă, astfel că datele despre ea sunt puține. Numai de puțină vreme putem vorbi despre o prezență și ascensiune tot mai vizibile ale prostituției în societate, în Europa și în lume, în sensul recunoașterii și legitimării ei profesionale și morale. Toate barierele cad și pier în fața în fața asaltului instinctelor, impulsurilor și obsesiilor sexuale, a comerțului cu carne vie și a industriei porno. Dar asta se întâmplă recent și actual, astfel încât este dificil de vorbit despre pornografie la timpul trecut istoric. Fiind vorba, de fapt, despre timpul prezent.

Nici dacă vorbim despre începuturile pornografiei, care se leagă de daghereotipie, apoi de industria foto, apoi de industria cinematografică nu ajungem prea departe în timp și ne mișcăm lent. Tot într-o fază de prostituție ne aflăm, dar care progresează în masele populare. De cuceririle științei și tehnologiei trebuie să beneficieze nu numai elitele și conducătorii popoarelor și mulțimilor, ci și popoarele și mulțimile însele. Însă durează ceva timp, până ce aceste cuceriri revoluționare devin ieftine, astfel încât să fie cumpărate și consumate de populime. E de observat, de la bun început, că pornografia este mai ieftină decât prostituția. De exemplu o fotografie sau chiar o revistă porno este mai ieftină decât o vizită la bordel și mult mai accesibilă. Și mai discretă. De asemenea se poate observa că pornografia face posibilă apariția unui bordel de interior, lăuntric, aferent ființei omenești. Acest interior este calea pe care se merge în promovarea și progresul pornografiei.

                Până la un moment dat necesitățile sexuale, sau viciile, obsesiile, handicapurile, diformităților de această natură, se rezolvau și tratau la bordel, instituție infamă dar necesară. Astfel ele țineau de domeniul public și erau oricum tolerate, dar administrate și gestionate. Apariția pornografiei schimbă radical instituția bordelului, care devine virtuală și personală. Pe care nu o mai controlează și gestionează nimeni și care se manifestă în deplin anonimat.

                Acest anonimat al prostituției este cel mai important atu al pornografiei, care încurajează masele populare. Care, oricum, sunt anonime prin numărul și preocupările lor. Și care se adaugă la prețul ieftin, de asemenea iubit de mulțimi. Aceste avantaje majore ridică standardul prostituției, căci pornografia reprezintă un stadiu de prostituție evoluat și rafinat. De exemplu, pe cea mai mare parte a sec. XX, de pornografie puteau fi (doar) suspectate aristocrația ( pe care noi am denumit-o pornocrație), anumite categorii intelectuale și artistice rebele și stridente, dar și un număr obscur de indivizi considerați anormali sau bolnavi. Acestea se tratau de către societate logistic și moral prin ignorare, de fapt prin legile morale și propriu zise prin care se trata prostituția. Pe cea mai mare parte a sec. XX pornografia a evoluat astfel, ca o excrescență și o descendență a prostituției. Descendență și în sensul transferului acestui flagel – considerat imoral și ilegal chiar în raport cu prostituție – de la clasele privilegiate aristocratice ( pornocratice) și elitele porno artistice și intelectuale către masele populare de oameni ai muncii, categoriile vaste de proletari și lumpenproletari.

                Mai trebuie considerate, într-un eventual tratat de evoluție a pornografiei, și alte cauze care au favorizat acest flagel umanitar în Europa și în lume. În afara celor două războaie mondiale care sunt, totuși, cauze fundamentale mai pot fi enumerate: boomul economic al Occidentului, dispariția țărănimii, metastaza orașelor, creșterea demografică, disiparea (dispariția) religiei. Dintre acestea cea mai importantă ni se pare dispariția satelor și țărănimii care, dintotdeauna, în Europa și în lume, au constituit coloana vertebrală a moralității și integrității relațiilor dintre oameni.

                Descendența și transferul pornografiei de sus în jos firește, au afectat și contaminat eficient masele din ce în ce mai largi ale populației. Care, în cele din urmă, în buna tradiție a maselor populare, au dus la izbucnirea încă a unei revoluții în acest binecuvântat secol revoluționar XX. Este vorba despre bine cunoscuta revoluția sexuală care a izbucnit și s-a desfășurat victorios în anii șaptezeci ai acestui secol. Revoluția sexuală este, de fapt, revoluția prostituției, care se emancipează de lanțurile și prejudecățile moralei decăzute burgheze și devine pornografie legală, recunoscută și acceptată. Să remarcăm că această revoluție glorioasă s-a desfășurat pe parcursul Războiului rece în Europa și a avut loc în Occident, în perimetrul ocupat de SUA după cel de-al doilea război mondial.

               Deci am putea spune că istoria pornografiei începe cu această revoluție sexuală (prostituată) din Occident din anii șaptezeci al secolului anterior. Avem și câteva date istorice de referință : în anul 1969 parlamentul danez legalizează pornografia, Danemarca devenind astfel primul stat pornodemocrat din Europa; țările scandinave legalizează difuzarea filmelor porno în sălile de cinema; în anul 1970 același lucru se întâmplă și în Franța; după care fenomenul se extinde la suprafața întregii Europe Occidentale.

În cartea sa „Demnitate pierdută” Thomas Schirrmaker scrie de fapt o istorie a pornografiei destul de amănunțită, argumentând-o cu date și dovezi de netăgăduit.

                  Este de remarcat succesul acestei revoluții porno în Occident, în lumea capitalistă în genere, o lume prăbușită, ajunsă în ultimul stadiu de degradare și descompunere nu numai morală, ci și fizică, organică. Sau tocmai acest stadiu să explice succesul fulminant? De remarcat că nici revoluția burgheză de la 1789 nu a cunoscut un asemenea succes și răspândire în Europa, dimpotrivă. Pornografia s-a generalizat, presupunem noi, datorită acestui abces de decadență morală, dar și spirituală și culturală, a societății denaturate burgheze, dar și înaltei tehnologii de difuzare și propagare a acesteia în mase în mod organizat, profesional și comercial. Încă de la început pornografia a fost o afacere, o întreprindere economică, o industrie productibilă și profitabilă. E adevărat că ea sfida spiritul și cultura burgheziei, dar din punct de vedere al economiei capitaliste sta bine, era pe val și aducea profit. Ceea ce explică inclusiv succesul de care am vorbit mai sus. Toate statele capitaliste care s-au grăbit să legalizeze pornografia sunt, de altfel bine dezvoltate economic, sunt campioane la acele cifre care clasifică statele în funcție de producție, venituri, monedă, nivel de trai etc. Putem spune deci că revoluția sexuală este revoluția bogaților și putrezilor de bogați.

               De ce s-au revoluționat?

              E greu de răspuns la o astfel de întrebare.

              Tot la fel de greu e să presupunem că pornodemocrația este o expresie și o consecință a pornografiei. Că pornografia doar maculează democrația, că este doar o suprafață a acesteia, un artificiu trecător. Sau chiar considerată o binefacere, căci așa trebuie să fie, până la urmă, democrația populară, binefăcătoare pentru toți. Cel puțin asta susțin, din toate puterile, cei ce acceptă și promovează pornografia ca modele și valori existențiale. Pornografia înseamnă libertate, egalitate și fraternitate și reprezintă la superlativ ceea ce se definesc a fi „drepturile și libertățile fundamentale ale omului”. Sunt tone de expresii și cuvinte, concepte și ideologii, coduri și legi care, toate, acoperă pornografia cu un strat impermeabil și impenetrabil de argumente infailibile, astfel încât nimeni să nu mai cunoască sau recunoască, sau să dezvăluie ce se ascunde dedesubt: mizeria umană. Un monument uriaș de aur și platină care acoperă un căcat de om.

               Așa ni se pare nouă a fi pornografia.

 

              Pentru a ajunge la pornodemocrație noi preferăm, totuși, să urmăm calea cealaltă, mai de doamne-ajută, a istorie democrației. Pe care am urmat-o și până acum. Am tot vorbit despre democrație, despre democrația burgheză și urmașii ei nemulțumiți și războinici, care au reușit să o pună pe butuci. Am vorbit despre democrația capitalistă, care este o democrație a națiunilor încă structurate piramidal, vertical, dar și despre democrația de tip socialist-comunist, caracteristică mulțimilor desfășurate și structurate pe orizontală. În ideea noastră fundamentală de a afla cum se auto-organizează și se auto-guvernează popoarele, singure și de capul lor, într-un astfel de sistem social și politic. Prin reprezentanții lor, pe care și-i aleg în funcție de ce le dictează necesitățile și ce-i duce mintea. Astfel am scris de fapt o carte întreagă urmărind acest subiect al democrației în Europa începând din anul 1789 până în zilele noastre. Așa că ne este relativ ușor să facem conexiunile și să descoperim subteranele ascunse care duc, aparent departe de ochii lumii, de la democrație la pornodemocrație. Care nu sunt și nu pot fi același lucru din punct de vedere istoric, dar din punct de vedere genetic pot. Pe când democrația, în feluritele ei ipostaze, a modelat și condus viața părinților, bunicilor și străbunicilor noștri, pornodemocrația reprezintă democrația zilelor noastre. Ne modelează și ne conduce viața și destinele.

                  Am vrut să vedem cum s-a ajuns aici, dar fără să ne referim la pornografie. Căci nu bordelul și pornocrația, care sunt vicii de suprafață, au reușit să compromită și să altereze democrația. Pentru aceasta trebuiau minți mai inteligente și idei mai elaborate, precum și interese superioare la cel mai înalt nivel social și politic. Era nevoie de cineva care să altereze și să compromită în același timp Europa și băștinașii ei albi, căci ne referim la democrația din Europa. Acea Europă burgheză, capitalistă și imperialistă, care, după 1789, devenise farul și etalonul lumii capitalului, liderul incontestabil al lumii în ansamblul ei. Se pune întrebarea: de ce?

                     Pentru că, am răspuns noi, Europa nu mai putea susține această lume a capitalului. În primul rând din cauza racilelor ei de ordin geopolitic și rasial demografic. Noua economie capitalistă și imperialistă dezvoltată la nivel planetar, mereu în creștere și expansiune, venea în contradicție cu Europa marginală, o mică peninsulă a Asiei și nesemnificativă teritorial în raport cu celelalte continente. Era ca și cum un pitic ar fi ținut în frâu și condus niște uriași. Dar partea cea mai proastă o constituiau oamenii, europenii, băștinașii de rasă albă. În primul rând că vor fi fost ei albi la suprafață, dar pe dinăuntru erau pestriți, fiind alcătuiți din numeroase triburi și popoare diferite și inegale, ostile istoric unele altora. Comasarea forțată și sângeroasă în națiuni nu rezolvase ostilitatea dintre ele decât că le transformaseră în națiuni ostile unele altora.

                   În al doilea rând europenii, albii, cei constituiți în națiuni imperialiste-colonialiste uriașe ( Anglia, Franța, Rusia, Germania, Olanda, Belgia, Spania, Portugalia, Italia) deveniseră foarte mândrii de ei și de performanțele lor. Ajunseseră la apogeu, se credeau stăpânii lumii și chiar se comportau ca atare. Împărații, regii, aristocrația, burghezia, dar și politicienii și intelectualii Europei ajunseseră să creadă că ei chiar sunt buricul lumii (ombiculus mundi), iar acesta li se cuvine, le stă la dispoziție și la bună discreție. Uitaseră, sau nu consideraseră niciodată, un lucru fundamental: anume că ai erau, cu toții, doar niște creaturi.

                 Uitaseră, sau nu consideraseră niciodată, că ei erau doar produsul revoluției burgheze de la 1789, pe care o făptuiseră, dar nu gândiseră și premeditaseră. Uitaseră sau nu consideraseră că ideile și cauzele revoluției – distrugerea Europei feudale și creștine – nu erau ale lor și nici măcar europene. Într-un cuvânt uitaseră, sau nu consideraseră, că nu ei inventaseră capitalismul și, ca atare, nu le aparținea. Pe tot parcursul acestei lucrări ne-am străduit să demonstrăm că modelul capitalist de dezvoltare economică și socială, cu toate trăsăturile și caracteristicile sale, a fost implementat și instrumentat în Europa de evrei, iar europenii au fost numai partea receptivă și executivă a acestuia. Printre altele europenii, burghezii, politicienii și intelectualii europeni, se considerau și inventatorii democrației, tătânii și patronii acesteia.

                 Exista, se ajunsese la o discrepanță uriașă între europeni și capitalismul lor de suprafață pe care ajunseseră să-l domine. De aceea ei nici nu au înțeles cele câteva idei și alternative subtile la capitalism, care aveau ca scop contracararea unor aspecte hidoase ale acestuia, pe de o parte, iar pe de alta de a reaminti europenilor că nefiind ei autorii capitalismului, nici nu se cuvenea să profite atât de mult de pe urma lui sau să-și ia nasul la purtare. Acestea erau tezele socialiste și comuniste elaborate, desigur, tot de elita evreiască. Pe care europenii l-au respins ca fiind anticapitaliste și antieuropene, în schimb le-au receptat ca fiind evreiești. Deci, după mintea lor, capitalismul le aparține și este european, anticapitalismul era evreiesc și le bulversa ideile dar, mai ales, le prejudicia interesele. Pe această cale s-a ajuns la o discrepanță între europeni și conlocuitorii evrei și în privința felului de a privi și gândi societatea și lumea capitaliste.

                În mod firesc, din punctul nostru de vedere, cei ce au inventat capitalismul și democrația burgheze, au dorit să ia măsuri împotriva celor ce le furaseră invenția și o uzitau strict în interes propriu și în mod abuziv. În felul acesta presupunem că am răspuns la întrebarea „de ce?” pusă mai sus, arătând și cine a avut interesul să altereze și să compromită democrația și societatea burgheze, capitaliste și europene.

                 Ne cramponăm pe acest diferend, din ce în ce mai acut, dintre națiunile europene imperialiste, și comunitatea evreiască din Europa, foarte puternică și cu rol determinant în viața publică, politică, ideologică și culturală de aici. Având și dovezi indubitabile în acest sens. Războaiele imperialiste și coloniste, apoi cele europene și mondiale au compromis și alterat fundamental capitalismul european. Apoi revoluțiile sociale, socialiste și bolșevice (comuniste) au urmat să desăvârșească această decădere. Noi am remarcat, și o poate face oricine, că în aceste mari dispute cu caracter economic, ideologic și politic, europenii au fost continuu în tabere diferite și opuse, de o parte și de alta. În schimb evreii au fost de o singură parte, de partea lor. În general europenii au apărat capitalismul burghez, pe când evreii au susținut capitalismul popular și socialist. În felul acesta europenii și conlocuitorii evrei din Europa s-au pomenit, treptat, în tabere diferite și adverse, chiar ireconciliabile. În felul acesta a apărut o nouă atitudine antievreiască în Europa, mai gravă chiar decât cea din epoca feudală, când evreii parveniseră în Europa ca emigranți nepoftiți și nedoriți.

                Dacă, în epoca feudală, între evrei și europeni existau incompatibilități de ordin feudal, din motive de credință și religie, dar și de patrimoniu funciar, acum incompatibilitățile proveneau din disputa asupra capitalismului. Evreii descoperiseră că acesta e nociv pentru omenire și ca atare trebuia distrus. Cu toate că, sau tocmai din cauză că, era invenția lor. Dar devenise nociv pentru că devenise european. Desigur că găsiseră și cu ce trebuia înlocuit, o orânduire nouă și minunată denumită comunism. Totul a culminat cu războiul fascist, care păstrează uzanțele obișnuite, adică este alb și european, și se poartă între națiunile europene. Și tot potrivit uzanțelor evreii nu participă nici la acest război, așa cum nu participaseră nici la celelalte. Cu toate astea fasciștii, naziștii, i-au tratat pe evrei ca inamici fundamentali, i-au tratat ca părtași la război, iar pe această cale i-au luat prizonieri și s-au purtat cu ei necruțător.

                   Războiul fascist dintre anii 1939-1945 a sfârșit extrem de prost pentru ei, pentru poporul german dar și pentru europeni, pentru rasa albă în genere. Desigur, evaluat prin prisma pagubelor materiale uriașe și a numărului mare de victime din rândul popoarelor din Europa. Dacă punem în balanță și comunitatea evreiască adversă trebuie să (re)cunoaștem că și evreii au suferit pierderi însemnate în acest război. Istoricii lor presupun că mai mult de jumătate din numărul evreilor din Europa au fost exterminați de naziștii germani. Aceasta a fost cea mai mare pierdere de război pe care a suferit=o poporul evreu de-a lungul întregii sale existențe istorice. Amintind de ultimul război fascist, care a reușit să-i atragă pe evrei în război într-o tabără adversă capitalismului și europenilor, am găsit și răspuns la întrebările „cine” și „de ce” au convenit ca Europa și europenii să-și piardă poziția și rolul dominante în lumea care urma să evolueze și să progreseze.

                Dar acest război fascist, prin desfășurarea și sfârșitul său catastrofale, se pare că nu a fost de ajuns pentru ca sistemul capitalist și democrația burgheză să cedeze. Cel puțin așa cum gândeau și voiau adversarii capitalismului, dintre care cei mai inițiați erau înțelepții evrei care, în qusitotalitatea lor erau comuniști sau socialiști lipsiți de orice sentiment național. Cu atât mai mult evreii detestau acum capitalismul alb și european, cu burghezia și democrația aferente, cu cât acestea nu mai fuseseră în stare să-i apere și să-i protejeze, ca etnie și comunitate distincte, de furia războiului și a fascismului. E adevărat că vinovați de încălcarea statutului lor de „non europenei”, de „europeni neutri” și de „popor ales” (aparte) se făceau vinovați fasciștii, dar tot la fel de vinovate erau burghezia și democrația care, însele, cedaseră fascismului. Tot la fel de adevărat este că acestea erau compromise, dar istoria capitalismului și istoria democrației nu sunt altceva decât istoria compromisului.

                  Trebuia ceva mai mult pentru ca democrația de tip clasic burghez, învechită și alterată, compromisă deja, să-și piardă definitiv și pentru totdeauna prestigiul și demnitatea. Cel puțin într-o fază de tranziție, când națiunile, populația și mulțimile extinse pe orizontală, se vor putea coagula atât de mult încât să poată fi organizate după principiile și legile comunismului originar. Așa s-a ajuns la pornodemocrație.

                Dar putem aprofunda subiectul.

 

               Pentru că, sugerăm noi, prin răspunsurile pe cere le dăm la întrebările „cine” și „de ce”, până la urmă pornodemocrație este tot o inovație evreiască, cu scopul de a-i pedepsi pe europeni și rasa albă pentru fascism, rasism, feudalism, capitalism și, în general, pentru întreaga lor întreaga lor istorie egocentristă și refractară antievreiască. Pentru că antisemiți și anti iudei erau nu numai fasciștii germani, ci și germanii înșiși, precum și națiunile europene în totalitatea lor. Altfel nu s-ar fi produs dezastrul și pieirea evreilor din Europa fără ca nimeni să miște un deget să-i apere. Pentru că, până la urmă, pornodemocrația are în vedere și ca destinație în primul rând Europa și popoarele europene, deci rasa albă în ansamblul ei. Iar dacă presupunem aceste lucruri, trebuie să ne argumentăm afirmațiile.

Să facem astfel încât istoria sau istorisirea noastră, dacă nu poate fi cu totul credibilă, să fie coerentă. Cum de s-a născut o astfel de inovație în mintea sclipitoare a înțelepților evrei care, niciodată, nu gândesc la binele și viitorul poporului lor, decât punându-l în prin plan și mai presus de celelalte popoare? Ei bine, răspunsul pare a fi destul de simplu.

                 Trebuie să ne întoarcem din nou în timp și să reevaluăm istoria celui de-al doilea război mondial prin prisma istoriei comunității evreiești din Europa și a poporului evreu în ansamblu* Am aflat, din resurse istorice inepuizabile, despre tragedia evreilor din Europa pe perioada dictaturii fasciste, atât în timpul revoluției național socialiste cât și, mai ales, în timpul războiului. Noi am susținut că, în tentativa lor de a elimina regimul și societatea burgheze și democrate clasice, dar și regimul totalitar comunist (bolșevic) alternativ și concurent, evident că fasciștii considerau burghezia și democrația ca dușmani și erau hotărâți să le distrugă. În ceea ce privește capitalul și capitalismul, deoarece nu exista nici o altă variantă economică în afara acestora, deci nu puteau fi distruse, fasciștii gândeau mai pragmatic, în sensul că trebuia să devină ei stăpânii banilor și distribuitorii acestora la nivel mondial. Centrul bancar și creierul finanțelor mondiale să fie Germania pentru totdeauna național socialistă. Germania să devină liderul incontestabil și deplin al Europei și al întregii planete și pe plan financiar. Cele mai mari bănci și quasitotalitatea acestora să fie germane, cu sediul central la Berlin, nu evreiești, cu sediul central la New York. Cel puțin așa visa Hitler și avem mărturie întreaga lui activitate de om politic, numeroasele sale discursuri cu care i-a fascinat pe germani.

                Pentru a înțelege cum au stat lucrurile în acea perioadă, pentru a înțelege fascismul, în opoziție și contradicție cu democrația și comunismul, trebuie urmărită gândirea lui Hitler, care e relativ elementară*. El privește lumea în care trăiește cu destul de bun simț, constată că Germania și germanii nu au locul pe care-l merită și sunt izolați și neputincioși într-o lume ostilă. În plus au pierdut și primul război cu națiunile adverse din Europa. Una dintre cauze era teritoriul, atât de restrâns încât niciodată statul german nu putea deveni mare și puternic. Bașca mai fusese și ciuntit drastic de învingătorii de la Versailles și Trianon. Pentru a remedia această cauză nu exista decât alternativa războiului, cu scopul  cuceririi de noi teritorii în detrimentul altor state și națiuni. Cum extensia Germaniei nu se putea face spre Vest, un spațiu economic de asemenea limitat ca teritoriu și extrem de aglomerat, lebensraum nu putea găsi decât în Est, în spațiul popoarelor slave. Pentru Hitler era o binefacere că Imperiul Rusiei dispăruse, iar în locul lui apăruse URSS, stat bolșevic aparent lipsit de legitimitate și apărare, astfel ușor de atacat și distrus. Hitler gândea că putea ataca oricând Rusia în numele Occidentului și a așa zisei superiorități a civilizației și valorilor occidentale capitaliste. Viziunea unui război glorios cu URSS, în urma căruia să=și însușească mare parte din teritoriul acesteia, era una dintre temeliile pe care se susținea politica sa externă. Până la acesta însă, trebuia să-și reîntregească țara cu teritoriile smulse de învingători prin actul de la Versailles.

                 Cealaltă cauză care împiedica Germania să fie mare și tare, gândea Hitler, patriot fanatic, era democrația burgheză, pe temeliile legale și legitime  care făceau să funcționeze toate statele europene. Aceste temelii fuseseră clătinate însă serios de revoluțiile comuniste și bolșevice, astfel încât ele nu mai puteau fi considerate durabile. De fapt cea mai mare parte a timpului să politic Hitler și l-a pierdut cu demolarea regimului democrat din statul german, lucru greu de înfăptuit și cu destule peripeții. Dar victoria nazismului în Germania nu rezolva problema democrației ca adversar politic ireductibil nici în Germania și nici, mai ales, în restul Europei. Cu excepția Germaniei* revoluția fascistă a eșuat în toate celelalte state europene, care și-au păstrat standardul democratic burghez. Astfel că democrația burgheză a rămas cel mai mare dușman al fascismului, nazismului și personal al lui Hitler. Chiar mai mare decât comunismul și URSS.

               Dar cauza cauzelor nefericirii și izolării, neputinței Germaniei, gândea Hitler, erau evreii. Pentru că, oricum gândeai și evaluai lumea înconjurătoare, la baza ei găseai numai principii, teze și politici evreiești, precum și vaste categorii de oameni și instituții în stare să le impună și susțină. Democrația era, pentru Hitler, și nu numai pentru el, un concept evreiesc, prin care se legitimau și susțineau burghezia și capitalismul, ele însele de sorginte evreiască. Națiunile europene, recte Germania, erau doar conduse și manipulate cu ajutorul democrației, desigur nu în scopurile și interesele lor fundamentale. Hitler vedea în burghezia germană, dar și în cea europeană, doar creaturi și beneficiari ai acestui sistem capitalist la origine iudaic și evreiesc. Acesta – și numai acesta – poate fi sensul logic al gândirii lui Hitler, motivul care a făcut ca acesta să-i considere pe evrei ca dușmani ireductibili ai Germaniei și ai săi personali. În gândirea sa relativ elementară el a asimilat evreii cu democrația, capitalismul și bolșevismul, toate la un loc și împreună.

                Desigur, Hitler nu era prost, iar noi am denumit gândirea sa elementară numai pentru că așa am tratat-o noi, elementar. Hitler nu putea confunda poporul evreu, în masa sa, care nu trăia decât în parte în Europa și Germania, cu elita burgheză și financiară a acestuia, care trăia în SUA și Imperiul Britanic. De aceea problema evreiască a avut o evoluție sinuoasă și incertă în gândirea sa politică. Punând presiune pe evrei în epoca dinainte de război, el punea presiune pe statele democratice ostile sau adverse, în scopul de a obține de la acestea concesii sau cedări. Iar apoi, în perioada războiului, pur și simplu i-a luat ostatici, încercând să se folosească de ei ca atare în scopurile războiului sau în cele ale unei eventuale păci. Una dintre cele mai elementare – și naive – gândiri ale lui Hitler a fost aceea că luând ostatic poporul evreu din Europa el ar fi putut împiedica atât alianța dintre democrați și bolșevici ( Britania-Franța + URSS ) cât și, mai ales, intrarea SUA în mod direct în războiul împotriva Germaniei.* De la această dată însă el a înțeles că gândirea sa fusese naivă, iar ostaticii evrei păstrați în ghettouri nu-i mai trebuiau. Ca atare aceștia au fost introduși în malaxorul infernal al lagărelor de concentrare și de muncă unde au pierit în bună parte.

 

                   Am făcut ce am făcut și am ajuns tot la lagărele de concentrare, una dintre obsesiile noastre istorice. Care, cu toate dezvăluirile istoricilor și scriitorilor, au rămas în cea mai mare parte necercetate și necunoscute. Atât în varianta bolșevică, rusească, din URSS, cât și în varianta  nazistă, germană, din cel de-al treilea Reich. Dar să ne folosim de datele pe care le avem.

                 Indiscutabil că cea mai mare populație care a trecut prin lagărele de concentrare și de muncă germane a constituit -o evreii. De altfel, numai ei și țiganii au fost concentrați în lagăre pe criterii rasiale, fiind internați fără menajamente, în grupuri masive, comunități întregi, de-a valma, în familii, bărbați, femei și copii.* Nu mai există alte rase sau popoare europene cu care germanii să fi procedat în felul acesta. Toți ceilalți deținuți sau internați intrau într-o oarecare normalitate a criteriilor de selecție, politice, infracționale, religioase, antisociale, moravuri, prizonieri etc. Erau oameni maturi, bărbați, responsabili pentru faptele lor.

               Populația evreiască din lagărele de concentrare germane a devenit pe parcursul războiului atât de mare încât, în mod paradoxal, am putea denumi aceste lagăre ca fiind… evreiești! Pare paradoxal și pentru evrei chiar o blasfemie, dar ne referim strict la demografia acestor lagăre. Astfel, dacă considerăm aceste lagăre niște orașe, pentru că pot fi considerate astfel, care pot concentra populații de peste 50.000 de locuitori, putem considera și componența etnică a acestora. Inițial cei mai mulți deținuți erau germanii, recrutați dintre adversarii naziștilor. Destul de rapid însă, în timpul războiului, componența etnică s-a schimbat, iar după 1942 evreii au fost cei care au populat excesiv majoritar aceste lagăre. Această situație nu s-a mai schimbat până la sfârșitul războiului. Pentru oricine se informează asupra lagărelor de concentrare naziste această situație este de domeniul evidenței. Mai mult decât atât, numărul paznicilor SS, care și ei locuiau în lagăre, era relativ mic. Un alt procent din populație îl formau deținuții non-evrei, de toate categoriile, dar și aceștia în netă inferioritate față de evrei.

                Pe această cale s-a ajuns, de fapt, la o contribuție a evreilor la gestionarea lagărelor, la o colaborare a lor cu comandanții și paznicii SS Tottencampfh. Relațiile dintre evrei și comenduire, organizarea și gospodărirea acestora în interiorul lagărului, conducătorii și responsabilii lor direcți erau evrei. E drept că aceștia executau strict ordinele Direcției și paznicilor, dar puteau avea, și au avut, o influență adesea decisivă în probleme de supraviețuire a evreilor, de viață și de moarte*. Unii evrei au murit, iar alții au supraviețuit numai pe această cale a deosebirilor dintre ei, dintre conducători și conduși. De exemplu, germanii ordonau formarea detașamentelor de muncă și a normelor, dar alcătuirea acestora precum și realizarea normelor reveneau evreilor deținuți înșiși. Evreii participau, în calitate de deținuți firește, la primirea și trierea evreilor deportați de-a valma în lagăre, familii, bătrâni, bolnavi, copii. Ei făceau treaba murdară a grupării acestora în diverse categorii, dintre care unele, cele mai defavorizate, mergeau direct la moarte. În general evreii făceau toată treaba murdară a lagărului, pe care alte categorii de deținuți și deportați le evitau, inclusiv cea de la crematorii și a camerelor de gazare. Astfel ei au fost implicați în politica de extenuare și exterminare fizică pe care comandanții SS au instituit-o în lagărele lor. Politică căreia îi cădea victimă însăși populația evreiască majoritară în lagăr.

De ce o făceau? Desigur că holocaust-ologii au găsit răspunsul adecvat, de frică, din cauza terorii naziste. Dacă n-ar fi existat ordinele, ar fi fost uciși. Astfel unii evrei își prelungeau și salva viața în dauna altor evrei. Astfel foarte mulți evrei au pierit, dar au fost și mulți care au supraviețuit.* Însă indiferent ce-ar zice holocaust-ologii, istoricii li lucrătorii din industria Holocaustului, rămâne această faptă a colaborării și implicării directe a evreilor din lagărele naziste.

                Am ajuns la lagărele de concentrare naziste și am făcut primele referiri la Holocaust nu întâmplător, firește, ci preocupați de ideea de a găsi izvorul și rădăcinile originale ale pornodemocrației. Despre care am spus că este o invenție evreiască, iar ca să fim credibili, trebuie să argumentăm. Am mai afirmat că pornodemocrația nu putea să apară și să se afirme superficial, în bordeluri și lupanare obscene, sau ca un exces al aristocrației porno (pornocrației) ci are cauze mai adânci, care țin de democrație. Mai exact de sfârșitul democrației clasice burgheze.

               Originile pornodemocrației – spunem noi – trebuie căutate în lagărele de concentrare naziste și impactul și impresia acestora asupra populației evreiești deținută în acestea, ca și efectul morbid și distrugător asupra ei, ca și asupra întregii Comunități evreiești, a poporului lui Israel în ansamblu.

Lagărele de concentrare naziste, ca și lagărele de concentrare bolșevice (comuniste) – despre care ar trebui să vorbim în paralel – sunt la antipodul democrației burgheze, reprezintă negarea și discreditarea sa totală. Aici sunt internate mase mari de evrei, aparent fără nici o vină, și supuse unui regim de quasi-exterminare. Dar alături de evrei mai suportă aceiași pedeapsă și același regim și alte tipuri și rase de oameni, aparent și ele fără nici o vină.

            De vină sunt exclusiv naziștii.

            Ei consideră democrația ca fiind principala cauză pentru care Germania nu-și poate ocupa locul său de lider între granzii lumii, În Europa și în lume, ca și cauza pentru care ideologia și statul fasciste – național socialiste – totalitare nu se pot implementa și susține cu succes în Germania și Europa. Ei consideră democrația ca fiind o creație evreiască, în beneficiile acestei minorități non-germane și non- europene, dar și în avantajul altor minorități sociale sau chiar antisociale de asemenea considerate non germane sau anti-germane: comuniști, infractori, criminali, homosexuali, țigani etc. Lucrurile sunt foarte clare privite din această perspectivă. O întreagă ideologie nazistă ne stă la dispoziție pentru a constata acest lucru. Lagărele de concentrare – muncă forțată – exterminare reprezintă concepția și răspunsul fasciștilor – naziștilor germani și aliaților lor la adresa democrației burgheze și a democrației în genere.                          Astfel înțelegem ce s-a întâmplat în lagărele naziste.

             Pe de altă parte înțelegem și ceea ce s-a întâmplat cu democrația după ce războiul s-a sfârșit catastrofal pentru fasciști. Evident că aceasta și-a luat o revanșă totală, i-a desființat și distrus pe naziști-fasciști. Dar și din punct de vedere valoric a avut loc aceiași revanșă, pentru că lucrurile s-au inversat: în timp ce preceptele, tezele și simbolurile naziste au ajuns în noroi, idealurile democratice au fost recuperate, recondiționate și au ajuns pe noi culmi de glorie. S-a considerat că toate acele concepte, ideologii și teze, filozofii și gândiri politice și sociale  democratice negate și călcate în picioare de naziști și-au dovedit încă o dată trăinicia și valoarea. Iar acei oameni care au suferit din cauza ideilor și atitudinii lor democrate pedeapsa cruntă a lagărelor trebuie recompensați și considerați eroi.

             Aceasta a fost o temă de meditație pentru politicienii și generalii care au reorganizat Europa, lumea și societatea națiunilor după încheierea războiului.

              Au fost două căi prin care națiunile aliate victorioase și-au recuperat pagubele și pierderile materiale și omenești în dauna Germaniei învinse. Una, cea obișnuită, materială și financiară, impunându-le învinșilor despăgubiri corespunzătoare. A doua, mai puțin obișnuită, se referea la daune morale. Pentru că, până acum, nici un război încheiat nu pusese problema unor astfel de daune morale, de altfel și foarte greu de evaluat. Deoarece într-un război nici o parte nu poate fi morală, războiul însuși este imoral. Cât privește vinovații de război, firește că aceștia sunt declarați cei care-l pierd. Așa a fost dintotdeauna. De ce să fi constituit cel de-al doilea război mondial o excepție?

               Pur și simplu din reconstituirea taberei sale aliate, formată din națiunile Imperiului britanic, SUA, Franța, URSS și poporul evreu. Noi suntem printre aceia care considerăm poporul evreu ca implicat și participant la războiul antifascist, deși încălcăm, în felul acesta, un tabu formidabil al istoricilor și istoriei scrise. Care toți consideră poporul evreu, neorganizat în stat propriu, nebeligerant și victimă colaterală, nevinovată, a războiului. Cu toate astea noi credem că evreii, prin Comunitatea lor mondială, au constituit o forță de sine stătătoare în acest război, fiind o putere decisivă în ducerea lui, comparabilă cu a celorlalți aliați.

                Prin implicarea sa totală și la nivel mondial evreii au contribuit substanțial la victoria împotriva Germaniei naziste și fascismului. Istoricii care consideră că puterile aliate, marile state, Imperiul Britanic, Imperiul Franței, SUA și URSS au forțat această victorie nu (re)cunosc un lucru elementar: coeziunea dintre ele. Așa cum, în alcătuirea unei construcții uriașe, făcută din piatră și cărămizi, cineva n-ar (re)cunoaște legătura dintre ele, mortarul, fără de care această construcție nu ar fi posibilă și nu ar sta în picioare. Ei bine, evreii, Comunitatea evreiască mondială, au constituit tocmai acest mortar, liant indispensabil în cadrul coaliției.

               Ei sunt cei care au contribuit, decisiv, la formarea coaliției împotriva fascismului și nazismului european și german, la coagularea intereselor marilor imperii colonialiste ( Britania, Franța, SUA) – altfel divergente – împotriva Reichului german și, mai ales, la cooptarea în această alianță ultraimperialistă, oricum uriașă*, a URSS, un imperiu bolșevic uriaș și el. S-a pus și se pune o întrebare, în subconștientul istoric, pentru că altfel este o întrebare tabu: ce fel de forțe și ideologii au stat la baza înfrățirii dintre Occidentul capitalist feroce și adversarul lui ireductibil Rusia bolșevică? Iar răspunsul nouă ni se pare elementar de simplu: acest lucru nu putea să-l facă decât Comunitatea Evreiască care, atât în Occident, cât și în URSS, avea un cuvânt greu de spus în politicile și economiile acestora, uneori determinant. Comunității evreiești din SUA i se datorează intrarea fățișă a acestora în războiul împotriva Germaniei, ceea ce a însemnat bomboana pe colivă pentru regimul fascist și Reichul militar german.

              Pornind de la această constatare se poate înțelege și de ce s-a ajuns, între învingătorii aliați antifasciști, la necesitatea plății unor despăgubiri morale în plus pe care Germania nazistă și aliații săi au fost obligate să le plătească. Ele aveau în vedere tocmai interesele speciale ale acestui aliat special în coaliția antifascistă care erau evreii. Și care nu se încadrau în (răs)plata unor despăgubiri ordinare de război, cu atât mai mult cu cât evreii încă nu aveau stat. Până la formarea statului Israel, și până la consolidarea acestuia, s-a avut în vederea despăgubirea morală a populației evreiești afectată de război în genere și, mai ales, a celei internate în lagărele de concentrare. Ea a primit ajutor financiar consistent și a fost ajutată pentru a se reface dar, în plus, a primit un statut aparte, fiind declarată erou și martir al războiului antifascist. Astfel s-au pus bazele unui tratament și unei recunoașteri speciale a poporului evreu în noua societate ( organizație) a națiunilor unite democratice și antifasciste. Totodată s-au pus bazele ideologiei și instituției Holocaustului care, la început, evoca tocmai martiriul evreilor în epoca fascistă ca victime nevinovate și colaterale, iar mai târziu a devenit o industrie de sine stătătoare.

Conchidem prin a spune că democrația antifascistă poate fi considerată o daună de război pe care a solicitat-o poporul evreu de la Aliați.

              Dar ce au toate astea în comun cu pornodemocrația? Ale cărei rădăcini noi le căutăm și le găsim în lagărele de concentrare naziste?

 

 

                               CAP. VI  DEMOCRAȚIA ANTIFASCISTĂ ȘI MEANDRELE EI

                                                                                                     

                              Recompensa morală a victimelor nazismului. Valori și nonvalori fasciste și democratice. Minoritățile și minoritatea homosexualilor martiri. Cariera post nazistă a homosexualilor.  Revoluția sexuală este homosexuală. Rădăcinile lui homosexual sapiens. Puncte de reper. Pornodemocrație este o democrație pentru homosexuali. Conferința de la Helsinki – punct de cotitură în istoria pornodemocrației.

 

                    Pornim de la constatarea că, odată cu evreii martirizați din lagăre, au fost considerate victime și reconsiderate sau despăgubite moral și celelalte categorii de deținuți, tovarăși de detenție, și supuși acelorași privațiuni și excese din lagărelor naziste. Este vorba despre minorități de comuniști, țigani, criminali, infractori, homosexuali, care erau considerați de naziști elemente subumane, ( suboameni) și, ca atare, nedemne să trăiască. ( Când spunem minorități, raportăm aceste categorii la populația de bază a lagărelor, care era majoritar evreiască). Datorită evreilor recuperați și recompensați moral după război, inclusiv  aceste elemente marginale sau declasate în opinia și filozofia naziștilor au fost recuperate și reconsiderate moral ca valori de sine stătătoare, demne de tot respectul în noul model de democrație postbelică, ea însăși recuperată și reconsiderată. Astfel a apărut democrația antifascistă, care pune pe prin plan victoria împotriva național socialismului și fascismului și constituirea unei societăți eradicate pentru totdeauna de fascism. Și bazată pe un nou concept de valori, care nu puteau fi altele decât cele pe care le renegaseră cu atâta ură și dispreț Hitler și fasciștii, care nu pregetaseră să facă război pentru a le distruge.

              Astfel avem un reper în transformarea democrației clasice burgheze în democrație antifascistă care promovează noi valori și noi concepte democratice.

             În general minoritățile, conceptual, au devenit una dintre valorile de referință ale democrației antifasciste. Deoarece, se știe, democrația clasică, burgheză, care este electorală, se bazează funcțional pe majorități, pe masa largă a populației ca sistem de selecție și referință. Din acest punct de vedere democrația antifascistă va schimba radical sistemul. Evreii, care constituiau o minoritate în Europa, dar și în fiecare stat al acesteia, raportat la populația națională, se considerau dezavantajați de democrația burgheză clasică electorală. Care dusese la fascism. Democrația antifascistă va corecta acest neajuns prin sublimarea și privilegierea minorităților de toate categoriile dar, în mod special, a minorității evreiești. Care va deveni minoritatea de elită a întregii Europe și a omenirii în principal datorită calității ei de victimă, martir i erou al luptei antifasciste. Inițial democrația antifascistă  va pune în prim plan tezele și interesele luptătorilor antifasciști, care nu sunt altceva decât idei și concepte evreiești și sioniste. În continuare va trebui să urmărim firul democrației antifasciste postbelice din Europa, SUA și URSS, care diferă de democrația anterioară clasică burgheză și care se interferează cu ceea ce s-a numit Războiul rece. Dar noi am mai vorbit despre asta și nu ne mai interesează, deoarece suntem pliați pe pornodemocrație. Căci tocmai suntem pe cale de a-i găsi izvoarele.

                Democrația antifascistă conține acest element nesemnificativ de pornodemocrație. În sensul în care, pentru a face să sublinieze nocivitatea fascismului, pericolul pe care acest sistem politic naționalist, dedicat mulțimilor naționale socialiste – să nu uităm că fascismul este un curent politic socialist, paralel cu celelalte curente socialiste concurente; să nu uităm că fascismul este un regim totalitar, paralel cu regimul comunist-bolșevic – îl prezintă pentru omenire, neodemocrația antifascistă a repugnat și distrus tot ceea ce ideologia și tezele fasciste reușiseră să realizeze și să impună în toate domeniile de activitate: economie, politică, societate, ideologie, cultură etc. Mai simplu spus, tot ceea naziștii consideraseră a fi demn de glorie și valoros, democrația antifascistă a proclamat ca fiind odios. Ca să nu mai vorbim de situația în care fasciștii se proclamaseră ca rasă pură de stăpâni, cei moi frumoși și mai valoroși dintre oameni, iar pe ceilalți îi puseseră într-o ierarhie inferioară de oameni și suboameni – pe ultima treaptă ședeau tocmai evreii – acum lucrurile se răsturnaseră radical, evreii ajunseseră sus de tot, ca eroi ai umanității, iar fasciștii nici măcar pe ultima treaptă, nu mai existau. Pe de altă parte noua democrație antifascistă nu recupera și reconsidera ( sau conserva) nici valorile clasice ale democrației burgheze, considerându-le fie apropiate, fie premergătoare fascismului, atacându-le cu aceiași determinare. Pe această scară de valori răsturnate și inversate de noua democrație antifascistă, fie considerate fasciste, fie burgheze, putem găsi primele elemente de pornodemocrație.

                Desigur, în prim plan au ieșit învingătorii fascismului, puterile aliate, eroii umanității. Dar sau mai găsit și alți eroi antifasciști, luptători destoinici, care s-au opus dușmanului. Nu mai vorbim de evrei deoarece ei, ca popor unitar, fac parte oficial din tabăra aliaților. Ci ne referim la alte categorii de mase populare și antifasciste care s-au manifestat în clandestinitate și anonimat. Pe scurt, putem spune că au fost reconsiderate și reconstituite toate straturile și substraturile sociale și umane care au putut fi identificate și denumite antifasciste. Ele constituind straturile și substraturile democrației antifasciste.

Deja am identificat  și denumit minoritățile ca fiind una dintre componentele de bază ale democrației antifasciste*.

                 Dar printre aceste valori reconsiderate pe baze strict antifasciste, și numai datorită faptului că fasciștii le disprețuiau sau urau, se găseau și vechile defecțiuni și delicte specifice omenești, demne de oprobriul public și pe care societatea le-a pedepsit dintotdeauna. Pe care nici democrația clasică burgheză nu le accepta, le considera reprobabile și le penaliza. Referindu-ne strict la lagărele de concentrare naziste, dar și la cele sovietice, pe vreme de pace majoritatea deținuților din acestea o constituiau deținuții de drept comun, deținuții politici fiind excepții. În cazul special al lagărelor de concentrare naziste, alături de populația evreiască martirizată și solidare cu acestea au fost recuperate toate celelalte categorii deținute, inclusiv cele infracționale, antisociale și imunde. Cu toții au fost considerate victime colaterale și nevinovate ale fascismului. La marea eliberare din lagăre au putut beneficia de o recunoaștere generală de rezistenți antifasciști și s-au reintegrat în societatea democratică antifascistă, beneficiind de drepturi și libertăți. Ce au făcut mai departe, s-a scris în destinul fiecăreia.

Dar merită atenția – atenția noastră – o categorie socială pe care naziștii au disprețuit-o și au încercat s-o elimine din societate după felul lor brut, aruncând-o în lagăre. Este vorba despre homosexuali. O minoritate și ea, o categorie imundă de indivizi, de care societatea n-a scăpat niciodată și pe care naziștii n-au pregetat să-i considere suboameni. În Germania, de altfel ca și în întreaga Europă, cu toată toleranța pe care legislația burgheză o manifesta pentru prostituție, homosexualii nu erau tolerați în cadrul acestei categorii (prostituția) decât pe considerentul că erau bolnavi sau defecți psihic și fizic. Destinul lor în lagăre a fost jalnic, dar au supraviețuit. E de remarcat că, dintre toți deținuții lagărelor de concentrare, doar comuniștii și homosexualii au rezistat mai bine detenției și au supraviețuit în număr considerabil. După eliberare aceștia pur și simplu au explodat în societate, în spațiul public și politic, au făcu cariere formidabile. Se cunoaște cariera pe care au făcut-o comuniștii în epoca postbelică, atât în URSS și lagărul sovietic, cât și în Occident, în lagărul american și în întreaga lume. Partidele comuniste pur și simplu au surclasat sau au stins definitiv toate celelalte partide sau mișcări politice și ideologice democratice, adversare sau concurente. Comunismul a devenit o orânduire omenească, iar comuniștii făuritorii acesteia. Războiul rece, am mai spus acest lucru, s-a purtat între comuniști. Astfel se explică ducerea lui în parametrii teoretici și politici, dar și sfârșitul său fericit, prin eliminarea bolșevicilor ruși din rândurile autenticilor comuniști-marxiști.

                Dar e inutil să vorbim noi despre cariera comuniștilor europeni după 1945 atât de cunoscută de către toată lumea. Noi trebuie să vorbim despre cariera homosexualilor.

             Care e la fel de strălucită în Europa postbelică dar, din motive obscure, mai puțin remarcabilă. Sau chiar trecută cu vederea. Poate din cauză că activitatea lor nu este politică, și astfel nu se desfășoară la lumina reflectoarelor. Putem spune că minoritatea homosexualilor cadrează totuși cu democrația antifascistă numai în măsura în care aceasta le recunoaște drepturi și libertăți în cadrul minorităților. Dar sunt acele drepturi și libertăți recunoscute în general prostituției. Se poate spune că, cel puțin într-o primă fază, activitatea lor este acoperită și conținută de prostituție care, deși recuperată sănătoasă din ghearele nazismului, rămâne o racilă burgheză legală și tolerată, dar nu onorabilă. Și în democrația antifascistă, sau chiar socialistă, prostituția rămâne prostituție. Cu toate că valul de prostituție generalizată este în creștere și tinde să inunde și să acopere societatea la un nivel nemaiîntâlnit în istoria omenirii.

              Conchidem prin a spune că prostituția face carieră și, cu toate astea, nu progresează. Rămâne prostituție. Iar din punct de vedere filozofic, și chiar religios, prostituția este morală. Prostituția salvează morala societății. Dar este o morală burgheză!

                   Din acest stadiu de prostituție generalizată, în plin Război rece, apar germenii unei revoluții în domeniu care sfidează această morală învechită, și în concordanță cu noul tip de democrație antifascistă care tinde să devină socialistă. Este vorba despre așa zisa „revoluție sexuală” care apare în jurul anilor șaptezeci ai sec. XX, dar cu precedente anterioare nesemnificative. Evident că această revoluție se produce în Vestul Europei și SUA, în lagărul de democrație patronat de SUA și NATO. În care prostituția era recunoscută și acceptată, legală și morală.

                  Despre revoluția sexuală s-a vorbit și s-a scris puțin superficial, în primul rând datorită subiectului în sine, care e greu abordabil. E un subiect care atinge straturi și limite vulnerabile ale omului ca ființă inteligentă și ale umanității ca specie gânditoare. Este vorba despre animalul om, căci din punct de vedere sexual omul este un animal ca toate animalele. Deci dacă vorbim despre o revoluție sexuală, chiar reieșită din prostituție, vorbim despre o revoluție a animalului din om. Ajungem astfel la ceea ce am mai spus în pagini anterioare, anume la a face o simetrie între „homo sapiens”, care se presupune a fi omul originar, și „homosexual sapiens”, care  presupunem noi a fi omul actual și contemporan. Căci revoluția sexuală este făcută de homosexuali.

                Avem acest parcurs al prostituției occidentale generalizate de la democrația antifascistă la cea socialistă care, în evoluția și extinderea sa debordante, va atinge un nou stadiu de existență denumit pornografie. Iar revoluția sexuală nu este altceva decât recunoașterea și acceptarea la nivel social, absolut democratic, a pornografiei ca formă morală, legală și legitimă de prostituție. Iată legătura care există între democrație ( decadentă burgheză, antifascistă, socialistă) și pornografie ( prostituție degenerată) pe care noi o denumim într-un singur termen, pornodemocrație. Ultimul stadiu de existență al democrației burgheze clasice, dar și al democrației istorice în genere. După acest stadiu democrația nu va mai putea fi recuperată și uzitată niciodată.

 

                Începând cu revoluția sexuală din Europa (Occident) putem vorbi liniștiți și despre pornodemocrație. Și despre pornocrație. În timp ce pornodemocrația reprezintă o formă de prostituție morală și carnală care deservesc și satisfac masele și mulțimile orizontale în instinctele și necesitățile lor elementare, pornocrația reprezintă noua clasă politică și nomenclatura acestor mulțimi revărsate. Un produs comun al pornodemocrației și pornocrației este prostrația, care este un substitut sau supliment al prostituției, dar fără de care nu sunt posibile satisfacția și fericirea maselor populare.

            Desigur, acest mod de a aborda lucrurile nu e curent. Și nici la îndemâna oricui, deoarece adevărul supără pe om. Cu atât mai mult poți să superi omenirea și umanitatea dacă-i spui că trăiește în pornodemocrație, că elitele, liderii și idolii ei sunt niște pornocrați, iar ea însăși a ajuns să trăiască într-o stare de prostrație desăvârșită. Asta în condițiile în care se bucură de toate drepturile și libertățile fundamentale ale omului! Păi cum mama naiba de s-a ajuns aici?

              Și cum se împacă lucrurile?

              Uite că se împacă.

              În cartea sa ”Demnitate pierdută”, pe care am mai amintit-o, Thomas Schirrmacher* face o scurtă istorie a pornografiei în Europa, la obiect și cu date exacte. Desigur, autorul este doct și se preocupă strict de subiect și de soarta țării sale, Germania, fără să iese din schema sumară a cărților istorice care trebuie să fie cunoscute de publicul larg. Dar el nu face nici o legătură între „revoluția socială” și pornografie  cu sistemul politic și social democratic Occidental, cu democrația antifascistă ( americană și iudaică) pe cale de a deveni socialistă angrenată în Războiul rece, cu drepturile și libertățile omului așa zis fundamentale, fără de care pornografia nu ar fi fost legalizată. Astfel nu putem înțelege din cartea sa, și nici din alte lucrări asemănătoare, cum a fost posibil ca omul și omenirea să-și „piardă demnitatea” atât de ușor. Și nu numai despre demnitate este vorba. Căci omul și omenirea pierd mult mai mult, își pierd mințile și orice rațiune de a fi.

               Lucrurile, în desfășurarea lor, par elementare. Primele erupții nocive ale pornografiei apar în nordul Europei, astfel că rădăcinile lui homosexual sapiens trebuie căutate în Scandinavia. Nu trebuie făcute cine știe ce săpături istorice pentru a găsi fosila acestui hominid, care e european, e alb și de prin aceste părți ale locului. Danemarca, Islanda și Suedia sunt printre primele țări din Europa care consideră homosexualitatea ca fiind naturală și nu o perversiune sau pervertire a omului. Nu se cunosc cauzele, nici nu au fost căutate, iar noi presupunem că au fost două: emascularea populației și dispariția credinței și bisericii creștine prin impactul vieții moderne și tehnologiei. Nu trebuie neglijată nici contribuția monarhiei – statele scandinave fiind monarhice – instituție decredibilizată și inutilă, care se înscrie perfect în ceea ce noi am denumit a fi pornocrație. Homosexual sapiens a apărut deci în Scandinavia.

 La timpul potrivit deoarece imediat după război un val fără precedent de prostituție va inunda și acoperi Europa Occidentală dincolo de Cortina de Fier. În mod fericit Suedia prevestește în anul 1944  „revoluția sexuală” care se va desfășura peste o generația. Totodată, în tandem și coroborat cu Suedia evoluează și țările scandinave apropiate prin contaminare sau prin comuniune. Sistemul politic ȘI social al acestor state și clasa politică se vor dovedi foarte compatibile și total receptive și favorabile revoluției sexuale și pornografiei legitime. Iar cum democrația acestor state este îndeobște clamată, țările scandinave pot fi considerate primele state de democrație porno din lume.

                Un alt punct de reper al lui „homosexual sapiens” este biserica catolică. Dintotdeauna biserica catolică a fost bănuită ca fiind pidosnică, dar și-a ascuns cu fățărnicie dedesubturile. Dar în 1965 papa Paul al VI lea elimină Index Librorum Prohibitorum, impusă de papa Paul al IV lea în 1557. În felul acesta biserica catolică și numeroșii ei credincioși dar, mai ales, numeroasele secte rătăcite, protestante și contestatare scapă și de ultimele inhibiții morale și de bună cuviință. Își pot da arama pe față și, mai ales, își pot da în petic. Homosexualitatea și pornografia capătă binecuvântarea bisericii catolice și întră înăuntrul acesteia.

                În general se spune că revoluția sexuală și pornografia apar și se dezvoltă o dată cu dezvoltarea și performanțele cinematografiei, care devine o mare industrie și capătă o anvergură mondială. La început cinematografia este o artă vizuală, comparabilă cu celelalte arte. Repede însă ea decade din punct de vedere artistic, se prostituează și devine porno. Explicația nu există decât în societate, în prototipul de societate occidentală ca societate democratică. Cinematografia porno distruge arta, dar susține industria cinematografică, iar explicația acestui succes este cota de piață. Pornografia inundă piața pentru că se cere și se vinde, produce bani. Acest boom financiar și economic poate fi efectul revoluției sexuale, dar poate fi și cauza acesteia. Ne aflăm în situația de a nu știi cine a fost mai întâi, apa sau gheața, oul sau găina.

                  Țările scandinave sunt primele care autorizează proiecția filmelor porno în sălile de cinema, urmate de Franța care permite acest lucru începând din anul 1970. De fapt anii „șaptezeci” (1970-1980) sunt anii în care istoricii mai mult sau mai puțin rezonabili plasează revoluția sexuală. Din acești ani începe și o competiție între democrațiile Occidentale – Țările scandinave, Franța, Germania etc – în recunoașterea, legalizarea și promovarea pornografiei în societate. Este epoca în care – susținem noi – aceste democrații evoluează spre pornodemocrație.

                Dar, indiferent de succesul cinematografiei porno în Vestul Europei, cel mai mare producător în domeniu rămâne SUA, prin marca sa care se numește Hollywood. În cel mai scurt timp acest studio cinematografic devenit oraș devine cel mai important producător, promotor și vânzător de pornografie din lume, mai ales după ce apar în comerț casetele video. În același timp Hollywood devine centrul și simbolul homosexualismului, cel mai important reper moral, intelectual, cultural, dar și economic și social, al lumii postmoderniste, lumea porno. O Sodoma și Gomora a lumii contemporane.

                Țările scandinave, Vaticanul și Hollywoodul sunt arealele geografice în care antropologii și istoricii, dacă ar fi tentați să caute, ar găsi primele fosile ale lui homosexual sapiens, masculi și femele, o generație totuși limitată numeric și încă timidă. Este aproape incredibil cum acest prototip de om, pornind de la un număr extrem de mic, confruntând niște realități totuși greu de surmontat și depășit, va cunoaște o evoluție și dezvoltare numerică cu totul surprinzătoare, astfel că se va înmulți și răspândi în Europa și întreaga lume. Iar asta pe parcurs de numai două generații. Explicația fiind că acest „homo” a fost cultivat în societate, s-a înmulțit artificial și a beneficiat de condiții speciale de dezvoltare.

Trebuie să știm că pornografia reprezintă numai cultura lui homosexual sapiens, care e intelectual și om de știință, dar pornodemocrația reprezintă situația și bunăstarea sa politică, socială și umanitară, modul de a se organiza, conduce și administra. Astfel ajungem noi să definim pornodemocrația ca fiind o democrație pentru homosexuali. Asta în contextul în care definim democrația burgheză ca fiind o democrație pentru burghezi, democrația național socialistă pentru fasciști, democrația socialistă pentru sovietici etc.

                 Deci să reținem acest aspect al lucrurilor: pornodemocrația, cu tot ce înseamnă și reprezintă ea în societate și în stat, pune pe primul plan interesele, valorile și idealurile  lui homosexual sapiens și a comunității sale LGBT*. Care ia amploare și se revendică a fi o specie de sine stătătoare a umanității. În întregime drepturilor și libertăților fundamentale ale omului clamate și revendicate de pornodemocrație se pliază sau se referă la această specie, cu avantaj reciproc: în timp ce drepturile și libertățile omului susțin și impun homosexualii, la rândul lor aceștia sunt garanția fermă a respectării drepturilor și libertăților fundamentale. Am putea spune mai simplu că drepturile și libertățile fundamentale se referă la homosexual sapiens, și nu la omul propriu zis, originr, homo sapiens. S-a ajuns până acolo cu pornodemocrația, care revendică inclusiv statul de drept, să lege strict drepturile și libertățile fundamentale, precum și statul de drept, exclusiv de homosexuali. Dar vom ajunge să explicăm și această evoluție.

                Deci lucrurile nu sunt simple. Nu pornografia și cultura porno au premers pornodemocrația, așa cum prostituția nu a stat la baza democrației clasice burgheze. Pentru asta a fost nevoie de o societate amplificată, de o clasă politică adecvată, de o ideologie și un program politic, de o gândire și viziune de amploare. Căci lumea postbelică nu a evoluat de la sine și haotic spre pornodemocrație, în sensul renegării și negării democrației burgheze clasice. Iar această democrație burgheză clasică negată și renegată nu a decăzut singură și de la sine, ci a fost impulsionată și ajutată în decăderea ei. Totul este o nebuloasă, mai ales că această involuție și decădere a omenirii se petrece și se precipită pe parcursul Războiului rece, în care se confruntă principalele forțe învingătoare în războiul antifascist.

 

               Există o schemă în orientarea pe care a luat-o democrația antifascistă, care e totodată socialistă, comunistă și sionistă, spre pornodemocrație. Există atitudinea coaliției antifasciste de a zdrobi în întregime și pentru totdeauna fascismul, cu tot ce a presupus acesta ca valoare, lege și ordine. Fascismul propune o națiune socialistă integrală într-un stat totalitar condus de partidul unic național socialist (fascist). De altfel este copia și oglinda comunismului din URSS, devenită prin revoluția bolșevică stat totalitar condus de partidul unic bolșevic-comunist. Principala antinomie a fascismului este democrația. Astfel democrația nu exclude nuanțe și rezerve de naționalism socialist. Pe când democrația antifascistă exclude în totalitate și definitiv fascismul.

                Astfel valorile democratice antifasciste sunt recuperate și salvate dar, mai mult, sunt supralicitate și supraevaluate. Avem exemplul lagărelor de concentrare, unde naziștii nu pregetă să-i închidă și să-i muncească pe cei considerați de ei dușmani sau dăunători societăți: comuniștii, democrații, evreii, țiganii, criminalii, infractorii, homosexualii, hoții etc. Dar în lagăre ajung doar o parte dintre aceste minorități, categorii și subclase sociale considerate de naziști subumane, ele fiind extinse la scara întregii societăți și cu neputință de controlat de regimul nazist. La rândul lor naziștii și fasciștii nu erau decât o minoritate, numeric nesemnificativă, atât în Germania cât și în Europa. Este cunoscută cariera pe care o fac foștii deținuții din lagărele de concentrare naziste, carieră care se bazează chiar prin zdrobirea și nimicirea foștilor lor paznici și torționari. La propriu și la figurat.

                  Este cunoscută cariera pe care o fac comuniștii, care formează partide foarte puternice, de mare prestigiu și influență, care predomină și conduc societatea și statele. Fără-ndoială că ei ar fi putut impune regimul comunist la scara întregii Europe, dacă n-ar fi izbucnit Războiul rece dintre comuniștii sovietici (bolșevici) și cei europeni, evrei și americani. De asemenea este cunoscută cariera evreilor, a poporului lui Israel care, încă o dată, renaște din cenușă. Evreii primesc tot de cer de la societatea națiunilor, devenită antifascistă, și pe bună dreptate, deoarece contribuția lor la alianța și lupta împotriva fascismului este dintre cele mai importante. Ei primesc locul de casă și de arătură din Palestina, unde nu pregetă să reîntemeieze statul Israel, desigur în dauna palestinienilor. De asemenea primesc despăgubiri substanțiale, imense sume de bani, în calitatea lor dublă de învingători, dar și martiri ai fascismului. Însă mai de preț și mai presus de orice va conta prestigiul moral al poporului evreu, care va căpăta o largă recunoaștere internațională. Pe de o parte ca un simbol vag religios, în calitatea sa de popor ales (și reales), pe de alta ca simbol al democrației antifasciste. Sionismul va deveni ideologia forte a acestei democrații.

                Și celelalte categorii negate și reprimate de naziști în lagăre vor face carieră în democrația antifascistă, vor fi recompensate, vor primi despăgubiri și, mai ales, drepturi și libertăți. Asta deoarece democrația antifascistă va schimba valorile, legile și morala societății în ansamblu și de la rădăcină. În dauna fascismului sunt compensate și recompensate minoritățile, rasele, ca și categoriile sociale defavorizate, infracționale sau imunde. Toate aceste recuperări se fac în scopul democrației antifasciste și în numele drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

                Și democrația antifascistă, și drepturile și libertățile fundamentale ale omului vor favoriza la maximum prostituția, care va ajunge la cote istorice nemaicunoscute. Iar asta cam pe nedrept deoarece nazismul, fascismul în genere, n-a fost ostil prostituției. Ba chiar a introdus bordelul în lagăre, în beneficiul deținuților. Chiar și față de homosexuali atitudinea lor n-a fost neapărat distructivă, detenția lor fiind mai ușoară decât a altor categorii de deținuți. Cu toate astea, după război și în continuare, Europa de Vest, Occidentul în genere, vor cunoaște fenomenul prostituției în exces și în abuz, iar homosexualismul va deveni o mișcare intelectuală, culturală și artistică cu valențe politice. Prostituția va evolua în pornografie, iar homosexualismul va produce un nou prototip de om pe care noi l-am denumit homosexual sapiens. Iar pe această cale se ajunge și la un nou tip de democrație subsecventă celei antifasciste pe care am numit-o pornodemocrație.

                   Pornodemocrația se deosebește de democrația antifascistă, ca și de alte prototipuri democratice – socialiste, liberale, radicale, clasice, conservatoare – și ele antifasciste, printr-un antifascism total, manifest și virulent. Desigur, pentru a se distinge și impune în peisajul democratic, pentru a face și impune propriul joc politic. De remarcat că pornodemocrația însăși se bucură total de una și cea mai aleasă virtute a democrației antifasciste, și anume de privilegiul de minoritate. Pentru că, de altfel, în cadrul larg al democrației antifasciste și, mai ales, al mult mai extinsei democrații clasice, democrația porno a fost ( și este) în minoritate. La fel stau lucrurile și cu homosexualii care, pretutindeni în societatea omenească, au fost o minoritate infamă. Cu toate astea, și numai datorită privilegiilor de minoritate, au reușit să se impună și să reformeze din temelii legile și ansamblul de valori ale democrației.

              Deci nu pornografia, ca exces și abuz de prostituție generalizată (mondială), și nici homosexual sapiens, ca progenitură a acestei prostituții au dat și legiferat această democrație porno, ci gânditorii speciei umane, filozofii, intelectualii, artiștii și presa. Și, nu în ultimul rând, politicienii, fără de care nu se poate face nimic. Putem spune că porno democrația a apărut dintr-o societate a prostituției și pornografiei, cum e și firesc. La rândul ei acest prototip de democrație a consolidat și extins prostituția și pornografia în societate. Homosexualismul l-a creat pe homosexual sapiens care, în număr din ce în ce mai mare, s-a impus în societate, în dauna lui homo sapiens, pe care-l pune în inferioritate și-i periclitează existența.

 

               Avem acest parcurs de final al democrației clasice burgheze, capitaliste, care se încheie o dată cu victoria aliaților împotriva fasciștilor și naziștilor, adversari ireductibili ai acestui tip de democrație. Dar învingătorii vor renega ei înșiși democrația burgheză, din diferite motive și diferite interese. Astfel democrația sa descompus în diverse facțiuni democratice al căror manifest principal era eradicarea fascismului. În același timp democrația antifascistă nega sau renega și burghezia și capitalismul în genere, ca purtătoare de fascism. A existat o competiție între aceste facțiuni care, pe baza meritelor în lupta antifascistă, să aibă dreptul legitim de a conduce societatea omenească, de a o elibera, de a o ridica „pe noi culmi”. În numele binefăcător al progresului și civilizației omenești. Această competiție noi am numit-o Războiul rece. Ea se încheie o dată cu eliminarea și trecerea la pasivul istoriei a acelor ideologii și teze politice, partide și mișcări care, pe parcursul relativ îndelungat al istoriei, reprezentaseră democrația clasică burgheză. Astfel au pierit toate reprezentările și manifestările cu caracter conservator, moderat, liberal, social democrat care, până la cel de-al doilea război mondial, constituiseră însăși colonadele democrației. Războiul rece le-a exterminat. ( E de remarcat că și fasciștii avuseseră aceiași intenție distructivă). În schimb au triumfat ideile și partidele socialiste, revoluționare și comuniste care, pretutindeni, și-au asumat rolul conducător în societate și în stat. Există, desigur și o diferențiere între aceste idei și partide, dar care se face în funcție de ideologie, de importanța și interesele fiecăreia. Deși marile imperii colonialiste au dispărut cu totul după războiul dintre anii 1939-1945 au apărut state uriașe, de dimensiuni continentale, care să le compenseze dispariția ( URSS, SUA, UE, China, Brazilia, Australia).

                 După competiția care s-a numit războiul rece s-a impus democrația americană cu principala caracteristică sionismul. Sionismul face diferența dintre democrația americană și comunism.

Dar ce legătură există – sau poate exista – între democrația americană și pornodemocrație? Noi am urmărit principalele sale caracteristici în Europa învinsă (atât de fasciști cât și de aliați) și am găsit rădăcinile lui homosexual sapiens aici. Dar nu trebuie să scăpăm din vedere că, după acel război, Europa nu a mai existat, iar toate popoarele ei au fost reduse la nimicnicie. Ele au fost reduse la tăcere și puse la dispoziția absolută a învingătorilor.

                Modul nostru de a gândi este simplu. După 1945 și în timpul Războiului rece, Europa nu a avut decât două modele de viață și dezvoltare, cel comunist-bolșevic, sub ocupație sovietică, și cel de democrație americană, sub ocupația SUA. Cum modelul sovietic nu putea inspira sau legaliza prostituția și pornografia, dimpotrivă, le-a reprimat cu severitate, rămâne să discernem că acestea s-au dezvoltat în Europa americană. Cum sistemul și regimul sovietice plus URSS au dispărut după Războiul rece, rămâne să discernem că pornodemocrația este o creație și o producție a democrației americane triumfătoare. Care se produce și reproduce nu numai în Europa, intrată, după 1990, în întregime în custodie (sub ocupație) americană, dar și în SUA, pe continentul american și în întreaga lume controlată de NATO.

               Cam așa trebuie văzute și gândite lucrurile.

               Însă e greu de presupus că americanii, ca populație și stat, au inventat democrația porno, așa cum e greu de presupus că ei au avut vreo contribuție la dezvoltarea democrației însăși. Tocmai ei, care sunt „copia hominem” și care n-au identitate, n-au istorie, n-au limbă, n-au cultură, n-au nimic al lor. Care inițial au preluat totul de le europeni, iar după ce rasa europeană a diminuat, au crescut influențele din Africa, Asia, China, India, rase prolifice. Am fi pe cale să le contestăm orice merit chiar în dezvoltarea pornografiei, cu toate că au Hollywood, în industria porno sunt pe primul loc, iar homosexual sapiens domină deja cu desăvârșire în SUA specia homo sapiens. Dar nu facem acest lucru deoarece pe numeroase pagini ale acestei cărți ne-am străduit să vorbim despre rolul conducător al evreilor în SUA. Dacă pe americani nu-i duce mintea, că n-au, nu același lucru se poate spune despre americanii evrei. Am afirmat, și nu strică să mai spunem încă o dată acest lucru, că evreii americani sunt creierul statului denumit SUA, care gândește, socotește și plănuiește treburile care-l privesc. Iar restul populației, atât de diversă după proveniență, limbă și culoare, așa zișii „americani”, nu sunt altceva decât mușchii. Membrele și organele care execută.

                Dacă facem aceste conexiuni americane intrăm deja pe un teren cunoscut și bătut. Nu li se mai pot nega americanilor meritele de excepție în apariția, promovarea și legitimarea democrației porno. Care reiese din propria lor democrație antifascistă și manifest sionistă. Impactul pe care marea comunitate evreiască și elita acesteia îl are asupra democrației americane explică evoluția acesteia pe coordonate novatoare, progresiste și socialiste. Desigur, bazele democrației americane fiind sionismul, premisele acesteia sunt antifascismul, iar la final neocomunismul ( neomarxismul) care apare după Războiul rece prin eliminarea comunismului de tip URSS. Ne este greu totuși să discernem dacă democrația porno evoluează în SUA, în Europa ocupată de americani sau pe ambele maluri ale Atlanticului. Datele și dovezile ne indică Europa Occidentală ca fiind leagănul acestei neo democrații. Dacă-i așa, n-avem încotro și trebuie să ne axăm cercetările în această direcție. Trebuie să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului.

                Pornim de la faza de reconstrucție a Europei după războiul antifascist, pe toate planurile, materiale,  dar și sociale, civice și politice. În mod curent această reconstrucție se face de către americani, pe banii lor și personalul detașat adecvat. În mod practic însă în spatele americanilor stau evreii care, față de Europa, nu mai au nici sentimente, nici interese. Ei sunt principalii câștigători și beneficiari ai războiului antifascist și antinazist. Acum și-au văzut sacii în căruță și stau pe cai mari. Dar nu statul Israel, reînviat din morți, este realizarea lor cea mai mare, căci state reînviate din morți s-au mai văzut ci faptul că, prin intermediarul și mecanismul SUA, ei pot accesa și controla din nou lumea capitalistă. Este un fapt incontestabil că SUA devine, după WW 2, cea mai mare putere economică și militară din lume, preluând acest loc chiar de la Europa (Occidentală) care-l deținuse o lungă perioadă de timp, mai exact între anii 1789-1945. Pe această lungă perioadă de timp (1789-1945) evreii din Europa parcurseseră o istorie prodigioasă și extrem de favorabilă, sub protecție și în comuniune cu burghezia europeană putând accesa și controla piața capitalistă din întreaga lume. Iată de ce, având în SUA un nou centru de putere mondială, evreii se puteau debarasa de Europa. Unde, la drept vorbind, nu fuseseră niciodată bine primiți și bine văzuți de popoarele băștinașe. Cu atât mai mult cu cât Europa fascistă se purtase rău cu ei, le dorise evacuarea și chiar exterminarea.

             Dar nu numai.

             Evreii se puteau răzbuna pe Europa. Motivul principal era fascismul, dar mai erau și altele, istorice și implacabile. Statele și popoarele Europei, devenite națiuni, incapabile să înțeleagă sau să accepte că emanciparea lor din feudalism și triumful capitalist nu erau europene, ci evreiești. Mândria și grandomania europenilor de a se crede conducătorii și stăpânii lumii capitaliste, disputând-o și partajând-o feroce. În sfârșit, mândria de rasă a europenilor, fericiți de rasa lor albă și dominantă. Deși capitalismul eradicase religia creștină feudală europeană, biserica acesteia continua să existe, deoarece Dumnezeu era alb. De cea mai pură și nealterată rasă ariană.

             Deci europenii trăiau în deplină ignoranță și întuneric. Ei nu înțeleseseră, sau nu acceptaseră, rolul și istoria poporului evreu în istoria Europei de când destinele lor se intersectaseră și deveniseră unul comun. Ei nu înțeleseră că erau caii ( Europa era căruța), pe când evreii struneau hățurile. Ei nu înțeleseseră că Dumnezeu era Iehova, tată-l evreilor, deci evreu sadea; și că Isus însuși, Dumnezeul albilor, era Ioșua al evreilor, un evreu renegat. Aceste idei și prejudecăți ale europenilor trebuiau să dispară pentru totdeauna. Dar toate astea erau mărunțișuri. Principala cauză era faptul că evreii nu mai locuiau în Europa ( decât în număr nesemnificativ). Aveau deja două locuințe mai bune și prielnice, SUA și Israel. Noi susținem că decăderea și inferiorizarea Europei și europenilor prin democrația porno nu se datorează atât celor două războaie consecutive de aici, cât părăsirii Europei de către evrei. Dar asta nu înseamnă că nu au rămas la discreția și dispoziția lor, căci evreii continuau să domine și surclaseze Europa prin „mușchii” lor americani.

 

              Pe tot parcursul războiului rece are loc un transfer de democrație americană în Europa, pe care americanii o livrează la pachet cu alte investiții materiale de ordin financiar și economic. Evident, este vorba despre Europa ocupată de americani, Europa Occidentală. Scopul este războiul rece însuși, care se duce între aliații americani și sovietici. URSS ocupase cealaltă parte a Europei, Europa Răsăriteană. Paradoxal, dar atât democrația americană, iudaică și sionistă în fond, cât și democrația sovietică, socialistă și bolșevică, erau democrații antifasciste. Problema era că fiecare se considera mai îndreptățită, una mai antifascistă decât alta. În această dispută, care diviza Europa, dar și lumea, s-a ajuns la discuții complexe și complicate inclusiv cu caracter filozofic și existențialist despre rolul și destinul omului în lumea postbelică. Care intrase într-o nouă eră tehnologică și industrială și se înmulțea vertiginos. Astfel s-a ajuns la dezbateri precum „drepturile și libertățile fundamentale ale omului”, desigur tot din considerații antifasciste, care renegau aceste drepturi și libertăți anumitor categorii, specii și rase de oameni. Democrația americană suspecta democrația sovietică de totalitarism, statul sovietic fiind mai apropiat de cel fascist decât de cel american. Pentru a se clarifica lucrurile, sub acest aspect, dar în substrat fiind interese majore cu caracter politic, militar și economic, s-a ajuns la Conferința de la Helsinki asupra Europei aflate sub tutela celor două superputeri. Rezultatul a fost un angajament comun al europenilor și tutorilor lor semnat la 1 august  1975 sub numele de Declarația drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Această declarație se înscrie în lungul șir de declarații pompoase asemănătoare care, de-a lungul istoriei, au marcat revoluțiile burgheze și progresiste mai răsărite : de la 1642 (Anglia), 1789 (Franța), 1864 (SUA), 1917 (Rusia). Afirmându-și și declarându-și noi drepturi și libertăți, precum și egalități, omul se simțea mai bine, trăia mai bine, mânca (consuma) mai mult, muncea mai puțin, se distra copios, se prostitua după plac etc. Ținem să remarcăm îndeosebi fenomenul social al prostituției care, în anii șaptezeci, luase în Occident o amploare nemaiîntâlnită până atunci. Apăruse și se manifesta liber și legal pornografia, ca o derivată aparte a prostituției, dar și societatea LGBT, populată de homosexual sapiens, un specimen hominid diferit și aparte de homo sapiens.

Putem considera, deci, Conferința de la Helsinki ca un punct de cotitură în istoria democrației antifasciste occidentale în evoluția ei spre democrația porno (pornodemocrație). Nu poate fi deloc întâmplător că această Conferință are loc în plină revoluție sexuală și într-un loc (Scandinavia) în care pornografia și homosexualismul deveniseră „drepturi și libertăți fundamentale”.

               Conferința de la Helsinki este momentul în care se hotărăște rolul și destinul Europei și europenilor din punct de vedere democratic. Din acest moment destinul URSS este pecetluit căci propriul model de democrație socialistă (bolșevică) este pus în inferioritate și sub presiune. Este considerat a fi un model „fals comunist” deoarece, în materie de drepturi și libertăți era restrictiv, selectiv și impunitiv. De fapt este rusesc, creștin ortodox. În ceea ce privește prostituția și pornografia de exemplu era de-a dreptul necruțător, prostituția era nerecunoscută iar pornografie sever reprimată. Noi considerăm că principalele obiective ale SUA și aliaților occidentali la Conferința de la Helsinki din 1975 au fost emanciparea homosexualilor, prin acest act drepturile și libertățile lui homosexual sapiens fiind declarate fundamentale pentru societatea omenească. Numai în subsidiar și sub formă de paravan această Conferință s-a denumit pentru securitate și cooperare, pentru un dialog amiabil de le Vest la Est, pentru depășirea barierelor și limitelor de gândire. Totodată această Conferință a relevat, prin rezultatele sale, stadiul de inferioritate al URSS care intrase în degringoladă ideologică și economică și astfel era pe cale să piardă Războiul rece.

 

 

                            CAPITOLUL VII  PUȚINA ISTORIE A DEMOCRAȚIEI PORNO ȘI A HOMOSEXUAL SAPIENS

 

                         Democrația pe cont propriu. Homosexuali. Monarhia porno. Conferința de la Helsinki.  Pornografia ca țunami. Revoluția tehnologică sexuală. Homosexual sapiens – un nou prototip de om nou.  Homosexual sapiens provine din mediu intelectual și evoluează la vârful societății. Universitatea și pornografia. Cum se ajunge la Revoluția sexuală

 

 

                Desigur, nu există încă lucrări istorice pe această temă din care să ne informăm doct. Scrise de istorici consacrați, produși ai unor școli de istorie de asemenea consacrate. De mari profesori și academicieni, sau măcar de autori și politologi recunoscuți în spațiul public. De altfel, prostituția și pornografia nu au făcut niciodată parte din preocuparea acestor cadre intelectuale care, de regulă, au o ținută decentă, sobră și chiar austeră. Sau poate numai mimează acest lucru.

             E și greu să faci istoria unor evenimente, fapte și lucruri petrecute extrem de recent, practic contemporane. Cum poți să faci istorie unor lucruri petrecute ieri? Sau altora petrecute azi? Chiar sensul cuvântului „istorie” s-a deformat fonetic și literar, nu mai reprezintă definiția sa științifică propriu zisă: „Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății. Știință care studiază dezvoltarea complexă a societății, a unui popor etc. Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință”. Chiar știința istoriei este renegată și refuzată ferm de generația porno, a cărei cultură se formează și se susține în principal pe consumul a ceea ce produce industria porno și alte câteva industrii complementare. Și nu este vorba numai de cultură, se referă la toate capacitățile intelectuale, spirituale și morale ale homosexualului.

                  De fapt, ca s-o spunem pe șleau, e interzis să scrii despre pornodemocrație și homosexuali. Istoricii consacrați, și nu numai ei, ci toată liota scriitorilor, intelectualilor, politicienilor, analiștilor, ziariștilor etc, etc, nu abordează acest subiect tabu. De ce? E foarte greu de spus. Pentru că este un subiect interzis de la sine, se referă la zone intime și de promiscuitate biologică extrem de vulnerabile ale omului și întregii sale specii. Pe care omul, de la un anumit moment al conștiinței sale, le-a trecut cu vederea, deși acestea continuau să existe, fac parte din ființa sa. Omul se acoperă cu vorbe inclusiv pentru fiecare murdărie pe care o face. De regulă cu vorbe frumoase. Cu cât vrea să acopere o mizerie mai mare despre sine, cu atât găsește niște vorbe mai frumoase și mai elevate.

                 Putem da exemplu chiar democrația: ea acoperă, victorioasă, toată decăderea, degradarea și denaturarea societății omenești și a omului petrecută pe tot parcursul existenței sale. Secolele XIX și XX au însemnat o succesiune de revoluții și războaie criminale, de imperialism și colonialism feroce, de jaf și pradă a popoarelor, de dispariție a multora dintre ele. Dar toate astea s-au întâmplat sub patronajul și sub acoperirea democrației clasice burgheze. Democrația justifică întreaga societate mizerabilă a omului și toate mizeriile deversate de om pe planetă. În conștiința omului atacul la democrație reprezintă ceva inimaginabil și de neconceput. De ce? Nu cumva oare pentru că, în afara sau împotriva democrației, el nu și-ar mai putea ascunde adevărul despre sine, nu ar mai avea unde și cum să-și deverseze mizeria?

                Istoricii, în general oamenii care scriu, nu își pun sau nu au asemenea probleme de conștiință. Ei pornesc de la ideea că omul este o ființă superioară, spirituală, suverană, căreia i se cuvine totul și are dreptul să facă ce vrea. Iar democrația este mediul său existență cel mai apropiat de aceste trăsături și deziderate. Cei care au blamat democrația sau, măcar, s-au îndoit de ea, nu au fost și nu pot fi istorici de carieră, eventual au vorbit sau au scris pe cont propriu. Problema pornodemocrației și a homosexualului ca subspecie umană este însă mai complicată, deoarece nu încalcă numai anumite tabu-uri istorice.

              Ele încalcă și legea. Legea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, documentul de la Helsinki, el însuși document fundamental al pornodemocrației și speciei homosexual sapiens. În sensul în care aducerea în atenție sau în discuție a acestora, distinct sau în paralel cu democrația propriu zisă și specia omenească reprezintă discriminări sau persuasiuni. În sensul în care pornodemocrația trebuie considerată și tratată ca democrația însăși, nu ca parte distinctă sau decadentă; iar homosexualii trebuie tratați pur și simplu ca oameni, ca făcând parte din specia homo sapiens, neconstituind o categorie aparte. Iată de ce istoricii, gânditorii, analiștii și toate categoriile de scriitori n-au abordat subiecte atât de periculoase și pasibile de pedeapsă precum prostituția, pornografia, homosexualismul  și, încalte, democrația porno, formă decadentă și degenerată a democrației orizontale.

              Trebuie să mergem pe cont propriu dacă vrem să ducem acest subiect până la capăt.

Până la conferința de la Helsinki din anul 1971, care reprezintă un document sigur în apariția pornodemocrației ca formă de autocondudere a societății (în Europa)mai găsim date și referințe cu caracter istoric despre prostituție care, eventual, pot fi clasificate și enumerate. Vorbind despre prostituția din fiecare stat aparte, despre bordeluri și comerțul cu carne vie, despre luxul și mizeria prostituției, despre industria aferentă și cifra de afaceri a acesteia, ca și despre numeroasa populație înglobată în câmpul muncii, fie în producție, fie în calitate de beneficiar. După cel de-al doilea război european prostituția explodează în Europa și devine quasi generală, practic afectează întreaga societate. E la fel de manifestă atât la vârful societății, cât și la bază, în straturile populare. Însă, în timp ce în Vest această prostituție se manifestă plenar și legal, devenind asumată și afișată, în Est, în lagărul sovietic, prostituția este doar tolerată, ea nu este recunoscută și nu se bucură de legitimitate. Există cărți și lucrări documentate și interesante despre prostituție.

                Însă există cărți și referințe puține despre homosexuali. Chiar foarte puține, căci cele de dată mai recentă par a fi contrafăcute și antedatate. Până la o anumită epocă homosexualii și homosexualismul au fost considerați o plagă rușinoasă pe corpul societății și rasei omenești și tratați în consecință. Erau desconsiderați total, disprețuiți și aruncați în W,C, ul public. Oprobiul societății era cu atât mai mare cu cât numărul lor, ca specimene, era foarte mic. Atât de mic încât, tratați cu toleranță maximă, ei puteau fi priviți doar ca rebuturi umane, deci născuți cu anumite deficiențe fizice și psihice, eventual tratabile medical.

              Deci acești homosexuali nu existau pentru omenire, care se făcea că nu-i vede. Stigmatizați, aceștia la rândul lor se străduiau să se facă cât mai nevăzuți. De aceea avem date puține despre ei până la Conferința de la Helsinki și chiar o bună perioadă după.

            Avem acea documentație despre internarea homosexualilor în unele lagăre naziste, aceștia având despre homosexuali aceiași părere și același dispreț popular german, deci căutând să-i izoleze și să-i reeduce. Totodată avem argumentația că, după eliberare, aceștia și-au ridicat brusc statutul și rangul social, trecând de la postura de paria la cea de eroi și martiri antifasciști. Aceasta explică de ce în Occident numărul homosexualilor a crescut constant în cadrul general al prostituției legalizate, bucurându-se și ei de aceiași legitimitate.

              Totuși putem vorbi sumar despre homosexuali în aproximativa lor tentă istorică, cu atât mai puțin despre homosexual sapiens. Există unele afirmații potrivit cărora homosexualii ar fi fost recunoscuți în state ca Polonia (1930), Elveția (1942), Danemarca (1943), Suedia (1944), Cehia (1962), Germania (1968), Austria (1971). Dar aceste afirmații sunt făcute în contextul în care mult mai târziu ( la ora actuală de exemplu), mișcarea LGBT a luat o amploare deosebită și își argumentează anvergura pe toate căile, inclusiv revendicând rădăcini istorice… cât mai vechi. În realitate homosexualii din țările și de la datele de mai sus sunt recunoscuți și înregistrați în calitate de cazuri medicale, pentru tratament și non proliferare. Erau foarte puțini și la fel de puțin tolerați în societate.

              De bază în apariția, legitimarea și evoluția democrației porno trebuie totuși considerată Conferința de la Helsinki din august 1975. Iar în ceea ce-i privește pe homosexuali legitimarea și legalizarea lor se datorează revoluției sexuale și industriei porno. Homosexual sapiens este un produs al pornodemocrației.

 

                Pornodemocrația trebuie coroborată cu revoluția sexuală din anii șaptezeci ai aceluiași secol XX care, în esență, se susține pe recunoașterea și legitimarea pornografiei în societate și în masele populației. La rândul ei pornografia va duce rapid la proliferarea homosexualilor în toate mediile sociale, în special  al elitelor și vedetelor, iar de aici în medii sociale selecte precum arta, cultura, intelectualitatea, clasa politică, sportivii etc. În prim plan rămâne aristocrația burgheză, ceea ce mai rămăsese din ea după două războaie și două revoluții devastatoare, comunistă și nazistă. Este o supraclasă socială putredă, dar menținută în viață tocmai datorită putreziciunii ei. Supraviețuirea i se datorează antifascismului virulent precum și faptului că este foarte colaboraționistă pe plan politic și ideologic. Aristocrația este capabilă de orice compromis, execută orice i se cere, ca o condiție a supraviețuirii, a conservării proprietății și titlurilor nobiliare.

              Avem cel mai bun exemplu în casele monarhice Occidentale, care se mențin sub ocupație și protecție americană, dar sub care noi vedem o politică evreiască cu tradiție în Europa. Monarhii Europei, cei din Vest îndeosebi, au fost dintotdeauna clienți fideli ai finanței evreiești, încă de pe vremea când aceștia erau doar simpli cămătari. Regii și împărații Apusului i-au adus pe evrei în Europa, i-au stabilizat și i-au protejat ( ca supuși), având nevoie de banii lor. La rândul lor acești monarhi erau principala sursă de investiție cu dobândă a evreilor, din care trăiau și prosperau. Mai târziu, când burghezia revoluționară s-a impus în dauna monarhiei și aristocrației nobiliare e de remarcat că monarhiile vestice au rezistat. Au supraviețuit și și-au menținut chiar tronurile. Dar au făcut toate concesiile care li s-a cerut să le facă, au renunțat la orice prestigiu, au devenit cetățeni burghezi, au devenit funcționari ai democrației, au devenit niște simple marionete. Pentru lașitatea și inutilitatea lor, acești monarhi fiind un exemplu prost pentru popoare și populații, comuniștii și fasciștii și-au propus să-i distrugă, să-i lichideze fizic. Comuniștii au reușit.

             Fasciștii și naziștii însă au ratat ocazia, din motive discutabile. Astfel toate monarhiile Occidentale au supraviețuit fascismului. Iar sub ocupație și protecție americană și-au reluat tronurile și funcțiile regale, desigur manifestând o obediență totală față de SUA. Aceste monarhii au devenit o componentă importantă a democrației antifasciste așa cum a evoluat aceasta în Europa postbelică. În realitate erau și ei „o minoritate” care, alături de alte minorități antifasciste, contribuiau la edificarea unei democrații universale. Spre bucuria și fericirea popoarelor și supușilor lor.

               Să nu ne facem însă că nu înțelegem și să trecem cu vederea prețul pe care l-au plătit monarhii și monarhiile supraviețuitoare celei de-al doilea război mondial celor ce i-au salvat de la dispariție și le-au redat aparențele regale. În acest preț noi includem, de exemplu, monarhia porno (pornomonarhia). Asta deoarece am mai amintit în pagini anterioare despre aristocrația porno și am denumi-o ca pornocrație. În sensul că din această categorie noi am presupus ca făcând parte acea aristocrație prostituată prin excelență și abuziv, dar și acea categorie care, prin prostituție, s-a impus în societate și a căpătat un statut recunoscut și respectabil. Am afirmat că aristocrația a fost deschisă dintotdeauna, a protejat și a practicat prostituția ordinară, iar când a apărut pornografia, ca abuz de prostituție, clasa aristocratică a fost cea dintâi care a beneficiat de inovațiile și deliciile acesteia. Noi suspectăm că aristocrația a fost cel dintâi detașament de bataillori pe baricadele revoluției sexuale europene. Fără ca totuși să deținem vreo dovadă în acest sens.

                   În același sens ne pronunțăm și despre monarhii și monarhia porno din Occident. De data asta având argumentul că revoluția sexuală și pornografia apar cu precădere în  statele monarhice din Vestul Europei. Iar aici monarhii nu mai pot fi absolviți de răspundere, deoarece ei contrasemnează actele oficiale, ceea ce înseamnă că le susțin și le impun. Presupunem că monarhii au fost la curent și au susținut revoluția sexuală și au dat un exemplu personal. La fel s-au întâmplat lucrurile și în cazul pornografiei, cu consecința imediată legitimării homosexualilor ca sub specie umană revoluționară și revendicativă. Din diferite motive și interese monarhii și monarhiile au susținut, încurajat și contrasemnat aceste excese democratice, contribuind astfel la legitimarea și proliferarea lor.

Datele pe care le avem sunt imposibil de contestat. Din primele zece locuri care clasifică statele Europei și ale lumii din punct de vedere porno democratic ( prostituție, pornografie, LGBT) nu mai puțin de șapte sunt monarhii vest-europene: Olanda, Suedia, Danemarca, Norvegia, Belgia, Marea Britanie, Spania, Luxemburg.

                 Putem eluda oarecum istoric procesul de apariție și confirmare a democrației porno (pornodemocrației) – care nu este altceva decât procesul de erodare și degradare a democrației antifasciste – care, la rândul ei, nu este altceva decât fosta democrație burgheză clasică ajunsă în stadiu de putrefacție – prin dovezi și date care ne sunt la îndemână. Astfel avem date despre acea revoluție sexuală din Occident care sunt publice și pot fi menționate. Începând din anul 1970 filmele porno sunt autorizate în Franța, dar primele țări care rulează filme pornografice în sălile de cinema – destinate publicului larg – sunt monarhiile scandinave. Totuși mai există un dram de pudoare sau de cinism în această perioadă, pretextul autorităților este educația medicală. La această dată homosexualii, de exemplu, erau considerați încă niște bolnavi care trebuiau izolați și tratați.

              Dar lucrurile evoluează repede după Conferința de la Helsinki din august 1975. Care, din multe puncte de vedere, pare a fi o consecință și o concluzie a revoluției sexuale din Occident care manifestă și impune compromis, toleranță, pace și colaborare. Care se concretizează prin acel document lamentabil denumit „ drepturile și libertățile fundamentale ale omului”. Ale cărui om?

            Cel considerat homo sapiens? Sau cel care, în plin proces de reformare și reconsiderare genetică, își revendica o nouă identitate umană-umanoidă? Căruia noi îi zicem homosexual sapiens?

Acest „gen” - care gen? – de om nu era încă recunoscut la Conferința de la Helsinki, dar asta nu înseamnă că el nu exista. Tocmai își revendica emanciparea și se manifesta plenar în toiul revoluției sexuale Occidentale, pe cale de a deveni europene. Revoluția sexuală din Occident, prin idealurile și scopurile sale progresiste, pacifiste și cooperatiste trebuia să surclaseze revoluția comunistă anterioară, ca să nu mai vorbim de cea fascistă și nazistă. În general trebuia să surclaseze orice tip de revoluție socialistă și populară, astfel încât societatea omenească, mulțimile orizontale tălăzuitoare, să se așeze o dată pentru totdeauna. Sau, măcar, pentru o lungă perioadă de timp.

               Conferința de la Helsinki, din punct de vedere politic, a accelerat procesul de dezagregare a lagărului sovietic, partea europeană ocupată de URSS. A făcut posibilă apariția unui lider politic care, fără să fi fost el însuși un „revoluționar sexual” ( un homosexual sapiens ) a împărtășit ideile și scopurile revoluției sexuale din Vest și a empatizat cu acestea. Este vorba despre Mihail Gorbaciov, desigur, a familiei și colaboratorilor săi politici, care au pus pe butuci URSS și au distrus lagărul sovietic. Măcar, din acest punct de vedere, a fost și revoluția sexuală bună la ceva.

               După dispariția lagărului sovietic și a URSS, în Europa, dar și în lume, s-a întâmplat un fenomen social aparte, unic și nemaipomenit în istoria omenirii. Un val uriaș de prostituție și pornografie, un țunami occidental de dimensiuni copleșitoare s-a năpustit asupra Europei de Est, a fostului lagăr sovietic, inundându-le și acoperindu-le cu totul. Nimic nu a rezistat acestei inundații, astfel că rămășițele fostului lagăr sovietic au devenit și ele, relativ repede, prostituție și pornografie. În Europa de Est nu a avut loc niciodată o „revoluție sexuală” propriu zisă, astfel că democrația porno (pornodemocrația) a apărut aici prin comuniune, pe principiul vaselor comunicanta dar, mai ales, prin extinderea spre Răsărit a Uniunii Europene și a organizației NATO.

                  În schimb, revoluția sexuală continuă în Europa de Vest și în Occident în mod glorios. După dispariția URSS cu atât mai lejer și sigur, fără nici o reținere. Acum apare homosexual sapiens ca specie umană de sine stătătoare, care-și revendică identitatea, emanciparea, drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Desigur, el se simte îndreptățit să ceară aceste lucruri pe baza legislației Conferinței de la Helsinki dar, fundamental, pe baze democratice antifasciste și progresiste. Pe de o parte în calitate de minoritate (sexuală) dar, mai ales, din punct de vedere etic și democratic: homosexualii nu mai pot accepta discriminarea sexuală, care era și socială, faptul  că, biologic, sunt o subspecie umană și, mai ales, că sunt una subumană, sunt suboameni. Mai ales că în această categorie îi clasificaseră naziștii, când îi adunaseră de prin stabilimentele lor și-i depuseseră în lagăre, condamnându-i la muncă. Am menționat deja că homosexualii fuseseră recuperați și recompensați moral și legal de societatea democratică antifascistă ca eroi și martiri ai rezistenței antifasciste. În cadrul moral și legal în care se dezvoltă prostituția și pornografie în Occident evident că se dezvoltă și proliferează și specia homosexual sapiens. Acum apare comuniunea LGBT, tocmai ca urmare a proliferării homosexualismului, a creșterii numărului și importanței homosexualilor. E un fenomen interesant de urmărit.

                Căderea URSS și încheierea Războiului rece, cu izbândă americană, este un alt punct de reper în puțina noastră istorie a democrației porno și a homosexual sapiensului. Față de care Conferința de la Helsinki pare o dată preistorică. După 1990, în timp ce valul de prostituție și pornografie inundă Europa de Est, în Occident și perimetrul NATO revoluția sexuală își produce efectele și valorile. Acest boom istoric coincide în modul cel mai fericit cu o nouă revoluție progresistă și nesângeroasă, cea a video tehnologiei. Care este, de fapt, o tehnologie a informației și comunicațiilor dintre oameni care, până acum, la sfârșitul sec. XX, se desfășurase tradițional, prin legături directe și viu grai, oamenii comunicând între ei de aproape și vorbind unii cu alții. Telefonul, radioul și televiziunea, chiar cinematografia, care apăruseră și evoluaseră pe parcursul acestui secol, ca mari descoperiri ale geniului omenesc, nu afectaseră substanțial modul de comunicare directă  și apropiată al oamenilor prin viu grai sau, la distanță, telefonic și prin scrisori. Aceste proceduri se adaptaseră la felul de a fi și a vorbi al oamenilor, numai ușurându-le posibilitățile de apropiere și comunicare. Revoluția tehnologică din domeniul informațiilor și comunicațiilor, în special a televiziunii și teleportării, a modificat radical această situație. În sensul că relațiile directe și comunicarea dintre oameni practic au dispărut. Prin noua tehnologie audio-video orice informație sau comunicare omenești nu se mai pot face decât indirect și folosind mijloacele adecvate, aparatele de vorbit sau vizuale. Telefonul, radioul, televiziunea, casetele video, calculatorul, internetul, cu toate multiplele lor accesorii și utilități, nu mai sunt dependente de om ci, dimpotrivă, aceste devine sclavul lor. Astfel mijloacele de informare și comunicare între oameni se transformă în mijloace de informare pentru și între sclavi. Astfel este concepută și acesta este rolul revoluției tehnologiei informațiilor de la sfârșitul sec. XX despre care putem vorbi oricât. Sau de la sfârșitul Războiului rece care, probabil, s-a încheiat cum s-a încheiat tocmai datorită acestei revoluții.

Dar, dacă legăm revoluția tehnologică contrainformativă de Războiul rece, fiind, într-un anume fel, un produs al acestuia, de ce o legăm de revoluția sexuală? În modul cel mai fericit cu putință? Pe de o parte fiindcă revoluția sexuală a contribuit și ea la sfârșitul Războiului rece și la prăbușirea URSS, prin Actul de la Helsinki. Pe de alta, revoluția tehnologică a scos din obscuritate și anonimat revoluția sexuală din Occident și a propulsat-o pe culmi de glorie, difuzând-o și promovând-o pretutindeni. Astfel și acum revoluția sexuală a confirmat și impus revoluția tehnologică din toate punctele de vedere ca model umanist, științific, progresist și democratic ( porno democratic). Revoluția sexuală de fapt a indus revoluția tehnologică audiovizuală, contrainformativă, căci, în realitate, este anterioară acesteia.

Cele două revoluții coroborate au pus bazele materiale și logistice unei noi industrii în Occident care, în scurt timp, a devenit o ramură de mare succes și profit a economiei continentale și mondiale. Este vorba despre industria porno care, alături de industria Holocaustului, sunt, incontestabil, cele mai de succes întreprinderi ale epocii contemporane. Pornindu-se de la investiții mici, beneficiile și profiturile sunt maximale. Bașca servesc și cauza măreață a mulțimilor orizontale, a democrației porno, a prezentului și viitorului luminos al omenirii!...

 

             Deci sfârșitul Războiului rece și dispariția lagărului sovietic confirmă și afirmă revoluția sexuală din Occident coroborată cu revoluția din tehnologia informațiilor și comunicației. Are loc acel țunami de prostituție și pornografie care inundă restul Europei, dar și porțiuni vaste de pe globul pământesc. Dar și prostituția, și pornografia, chiar devenite industrii legale și legitime, nu sunt altceva decât întreprinderi economice, sau chiar manifestări culturale și de divertisment. Care se mai întâmplaseră și se mai puteau întâmpla în orice prototip de democrație burgheză clasică sau chiar socialistă. Pentru ca aceste tipuri de democrație să fie surclasate, sau chiar să dispară, era nevoie de ceva mai mult. Iar societatea omenească, în evoluția ei, nu stă pe loc, totdeauna este gata să reacționeze, să rezolve problema. Mai pe șleau spus, era nevoia de apariția unui nou prototip de om, altul și altceva decât homo sapiens. Aflat acum la perigeul existenței sale, denaturat și degradat la maximum, uzat și abuzat până la epuizare. Un om istoric și preistoric, cu un parcurs greu, ajuns la capătul puterilor și imposibil de recuperat și regenerat. Între el și lumea prezentului dar, mai ales, a viitorului proxim, nu mai existau conexiuni, afinități și interese comune. Căci lumea veche era în pragul extincției, era pe moarte, astfel că homo sapiens era pe moarte și el.

               Astfel se explică, ne putem explica noi, apariția lui homosexual sapiens. Ca o necesitate a societății omenești înseși, ca o realizare epocală capabilă să salveze lumea de la o prăbușire iminentă și inevitabilă. Ca un nou prototip de om, capabil să revigoreze și regenereze specia, să o revitalizeze, să o facă aptă de progres și civilizație. Să ducă societatea omenească pe noi culmi de performanță materiale și spirituale, să facă omul și omenirea să trăiască plenar, în pace, prosperitate, libertate și fericire. Acest prototip de om nu putea fi decât homosexual sapiens.

              Apariția și evoluția lui mărețe sunt extrem de vizibile după încheierea Războiului rece, după 1990. Dar asta nu înseamnă că nu a existat mai dinainte. Rădăcinile lui istorice sunt consemnate pe la mijlocul secolului XX, ca să nu mai vorbim de faptul că a suferit ororile fascismului în lagărele naziste, că a fost un martir al Holocaustului. În această calitate a fost răsplătit pentru suferințele îndurate iar meritele sale au fost recunoscute în societatea democratică occidentală antifascistă. Pe baza acestor merite și recunoștințe sociale s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple, numărul homosexualilor a crescut corespunzător. Ceea ce era oarecum natural, în funcție de creșterea progresivă și progresistă a prostituției societății Occidentale în ansamblu. În această cantitate de prostituție generalizată homosexualii au început să aibă propria lor pondere și identitate.

             Există două modalități de a urmări originea și evoluția lui homosexual sapiens dinainte de revoluția sexuală din anii șaptezeci din Occident: la baza și la vârful societății democratice. La nivel inferior homosexualul are de-a face cu prostituția de bază, extinsă și majoră, în deplină afirmare și putere de muncă. Are de-a face cu bordelul legal și legitim, cu strada plină de curve și pești, cu comerțul de carne vie, cu legile scrise și nescrise ale acestei meserii. Dar toate acestea aparțin omului vechi – homo sapiens – care se prostituează tradițional. Respectând legile și principiile celei mai vechi meserii din lume. Paradoxal, dar homosexualii, deși numărul lor crește la bază, nu se pot impune în cadrul marii prostituții generalizate și legalizate și a practicanților acesteia. Atât „furnizorii”, cât și „clienții” - își păstrează caracteristicile sexuale omenești fundamentale, sunt femei și bărbați. Astfel că homosexualii – care practică și propovăduiesc omogenia sexuală – contravin și se opun curentului general și tradițional de prostituție omenească clasică. Astfel că homosexualii sunt respinși chiar de furnizorii și practicanții prostituției, o lume vastă și imundă, ceea ce pare paradoxal, dar nu e. Oamenii de această categorie, deși la baza (subsolul!) societății, deși la limita condiției și existenței umane, au un orgoliu pe care alți oameni, de categorii (așa zis) superioare nu-l au: țin la natura și la identitatea lor de oameni. Deci homosexualii sun priviți cu dispreț și respinși de lumea prostituției, rămân izolați în cadrul acesteia. Deci nu de aici se vor ridica ei și vor făptui revoluția sexuală, fapt care va marca atât evoluția prostituției, cât și lumea cea vastă în general.

              Pentru a ajunge la revoluția sexuală trebuie să-l urmărim pe homosexual sapiens în evoluția sa de la vârful societății. În mediul aristocratic, în mediul intelectual, în mediul politic, în lumea artistică, într-un cuvânt în lumea elitelor. Trebuie să conștientizăm calitatea și stadiul de involuție al acestora la cel mai înalt nivel de reprezentare. Astfel aristocrația, monarhia și întreaga elită a burgheziei europene erau muribunde după 1945 și intraseră în putrefacție de vii la propriu, dar, mai ales, la figurat (din punct de vedere moral). Faptul că mai trăiau (supraviețuiau) se datora exclusiv drogurilor și injecțiilor americane ( ne referim la Europa Occidentală desigur). Erau ținute în viață artificial.

               Tocmai acest mediu putred al elitelor, dar clasificat la cel mai înalt vârf al societății, a devenit un mediu propice al prostituție homosexuale și l-a creat pe homosexual sapiens ca specie de om de sine stătătoare, cu caracteristici și însușiri fizice și psihice diferite și aparte față de vechiul homo sapiens. Fără-ndoială că homosexual sapiens este – se consideră – o treaptă superioară în evoluția omului, un nou gen de om diferit pozitiv de cel vechi, așa cum se consideră a fi fost omul de Cromagnon diferit pozitiv față de omul de Neanderthal, pe care l-a surclasat și l-a exterminat. Chiar și biologic, genetic, homosexualul este – se consideră – superior omului om dar, în principal, prin capacitățile și dotările sale speciale de a se adapta la noile economii și tehnologii ultra moderne cărora omul obișnuit nu le mai face față. Precum și la marile revoluții, mișcări și reașezări cu caracter social și politic care, de asemenea, surclasează omul obișnuit, îi depășesc puterile de înțelegere și acceptare. Putem da exemple revoluția sexuală și tehnologică, care l-au excedat pe om ( homo sapiens) și la care acesta nu s-a adaptat. Pe când homosexualul sapiens nu numai că a dovedit calități superioare de adaptare, dar este chiar produsul acestor revoluții.

               Putem conchide prin a spune că una dintre diferențele pozitive esențiale în favoarea lui homosexual sapiens este condiția sa intelectuală. Putem spune chiar că, în esență, homosexualul este un intelectual sau are preocupări intelectuale.

            Prin aceasta revenim la ideea noastră de a urmări originea și evoluția lui homosexual sapiens dinainte de revoluția sexuală: anume la vârful societății. Acolo unde lumea trăiește nu numai biologic, ci și spiritual și intelectual. Am amintit despre mediul aristocratic, burghez, universitar, artistic în care munca intelectuală primează și este discreționar remunerată. Sunt categorii sociale privilegiate deoarece sunt bugetivore: ele formează, gestionează dar și mănâncă bugetul statului. Am amintit, de asemenea, că aceste categorii privilegiate erau în pragul extincției în urma războiului, cu moralul la pământ și în fața unui viitor absolut sumbru. Chiar am spus că erau morți de vii.

              Ei bine, nu erau morți de tot.

              A fi cu moralul la pământ nu înseamnă sfârșitul vieții, pentru că viața poate fi trăită și în decădere (imoralitate). E de notorietate prostituția la cel mai înalt vârf al societății europene după 1945, nu mai insistăm. Pe acest exces de prostituție se manifestă tot mai des aspecte de pornografie – ca un abuz de prostituție – dar care găsesc un mediu de propagare propice în special în mediul tineresc universitar. Dar și în rândul tinerilor artiști, scriitori, funcționari, militari, în general În rândul tinerilor născuți în timpul războiului și imediat după, care sunt captați de școala și propaganda vehement antifasciste, vehement socialiste și comuniste. (De fapt, același lucru se întâmplă și în lagărul sovietic, în Europa ocupată de URSS). Este vorba despre mediul universitar studențesc, dar ne putem referi la tot tineretul occidental postbelic, o generație intelectuală întreagă care (re)iese după război mutilată la propriu și la figurat.

Acest tineret este ilustru – cel puțin așa se susține – și se pregătește să ducă Occidentul mai departe, firește sub ocupație și iubire americană și NATO. Din punct de vedere al educației politice este la fel și se pregătește să câștige Războiul rece, firește tot sub auspiciile USA și NATO. Dar din punct de vedere moral este o jigodie, căci depășește multe limite ale bunului simț civic, printre care și cele ale prostituției legale și ordinare. Este un tineret care abuzează de prostituție, printre alte abuzuri, este un tineret care practică și promovează prostituție la nivel de pornografie. De ce o face? Să nu uităm că este un tineret vehement antifascist, vehement democrat, vehement antiburghez, vehement novator etc. Un tineret caracterizat de vehemență, atât în idealurile sale cât și în modul de a-și trăi viața. Pornografia devine modul vehement în care această întreagă generație universitară, studioasă, artistică și aristocratică înțelege să se prostitueze. Desigur și să-și facă studiile înalte.

              În acest mediu universitar, intelectual și artistic vor apare primii homosexual sapiens, care nu au nimic comun cu homosexualii hominizi de pe stradă și din WC-uri în afară de faptul că toți sunt bipezi. Este vorba despre prinții și nenumăratele hoarde de bogătani, odrasle și copii de bani gata care, pentru a avea asigurată o carieră bugetară, o funcție sau un post în stat la cel mai înalt nivel, accesează și absolvă universități scumpe și de mare prestigiu în lumea bună: Oxford, Cambridge, Sorbona, Harvard, Yale, University College London, Imperial College London, Princeton University, University of California, Lund, Uppsala, Stockholm, Universitatea din Paris, Marseille, Strasbourg, Bordo, Toulouse, Haga, Goteborg, Tokyo etc, etc. Este vorba despre sute și sute de complexe universitare care produc, în ritm industrial și pe bandă rulantă, mii și sute de mii de intelectuali de marcă – de firmă! – care vor asigura Occidentului cadre de conducere în toate domeniile de activitate: finanțe, economie, politică, administrație, armată, justiție, presă, cultură.

                 Este discutabil dacă aceste odrasle privilegiate  vor studia asiduu în astfel de universități privilegiate care sunt, în același timp, și afaceri financiare. Nu se cunoaște nici măcar un pui de rege sau de milionar care să nu fi absolvit magna cum laude vreo astfel de universitate. Pentru ei astfel de școli nu sunt decât un lustru, pentru a-și justifica în fața prostimii funcțiile înalte și privilegiate prin studiile înalte și privilegiate. Chipurile ei promovează și ajung în vârful statelor, societății, băncilor,  corporațiilor și întreprinderilor, partidelor politice, organizațiilor de tot felul pe baza studiilor lor, pe baza capacităților lor craniene proprii, a cunoștințelor acumulate cu osârdie în ani grei de studiu temeinic. Pe baza meritelor proprii. Ei sunt niște meritocrați, înainte de a fi, întâmplător, pui de regi sau odrasle de bani gata. Dar ar fi bine, sau măcar inofensiv, dacă acest tineret studios s-ar lustrui doar trecând prin învățământul universitar neglijent și lejer cum trece gâsca prin apă. Dacă s-ar întâmpla așa, acest tineret studios ar ieși la mal așa cum a intrat, curat și nevinovat.

              Dar lucrurile nu se întâmplă astfel.

              În paralel  și mai presus de cumulările științifice studenții iluștrii își trăiesc viața, refulează și-și dau drumul instinctelor și sentimentelor obscure. Viața lor studențească este, de fapt, viață sexuală. Pătrunderea masivă a femeilor în mediul universitar – desigur și ele odrasle privilegiate – distrug și pulverizează aspectul rigid și sobru, solemn, al vechiului bastion universitar, cu întreg mediul adiacent și relațiile tradiționale. Universitatea se transformă dintr-un templu într-un bordel. Pe de o parte este o pierdere inestimabilă pentru învățământ ca formă a cunoașterii dar, pe de alta, viața studențească este o binefacere, devine mult mai plăcută. Astfel marile universități sunt luate cu asalt de tinerii studioși, numărul lor crește iar cifra lor de afaceri se umflă în consecință.

               Faptul că universitățile occidentale se prostituează și devin bordeluri intelectuale de lux constituie un profit inclusiv pentru mediul universitar și academic, care se conformează și se adaptează vremurilor postbelice. Universitățile nu fac altceva decât să corespundă noilor legi și imperative democratice după care se conduce Occidentul, americane și antifasciste totodată. Dar câștigul cel mare îl au studenții care fac două lucruri dintr-o dată: merg și la școală, și la bordel. Ceea ce pentru tineri de douăzeci de ani reprezintă un fel de ideal. La sfârșitul studiilor cu toții primesc diploma de doctori în științe fără discriminare chiar dacă, majoritatea, în realitate n-au învățat nimic. Nu pentru a învăța au venit ei la universitate, ci pentru diplomă.

              În schimb viața de bordel universitară îi marchează pozitiv pe studenți, îi edifică și le dă cunoștințe temeinice, care îi califică pentru toată viața. Ei constată, de la sine și instantaneu, că relațiile intelectuale între oameni (deștepți și privilegiați) sunt, de fapt, relații în principal sexuale. Nu diferite de ale celorlalți oameni (proști și defavorizați) care nu au acces la școli înalte și intelectuale. Astfel, în timp ce masele populare și defavorizate practică prostituția populară, care nu au nici o legătură cu intelectul lor necultivat sau inexistent, superclasa intelectuală practică prostituția cu aceiași asiduitate, fără nici o legătură cu studiile propriu zise. Atunci, care e diferența?

           Asta trebuie să-i fi frământat pe tinerii studenți și tinerele studente care, în anii de studiu, au dobândit cunoștințe temeinice, au stabilit relații utile și de viitor și s-au format ca generație. În fond acesta este și a fost dintotdeauna rolul anilor de studiu, formarea unor generații apropiate, care să se cunoască și omogenizeze, să aibă aceleași cunoștințe și proiecte, aceleași idei și idealuri astfel ca, în viitor, să poată colabora. Faptul că aceste relații pot fi intelectuale sau sexuale e totuna, din moment ce scopurile finale, cunoașterea și conlucrarea, sunt atinse.

             Faptul că mediul universitar accede și practică prostituția devine firesc după cel de-al doilea război mondial. În condițiile favorizante în care prostituția surclasează și devastează moral și fizic întreaga societate europeană. În condițiile favorizante ale noii democrații antifasciste induse și impuse prin filtrul democrației americane și sioniste. În condițiile putrefacției societății burgheze occidentale în ansamblul ei, din punct de vedere moral și etic îndeosebi. În condițiile repugnării și desconsiderării ultimelor vestigii ale religiei și credinței creștine. Ne putem pune doar întrebarea: de ce pornografia?

Iar răspunsul ni se pare la fel de firesc: pentru frumusețea vieții. Prostituția într-un mediu universitar și intelectual nu poate fi totuși ordinară, bordelul ordinar nu poate fi confundat cu universitatea. Trebuie să fie ceva mai deosebit, mai elevat, mai intelectual, eventual aristocratic: iată de ce prostituția a evoluat în pornografie. Pornografia este o prostituție de nivel înalt, de factură aristocratică, în sensul că ține de aristocrația culturii și intelectului. Rafinament pe măsura conștiinței de sine a tineretului aristocrat studios, a cunoștințelor și competențelor sale intelectuale. Pe măsura scării de valori morale și etice ale societății occidentale dominată de prostituție. Una e să capeți educație și cunoștințe temeinice despre viață frecventând bordelul, alta e să frecventezi o universitate. Plus faptul că bordelurile populare nu-ți pot elibera o diplomă magna cum laude. Prostituția, deși cultivată intens și extins de societatea democratică occidentală, are totuși niște limite, dintre care cele mai evidente sunt cele intelectuale. Așa cum sună definiția și numele, prostituția este pentru proști.

             Astfel se explică – ne explicăm noi – apariția pornografiei din marasmul prostituției.  Precum Venus din spumele mării învolburate. Cine poate să (ne) explice mai bine s-o facă.

             Pornografia este rezultatul prostituției universitare și intelectuale care afectează sistemul de educație și învățământ din Occidentul post belic. Generații succesive de studenți din numeroase și prestigioase centre universitare au cultivat și practicat pornografia inclusiv ca formă de prostituție intelectuală, cultă și elevată. Nu se știe dacă aceste generații s-au format și definit prin prisma cunoștințelor teoretice și practice universitare, deși se poate constata inferioritatea lor intelectuală în comparație cu generațiile anterioare antebelice. În fond nici nu trebuiau să cumuleze cunoștințe deosebite, ei fiind predestinați unor funcții înalte de conducere. Funcții care înseamnă să uzezi sau să manipulezi pe cei ce știu sau muncesc. În mod cert însă pornografia a apărut în centrele universitare și în mediul intelectual elevat și aristocratic din Occident. Din aceste universități atât de distinse și atât de scumpe a apărut acea clasă socială distinctă și selectă pe care noi am numit-o „pornocrație”. Deși o clasă de elită, regală, princiară, aristocratică, plutocratică, trebuie să remarcăm faptul că era extrem de democratică, antifascistă, liberală, socialistă și comunistă. Noi am susținut și susținem că pornocrația a inventat și patentat pornodemocrația ca formă actuală de autoconducere și guvernare a statelor și guvernelor. Cu toate ingredientele, realizările și beneficiile acesteia. Dar să nu ne grăbim.

              Trebuie să evaluăm și să apreciem efortul generațiilor succesive de tineret universitar studios de a recupera pornografia din straturile de jos ale prostituției occidentale, de a o cultiva și a o ridica la un standard cultural. Căci pornografia s-a distins și s-a impus ca un act cultural și prin oameni de cultură. A fost nevoie de artă și artiști ca așa ceva să fie posibil, să apară și să fie acceptat. A fost nevoie de o tehnologie nouă, deci de o inginerie adecvată, apoi de un marketing corespunzător. De asemenea a fost nevoie de o masă critică de amatori și consumatori voluntari și fără prejudecăți. Toate aceste ingrediente se găseau cu prisosință în mediul universitar, astfel că vestitele Universități ale Apusului au început să livreze societății generații succesive de absolvenți porno. Cu toate că, la absolvire, nu primeau încă o diplomă, sau măcar un atestat, care să le confirme și această calificare a înaltelor școli, calitățile și însușirile lor nu puteau fi negate sau contestate de nimeni.

              Acești pornocrați au împânzit și umplut repede Occidentul și rezultatul  s-a văzut imediat. Când ei au ajuns la conducere, înlocuind generația anterioară a părinților, pornografia a devenit legală și oficială, fiind una dintre politicile ordinare democrate ale statului de drept. Ea a prosperat repede, fiind impulsionată și propagată de la vârful societății (culte) către masele populare (inculte) prin mijlocirea eficientă a cinematografiei, o tehnologie performantă din toate punctele de vedere: artistic, educativ, propagandistic, comercial. Desigur, cei care impun acest proces sunt foștii studenți porno, care preiau acum conducerea Occidentului. Ei nu fac altceva decât să transpună în lumea ordinară și prostituată din afară, mare, largă și incultă, propria  lor lume porno din anii studenției, mică dar elevată și fericită. Prin acest transplant, potrivit educației și concepțiilor lor studioase, ei nu făceau altceva decât să aducă beneficii oamenilor și societății, contribuind la ridicarea nivelului lor cultural și de trai. Prin studiile și experiența lor universitară au constatat că o societate porno este mai bună și mai fericită decât o societate prostituată ternă. Pornind de la convingerea că o societate prostituată ternă este o societate omenească normală. Astfel se explică legalizarea și oficializarea pornografiei prin difuzarea filmelor pornografice în sălile de cinema din state europene precum Suedia, Olanda, Franța, Danemarca etc. Masele populare trebuiau contaminate. Dar difuzarea pornografiei nu se face numai prin cinematografie, ci și prin alte arte și mijloace de expresie cum ar fi pictura, literatura, presa. Ca să nu mai vorbim de evoluția bordelului care, prin legitimarea și propagarea pornografiei, devine parte a industriei porno.

De fapt toată industria prostituției devine o industrie porno, iar această evoluție modifică radical tot ce ține, tradițional, de această industrie ieftină, dar veche: meseria în sine, comerțul cu carne vie, bordelul în sine, mediul ambiant și cifra de afaceri. În timp ce industria prostituție clasice era una de subteran, tolerată, de subzistență, industria porno se dezvoltă pe orizontală, se propagă imperativ și face bani. Bani mulți, care înseamnă investiții și producții în domeniu, care duc la piețe de desfacere și consum din ce în ce mai vaste. Dar astea sunt banalele evoluții ale oricăror industrii novatoare care apar și se afirmă în spațiul comercial și concurențial al pieței libere. Nu apariția industriei porno pe piața occidentală înseamnă ceva pentru lumea democrației așa zis ”libere” – de fapt acum ocupată de NATO – ci marele eveniment din anii șaptezeci care a fost revoluția sexuală. Și acest eveniment măreț a fost pregătit și pus în practică de acele generații de studenți studioși ai marilor centre universitare occidentale, care au devenit tot mai dese și tot mai numeroase. Deveniți oameni maturi, deveniți conducătorii de facto ai lumii occidentale, ei s-au gândit că e cazul să schimbe această lume printr-o nouă revoluție. Care s-a denumit sexuală pentru că aborda, în principal, această problemă omenească.

             De fapt, revoluția sexuală și legalizarea și legitimarea pornografiei înseamnă același lucru. Pe plan material și de acțiune, prin propagarea și infestarea maselor orizontale (populare) cu idei și materiale porno (filme, cărți, reviste, bordeluri) ca mod și modele de viață putem vorbi despre pornografie. Dar la fel putem vorbi și pe plan politic, însă numai prin folosirea unui limbaj și termeni consacrați. De exemplu nu poți să zici revoluție porno, ca orice plebeu, zici revoluție sexuală, că de=aia ai absolvit Sorbona sau ți-ai luat doctoratul în studii politice la Universitatea de înalte studii politice din California, Londra sau Uppsala. Mai e și impedimentul că revoluția porno nu poate decât să emancipeze și să reformeze prostituția populară, pe când revoluția sexuală are idealuri nobile: contribuie la regenerarea și  consolidarea democrației. Contribuie la redefinirea și recunoașterea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

               Pe această cale destul de sinuoasă s-a premers și s-a ajuns la Conferința de la Helsinki unde s-a semnat actul de bază al democrației moderne și contemporane de politicieni veroși. Dacă stăm să analizăm corect lucrurile, dincolo de problemele de cooperare și securitate existente la vremea aceea, care se cuveneau a fi menționate, din celelalte puncte de vedere Actul cuprinde, în termeni sofisticați, programul politic și umanitar al revoluției sexuale din Occident și proiecția lui peste Europa. De aceea noi am pus Conferința de la Helsinki în concordanță și comuniune cu revoluția sexuală, ca un rezultat final al acesteia. Deoarece considerăm că de la această Conferință istorică datează evoluția ( citește involuția) democrației antifasciste europene spre democrația porno ( citește pornodemocrație).

               După 1975 în Occident și după 1990 în toată Europa s-au întâmplat evenimente politice și democratice care au dus la redefinirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ca fiind, în realitate, drepturi și libertăți fundamentale ale homosexualului. Comunitatea și societatea de homosexuali s-a dezvoltat în așa măsură încât a reușit să se impună în toate domeniile de activitate și existență. De așa manieră încât s-a putut identifica aparte și distinct de masele orizontale, de populația de bază homo sapiens, ca o categorie specială și privilegiată. O specie nouă de oameni care, ținând cont de originea sa, de însușirile și trăsăturile caracteristice, de orientările și preocupările fiziologice și biologice, de felul de a se acupla și înmulți, de felul cum gândește și se motivează, din motive de cultură și educație, precum și de alte multiple aspecte ale vieții diferă substanțial de vechea tipologie și natură omenească ( istorică și tradițională).  Specie pe care noi am denumit-o și o denumim  homosexual sapiens. Propria noastră specie de oameni.

               Există o legătură intrinsecă și organică între acest prototip de om și pornodemocrație. În principal pentru că atât homosexualii cât și democrația porno își au originea în pornografie, abuzul și excesul de libertate, legislație și prostituție. Homosexualii susțin, impun și propagă acest soi de democrație, fără de care nu pot exista și progresa în competiție cu specia naturală a oamenilor. La rândul ei democrația porno susține, impune și propagă la vârful societății și în toate domeniile de activitate exclusiv homosexuali, ale căror interese și obiective sunt considerate de importanță maximă și imediat prioritare. Astfel s-a ajuns ca o minoritate homosexuală privilegiată să domine și să conducă statele din Vestul Europei, dar alte state din lume, ONU, SUA și pactul militar NATO. Iar din această poziție, autoproclamându-se cele mai înaintate și progresiste state, luminate și civilizate, să impună și să oblige întreaga comunitate mondială de națiuni să accepte conducători, legi și privilegii de impunitate speciei homosexualilor. Sau, așa cum susținem noi, să impună un nou tip de democrație, pe care o denumim democrație porno ( pornodemocrație). Iată cât de complexe și de apropiate sunt relațiile originare și funcționale dintre pornodemocrație și homosexuali.

                Cât privește ideologii, politicienii și activiști homosexual sapiens, ei toți, pot fi găsiți cu ușurință în zona cea mai fierbinte a democrației antifasciste. Culoarea lor politică nu contează, chiar există o identitate între social-democrați, liberali, marxiști, socialiști, radicali, moderniști, progresiști, ecologiști și homosexuali, cu toții având aceiași gândire politică și formând aceiași societate. Singurele forțe politice care s-au opus pornografiei și homosexualismului au fost cele conservatoare și creștine, dar acestea au diminuat continuu și, treptat, au fost scoase de pe eșichierul politic.

               Au fost scoase deoarece democrația porno nu tolerează și nu admite gândiri și politici care să contravină drepturilor și libertăților minorității = speciei homosexualilor. Deoarece este o democrație virulent și hotărât antifascistă e cazul să reamintim că democrația porno are două premise politice fundamentale în definirea ei: industria Holocaustului și cea a minorități (speciei) homosexualilor. Am amintit că atât Holocaustul cât și homosexualii au fost martirizați și reabilitați în urma războiului antifascist.

 

                Din punct de vedere retrospectiv (istoric) putem observa că, o dată revoluția sexuală înfăptuită, pornografia legalizată și legiferată, după anii șaptezeci ai secolului trecut (XX), specia homosexual sapiens intră în plin proces de afirmare și evoluție, astfel că are loc și un proces ineluctabil de consolidare și extensie a pornodemocrației. Mai ales că se întâmplă fenomenul neașteptat, sau chiar uluitor, al prăbușirii lagărului sovietic. O dată cu dispariția URSS dispare și Războiul rece și se impune o pace binefăcătoare. Încă o dată sunt relevante, scoase la lumină și reconfirmate prevederile Actului de la Helsinki referitoare la drepturile și libertățile omului. De data asta în condiții depline de securitate și cooperare, asigurate și garantate de pax americana (NATO). Noi am denumit și denumim porno democrație ceea ce s-a întâmplat concomitent cu încheierea Războiului rece, acel țunami de pornografie și prostituție care, pornit din Vest, a inundat și Estul continentului și Rusia.

             Dar e mult mai important ceea ce s-a întâmplat, în continuare, în Occident. Pe un substrat de porno democrație deja consolidat, căci trecuse o generație de la revoluția sexuală. Cinematografia porno, revistele, cluburile, bordelurile, dar și arta și artiștii, elitele și vedetele debordau de pornografie. Era limpede că stadiul de prostituție și prostrație burgheze desuete, populare și ieftine, aflat la limita moralității și legalității democratice, fusese surclasat și depășit. Pornografia surclasează societatea occidentală pe două căi majore: la vârf și la bază. La vârf este vorba despre formarea acelei  elite sociale de educație și cultură porno care, încă din anii cincizeci-șaizeci, apăruse în Universitățile Apusului și evoluase continuu. Elită pe care noi am denumit-o pornocrație. Pornocrație care deja era în toate funcțiile de conducere din Occident, forma clasa politică și da toate elitele societății din toate domeniile de activitate. Să mai menționăm că și învățământul universitar de înaltă clasă, dar și școlile de nivel inferior din același Occident se dezvoltase corespunzător, astfel că livra pe bandă rulantă noi și noi generații de conducători și intelectuali de educație și cultură porno sau homosexuali ei înșiși.

La bază societatea, populația, mulțimile orizontale, clasa muncitoare și consumatoare, încă burgheze și prostituate, au fost binecuvântate cu pornografie. Grație progresului tehnologic și culturii progresiste pornografia a intrat în circuitul public și a avut un succes enorm. Milioane și miliarde de oameni au vizionat filme porno, iar microbul a proliferat. Fără îndoială că pornografia a făcut lumea mai fericită, iar felul ei de a fi, a privi și gândi înăuntru și în afară de sine s-a schimbat. În sensul că a evoluat, adică lumea și omul au început să privească înăuntrul și în afara lor cu ochi și preocupări porno.

             Următoarea etapă a constituit- o formarea generației originare a homosexual sapiensului, distinctă și aparte din vechea specie a omului originar istoric, cel denumit homo sapiens. Am tot șovăit cu fixarea unei date aproximative care, măcar formal, să dea o idee despre locul și timpul aproximative apariției acestei noi specii umane. Care pot fi extrem de controversate, mai ales că ele nu au suficient spațiu istoric de referință, sunt prea apropiate de zilele noastre. De aceea, făcând un efort, ne putem orienta spre anii nouăzeci al secolului trecut (XX) când putem aprecia apariția unui număr relativ mare de homosexuali în Europa de Vest, în special în statele scandinave și nordice. În acest număr se include minoritatea conducătoare de aici ( elita porno, aristocrație, clasa politică, intelectuali, vedete, studenți, artiști, funcționari) dar și un număr din ce în ce mai mare de oameni de substrat social, din clasele mijlocii mic burgheze, consumatoare dar și producătoare. Ca să nu mai vorbim de faptul că prostituția și industria aferentă, ca și comerțul cu carne vie, până atunci interzise pornografiei și homosexualilor, sunt acum penetrate de industria porno superioară și homosexuali  – de asemenea superiori – și repede surclasate de aceștia. Prostituția clasică intră în declin și, fără să dispară, devine o afacere din ce în ce mai proastă. De fapt intră pe măna homosexualilor.

             Putem proba acest lucru prin marile realizări pe care homosexualii le au în această primă etapă de evoluție de care am vorbit, ultima decadă a sec. XX.

 

  CAP VIII  APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA  LUI HOMOSEXUAL SAPIENS. MARI SUCCESE ȘI     REALIZPRI    ALE SPECIEI

 

                              Înmulțirea homosexualilor. Rolul Bisericii în cultura LGBT. Biserica suedeză. Sfântul Scaun de la Vatican și homosexualitatea. NATO, garant al pornodemocrației și homosexualismului. Justiția porno

 

                Pentru a fi și mai clari în expunerea noastră trebuie să sistematizăm oarecum lucrurile. Putem considera apariția pornografiei și speciei homosexualilor drept etape de educație ale oamenilor așa cum omul este, în general, un animal educat. În ceea ce privește animalul – om, educația formează oameni, dresajul animale. De unde a apărut homosexual sapiens? Ne-am pronunțat deja asupra educației și culturii sale superioare. El nu apare din marasmul popular al prostituției, el este un om educat. Nu apare de pe stradă și nici din bordel, ci din cele mai renumite universități ale Occidentului. El devine omul – dacă mai poate fi denumit astfel – unei noi epoci de dezvoltare tehnologică, economică, socială, politică, intelectuală, culturală ale omenirii. Iar toate împreună formează un nou tip de democrație, caracteristică mulțimilor revărsate pe orizontală, declasate și în continuă extensie. Am simplificat spunând că provine din mediul universitar și este un prototip intelectual.

                 Pornografia face parte din opțiunile sale în primul rând intelectuale, dar și cele democratice. De exemplu prostituția și prostrația burgheze îi displac profund, deoarece sunt de calitate inferioară. În primul rând pentru că sunt burgheze, dar pot fi considerate și fasciste, retrograde și populare. Poți fonda oricând o democrație bazată pe prostituție populară la limita moralității și legalității. Dar o democrație bazată pe pornografie, care excedează orice moralitate sau legalitate, devine imposibil de admis. Astfel pornodemocrația devine saltul implacabil al democrației spre un nivel superior de dezvoltare, imposibil de contracarat și recuperat în orice condiții posterioare ale societății omenești. Pe considerentul că oamenii, s-a dovedit de atâtea ori pe parcursul istoriei, pot fi reeducați și recuperați, pe când homosexualii, o dată educați și clasificați devin irecuperabili. În sensul că ei devin o specie de sine stătătoare.

              Cât privește datele de referință privind originea și evoluția porno democrației și a speciei homosexualilor ele pot fi sistematizate astfel:

              La fârșitul sec. XX, în ultima sa decadă, revoluția sexuală desfășurată cu o generație mai înainte își produce efectele. Este vorba despre societatea din Vestul Europei, desigur. Acest Occident este mai vast însă, el se extinde și peste ocean, în SUA și Canada, incluzând și multinaționala NATO. Toate aceste state și societăți omenești sunt impregnate cu pornografie, sunt în substrat de democrație porno și sunt impregnate de homosexuali și homofoni. Este, totuși, o anomalie, căci din punct de vedere numeric, specia homosexual sapiens este, totuși, nesemnificativă. Ea se limitează încă la pornocrație și ceea ce produce mediul universitar din Occident, un număr suficient încât să pună presiune pe clasa politică conducătoare și elita socială, dar prea puțin pentru a schimba lumea și umanitatea. Trebuia mers înainte, spre viitor, și trebuiau făcuți pași hotărâți în această direcție.

            Pot fi urmăriți relativ ușor acești pași și direcția în care au fost făcuți.

            Am denumit deja de mai multe ori că etapa universitară a studiilor înalte a fost placa turnantă a originii homosexualilor (sapiens) și a pornocrației. Pornocrația cultivă și impune democrația porno, ca formulă modernă, novatoare și progresistă a democrației antifasciste. Dacă, din punctul nostru de vedere, pornodemocrația este cu ceva superioară democrației antifasciste, tocmai acesta este discutabil, deoarece este un punct de vedere omenesc, tradițional, conservator și, eventul, creștin. Deci retrograd și inacceptabil. Deci nu contează. Pentru a înțelege lucrurile, evenimentele și fenomenele în desfășurarea lor trebuie să urmărim exclusiv punctele de vedere ale speciei homosexualilor. Care nu pot trăi sau exista într-o societate omenească, tradițională și conservatoare, retrogradă.

              În contextul  fericit al încetării Războiului rece și prăbușirii URSS, al valului de prostituție care inundă spațiul ex-sovietic, homosexualii din Occident dau lovitură după lovitură rămășițelor societății burgheze din Europa, pe care revoluția sexuală o demoralizase total. Era o societate deja macerată de prostituție și infestată de pornografie, astfel că terenul era pregătit. Iar când vorbim despre homosexuali revoluționari, organizați și puși pe fapte mari, ne referim la crema societății, la clasa politică, la conducători, la mediul intelectual, cultural și artistic, la instituțiile și funcționarii statului democratic. În tot acest spațiu de referință occidental și transatlantic are loc un proces amplu de reformare a societății, care va duce la schimbarea radicală atât a societății în sine cât și a tipologiei sau speciei umane. În acest context noi am vorbit deja despre apariția acelui nou tip de om nou* pe care l-am denumit homosexual sapiens.

              Acest proces de evoluție debutează, din motive care nouă ne scapă, în primul în rând statele și națiunile din Scandinavia și nordul Europei. Care sunt în principal monarhii, iarăși motiv care poate fi pus sub semnul întrebării. Dar motivele noastre personale nu contează.* Trebuie doar să luăm și să considerăm faptele ca atare.

              În anul 1972 are loc în Suedia, prima operație chirurgicală de schimbare de sex. La această dată statul respectiv pare un loc comun al statelor capitaliste liniștite, pașnice și prospere. Suedia nu participase la războiul antifascist – de pe urma căruia însă beneficiase enorm – regele Carl Gustav VI se afla în penultimul an al domniei sale, iar Partidul Social Democrat în al 36- lea an de guvernare glorioasă ( a guvernat neîntrerupt între anii 1936-1976). Mai putem spune că, pe lângă beneficii aduse de războiul antifascist, Suedia a câștigat noi beneficii la sfârșitul acestuia, ca stat de democrație antifascistă veche și consolidată. Chiar și în Războiul rece care a început imediat după 1945 Suedia și-a păstrat statutul de neutralitate, cu toate că social democrația suedeză era, în fond, marxism originar. Dincolo de faptul remarcabil că în felul acesta poporul suedez a devenit gras și frumos mai putem spune că acesta a devenit neutru și din alte puncte de vedere. Printre care și cel identitar.

               Iar acum trebuie să ne aducem aminte că, în 1944, pe vremea regelui Gustav V (1907-1950) Suedia a legalizat homosexualismul și a acordat homosexualilor toate drepturile legale și egale acordate tuturor cetățenilor suedezi.

              În acest context devine explicabil de ce Suedia, în condițiile extrem de favorabile ale democrației antifasciste și socialiste din Europa postbelică a devenit repede lidera și campioana pornografiei și homosexualității, ca și unul dintre locurile de origine ale revoluției sexuale și apariției speciei pe care o denumim homosexual sapiens. Deoarece această specie se înmulțește prin contaminare, trebuie să deducem că, în condiții extrem de favorabile ( pace, prosperitate, socialism, progres) în aproape patru decenii numărul homosexualilor din Suedia a crescut constant și semnificativ. Până întru atât încât, la un moment dat, a modificat balanța speciei în favoarea sa. Mai bine zis, a surclasat și a pus în inferioritate specia naturală  a suedezilor homo sapiens.

               Actul legitim de schimbare de sex din 1972 trebuie văzut în contextul mai amplu al revoluției sexuale din Occident izbucnite în această epocă căci, în același timp, el confirmă evoluția numerică a homosexualilor, dar și ponderea lor în societate, din ce în ce mai mare. Schimbarea de sex prin metodă chirurgicală poate fi considerat el însuși un act revoluționar, deoarece califică și clasifică o nouă metodă de înmulțire a speciei pe care, în evoluția lor, o reclamă homosexualii. Practic ei nu mai sunt mulțumiți cu înmulțirea lor prin contaminare* rudimentară și primitivă, ca până acum, astfel că implică știința și medicina. Adică cele mai moderne și progresiste cuceriri ale științei și tehnologiei. Putem deduce și faptul că oamenii, suedezii în cazul nostru, nu mai sunt mulțumiți sau ne se mai adaptează la societate prin felul lor de a fi, sau nu se mai identifică cu aceasta. Din diferite motive își caută o nouă identitate.

Înmulțirea revoluționară și progresistă, științifică, a homosexualilor, rezolvă o problemă de principiu extrem de gravă care persista în fața acestei comuniuni. Care nu era neapărat morală, dar ținea de tradiția populară și avea unele reminiscențe religioase fie creștine, fie de altă natură. Iar din punct de vedere politic contau ca reminiscențe burgheze. Chiar și după înmulțirea chirurgicală a homosexualilor, principala resursă rămânea tot contaminarea, care era gratuită, ieftină și rapidă. Cazurile chirurgicale fiind relativ rare, scumpe și elitiste. Dar prin acest procedeu s-a căutat să se elimine una dintre cele mai populare convingeri ale suedezilor ( în cazul de față, ale oamenilor în general) că homosexualitatea este o anomalie naturală, o boală degenerativă fizică și psihică. Nesemnificativă, pentru că afectează natural un număr extrem de mic de oameni, și neimportantă, pentru că se poate trata și vindeca medical. Cel puțin așa gândeau suedezii până prin anii șaptezeci, iar ca ei imensa majoritate a europenilor. Dacă, inițial, și foarte rar, chirurgia sexuală elimina bolnavul, începând din 1972 aceasta a eliminat boala în sine. Mai bine zis homosexualitatea nu a mai fost considerată o boală sau anomalie, ci o stare de normalitate. Homosexualii nu mai mergeau la spital pentru a se trata, ci pentru a-și schimba sexul. Și nu bolnavii mergeau neapărat la spital, ci oameni educați și cu convingeri.

              Lucrurile nu au mers ușor și de la sine nici măcar în Suedia unde, în ciuda deceniilor de socialism științific, vechea societate tradițională încă mai persista în gândiri retrograde. Printre care și această mentalitate neștiințifică și antiprogresistă de a considera homosexualitatea o boală ordinară. Ceea ce deranja enorm numeroasa comunitate de homosexuali suedezi.

             Dar asta nu mai putea să dureze. În anul 1979 activiștii pentru drepturile și libertățile omului din Suedia s-au revoltat și au organizat o amplă manifestație de solidaritate și empatie în favoarea nefericiților lor conaționali considerați bolnavi. Astfel o mare masă de suedezi s-a declarat și ea bolnavă, mai bine zis homosexuală. Desigur, văzând o astfel de empatie și solidaritate națională, guvernul suedez a luat o măsură mult așteptată și aplaudată, acea a eliminării homosexualismului din rândul bolilor, astfel încât acesta să fie considerat o normalitate. Putem pune astfel și anul 1979 în șirul datelor istorice favorabile evoluției speciei de homosexual sapiens.

 

                 Dar studiul de caz suedez este doar un exemplu. Pentru că trebuie să urmărim concomitent și situația din statele vecine Suediei, monarhii și ele, de același calibru și nivel de dezvoltare, dar și înrudite genetic și legate istoric. În fond rase germanice, prea albe și condamnate politic în urma războiului antifascist antigerman. Spre deosebire de Suedia aceste state participaseră la război și suferiseră repercusiuni și pagube. Astfel că democrația antifascistă a acestora era și mai pregnantă, și mai manifestă decât în Suedia. Dar cu același efect salutar. Pornografia științifică și intelectuală contaminează la vârf clasa politică și aristocrația, mediul cultural și artistic, dar și tineretul studios universitar din monarhiile labile și inutile ale Danemarcei, Norvegiei, Olandei, , Belgiei, ducatele Luxemburgului și Monaco. Niște monarhii cărora noi le-am zis porno – monarhii, deoarece asta au devenit în realitate. În cel mai scurt timp, pe perioada anilor șaptezeci – optzeci ai secolului XX, tot ceea ce s-a întâmplat în Suedia în materie de acceptare și recunoaștere a homosexualilor prin prisma calităților lor umane, și nu cea a diformității sexuale, s-a întâmplat și în statele vecine. Practic, prin aceste acte de acceptare și recunoaștere, s-a ajuns la definirea homosexualului ca om = homo sapiens = homosexual sapiens și nu ca un bolnav ( degenerat, deviat, deformat omogen sexual . S-a putut face intenționat confuzia între homo = om și homogenie = omogenitate. De exemplu niciodată nu s-a putut vorbi despre drepturile și libertățile fundamentale ale homogenilor, cum ar fi normal să se vorbească, ci numai de ale homosexualilor.

               În ceea ce privește înmulțirea speciei homosexualilor din Suedia în statele vecine aceasta se explică prin contaminare. Am dat exemplul merelor sănătoase din coș care, alături de un singur măr putred, sfârșesc prin a se contamina toate. E evident că Suedia a contaminat toate statele vecine. Putreziciunea a pătruns în toată Scandinavia, țările Beneluxului și s-a extins în toată Europa de Vest. Vom vorbi însă imediat despre înmulțirea specifică a speciei omosexualilor.

             Să remarcăm că încă suntem în plină revoluție sexuală care cutremură societățile Occidentului. Homogenia sexuală distruge omogenia socială clasică burgheză, mai bine zis rămășițele timorate ale acesteia. Între generații se creează o prăpastie de netrecut, căci tinerii devin de educație și cultură porno. Există o solidaritate și o empatie care emană din însăși evoluția – involuția? – întregului Occident, pe cale de a câștiga Războiul rece. Dacă țările scandinave și monarhiile europene pot servi ca un punct de reper, homosexualitate și homosexualii evoluează și progresează și în state precum Franța, Marea Britanie, Spania, Italia, SUA, Canada, întreg lagărul NATO.

                Se cristalizează și se legitimează organizația LGBT, care se autodefinește ca fiind o organizație culturală. În fond însă este o organizație politică. În scurt timp aceasta devine una dintre cele mai puternice și mai influente organizații tutelare și formaționale din Occident și din întregul conglomerat ONU. Începuturile LGBT – a cărei istorie rămâne gelatinoasă – sunt modeste și se leagă, firesc, de aceiași mare revoluție sexuală a anilor șaptezeci. Strămoșii homosexualilor sunt jegoșii hippye, dar ei evoluează și se organizează rapid astfel că în 1978 au deja un steag și un simbol propriu universal, curcubeul*, sub faldurile căruia organizează, în anul  următor, un marș asupra Wasingtonului, pentru a cere legitimitate și drepturi. Se pare că aceasta ar fi data de naștere a LGTB care, aproape instantaneu, își creează filiale, se organizează și se extinde în SUA și în tot Occidentul. Iar Occidentul se conformează și el foarte repede, acceptă și confirmă toate drepturile și libertățile reclamate de LGBT. Chiar mai mult, acolo unde acestea nu sunt confirmate sau întâmpină rezistență, clasa politică le impune. Marșul asupra Wasingtonului este urmat de numeroase alte marșuri și manifestații ale activiștilor logobiți în marilor capitale și orașe ale statelor occidentale care devin … tradiționale!

            În anul 1990 homosexualitatea este scoasă de pe lista cu boli mintale ale OMS.

 

                                      Înmulțirea homosexualilor

 

            Problema fundamentală a homosexualilor – a speciei homosexual sapiens – este înmulțirea lor. Noi putem urmări specia în apariția și evoluția sa în funcție de chiar acest aspect al înmulțirii. Evident că fiind omogeni sexual homosexualii nu se pot înmulți biologic. Ei se pot înmulți numai prin contaminare, dar pentru ca acest lucru să fie posibil, societatea omenească și legile ei trebuie să le permită. În sensul că homosexualii să aibă drepturi depline de conviețuire și colaborare cu ceilalți oameni, pentru a-i corupe, contamina și perverti sexual. Numai în felul acesta comunitățile de homosexuali se pot înmulți și crește numeric. Firesc, această evoluție are loc în detrimentul comunității sociale omenești însăși care, în felul acesta diminuează numeric.

            Faptul că societatea omenească nu a acceptat și nu a permis niciodată în mod legal și legitim comunități de homosexuali în interiorul său explică de ce acești specimeni au fost, dintotdeauna,  nesemnificativi din punct de vedere numeric, tratați derizoriu și considerați rebuturi ale societății, cel mult bolnavi. De-a lungul vremurilor s-a pus problema distrugerii și dispariției lor, fiind considerați o plagă rușinoasă a omenirii. Fasciștii nu au fost nici primii, nici singurii și nici măcar cei mai aspri persecutori ai homosexualilor.

              Dimpotrivă, ei au o oarecare contribuție la evoluția speciei. Democrația antifascistă care a urmat după război a recuperat minoritatea homosexualilor în așa măsură încât aceasta a fost considerată de orientare antifascistă și clasificată printre martirii fascismului. Practic homosexualii capătă un statut onorabil și legitim, pe baza căruia pot reclama recompense, drepturi și libertăți democratice și cetățenești. Ceea ce se și întâmplă. Democrația antifascistă  explică creșterea numerică a homosexualilor în substratul prostituat excesiv al societății occidentale dar, mai ales, orientarea homosexuală a tineretului studios și universitar din Occident. Așa zisa cultură homosexuală – LGBT – care se formează în Universitățile de prestigiu din întreg lagărul american are la bază educația antifascistă strictă și concepții democratice de asemenea antifasciste. Iată în ce măsură, colateral, se poate spune că fascismul a contribuit la recuperarea și propulsarea speciei homosexual sapiens.

            Cât privește înmulțirea acesteia ea rămâne o problemă fundamentală. Pornografia, cinematografia, cultura, chiar revoluția sexuală rezolvă probleme importante și presante ale speciei, dar nu în totalitate și nu definitiv. Cel mai mare succes îl constituie pornocrația, care devine clasa politică predominantă și conducătoare în Occident, de orientare homosexuală. Pornocrația nu este altceva decât însumarea și coagularea a generații succesive de absolvenți universitari de educație și cultură porno care, firesc, parvin la conducerea societății occidentale. La vârf, în funcții de decizie și răspundere și în toate domeniile de activitate. În mod firesc, așa cum impun înaltele lor studii.

            Este vorba de zeci și zeci de mii conducători și funcționari, așa cum cere schema de funcționare a fiecărui stat și a tuturor în parte. Pe de o parte ei decid revoluția sexuală din Occident, iar pe de altă parte o rezolvă. Toate deciziile care urmează acestei revoluții sexuale – glorioase – în favoarea homosexualilor le aparțin. Așa se explică și succesul acestora în viața publică și socială, faptul că sunt acceptați, intrați în legalitate și legitimitate, recunoscuți și promovați în stat și în societate. Pornocrația generează homosexualism ca o funcție organică, prin empatie, din conștiința că astfel se autogenerează pe sine însăși. Acest mod de autoregenerare se poate denumi ca fiind un alt mod de înmulțire. Deci se poate constata că în afară de contaminare, pornocrația este un alt mod de genera homosexuali. Dacă contaminarea biologică contribuie la creșterea lor numerică, contaminarea pornocrată, intelectuală și culturală, contribuie la emanciparea și creșterea rolului și importanței lor în stat și societate. Acest proces lent, dar cumulativ, al creșterii numărului și calității homosexualilor în Occident, de altă cultură și educație decât populațiile tradiționale existente, se desfășoară pe toată perioada istorică de sfârșit al Războiului rece, între anii 1945-1990. În parte tocmai aceste evenimente istorice importante și presante fac ca evenimentele tăcute ale revoluție sexuale și emanciparea homosexualilor să se afle mai puțin sub lumina reflectoarelor, să treacă neobservate. Din cauza războiului rece, de exemplu, în Europa de Est nu s-a știut nimic despre revoluția sexuală, despre pornografie, despre noua specie de homosexual sapiens. Pentru populațiile de aici comunismul era singurul lucru important, iar prostituția era interzisă.

            De aceea a fost o mare surpriză, pentru jumătatea de Est a Europei când, la desfacerea granițelor, sub formă de libertate și democrație, s-a revărsat acel puhoi de prostituție și democrație porno de cea mai josnică speță și jalnică ținută. În cel mai scurt timp aceste populații au fost literalmente inundate astfel că, după marasmul comunismului, pentru ele a început marasmul societății și democrației porno. Iluzia democrației din statele Europei răsăritene, atâta vreme obturată de comunism, a dispărut repede sufocată de valuri succesive de pornodemocrație. Dar în această parte a Europei înmulțirea homosexualilor nu s-a produs prin contaminare, ci prin pornocrație. A apărut repede această clasă politică imundă, indecentă, lacomă, dar foarte oportunistă și obedientă, lipsită de orice scrupul de moralitate și decență. Sau chiar de verticalitate, lipsită de coloana vertebrală specifică oamenilor. Din oportunitate și obediență această clasă politică și-a însușit imediat toate produsele, valorile și legile Occidentului, fără discernământ și fără nici un fel de evaluare. E drept că ele veneau după ani grei de comunism bolșevic cu produse, valori și legi care trebuiau aruncate. Printre produsele de elită parvenite din Occident se aflau, la loc de frunte, prostituția, pornografia și perversiunile sexuale care, până atunci, fuseseră tratate penal sau considerate boli psihice. De asemenea au apărut homosexualii care, sub regim comunist, practic nu au existat. Trebuie să spunem ceea ce nu am mai spus până acum, anume că regimul comunist a fost extrem de dur, mult mai dur ca regimul fascist în politica sa împotriva homosexualilor ca specie sau ca specimene sub umane. Astfel, în timp ce numărul martirilor homosexuali morți în lagărele de concentrare naziste a fost apreciat la circa 9000, sub regim comunist extincția lor a fost aproape totală. Numărul homosexualilor în URSS și în celelalte state zis socialiste era infim, iar poziția autorităților, dar și a populației față de ei era de o intoleranță maximă.

             Iar acesta a fost una dintre contradicțiile esențiale dintre lagărul sovietic și cel american, una dintre temele fundamentale pe baza cărora s-a purtat Războiul rece: drepturile și libertățile fundamentale ale omului! În timp ce în Occident se producea revoluția sexuală iar educația și cultura porno duceau la apariția comuniunii LGBT ca etalon al progresului și civilizației, în Est homosexualii nu se puteau exprima decât în VC-ul public, iar când erau prinși era vai de ei, erau bătuți cu bocancul, aruncați în dubă și duși la pușcărie. Până la urmă toți homosexualii dintr-un stat socialist sau altul își trăiau viața prin pușcării. Trebuie să ne explicăm și în felul acesta interesul, dar și ura și determinarea cu care Occidentul a acționat pentru a demola și distruge lagărul sovietic.

             Imediat după căderea URSS și distrugerea lagărului sovietic lucrurile s-au îndreptat însă, iar homosexualii au fost repuși în drepturi și legalitate. Desigur au beneficiat de sprijinul și empatia Occidentului, pe modelul cărora s-au și organizat. Cultura și industria porno au acaparat imediat piața de consum internă, iar pe baza acestora specimenele locale din specia homosexual sapiens s-au dezvoltat și înmulțit corespunzător. Totuși nu putem vorbi despre o victorie a acestora în spațiul geo politic Est european decât după ce acesta a fost inclus mai întâi în NATO, iar apoi în UE. Atât NATO cât și UE fiind cele mai importante și extinse organizații și comuniuni internaționale aparținând, de fapt și de drept, speciei progresiste pe care noi am denumit-o și o denumim homosexual sapiens.

            Dar de ce o denumim astfel?

           Avem în vedere noi și mari realizări ale speciei obținute în contextul câștigării Războiului rece. Când Actul de la Helsinki s-a impus și a devenit obligatorie, el dovedindu-se a fi în realitate un act al drepturilor și libertăților fundamentale ale homosexualilor. În sensul că drepturile și libertățile acestei categorii – încă minoritare – a surclasat și substituit, treptat, dar în ritm susținut, toate drepturile și libertățile fundamentale ale oamenilor tradiționali, ale speciei istorice a lui homo sapiens. Între aceste două categorii de oameni s-a creat o coliziune și o confuzie intenționate de drepturi și libertăți, de legi și norme, de valori și  idealuri comune. În felul acesta minoritatea homosexuală a substituit pur și simplu majoritatea populației normale și naturale. S-a crea o confuzie imposibil de admis dar, mai ales, imposibil de contestat. A nega și contesta drepturile și libertățile fundamentale ale homosexualilor înseamnă a nega și contesta drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

             Mai departe – a contesta pornografia, educația și universitatea porno înseamnă a contesta pornocrația și suprastructura statului organizat. A contesta cultura porno = LGBT înseamnă a contesta clasa politică, intelectualitatea, artiștii și toată opera de creație și inteligență a omului. Care se definesc a fi neapărat și obligatoriu progresiste. În sfârșit, toate împreună înseamnă a contesta democrația antifascistă în splendoarea și plenitudinea ei. Rezultatul final fiind pornodemocrația, căci aici duce orice lipsă de reacție sau renegare în fața acestei evoluții aparent incredibile.

 

                La sfârșitul Războiului rece statele Occidentale erau deja impregnate de cultura porno și populate cu comunități compacte de homosexuali. Ca urmare a revoluției sexuale, a pornografiei, a educației și culturii porno, a activiștilor LGTB apăruse pornocrația, care însemna clasa politică și intelectuală a Occidentului dar și alte categorii sociale și profesionale de vastă suprafață publică: artiști, scriitori, presa, vedetele, sportivii. Nu toți aceștia erau homosexuali, dar toți aceștia acceptau homosexualismul sau erau homofoni. În felul acesta ei erau, sau deveneau, activiști sau membrii LGBT. În felul acesta numărul homosexualilor din suprastructura statelor și elitelor privilegiate creștea continuu, cu repercusiunea că nimeni nu mai putea pătrunde înăuntrul acestor elite, sau ocupa o funcție lucrativă în stat fără a fi el însuși homosexual (LGBT) sau homofon.

                 În felul acesta se explică noua fază de evoluție a speciei care ține tot de premisa ei obsesivă de înmulțire artificială. ( Care provine din neputința biologică de a se înmulți natural). Pornocrația din statele occidentale în care homosexualii deveneau numeroși emană noi legi în sprijinul și la presiunea acestora de a li se respecta drepturile și libertățile fundamentale ale…. Omului! Adică ne aflăm chiar în momentul în care, în mod intențional, specia decadentă și denaturată din om ( homosexual  sapiens ) creează, în mod intențional, coliziunea și confuzia cu specia originară și naturală a omului ( homo sapiens) cu scopul de a i se substitui acestuia. Plecând de la această confuzie și de la această substituție, totdeauna, de acum înainte, drepturile și libertățile fundamentale ale omului vor trebui citate și înțelese ca fiind, de fapt, ale lui homosexual sapiens.

             Aceste noi legi emanate de pornocrație, care privesc înmulțirea artificială a homosexualilor, sunt superioare fazelor anterioare de toleranță, acceptare sau contaminare. Pentru că se trece la o nouă etapă superioară de evoluție. Se produc legalizarea și legitimarea speciei prin dreptul acesteia de a se acupla… familial. Practic, homosexualii cer și obțin dreptul de a-și întemeia familii proprii. Evident că este vorba tot despre o confuzie și o substituire în fond inacceptabile: în mod deliberat homosexualii distrug și substituie familia lui homo sapiens. E drept că nici acesta nu-și crease familie din timpuri originare, și nici nu fusese familist convins dar, cel puțin de prin epoca patriarhilor, de vreo zece mii de ani, trăise în familie. Iată că acum familia îi era spulberată și substituită de homosexuali.

              În prima fază însă familia acestora este încă sumară și se numește cuplu: pereche formată de două persoane ( de sex opus)(DEX). Printr-un procedeu elementar se elimină paranteza și astfel un cuplu homosexual devine o pereche formată din două persoane. Firește că homosexualii, în comunitatea lor extinsă și recunoscută legal, trăiau și până acum cuplați, dar erau numai tolerați, nu se puteau nici afișa, nici legitima astfel. În cuplu deci rămâneau la marginea societății tradiționale firești. Nu aveau dreptul și libertatea de a întemeia o familie ca toți oamenii! Iată de ce recunoașterea și legitimarea cuplurilor de același sex – sub denumirea de parteneriat – a însemnat un mare progres pentru specia homosexualilor. Practic aceasta a însemnat punerea bazelor unei familii care, cu tot caracterul ei formal, aducea avantaje însemnate pe plan social și civic. Totodată a însemnat și pierderea din importanță și prestigiu, punerea sub semnul întrebării și derizoriului, a familiei tradiționale, prin comparație și în opoziție cu familia homogenă. Acest tip de familie – parteneriat homosexuale au subminat și eclipsat din punct de vedere material și profesional familiile tradiționale, fiind mai puternice, fără copii și fără responsabilități, fără alte preocupări decât satisfacțiile și egoismele proprii. Plus faptul că proveneau din suprastructura societății, din mediile înalte și avute ale acesteia, din pornocrație.

                 Parteneriatele civile sunt prima fază de recunoaștere și legalizare a cuplurilor homosexuale care, în felul acesta, devin legale și legitime. În mod firesc aceste parteneriate  apar în statele occidentale cu cel mai mare număr de homosexuali în rândul populației. În mod firesc, acolo unde aceștia au cea mai mare influență în rândul clasei politice și în societatea civilă. State așa zis civilizate și bogate. Astfel Danemarca este primul stat din Europa și din lume care introduce parteneriatele înregistrate pentru persoanele de același sex  în anul 1989, apoi Norvegia ( 1992), Islanda (1994), Suedia (1995), Olanda (1998), Spania (1995), Franța (1999), Belgia (2000), Finlanda (2992), Canada (2001), Luxemburg (2004), Marea Britanie (2005) etc. Observăm că cele mai multe state sunt monarhii, sunt nordice, sunt bogate, sunt albe – deci ne putem întreba de ce tocmai aici specia homosexualilor a găsit locul cel mai propice de înmulțire și afirmare. Deja noi am afirmat un punct de vedere în acest sens.* Dar lucrurile evoluează, ca în orice societate progresistă.

                Următorul pas de evoluție și înmulțire al homosexualilor îl reprezintă recunoașterea și legalizarea căsătoriilor dintre ei. Este un mare salt înainte, deosebirea dintre parteneriat și căsătorie fiind esențială. Până la urmă parteneriatul era tot o formă de toleranță, e adevărat maximală, dar nu punea pe același plan cuplurile homosexuale cu familiile propriu zise tradiționale omenești. Acuplările, cuplurile, parteneriatele civile, îi făceau pe homosexuali să se simtă homosexuali, nu oameni. Deci tolerați și discriminați în societate. Iată de ce, fără prea mari eforturi, au impus guvernelor, legislativelor și justiției statelor de democrație și cultură porno această nouă etapă a căsătoriei civile și chiar religioase. Aceasta poate fi considerată o victorie decisivă, dar nu ultima, a speciei homosexual sapiens în disputa ei cu specia homo sapiens învechită. De asemenea, poate fi considerată o victorie strălucită a familiei homosexuale împotriva familiei tradiționale, pe care o discreditează și distruge definitiv. Nu mai există nici o deosebire între familia celor două specii de oameni care să poată fi distincte, iar rezultatul nu poate fi decât unul pozitiv și progresist: familia tradițională dispare prin substituție, fiind înlocuită cu noul tip de familie LGBT ( neutră, homogenă, homosexuală).

                 Evident că și acest salt progresist al speciei homosexualilor are loc în același state de democrație porno, dominate de pornocrație și de comunitățile LGBT abundente și bine organizate. Aceleași monarhii porno din statele nordice precum și alte state occidentale faimoase. De data asta regina balului devine Olanda, paradisul homosexualilor, care este și prima țară din Europa și din lume care legalizează căsătoriile dintre ei în anul 2001. Urmează relativ abrupt și la concurență o adevărată competiție între state care mai de care dornice să-i mărite pe homosexuali: Belgia (2003), Spania ( 2005), Canada (2005), Luxemburg (2005), Norvegia (2009) Suedia (2009), Portugalia (2010), Islanda (2010), Danemarca (2012), Franța (2013), Marea Britanie, Scoția, Țara Galilor (2014), Irlanda (2015), SUA (2015), Finlanda (2017), Malta (2017), Germania (2017).

               Dar, cu tot spectacolul ei, căsătoria nu este și nu poate fi ultima etapă a evoluției și înmulțirii progresive și progresiste a speciei homosexual sapiens, a întemeierii de familii legitime și binecuvântate de biserica porno. Căci spectacolul nu e măreț, iar familia nu e familie fără copii. Cu toate că familia homogenă (homosexuală) distruge și substituie familia naturală ( omenească) ea nu poate produce sau măcar reproduce însuși rostul acestei familii elementar și natural: nu poate procrea. Oricât s-ar freca și masturba între ei familiștii homosexuali nu pot face copii. De aceea va urma o nouă etapă obligatorie în evoluția și înmulțirea speciei, și anume cea a adopțiilor. Un procedeu prin care se urmărește degradarea familiei definitiv, dar și distrugerea speciei umane propriu zise, căci homosexualii vor cere și vor impune guvernelor, legislativelor și justiției porno democrate dreptul și libertatea de a adopta copiii lui homo sapiens. Pur și simplu. Și abia prin acest procedeu se încheie un ciclu de evoluție plenară și definitivă a lui homosexual sapiens în epoca modernă și contemporană. Concomitent cu un ciclu de involuție decisivă și definitivă a lui homo sapiens. Care, fără copii, sau cu copiii denaturați, denaturat el însuși, va fi pus în inferioritate și va  dispare într-un ritm trepidant și progresist.

             În continuare lista statelor care permit și impun adopțiile de copii de către familiile homogene este aceiași care le permite și căsătoria legitimă și fastuoasă. Este vorba despre state ca Olanda, Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Belgia, Spania, Portugalia, Franța, Marea Britanie,  Germania, Austria, Slovenia, Islanda, Malta, Irlanda, Luxemburg, SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă ș.a.m.d. În cele mai multe dintre cazuri datele care impun adopțiile coincid cu cele care recunosc întemeierea familiilor homogene (LGBT) legale. Asta spre binele copiilor care, pentru a fi bine întreținuți și temeinic educați, pentru a face carieră și avea un viitor, trebuie să aibă la bază niște familii solide. Cu părinți model și grijulii, cum numai părinții LGBT pot fi. Viața copiilor adoptați în astfel de familii nu poate fi decât fericită, îmbelșugată, plină de satisfacții și realizări, numai că vor suferi un mic declic genetic. Astfel ei nu vor mai aparține speciei homo sapiens din care originar provin, ci vor deveni asemenea părinților adoptivi, sporind numărul speciei homosexualilor, asigurând astfel proliferarea și evoluția acesteia.

 

               Mai putem face și alte observații interesante în ceea ce privește evoluția recentă și fulminantă a speciei homosexual sapiens în detrimentul speciei învechite propriu zise omenești. Dar acestea pot fi nesemnificative, sau puse în umbră de alte evenimente post moderne și contemporane. La urma urmei această lucrare nu este una de biologie, ci una despre porno democrație. Cu trimiteri la politologie și sociologie.

             Observăm, din datele pe care le-am enunțat mai sus, că istoria speciei homosexual sapiens este una extrem de recentă, chiar contemporană. Ele coincid cu epoca imediat următoare a încheierii Războiului rece, ceea ce înseamnă că însuși acest eveniment le-a declanșat. De unde constatarea că  Războiul rece și, mai ales, lagărul sovietic, au fost o piedică importantă împotriva pornocrației și creaturii homosexual sapiens în sine. Am mai făcut afirmația că Lagărul sovietic, deși consemnat ca lagăr de regim comunist-bolșevic, a fost mult mai dur și necruțător față de specia homosexualilor decât lagărele naziste. După 1990, data istorică la cere se poate consemna prăbușirea lagărului sovietic, mișcarea homosexuală și homofonă din Europa și din lume se descătușează și evoluează abrupt, cultura porno și LGBT devin universale iar specia homosexual sapiens erupe în societate, evident în detrimentul lui homo hominis. Mai mult decât atât îi lezează acestuia, prin uzurpare și substituție, unele dintre prerogativele sale cele mai importante de existență și identitate, anume familia și copiii. Nu mai există discrepanță și deosebire între familiile și copiii celor două specii dar, în timp ce pentru homosexual sapiens acest lucru este benefic, pentru homo sapiens este un dezastru. El își pierde natura, identitatea, rostul său pe lume și toate trăsăturile și însușirile caracteristice originare și tradiționale. Întreaga sa istorie de homo sapiens se duce naiba, intră în derizoriu. Și este o istorie respectabilă, deși nu a putut fi niciodată evaluată corect. Unii spun că homo sapiens are o istorie de sute de mii de ani, alții de numai 30-40.000. Dar nici în acest ultim caz istoria sa nu este de ici, de acolo.

            Cert este că, începând din ultima decadă a sec. XX, homosexual sapiens îl scoate pe homo sapiens din istorie. Dacă observăm bine, sec. XXI debutează deja ca un secol al homosexualilor. Ei cuceresc, practic, planeta, se înmulțesc și se extind la nivel planetar. Dar ceea ce este și mai vizibil,  și mai imperativ în această evoluție este înalta lor descendență originară și locul privilegiat de apariție. Ei descind tocmai din Europa, partea cea mai dezvoltată economic și mai dens populată a planetei. Aceasta este o altă observație pe care o putem face, care se impune de la sine: originea europeană a homosexualității și speciei homosexual sapiens. Cauzele și etapele de evoluție și dezvoltare sunt originar europene: emanciparea pornografiei, revoluția sexuală, Actul de la Helsinki. Precum și rasa denaturată și degradată de oameni care apare și parcurge aceste etape de evoluție de la condiția umană de bază la cea homosexuală: rasa albă.

             Cu mențiunea că homosexualismul, ca perversiune umană, nu a fost caracteristic numai albilor, ci comun tuturor raselor. Dimpotrivă, albii au fost afectați mai puțin de acest viciu, iar pe lungi perioade din istoria lor l-au reprimat strict. În mare istoria Europei și istoria albilor sunt istorii homofobe. Iată de ce apariția lui homosexual sapiens în Europa, în chiar comunitatea rasei albe, în cel mai alb sector al acestei comunități ( cel german ) ar putea naște multe întrebări sau suspiciuni.*

             Dar realitățile sunt realități iar adevărul este adevăr.

             Observăm, în cercetările noastre, aceste date și statistici în perceperea fenomenului LGBT în Europa de la origini și în continuare. De la sfârșitul Războiului rece ( ultima decadă a sec. XX ) și primele două decenii ale acestui secol (XXI). În acest foarte scurt răstimp natura și destinul omului alb în Europa s-a schimbat fundamental. Putem spune chiar că au fost puse sub semnul întrebării. Au fost profund și ireversibil alterate și schimbate.

               Putem evalua exact și cu date evoluția lui Homosexual sapiens în Europa, care progresează intens și arde etapele de dezvoltare. Putem observa cum acesta își lărgește ariile de cuprindere pe măsură ce Europa Unită (UE) s-a extins și se extinde de la Vest spre Răsărit. Dincolo de valul de prostituție și pornografie care au inundat Răsăritul la prăbușirea lagărului sovietic, a urmat extensia UE care, firesc și legal, a impus și aici homosexualismul și democrația porno. Desigur, în numele drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și ale statului de drept. Astăzi UE poate fi considerată, în toată amploarea și splendoarea ei, un uriaș superstat al homosexualilar, un adevărat bastion al LGBT, un model și exemplu pentru umanitate. Desigur, o umanitate homogenă.

                 În cadrul UE însăși există modele și exemple, cele mai lăudate dintre acestea în ceea ce privește drepturile homosexualilor la libertate, egalitate, fraternitate, parteneriate, căsătorie și adopții fiind Olanda, Suedia, Danemarca, Spania și Irlanda. Observăm că din cele cinci patru sunt monarhii dar, enumerându-le, n-am face decât să trecem cu vederea și alte monarhii din Europa, cel puțin tot atât de favorabile și pozitive în materie de drepturi și libertăți: Norvegia, Belgia, Marea Britanie, Luxemburg, Monaco. Practic toate monarhiile din Europa s-au aflat și se află la înălțime din acest punct de vedere. Ceea ce ne-a făcut și pe noi să le denumim, în spiritul adevărului desigur, ca monarhii porno. Pornomanarhia fiind, în modul cel mai firesc, cea mai înaltă treaptă de noblețe în rândul pornocrației aristocratice.

            Dar sunt și republici care nu se lasă mai prejos și țin pasul cu aceste monarhii, țin sus steagul LGTB vopsit în curcubeu. Sunt republici porno recunoscute ca atare, demne de tot respectul precum Finlanda, Franța, Portugalia, Germania, Cehia, Slovenia, Malta. În sfârșit, în cadrul UE, sunt și republici ceva mai codașe la acest capitol, care nu țin pasul cu fenomenul progresist în sine, astfel că trebuie impulsionate: Polonia, Ungaria, Bulgaria, Italia, Grecia și România.

          Am găsit și date statistice care, fiind publice, le consemnăm și noi ca atare.

          Referitor la UE relațiile homosexuale – prin care noi îl recunoaștem și definim pe homosexual sapiens – sunt recunoscute, legale și legitime în toate cele 27 de state componente. Mai mult decât atât, în toate aceste state sunt interzise orice lege sau atitudine împotriva acestora ( denumite legi anti discriminare ). Ceea ce însemnă că, de fapt, acestea sunt impuse, obligatorii și promovate.

Cu toate astea mai există încă, din diferite cauze, unele discrepanțe în materie de drepturi și libertăți, sau obligații și impunități. De exemplu parteneriatele homogene sunt admise doar în 22 din cele 27 de state, căsătoriile numai în 15, adopțiile de copii numai în 14. Ceea ce înseamnă că, în însăși cadrul UE, mai există reminiscențe ale speciei homosapiens, care încearcă să reziste evoluției și progresului Europei. Ceea ce e greu de acceptat și de admis deoarece, s-a constatat istoric, evoluției și progresului nu-i rezistă nimic și nimeni. E de presupus că, în cel mai scurt timp, în conformitate cu preocupările și prerogativele ei însăși, UE va deveni omogenă cel puțin din punct de vedere sexual (homosexuală).

 

            Iar lucrurile stau bine și dincolo de Europa, mai ales în ceea ce privește rasa albă. Deoarece specia homosexual sapiens s-a extins, pornind din Europa, la suprafața întregii planete. Principalul vector de extindere fiind tot rasa albă care, în secolele XIX și XX a format un vast imperiu colonialist planetar. Putem remarca astfel apariții de state de democrație porno și cultură LGBT, homosexuale și homofone în foste colonii ale imperiilor britanic și francez, de civilizație albă și europeană. În afară de SUA și Canada putem enumera Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Filipine, Argentina, Brazilia, Uruguay, Taiwan ca fiind state de drept homosexuale și homofone. Aceste state sunt considerate un factor esențial de înmulțire a homosexualilor pe toate continentele și astfel includerea și celorlalte rase umane ( galbeni, negrii, indieni, metiși ) înăuntrul speciei. De altfel, pornind de la punctele de vedere ale LGBT, care sunt și ale noastre, progresul speciei homosexual sapiens în zilele noastre este, la nivelul statelor naționale, mai presus de orice îndoială. Tot mai puține state se opun, sau rezistă, sub pretextul apărării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ( om = homo sapiens ) educației și culturii porno, dictaturii LGBT care, sub același pretext al apărării drepturilor și libertățile fundamentale ale omului ( om = homosexual sapiens ) au ajuns să domine și să conducă guvernele și clasa politică. Instrumentele de dominație și impunere fiind democrația porno și cultura LGBT, care se impun sub formă de ideologie, dar și dictatură „revoluționară”.

              Succesele sunt evidente. La începutul secolului (2006) din cele 196 de state membre ONU un număr de 92 încă mai incriminau homosexualitatea ca defect de gen și o considerau în afara societății. În 2018 numărul acestora s-a redus la 70 și este în continuă scădere. De altfel putem considera deja organizația ONU, prin statutul, legile și prerogativele sale în permanentă reevaluare și reconsiderare ca devenind o organizație mondială de state homosexuale. Firesc, deoarece numărul statelor de cultură LGBT din aceasta este: 1) majoritar absolut din punct de vedere numeric; 2) cele mai bogate, puternice și locuite state membre ONU sunt de orientare LGBT.

                Un mare succes ale speciei homosexual sapiens pe plan mondial poate fi considerat faptul că 24 de state și 12 teritorii independente deja recunosc dreptul la căsătorie și adopție în cadrul speciei. E drept că aceste state și teritorii sunt europene și de rasă albă, dar perspectivele ca exemplul lor să fie molipsitor sunt realiste.

              În sfârșit, tot la capitolul succese pot fi enumerate distrugerea religiei ca factor moral și spiritual considerat specific omenesc și eliminarea ei definitivă din societate. În special a celei creștine, dar sunt puternic demolate și celelalte religii universale originare și recunoscute : musulmană, budistă, brahmană, confuciusianistă etc. Homosexual sapiens nu are și nu poate avea religie, el fiind spirit intelectual și produs eminamente al științei și tehnologiei. Asta nu înseamnă că nu are sau nu poate avea biserică, dar biserica este cu totul altceva decât religia. În statele de democrație porno și cultură LGBT bisericile s-au umplut de homosexuali.* Vezi cazul bisericii suedeze, dar și al altor biserici europene.

 

            Rolul Bisericii în cultura LGBT. Biserica suedeză

             Decăderea bisericii este totală și din ce în ce mai abruptă pe măsură ce societatea se umple de homosexuali. Iar aceștia se înmulțesc pe principiul merelor din coș care, alterate de cele putrede, sfârșesc a se contamina și putrezi toate. Am remarcat deja că Suedia este un pionier al istoriei homosexuale în Europa, în acest regat homosexualii revendicând rădăcini mai vechi și stabile. De religie suedezii au fost protestanți lutherani. Homosexualismul, pornografia, revoluția sexuală, LGTB, care s-au implementat cu succes în Suedia, au dus la prăbușirea credinței și religiei în această țară, dar nu și la dispariția bisericii. Care s-a adaptat vremurilor și noii generații de suedezi. Astfel că a avut un parcurs „progresist”, drumul de la o biserică frecventată de homosexuali la o biserică de cult homosexuală. Firește că toate dogmele originare, creștine, ritualele sacre și tainele bisericești au fost abrogate, ca și ierarhia preoțească și clericală tradițională. Revoluția sexuală în biserică a triumfat mai întâi prin acordarea tainelor preoției femeilor ( încă din1971) și a sfârșit cum trebuia, adică prin numirea de episcopi femei (1997). De altfel femeile au avut cel mai important rol de transformare al bisericii suedeze în biserică porno.

               Femeile au avut și au un rol preponderent și dominant în cultura LGBT, în originea și evoluția speciei homosexual sapiens. Lucru despre care vom vorbi la lat capitol. Deocamdată însă vom aminti rolul femeilor în apariția biserici suedeze de cult homosexual, a lesbienelor hirotonite preoți și episcopi care au deturnat, în cel mai scurt timp, rolul și parcursul istorice ale bisericii luterane originare. Anul 2005 este un an de veșnică pomenire și fericire pentru biserica suedeză: este numit primul episcop femeie în persoana Cristinei Odenberg iar Sinodul General a hotărât binecuvântarea turmei homosexualilor din Suedia și admiterea întru hirotonie a acestora. La fel se poate spune și despre anul 2009, când biserica suedeză iarăși face performanță: în funcția de episcop luteran din Stockholm este aleasă și consacrată numita Eva Brunne care, pe lângă faptul că este lesbiană, mai este și familistă convinsă, căsătorită cu o altă lesbiană. Nu e de mirare că în acel an de bun augur, 2009, Parlamentul Suediei acordă dreptul și libertatea homosexualilor băștinaș de a se căsători legitim, legal și sub binecuvântarea bisericii.

             Există un ciclu progresiv și progresist în această relație complicată dintre homosexualii suedezi și biserica lor. Clasa politică ( pornocrația ) implică statul iar statul implică biserica ( biserica suedeză fiind total dependentă de stat). La rândul ei biserica va deveni un stâlp fundamental de susținere al culturii LGBT. Iar pe această cale se ajunge de la cultură la religie. Pe această cale homosexualii nu numai că vor acapara biserica, dar vor ajunge s-o stăpânească. Prin acest procedeu vor ajunge să-i convingă pe ceilalți oameni – homo sapiens – că și ei au acces la Dumnezeu ( Hristos), că sunt fii lui Dumnezeu. În felul acesta tot ce ține de intimitatea și identitatea dintre om și Dumnezeu ( Hristos) se pune în discuție, iar discuția se reia de la capăt.

               În fond homosexualii nu sunt deloc religioși, nu sunt bisericoși și n-au noțiunea de sacru, divin, dumnezeire, credință. Ei sunt atei, sunt gnostici, sunt intelectuali și de o bună educație și școală materialistă marxistă ( comunistă) științifică. Din punct de vedere moral ei se susțin pe Intelectul și cunoștințele științifice aprofundate, prin performanțele profesionale și tehnologice. Pur și simplu au oroare și repulsie față de morala religioasă, de ideea de Dumnezeu. Motivul primordial fiind Dumnezeul primordial al omului ( homo sapiens) care, moral și biologic, l-a creat pe om. E imposibil, e cumplit să spui că acest Dumnezeu primordial a fost omogen sexual (homosexual).

           Cu toate că biserica suedeză, preoții și clerul de cult LGBT au ajuns să propovăduiască acest lucru!

Cât privește relațiile dintre vechii oameni sapiens  și noile generații de homosexuali ele sunt invers proporționale. În mod cât se poate de firesc, într-o societate ea însăși inversată. Vechea generație de suedezi anterioară revoluției sexuale a dispărut. A urmat prima generație de educație porno apoi, decadentă din aceasta, generația de cultură LGBT care, la începutul sec. XXI, a cunoscut o evoluție prodigioasă și a devenit absolut majoritară din punct de vedere numeric. La ora actuală e deja foarte greu să spui că mai locuiesc oameni originari, naturali ( bărbați și femei ) născuți în Suedia.

Statisticile sunt elocvente. Doar 2% dintre suedezi se declară a fi religioși în sensul adevărat (istoric) al cuvântului. Chiar dacă biserica suedeză este de cult homosexual, ea rămâne tot goală, din cauza ateismului absolutist al homofonilor. Ca să nu dispară definitiv, ca să nu primească leafă degeaba de la stat, biserica suedeză îndeplinește slujbe mărunte administrative, fără nici o legătură cu vocația și misiunea ei . Circa 71% dintre suedezi sunt homosexuali și aparțin speciei homosexual sapiens. Acest lucru s-a constatat cu ocazia legiferării căsătoriilor homosexuale, când suedezii au fost întrebați, prin referendum, ( în 2006 ) dacă sunt de acord sau nu. 71% au răspuns afirmativ și 14 % negativ.  Dar lucrurile au evoluat și progresat repede. O statistică din 2013 spune că 91% dintre suedezi sunt adepții și practicanții căsătoriei homosexuale după practica, ritualul și cultul LGTB. O vreme s-a crezut că Suedia ar ocupa un binemeritat loc întâi într-un astfel de clasament neoficial.

                    Se formează ceea ce s-a numit „biserica suedeză”, deoarece cuprindea circa 60% dintre suedezi și trăia oarecum în simbioză cu statul, care o considera una dintre instituțiile sale. Pe măsură ce statul și monarhia s-au implicat în revoluția sexuală și au devenit de orientare LGBT ( cultură!) biserica suedeză a devenit tot mai dependentă de pornocrația statală, de la care primea leafă, dar și de masa credincioșilor ei, fără de care nu-și mai putea justifica existența. Pe această cale biserica suedeză a renunțat la toate dogmele, credințele și ritualurile sacre creștine și tradiționale, la divinitatea și sacralitatea cultului religios în sine și a devenit o biserică porno. Adică o biserică pentru binecuvântarea și preaslăvirea homosexualilor, dar și altor categorii de perverși și pervertiți până atunci ostracizate.

              Cazul bisericii suedeze, care și-a salvat funcția și leafa devenind biserică porno este elocvent pentru distrugerea religiei ca factor esențial al condiției umane a omului ( homo sapiens). Diferențele dintre o biserică religioasă tradițională și o biserică porno nu se pot măsura și nici nu se pot face. Pentru că sunt diferențe de la o specie omenească la alta. Biserica suedeză porno nu mai are nimic comun cu biserica luterană  suedeză, cum nu mai au nimic în comun nici credincioșii, dar nici clerul acestora. Practic cele de factură tradițională, originare, specifice omului ( homo sapiens) dispar cu totul. Cele nou apărute, de cultură porno sau LGBT sunt specifice lui homosexual sapiens.

             Biserica suedeză (porno) nici măcar nu este frecventată de homosexuali, cu toate că rolul acesteia tocmai acesta e, de a-i recupera moral și spiritual pentru divinitate ( pentru Dumnezeu). Circa 2% dintre suedezi mai au vagi tangențe cu biserica. Ei sunt atei, sunt educații științific, sunt adepți zeloși ai tehnologiei și societății progresiste. Ei au numai cunoștințe, în schimb nu au conștiință. De fapt cam acesta este portretul intelectual al suedezului, care poate fi și unul dintre portretele lui homosexual sapiens.

           Dar biserica suedeză poate fi concurată și eclipsată de bisericile altor state în performanțele sale, în primul rând din statele vecine, din aceiași arie de cuprindere: Danemarca, Norvegia, Olanda, Finlanda. Este vorba despre biserici surori, de același cult protestant. Și în aceste state lucrurile au progresat asemănător, calea a fost aceiași, iar rezultatele identice. Dar noi nu mai putem insista cu descrierea lor, mai ales că aceste cercetări pot fi făcute, pe cont propriu, de oricine e curios să afle și să cunoască mai mult

                                      

 

                                              Sfântul scaun de la Vatican și homosexualitatea.

 

                 Rolul bisericii catolice în apariția speciei homosexual sapiens nu este nici el necunoscut. E drept că nici pe departe de amploarea bisericii protestante, dar nici de neglijat. Vaticanul a dat, dea lungul vremii, semne și impulsuri homosexuale și homofone vizibile și, uneori, jenante. Venite în contrasensul dogmelor originare creștine, a învățăturilor lui Hristos, a moralei creștine, a cultului bisericesc, al tuturor legilor și tradițiilor istorice ale bisericii creștine catolice (universale). Am menționat, pe parcursul acestei lucrări, că biserica creștină, biserică fundamentală și exclusiv europeană, a fost atacată în plin ev mediu european de iudeii emigrați în Europa și, în urma unor revoluții succesive, de asemenea de origine și de facto evreiești, demolată și scoasă la periferia statului și societății. După revoluția burgheză din 1789 biserica creștină a supraviețuit în mod lamentabil, pierzându-și tot mai mult puterile și rolul său de autoritate morală și spirituală de sorginte divină. Parafrazând una dintre pildele lui Hristos, am putea spune că turma a cam înnebunit, ea începând să asculte de acele oi mai behăitoare și revoluționare care s-au așezat în fruntea ei. Iar păstorul, spre a nu-și pierde turma, o urma și el, mergând pe urmele acesteia.

              Același lucru s-a întâmplat bisericii catolice și la sfârșitul sec. XX, după revoluția sexuală care i-a afectat turma. În mare, Vaticanul a urmat exemplul bisericii suedeze cedând, treptat, în fața presiunii statului de democrație porno și societății civile de cultură LGTB, căutând să stabilească o legătură mesianică, spirituală și divină între turma homosexuală și biserica catolică. Astfel încât aceasta să nu se rătăcească în lume și univers, ci să aibă un staul sigur bine primitor.

           Mai trebuie menționat faptul că, din cauza legământului de celibat al preoților ei, biserica catolică a fost supusă, de-a lungul secolelor, din partea detractorilor ei, la tot felul de acuzații, insulte și jigniri indecente și de josnică speță. Dintre care cea mai obișnuită și cea mai des uzitată era cea de sodomie. Asta din cauză că detractorii, dar și mulți dintre oamenii de rând, nu înțeleg sau consideră ca fiind imposibilă o viață de om sau de oameni în asceză, abstinență și castitate. Astfel de oameni s-au dorit a fi, în dorința de a-l sluji pe Hristos și biserica, preoții și călugării catolici.

               Pentru biserica catolică îndeosebi revoluția sexuală din Occident și urmările ei imediate au fost un dezastru. Cultura porno, cultura LGBT, homosexualitatea au proliferat rapid din societate în biserică, iar Vaticanul și Papa au urmat pilda păstorului care și-a urmat turma nebună. Ba a mai și stropit-o și firitisit-o cu agheasmă. Un prim gest l-a făcut papa Paul VI care în 1965 a eliminat Index Librorum Prohibitorum, un act împotriva literaturii și creațiilor obscene impus de Papa Paul IV tocmai din 1557. În felul acesta pidosnicul papă a dat un impuls și a binecuvântat cinematografia porno dar și alte arte și creații care au pregătit revoluția sexuală și au determinat reușita acesteia. În felul acesta putem considera faptul că și Vaticanul a fost indirect implicat și impregnat în această revoluție, că a contribuit la izbucnirea, desfășurarea și victoria ei, cu urmări decisive în întreaga biserică și pentru întregul cler catolice. Oricum, el lasă o moștenire morală dezastruoasă următorului papă, precum și o turmă enormă de homosexuali care cereau să intre în biserică.

               Următorul papă este tot un prelat viclean și pidosnic, bine cunoscutul Papă Ioan Paul al II lea (1978-2005). El are un rol important în desfășurarea Războiului rece, contribuind la încheierea acestuia în favoarea Occidentului. Dar, din punct de vedere moral și ecleziastic lunga prestație a senilului papă este un eșec. Sub primatul lui pornografia devine artă și cultură, mișcarea LGBT devine legitimă și oficială iar Occidentul, lumea catolică în special, se umple de homosexuali. Vaticanul devine din ce în ce mai suspect că – înaltul său cler, episcopii și cardinalii – însuși s-ar face vinovat de sodomie, pedofilie și alte anomalii sexuale nedemne și mizere.

              Următorul papă a fost ales tocmai pentru a înlătura asemenea suspiciuni și a curăța Vaticanul de urâciuni. Joseph Ratzinger, un german doct și cu frica lui Dumnezeu, rămășiță din specia veghe a lui homo sapiens, părea a fi omul potrivit. El s-a numit ca Papă Benedict VI (2006-2013).

                Ca păstor, el nu numai că nu și-a urmat turma, dar s-a și împotrivit acesteia. Referitor la homosexuali, s-a exprimat net în defavoarea acestora, afirmând că relațiile homosexuale duc la „distrugerea lucrării Domnului”, iar biserica (catolică) „trebuie să protejeze omul de la propria-i distrugere”. A mai afirmat că ar fi necesară, în această epocă a ecologiei generale, și o ecologie a omului. În sensul ca acesta să-și regăsească puritatea și natura originare și spiritualitatea specific omenească. Papa Benedict al XVI lea a fost ca o contrarevoluție în biserica catolică, astfel că a fost demis. Vaticanul? Biserica? Oculta? Iudeii? au căutat un Papă mai docil și mai receptiv la cerințele epocii și astfel a apărut în Sfântul Scaun un personaj numit Jorge Mario Bergoglio, nume necunoscut și obscur. Care poate stârni multe curiozități, mai ales că este adus din Argentina, un stat pornodemocratic prin excelență, un fel de Suedia latină, unul dintre cele mai corupte moral și perverse sexual state din America de Sud.  De extracție socială joasă, student și intelectual mediocru Jorge Bergoglio alege să facă carieră în biserică, unde parvine latent și sinuos de la rangul de popă obținut în 1969 ( este născut în 1936) la cel de arhiepiscop. Are o viață plină de satisfacții și bucurii dintre cele mirene deoarece face o carieră specifică iezuiților lâncezi și leneși la minte, pentru care avansarea în ierarhie este benefică deoarece accede la noi standarde de confort și bunăstare. Nu se poate spune că Bergoglio și-a datorat cariera ecleziastică virtuților și înclinațiilor sale spirituale sau religioase, cele câteva cărți pe care le-a scris, sau numai le-a semnat, fiind anoste și nesemnificative. A fost uns cardinal în 2001 de Ioan Paul II ajuns deja într-o avansată stare de senilitate. Acest post i-a deschis perspectiva de a candida la rangul suprem de Papă. A candidat și la conclavul din 2006, cel la care a fost ales Ratzinger, dar a perseverat și a fost uns în 2013. Atât demisia lui Benedict VI cât și alegerea sa controversată (îndelung negociată) sub numele de Francisc al II lea trebuie puse în legătură cu atitudinea lor față de homosexuali. Spre deosebire de predecesorul său papa Francisc s-a dovedit bine primitor și iubitor de astfel de enoriași pidosnici și le-a îmbrățișat cauza cu căldură.

            Atitudinea lui Francisc II – Bergoglio față de homosexuali este fericită. El declară net că aceștia sunt „fiii lui Dumnezeu, Dumnezeu i-a făcut așa”, ceea ce presupune, după chiar învățăturile bisericești, după Biblie, că Dumnezeu însuși a fost homosexual. (Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea sa, la fel cu el însuși). Apoi, mai spune Papa Francisc, că acești fii ai lui Dumnezeu, pentru a nu fi singuri și nefericiți, au și ei dreptul de a întemeia o familie, de a adopta copii, pentru binele speciei umane. Desigur, a speciei homosexual sapiens. Prin concepțiile și predicile sale se poate spune că acest papă este un papă al homosexualilor, un adept și susținător fervent al acestora. În același timp sub primatul său putem vorbi deja despre o biserică catolică porno, ca să nu mai spunem de Vaticanul porno, capitala lumii creștine catolice. Partea bună fiind că, de acum înainte, Vaticanul porno nu mai poate fi bănuit și acuzat pe nedrept de sodomie, pedofilie, zoofilie, coprofilie, necrofilie sau tot felul de alte mizerii specifice dezaxaților sexuali.

            Putem evidenția, sumar desigur, marile succese ale homosexualilor în societate, stat și biserică. Care sunt din ce în ce mai mari începând cu acest secol XXI. Care cuprind întreg Occidentul și întreaga rasă albă din Europa și America. Care, observăm și zicem noi, devin ținuturi ocupate și locuite de homosexual sapiens, o nouă specie de oameni. Care diferă de vechea specia umană, denumită științific homo sapiens. Mai observăm și zicem noi că homosexual sapiens nu numai că diferă de homo sapiens, dar îl și predomină, îl abuzează și, în cele din urmă, îl extermină prin substituire. Procedeele prin care homosexualii parvin și evoluează în defavoarea vechii caste a lui homo sapiens sunt toate progresiste, ultra moderne, tehnologice și științifice. Dar vom vorbi la alt capitol despre asta, despre fracturile dintre cele două specii contemporane omenești, evidențiind deosebirile dintre ele.

          

           

            NATO garant al pornodemocrației și homosexualiemului

            Nu putem să nu amintim un alt sector important al statului și societății cooptat și captat de homosexualism și homosexuali. Este vorba despre casta militară a homosexualilor. Au fost discuții ample despre penetrarea homosexualilor în armată, una dintre instituțiile de elită ale statelor, tot așa de prestigioasă precum biserica. Ca și în cazul bisericii, armata, prin îndeletnicirea și funcțiile ei, o instituție deservită în exclusivitate de bărbați, a fost uneori bănuită și acuzată de sodomie. Cazurile au fost însă rare, foarte rare, și se refereau îndeosebi la armatele anticilor războinici, cei încă needucați de creștinism.

                Acum însă pe lunga listă a drepturilor și libertăților fundamentale ale homosexualilor figurează, la loc de cinste, și funcțiile și gradele militare pe care le dețin. A fost un triumf relativ ușor. Dopă ce interdicțiile homosexualilor de a face carieră militară au fost abrogate, evident că aceștia au dat năvală. Acest lucru s-a întâmplat după încheierea Războiului rece și după dispariția Lagărului sovietic ( Tratatul de la Varșovia) când s-a considerat că armata Occidentului nu mai are adversari redutabili. Astfel misiunea specifică a acestei armate a devenit mai ușoară și mai ademenitoare pentru femei și tineret lasciv. În scurt timp armatele statelor occidentale s-au umplut de femei și homosexuali care s-au impus repede și au generat o contaminare generală. În scurt timp aceste armate au devenit unități și mari unități de cultură și orientare LGTB. Exemplul cel mai caracteristic fiind însuși NATO care, după dispariția Tratatului de la Varșovia a rămas, practic, fără obiectul muncii și ar fi trebuit să dispară. Dar n-a dispărut și a devenit pepinieră de homosexuali.

               Trebuie să facem această asociere între femei și homosexuali în cazul afectării și contaminării instituțiilor de forță ale statelor ( occidentale inițial ) deoarece cele două categorii vor accede și promova în tandem nu numai în cazul forțelor armate, dar și în alte diverse alte situații asemănătoare, vizând toate acele poziții și funcții din stat și societate prezervate, prin natura lor, numai bărbaților. Desigur, totul s-a petrecut legal, accesul și integrarea homosexualilor în armatele naționale sau NATO fiind decizi politice emanate de clasa politică. O clasă politică occidentală pornocrată ea însăși, de cultură și orientare LGTB. În scurt timp însă, după modelul Occidental, și ca urmare a presiunilor venite din partea organizațiilor mondialiste ce se preocupă cu promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, homosexualii au devenit cadre militare legitime în majoritatea statelor lumii. Numărul statelor care încă refuză accesul homosexualilor și femeilor în instituțiile militare și de forță a rămas minoritar.

             Avem și exemple de performanță, de excelență în domeniu. Ele se leagă de funcția și cariera personajului numit Barak Hussein Obama al II lea, ajuns președinte al SUA  în perioada 2009 – 2017. În general se poate spune că alegerea acestuia în funcție de președinte SUA a însemnat o schimbare totală de paradigmă în materie de drepturi și libertăți ale cetățenilor americii, în special ale negrilor și homosexualilor. În ceea ce privește rasa neagră, aceasta a căpătat un impuls formidabil, fiind săltată și cocoțată pe culmi de glorie și satisfacții pe care, altădată, șezuseră numai cei de rasă albă. Dar nu aceasta a fost principala realizare a numitului Obama care, fiind de culoare neagră, oricum ar fi rămas  în istoria SUA ca primul președinte afro-american. Pentru asta nu e nevoie să te remarci și nici să faci nimic deosebit. Realizările cu totul deosebite și remarcabile ale lui Obama țin însă de evoluția homosexualilor. Specia homosexual sapiens, ca și comunitatea LGBT din America și din lume, au stat constat în primplanul viziunii și activității politice și doctrinare ale acestui președinte.

              În anul 2011 Obama instituie o strategie oficială a SUA pentru avansarea și promovarea drepturilor LGBT la nivel internațional instruind în mod special diplomația americană în acest sens. Statul american devine, prin puterea și influența sa diplomatice, o forță de presiune asupra celorlalte state ale lumii, în special aliate (aliniate), în special Occidentale, pentru a se încadra și urma aceiași politică de orientare LGBT. În 2015 protecția și promovarea drepturilor LGTB, speciei homosexual sapiens în ansamblu, este inclusă în strategia de securitate națională a SUA, ca un obiectiv important de securitate națională. Cei ce nu promovează sau, cu atât mai mult, cei ce ignoră sau obturează astfel de drepturi, atentează la securitatea națională a SUA, sun puși pe o listă de potențial inamici ale acestora.

Pe plan intern Obama s-a folosit intens de prerogativele sale de a numi judecători la curțile federale, astfel că acestea s-au umplut de gay și lesbiene. Au fost nu numai emasculate, dar și golite de temeiul și legitimitatea lor justițiare, pentru că de acum înainte justiția a urmărit același scop politic „obamist”, de a sluji și promova drepturile homosexualilor. Care, astfel, au devenit mai egali decât americanii non sau anti LGTB, și au sfârșit prin a-i încăleca la propriu și la figurat. La nivelul administrației statelor dar, mai ales, a celei federale, au avut loc numeroase schimbări și reorganizări cu caracter normativ, dar și de personal, toate cu scopul protejării și promovării persoanelor și comunităților de cultură LGTB în administrație și în toate domeniile de activitate. Au apărut instituții naționale distincte pentru comunitatea LGBT și numeroase fonduri au fost puse la dispoziția diferitelor categorii considerate defavorizate, bătrâni, femei, copii, precum și cadrul logistic aferent. Toate acestea distinct și în paralel cu instituțiile tradiționale ale statului având obiective de protecție asemănătoare față de cetățenii americani.

             În ceea ce privește armata, în anul 2010, Obama a abrogat legea „ don-t ask, don-t tell ”  care interzicea homosexualilor ( gailor și lesbienelor) să servească în armata americană. Începând din 2016 li s-a permis același lucru și persoanelor transgender. Strategia administrației Obama a fost includerea cauzei LGTB în aparatul militarizat până la cel mai înalt nivel, până la gradele cele mai mari ale armatei americane. Pe această cale, armata SUA fiind cea mai mare și dominantă în NATO, cauza LGTB a devenit și cauza acestuia din urmă. Astfel s-a ajuns la situația în care cauza LGBT a devenit definitorie pentru promovarea și impunerea intereselor SUA în lume. Pe plan militar, dar în paralel și conexiune cu activitatea diplomației și administrației americane în același scop.

             Toate acestea fiind spuse ne putem face o impresie despre ce a însemnat administrația Obama în istoria recentă a speciei homosexual sapiens. Care, desigur, a profitat de situație, a evoluat și s-a înmulțit prodigios și spectaculos ca specie și încrengătură de sine stătătoare. Atât în SUA cât și statele aliate sau protejate de tratatul militar nord atlantic . Au fost opinii care l-au desemnat pe Obama ca fiind primul președinte american homosexual (gay, New week ), opinii care, considerăm noi, corespund integral adevărului recent istoric.

 

 

           

Justiția porno.

              Un alt sector de bază al statului și societății cooptat și captat de homosexuali a fost Justiția. Pe principiul că, dacă nu ai o justiție favorabilă la îndemână, degeaba ai legi și guverne și chiar armate care sunt dispuse să te slujească. Justiția a devenit una dintre instituțiile fundamentale ale statului care a contribuit la legalizarea și legitimarea homosexualismului ca principiu și a homosexualilor ca oameni ( homosexual sapiens). Cele mai multe dintre drepturile și libertățile lor fundamentale au fost obținute prin justiție. Legea discriminării, una dintre legile importante ale justiției, a funcționat totdeauna și exclusiv în favoarea homosexualilor.

              Prin justiție homosexualii și-au obținut recunoașterea identității, dreptul de a-și schimba sexul, de a se acupla legal (parteneriat), de a se căsători, de a adopta copii. Una peste alta dreptul de a fi, a evolua, a se înmulți și perpetua ca specie.

            La rândul ei empatia, corespondența și afinitatea dintre justiție și homosexuali se explică prin cultura LGBT dar, mai ales, prin comuniune. Adică în modul cel mai simplu, pentru că Justiția este formată și deservită, în cea mai mare parte, fie de homosexuali, fie de homofoni. Este vorba, în principal despre judecători, dar și despre alte categorii de justițiari care deservesc o societate așa cum este ea. Dacă vorbim despre pornocrație și pornodemocrație ca niște repere ale societății, putem vorbi liniștiți și despre o Justiție porno. Așa cum vorbim despre biserică, armată etc.

              Mai avem în vedere că Justiția a devenit una dintre instituțiile statului cele mai puternic emasculate, iar la nivelul cel mai înalt criteriile de selecție și promovare ale judecătorilor țin în mod obligatoriu de cultura LGBT.

 

                                    NOTE, DATE ȘI INFORMAȚII ÎN SPRIJINUL AUTORULUI ȘI CITITORULUI

 

*„Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă” a fost una dintre principalele lozinci ale societății socialiste. Comunismul a apărut ca o variantă antagonică a capitalismului și burgheziei, iar ideea proletarilor și chiar a intelectualilor era că burghezia și capitaliștii nu muncesc și nu produc nimic, ci trăiesc din exploatarea muncitorilor și claselor producătoare. De aici și marea sete de răzbunare a revoluționarilor comuniști și bolșevici de a-i condamna pe burghezi la muncă fizică și silnică.

            *Asta nu înseamnă că nu am fi avut imperialism, căci imperiile sunt anterioare capitalismului. Dar considerăm imperiile feudale superioare și mai apropiate de umanitate în comparație cu cele capitaliste extrem de rapace și feroce. De asemenea ar fi continuat să existe războaie, dar nu credem că într-o epocă feudală ele ar fi putut deveni mondiale. Experiența socialismului, comunismului și fascismului în feudalism ni se par imposibile.

            * Mircea Bălan, Istoria prostituției, Editura Eurostampa, Timișoara, 2006.

            *Se acceptă că homo sapiens ar fi apărut cu circa 30-40.000 de mii de ani în urmă, dar nu ne hazardăm. Acest prototip de om este omul actual care, de atunci, n-a mai cunoscut nici o modificare biologică. Deci putem presupune o evoluție mult anterioară acestor cifre și ele nesigure. O evoluție incertă și nesigură a limbii articulate omenești care, înainte de homo sapiens, rămâne necunoscută.

            Evoluția limbii se datorează homosapiensului, care a diversificat-o și îmbogățit-o repede, potrivit aptitudinilor și nevoilor sale de coexistență și viețuire. Cu toate astea nici până astăzi nu s-a putut stabili și clasifica originea limbajului, care dovedește și certifică inclusiv originea omului.

            *Prostituție: faptă infracțională comisă de femeie care practică relații sexuale cu diverse persoane pentru a-și procura mijloacele de existență. Viață dusă de o prostituată. Înjosire, degradare, (DEX)

            *Morală: ansamblul normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și de societate și a căror încălcare nu este condiționată de lege ci de opinia publică; etică. Comportare (lăudabilă), moravuri.

            *Moralitate: însușire a ceea ce este moral. Natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivități din punct de vedere moral. Comportare, conduită, moravuri în conformitate cu principiile morale: cinste, bună purtare.

            *Am putea spune că și comunismul ortodox, de tip bolșevic, face același lucru. Adică deosebește strict rasele omenești și consideră rasa albă superioară de drept și de fapt. De asemenea nu acceptă sau tolerează  homosexualii și homosexualismul, pe care le reprimă cu hotărâre.

            * Obscen: nerușinat, trivial, indecent, vulgar, pornografic. (DEX)

            * Denaturat: 1. Lipsit de sentimente firești. 2. Prezentat altfel decât este în realitate; falsificat, alterat. 3. Părinte (sau copil) denaturat= părinte (sau copil) care dovedește sentimente și gânduri contrare celor care caracterizează în mod normal raporturile dintre părinți și copii.

            * Știință: faptul de a avea cunoștință de ceva, de a fi informat, cunoaștere.  Ansamblu sistematic de cunoștințe despre natură, societate și gândire; ansamblu de cunoștințe dintr-un anumit domeniu de activitate. Conștiință: pregătire intelectuală, instrucție, învățătură, erudiție.

            * In 1857 Robley Dunglison scrie un lexicon medical în care folosește pentru prima dată termenul de „pornografie”. În engleză, dar termenul e preluat, după moda timpului, din greaca veche. Grafios =a descrie, „porno”= prostituată, femeie care se vinde = o descriere a prostituatelor sau a prostituției ca o chestiune de igienă publică. Termenul originar însă nu mai corespunde câtuși de puțin cu sensul și conținutul celui actual.

            *Comunitatea evreiască însuma, în anul 1939 un număr de…

            * Fascismul în Spania a fost neutru și nul din toate punctele de vedere, iar fascismul și fasciștii lui Mussolini, Mussolini însuși, au fost niște caricaturi.

            * Inițial în lagărele de concentrare pe criterii strict rasiale au fost internați doar țiganii nomazi. Evreii au suferit același tratament începând din anul 1942.

            * Hitler era convins că și Antanta, alianța care opusese se formase împotriva Germaniei în primul război european (1914-1918) fusese tot o manoperă evreiască. De aceea avertizase că, în cazul refacerii acestei alianțe, a intrării SUA în război, el se va răzbuna cumplit împotriva evreilor. Ceea ce s-a și întâmplat.

            * Mai există și supoziția că munca în interiorul lagărului, în diverse servicii și servituți, era mai ușoară și suportabilă în comparație cu cea din afară, extenuantă și periculoasă.

            * Democrația antifascistă este doar un termen de referință, care poate fi înțeles ca o disociere mai pregnantă de fascism. În Occident s-a folosit termenul de „democrație adevărată” sau reală, în URSS cel de „democrație sovietică” sau socialistă, în alte state cel de „democrație populară” etc.

            * Homosexual sapiens. Noi folosim acest termen în sensul virtual în care homosexualii doresc să fie recunoscuți și acceptați în societate ca „oameni” ( homo hominis) normali și naturali. Deși ei au fost denumiți și recunoscuți tocmai prin particularitatea lor de a fi omogeni din punct de vedere sexual. Dar nu poate exista nici o confuzie.

            În limba română cuvântul „om” provine din latinescul „homo-hominis” și se bucură în DEX de o largă definiție. Iar cuvântul homosexual = persoană care prectică homosexualitatea, pederast) provine din fr. Homosexuel. Tot în DEX homosexualitatea este definită ca „perversiune sexuală care constă în atracția sexuală față de indivizi de același gen; pederastie, inversiune sexuală, invertire sexuală”. Profine din fr. Homosexualite.

            E limpede că particula ”homo” din cuvântul homosexual se referă la omogen, nu la om. Deci cuvântul homosexual sapiens este un abuz pe care ni-l asumăm.

* LGBT: lesbiene, gay, bisexuali, travestiți, diferite reprezentări ale lui homosexual sapiens. Mai există și alte perversiuni, toate contra naturii și contra firii, dar pe care homosexualii nu și le asumă. În limbajul curent ei au impus – prin presă - termenul generalizat de „gay”, cuvânt englezesc care a neutru și comun, masculin și feminin. Și care le face cinste și plăcere. Însă în toate limbile pământului homosexualii sunt denumiți altfel, băștinașii exprimându-și disprețul și repulsia pentru casta lor. De exemplu, în limba română ei sunt identificați prin termeni ca poponari, găozari, bulangii etc.

            *Pornografie: materiale, expresii sau creații pseudo-artistice cu conținut imoral, obscen, josnic mai ales cu caracter sexual

            *Om nou: nu ne putem abține de la comentariu. Omul nou are multe apariții pe scena istoriei ca o pondere sau o renegare a omului vechi, considerat uzat, retrograd sau depășit de multe evenimente istorice revoluționare. Astfel omul nou este un produs al revoluțiilor, în contrast cu omul vechi, care rămâne constant un produs al evoluției. Omul nou este un produs al epocii sale, pe când omul vechi este un produs al istoriei.

            Pentru exemplificare avem omul nou burghezul, apoi omul nou bolșevicul, apoi omul nou arianul, cu antipodul lui subomul (evreul) și, iată, homosexualul. Homosexualul nu este altceva decât cel mai nou produs al epocii moderne și contemporane.

*Noi presupunem că înclinația spre pornografie apoi spre homosexualism a popoarelor nordice au legătură cu rasa lor albă relativ curată, care dintotdeauna a surprins celelalte popoare, inclusiv pe cele europene, mai puțin curate rasial(corcite). O rasa ariană, de bună calitate, pe care naziștii germani au considerat-o și au proclamat-o ca fiind o rasă de stăpâni. Deci pornografia și homosexualismul în masa nordicilor  poate fi o consecință a pierderii războiului, a victoriei celorlalte rase asupra arienilor și îndeosebi a democrației antifasciste.

            Concepția omului alb despre sine însuși, despre rasa sa ariană, trebuia drastic corectată. Iar cel mai eficient mijloc ca acesta să fie reeducat, în masă și pentru viitor, era acesta, al pornografiei, al educației și culturii homosexuale. Care distrug rapid și eficient orice identitate de om sau de rasă. Astfel s-a ajuns rapid la apariția unui nou tip de om alb – homosexualul alb. Care, spre deosebire de omul alb- arian, era extrem de conciliant și tolerant față de celelalte rase și specii omenești, dispus să le accepte și să conlucreze cu ele. De fapt nu mai era el însuși.

            Propaganda antifascistă, dar și cea antigermană, au avut un rol deosebit în reeducarea popoarelor scandinave îndeosebi, ele însele fiind de factură germanică, dar uzate moral și puternic emasculate. Homosexualul scandinav este, în primul rând, un impuls autocritic la adresa propriei identități și rase germanice, în condițiile în care aceasta a fost învinsă într-un război considerat decisiv al națiunilor și destinată eliminării. Nu ne putem pronunța însă dacă acest impuls de sinucidere provine din interiorul rasei însăși sau este doar un efect al propagandei antifasciste care vine din exterior.

            O altă cauză a înclinației speciale a popoarelor nordice spre pornografie și homosexualism poate fi monarhia lor degenerată și anacronică. Total emasculată și rămasă în viață numai prin inerția istoriei. Fără nici un rol în viața statului și popoarelor respective. Regii nordici au fost umiliți îngrozitor de Hitler, care i-a tratat cu nedisimulat dispreț. Destinul lor a fost același și sub aliații învingători, se așteptau să fie dați afară din slujbe, iar statele lor să devină republici progresiste.

            În aceste condiții regii Nordului, ca și aristocrația subțire aferentă, au denunțat fascismul, s-au pus integral în slujba democrației antifasciste cu exces de zel și au devenit una dintre cele mai progresiste și moderniste supra structuri a regatului. De asemenea au fost susținători zeloși ai revoluției sexuale, chiar revoluționari. Iar când s-a pus problema democrației porno, monarhiile scandinave n-au pregetat: au fost în primele rânduri. Astfel se explică faptul că revoluția sexuală a fost de mare succes și efect în monarhiile nordice, iar prototipul homosexualului sapiens a apărut chiar în Scandinavia. Se poate spune că acesta a fost parte din prețul pe care monarhiile și regii emasculați ai Nordului l-au plătit pentru supraviețuirea și dăinuirea lor.

            * Contaminare: rudimentar și primitiv homosexualitatea și homosexualii proliferează prin contaminare pe principiul merelor din coș. Oricine poate face o experiență simplă și edificatoare: într-un coș plin cu mere sortate, perfect sănătoase, se pune un singur măr stricat, putred. Într-un timp relativ scurt toate merele sănătoase din jurul acestuia se strică, întră în putrefacție. După un timp și mai scurt, majoritatea merelor din coș sunt afectate de putreziciune. În final toate merele din coș sun stricate, astfel că trebuie aruncate.

            *Cu toate că – presupunem noi – homosexual sapiens de tip nordic reprezintă un afront și un atac rasial la adresa rasei ariene naziste, el apare și se manifestă latent și ceva mai târziu în Germania propriu zisă și înăuntrul poporului german. Explicația principală fiind împărțirea și distribuția Germaniei între cele două tabere aliate învingătoare, cea americană și cea sovietică. Deși cultura porno și organizația LGBT se aflau la cel mai înalt nivel în RFG, în partea de est ( în RDG) lipseau cu desăvârșire, astfel că homosexualii germani au luat un start întârziat. Parteneriate civile dintre cuplurile de același sex au apărut abia în….

            * In ceea ce privește descendența originară și apariția lui homosexual sapiens se poate merge și pe ipoteza „made în SUA”. Pornografia, hippye, revoluția sexuală, LGTB își au originea aici, ele fiind numai exportate în Europa. Noi însă nu împărtășim această părere deoarece democrația antifascistă  care involuează în pornodemocrație se manifestă mai pregnant în statele europene și este mai evidentă. De asemenea pornocrația europeană este mai vizibilă în Europa decât peste ocean. De asemenea democrația antifascistă din SUA este mai puțin manifestă, ea fiind substituită de sionism.

            * Bisericile s-au umplut de homosexuali. Vezi cazul bisericii suedeze.

            * Prima femeie episcop din Suedia a fost Cristina Odemberg (1995). Biserica porno din Suedia face un mare pas înainte ( progresist!) prin alegerea unei femei, Eva Brunne în funcția de episcop luteran de Stockholm. Aceasta este lesbiană, căsătorită tot cu o lesbiană, o homosexual sapiens reprezentativ pentru specie.

 

                                   

PARTEA A V A

 

                   

                                        DEMOCRAȚIA  ÎN PORNODEMOCRAȚIE

 

                                       

TRĂIM ÎN PORNODEMOCRAȚIE

 

 

            Urmărind parcursul democratic al societății omenești noi nu facem altceva decât să parcurgem istoria Europei începând din epoca de final a Evului mediu. De fapt istoria democrației coincide cu istoria capitalismului, la origini se confundă cu acesta. Primele drepturi și libertăți democratice se referă la bani și la posesorii acestora, care erau cămătari, negustori, burghezi cumularzi, dar și stăpânii de drept feudal, nobilii și regii. Deoarece legile feudale nu putea asigura și garanta libertatea de mișcare și capitalizare a banilor regimul feudal a fost revoluționat și răsturnat. E o istorie bine cunoscută, a fost scrisă cu lux de amănunte. Pe parcursul lucrării de față am insistat și noi asupra ei. Am încercat să scoatem în evidență acele aspecte care ne-au luat nouă ochii.

            Astfel, am încercat să intercalăm, pentru a înțelege apariția concomitentă a capitalismului și democrației, istoria Europei și europenilor cu cea a evreilor emigranți aici căci, după părerea noastră, ei sunt cei care au inspirat și determinat revoluția burgheză de la 1789 care, la rândul ei, poate fi pusă la baza democrației burgheze clasice. Noi am susținut și susținem că evreii sunt autorii capitalismului. Încă de la emigrarea lor în Europa, în plin Ev Mediu, evreii au ieșit în evidență nu numai ca mari depozitari de bani, dar și ca foarte buni specialiști în plasarea și manipularea acestora, cu vechi deprinderi și experiențe în economia financiară. În scurtă vreme ei au ajuns principalii bancheri și cămătari ai regilor și aristocraților europeni, dar și un model pentru burghezia orașelor din Europa, care se înfiripa anevoios din noianul legilor și deprinderile feudale și creștine. Noi am susținut că evreii au fost cei care au inspirat și determinat revoluția burgheză de la 1789, în scopul lor primordial de a-și plasa - recupera banii de la regii tiranici și rău platnici dar, în paralel, de a se emancipa, ca popor, de sistemul feudal creștin vehement anti – iudaic. Așa a apărut capitalismul. Așa au părut democrația capitalistă și burgheză clasică în Europa.

            Am căutat să marcăm diferitele aspecte și etape ale acestei democrații pe parcursul ei de exact două secole : 1789 – 1989. Parcă a fost un făcut să avem două secole trecute fix de democrație capitalistă. Am remarcat și noi că, pe acest parcurs, democrația capitalistă a cunoscut culmi de glorie și performanță, dar și momente de restriște și agonie. Partea bună ar fi ascensiunea fulminantă a Europei și europenilor, de rasă albă, în fruntea lumii și a celorlalte rase omenești, cărora le-au schimbat viața, identitatea, destinul și le-au extorcat sau exploatat resursele, bogățiile și munca. Europenii s-au dovedit a fi cei mai buni mesageri ai capitalismului, niște imperialiști și colonialiști feroce, luptându-se între ei care să apuce hălci cât mai mari din celelalte continente. Partea proastă a fost că democrația capitalistă a fost continuu macerată de contestări și renegări ideologice și politice și, mai ales, macerată de războaie și revoluții sângeroase și eliminatorii. Partea bună a fost că Europa imperialistă și colonialistă s-a îmbogățit și s-a îmbuibat prin capitalism și democrația aferentă pe seama extorcării celorlalte continente și așezări omenești, iar europenii s-au simțit invincibili. Partea proastă este că s-a ales praful de Vechea Europă, cu istoria și civilizația ei deosebite, cu popoare de o aleasă și profundă cultură și spiritualitate. Pe care capitalismul și democrația pur și simplu le-au distrus. Partea bună e că europenii s-au văzut tot timpul în căruță pe acest traseu sinuos al democrației capitaliste. Partea proastă e că de hățuri au ținut tot timpul evreii, astfel că ei au fost cei care au ales traseul și au decis unde să meargă căruța Europa. Despre toate astea am căutat să vorbim în pagini anterioare.

            Până la urmă s-a ales praful de democrația burgheză clasică, o democrație compatibilă cu un sistem capitalist clasic. Istoria ilustră a acestei decăderi se întinde pe toată întinderea secolului trecut (XX), care nu mai este de democrație burgheză, ci de democrație socialistă. Democrația burgheză, care este încă una de ierarhie socială, se prăbușește o dată cu decăderea și prăbușirea propriei ierarhii, cu întregul ei sistem de valori, legi și norme existențiale. O dată prăbușită ierarhia burgheză este năvălită și acoperită de valurile revărsate ale mulțimilor orizontale, care demult presau și uzau piramida. Iar valorile, legile și normele mulțimilor orizontale sunt socialiste. Se poate spune că sec. XX este un secol de democrație socialistă.

            O dată cu democrația burgheză clasică a dispărut și Europa. Sunt voci care spun că Europa a dispărut – cu europeni cu tot – din cauza fascismului și nazismului, care tot ideologii socialiste sunt, numai că de factură și rasă europeană. În felul acesta ele contravin și contrazic ideologiile socialiste originare care sunt evreiești și duc spre comunism. În timp ce fascismul și național socialismul sunt vehement și agresiv anticomuniste. Acestea au fost cauzele și dezbaterile care au dus la cel de-al doilea război european, la desfășurarea lui și la urmările acestuia. Cauze și dezbateri care nu s-au încheiat, ci au continuat cu Războiul rece. Războiul rece le-a folosit aliaților pentru a îngropa ideologia național socialistă și fascistă, desigur cu fasciști cu tot.

            Se poate spune că, pe parcursul Războiului rece, democrația socialistă a triumfat. Pe de o parte ea a anulat aproape total democrația burgheză clasică, prin acapararea clasei și suprastructurile statului burghez și convertirea lor la socialism. Pe de altă parte s-a debarasat de bolșevismul rusesc, care era un comunism inadecvat, adică fără evrei. Se ajunsese la situația periculoasă în care comunismul rusesc, sovietic, să concureze pe aceiași pistă comunismul originar, marxist, evreiesc, așa cum național socialismul german concurase cu socialismul originar internaționalist și el tot de sorginte evreiască. Iată de ce regimul comunist rus și imperiul sovietic au trebuit să dispară.

            Triumful democrației socialiste a dus la instaurarea unui nou tip de democrație pe care noi l-am denumit democrație antifascistă. Tip de democrație care cuprinde în întregime morbul și ideologia socialismului, dar se remarcă prin militantismul său și prin impunerea unor valori, legi și norme novatoare și moderne de factură iudeo-americană. De exemplu URSS, stat socialist și de democrație antifascistă, nu corespunde acestor valori, legi și norme. Pur și simplu deoarece acestea nu sunt originare, nu sunt iudaice, nu sunt americane. La fel se poate spune și despre triumful democrației antifasciste în Europa, care a avut același efect letal ca în lagărul sovietic, adică a dus la dispariția ei. Europa veche și statele naționale s-au dizolvat și topit într-un mare creuzet iudeo-american, chiar purtând același nume de state unite, Uniunea Europeană.

            Democrația antifascistă a fost ultimul prototip de democrație socialistă pe care noi l-am mai identificat în evoluția democrației înainte ca aceasta să devină pornodemocrație. Pentru că nu mai există alte repere democratice sau non-democratice – sau nu le-am găsit noi – în acest salt evolutiv (sau involutiv) către democrația porno. În plin avânt antifascist și socialist și în plin război rece antisovietic au apărut revoluția sexuală și cultura porno care, alambicate politic și compactate cu drepturile și libertățile fundamentale ale omului au dat o mare societate occidentală porno. Care, la rândul ei, a dat naștere acestei pornodemocrații. Care s-a extins rapid la suprafața întregului Occident, în Comunitatea Europeană și emisfera vestică, apoi în toată lumea.

            Cert este că, la ora actuală, trăim în pornodemocrație. Sau, mai corect politic am putea spune, democrația porno este democrația zilelor noastre. Desigur, va trebui să aducem și dovezi și argumente în sprijinul acestei afirmații. 

La fel putem vorbi despre cultivarea, înmulțirea și extinderea homosexualilor care, căpătând drepturi, libertăți și privilegii, au evoluat până la stadiul formării unei noi specii omenești aparte, pe care noi am denumit-o homosexual sapiens. Pe considerentul că nu este, anatomic și biologic, diferită de specia originară a lui homo sapiens, dar și a faptului că a apărut și a evoluat prin reprimarea și substituirea acestuia. Însă raporturile de coexistență dintre cele două specii sunt incompatibile, astfel încât, pe măsură ce specia originară a diminuează și dispăre, specia homosexual sapiens se extinde și a devine majoritară. La fel va trebui să aducem dovezi și argumente în acest sens.

           

            Faptul că trăim într-o pornodemocrație nu este greu de sesizat. Totuși fiecare cetățean, sau cea mai mare parte a cetățenilor, nu realizează acest lucru. Așa cum este organizată societatea omenească astăzi, iar nivelul tehnologic permite, ea este structurată, ordonată și coordonată de stat. Statul însuși se autodefinește pe sine ca fiind un stat democratic de drept și de fapt condiționat: dacă nu îndeplinește aceste condiții, el nu este recunoscut de cetățenii săi și poate fi contestat. Observăm însă că nici un stat sau puține state pe lume mai sunt suverane și independente, ceea ce presupune că definiția și definirea acestora nu vine din interiorul lor, ci de la o putere suzerană externă sau superioară. Ceea ce ne poate duce la ideea că trăim într-un stat democratic care aparține, la rândul lui, unei lumi democratice mai vaste. Ceea ce ar vrea să coincidă cu ideea că întreaga lume și comunitatea de state existentă – ONU – este, sau trebuie să fie, pe deplin democratice. Ca să trăim cu toții bine și fericiți.

            Pornim de la ideea că fiecare om, sau cea mai mare parte a oamenilor, consideră că trăiește în democrație, într-un stat sau conglomerat de state democratice. De unde știe el asta? Pentru că așa-i spune statul în care trăiește.  Iar statul are tot interesul și toate mijloacele să-i spună măcar atâta lucru pentru a se justifica, consolida și sublima pe sine însuși. Virtuțile și avantajele democrației sunt mult lăudate și puse mereu în comparație pozitivă cu alte forme de organizare sociale și statale negative precum dictatura, tirania, oligarhia, hunta, despotismul etc, toate trecute la pasivul istoriei. Prin democrație statul  își asumă prezentul istoric și creează perspective de viitor, dar și un loc stimabil în rândul lumii. Lumea contemporană este o lume eminamente democratică. Fiecare cetățean, sau cea mai mare parte a cetățenilor, consemnează acest lucru fără prea mare bătaie de cap. Pur și simplu (trebuie să) ia de bune ceea ce i se spune de către mas media, politicienii, educatorii și funcționarii statului care sunt, în același timp, și lefegii și propagandiști. În principiu casta bugetivoră a statului democratic ( dar nu numai) trăiește în simbioză ( în sensul că este saprofită) cu statul respectiv ( în sensul că se susțin reciproc). Astfel  statul nu poate exista fără instituțiile și funcționarii săi bugetivori precum nici aceștia nu pot exista fără stat. Să ne rezumăm însă la a spune că întreg aparatul de stat are misiunea de a face o bună educație și propagandă democratice populației în întregul său, dar și fiecărui om în parte. Astfel cu toții află și știu că trăiesc într-un stat democratic și în democrație. Mai recent s-a ajuns la formularea „ stat de drept democratic sau democrație de drept”. Un stat democratic de drept se consideră a fi superior unuia democratic. Orice stat se laudă și preamărește pe sine însuși pentru democrația sa.

            Dar ce înseamnă asta? Ce înseamnă democrație? Ce înseamnă stat democrat de drept? Dincolo de propaganda statului și lefegiilor săi? Pe cetățeanul de rând sau cea mai mare parte a cetățenilor nu-i interesează, deoarece ei se conformează legilor în vigoare și se confundă cu lumea în care trăiesc. În același timp sunt educați să creadă că sunt parte a sistemului, că ei înșiși sunt fundamentul democrației, că democrația este pentru ei. Conform definiției originare a democrației, conform căreia poporul se autoconduce și autoguvernează prin reprezentanții săi aleși*. Noi, după ce am pritocit și vânturat atâta fenomenul democrației, în pagini anterioare, am ajuns să considerăm democrația ca fiind, în esență, diabolică*.

Punându-ne întrebări ca cele de mai sus mărturisim că nu ne-am lăsat induși în eroare de propaganda oficială a statului democratic, care răspunde cu totul superficial la ele. Sau avem unele lacune în educația noastră democratică, trebuie să mărturisim și asta. Nu luăm de bune și de încredere ceea ce zi de zi, ceas de ceas, vedem și auzim la televiziuni, la radio, pe internet, citim în presă sau constatăm acasă, în familie, la locul de muncă, la școală, la spital, în gară, pe stadion, la plajă, la poliție, la pușcărie, la bancă, la biserică, adică pretutindeni unde ochiul, urechea, mintea și judecata noastră poate pătrunde, până nu judecăm înșine lucrurile și le filtrăm prin propria noastră conștiință. Conștiință de sine, dar și a universului în care trăim, locul de baștină, țara și planeta aceasta din ce în ce mai mică și abuzată.

Considerăm că nu suntem singurii care clamăm această conștiință de sine, care poate fi a fiecărui om, dar și a tuturor. Care nici ei nu înghit, pe nemestecate, tot ce le livrează propaganda de stat și de partid ( partide democratice). Care, tot ce primesc, aruncă de-a dreptul în stomac, un stomac de-a dreptul nesățios, care îngurgitează orice. Care, ca buni cetățeni ai societății de consum, asta și cred despre democrație, că există pentru a le umple stomacul. Ca atare modul lor de a judeca lumea și a filtra lucrurile și faptele nu țin de conștiință, ci de stomac. Exact așa cum a spus încă de acum un secol și jumătate renumitul învățat evreu Mordehai Levi, cunoscut sub numele de Karl Marx. Considerăm și acest lucru, dar nu ne bazăm pe nimeni și toate afirmațiile pe care le facem ni le asumăm pe cont propriu, de asemenea iscălindu-le cu propriul nume.

Deci ce înseamnă și cum se susține democrația în care trăim dacă o privim cu ochii noștri, o analizăm cu propriile resurse, o filtrăm prin propria conștiință și o judecăm ca atare? Fără să fim influențați de propaganda statului democratic și a funcționarilor săi? Vorbind despre democrație în deplină cunoștință de cauză, cercetând-o de la izvoare și până la ultimele afirmări? Folosind propriile noastre idei și sentimente și cuvintele cele mai adecvate? Hai să vedem ce iese.

 

Suntem de părere că fenomenul democrației s-a erodat treptat și istoric, s-a compromis și uzat, a involuat, s-a degradat și s-a prostituat. Pe un parcurs istoric al societății omenești din ultimele două secole care, ea însăși, a suferit aceleași faze de involuție și degradare. Deci suntem în total dezacord și antagonism cu cei care clamează încă idealul și însușirile democrației ca fiind pure și nealterate. Societatea omenească fiind în plin proces de denaturare, degradare și degenerare, nu putem avea alt model și sistem de democrație decât corespunzător acesteia. Democrația emană din societate.

N-avem decât să privim în jurul nostru, să observăm lumea în care trăim ( țara, Europa, întreaga umanitate). De asemenea să observăm oamenii din jurul nostru, felul în care trăiesc și pentru ce trăiesc. E limpede că aceștia, din ce în ce mai mulți, trăiesc și se înmulțesc din instinct și pe bază de reflexe. Relațiile dintre oameni, dintre ei și lucruri, dintre ei și mașini, dintre ei și instituții au devenit din ce în ce mai complexe și mai complicate. Au dispărut toate ideile și idealurile umanității, trăim într-o lume pe deplin materialistă. Au dispărut morala și religia, trăim într-o lume profund imorală ( în afara normelor și legilor morale). Trăsăturile cele mai vizibile ale societății în care trăim sunt prostrația, prostituția și alienarea.

În schimb putem observa și admite că mașinile, tehnologia, industria și producția de consum au progresat și performat continuu, au atins culmi de civilizație. Însă o civilizație tehnologică care surclasează și eclipsează tot mai mult civilizația omului, o inferiorizează și o denaturează, aruncând-o în derizoriu. Omul, natura și societatea omenească au devenit practic incompatibile cu civilizația tehnologică.

În acest context putem vorbi și despre democrație. Care, respectând legile societății omenești în decădere și degradare, nu putea decât să decadă și să se degradeze corespunzător. Într-o lume prostatică, maculată de prostituție și predispusă la alienare era firesc să apară pornodemocrația ca substitut al democrației. Cel puțin așa am făcut și facem noi conexiunile de la cauză la efect. O societate sănătoasă, normală, întreagă la minte, cum se presupune a fi societatea omenească democratică, nu generează și nu admite deviații atât de mari cum sunt pornografia, revoluția sexuală, cultura LGBT, prin care se compromite și se anulează singură și de la sine. Noi susținem deci că democrația, așa cum este definită ea, așa cum s-a susținut și a evoluat ea de-a lungul timpurilor, nu este compatibilă cu abuzul sexual și homosexualismul. Care, devenind norme și legi ale societății actuale, practic o exclud și o scot în afara societății.

Deci ni se pare corect să afirmăm că trăim într-o pornodemocrație.

Iar acest lucru se vede cu ochiul liber, se poate constata de către oricine. Avem numeroase repere după care să ne ghidăm în studiul și observațiile noastre, mostre extrem de vizibile și la îndemână. Înainte de a trece la exemple concrete mai trebuie să atenționăm pe cei care, eventual, ne urmăresc, sau privesc lumea în felul nostru, asupra abuzului nefiresc. Care degradează sau distruge tot ce este firesc în natura, întreprinderile și năzuințele oamenilor dintotdeauna. Astfel libertatea, iubirea, credința, avuția, știința, democrația pot fi compromise și chiar distruse prin abuz, transformate până la antagonism. Abuzul de liberate duce la libertinaj, care este o cale spre prostituție. Abuzul de prostituție duce la pornografie. Căci înainte de a fi o democrație porno, pornodemocrația poate fi înțeleasă ca un abuz de democrație.

Dar să privim, cu ochii noștri, lumea în care trăim, și să o judecăm cu mintea noastră. Exact după cum zice dictonul bătrânesc „sine ire et studio”, adică nepărtinitor și animați de cele mai bune intenții.

 

           

 

 

REPERE FUNDAMENTALE ALE PORNODEMOCRAȚIEI

 

Vom vorbi despre pornodemocrație în mod firesc și detașat, așa cum am vorbit despre democrație în paginile și capitolele anterioare. Pentru a ne păstra simțul măsurii și judecata. Dacă democrația a caracterizat societatea omenească la un anumit moment dat, depășit și trecut la pasivul istoric, pornodemocrația caracterizează societatea în acest moment de prezent istoric. Deci nu depinde de noi și nici nu putem să influențăm sau să schimbăm în vreun fel lucrurile în evaluarea și expunerea lor. Tot ce putem face este să le (de)scriem cinstit și corect.

Pornodemocrația descinde (decade) din democrație prin abuz și exces de democrație însăși, ca o formă de epuizare a acesteia. Iar homosexual sapiens descinde (decade) din homo sapiens, de asemenea prin abuz și exces (in)uman, ca o formă de denaturare și degradare a speciei. Pornodemocrația și specia homosexual sapiens caracterizează deci societatea omenească actuală, o societate omenească porno. Că așa stau lucrurile, n-avem decât s-o privim atent și fără prejudecăți.

 

I                                                I CULTURA PORNO – CULTURA LGBT

           

            În întreprinderea noastră de a stabili unele repere fundamentale ale pornodemocrației ne-am întrebat dacă trebuie să punem cultura pe primul loc al unui clasament sui generis. Pentru că nu cultura face și determină, în mod fundamental, o societate omenească, orice societate omenească. Cultura este un atribut de vârf al umanității, o stare de grație spirituală, caracteristic elitelor, și nicidecum o preocupare a maselor populare și consumatoare. Care nu sunt capabile să producă cultură, iar dacă o consumă, o fac în felul lor, adică o mănâncă. O aruncă direct în stomac, iar de acolo își urmează cursul firesc. Tot ce îngurgitează omul ajunge dejecție.

            Dar cultura își are rolul ei în societate. În sensul că influențează și formează elitele societății, aristocrația și ierarhia de grade și funcții superioare și potentate. Dacă masele populare și muncitoare sunt inculte sau imune la cultură, în schimb elitele se cultivă și chiar produc cultură. În sensul că toți oamenii de cultură – gânditori, filozofi, scriitori, poeți, pictori, actori – au acces în elite și chiar se includ în ele. Asta chiar dacă, la origine, ei aparțin categoriilor sociale de substrat, sunt plebei sau chiar sclavi. Totdeauna ( se spune ) arta și cultura înnobilează pe om. În plus se consideră că intelectualitatea,  politicienii, funcționarii și tehnocrații, care au ajuns o clasă socială numeroasă, sunt culți, aparțin domeniului culturii.

            Să zicem că cultura formează elitele, iar elitele conduc în societate: după mintea și cultura pe care le au. Deci cultura poate sta la baza democrației, dar și a pornodemocrației.

Avem exemplul recent istoric al originii democrației clasice burgheze. Care a apărut prin revoluționarea elitelor aristocratice, burgheze și intelectuale din societatea feudală creștină, bine întemeiată și bine închegată. Dar cine a contribuit la revoluționarea acestor elite nu e greu de presupus. Toți istoricii susțin că ele sunt produsul culturilor succesive ale umanismului și iluminismului, la rândul lor subprodusul culturii și religiei iudaice emanate de diaspora comunității evreiești emigrate în Europa. Iar noi ne luăm după ei, tot așa zicem și noi. Democrația burgheză ( democrația clasică ) a fost și un efect al culturii.

La fel putem considera democrația porno. Nu putem considera, oricât ne-am strădui, altă origine a ei decât cultura porno. Care apare în Europa și USA, în Occident în general, la sfârșitul secolului XX și subsumează pornografia, revoluția sexuală și logobitia (LGBT). De aceea noi am considerat că e bine să o punem pe primul loc, să atragem atenția asupra ei ca fiind unul dintre reperele cele mai importante. Cu atât mai mult cu cât organizația mondială LGTB se consideră ea însăși ca fiind „o cultură”. Ceea ce este cu totul fals din punctul nostru de vedere, deoarece LGTB este mai mult decât o cultură, este o Organizație Mondială, o supranațională politică și socială de mare anvergură, cu puteri de influență și decizie asupra tuturor statelor ONU. Putem spune în aceiași măsură că LGTB este o compoziție a ONU, dar și „pe invers”, ONU este o compoziție a LGTB. Iar acest amalgam depășește cu mult un cadru strict cultural. Așa zisa Cultură LGBT este u fel de paravan, pentru ca lumea retrogradă și înapoiată, să nu știe sau să nu înțeleagă ce se petrece la vârful societății omenești sau cu ea însăși. Pe principiul că mulțimile sunt inapte și inapetente de cultură în genere.

Cu atât mai mult cu cât cultura porno îl reprezintă pe homosexual sapiens, deci n-are nimic de-a face cu societatea omenească veche, învechită, a lui homo sapiens ( vechi, învechit). Sunt două modele de a sublima cultura porno ca reper în societate, diferite și distincte în funcție de orientarea lor, ținând cont de orientarea ( genul, specia) celor două categorii de oameni existente: homosexuali și homo sapiens.  În timp pe cel dintâi în favorizează și privilegiază, pe cel din urmă îl excedează și exclude din cultură. Prin cultura porno homo sapiens este expus oprobiului, reprimării, excluderii și, în cele din urmă, extincției, dispariției. O dispariție totală, în primul rând virtuală și mentală, iar apoi fizică. Cultura porno este o cultură în principal intelectuală, științifică, tehnologică, progresistă, extrem de performantă, de care omul obișnuit ( vechi, învechit, neperformant) a fost și este depășit. El nu se poate adapta acestei culturi- tehnologie fie că nu-i trebuie, fie că nu-i aparține, fie că nu este pentru el. În schimb homosexual sapiens fiind el însuși un produs al culturii porno, evident că se simte în spațiul ei intelectual, tehnologic și științific, ca peștele-n baltă. N-ar fi apărut, n-ar putea fi el însuși, nici trăi, nici exista, în afara acestei culturi.

Așa cum homosexual sapiens n-a existat înainte de cultura porno, nici n-ar putea  supraviețui dacă aceasta ar dispare.

Deci putem vorbi despre supraviețuire într-un mediu cultural. Cultura a fost și este un reper care distinge și separă oamenii și societatea mai înainte de ideologie, de ierarhie și de orice alte repere obișnuite de evaluare. Evident că nu aparții lumii în care trăiești dacă nu aparții culturii acesteia. Dacă ajungem să vorbim despre o cultură porno, ajungem să vorbim și despre o lume (societate) porno. Iar dacă vorbim despre o societate porno, putem vorbi liniștiți și despre o democrație asortată.  Pentru a se simți bine, pentru a evolua și propăși, lumea (societatea) alege să trăiască într-o democrație porno ( pornodemocrație).

Aceasta e calea, adevărul și viața.

Cultura porno, societatea porno, democrația porno constituie un mediu ambiental pentru specia homosexual sapiens. În aceiași măsură în care pentru specia mai veche a omului – homo sapiens – sunt inadecvate, inabordabile și imposibile. Astfel că aceasta este pusă într-o situație imposibilă. În măsura în care dorește să-și conserve specia, identitatea și natura proprii și pentru a supraviețui omenirea sapiens nu trebuie să accepte și să adopte cultura porno.  Mai mult decât atât, trebuie să respingă cu hotărâre și să reprime fenomenul. Este obligatoriu să facă acest lucru. Pentru a nu ajunge să trăiască într-o lume societate porno, într-o democrație porno, unde șansele sale de supraviețuire sun minime. De fapt a și făcut acest lucru, de-a lungul istoriei și secolelor homosexualii și năzuințele lor au fost respinși și reprimați cu brutalitate. Pentru că, după părerea lui homo sapiens, aceștia îi alterau mediul și societatea.

Iată însă că a apărut un moment propice în istoria umană în care homosexualii s-au revoluționat, s-au emancipat, s-au structurat și au putut da o cultură proprie. Mai mult decât atât, și-au putut impune cultura proprie (LGBT) la nivel planetar și mondial. În scurt timp a surclasat cultura clasică a omenirii, în treacăt zis aceasta fiind burgheză, conformistă și plină de prejudecăți. Conservatoare, creștină obscurantistă și retrogradă. Desigur, aceasta a dat înapoi și a intrat în declin accentuat. În sensul că vechea și repudiata cultură a fost realmente copleșită de cultura porno pe toate palierele de producție și afirmare și pusă la zid și la index.

Au apărut noi specii de oameni de cultură și creație, gânditori, filozofi, scriitori, artiști, intelectuali, diferiți de specia veche (sapiens), în sensul că aceștia erau homosexuali ei înșiși sau homofili. Evident că aceștia concepeau, creau și promovau cultura porno. Problema este de ce s-a impus atât de repede și cu atâta ușurință această cultură dăunătoare și profund imorală în dauna culturii clasice și istorice a omenirii. Căci cultura porno, în numai câteva decenii, a spulberat, literalmente, întreaga cultură propriu zisă a omenirii, adunată cu greu și conservată de-a lungul secolelor și mileniilor.

Ne putem face mai multe păreri. Evident, cultura porno s-a impus de sus, din suprastructura societății. Prin revoluție. Revoluția în genere este înfăptuită de un mic grup de conspiratori care, în mod forțat și fraudulos, preiau conducerea societății și își impun valorile și principiile. Așa s-au produs revoluția burgheză, apoi revoluția bolșevică, apoi revoluția fascistă și nazistă ( național socialistă). Revoluția sexuală a avut, în bună parte, același istoric, ea și-a avut originea în mediul universitar occidental de elită, prin formatul său extrem de restrâns și prezervat. E greu de spus, și mai greu de acceptat, de ce universitățile de renume ale Occidentului, cele mai vestite dintre ele, au devenit cuibare de homosexuali și au ridicat prostituția intelectuală la rang de pornografie. Cert este că de aici provenit pornocrația ( elita societății occidentale), dar și curentul de gândire care a dus la revoluția sexuală și a ridicat pornografia la nivel de cultură. Să facem mențiunea că revoluția sexuală a fost net universitară, intelectuală, elitistă și culturală. De asemenea fost o revoluție fără violență, fără lupte și fără vărsare de sânge. Total diferită de vechile tipuri de revoluții petrecute în Europa, extrem de războinice și sângeroase. E bine să menționăm că homosexualii detestă violența.

Concluzionăm prin a spune că revoluția sexuală s-a impus prin cultură. Iar aici putem găsi o cauză a impunității sale, prin calitatea revoluționarilor săi, dar și a elitelor sociale și conducătoare ale statelor, ele însele de cultură porno. În același timp este și o cauză a diminuării și infirmării a vechii culturi clasice care, relativ repede, a fost marginalizată, penalizată, ignorată, uitată.

Sunt cauze sociale și omenești profunde care au dus și duc la dispariția culturii societății omenești clasice. Oamenii acceptă cultura porno deoarece acesta li se impune prin revoluție (sexuală) și prin elitele sociale (pornocrația). Practic sunt puși în imposibilitatea de a refuza sau a se opune. Dar în felul acesta ei își pierd vechea cultură specifică, care dispare, iar o dată cu ea dispar și ei. Culmea este că cea mai mare parte a oamenilor nici nu sunt conștienți de acest lucru. Dar aceasta ar fi numai o cauză a alterării și degradării culturii umane substituită prin cultura porno sau LGBT.

 O alta ar fi infecția, contaminarea rapidă a societății omenești. Adică specia homosexualilor, o dată acceptată, legalizată și legitimată în societate, în populație, în omenire, s-a înmulțit atât de rapid pe parcurs de numai două generații încât, din punct de vedere numeric, au devenit majoritari. Au surclasat pur și simplu specia homo sapiens. E logic că homosexualii, ca și purtătorii de boli venerice și SIDA se înmulțesc, prin contaminare, într-un ritm trepidant, pandemic. Noi am dat exemplul merelor sănătoase dintr-un coș, să zicem o sută, alterate în câteva zile de un singur măr putred rătăcit printre ele. Dar pornindu-se de la acest măr stricat sau numai de la câteva pot fi alterate mii și mii, vagoane de mere, producții întregi. În cel mai scurt timp! Există o logică a naturii în acest sens care, pentru a se păstra curată și sănătoasă, impune selecția la timp a anomaliilor și putregaiului și eliminarea lor. Această logică se impune perfect și naturii umane.

Homosexualii au fost tolerați într-un număr infim în societatea omenească, totdeauna sub limita legii care tolera prostituția. Practic nu aveau statut, nu aveau identitate și subzistau practicând prostituția cea mai obscenă. Iar punerea lor la index și sub interdicție se datora tocmai putreziciunii lor care, mai întâi oripila societatea din punct de vedere moral, dar o și periclita din punct de vedere strict sanitar și medical. Homosexualitatea era privită ca o boală contagioasă, o boală „a stricăciunii” care, o dată apărută în societate, aceasta se simțea periclitată. Pe principiul că un om stricat îi strică și pe cei din jurul său, iar contaminarea umană este extrem de contagioasă.

Exact așa s-a și întâmplat în societatea occidentală „ de lux”, care s-a contaminat revoluționar și democratic. Prin revoluție sexuală și pornografie homosexualii au căpătat identitate și statut legitim, drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Au fost acceptați în toate straturile sociale cu respect și deferență deoarece erau impuși de legi și norme autoritare venite „de sus”: de la pornocrație. Pornocrația, un produs al educației și culturii porno, ea însăși homosexuală sau homofilă. Această adevărată erupție a homosexualilor în societate a făcut să fie  firesc ca, într-un timp relativ scurt, pe parcurs de numai două generații, întreaga comunitate Occidentală să fie contaminată și să ajungă majoritar homosexuală și homofilă. Statisticile sunt elocvente în acest sens. În statele porno din Europa, pe care le-am enumerat întru-un capitol anterior ( Olanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda etc) înainte de revoluția sexuală homosexualitatea era quasi necunoscută iar numărul homosexualilor era nesemnificativ. Pe când astăzi homosexualitatea este politică oficială iar numărul homosexualilor predomină în societate în proporție de peste 90%. Desigur, în același procent a diminuat și specia originară a omului sapiens care, în aceste regate porno, practic nu mai există.* Asta ar explica și mai simplu  de ce cultura clasică a cedat și a dispărut în fața culturii porno LGTB: nu mai are aderenți.

Unde mai găsești cultură clasică istorică, burgheză sau chiar modernă? Și unde mai sunt iluștrii gânditori și cărturari, poeți și filozofi, artiști și profeți, sfinți și patriarhi? Sunt pe cale de dispariție, sunt relicve istorice, urmele și numele lor au rămas din ce în ce mai puține, sunt din ce în ce mai șterse. De ce? E pueril să ne întrebăm asupra acestui lucru. Cultura originară și cultura clasică, precum și toți titanii ei, au aparținut omului și i s-au adresat acestuia, au fost concepute  pentru mintea și trebuințele sale. Deci diminuează și dispar dacă specia umană diminuează și dispare și ea. Evident că homosexualii sunt de cultură porno exclusiv, pe care o produc, o consumă, o reproduc și perpetuează în spațiul înconjurător. Astfel că lumea s-a umplut de pornografie. Ce legătură ar putea fi între cultura umană și pornografie? Sau între marii creatori și gânditori ai omenirii și specia homosexual sapiens? Specie care a apărut recent, după revoluția sexuală?

O altă cale a degradării și decăderii culturii umane prin substituire cu porno cultură este tehnologia avansată, ultra tehnologia. Care depășește puterile, concepțiile și nevoile, dar și civilizația omului obișnuit, omului sapiens. Acesta are o lungă istorie de evoluție și civilizație în spatele său în urma căreia s-a format și desăvârșit ca om și societate. Dar pe tot acest parcurs istoric omul și-a creat și a avut la îndemână o tehnologie pe care a stăpânit-o și folosită în interesul său.

În schimb super tehnologia, hiper știința, aparatura ultraperformantă se pare că l-au depășit pe „sapiens” din punctul de vedere al inteligenței sale mediocre. Inteligența omului nu este totuna cu înțelepciunea (sapientia) sa. Homo sapiens nu se adaptează noilor tehnologii, în sensul că se lasă copleșit de acestea și nu știe să le manipuleze, în sensul că le manipulează greșit sau se lasă manipulat el însuși. Inteligența diabolică a omului iese în evidență, dar înțelepciunea intră în eclipsă. Noua cultură este tehnologie, iar tehnologia substituie cultura. Nu numai că îi acaparează tot timpul și toate preocupările, dar îi pervertește și natura omenească, simțurile, gândurile, năzuințele. Toate acestea nu mai emană din lăuntrul său, ci îi parvin din exterior, prin tehnologie. Nu îl formează, ci îl deformează. Nici chiar viața, nici chiar pâinea de toate zilele nu și le mai poate procura singur sau în afara tehnologiei. Singura preocupare a omului este de a-și procura această tehnologie apoi de a se include în ea, rămânând tot timpul conectat la aparate și butoane.

Omul clachează repede în fața științei și tehnologiei. Care devin cultură și civilizație. Care îi iau mințile, îl transpun într-o lume virtuală, paralelă și diferită de lumea reală. Care, totdeauna, este mai rea și trebuie schimbată. Cu ajutorul științei și tehnologiei desigur. Omul cade repede în această capcană și într-adevăr dorește să schimbe lumea în care trăiește. Dar nu realizează, sau nu-i pasă, că în acest fel se schimbă și pe sine însuși. Schimbare care, impusă de tehnologie, înseamnă denaturare, degenerare și alienare. Aceasta este calea de evoluție a omului ca specie de la homo sapiens la homosexual sapiens pe cale culturală. Homosexual sapiens, ca specie ultra modernă, nu numai că este mai adaptat cu ultra tehnologia și progresul științific, dar este chiar subprodusul acestora. El fără tehnologie n-ar fi apărut, n-ar putea trăi și nici exista.

Putem vorbi despre actuala civilizație ca fiind o civilizație a tehnologiilor. În care tehnologia susține și motivează umanitatea, societatea, lumea în genere. Este o civilizație care surclasează și aruncă în derizoriu toate civilizațiile anterioare ale omului recunoscute ca istorice: civilizația pietrei, a lutului, a lemnului, a fierului. Adică sute de mii sau milioane de ani de muncă și creație ale lui homo sapiens. Numai că, susținem noi, inclusiv homo sapiens, devenit specie inferioară, dispare o dată cu aceste civilizații inferioare.

Această specie, învechită și uzată, dispare deoarece nu corespunde și nu se adaptează noii civilizații și noii culturi care stă la baza acesteia: cultura porno. Dată fiind legătura organică dintre o civilizație și cultura sa, evident că o cultură porno aduce și impune o civilizație porno. Adică o civilizație făurită de homosexuali și în beneficiul acestora.

Putem observa aceste lucruri și face legătura între ele privind lumea și societatea, cultura și civilizația Occidentului care, toate, au devenit porno și se edifică prin specia homosexual sapiens. Nu întâmplător toate statele occidentale dispun de cea mai avansată tehnologie și se află în avangarda celor mai noi cercetări și descoperiri științifice. Putem explica și astfel de ce în Occident omul și omenirea ( specia sapiens) dispare prin denaturare, degenerare și alienare în ritm trepidant și pentru totdeauna.

Cultura porno, cultura LGBT este una dintre cauzele fundamentale ale democrației porno, ca și ale civilizației porno, ale speciei homosexual sapiens în afirmarea și evoluția lor. Dar este, în același timp, un reper important în clasificarea și înțelegerea lumii în care trăim. E la îndemâna oricui și poate fi constatat de oricine, numai să îl intereseze sau să îi pese câtuși de puțin de această lume.

 

                               2. EDUCAȚIA ȘI ÎNVĂȚĂMÂNTUL. PROSTRAȚIA ȘI PROSTITUȚIA

 

Un alt reper al pornodemocrației este educația. Care a ajuns, după revoluția sexuală și prin legitimarea pornografiei dar, mai ales, prin cultura porno (LGBT), o educație porno. Evident că educația și învățământul sunt atribute ale culturii și nu poți aspira spre cultură, progres și civilizație în afara unui sistem de educație și învățământ bine pus la punct și performant. Este ceea ce a făcut de foarte multă vreme omul ( homo sapiens), de când a observat că specia sa nu e bună de nimic dacă nu face ceva școală și nu capătă oarece educație și cunoștințe.

Omul e un animal labil și denaturat. În sensul că mama natură, ca hominid, nu l-a înzestrat cu cine știe ce daruri deosebite, prin care să-și câștige existența și să supraviețuiască. Este chiar mult mai puțin înzestrat ca specia maimuțelor din care se abstrage deoarece acestea pot trăi foarte bine exclusiv pe baza înzestrărilor naturale pe care le au. Hominidul, în schimb, pentru a se putea susține, folosește zestrea speciei. Cu alte cuvinte, dacă n-ar trăi în grup, în comunitate, în societate, el n-ar fi bun de nimic pentru că n-ar știi nimic: să meargă, să vorbească, să facă ceva. Se știu, au existat cazuri rare, când oameni s-au născut printre animale și au supraviețuit aidoma acestora, ca niște animale. Dar nu se cunosc cazuri când oamenii s-au născut absolut în singurătate, într-o lume vegetală. Desigur nu au supraviețuit dar, dacă au trăit puțin timp, ei au trăit asemenea târâtoarelor, larvelor și viermilor pământului. Vrem să spunem cât de labil e omul și cât de puțin înzestrat de la mama natură.

De aceea el trebuie să învețe, pentru că e singura sa șansă de existență și afirmare. De aceea i-a și crescut căpățâna, făcând loc unui creier mai încăpător. Creierul nu este un dar de la natura mamă, deoarece ea a înzestrat cu creier pre toate ființele și vietățile Terrei, în mod util și nepărtinitor. În cazul aparte al omului, lipsit de alte înzestrări naturale, organul numit creier a fost suprasolicitat și astfel s-a și dezvoltat în consecință. Capacitatea omului de a învăța nu se datorează inteligenței sale naturale, care nu e superioară altor mamifere, ci educației sale sociale. Omul nu știe mai mult decât societatea în care trăiește și tot ce știe învață de la aceasta. Educația omului face parte din natura umană, nu din natura mamă terestră.

Mai este un schepsis în legătură cu creierul omului. Am afirmat că toți oamenii se nasc cu creier propriu, precum toate mamiferele. Un creier plat, imaculat și nevinovat. El așa ar rămâne toată viața dacă, imediat după naștere, puiului de om nu i s-ar da impulsuri, informații și stimulente de bază și de primă necesitate de către oamenii din jurul său. Astfel că omul începe să învețe de când se naște, încă de la primele zile. Iar creierul său absoarbe, depozitează și procesează din ce în ce mai intens pe măsură ce timpul trece și cunoștințele asimilate devin utile și necesare în viața de toate zilele. Deci creierul îi este extrem de util omului pentru ca acesta să poată să învețe și astfel să poată trăi.

Dar omul învață de la alți oameni. Lucrurile elementare de la cei din jurul său, dar lucrurile importante, care depășesc necesitățile zilnice, de la zei. Zeii sunt niște ființe aparte, care la înfățișare par a fi oameni dar, din alte puncte de vedere sunt net superiori acestora. Superioritatea și calitatea lor supraomenească provine tocmai de la creier, zeii au creierul mai mare și mai dotat decât al marii majorități a oamenilor. Zeii sunt acele făpturi cerebrale și intelectuale de la care nu învață copiii, ci oameni maturi, deja educați. Zeii sunt cei care, cu mințile lor iscoditoare, descoperă tainele și legile naturii, pe care mai apoi le împărtășesc oamenilor, ca aceștia să beneficieze de uzufructul lor. Zeii sunt cei care i-au învățat pe oameni să se îmbrace, să folosească piatra, să vâneze, să aprindă focul, să facă unelte, noțiuni de conduită și de igienă, să se supună etc.

Vrem să spunem că nu toți oameni au creiere egale, iar diferența dintre creiere este și rămâne cea dintâi și cea mai mare distanțare socială dintre oameni. Imensa majoritate a oamenilor au creiere firești, naturale, perfect apte să-și însușească toate informațiile și cunoștințele care parvin din mediul social prin sistemul de educație și învățământ adecvat și motivat. Dar toată această majoritate rămâne inaptă să recreeze lumea înconjurătoare și chiar să creeze ceva nou și deosebit. În schimb printre oameni există sau apar un număr mult mai mic de ipochimeni care dezvoltă un creier mult mai mare, mai dotat și mai capabil, prin care pot să reconfirme lumea în care trăiesc, s-o recreeze sau chiar s-o distrugă. Ei sunt „zeii” de care am vorbit mai sus, dar pe care-i punem între ghilimele deoarece, biologic, sunt tot oameni. Ei se evidențiază însă prin creierele lor efervescențe și căpățânile lor proeminente. Elita cerebrală a lui sapientissimus e tot ce a dat și a putut da specia homo sapiens mai bun de-a lungul întregii sale existențe.

Dar să revenim la procesul de educație și învățământ. Omul a început să învețe încă de la începuturi, altfel n-ar fi supraviețuit și nu s-ar fi umanizat. Astfel a reușit hominidul să se abstragă din maimuță și să devină om. Putem însă presupune că procesul de învățământ propriu zis a început o dată cu limbajul articulat, când comunicarea dintre oameni a devenit inteligentă și inteligibilă. Acum începe educația omului, în sensul că nu i se mai arată ce trebuie să facă și cum să trăiască, ci i se spune prin cuvinte, iar el înțelege. Apariția limbajului articulat rămâne însă un mister pentru viața omenirii, astfel încât acest cel mai important moment din evoluția și dăinuirea sa nu se poate data, certifica și clasifica din punct de vedere istoric. Putem însă presupune că la originea limbajului au stat tot zeii care, mai întâi au învățat ei să vorbească, apoi i-au învățat și pe oameni. Acum s-a descoperit acea calitate fundamentală a oamenilor, anume că sunt extrem de dotați biologic, pentru că limbajul articulat înseamnă o performanță anatomică și biologică. Dar și cerebral, pentru că creierul lor (parte a anatomiei) poate funcționa pe bază de abstracțiuni ( limbajul este o abstracțiune). A fost ultima și cea mai importantă descoperire a zeilor căci, după ce i-au învățat pe oameni să vorbească și să gândească, rolul lor în viața acestora a diminuat și s-a estompat. Mai ales că s-a produs o confuzie între zei și oamenii cu creierul mare, aceștia din urmă revendicându-și însușirile și moștenirile zeilor, în numele cărora s-au proclamat învățătorii și stăpânii  oamenilor cu creier mai mic, dar numeroși. Însă este vorba despre o stare de fapt care a durat multe sute de mii de ani și care face parte din procesul de educație al omului.

Școala a apărut mult mai târziu și, așa cum evaluăm și clasifică noi lucrurile, după mintea noastră, apariția ei se leagă obligatoriu de inovația scrisului. Omenirea și omul evoluaseră destul de mult și se mai și înmulțiseră, ba chiar se civilizaseră cum se cade, iar relațiile dintre ei deveneau încâlcite și nesincere. Se diferențiaseră rasele, iar limbajul articulat se spărsese în mii de cioburi, pentru că omul nu poate trăi în mediu natural și în natură. Acolo unde trăiește mai mult timp strică, spurcă și distruge mediul înconjurător, astfel că nu-i mai convine și emigrează; sau, pentru că omul este o ființă agresivă și hoață, rapace, agresează și fură habitatul altor oameni, pe care-i ucide sau alungă; migrația omului durează sute de mii de ani și nu se termină decât o dată cu apariția civilizației, care nu este altceva decât apariția în embrion a statului, a orașului regat. Orașele regat embrion sunt aglomerații organizate de oameni care își însușesc traiul sedentar, iar pentru a putea trăi, sau a nu mai fi dislocați, creează și dezvoltă tot ce are nevoie o societate așezată numeroasă: ziduri,  ierarhii, meserii, legi, instituții, obligații etc. Acum zicem noi, precum au mai zis și alții, în această epocă de evoluție a omului și omenirii, de la viața peregrină la cea sedentară, apare și scrisul. Care este o inovație destul de recentă. Care devenise necesară pentru viața orașului și cetățenilor aglomerați care nu se mai puteau înțelege între ei numai prin viu grai, pe baza vorbelor care zburau de colo-colo. Se știe că omul este o fire uitucă și, mai ales, mincinoasă. Căci de când învățase să vorbească, omul învățase să și mintă.

Iată de ce și cum a apărut scrisul. N-a fost greu, și e de miare că zeii străvechi nu i-au învățat pe oameni să scrie și să citească, ba au fost ei înșiși niște analfabeți. Ne place să presupunem că scrisul a fost inventat de niște oameni cu creierul mare, dar nu acesta este adevărul. Ci scrisul a fost inventat de niște oameni cu creierul mic, dar negustori și socotitori, care, pentru a nu uita sau pierde, făceau tot felul de semne pe ziduri sau încrustări pe lemne. E adevărat că oamenii cu creierul mare au dat acestor semne și zgârieturi un înțeles nou, au făcut die ele litere, alfabet, cifre etc. Dar, vrem să spunem, ideea de bază nu a fost a lor.

 Astfel că apariția școlii în societate și în viața omului se poate data cu oarecare certitudine, concomitent cu apariția scrisului. Iar dacă apariția scrisului se poate proba istoric prin scrieri vechi și străvechi, pe tăblițe de argilă sau muri antice, pe rămășițe de file de papirus, o dată cu acestea se poate proba și școala. Care a apărut din necesitatea ca omul să învețe să scrie și să citească. Dacă, pentru a vorbi, nu e nevoie de nici o școală, căci omul învață să vorbească singur, nu la fel stau lucrurile cu scrisul, cititul și socotitul.

Deci civilizația a apărut o dată cu orașul, scrisul o dată cu civilizația iar școala o dată cu scrisul. Mă rog, nu în aceiași zi, căci au durat sute și mii de ani de când s-a pus prima cărămidă pe care s-a fondat orașul până când, pe aceiași cărămidă, s-a pictat prima literă sau cifră.

Problema e dacă, o dată cu apariția școlii, omul, ca specie, a evoluat în consecință, a devenit mai sapiens = înțelept. Pentru că nu școala îl face pe om mai înțelept sau mai capabil decât poate deveni prin sine însuși. Rostul școlii a fost, din cele mai vechi timpuri, acela de a produce cadre calificate pentru viața cetății, elite, conducători, preoți, judecători, militari, funcționari etc. Astfel oamenii cu creierul mare de la naștere nu s-au mai putut impune deasupra oamenilor cu creier mic de la sine, ci rolul și rostul lor a fost luat de oamenii cu școală. Ori, oamenii cu școală, sau pentru care școala e absolut necesară, sunt tocmai oamenii cu creier mic și cu minte puțină. Dacă, pornind de la „zei” până la apariția școlii, selecția inteligenței umane s-a făcut în mod natural, după ce școala a apărut în viața cetății această selecție a devenit artificială. De multe ori cele mai obscure minți, retardați mintal sau demenți au parvenit în fruntea cetății și popoarelor pe baza acestei selecții artificiale, prin școală. Multă vreme, de la apariția școlii și până la revoluția burgheză, școala a fost un apanaj al elitelor. Mai exact spus, școala a fost pepiniera elitelor.

În acest context au apărut confuzii și neadevăruri crase. De exemplu s-a impus ideea falsă că elitele au creierul mai mare și minte mai multă deoarece sunt mai învățate, au școală. Ele fiind judecate deci după școala avută, nu după mintea proprie. O altă idee falsă fiind aceea că școala, pepinieră de elite, devine ea însăși o instituție de elită a cetății ( orașului, regatului), cea mai importantă dintre instituții. Iar slujitorii școlii, dascălii sau învățătorii, devin cadre de elită, cei mai importanți dintre funcționari. De ei, de acești dascăli, depinde calitatea elitelor, de care depinde statul, orașul, funcționarii și populația în ansamblul ei. Superioritatea elitelor, școlii și dascălilor a durat însă până ce plebea, poporul de jos, au căpătat înșiși dreptul de a merge la școală. Asta s-a întâmplat relativ recent în istorie, o dată cu revoluția burgheză de la 1789. Până atunci prostimea rar se încumeta să meargă la școală ( școala era scumpă) și doar pe cont propriu, dar după revoluție școala a devenit populară și obligatorie. Ignobila burghezie, care știa carte, observase, din experiență proprie sau de la cărturarii evrei, că școala nu-l înnobilează pe om sau îi dă calități în plus, ci doar îl face mai pragmatic și mai docil. Îl domesticește. Colaborezi mai bine și te înțelegi mai repede cu un cetățean cu școală decât cu unul analfabet și refractar la stăpânire.

Aici trebuie să medităm câtuși de puțin la faptul că evreii, de-a lungul întregii lor existențe, indiferent de situațiile prin care au trecut, de greutățile surmontate, au avut grijă ca poporul de rând să știe carte, să învețe să socotească, să citească și să scrie. Era o idee religioasă, dar nu numai.

Efectul școlarizării maselor populare s-a văzut curând și în Europa burgheză și capitalistă. Au apărut elitele burgheze și capitaliste, dar și școlile de elită producătoare de elită. Acele mari universități care au devenit fala marilor capitale și orașe europene și care produceau, pe bandă rulantă, generații și generații de intelectuali de clasă și de rasă, de cea mai bună calitate burgheză, capitalistă și imperialistă. Vorbind despre școală vorbim despre cultură, firește, și putem afirma că epoca burgheziei clasice este o epocă eminamente culturală, artistică și intelectuală. Epoca burgheză este ea însăși o epocă de elită printre toate celelalte epoci istorice trecute ale Europei și ale omenirii.

Iată până la ce nivel s-a ajuns. Și toate astea datorită faptului că revoluția burgheză a trimis poporul de rând la școală. Dar putem să afirmăm una ca asta numai dacă ne luăm și noi după ideea falsă că școala și dascălii, de elită sau nu, fac omul mai bun sau mai capabil, sau altceva decât poate fi el în realitate ( prin natura sa). E adevărat că epoca capitalistă a produs cultură, civilizație, democrație și prosperitate, dar asta nu înseamnă că omul a evoluat în natura și anatomia sa. Dimpotrivă, noi zicem că s-a denaturat, iar în comportarea sa apar primele semne de alienare. Capitalismul a fost, prin civilizația, cultura și școala sa o primă etapă de alienare a omenirii, de degradare a lui homo sapiens. Omul începe să devieze, ca persoană, dar și ca grup social. Dacă o persoană se salvează prin artă sau alte forme de creație, grupurile o fac prin aglomerări, ideologii și teze delirante care subminează societatea și civilizația burgheze. Așa au apărut multe opere de artă și mulți artiști de renume, dar și toate revoluțiile și războaiele care au măcinat societatea burgheză și, în final, au dus la prăbușirea ei.

 

Am vrut să evidențiem, cât de cât, rolul fundamental al educației și învățământului în devenirea societății omenești, în viața omului ca specie sapiens. Dar, mai ales, al școlii. Educația și învățământul schimbă atât societatea cât și omul. De mai multe veacuri educația și învățământul depind de școală. Societatea omenească depinde de școală. Cultura și civilizația omenești depind de școală.

Să fie – a devenit – școala instituția fundamentală a omenirii?

Am pornit de la ideea (proprie) că școala nu face oamenii mai buni, mai capabili sau mai altfel decât sunt sau pot fi prin însușirile lor native sau naturale. Dar atunci ce face? Face lucruri mai mărunte, face elite, face ierarhie socială și de stat, face conducători, preoți, funcționari, politicieni, bugetivori, meseriași, artiști etc. Din acest punct de vedere rolul școlii în societatea burgheză (modernă) este – a devenit – fundamental. Școala a ajuns să influențeze și să determine în esență suprastructura societății, valoarea ei, calitatea ei, precum și praxisul și idealurile acesteia în munca și viața de toate zilele și în perspectiva lor. Școala a ajuns extrem de importantă atât în viața societății și urbei, cât și a fiecărui om în parte. Deci răspunsul la întrebarea pe care ne-am pus-o câteva rânduri mai sus nu poate fi decât strict afirmativ.

Școala a devenit – este – instituția fundamentală a omenirii, iar rolul ei în stat (state) și în societate este primordial. Ea distinge și separă oamenii după modul în care aceștia parcurg un program de educație și învățământ și după criteriile ei de educație și învățătură. Teoretic este un sistem nediscriminatoriu, în spiritul democrației clasice burgheze, deoarece la începutul școlii se consideră că toți oamenii ( puii de om ) au șanse egale s-o termine cu succes și cu folos. Școala va face o selecție proprie în rândul oamenilor sau, mai bine zis, aceștia se vor selecta singuri în funcție de capacitățile lor cerebrale. Cu alte cuvinte, vom ajunge tot la începuturile erei când homo sapiens cu creierul mai marea început să se distingă printre semenii săi dotați cu creier mai mic. Singura deosebire este că acum separația o face școala și dascălii ei.

Din acest punct de vedere diferențele sunt semnificative. Cele mai importante și insurmontabile separă oamenii cu școală de cei fără școală, aceștia din urmă fiind, practic, excluși din societate. Analfabeții nu vor avea nici o șansă socială, vor fi total desconsiderați și vor trăi sumar la periferia sau la subsolul societății. Vor fi tratați ca o specie inferioară de hominizi. Ceea ce este cu totul remarcabil este faptul că, cu toate că epoca modernă, societatea burgheză, ulterior societatea socialistă, au combătut drastic analfabetismul ( în special în Europa), acesta n-a putut fi niciodată eradicat, iar numărul analfabeților a rămas constant sau chiar a crescut. Ceea ce, din punctul nostru de vedere, confirmă faptul că diferențele și inegalitățile dintre oameni sunt primordiale și cerebrale. Dar oamenii fără școală sunt predestinați la gunoi, iar cu asta s-a lămurit rolul lor în societate. Să nu ne facem însă iluzii că societatea s-a debarasat de ei. Sau ei de societate.

 Eliminându-i pe cei fără școală din societate, școala poate face clasamente și diferențieri numai între absolvenții ei, căci acesta este, de fapt, rolul școlii. Astfel oamenii se clasifică și se disting în funcție de școlile absolvite, de anii de studiu, de osârdia studioasă. Sunt școli de diferite forme și mărimi, elementare, secundare, profesionale, medii, superioare, universități celebre, practic posibilitățile oamenilor de a studia sunt nelimitate. În fiecare an școala, ca unitate de producție, absolvă și aruncă în societate sute de milioane de oameni educați și învățați, toți cu atestate și diplome de studii corespunzătoare. Dar sunt ei egali, asemănători și identici, precum egale, asemănătoare și identice sunt diplomele de absolvire? Cu alte cuvinte creierele lor, hrănite și adăpate identic, au devenit egale și identice?  Sau rămân și acești oameni cu școală segregați și separați între ei, aproximativ la aceleași cote pe care le-ar fi avut dacă n-ar fi făcut nici o școală?  Cu alte cuvinte nici nu contează ceea ce învață omul în școală, cât contează diploma sau atestatul său de absolvire a școlii? Școlile sunt fabrici de prelucrare și modelare a oamenilor, sau fabrici de diplome? Ce fel de oameni devin puii de sapiens care, încă din primii ani de viață, întră in malaxorul fabricilor de oameni?  Sunt întrebări pe care oamenii și le-au pus în felul lor, adică lipsit de înțelepciune, dar pozitiv și binefăcător. Școala îi ajută pe oameni să trăiască mai bine, adică îi propulsează în societate, după formula arhicunoscută „ai carte, ai parte”. Faptul că școala este pentru oamenii cu creier mic nu deranjează pe nimeni, deoarece imensa majoritate a oamenilor au creiere mediocre. Partea proastă este că și oamenii cu creierul mare, în număr mult mai restrâns, după ce trec prin școală suferă și ei un proces de diminuare și micșorare a capacităților cerebrale proprii. Școala nu poate face pe nimeni mai dotat decât este, în schimb îi poate face pe cei dotați natural să piardă din înzestrările lor. Printr-un proces de nivelare și egalizare pe care îl cunosc atât fabricile standard cât și fabricile de oameni care sunt școlile.

 

Să acceptăm ideea că școala este – a devenit – o instituție fundamentală a societății și omenirii. Atunci ea este – a devenit - și un reper obligatoriu de studiu și de (re)cunoaștere a societății și lumii în care trăim. Cunoaștem lumea în care trăim după școala la ce am învățat noi sau învață copiii noștri. Și trăim, muncim și gândim în funcție de educația și cunoștințele primite la școală. Ne legitimăm și ne identificăm în societate cu ajutorul diplomei și titlurilor date de școală. Iar acest lucru este valabil atât la timpul recent trecut, detectabil istoric, cât și la cel prezent, pe care-l scrutăm de-a dreptul. Desigur că noi vrem să ajungem în actualitate și la subiectul nostru de studiu, adică ne trebuie școala ca un punct de reper pentru a ne susține părerea că trăim în pornodemocrație. Iar pentru a trăi într-o astfel de democrație porno trebuie să avem și școală corespunzătoare și aidoma, adică o școală porno. Ceea ce pare o blasfemie, deoarece niciodată școala nu a fost întinată nici de cea mai mică suspiciune de impuritate sau prostituție. E adevărat, ea a fost bănuită de prostie, dar asta e cu totul altceva. Se știe că unde-i minte îi și prostie. Dar de prostituție nu a insultat-o nimeni.

Dimpotrivă. Școala a fost cel mai aspru judecător și inchizitor al prostituției omenești, mult mai aspru decât al prostiei omenești. Din cele mai vechi timpuri ale civilizației, începând cu cele asiro-babiloniene, școala s-a vrut un purgatoriu al minții omenești, un loc unde se aprinde și arde focul sacru al cunoașterii. Pentru că astfel a fost considerată cunoașterea la începuturi, o inițiere în tainele zeilor atotștiitori, care pentru profani și ignoranți sunt sacre. Deci școala este învăluită în aura sacralității, mai ales că la începuturi ea se confundă cu templul, iar primii dascăli sunt preoții. Deci școala începuturilor omenești este pe deplin sacră și morală în același timp.

Mult timp, multe milenii s-a mers pe acest principiu originar, în care știința și cunoașterea necesare omului și societății se pliau pe legile morale și religioase emanate din temple și deduse din spiritul marilor zei sau titani antici, slujiți acum de preoți și învățători mărunți. De fapt, această comuniune originară, care mergea până la confuzie, între cunoaștere și religie, în care școala era tot una cu biserica, a durat până în pragul epocii moderne, până în pragul erei capitaliste. Până la revoluția burgheză din 1789 care a rupt școala de biserică și a separat biserica de stat și de populație. Din acest moment și aspectul moral și toate trăsăturile care țin de aspectul moral al cunoașterii se schimbă. Cunoașterea devine o problemă intrinsecă de știință, a cunoaște înseamnă a ști. Școala se emancipează de biserică și devine slujitoarea propriilor sale interese. Mai mult decât atât, se pune sau este pusă în slujba statului burghez, a clasei și societății burgheze în efervescență, a statului burghez capitalist și imperialist în expansiune. Și încă mai mult, se pune în slujba liberalilor și socialiștilor burghezi, care sunt laici și revoluționari, atei până-n măduvă, pentru care religia înseamnă „opiu pentru popoare”, iar Dumnezeu de neconceput.

Vorbim, desigur, despre Europa, îndeosebi despre Europa Occidentală.

Pentru a cunoaște ce s-a întâmplat în acest spațiu temporar istoric, locuit în quasi totalitatea lui de rasa albă, europoidă, avem ca reper tot ceea ce a produs Școala europeană ( cu ”Ș” mare, văzută ca un întreg ) pe tot parcursul său democratic burghez. A produs capitalism, burghezie, elite, cărturari, ingineri, tehnicieni, artiști, meseriași, chiar și proletari, economie și gheșeft, artă și cultură ș.a.m.d. O masă uriașă de intelectuali, căci orice școală dă acest statut absolvenților ei, zeci și zi de generații de absolvenți care, adunate, formează populația intelectualilor. Care, pentru prima dată, devine majoritară în societatea omenească. În acest sens și omul, ca intelectual, aspiră și el la un prag mai înalt în cadrul speciei homo sapiens declarându-se „sapientissimus”. Acest sapientissimus este rasat și are idealuri înalte pentru umanitate, deoarece are școală la bază și diplome cât cuprinde; le știe pe toate și nimic nu-i poate sta împotrivă, are planeta și universul la discreția sa.  Pentru el cunoașterea este legată de școală, de știință, de faptul de a ști. Știința elimină cu totul morala din viața și preocupările intelectului uman și intelectualului ca om. Astfel morala rămâne undeva în urmă, rămâne a se defini religios și oarecum pe spesele bisericii, dar care este în decădere liberă. Deci și morala va ajunge să decadă concomitent. Morala va fi exclusă din școală, din știința și conștiința intelectualului.

Școala burgheză, școala modernă, școala europeană, nu va mai produce valori sau repere morale. Spiritualitatea și conștiința se definesc exclusiv prin știință, prin știința acumulată în școală. Iar cum moralitatea nu este o știință, ea nu face parte din studiul și din preocuparea școlii. Intelectualii nu sunt morali deoarece școala nu este morală, căci reperele ei sacre și religioase au dispărut. Asta nu înseamnă măcar că intelectualii și școala sunt imorali. Pur și simplu lumea morală a devenit separată de lumea modernă, burgheză, capitalistă.

Am ajuns la acest stadiu de separație definitivă dintre școală și moralitate care caracterizează societatea și democrația burgheze pe parcursul lor istoric din secolele XIX și XX. Pe acel parcurs pe care noi l-am denumit al democrației clasice burgheze. Pe acest parcurs a mai existat un paralelism între știință și religie, între școală și biserică, între lumea morală și imorală. Societatea și democrația burgheze se opuneau, instinctiv, ruperii acelor legături și repere care veneau din epoci anterioare care, în esență, erau de ordin moral. Moral sau religios, pentru că morala și religia sunt totuna. Deoarece vorbim de Europa, ne referim la morala și religia creștine. Care, pe parcursul democrației clasice burgheze, au fost cu greu mumificate și conservate la subsolul societății și uzitate parcimonios.

Dar acest balast de religie și morală au fost suficiente pentru a contrabalansa prostrația și prostituția intelectuale în efervescență revoluționară. Școala însăși, fabrică de intelectuali, se străduia să-și conserve o anumită aură și cotă de sacralitate. Știința însăși este o religie, în măsura în care căile și obiectivele ei sunt morale sau nu sunt imorale. Astfel școala și intelectualii ei de factură burgheză au rezistat o bună bucată de vreme pe baricade șubrede în fața valului imund de prostituție și prostie omenească care, cinstit vorbind, sunt și ele trăsături specifice omenești și au dreptul la libertate și afirmare.

Ei bine, acest echilibru s-a rupt o dată cu revoluția sexuală, care a declanșat erupția forțelor obscure și imunde existente atât în om, cât și în societatea sa declasată și degenerată. Revoluția sexuală a rupt și a distrus, a desființat cu totul, acele bariere șubrede care mai separau încă lumea și oamenii pe principii morale și etice, pe baza valorilor comune și împărtășite, a legilor perene, a tradițiilor și obiceiurilor. De fapt, revoluția sexuală a rupt și a distrus orice barieră între oameni. Rămâne doar de discutat ce a mai rămas din om și omenire după această erupție deoarece homosexualii – noua specie umană emanată de revoluția sexuală – nu sunt oameni sau, cel puțin, nu se pot identifica ca atare.

Acest cataclism pentru umanitate, Revoluția sexuală, s-a produs însă datorită Școlii, instituție de bază în societatea modernă, în epoca contemporană și în toate epocile istorice. Paradoxal, dar tocmai școala a fost focarul izbucnirii revoluției, iar tinerii dascăli, studenți și elevi, cei mai devotați revoluționari. Noi am identificat și nominalizat aceste focare în marile și prestigioasele universități și centre universitare din Europa și din SUA. Cauzele nu au fost și nu pot fi încă elucidate și nimeni nu a răspuns la întrebarea de ce aceste școli vestite, de mare  rigoare și probitate științifice, impecabile ca sobrietate și ținută, adevărate bastioane ale educației, învățământului, culturii și civilizației de tip occidental, au decăzut relativ brusc și ireversibil.

Ce s-a înțâmplat? Istoricii și cercetătorii avizați se feresc să abordeze subiectul revoluției sexuale, ca de altfel de tot ce ține de pornodemocrație. Din motive care țin de conduita și cariera lor profesionale. Deci noi care, în tot ceea ce afirmăm, ținem cont de scrieri și cercetări cu caracter istoric științific, de afirmații deja existente în domeniu, nu putem da un răspuns cert la această întrebare. Nu putem ști sigur ce s-a întâmplat, dar putem înțelege. Putem presuune că, la un moment dat prostituția a invadat școala. A fost ca o maree care, ridicându-se din stradă și din bordeluri, s-a revărsat în marile temple și a ajuns în aulele studențești. Din prea plinul ei de prostrație și prostituție societatea occidentală și-a făcut un nou model de confort și civilizație, axat pe un nou model democratic. Fiind vorba despre un confort și civilizație deduse din revoluția sexuală, din educația (școala, intelectualitatea) porno, de cultura LGBT evident că este vorba despre – s-a ajuns la - pornodemocrație.

Școala a fost, dintotdeauna, un reper pentru societatea și comuniunea umană, desigur ca formă de organizare a acestora. După revoluția sexuală rolul ei nu s-a schimbat. Numai că devenind școală porno, care produce elite porno, cultură porno, produce intelectuali și cadre calificate porno în toate domeniile de activitate, sau recunoaște și promovează cultura LGBT și specia homosexuală printre valorile inalienabile ale societății și comunității omenești, evident că școala a devenit un reper pentru acest tip de societate și comuniune. Așa cum școala de cultură clasică a fost un reper pentru democrația clasică burgheză, aidoma școala porno  devenit un reper pentru pornodemocrație. Dacă vrem să cunoaștem și să clasificăm democrația în care trăim trebuie să cunoaștem și uriașa instituție a Școlii, instituție fundamentală a societății, care educă și învață omenirea de azi și de mâine. O uriașă fabrică de oameni care livrează, anual, sute de milioane de intelectuali și cadre calificate în toate domeniile, al căror aport la viața și destinul omenirii este, de asemenea, fundamental. Ei, bine, ne întrebăm, care sunt și vor fi viața și destinul acestei umanități dacă Școala produce și livrează pe bandă rulantă sute de milioane de intelectuali și cadre calificate de educație și cultură porno sau LGBT?

Societatea în care trăim nu este o pornodemocrație? Pentru că este vizibil că trăim într-un mediu intelectual, cultural, artistic, ideologic, dar și social și politic, impregnat și dominat de pornografie. Sau cum altfel mai putem caracteriza și identifica societatea în care trăim, din ce în ce mai macerată de decadență? În fond pornografia nu este altceva decât un exces și un abuz de prostituție, forma cea mai obscenă a acesteia. Rezultă că trăim într-o societate obscenă, nivelul cel mai de jos la care a ajuns omenirea de-a lungul întregii sale existențe. Au mai fost epoci istorice în care omenirea a atins cote josnice de prostituție și decadență, dar la acest nivel de degradare, la obscenitate, nu s-a ajuns niciodată.

În fond, un stadiu de pornodemocrație și un nivel de societate atât de josnic și de obscen nu sunt nici compatibile, nici imputabile omului ca specie homo sapiens sau societății sale imperfecte. Pentru că oricât de imperfect, oricât de stupid sau imoral, acesta n-a decăzut niciodată, individual sau social, mai jos de stadiul de prostituție. Oricât de josnic, acesta n-a fost niciodată tentat de abisul inuman sau neomenesc al nefirescului. Nici pornodemocrația, nici școala și nici cultura porno nu-i aparțin și nu-l reprezintă. Dar dacă ele există, și sunt în ordinea și firescul lucrurilor și evenimentelor, ne putem întreba pentru cine sunt și pe cine reprezintă.

Adică ajungem la homosexuali.

La noua specie de oameni care, intempestiv și agresiv, atacă și distruge vechea specie de om (homo sapiens) în scopul de a-și asigura dominația și supremația în societate, de a-și promova și impune interesele și valorile proprii, de a se înmulți și perpetua. Homosexualii asigură conștiința și intelectul societății în care trăim astăzi dar, mai ales, a celei de mâine. Când lumea și planeta vor fi populate de homosexuali cel puțin în principiu, dacă nu în majoritate. Astfel specia homo sapiens  devine periclitată și în pragul extincției deoarece, în mod normal și natural cele două specii diferite și distincte de oameni, homo sapiens și cea homosexuală, nu pot trăi și supraviețui împreună. Așa cum, în lunga sa istorie impulsivă, speciile diferite de oameni nu s-au suportat, nu au colaborat și s-au exterminat reciproc.* Dar homosexualii mai au de rezolvat o mare problemă de perpetuare deoarece, în mod natural, ei nu se pot înmulți decât tot în mod animalic, ca mamiferele. Probabil că vor rezolva această problemă în mod științific, prin medicină. Sau vor păstra o anumită proporție din vechea specie a omului strict necesară în acest scop, pentru reproducere.

Sincer, nu știm cum va fi și care sunt proiecțiile de viitor ale homosexualilor.

Deocamdată ei stau foarte bine ca specie în Europa și în spațiul Euro-Atlantic, dar și în alte state și zone ale lumii contaminate de civilizația europeană. Deocamdată ei domină și au supremație în rasa albă și religia creștină (catolică), ambele degenerate și decăzute, dar afectează și celelalte rase și religii în mod progresiv. Din punct de vedere social homosexualii, cultura LGBT în genere, domină și au supremația în sferele înalte ale societății, care dau aristocrația (pornocrația), elitele, artiștii, clasa politică, intelectualii, justiția, funcționarii, presa etc. Din punct de vedere politic, fiind vorba despre o clasă politică porno, homosexualii domină și au supremația în stat, în toate instituțiile acestuia și în toate întreprinderile și desfășurările care țin de stat și de atribuțiile acestuia. Desigur că un stat porno, condus de homosexuali, se va edifica și identifica printr-o frumoasă democrație porno (pornodemocrație). În sfârșit, din punct de vedere intelectual homosexualii domină Școala, educația și învățământul, care au rolul de a revigora și a asigura societatea și statul cu cadre calificate și performante.

Dacă vrem să (re)cunoaștem, măcar în parte, valorile și performanțele lumii în care trăim, inclusiv cele legate de pornografie, cultură porno și homosexualism, și dacă vrem să (re)cunoaștem că trăim în pornodemocrație, va trebui, neapărat, să avem ca punct de orientare și ca reper Școala ( școala porno ). Să înțelegem ceea ce se întâmplă în școală și cu școala care, în mod tradițional și istoric, a fost concepută pentru a cultiva și produce oameni ( homo sapiens). După revoluția sexuală și prin evoluția societății spre pornodemocrație s-au schimbat atât rolul școlii, cât și produsul ei final, omul. Dacă o școală normală produce oameni, o școală porno produce homosexuali (LGBT).*

Școala porno este un reper fundamental al pornodemocrației.

 

                                    3 MULTI MEDIUL CULTURAL

 

Deja am vorbit despre cultură la un capitol anterior.  Dar cultura  LGBT trebuie menționată aparte, căci constituie un reper fundamental al prnodemocrației . Este cel mai vizibil și strălucitor dintre toate, căci cultura porno este strălucitoare: îți ia ochii și mințile. Nu degeaba homosexualii și societatea mondială LGBT se acoperă și se identifică prin cultură: ei susțin că LGTB = Cultură. Așa e, așa susținem și noi, numai cu o mică derogare: este vorba despre cultura porno. Deci LGBT = cultură porno.

Am menționat, în pagini anterioare, precum cultura ( istorică, clasică ) face parte din viața și preocupările foarte vechi ale omului ca specie homo sapiens. Și cum acesta a parcurs, de-a lungul lungii sale existențe, diferite epoci de cultură – a pietrei, a lutului, lemnului, fierului etc. Dar nici una dintre acestea nu au fost porno. Și nici n-aveau cum să fie, deoarece homo sapiens avea alte principii religioase, morale și etice, intelectuale și artistice, sociale și familiale, incompatibile cu pornografia. Era un retardat, nu-l ducea mintea la așa ceva. În schimb homosexual sapiens e pe deplin compatibil cu cultura porno și chiar mai mult: s-a născut din aceasta Cultura porno reprezintă substratul genetic al acestei specii umaniste și umanoide. De fapt, fiind o specie omogenă și indistinctă genetic, nici n-avea cum să apară de alt undeva decât din cultură.

Am dat, mai sus, exemplul Școlii porno care e pe deplin edificator: cultivi pornografie, produci homosexuali. Porno pui, porno răsare! Astfel se explică corect inclusiv cultura LGBT.

În mod firesc cultura reprezintă caracteristici, însușiri și manifestări ale omului în sfera activităților sale curente, acelea de a-și asigura existența și procura hrana. Ea a apărut într-o perioadă istorică când omul a fost sigur de existența sa, își procurase bunuri și domina habitatul natural în care locuia. Pe când avea ce să mănânce, pe când își mistuia și rumega ce îngurgitase. Dar o dată cu acesta, sau poate din cauza acestuia, creierul său plat a început să asimileze, să rumege și el. Evident creierul s-a dezvoltat la om cu mult în urma stomacului și niciodată nu a câștigat în competiție cu acesta. Dar la fel de evident poate fi faptul că omenescul creier a avut mult de câștigat de pe urma stomacului. Se poate spune, și s-a spus, că toate gândurile (și conștiința) omului trec mai întâi prin stomac.

Se poate spune că cultura a început după apariția limbajului și a evoluat o dată cu acesta. Iar dacă punem apariția limbajului pe seama zeilor, a oamenilor cu creierul mare, neapărat că și cultura este tot o descoperire a acestora. Mai exact cultura însumează tot ceea ce produc și dețin oamenii în societate și în mediul în care trăiesc. Din momentul în care a apărut limbajul articulat, care permite reprezentarea abstractă și metaforică a lumii înconjurătoare, inclusiv cultura omului a devenit abstractă, separând și eliminând oarecum materia brută  din preocupările lui. Cel puțin o parte din lume a devenit imaterială și abstractă. Act misterios, prin care omul ( homo sapiens )și-a sublimat concepția și conștiința. De exemplu homo sapiens nu a fost niciodată conștient sau deranjat că a petrecut sute de mii de ani în epoca ( cultura, civilizația ) de piatră, fiind perfect adaptat și dotat pentru aceasta. Explicația fiind că acest om trăia într-un mediu material și cultural adecvat, propice existenței sale.

Cultura pietrei, ca și culturile apărute ulterior în evoluția progresistă a omului, se vor îmbogăți și diversifica pe măsură ce acesta se va îmbogăți și va deveni mai cerebral. Este vorba în primul rând despre o bogăție de cunoștințe, care se asimilează în creier pe baza unor îndelungi experiențe și devin memorie. Astfel cunoștințele omenirii ( și omului ) sunt memoria omenirii și omului. În principal datorită memoriei apare Școala ca instituție, pentru ca aceasta să nu se risipească de la o generație la alta sau chiar să nu dispară. Școala e – a devenit – indiscutabil un act de cultură abstractă. De la temelia civilizației omenești.

Dar școala e o instituție mult posterioară templului, căci religia stă primordial la temelia civilizației și civilizării lui homo sapiens. Până la religie el nefiind altceva decât un om maimuță. însă am discutat în pagini anterioare că școala provine din templu iar învățământul este primordial religios, conservând principii și taine mistice și sacerdotale. Tot din religie se va disjunge și o altă ramură culturală abstractă, și anume arta. Arta are iarăși o vechime considerabilă în istoria omenirii și constituie încă una dintre temeliile civilizației umane.

Arta se caracterizează și definește ca fiind un act de cultură. Iar dacă cultura se asimilează, în mare, cu civilizația însăși, în amănunt se asimilează cu arta. Arta e partea cea mai reprezentativă a culturii.

Arta înfrumusețează și îmbogățește viața și societatea omului sau îi creează aceste iluzii. Căci, prin artă, omul se sublimează pe sine însuși, sau se motivează, sau se justifică în tot ce face, ce are, ce simte și ce gândește. Se reprezintă așa cum este sau, mai ales, cum ar vrea să fie. Dintre toate reprezentările omului arta este cea mai abstractă dintre ele. În ceea ce privește geneza artei, la originea ei stau artiștii. Artiștii sunt și ei tot oameni, o specie aparte, mult inferioară zeilor sau oamenilor cu creier mare, cu nimic deosebiți față de oamenii de rând sau mediocrii. Ceea ce-i distinge este numărul lor extrem de mic și înzestrările sau talentul acestora de a reprezenta sau recrea lumea și natura înconjurătoare din interior ,din lăuntrul carcasei care este omul sau animalul. Arta este singurul mod și unicul mijloc prin care lumea și natura din exterior ajung la mintea omului și-i afectează inteligența și simțurile. Altfel n-ar știi  decât să mănânce, să vâneze, să doarmă, să se acupleze etc. Adică tot ceea ce a făcut omul maimuță. Iar artiștii au această calitate, de a produce și furniza artă. Inițial s-a zis că însușirile aparte sunt tot un dar al zeilor, dar nici înzestrările și nici talentul lor nu sunt pe deplin explicite, mai ales că ele pot fi cultivate în școală și prin muncă asiduă. Se cunosc din vechime un număr de șase arte, iar în secolul XX a apărut cinematografia care, după unele păreri, ar fi tot artă, a șaptea.  Cele șase arte vechi ale lumii sunt pictura, sculptura, arhitectura, poezia ( literatura), muzica și dansul.

În bună parte istoria omenirii se confundă cu istoria artei. Există un dicton care spune că viața este scurtă, iar arta durează (vita brevis ars longa ), iar acesta se potrivește și istoriei însăși, care trece epocă după epocă și se uită. Dar în urma fiecărei epoci au rămas capodopere de artă și nume de artiști ca dovadă că acestea au existat aievea. Iată rolul și supremația artei și artiștilor. Iată de ce arta și artiștii constituie partea cea mai reprezentativă a culturii. Sau, mai bine zis, cultura se reprezintă prin arta și artiștii săi.

Așa (re)cunoaștem fiecare epocă de istorie și cultură anterioare, începând de la epoca pietrei șlefuite și până în zilele noastre. Prin rămășițele, adesea însăilările artistice, ale timpurilor cele mai vechi, iar mai apoi prin monumentele și capodoperele de artă ale antichității, evului mediu, evului clasic burghez, epocii moderne și contemporane. Realizări ale tuturor popoarelor, ca întreg, dar și a fiecărui popor în parte, ca specific. Sunt realizări grandioase pentru că, trebuie să recunoaște, omul (homo sapiens) a avut și părți bune printre cele rele, mult mai numeroase și determinante în societatea sa. De-a lungul timpului a fost sensibil la artă și fiecare epocă și-a avut artiștii săi, care au sublimat-o sau au caracterizat-o. Astfel întreaga omenire s-a umplut de opere de artă și, dacă stăm să ne gândim bine, istoria lumii nu este altceva decât un Mare Muzeu care ne stă la îndemână.

Dar unde vrem să ajungem?

Putem analiza și caracteriza fiecare epocă inclusiv prin cultura și arta sa care o reprezintă, prin artiștii săi reprezentativi sau geniali. Astfel putem vorbi despre cultura și arta Evului mediu, despre artiștii renașterii, despre marea cultură clasică burgheză și artiștii, filozofii și scriitori săi renumiți. Avem de-a face cu o cultură grandioasă, cu niște artiști geniali, care au ridicat arta pe culmi de splendoare. Aceste culmi l-au tras pe homo sapiens în sus, nevoit să le contemple măcar și astfel să se contemple pe sine, căci acesta este rolul artei și artiștilor într-o societate de oameni: să-i facă pe aceștia să creadă că sunt mai buni sau mai altfel decât sunt. Sau, cu alte cuvinte, să-și facă iluzii despre ei înșiși și despre lumea în care trăiesc.

 

Prin corespondență este de ajuns să ne uităm măcar la cultura și arta contemporane și ne pierdem repede orice iluzii în legătură cu lumea în care trăim. Pe care o putem caracteriza fără greș în urma unei analize chiar sumare: trăim într-o lume porno, trăim în pornodemocrație, pentru că arta și cultura contemporane sunt macerate de pornografie iar artiștii sunt homosexuali. E legal și legitim, avem toate datele și documentele la îndemână, nu spunem nimic de la noi și afirmăm adevărul. Dacă cultura = LGBT, iar LGBT = Cultură, de fapt nu mai ai nimic de spus de la tine. Cultura este un reper al pornodemocrației. Arta este pornografie, iar artiștii sunt homosexuali, sunt înșiși LGBT ( lesbiene, poponari, transexuali, querr, intersexuali, travestiți ). Ei dețin monopolul artei și culturii și întreaga lor creație se leagă intrinsec de simțurile, sentimentele și gândurile lor și ale speciei din care fac parte, specia homosexual sapient. Astfel tot ceea ce apare sub formă  sau denumire de artă, creație sau cultură, este fie pornografie, fie homosexualism. Ne referim, firește, la toate artele, în diversificarea lor. Unele mai porno decât altele. Ca și la toți artiștii care, în breaslă, sunt fie homosexuali, fie homofoni.

Cum de s-a ajuns aici ? Este vorba despre o decădere a culturii grandioase, istorice, a lui homo sapiens, care nu a mai putut depăși o anumită etapă a evoluției sale? Care, după ce a decăzut moral și intelectual, nu mai poate produce artă și cultură? Sau este vorba despre decăderea omului însuși, despre denaturarea și degradarea sa fizică? Acesta a stagnat, a involuat, a decăzut și, firesc, a ajuns la limitele vârstei sale biologice? Apune era umanității? Evident, ne putem gândi și la asta. Altfel nu vedem și înțelegem de ce am ajuns să trăim într-un univers porno și în pornodemocrație. Ale căror repere infailibile au ajuns să fie educația și școala dar, mai ales, arta și cultura.

Arta și cultura au devenit, după revoluția sexuală, atât de evident, implicit și explicit porno încât putem vorbi liniștiți despre o cultură porno = LGBT și de o artă a pornografiei ai căror creatori, artiștii, aparțin speciei homosexual sapiens. Este perfect vizibil acest lucru. Porno cultura emană prin toți porii societății occidentale, ai societății de consum, ai societății europene, ai rasei albe în ansamblu. Desigur, și noi cunoaștem că societatea omenească a ajuns o societate de consum, care consumă tot ceea ce poate obține ( din natură ) și ceea ce i se livrează ca bunuri strict necesare sau complementare. Printre aceste bunuri putem enumera, neapărat, cultura și arta porno. Care sunt reclamate, aclamate și îngurgitate de consumator și mulțimile doritoare de artă și cultură.

Potrivit unui alt dicton, care zice că ești ceea ce consumi, evident că arta și cultura porno pot fi considerate ca repere orientative pentru lumea în care trăim. Ca și artiștii de altfel, fără de care aceste reprezentări și trăiri transfigurate n-ar putea să existe. Trăim într-o lume porno și în pornodemocrație deoarece aste e ceea ce consumăm, ceea ce ni se livrează pentru a ni se hrăni sufletul și mintea, pentru a primi răspuns la întrebări existențiale, pentru a ne simți bine (confortabil) în mediul în care trăim.

Întrebarea pe care ne-o punem este dacă cultura, arta și artiștii porno se mai adresează speciei decăzute de homo sapins sau speciei noi apărute de homosexual sapiens, căci ne aflăm într-un punct de conversiune: atât degenerații sapiens cât și homosexualii sunt compatibili cu pornografia, cu acest gen de cultură. Precum biologic omul natural (sapiens) se poate denatura și degrada devenind homosexual, cu atât mai mult acest lucru se poate înfăptui prin cultură, prin cultura porno. Deosebirea este numai cantitativă căci, prin contaminare individuală sau de grup, involuția ( degradarea, degenerarea) omului ( homo sapiens) este nesemnificativă pe când, prin cultură, actul ia proporții de masă, devine un fenomen social de amploare. Pe când, prin contaminare, homosexualitatea rămâne prostituție, prin cultură aceasta devine specie umană. Pe când, prin contaminare, homosexualii doar s-au înmulțit în unele state din Europa, după revoluția sexuală, prin artă și cultură homosexualitatea a cuprins în întregime Occidentul și Europa, rasa albă în ansamblul ei, iar specia de homosexual sapiens a devenit o nouă specie de oameni, cu caracteristici proprii și de sine stătătoare. Putem constata cu relativă ușurință asta dacă reperăm în jurul nostru sau, mai ales lăuntric, acte sau evenimente culturale, producții sau manifestări artistice sau cunoaștem creatori de artă sau artiști de toate categoriile.

Ceea ce poate fi un indiciu pentru lumea porno în care am ajuns să trăim ( în pornodemocrație) este simplul fapt că porno cultura ( pornografia ) și arta porno ( aceiași pornografie ), dar și artiștii homosexuali nu mai șochează, nu mai derutează și chiar nu mai impresionează, sunt priviți și receptați ca normalitate. Ceea ce în lumea și societatea dinainte de revoluția sexuală ar fi fost de neacceptat și imposibil. Explicația fiind că prin pornodemocrație pornografia a devenit cultură porno, iar toate produsele acestei culturi, arta creației și creatorii de artă, artiștii, de aceiași factură porno, au fost legitimați și legalizați, căpătând statut și identitate culturale și artistice. Inițial cultura, arta și artiștii porno au cerut și au avut același statut și identitate cu vechea cultură clasică burgheză, cu arta și artiștii tradiționali burghezi într-un stadiu de decadență. Un statut nediscriminatoriu. Foarte rapid însă arta și cultura decadente burgheze s-au prăbușit definitiv și ( sau) au fost surclasate de pornografie și porno cultură.

 

Este vorba despre cultură în general, nu numai de cele șase arte clasice ale culturii, plus ce-a de-a șaptea, a cinematografiei, de la care s-a pornit dezmățul.

Inițial s-a crezut că numai arta cinematografiei a introdus pornografia în artă și cultură, ceea ce poate fi adevărat. Artă modernă, „ a șaptea artă”, produs al tehnologiei moderne, cinematografia a cucerit rapid mulțimile orizontale și au aglomerat piața de consum. De fapt cinematografia nici nu e artă propriu zisă, căci partea artistică este minimă și de calitate inferioară. Partea importantă a cinematografiei este tehnologia, ceea ce ține de inginerie și procesul de producție. Nu e de mirare că, încă de la început, așa zisa artă a cinematografiei a devenit industrie și, în cel mai scurt timp, industrie porno. Industrie care a inundat literalmente Occidentul și a devenit una dintre cele mai prospere și mai profitabile.

Ca orice industrie de tip capitalist, monopolist, ea a urmărit noi piețe de desfacere și a cerut (impus) legi favorabile și protectoare. Nu putem ști cu exactitate ce anume a contribuit la declanșarea revoluției sexuale din anii șaptezeci ai secolului trecut (XX): pornografia, cinematografia sau industria porno sau toate la un loc.

Trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să recunoaștem evidența: cinematografia a fost, este și rămâne, un simbol și un bastion al culturii porno. A devenit o artă exclusiv și excesiv pornografică, reprodusă și recreată excesiv și aproape exclusiv de homosexuali. Este arta care stă la baza industriei porno și reprezintă cea mai mare cifră de afaceri a acesteia. Este arta care a contribuit decisiv la victoria revoluției sexuale și la emanciparea homosexualilor, care a dus la apariția speciei homosexual sapins. Cinematografia a devenit principalul focar de Cultură=LGBT , cel mai vehement oficiu de ideologie și propagandă și propagarea a homosexualismului.

Dar nu putem atribui cinematografiei sau industriei porno în exclusivitate denumirea de cultură porno. Cultura fiind, după definirea ei corectă, științifică „ totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și-a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori”. Deci, teoretic, din cultură fac parte toate artele omenirii, cele care reprezintă și comunică valori materiale și spirituale, dar și morale, ale acesteia. Tot așa din cultura porno vor face parte distinctă și celelalte arte pervertite de revoluția sexuală și de artiștii homosexuali, precum pictura, literatura, muzica, dansul. Sunt vechile arte ale lui homo sapiens dar, alterate de pornografie și practicate de homosexuali ele vor deveni porno: pictură porno, literatură porno, muzică porno, dans porno.

Toate acestea, împreună și împreunate, omogene, dau cultura porno ca atare. Pe care, dacă o luăm ca punct de reper, ajungem la concluzia că trăim într-o civilizație porno, într-o lume porno și în deplină pornodemocrație. Q, e.d!

 

Nici că ne-am putea înșela. Suntem amatori și consumatori de cultură, iar ca noi sunt foarte mulți alți oameni. Cultura face parte dintre înzestrările noastre intelectuale, dar nu numai intelectualii sunt receptori și difuzori culturali. Arta și artiștii au priză la masele populare până în cele mai absconse tainițe ale naturii lor. Toți oamenii sunt egali când văd, ascultă, simt, pipăie, râd, gândesc, mă rog, atunci când își exercită simțurile și însușirile omenești. De-a lungul timpurilor, de-a lungul întregii sale istorii hârșite, omul ( homo sapiens) a fost amator și consumator de cultură. Cât de prost, sau cât de sărac, el și-a avut cultura sa, a înțeles arta și și-a aplaudat artiștii. S-a recunoscut și s-a inclus pe sine însuși în cultura zilelor sau epocii sale.

Ori, așa facem și noi astăzi, cu același interes și zel. Ne recunoaștem și includem în fenomenul cultural și toate cele șapte arte care ni se livrează în calitate de consumatori. Și pe care le plătim, căci nici cultura, nici arta, n-au fost și nu mai sunt gratuite de multă vreme: cel puțin de prin epoca bronzului. Asta pentru că artiștii trebuie să mănânce și să trăiască și ei, iar ministerul culturii și propagandei are o droaie de funcționari care cer leafă.

Ori, ce consumăm și ce ne livrează ministerul culturii? Artiștii contemporani? În principal pornografie. Din ce în ce mai puțin diluată și disimulată în actul cultural propriu zis, din ce în ce mai puțin transfigurată artistic. Nu mai există demult mesajul sau simbolistica operei de artă sau a unui act cultural în sine, pentru că pornografia nu necesită și nici nu e compatibilă cu așa ceva. Pornografia e pornografie și atât.

De-a lungul secolelor și mileniilor artiștii și marii creatori de cultură tocmai au încercat să elimine sau înăbușe demonii pornografiei din ei, fie nelăsându-i să se nască, fie sugrumându-i în fașă. Asta pentru că așa au înțeles ei arta și cultura. Sau, mai bine zis, așa o înțelegea societatea în care trăiau.

Ori, iată, acum, aceste scrupule și restricții au dispărut. Pornografia a devenit o necesitate și o banalitate în mediul cultural și artistic. Așa înțeleg artiștii și ceilalți lucrători din cultură rostul artei lor în societate, ca și pe al lor înșiși. Sau, mai bine zis, așa simte, gândește și înțelege societatea în care trăiesc. Societatea cere și consumă cultură porno, căreia i se livrează de artiști calificați și industria porno. Se creează un cerc vicios: cu cât cerințele sunt mai mari, iar piața mai vastă, cu atât cultura porno devine mai prosperă și mai benefică. Iar o cultură porno înfloritoare are efecte majore în societate, pe care o cultivă și recreează mintal, moral, psihologic, afectiv etc. De fapt este vechiul cerc vicios, care nu rezolvă cine a fost mai întâi, apa sau gheața, oul sau găina, mama sau fiica: o cultură LGBT impune o societate porno, o pornodemocrație și specia homosexual sapiens. Dar poate fi perfect invers, adică toate acestea din urmă să impună cultura LGBT.

Cert este că noi, care căutăm și reperăm pornodemocrația ca formă ultimă de degradare și decadență a unei societăți omenești în colaps, în curs de dezagregare, în prag de extincție, ne putem susține solid în afirmațiile și argumentele noastre pe cultura porno. Cultura porno, dacă există în societate, poate fi socotită ca un reper infailibil că această societate este ea însăși caracterizată – sau macerată – de pornodemocrație. Cultura porno își pune amprenta pe societatea omenească în ansamblul ei, deci și pe forma de organizare a acesteia. Cultura porno este un reper fundamental al pornodemocrației.

Nu e deloc greu să constatăm că trăim în pornodemocrație dacă luăm ca reper mediul cultural în care am ajuns să trăim, dacă analizăm oricât de sumar „creațiile” ( care au devenit marfă, produse) culturale de pe piața de consum: filme, cărți, spectacole, festivaluri, divertisment, circ, reclame, slujbe – tot ce ține de creația și recreația omului și mulțimilor. În quasitotalitatea lor decadente, de cea mai proastă calitate artistică, dacă nu obscene sau grotești de-a dreptul. Pe primul plan stau producțiile porno, care au ajuns la stadiul de superproducție și se livrează în cantități industriale : filme, cărți, reviste, teatru, spectacole muzicale în fața unor mari mulțimi de oameni. Problema e că acestea sunt producții obscene și fac pe față propagandă culturii LGBT.Ca dovadă că trăim într-o societate porno și în democrație observăm că toate acestea nu se livrează sau se petrec într-un bordel sau mai multe, ci în aer liber, în spații vaste, consacrate mulțimilor: săli de spectacole, piețe, parcuri, adesea pe stradă. Nu în mod discret și la limita toleranței (legalității), ci în toată splendoarea, propagandistic, agresiv și provocator. Pe deplin legal și legitim. Este principala diferență dintre o societate și o democrație așa zise clasice ( așa zise burgheze) și o societate alterată de pornografie și de democrație porno.

Evident că aceste producții porno au un conținut indecent, vulgar, mizerabil și obscen. Din punctul nostru de vedere. Ele lezează sau afectează toate pornirile și înclinațiile unui om normal sau măcar educat spre cultură. Și lezează și afectează în același timp inclusiv prestigiul și standardul cultural al societății înseși, așa cum a fost ele stabilite în timp. De-a lungul vremurilor cultura s-a axat pe însușirile de excelență ale omului și societății omenești, pe care le-a cultivat și înnobilat. A tras omul și umanitatea în sus, adesea din noroiul și întunericul în care aceștia se complăceau. Cultura se adresează spiritului uman, minții, sufletului și tot ce mai are omul de calitate în trupul său, altfel, de animal. Chiar asta a și fost, dintotdeauna, intenția cea mai generoasă a culturii: aceea de a-l scoate pe om din carcasa sa de animal. De a-l face mai mult om decât animal ( maimuță, primată, mamifer). Așa s-a și întâmplat, cu sincope, până în secolul XX. Cultura și civilizația omenești au mers în tandem astfel încât ele formează un tot inseparabil: cultura pietrei înseamnă civilizația pietrei, cultura bronzului înseamnă civilizația bronzului, cultura burgheză și capitalistă înseamnă civilizație burgheză și capitalism. În felul acesta cultura este reperul de bază al unui tip de civilizație, timp istoric și al oricărui gen de societate.

Ori cum putem repera cultura porno? ( Cultură = LGBT!). Cărui tip de societate se adresează? Pe care anume însușiri ale omului se axează și le cultivă? Ce anume urmărește? Deloc nu e greu de răspuns la aceste întrebări.

Nu putem renega, totuși, culturii porno și un anume țel măreț, nu neapărat nobil, dar util atât omului cât și societății. Și ea dorește expres să-l scoată pe om din carcasa sa de animal. Dar la modul biologic și sanitar, în sensul de a goli această carcasă de surplusurile sale inutile și toxice, excremente, hormoni, sudori, cheaguri și, mai ales, spermatozoizi. Cultura porno de bazează atât de mult pe translatarea spermatozoizilor încât poate fi denumită, pe drept cuvânt, cultura spermei. Pentru homosexuali ( homosexual sapiens) cultura spermei este sacră și ține loc de religie, de cuvânt. Principalul organ sexual al homosexualilor LGBT e gura!

Iată ce se întâmplă cu omul vizat de cultura porno spre a fi golit și debarasat de surplusurile și arderile sale nocive cumulate, desigur, într-o societate poluată și rău famată. Adică scos din carcasa sa umanoidă. Se ia individul, se dezbracă la pielea goală, se întoarce cu susul în jos și e obligat să elimine tot ce are prin mațe și organe. Astfel scoate tot din el și se ușurează. După care se încadrează în rândul maselor populare și mulțimilor orizontale cu chef de muncă și de viață. Dar procedeul de golire individuală e mai puțin spectaculos și se petrece, de regulă, în deplin anonimat. Cu adevărat spectaculară este scoaterea din carcasă a unor colective mai mari, a unor mulțimi impresionante. Care se adună benevol în piață, se dezbracă, se excită, se masturbează, se extaziază și, la un moment dat, are orgasm, adică se întâmplă același fenomen binefăcător de excreție și ușurare. Deci, privită din acest punct de vedere, trebuie să recunoaștem culturii porno și un fel de ideal. Acela de golire.

Nu poate exista nici o confuzie între cultură și porno cultură, cum nu pot fi confundate nici cele două specii diferite de oameni care le consumă. Pe când actul de cultură propriu zis face parte = sau a făcut – din viața omului ( societății lui homo sapiens ), porno cultura se adresează homosexualului și societății sale. Nu există interferențe nici între cele două culturi, nici între cele două specii de oameni.

Cum nu există confuzii și interferențe nici între creatorii și artiștii celor două prototipuri culturale. Este imposibil să confuzi un artist sau un om de cultură sapiens veritabil – scriitor, pictor, gânditor, actor – cu un artist porno sau un porno star, de asemenea, veritabili. Iar deosebirea o fac oamenii dar, mai ales, arta și creația lor. Este imposibil să confuzi o operă de artă cu o pornografie, o pictură cu o pictură porno, o poezie cu a poezie porno ș.a.m.d. De asemenea nu există confuzii și interferențe între amatorii și consumatorii celor două modele culturale. În timp ce specia sapiens, chiar uzată și demodată continuă să mănânce cultură clasică, chiar demodată și decadentă, specia homosexual sapiens își mănâncă, își devoră de-a dreptul, propria cultură porno.

Astfel am ajuns să ne orientăm în societatea în care trăim.

Dar punctul nostru de vedere despre forma și conținutul culturii porno – indecent, vulgar, mizerabil sau obscen – poate fi unul personal și neîmpărtășit. De om vechi, de sapiens uzat. În schimb mulțimile, masele populare, îndeosebi tinerii și femeile, intelectualii,  cele mai diverse categorii sociale, cele mai diverse minorități, cele mai neașteptate elite au un cu totul alt punct de vedere. Total în contradicție cu ceea ce simțim și gândim noi, deci apreciază și consumă cultură porno. Dimpotrivă, aceste mase orizontale ignoră și refuză fervent vechea cultură clasică burgheză și vechiul tezaur cultural umanitar, pe care le consideră expirate, chiar nocive și pe care se străduie să le arunce la gunoi. Unul dintre motivele pentru care masele orizontale doresc distrugerea și dispariția culturii vechiului homo sapiens rezidă din incompatibilitate, am mai vorbit despre așa ceva. Cultura originară clasic omenească a epurat dintotdeauna pornografia și a disprețuit sau ignorat subspecia homosexuală. Nici astăzi cultura clasică nu agreează sau se pliază pe această specie LGTB. Iată de unde setea de cultură proprie a acestei comunități, iată de unde provine cultura porno. Ea se leagă, neapărat, de societatea în care trăim și de pornodemocrație.

În acest sens ajungem noi să constatăm și să considerăm cultura porno ca fiind un reper al pornodemocrației.

Exemplele concrete pot fi numeroase, dar noi urmărim o privire de ansamblu, pentru a nu complica subiectul de discuție. Fenomenul cultural este, începând de la revoluția sexuală, de esență porno și se adresează în principal speciei homosexuale, care este asimilată cu cultura: Cultură= LGBT. Asta se întâmplă în Occident și în tot spațiul NATO și vizează două obiective culturale majore: pe de-o parte satisfacția și „fericirea” consumatorilor proprii (homosexuali), iar pe de alta extinderea și creșterea comunității LGBT prin contaminare culturală. Deoarece cultura porno este o decizie politică, iar clasa politică și statele occidentale și NATO sunt de cultură LGBT, în mod direct și expres această cultură se dezvoltă și se impune împotriva și în defavoarea culturii clasice, practic prin substituirea și dispariția acesteia.

Putem găsi în jurul nostru exemple mărunte de cultură porno urmărind programele tv și văzând filme, reclame, noutăți, dezbateri, curiozități, vedete, artiști, spectacole, politicieni etc. Totul este impregnat de sexism, homosexualism și pornografie. Fiecare televiziune este un mic bordel, în care o mica societate de ( așa ziși) ziariști (lucrători tv) își deversează rumorile și umorile, sau își depun icrele și lapții pe sticlă, spre uzul și deliciul telespectatorilor pe care reușesc să-i capteze și să-i lipească de ecran. Este arhicunoscut faptul că toți angajații televiziunilor, și toți ziariștii, ca masă profesională, sunt homosexuali sau homofoni. În orice caz cultura LGBT este pentru ei mai mult decât o obligație de serviciu, are un caracter oarecum sacru. Imensa și omniprezenta instituție a televiziunii publice și private nu este altceva decât un organ de propagandă, difuzare și răspândire al culturii porno, cultură LGBT. Cultura porno se livrează maselor consumatoare prin televiziuni la pachet și în comun cu politica porno, pentru că cele două produse să aibă efectul scontat și să poată fi înghițite. Așa cum, de exemplu, un aliment expirat sau necomestibil, se îndulcește cu miere sau alt ingredient gustos după care oamenii se dau în vânt. Nici măcar nu trebuie să spunem că televiziunea porno se subordonează politicii porno, iar salariații din televiziuni sunt pot fi asimilați politicienilor de rang inferior. Și extrem de des se întâmplă ca ziariștii să devină politicieni, evident păstrând și continuând aceiași orientare politică porno. Deja spunem o banalitate dacă afirmăm că jurnaliștii și politicienii sunt exclusiv homosexuali și (sau) vehemenți homofoni. Explicația acestei stări de fapt fiind selecția lor la bază, în sensul că nimeni nu este angajat TV sau promovat în Partid dacă nu îndeplinește aceste două criterii.

Să nu uităm însă că televiziunea, ca instituție, reprezintă doar o parte a uriașei instituții a Presei, iar așa zișii ziariști ai televiziunilor doar o parte din numeroasa tagmă a jurnaliștilor. Presa este organizată după model capitalist corporatist, de fapt a ajuns o singură corporație, de dimensiuni mondiale, cu filiale și salariați în toate statele lumii, în toate colțurile pământului. Deci comanda și politica corporației este unică, iar presa în întregime subordonată și înregimentată acestei politici. Către acest centru de comandă trebuie să ne orientăm atenția dacă vrem să înțelegem politica și cultura porno care sunt sarcini de serviciu ale televiziunilor, sunt „marfa” pe care ne-o livrează. La prețul cel mai mic și adesea gratuit. Din această Corporație uriașă face parte și presa scrisă, de toate categoriile, și toți ziariștii care nu pot ajunge în televiziune și astfel sunt obligați să facă presă scrisă. Această gen de presă și această categorie de ziariști sunt defavorizate, deoarece scrisul este o muncă grea și responsabilă, pe care nu o poate face oricine. Pe de altă parte nu e nici plătită, deoarece nu se vinde, și nici răsplătită, deoarece oamenii nu (mai) citesc. Din punctul nostru de vedere, prin revoluția sexuală și după revoluția sexuală, s-a produs, concomitent, la nivel de înțelegere și inteligență omenească, o uzură specifică a oamenilor, care a dus la incapacitatea lor de a mai comunica și se înțelege prin cuvinte. Iar acest lucru depășește cu mult, ca importanță, decăderea și nesemnificația presei scrise ca parte a presei porno.

Dar asta nu înseamnă că presa scrisă, care a mai rămas, nu se subordonează politicii corporatiste centrale, că nu e suficient de porno și nu slujește cu abnegație cultura LGBT. Sau că ziariștii condeiului sunt altfel decât homosexuali sau homofoni. Toată presa scrisă, ziare, tabloide, reviste, reclame, afișe inundă spațiul public și populația cu aceleași mizerii și obscenități culese din zona imundă a societății, aceleași dejecții și ejaculări care se dau și pe ecranele televizoarelor. Diferența e că presa scrisă are mai puțin succes, nu se vinde și, ca atare, devine ineficientă. Homosxual sapiens, care constituie masa de consum a presei porno, parte a culturii porno, nu citește sau are nivelul intelectual extrem de scăzut, nu poate înțelege sau conexa cuvintele. Este și cauza pentru care presa scrisă a devenit inutilă, a intrat în colaps și este în pragul dispariției.

 

Trebuie să facem o paranteză, un momento mori. Pentru că suntem la acest moment greu în istoria omului și al societății omenești în general. Desigur, ne referim la istoria lui homo sapiens și a societății sale. La cultura și civilizația amândurora.

Noi am punctat, în pagini anterioare, și pe parcursul cărții, diferite momente fundamentale din viața lui homo sapiens, de la origini și până în prezent. În ceea ce privește cultura (civilizația) sa și evoluția ca specie am avut ocazia să amintim cele două momente primordiale care, de fapt, constituie umanitatea: apariția Cuvântului (limbajului articulat) și a scrisului. Pe baza acestor însușiri specifice a evoluat specia omenească și s-a desfășurat întreaga sa istorie multimilenară. Pe parcursul acestor multe milenii nu s-a pus și nu s-a prevăzut vreo altă cale de evoluție sau de existență a omului și comunității sale în afara acestor verbe fundamentale: a vorbi și a scrie. Mai sunt și alte verbe, destul de  importante : a avea, a putea, a face, a iubi, a ucide – etc – dar observăm că acestea sunt numai vorbe (cuvinte) și dacă nu sunt scrise, n-au consistență.

Ori iată că a apărut această epocă supertehnologică audio-video care face posibilă comuniunea și comunicarea între oameni în afara limbajului și scrisului. În care aceștia se pot cunoaște și comunica fără să mai folosească cuvintele și fără să mai cunoască scrierea. Cu alte cuvinte, atât limbajul omenesc, cât și scrisul, ca preocupare și necesitate, devin inutile. Într-o primă fază de involuție acestea se mai mențin într-un stadiu rudimentar, dar mai apoi sunt predestinate să dispară cu desăvârșire.

Explicația constă în super tehnologie, în apariția acelor aparate prin care oamenii se pot vedea și auzii de la distanțe oricât de mari și în orice împrejurare. Este vorba despre super tehnologia televiziunii și telefoniei a căror apariții au devenit, pentru om, mai utile și mai importante decât apariția limbajului și cuvântului scris. Ca atare le-au înlăturat și substituit sau sunt pe cale să o facă.

Facem această observație pornind de la constatare simplă, de la cazul concret al dispariției presei scrise, pe cale de a se întâmpla. Cu toate că presa scrisă face eforturi disperate de a se adapta epocii, de a face concurență presei audio-video, șansele sale de a supraviețui sunt minimale. Cu toate că presa scrisă e făcută de homosexuali și pentru homosexuali ea nu rezistă deoarece cultura porno se propagă și se impune în afara limbajului și scrierii, care nu sunt tehnologii și provin dintr-o etapă a evoluției omului pe baze strict naturale. Omul vechi (homo sapiens) a evoluat și a trăit vorbind ( comunicând) și scriind. La ora actuală tehnologia audio video face posibilă conviețuirea și comunicarea dintre oameni și fără ca aceștia să vorbească și să scrie. Există aparatură și tehnici complexe care suplinesc întreg acest efort al oamenilor de a se educa, cunoaște, informa, acupla, asocia, a face carieră prin folosirea cuvintelor, a limbajului și a scrierii.

Dar să închidem paranteza.

 

Presa scrisă, în ultimul ei stadiu de decadență și degradare, cât a mai rămas, rămâne totuși un reper pentru pornodemocrația în care trăim. E de ajuns să vedem un stand de ziare, sau să răsfoim un ziar și o revistă și ne dăm seama în ce situație a ajuns cuvântul scris sau ce mai înseamnă acest sortiment de presă. Presa scrisă sublimează și face propagandă culturii porno și derivatelor acesteia din pornografie. De fapt ea se articulează sau se subordonează marii prese audio-video,  care îi este mult superioară prin cantitate și numărul de consumatori. Rolul presei scrise este de a oferi texte și idei ziariștilor din televiziuni care, pentru a funcționa, mai au nevoie încă de un minimum bagaj de cuvinte. De asemenea de cunoștințe elementare de scriere. Conchidem prin a spune că presa, ca un tot, ca și ziariștii de toate categoriile, deservesc cultura porno care, în substanța ei, este un reper și un model ce civilizație. În același timp și un reper pentru pornodemocrație.

Dar nu numai presa degenerată și porno compromite funest arta cuvântului scris, ci și alte genuri ale scrierii, cum ar fi literatura însăși, poezia, arta dramatică, simplele comunicări dintre oameni. Toate acestea sunt afectate de pornografie, de homosexualism. Este nivelul la care se comunică, este tema predilectă de comunicare. Pe baza limbajului articulat și a scrierii oamenii comunică între ei firesc în toate mediile în care trăiesc, filial, familial, colegial, profesional ș.a.m.d.  Pornografia și homosexualismul modifică radical acest gen de comunicare în sensul că temele și temeiul relative ale discursului ( sau dialogului) își schimbă prerogativele. Devin prioritare modalitățile de informare și comunicare ale homosexualilor, deoarece lumea în care trăim este, sau trebuie să devină, o lume de homosexuali. Iar artele consacrate ale scrisului, literatura, poezia, dramaturgia, se preocupă, prin mijloace specifice, de acest lucru. Pentru a fi în rând cu lumea, pentru a arăta că sunt parte activă și luminată a lumii în care trăiesc, pentru a mai salva ce se poate din arta scrisului scriitorii pun pe hârtie literatură porno, poezie porno, piese de teatru porno și ce le mai trece prin cap. Nimeni nu se poate substitui lumii în care trăiește. Și scriitorii sunt, devin, homosexuali sau homofoni, creatori de cultură LGBT. O lume porno, o societate porno, o epocă a pornografiei impun, ca de la sine, o literatură porno.

Există acel premiu controversat, dar cu atât mai faimos, cu numele Nobel, care se acordă unor lideri, controversați și ei, din anumite domenii de activitate, printre care și literatura. Este interesat de observat că după revoluția sexuală și, mai ales, după ce homosexualismul a devenit politică de stat și cultură specifică ( Cultură = LGBT) acest premiu a devenit accesibil numai homosexualilor sau homofonilor.

Un alt reper al culturii porno este arta muzicală, de asemenea degenerată și decăzută în pornografie și homosexualism. Muzica a devenit atât de reprezentativă pentru cultura LGBT încât pune, adesea, în umbră atât cinematografia porno cât și presa de aceiași factură. Iar vedetele muzicii, cântăreți și interpreți, sunt mai cunoscuți și mai adulați decât vedetele de cinema, din presă și din literatură. Evident că vorbim despre muzica porno destinată homosexualilor.

Dacă în celelalte medii culturale și artistice categoria LGBT este mi mult sau mai puțin distinctă, sau nu este încă homogenă, în schimb, în arta muzicii, aceasta este exclusivistă. Practic nu există muzică în afara LGBT. Sau artiști care să nu provină exclusiv din comunitate. Muzica porno a devenit, în competiție cu industria cinematografiei, o industrie care produce artă destinată unor mari mulțimi în extaz sau în demență pe care le golește de gânduri și sentimente amestecate cu excremente și spermatozoizi.

Dacă pentru literatură premiul Nobel a devenit un simbol al culturii LGBT, corespondentul muzical al acestuia a devenit Eurovisionul, festival obscen dedicat în întregime homosexualilor din UE și din întreaga lume.

 

Deci avem o mulțime de repere cultură = LGBT în jurul nostru care să ne facă să conchidem că ( am ajuns) să trăim într-o societate porno și în pornodemocrație. Sunt repere care țin de viața noastră măruntă și de toate zilele. Programele Tv, radio, internetul, ziarele, revistele, cărțile, spectacolele, vedetele, ziariștii, actorii, politicienii, oamenii străzii, toate personajele și persoanele publice sau mai puțin publice. Toate aceste repere ne fac să înțelegem că am ajuns să trăim într-o epocă de cultură=civilizație= LGBT. Ne fac să înțelegem că epoca veche a omului  a dispărut cu specimen cu tot ( homo sapiens) prin substituție, astfel că am ajuns să trăim în mijlocul unei noi specii de umanoizi ( homosexual sapiens), surclasați și dominați de aceasta. Dar cum putem fi compatibili cu această specie și cât, rămâne să discernem.

 

                                    4  INDUSTRIA  PORNO

 

Industria porno este un alt reper important care ne face să constatăm că trăim în pornodemocrație. Un reper la îndemâna oricui, care poate fi constatat de către oricine cu o minimă curiozitate. În același timp, pe această cale, oricine ne poate verifica dacă spunem adevărul, sau doar blamăm societatea și lumea în care trăim.

În fapt industria porno se leagă și uneori se confundă cu industria cinematografiei, care este un izvor și o resursă inepuizabilă de pornografie și cultură LGBT. Astfel că industria porno se leagă substanțial de cultura porno, de care ne-am preocupat în capitolul precedent. Despre arta cinematografiei, așa zisă „ a șaptea” artă, ultra modernă, se poate afirma că este mai puțin artă și creație, și mai mult tehnologie și afacere, astfel că aparține mai puțin culturii și mai mult industriei. În industria cinematografiei arta și artiștii sunt de calitate și de rang inferior, în prim plan acționând investitorii, producătorii și prospectorii piețelor de desfacere și consum. Hollywood – ul este aproape nesemnificativ  ca oraș și centru cultural, în schimb a devenit arhicunoscut ca oraș porno și centru mondial al culturii porno= LGBT. Este motorul industriei porno din SUA și din întreaga lume. Deci nu e de mirare că industria porno se confundă cu industria cinematografiei și, în mod superficial, cei ce se preocupă de aceasta vorbesc despre cinematografie și filmele porno. Dar noi n-o să facem această greșeală, nu suntem superficiali.

 Încă de la început industria cinematografiei s-a dovedit una de succes, profitabilă, devenind o ramură economică apreciată în mai toate statele lumii. În același timp industria cinematografiei necesită o bază tehnologică avansată și performantă, ca și investiții de capital majore, astfel că nu toate statele își pot permite o astfel de industrie. Industria cinematografiei a apărut și a performat inițial în state bogate și bine dezvoltate economic, deci în SUA și în Vestul Europei.

Dar nu putem asimila industria cinematografiei cu industria porno. Sau ne le putem asimila încă, deoarece există toate premisele ca industria cinematografică să dispară definitiv în industria porno. Deocamdată situația e mai complexă, iar evoluția lucrurilor mai sinuoasă. E adevărat că cinematografia a contribuit la difuzarea pornografiei în masă ( în masele populare, orizontale), iar prin acesta a contribuit decisiv la victoria revoluției sexuale din Occident. Cum la fel de adevărat e că cinematografia a transformat pornografia în cultură. A fost un act de aderență al cinematografiei la cultura porno și la mișcarea LGTB, concomitent cu o mare investiție de ordin financiar, pornografia pe ecran fiind o mare afacere. Abia ulterior revoluției sexuale și ca urmare a beneficiilor acesteia putem vorbi despre o cinematografie porno în adevăratul sens al cuvântului. În sensul că aceasta va produce și livra artă porno, și nu pornografie ordinară și populară. Industria cinematografiei poate fi confundată cu industria porno numai sumar, iar asta datorită faptului că pornografia promovată și vândută pe ecran sau pe sticlă are un mai mare succes la publicul larg și se vinde mai bine.

Dacă pornografia a apărut și s-a impus în artă și cultură prin cinematografie, pe marele ecran, în schimb a devenit virală și populară prin televiziune, pe micul ecran. Iar asta s-a întâmplat după revoluția sexuală, când aparatul denumit televizor a putut fi livrat pe piața de consum în cantități uriașe și la prețuri ieftine, astfel că a devenit accesibil oricărui om. Televiziunea este o industrie, pentru că televizorul este un simplu aparat de consum, realizat prin mijloace inginerești și tehnologice. Cei ce produc televizoare nu aparțin industriei porno, așa cum nu aparțin nici cei ce produc frigidere, aragaze, mașini de spălat etc. Și totuși televizorul, micul ecran, este, a devenit, o sursă și resursă importantă a pornografiei și culturii porno = LGTB. Televiziunea depășește cu mult cinematografia în acest domeniu. Televiziunea se include în industria porno exclusiv calitatea sa de difuzoare. Și propagare. Televiziunea este acea instituție care ne aduce ( ne teleportează) în casă și în fața ochilor artă porno și cultură LGBT pentru a ne educa și angrena civic și politic, dar și pentru a ne face fericiți. E o calitate a televiziunii pe care am amintit-o la capitolul presa porno, la capitolul cultural.

Dăm acest exemplu pentru a susține că Industria porno nu înseamnă exclusiv cinematografie, nu înseamnă televiziune, sau nu înseamnă numai atât. Tot la fel putem vorbi despre industria cărții, industria muzicii sau alte feluri de produse (producții) culturale, care produc plus valoare și aduc beneficii economice. Toate acestea pot deveni industrii porno dacă sunt alterate de pornografie și homosexualism și se adresează unei mase de consumatori la fel de alterate. De fapt industria porno produce bani și în felul acesta devine o industrie oarecare, parte din economie. În timp ce cultura porno și toate cele șapte arte ale sale – toate porno – produc bunuri și valori artistice : filme, cărți, pictură, teatru, muzică, expoziții, divertisment – toate porno – industria porno se îngrijește ca aceste bunuri și valori să se producă consecvent și în cantități suficiente astfel încât să poată satisface întreaga piață de consum. Astfel încât întreaga populație să-și satisfacă setea ( pofta, necesitățile) de cultură, iar industria, întreprinderea, afacerea, să iasă pe profit.

Astfel se îmbină armonios cultura porno și artele sale cu industria porno. Putem repera și înțelege un produs cultural porno în mod individual, disparat, într-o împrejurare fericită. Când vedem un film, când ascultăm sau o vedem pe Madona, când citim o poezie porno, când privim la televizor și vedem pubele dezbrăcate. În schimb când evaluăm toate  aceste produse la scară mare, expuse și livrate în publicul larg, în cantități mari, pe scenă, pe tarabe, în piețele orașelor, pe ecranele televizoarelor, evident că ne gândim la industria porno, care are puterea și capacitatea de desfacere și difuzare în piață.

Astfel relația dintre cultura porno și industria porno devine una de simbioză și coexistență reciprocă.

În același timp devine limpede că privind, văzând sau vizionând cultura porno ca un indiciu al pornodemocrației, exact același lucru se întâmplă dacă privim industria porno în mod asemănător. Căci industria este, prin produsele și bunurile sale de larg consum, un reper al lumii în care trăim mai vizibil decât cultura. Cultura nu este nici accesibilă, nici obligatorie și nici măcar necesară maselor largi populare și orizontale. Pe când industria ne asigură cu tot ce avem nevoie, ne face viața și destinul, ne hrănește, ne adapă, ne adăpostește. Industria porno a ajuns să fie considerată parte a industriei și economiei statelor dezvoltate, și încă una dintre cele mai performante și profitabile. Cu investiții minime și sigure dar, în același timp, cu o largă desfacere pe piața de consum.

Cifrele de afaceri ale industriei porno sunt remarcabile. În anul 2015 aceasta a realizat un profit de peste 25 miliarde dolari, iar în anii următori s-a ajuns la 40 miliarde. Dar acestea sunt cifre vehiculate, cu pudoare, de analiști anonimi, căci cifrele reale sunt cu mult mai mari. Cele mai mari profituri le aduc, firește, cinematografia, televiziunile și internetul. Produsele de bază rămân filmele porno, a căror producție industrială a crescut constant. Numărul filmelor porno de pe piața de consum este practic incognoscibil, de ordinul milioanelor. Numai în SUA apare, la fiecare jumătate de oră, un nou film porno. Dar SUA este depășită de Canada, stat de democrație porno avansată, unul dintre liderii consacrați ai pornodemocrației Occidentale. Alte state mari producătoare de filme porno sau având o industrie porno dezvoltată mai sunt Germania, Franța, Marea Britanie, Italia. De fapt crema statelor industrializate din Apus.

Dar filmele porno și cinematografia sunt numai o parte a industriei porno. La fel putem vorbi despre muzica porno, despre marile spectacole ale vedetelor porno pe stadioane sau în piețele megapolisurilor, în parcuri sau pe plajă. Acest sortiment de muzică a devenit industrie, fiind în principal o investiție financiară bine plasată și având beneficii  sigure. Atât muzica de această categorie cât și vedetele prin care se difuzează nu mai au nimic cu arta muzicii originare, pentru că ele se fabrică, sunt produse industriale. De fapt muzica o fac aparatele fonice, singurele capabile să transmită unor mase mari de oameni, de la distanță, sunete și vibrații angrenate și excitante.

În schimb putem vorbi mai puțin despre industria cărții care, din cauze naturale, este în pragul dispariției. Asta nu din cauză că scriitorii țin neapărat de natura vechiului homo sapiens, că nu vor să compromită arta scrisului prin pornografie sau cultură LGBT. Aș! Dar nu mai au cititori. Am afirmat cu câteva pagini în urmă că specia homosexual sapiens este pe cale să-și piardă calitatea și uzul limbajului și scrisului deoarece acestea nu le mai sunt necesare pentru comunicare între ei, în spațiul intim ca și în societate. Ei comunică exclusiv prin intermediul aparatelor și tehnologiei, iar acest lucru se poate face cu un bagaj minim de cuvinte și a unei alfabetizări sumare. Devine absolut inutil să scrii sau să citești.

La fel de precară este industria teatrului care exclude și omoară arta dramatică. Actorii sunt, ca și cântăreții, de cultură porno, homosexuali notorii și activiști fervenți LGBT. Dar scena e o piață mică și, cu tot avântul lor, actorii sunt surclasați de industria cinematografică și de cea muzicală, mult mai profitabile. Astfel încât, pentru a se putea menține la suprafață, ei încearcă să se asimileze celor două industrii, ceea ce le diminuează sau le distruge propria întreprindere. Iar de aici provine starea lor de nesiguranță, poziția lor precară în artă. Drama lor din arta dramatică.

Putem vorbi însă despre o industrie porno și în mod independent de cultura porno = LGBT. Pentru că nici pornografia, nici pornodemocrația, nu emană, la drept vorbind, din cultură sau chiar porno cultură. Ci lucrurile stau, mai curând invers, așa cum câinele nu dă din coadă, ci coada din câine. Noi am vorbit până aici, și până acum, despre cultură, artă și industrie, toate porno, ca despre niște repere ale pornodemocrației.  Vrând să spunem că observând și asimilând din lumea dimprejurul nostru artă, cultură și industrie porno, devenim conștienți că trăim într-o democrație de același tip, într-o pornodemocrație.

Există însă industrie porno care satisface necesitățile societății sau ale omului fără ca aceasta să aibă nici un fel de conotații culturale sau artistice. Care rezidă pur și simplu din necesitățile omului de a refula, a elimina, a se goli. În mod fatal aceste necesități organice sunt primordial tot sexuale, și astfel ajungem, chiar fără să vrem, tot la specia homosexual sapiens dependentă de sex. Sau, mai bine zis, dependentă, obsedată și denaturată de sex.

Inclusiv homo sapiens a suferit, pe cea mai mare parte a existenței sale, de această dependență și a făcut eforturi uriașe pentru a se controla și abține. Astfel au apărut acele legi și norme ale reprimării, ale abstinenței și castității care au devenit adevărate religii. Hominizii și primele specii de oameni firește că erau dependenți de sex și se acuplau ca animalele, fără a fi homosexuali însă. ( Omogenitatea sexuală nu există la animale, nici în natură). Probabil tot „Zeii” au fost primii care i-au învățat pe acești oameni primordiali că activitatea sexuală are anumite legi care trebuie respectate. Toate religiile vechi au cenzurat activitatea sexuală a omului, tocmai din necesitatea să scape onorabil din condiția sa de maniac, deviat și dependent sexual. De libidinos inveterat. Dintre religii s-a remarcat în mod deosebit religia creștină, care a vrut să facă din om un sfânt ( celibatar, cast, abstinent ) iar din societatea creștină o mare familie cuvioasă, pudică, îngerească. Anatema și intoleranța pe care biserica creștină le-a aruncat asupra prostituției omenești și aberațiilor sexuale aproape că au reușit să facă din creștini niște oameni de înaltă ținută morală, iar din societatea creștină un model de educație idealistă apropiat de virtute. Cel puțin acestea au fost învățăturile și eforturile bisericii creștine, care nu a ezitat să condamne sever prostituția, preacurvia, abuzurile și deviațiile sexuale, desfrânarea, obscenitățile ș.a.m.d. În ceea ce-i privește pe homosexuali, biserica creștină de-a dreptul i-a stins de pe fața pământului. I-a scopit, i-a ars pe rug, i-a exterminat și astfel Europa creștină a ajuns, practic, liberă de homosexualism. Nu a existat o incompatibilitate morală mai mare decât cea dintre Biserica creștină și homosexuali. Dar vorbim iar despre trecutul istoric.

Eforturile omului de a fi virtuos sau, cel puțin echilibrat sexual, au încetat demult. După ce biserica creștină și creștinismul au intrat în eclipsă, nimeni și nimic nu s-a mai putut opune prostituției omenești congenitale și acelei obsesii de-a dreptul bolnave a omului pentru sex. Prostituția va face carieră istorică în societatea burgheză, iar capitalismul va deveni epoca prostituției generale și mondiale. Acest tip de societate și acest tip de capitalism  vor distruge orice urmă de moralitate creștină și vor clama și proclama sexul printre drepturile și libertățile fundamentale ale omului. În sfârșit, toate aceste evoluții vor culmina prin revoluția sexuală de fa sfârșitul secolului XX care a pus capăt sforțărilor seculare ale omului de a se debarasa de impulsurile și excesele sale sexuale, sau de a ține această pornire atavică animalică sub control.

Prin revoluția sexuală s-a ajuns la rezultate absolut contrarii celor obținute de Biserica creștină în evul creștin, adică Europa a devenit un ținut al prostituției generalizate, practic al homosexualilor. Lucrurile pot fi privite și ca o revanșă totală pe care homosexualii, urgisiți și exterminați de biserica creștină, au reușit să o ia asupra acesteia.

Iar dacă lucrurile stau astfel, dacă homosexualii trebuie satisfăcuți, trebuie și o industrie porno, care să se îngrijească de necesitățile lor materiale. Căci nici cultura porno, nici arta porno, nu țin de autosatisfacția deplină, sau nu sunt suficiente. Industria porno mai poate denumită și industria sexului, deoarece produce și livrează tot ce ține de sexul feminin sau masculin, astfel că acestea să poată fi autosatisfăcute. Este vorba despre o largă categorie de produse și de o vastă rețea de fabrici, care produc de la jucării sexuale și păpuși gonflabile până la roboți sexuali care imită perfect corpul omenesc. Tot la industria porno (sexuală) putem adăuga categorii de cosmetice și medicamente speciale, produse de lenjerie și îmbrăcăminte, operații cosmetice și sexuale, machiajele și tatuajele, produsele afrodisiace, unele medicamente, unele categorii de droguri etc. Toate aceste activități mărunte, dar numeroase și profitabile, țin de industria porno și de comerțul aferent acesteia.

Industria porno face deja parte din marea industrie.

 

                                    5 TURISMUL

 

Turismul constituie unul dintre reperele cele mai importante și mai vizibile care ne fac să conștientizăm că trăim în pornodemocrație. În primul rând trebuie spus că turismul face parte din prostituție. Prin turism omul și societatea găsesc un mod rezonabil de a se „goli” lăuntric și mintal, de a-și elimina umorile și plictisul, dar, și mai important, de a-și depune icrele și lapții prin cele mai neașteptate locuri. Și, nu în ultimul rând, de a-și (de)plasa și excrementele. Turismul, turismul în masă, industria turismului, a devenit un mod prin care omul poate polua mai temeinic planeta contaminând-o global cu reziduurile sale.

Istoria turismului nu este prea lungă, cu atât mai puțin industria turismului, care n-are deloc vechime. În trecutul omenirii, mai depărtat sau mai recent, oamenii călătoreau, migrau, făceau expediții comerciale, militare, pelerinaje, dar asta nu se numea turism. Nici faptul că din vechime anumite locuri erau cunoscute ca tămăduitoare de anumite boli sau afecțiuni și, ca atare, atrăgeau mulți vizitatori. Nici măcar faptul că nobilimea și bogătașii în general, fără alt scop în viață decât de a trăi plenar, din plictiseală sau pentru a se afișa, băteau marile capitale. Turismul a pornit, totuși, de la ei, de la acești bogătani plictisiți care s-au gândit să facă din plictiseala lor o investiție și o meserie. Dar acest lucru s-a întâmplat târziu, la sfârșitul secolului XIX, din informațiile noastre în Anglia.

Pentru început turismul a fost accesibil numai bogătașilor, deoarece necesită două predispoziții speciale: bani și timp liber. Iar așa ceva nu aveau decât cei bogați. Boierii își cheltuiau asiduu banii căutând locuri călduțe și primitoare, pentru a scăpa măcar temporar  din ținuturile lor aspre, închistate și austere. Încă de la început acest gen de turism boieresc avea un conținut frivol, deoarece masca aventuri galante sau înclinația spre prostituție a „turiștilor”. Nu splendoarea arhitectonică sau culturală a marilor orașe îi atrăgea pe asemenea turiști de anvergură, cât bordelurile numeroase și ieftine, bine garnisite cu prostituate. Aceasta a fost partea cea dintâi și una dintre cele mai plăcute din istoria turismului.

Și în continuare turismul a continuat să se dezvolte ca o anexă a prostituției. O prostituție însă civilizată, la cel mai înalt nivel, bine mascată de interese dintre cele mai diverse: sănătate, studii, afaceri, divertisment. Teoretic omul umbla să-și caute de sănătate, să-și îmbogățească mintea sau să facă bani, dar asta nu-l împiedica să-și facă nițel de cap, să se prostitueze în deplin anonimat, pe meleaguri străine, printre oameni necunoscuți. Pe care-i plătea tocmai pentru a-i tolera prezența și prostituția. De fapt, nu numai teoretic, dar și practic, același lucru se întâmplă și acum. Să reținem acest aspect al lucrurilor, turismul dezvoltându-se ca o anexă a prostituției.

Turismul nu evoluează rapid în sec. XX, în sensul că nu devine încă industrie. Cu toate că acest secol este cel mai industrializat dintre toate secolele, câte au fost și câte vor mai fi. Turismul va evolua mai greu spre industrie de masă și de consum deoarece, în afară de bani și timp liber, mai necesită un lucru fundamental: pace. Să fie pace în lume și între popoare. Ceea ce, în secolul XX, nu prea s-a întâmplat, îndeosebi în Europa. Astfel turismul a evoluat lent, cu sincope, și păstrând intacte aparențele de onorabilitate și bun simț, adică de boierie. Abia după cel de-al doilea război mondial, după ce democrația antifascistă a înlăturat constrângerile și rigorile naziste, ca și urmările nefaste ale conflagrației în Occident, s-au pus bazele temeinice ale industriei turismului.

Iar acest lucru s-a întâmplat relativ simplu: turismul a devenit accesibil maselor populare. Adică a devenit atât de ieftin încât putea fi practicat de către oricine avea salariu și primea un concediu. Desigur, pentru început industria turismului a fost susținută de stat, deoarece era un criteriu de evaluare a statului însuși, ca și un standard de liniște și pace socială. Dar și o sursă de venituri și investiții în dezvoltarea altor industrii conexe, căci a face turism înseamnă a cheltui și manipula bani, a face, a investi și  a spăla bani. Rapid turismul a devenit o resursă importantă financiară și economică, de mare amploare și anvergură, și astfel a devenit industrie. O industrie care, din mers, s-a pus la punct și a început să funcționeze ireproșabil.

Ideologic și teoretic turismul are la bază o idee luminoasă: aceea de a satisface organic masele populare și orizontale. De a le goli de angoase și inhibiții, de insatisfacția de a munci la program și normă, de a fi cetățeni plebei și impozitați, de a fi acele zero – uri care formează populația statelor de atâtea zeci sau sute de milioane. De a le da iluzia libertății. Și, nu în ultimul rând, pe cea a boieriei: turistul este boier, ori unde se duce este primit cu deferență, i se satisfac poftele și chiar excesele, ca oricărui stăpân. Și astfel au apărut milioane și zeci de milioane de stăpâni care umblă de colo – colo și acoperă planeta cu gunoi menajer, fără să știe ce vor sau ce caută. Sau, din punctul nostru de vedere, fără să recunoască și să mărturisească.

Pentru că, în realitate și practic, pe teren, turismul este departe de a fi nobil în intențiile sale, mai ales când este practicat ca o industrie ordinară care se bazează pe profit. Încă de la început turismul a apărut ca o anexă a prostituției anonime, acea prostituție care nu vrea să fie (re)cunoscută ca atare. Care diferă de prostituția de bordel pentru că se produce departe de casă sau de locul natal, în locuri necunoscute, printre oameni necunoscuți. Dar turismul s-a dezvoltat de așa manieră încât, ca industrie, a depășit sau surclasat stadiul inițial de prostituție, așa cum orice fenomen de masă acoperă orice fenomene mai mărunte sau locale. În sensul că banii și veniturile obținute din turism nu numai că au anulat orice bănuială de prostituție, dar i-au atribuit și o aură de-a dreptul nobiliară.

Până la urmă turismul a devenit, într-un anume fel, obligatoriu. S-a depășit situația turismului boieresc elitist și s-a ajuns la situația turismului patriotic al maselor populare. Dar preponderentă rămâne cifra de afaceri a statelor naționale care, la unison, includ turismul în economia națională. Ca în orice economie de piață capitalistă și industria turismului este una competitivă, astfel că ofertele turistice ( citește investițiile) sunt dintre cele mai îmbietoare. În orice caz, turismul cel mai eficient și productiv din punct de vedere financiar s-a dovedit a fi turismul de masă (popular). Statele cele mai fericite și mai bogate sunt cele care reușesc să exporte sau să importe turiști în cantități mari și foarte mari. Iar cele care nu se încadrează în această categorie sunt, desigur, și nefericite și sărăntoace.

Statele cele mai renumite și mai profitabile din punct de vedere turistic sunt – au devenit – state bordel, pentru că se practică turismul dezbrăcat. Aparent sunt multe tipuri de turism util: afaceri, studii, sănătate, expediții, sport – dar toate astea se combină cu plăcerea și satisfacția ordinară a prostituției, aceea de a face sex. Omul modern, din cauza unei lumi denaturate și lipsită de reguli morale, a devenit obsedat de sex sau chiar un obsedat maniac. În lumea modernă sexual a devenit o boală psihică. Care nu se tratează însă la spital, ci prin industria turismului. Credem că nu ne înșelăm câtuși de puțin dacă spunem că principala cauză a turismului este sexul, că în felul acesta turismul se asimilează cu prostituția. Însă turismul în masă și industria turismului, care au devenit ramură importantă în economia lumii și a statelor, determină respectiva lume și respectivele state să nu (re)cunoască acest lucru. De fapt niciodată oamenii vicioși sau imorali nu sunt dispuși să-și (re)cunoască defectele, ceea ce e valabil și în cazul statelor și lumii. Cu toate că știm cu toții că trăim fie într-o țară, fie într-o lume macerate de prostituție, e mai bine să ne facem că nu știm.

Prostituția turistică s-a practicat și în prima fază a istoriei sale, aceea pe care noi am numit-o „boierească” de la sfârșitul sec. XIX. Când aristocrația, boierimea și burghezia pline de parale se preocupau să-și depună icrele sau să-și golească interiorul în locuri renumite pentru frumusețea, liniștea și sănătatea lor. Chipurile în beneficiul acelor locuri și al băștinașilor. Acest mesaj pozitiv s-a păstrat și astăzi, în sensul că turismul de masă se face chipurile spre beneficiul rezervațiilor naturale și al locuitorilor băștinași. Care se umplu de parale și se îmbogățesc pe seama turismului. Astfel cele mai frumoase și înzestrate rezervații naturale ale planetei au fost au fost distruse pentru a fi transformate în rezervații turistice. Întreaga planetă a devenit o rezervație turistică, unde se deversează continuu milioane și sute de milioane de turiști. E, într-adevăr, o afacere grozavă!

Faptul că prostituția turistică a trecut de la boierime – redusă numeric – la prostime – în cantitate infinită – nu înseamnă că a devenit mai puțin nocivă. Dimpotrivă! Omul din popor, plebeul, prostul de rând, știe și el să facă pe boierul. Iar când e turist, e boier sadea. Știe să se golească și o face în exces de zel. De pe urma sa rămân straturi de bălegar uman care se deversează în ape, pe plajă, în păduri, pe munți, pe oriunde există indicativ turistic. Iar pe urma sutelor de milioane de turiști beneficiul este și mai mare. Industria turismului produce un număr uriaș de locuri de muncă, ceea ce e îmbucurător pentru economia statelor și cea globalistă. Masele populare de turiști trebuie organizate, transportate, adăpostite, hrănite, adăpate, rânite, cu alte cuvinte satisfăcute plenar. În industria turismului lucrează o adevărată clasă de funcționari, salariați și muncitori de toate profesiile. Mai multe industrii se dezvoltă și se susțin complementar cu industria turismului. Dar cei mai fericiți sunt băștinașii, pentru că ei sunt prioritar calificați și angajați în turism, deci au niște locuri de muncă sigure și benefice. În sensul că, în afară de salariu, mai primesc și bacșiș. Turistul e darnic.

Iată, în puține cuvinte, povestea turismului.

 

Dar ce ne privește pe noi?

Nu avem nimic cu industria turismului, în afară de faptul că o socotim ca fiind una dintre cele mai poluante industrii moderne. Turismul ca industrie produce guano și deversează mult. Iar spațiile pe care le folosește sunt defrișate și „civilizate” astfel încât natura lor originară este iremediabil distrusă. Pentru natură și mediul înconjurător industria turismului este extrem de nocivă.

Dar, la fel de nociv poate fi pentru om, pentru colectivitate sau societatea umană. Pentru că este – a devenit – un model de pervertire și prostituție omenească! Dar un model care, dat fiind dimensiunile sale industriale, nu e receptat ca prostituție ordinară, ci binefăcător, sanitar și recreativ. Ceea ce, în parte, este adevărat, deoarece totdeauna este binefăcător, sanitar și recreativ să-ți golești interiorul și posteriorul în cele mai bune condiții și la prețuri avantajoase.

Același lucru se poate spune și despre activitatea sexuală a maselor populare elevată, prin industria turismului, la nivel planetar. Prin turism planeta a devenit un bordel ieftin și popular. Națiunile exportatoare de turiști invadează națiunile importatoare și unde nu pregetă să-și depună spermatozoizii. Turiștii sexuali sunt vicioși, sunt perverși, sunt libidinoși execrabili, sunt bolnavi fizic și psihic, în realitate un balast și un pericol pentru societatea în care trăiesc. Din fericire ei au fost recuperați de industria turismului ca cetățeni onorabili. Iar turismul sexual reprezintă principalul mobil în dorința maselor populare de a se vântura prin lume.

Ar fi inutil să vorbim prea mult despre turism ca anexă complementară a prostituției, iar despre industria turismului ca o afacere bazată pe prostituția generalizată a societății omenești. Deoarece lucrurile sunt prea evidente și pot fi ușor înțelese. Dar trebuie să spunem că turismul, ca industrie, înseamnă și democrație, ba încă democrație populară, socialistă și antifascistă. Ceea ce înseamnă quasi totalitatea statelor lumii, organizația mondială a națiunilor (ONU) care practică și promovează turismul industrial cu asiduitate. Iar pe această line politică a democrațiilor populare și socialiste s-a progresat continuu, în ritm din ce în ce mai alert, până s-a ajuns la revoluția sexuală din a doua jumătate a sec. XX. Acea revoluția care a cutremurat Occidentul și lagărul NATO, iar prin consecințe întreaga umanitate. În principal pentru că revoluția sexuală a substituit democrația burgheză ( antifascistă sau socialistă) cu democrația porno ( antifascistă și socialistă). Principala deosebire dintre cele două prototipuri de democrație se datorează tot unui fenomen de substituție, în sensul că apare specia homosexual sapiens care o substituie pe cea veche. Pornodemocrația este democrația originară, autentică și indiscutabilă a homosexualilar. Homosexualii nu pot trăi, sau măcar nici exista, decât numai în pornodemocrație.

Prin revoluția sexuală, o dată făcut saltul de la democrație la porno democrație în Europa și tot lagărul Occidental, evident că a evoluat și industria turismului. În sensul că, dacă, până acum, industria turismului se lega, voalat, de marea prostituție populară ( și a omului) dintr-o dată aceasta a căpătat noi resurse și perspective. Revoluția sexuală și, implicit, noua cultură=LGBT, a făcut posibilă translația industriei turismului bazată pe prostituție către industria turismului bazată pe pornografie, ceea ce a dus la noi posibilități de dezvoltare și, implicit, de câștig. Industria porno fiind ea însăși mai evoluată ( mai modernă și mai progresistă), deci mai profitabilă decât vechea industrie a prostituției, bazată pe desuetul bordel. În același timp revoluția sexuală și cultura=LGBT au făcut translația de la turismul sexual, pe care l-am caracterizat ca motiv esențial de turism pentru masele populare, la turismul homosexual care, evident, îi motivează pe homosexuali. Astfel, într-un timp relativ scurt de desfășurare, homosexualii au devenit principalii clienți și beneficiari ai industriei turismului. Ajutați și de faptul că Europa și Occidentul în general dețin cea mai dezvoltată industrie turistică și sunt principalii exportatori pe piața de consum. În scurt timp homosexualii occidentali au năpădit întreaga planetă.

Iată cum au decurs și decurg, în mod fericit, lucrurile în industria turismului. Care, o dată asortată cu industria porno, a devenit însuși turism porno. Turismul porno fiind o ramură adiacentă, de promovare și de consum, a industriei porno.

Iar în ceea ce ne privește strict, în baza elaborării acestei lucrări, turismul industrial și turistul modern constituie pentru noi un reper al pornodemocrației.

 

                                   

 

 

6  CLASA  POLITICĂ

 

De fapt clasa politică poate fi un reper al pornodemocrației mult prea cunoscut și banal astfel încât să-l mai punem în evidență. Politicienii sunt de cultură LGBT, homosexuali sau homofoni în quasitotalitate, iar partidele lor politice nu sunt altceva decât o rețea de bordeluri care practică prostituția la propriu și la figurat, legal și legitim. Această rețea funcționează, la modul sublim, după rețeta economiei capitaliste de piață, adică la mod concurențial. Astfel încât există bordeluri câte poftești, mai bine zis câte au puterea de a cuceri piața, a rezista pe piață și a aduce profit. Profit însemnând clienți. Bordelurile politice cele mai mari și tari pe piață, cele mai cunoscute, sunt, firește, cele care aduc cei mai mulți clienți. Iar într-o lume sau o societate porno clienții nu lipsesc niciodată. Dar lucrurile ajung să stea ( și să fie privite ) astfel după ce ne-am scârbit până peste cap de clasa politică și am ajuns să detestăm bordelul.

În această fază însă n-am ajuns, încă, la pornodemocrație. Pentru că, nu încetăm să spunem, prostituția este o normă a democrației, iar bordelul un simbol al democrației clasice burgheze funcționale. Dacă asimilăm partidele cu bordelurile iar clienții cu electoratul democrat ne situăm încă într-o societate retrogradă, dinainte de revoluția sexuală. Cu politicieni vechi, membrii ale unor partide istorice moarte sau muribunde. Lucrurile sunt însă ceva mai complexe în subteranul și amplitudinea lor.

Nu e suficient să avem o clasă politică porno, asiduă și devotată, iar pe baza acesteia să fim convinși că trăim în pornodemocrație. Pentru că o clasă politică, orice clasă politică, poate fi detestabilă, deci nu ne poate convinge. Chiar dacă e pornografică, chiar dacă e magnifică în cultura ei LGBT, oricând ne poate trage clapa și poate deveni un reper foarte controversat. Adică poate să-și schimbe pielea programul politic în modul cel mai radical, pe modelul atât de uzitat al politicianismului veros. Clasa politică nu poate fi niciodată un reper sigur în nici un domeniu de referință.

Am putea spune, mai inteligent, clasă conducătoare, pentru că ne aflăm la vârful societății. Sau, la fel de inteligent, elite sociale, care reprezintă plus valoarea umană, tot ce poate produce mai de calitate societatea, poporul sau națiunea. Sau, dacă nu ne-am teme de represalii, am putea vorbi despre aristocrație, clasica denumire a vârfurilor piramidei după care se structura societatea în vremuri ceva mai depărtate. Ne-am putea referi și la vedete, la intelectuali de rasă, la artiști de geniu, la personalități proeminente. Căci toate aceste modele de referință pot eclipsa cu ușurință și pune în inferioritate o clasă politică. De altfel noi am mai încercat, pe parcursul acestei lucrări, să clasificăm termenul de pornocrație tocmai pentru a pune mai multă lumină asupra lucrurilor. Pornocrația reprezintă o societate pornodemocratică la vârful ei, așa cum este ea, compusă din toate elementele conducătoare și determinante ale societății. Putem face o paralelă spunând că pornocrația înseamnă, pentru zilele noastre, ceea ce a însemnat aristocrația pentru epoca Evului Mediu. Iar clasa politică nu este decât o parte a pornocrației care, în majoritatea ei, nici nu face politică sau nu guvernează.

Pornocrația reprezintă aristocrația porno, ce mai încoace și încolo. Dar am putea fi contraziși spunându-ni –se că o societate structurată pe orizontală, practic socialistă, cum a deveni societatea globalistă a zilelor noastre, nu poate avea aristocrație, aceasta caracterizând vechile societăți ierarhice, cu structuri piramidale. Facem deci cuvenita rectificare și afirmăm că pornocrația reprezintă nomenclatura porno. Spre deosebire de aristocrație, pe care mulțimile populare o detestă și n-o acceptă în ruptul capului, în schimb nomenclatura le este pe bunul plac și n-o contestă niciodată. Cu toată obtuzitatea lor aceste mulțimi imense și diforme sunt conștiente că fără nomenclatură n-ar putea trăi. Mai mult în sensul de a nu se putea nutri.

Deci este corect să vorbim despre Nomenclatura porno în principal ca un reper al pornodemocrației contemporane. Căci aici putem agrega toate acele segmente sociale de suprastructură care compun societatea în ansamblul ei. Care, prin revoluția sexuală și după revoluția sexuală, prin carta universală a drepturilor și libertăților homosexualilor, prin cultura LGBT, au devenit porno, homosexuale sau homofone. Despre care, de altfel, am mai vorbit. Ne amintim că am vorbit despre înalta aristocrație porno, despre monarhia porno, despre universitățile și intelectualitatea porno, despre arta și artiștii porno, despre presa și literatura porno etc. Ei bine, toate acestea nu formează clasa politică, nici pornocrația, ci Nomenclatura.

Nomenclatura este un reper al pornodemocrației.

Depinde însă de noi, ca persoane, ca nivel de gândire și înțelegere pentru a asimila nomenclatura democrației porno. Mai ales că nomenclatura face parte din sistemul integrat și integral al lucrurilor, practic din natura noastră apropiată. Din nomenclatorul în care adesea suntem sau putem fi incluși. Iar pentru a fi incluși ni se cere adeziunea. Adeziune înseamnă să fim de acord cu legile și normele, valorile și simbolurile, drepturile și libertățile societății în care trăim. Toate acestea sunt sacrosancte și inamovibile, pentru că sunt revoluționare, progresiste și generoase, vizează binele suprem al umanității. Nu e imposibil, e chiar penal și criminal să nu le accepți sau să le contești.

Dacă nomenclatura este un reper al pornodemocrație, relația nu poate fi decât reciprocă. Vedem în ce lume (societate) trăim dacă vedem cine ne sunt conducătorii și cum se conglomerează nomenclatura. Trăim într-o nomenclatură de cultură LCBT, de homosexuali contagioși, de handicapați și decerebrați, de obsedați, de nebuni chiar, din care au dispărut orice urmă de moralitate sau virtute, sau măcar o rămășiță de pudoare. Trăim într-o societate din care a dispărut rușinea! Lumea în care trăim ar fi fost de neconceput înainte de revoluția sexuală din cauza acestui sentiment elementar omenesc: ne-ar fi fost rușine de ea! Ne-ar fi fost rușine de noi înșine!

Dar rușinea e un sentiment elementar omenesc, un sentiment de homo sapiens.

Despre ce rușine putem vorbi însă la specia homosexual sapiens?

 

Dacă ceva caracterizează cultura LGBT și specia homosexual sapiens în ansamblul ei este tocmai nerușinarea. Tupeul, obrăznicia, agresivitatea, persuasiunea cu care se insinuează și parvine în societate și în nomenclatură homosexualii sunt de referință. Ei își revendică iubirea acestei lumi, lumea însăși și iubirea lumii pentru ei. Justețea și justificarea lor legitime și legale constau, firește, în revoluție, căci ei sunt revoluționari, descind din revoluția sexuală. Fiind astfel, aidoma altor revoluționari istorici, creștini, burghezi sau bolșevici, ei gândesc și acționează în consecință, schimbând lumea conform doctrinelor și intereselor lor. Dar, mai ales, conform moralei lor. Căci revoluția sexuală, din punctul ei de vedere, este o revoluție morală, generată de necesitatea și voința imperioasă a națiunilor de democrație antifascistă ( mulțimile orizontale ) de a elimina din societate și din lume alte prototipuri morale precum cel creștin, burghez sau chiar comunist – bolșevic. Pentru noi această morală revoluționară sexuală este o enormitate, o elucubrație, o boală psihică, și este de neacceptat, neapărat de tratat cu toată atenția și de reprimat cu toată severitatea. Pentru noi și alții ca noi, oameni vechi, rămășițe din homo sapiens, ale căror idealuri morale istorice sunt creștine, burgheze sau chiar bolșevice provoslavnice. Dar trebuie să înțelegem că revoluția sexuală s-a produs tocmai împotriva acestor idealuri morale istorice desuete!

Astfel trebuie să-i înțelegem pe revoluționarii sexuali și homosexuali care, plini de avânt, ne agresează cu mult tupeu și ne sufocă cu legile și idealurile lor nobile revoluționare sexuale și homosexuale. Astfel trebuie să înțelegem și reușita deplină a acestei revoluții, cel puțin în spațiul occidental ce conține Europa și lagărul NATO. În care revoluția a triumfat pe deplin, iar specia homosexual sapiens a substituit, practic, în quasi totalitate specia homo sapiens, aducând-o în pragul extincției.

Europa= UE* și Pactul Nord Atlantic este lumea lor, pe care o conduc cum vor pe căile progresului, spre culmi de civilizație. Această lume se fundamentează – dar se și mândrește în același timp – pe două principii de bază inalienabile : democrația de drept și drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Desigur, ale omului din specia homosexual sapiens. Sau, mai pe șleau, ale homosexualului. Ale numeroasei specii care compun cultura LGBTQ…

Iar dacă ajungem la acest nivel de înțelegere, că lumea în care trăim este lumea lor, nu ne mai putem plânge nici de agresiune, nici de tupeu, nici de nedreptatea sau nebunia legilor, nici de absurditatea lumii în care am ajuns să trăim. Pur și simplu nu mai e lumea noastră.

De asemenea nu ne mai putem plânge nici de legi care, desigur, ne agresează, ne elimină și extermină ca oameni. Sunt legi făcute de homosexuali, în interesul suveran al speciei lor, firește. Iar aici intervine rolul major al Nomenclaturii, cea care face, dă și impune aceste legi, pe care trebuie să le respectăm. Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să spunem că Nomenclatura este mai presus decât monarhia, aristocrația, clasa politică – toate porno – însă de aceiași Cultură = LGBT.

Dacă constatăm acest lucru putem include relativ ușor Nomenclatura și nomenclaturiștii care ne conduc ca fiind repere ale pornodemocrației.

 

 

                                   

                                                            7  FEMINISMUL

 

Un reper al societății în care trăim, al lumii în general, a devenit emascularea acesteia. E un fenomen extrem de vizibil și ușor de constatat. În lumea noastră bărbații sunt din ce în ce mai puțini din punct de vedere numeric și de calitate din ce în ce mai proastă, din punct de vedere valoric. Pur și simplu nu mai au în ei gena bărbăției.

E de discutat cum și de când s-a ajuns într-o asemenea situație.

Pe primul plan ar putea fi pus războiul. E bine zis războiul, pentru că omenirea a fost, încă de la începuturile sale, un război continuu, nepregetat și neîncetat. Iar acest război a fost dus de bărbați, care s-au exterminat reciproc sute și mii de ani. Războiul a făcut o selecție negativă necruțătoare în rândul bărbaților, căci cei mai buni dintre aceștia, exemplarele cele rasate și înzestrate biologic, au pierit în floarea bărbăției, pe câmpul de luptă. În schimb au rămas și au perpetuat bărbații nevolnici și mai puțin înzestrați, inapți sau inepți pentru războaie, dar și atitudini specifice bărbătești.

Este vorba despre specia bărbaților în general, dar ea poate fi aplicată și anumitor popoare istorice. În trecutul omenirii popoarele au fost războinice, de voie, de nevoie, dar unele au fost mai războinice decât altele. Consecința fiind emascularea popoarelor celor mai războinice. Iar observația poate fi extinsă asupra întregii gene a bărbaților purtători de armă în general, de-a lungul istoriei. În antichitate e vorba de oamenii liberi, în Evul Mediu de nobilimea și preoțimea războinice, în lumea modernă de soldați mobilizați. Ei au pierit treptat și masiv de-a lungul vremurilor, în timp ce masa plebeilor, ignobililor și proletariatului s-a conservat și a perpetuat. Războiul a făcut o drastică selecție negativă în specia și gena bărbaților adevărați. Care erau dotați, antrenați, educați și îndreptățiți să-și asume rolul conducător în societate.

Cu timpul această selecție negativă și-a avut efectele scontate, elementul conducător de această calitate, specific bărbătesc, diminuând. Astfel au parvenit la conducerea societății bărbați din linia a doua, de mâna a doua, emasculați deja, care nu concepeau sau nu erau dotați să meargă la război și să moară pentru idealuri sau pentru țară. Aceștia au fost politicienii, clasa politică a burgheziei regimului capitalist înlocuind cu totul clasa politică a nobililor din Evul mediu. Nefiind dotați sau incapabili de a purta armă și duce războaie, în mod firesc acestea ar fi trebuit să diminueze sau să înceteze cu totul, ceea ce nu s-a întâmplat. Politicienii au inventat sistemul recrutărilor, care permitea selecția tinerilor bărbați și înrolarea lor obligatorie în armate de sacrificiu. Cele mai crunte războaie și cele mai mari pierderi omenești s-au întâmplat în epoca glorioasă a burgheziei, plină de războaie și revoluții care, practic, au exterminat populația bărbătească validă.

Putem spune, de exemplu, că la sfârșitul celui de-al doilea război european ( 1939-1945) populație Europei era total emasculată. De asemenea putem vorbi despre anumite populații europene ( popoare, națiuni) rămase fără bărbați, dând exemplu Germania, Franța și Suedia. În timp ce bărbații germani au fost exterminați de alianța iudeo-bolșevică în războiul mai sus amintit, emascularea Franței s-a produs lent, prin participarea la toate războaiele din Europa, începând cu cele napoleoniene. Iar a Suediei datorită avântului ei războinic medieval, dar și a unor resurse demografice interne limitate.

Să reținem totuși această emasculare quasi generală a Europei desăvârșită în secolul XX în comparație cu celelalte continente, mai puțin implicate în războaie și revoluții și deci mai puțin expuse. Acest lucru este important de reținut deoarece Europa este locuită în totalitate de rasa albă, ceea ce face ca fenomenul emasculării să aibă și un impact rasial. Evident că trebuie să scoatem în evidență și emascularea rasei albe în comparație cu celelalte rase și corcituri omenești de culori galbene, negre, roșcovane, amestecate. Asta pentru că ne va fi de folos să înțelegem fenomene complicate europene cum ar fi feminismul și rasismul.

 

Emascularea populației ar fi o cauză a feminismului, căci așa pot decurge lucrurile: dacă dispar bărbații dintr-o populație, locul și rolul lor este luat de femei. În gena omenească femeile sunt nemuritoare, deoarece ele sunt cele care asigură perpetuarea speciei. În mod firesc ne putem gândi că ele trebuie să conducă societatea omenească, ceea ce s-a și întâmplat la începutul acesteia. Toți istoricii au presupus că omul s-a format și a evoluat într-o lungă epocă a matriarhatului, care a durat milioane de ani. Dar matriarhatul nu poate fi confundat cu feminismul.

Emascularea populației ( dispariția bărbaților) este numai o premisă a feminismului. Pentru că tradiția istorică (patriarhală) și relicvele, de asemenea istorice, ale religiei, moralei, educației, obiceiurilor etc, conservă, în continuare, potența masculină. Dispariția bărbaților adevărați este suplinită de bărbați de mâna a doua, desigur de calitate inferioară. Dar și un bărbat de calitatea a doua este net superior unei femei. Politicienii burghezi, care sunt bărbații de mâna a doua ai Evului capitalist, trebuie spus că s-au purtat cu rasa feminină ca și cum ar fi fost bărbați de mâna întâi. În sensul că nu s-au amestecat, totuși, cu aceasta, au ținut-o departe de treburile publice și au îngrădit-o în mediul familiei. Rolul conducător al femeii se exercita strict în cadrul familiei, dar asta nu înseamnă nici pe departe feminism. Dimpotrivă, familia a constituit și constituie un antidot al feminismului.

Dar când putem vorbi despre debutul acestuia?

Desigur, ne putem ghida, în continuare, de fenomenul de emasculare progresivă a populației și popoarelor (rasei) europene. Care se manifestă prin înlocuirea politicienilor de mâna a doua cu cei de mâna a treia, a patra… a șaptea și așa mai departe. Clasa politică decade din ce în ce mai jos și din ce în ce mai abrupt. Despre bărbați nici nu mai poate fi vorba, cu atât mai mult despre bărbați de stat. Trebuie să facem o sumară deosebire dintre bărbații adevărați și natura lor bărbătească și bărbații de mâna a doua, emasculați, ca să știm despre ce e vorba. Și ce pierdem dacă sămânța bărbaților a dispărut. Trăsăturile specifice ale bărbatului (bărbaților) sunt libertatea neîngrădită, curajul, vitejia, onoarea, loialitatea față de rege sau suzeran, loialitatea față de prieteni, noblețea, ținuta, demnitatea, religia (pioșenia), respectul față de zei, legi și datini, respectul față de familie, respectul față de adversarul învins sau supus, respectul pentru popor și țară, pentru morală și biserică, pentru dreptate și adevăr. Pentru toate aceste principii un bărbat este gata totdeauna să lupte, nepregetând să pună mâna pe armă, să-și pericliteze viața și liniștea, dacă cineva le încalcă sau amenință să le distrugă. Nu ne putem stăpâni un zâmbet amar dacă, amintind aceste trăsături ale bărbaților bărbați, parcă am făcut un portret al cavalerilor, nobililor și regilor medievali, care chiar așa arătau ca prototip masculin. Și a căror castă s-a stins definitiv în Europa prin sec. XVIII, înainte chiar de revoluția burgheză din Franța din 1789. Ne place să credem că această revoluție murdară și detestabilă n-ar fi reușit dacă, la acea dată, respectiva țară ar mai fi avut măcar o legiune de nobili la îndemână și un rege curajos și demn.

Să vedem și care sunt trăsăturile specifice ale bărbaților de mâna a doua, a emasculaților deja, ca să putem face deosebirea. Pe înțelesul tuturor, sau pentru a face economie de cuvinte, am putea spune că acestor bărbați le lipsește tot ceea am evidențiat la ceilalți ca fiind însușiri bărbătești native, moștenite genetic sau prin educație. Sau că sunt antonimul și caricatura acestora, făcute pentru a compromite și neutraliza originalul. Specia bărbaților emasculați e complexă și complexată, maleabilă și labilă, vicleană și lașă, lacomă și mâncăcioasă, grasă și leneșă, hoață și coruptă, necredincioasă și pidosnică, nedreaptă și necinstită, nerușinată și nesimțită, imorală și indecentă… Și tot așa. Trăsăturile și însușirile negative ale bărbaților de mâna a doua sunt greu de enumerat, pentru că sunt numeroase. Dar le putem plia, pentru a fi mai dumeriți asupra lor, pe trăsăturile de caracter și însușirile politicienilor, cu care se confundă.

Cam așa arată niște bărbați de mâna a doua, în comparație cu specia originară a bărbaților care, în Europa, a dispărut demult. Dar ne putem întreba: sunt, totuși, aceștia, niște efeminați (muieri)? Cu alte cuvinte, niște bărbați de mâna a doua pot fi comparați cu niște femei de mâna întâi, sau pot deveni ei însuși? Căci emascularea duce la efeminare, iar prin efeminare se ajunge la feminism. Apar bărbați care își doresc să fie – sau sunt – femei, dar și femei care își doresc să fie – sau sunt – bărbați. În involuția și degradarea bărbaților apare un platou pe care aceștia se amestecă sau se confundă cu ascendența și masculinizarea femeilor, care evoluează. Cu alte cuvinte se produce acea omogenizare sexuală prin care dispare și diferența de gen dintre bărbați și femei. Dacă ar fi să gândim astfel am putea pune deja apariția homosexualilor și a speciei homosexual sapiens pe la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, ceea ce e inexact din punct de vedere istoric. La această dată clasa politică a burgheziei, formată în totalitate din bărbați de mâna a doua (degenerați) era încă la apogeu, cunoștea culmi de glorie. A fost acea epocă denumită „ epoca frumoasă” a democrației burgheze clasice.

La acea dată bărbații politici, ca și bărbații în general, erau numai emasculați, dar nu și castrați. Cu alte cuvinte, își păstrau (măcar) aceste aparențe ale genului masculin. Țineau și puteau să se diferențieze de genul feminin care, și el, era departe de feminism. Amestecul și omogenizarea dintre bărbați și femei nu erau permise și nu se putea face. Morala burgheză, ca și unele reminiscențe religioase creștine, separau lumea și preocupările bărbaților de lumea și preocupările femeilor, care nu se contopeau decât în cadrul familiei. Omogenia de gen nu numai că nu exista, dar era de neconceput.

Homosexualii, care existau totuși, erau cazuri izolate, puternic reprimate de societate și considerate cazuri clinice. De fapt erau excluși total din rândul oamenilor, expuși oprobiului public și batjocurii. Erau total izolați și aveau viață scurtă și periclitată. Nu se bucurau de nici un drept și nici o libertate. Cu toate că, în epoca burgheză, homosexualii nu mai erau arși pe rug ca în Evul Mediu.

În continuare se vor produce în Europa cele două războaie consecutive care, practic, vor lichida fizic și ultimele rămășițe de bărbați și bărbăție ale rasei albe. După ultimul război se poate spune că Europa a fost golită de bărbați. După 1945 putem vorbi deja despre o populație europeană emasculată și castrată asemănătoare eunucilor, ca și despre fenomenul de efeminare. ( Efeminat: cu aspect sau caracter feminin. DEX ). Cum, de asemenea, putem vorbi despre un parcurs asemănător, dar în sens contrar, al femeilor către lumea masculină.

 

Spre deosebire de bărbați, care au pierit din cauza războaielor, femeile au dispărut și ele ca specie datorită muncii. A fost tot o consecință a revoluției burgheze și a legilor economiei de piață capitaliste care au generalizat și amplificat era exploatării omului de către om, de către stat, de către sistem. Până atunci femeile fuseseră ținute departe de această exploatare, doar bărbații trebuind să muncească pentru a-și întreține familia, dar și pentru a plăti impozite regelui, feudalului, bisericii. Pe tot parcursul Evului Mediu, dar în îndelungata epocă anterioară a lumii antice munca femeii era exclusiv domestică și de ordin familial, casnică.

 În noul ev burghez agricultura capitalistă dar, mai ales industria, au necesitat mână de lucru permanentă și numeroasă, astfel că femeile au fost incluse în câmpul muncii. Au fost scoase din aria lor de preocupări domestice tradiționale, voluntare și libere, și au fost introduse în câmpul muncii salariate normate și strict controlate. Exploatarea capitalistă n-a mai ținut cont de genul muncitorilor (proletarilor), ci exclusiv de numărul lor. Totuși a fost o perioadă relativ lungă de timp în care femeile au fost considerate proletari de calitatea a doua, mână de lucru mai puțin calificată și mai prost plătită. De aceea și evitau, pe cât puteau, să lucreze în producție, salariate sau muncitoare. Femeile continuau să considere familia și munca domestică principalele lor obiective și îndatoriri personale și sociale. De asemenea ele considerau că munca salariată, subordonată și obligatorie, ducea la pierderea libertății lor. Rolul de rob al familiei, dar și al muncii la patron sau la stat, rămânea pe seama bărbatului, emasculat și el de toate virtuțile și potențele sale bărbătești. Această concepție a femeilor despre femei și a bărbaților despre bărbați a făcut ca tradiția patriarhală să mai dureze în timp în epoca modernă burgheză dar, mai ales, să conserve instituția familiei ca celulă de bază a societății. Astfel, pe cea mai mare parte a sa, societatea burgheză de democrație clasică s-a putut defini ca o societate patriarhală și familială.

Cu toate astea sămânța feminismului a început să răsară. În bună parte noi legăm acest lucru de proletarizarea femeilor. În marile centre industriale, în statele puternic dezvoltate din SUA și Europa numărul proletarilor femei a început să crească, iar conștiința lor muncitorească să se dezvolte. Desigur, ele se încadrau și subordonau clasei muncitoare, dar unele dintre primele lor revendicări a fost egalitatea cu bărbații, muncitori și ei dar mai bine remunerați. Această egalitate muncitorească și proletară constituie, din punctul nostru de vedere, momentul istoric de naștere al feminismului ca fenomen social de sine stătător.

 ( Feminism: mișcare socială care susține egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul în toate domeniile de activitate ). Până atunci nu existase și nu putuse să existe o astfel de dorință de egalitate a femeii cu bărbatul deoarece și domeniile lor de activitate erau diferite și distincte. Aduși însă în câmpul muncii, împreună făcând aceleași munci, era evident să apară și dorința de egalitate muncitorească.

            Trebuie să facem însă o disjuncție între egalitatea clamată de revoluția burgheză ( libertate, egalitate, fraternitate) între oameni și egalitatea feministă dintre femei și bărbați. Nu înseamnă același lucru, că nici revoluționarii burghezi, ulterior nici burghezii emasculați, nu s-au gândit că bărbații ( ei înșiși) pot fi egali cu niște femei din punct de vedere genetic. Desigur, aveau niște idei reconcepute, dar erau și tributari concepțiilor științifice evoluționiste ale epocii referitoare la specia umană și natura ei organică. Putem data astfel apariția egalitarismului de gen feminist într-o epocă ulterioară și în afara ideilor egalitariste de sorginte revoluționară burgheză. Mai curând putem lega această mișcare de ideile egalitariste proletare deduse din tezele marxist-leniniste, care concepea lumea proletariatului ca un tot internaționalist omogen din toate punctele de vedere, inclusiv din punct de vedere genetic.

            Un pas înainte în evoluția femeii în societatea burgheză l-a constituit obținerea de drepturi cetățenești, în special dreptul la vot. Acest lucru s-a întâmplat în Europa în prima jumătate a sec. XX și are legătură cu tragedia seminției bărbătești, măcelărită în cea mai bună parte a sa în cele două războaie. Astfel, locul și rolul lor în economie, în industrie și, în ansamblu, a fost luat de femei, iar ca atare și rolul în societate a crescut și a trebuit să fie recunoscut și recompensat. Deja apare situația în care, în economia capitalistă a muncii și producției, balanța dintre proletarii bărbați și femei se echilibrează, încât nu mai poate fi vorba despre inechitate și inegalitate. Echitatea și egalitatea din câmpul muncii vor duce și la echitate și egalitate socială.

            Pe acest parcurs muncitoresc se vor produce, presupunem, și unele schimbări de ordin fizic și psihic în constituția și conștiința femeii calificate și consemnate în câmpul muncii. În sensul că, făcând muncă de bărbat, având preocupări de bărbat, trăind printre bărbați, comportându-se ca un bărbat, ea devine sau rămâne din ce în ce mai puțin femeie. Se masculinizează atât fizic cât și prin preocupările sale. Nu mai are timp, nu mai poate sau nu mai vrea să facă muncă domestică, neplătită și necalificată, derizorie în raport cu cea de la fabrică. Această nouă poziție a femeii în cadrul familiei periclitează însăși familia. În sensul că o familie fără femeie nu poate să existe.

            Suntem în situația în care femeia echilibrează în natură, dar și în societate și în familie raportul bărbat – femeie devenind, practic, egală cu acesta. Ea arată ca orice bărbat și poate fi cap de familie, căci o poate întreține, dar face politică, pentru că votează. În general poate face orice bărbat, merge la club, la cârciumă sa la bordel, bea, fumează, înjură, bate etc.  Acest gen de femeie, desigur, nu existase înainte de epoca modernă. Iar acest fel de egalitate are de la început un aspect decadent, deoarece se concepe în sfera economicului, în lumea proletariatului și lumpenproletariatului. O lume vastă și obscură, lipsită de respect în general pentru natura umană.

 Dar despre ce egalitate poate fi vorba? Cu cine au devenit egale femeile producătoare și productive din câmpul muncii și, în general, din societate? Cu bărbații?

Am afirmat că specia și sămânța bărbătească dispăruseră din gena umană încă începând de prin sec. XVII, acei bărbați incontestabili fabricați și dotați de mama natură. Observăm că specia și sămânța bărbătească sunt decăzute deja, iar epoca burgheză poate fi caracterizată ca o epocă a bărbaților emasculați. Iar cele două carnagii europene dintre anii 1914-1918 și 1939-1945 nu fac altceva decât să încoroneze această eră a decadenței bărbătești. Începând de la această dată Europa, și rasa albă în ansamblu, vor rămâne practic fără bărbați. Deci egalitatea de gen femeilor cu bărbații se va produce la acest nivel. Ele vor deveni egale din toate punctele de vedere cu niște bărbați emasculați.

Astfel se realizează acel platou genetic homogen omenesc care pune în discuție întreaga natură originară a omului ca specie biologică. Dar și ca specie animală, dar și ca viețuitoare pe Terra, căci niciodată, până la om, vreo specie sau viețuitoare nu existase, supraviețuise sau evoluase prin omogenizare sau confuzie genetică (sexuală). Ca un paradox, nici Darwin și întreaga pleiadă evoluționistă nu concepuseră, nici nu se gândiseră la așa ceva.

Femeile devin niște bărbați emasculați. În felul acesta se produce un fenomen generalizat de emasculare la scara întregii Europe și a rasei albe în general. Nu mai putem vorbi nici despre bărbați, nici despre femei, ci despre emasculați. Emasculați sau homogeni sexual. Sau homosexuali.

Aceasta a fost un traseu de parcurs în apariția speciei homosexualilor.

 

Dar ne-am luat cu vorba. Femeile masculinizate prin muncă, emasculate prin efortul și sacrificiul în slujba economiei capitaliste de piață, nu înseamnă feminism. Proletariatul feminin a făcut mușchi tot trăgând la șaibă și la lopată, dar intenția lui nu a fost niciodată de a se feminiza, ci de a se masculiniza, ca să poată duce. Ceea ce s-a și întâmplat, oamenii muncii femei au devenit oamenii muncii bărbați. Dar nici asta nu înseamnă feminism ci marxism (comunism).

Feminismul a fost conceput de intelectuali, ca o mișcare complementară masculinizării și emasculării femeii în câmpul muncii. Este vorba despre intelectuali emasculați* și femei intelectual. Mișcarea feministă a fost concepută ca o teorie care să susțină și să impună logistic, legal și legitim parvenirea și evoluția femeii în funcția economică a statului, dar și în toate celelalte funcții ale instituției statului, la același nivel cu bărbații de stat. De fapt feminismul asta înseamnă, promovarea femeii în toate domeniile de activitate și în toate funcțiile importante în mod nediscriminatoriu. El cointeresează puțin, sau chiar deloc, soarta femeii masculinizate, emasculate, din producție. În schimb este foarte interesat de soarta femeii intelectual: în primul rând ca această femeie intelectual să apară; apoi ca ea să fie promovată cu succes în activitatea ei; în sfârșit, să parvină la funcții de conducere și decizie în stat și societate.

Feminismul promovează în cel mai înalt grad egalitatea femeii cu bărbatul, dar la alt nivel decât o face marxismul. Anume la nivel intelectual și cerebral. El susține că cutiile craniene, creierele și capacitățile cerebrale ale bărbaților și femeilor sunt egale și nediferențiate, ca atare perfect egale în funcții și energii. Ceea ce, și din punctul nostru de vedere, poate fi adevărat, dar numai dacă luăm în calcul bărbații degenerați și emasculați, ale căror creiere și capacități cerebrale sunt minimale. E de remarcat că primele intelectuale feministe au apărut și s-au format tocmai în preajma și descendența unor intelectuali emasculați și castrați la propriu și la figurat.

Deosebim trei perioade de feminism în istoria modernă, relativ foarte scurtă, a acestei mișcări social-politice: 1) o perioadă latentă, în care femeile sunt cooptate în câmpul muncii și devin muncitori cu drepturi egale conform statutului proletariatului; 2) femeile capătă drepturi sociale și politice egale cu bărbații și acced sau pot accede în toate instituțiile statului și funcțiile de conducere; 3) femeile revendică și își impun teze și legi prin care își afirmă și revendică un rol conducător, determinant, în societate. Deja faza istorică de egalitate teoretică cu bărbații este depășită și considerată vetustă sau anacronică.

Este vorba despre o competiție genetică dintre bărbați și femei, declanșată undeva pe la sfârșitul sec. al XIX lea și câștigate de specia feminină cam în ultima parte a sec. XX. Trebuie să mai spunem încă o dată că femeile au câștigat competiția în dispută și în dauna unei specii de bărbați deja emasculate, decăzută și degradată. Poate și datorită acestui fapt a apărut această posibilitate și premisă ca femeile să preia pe cont propriu și să ducă mai departe statul social, societatea organizată și, în ansamblu, soarta omenirii. De unde, prin mințile unor istorici sau alți oameni cu carte, a apărut ideea unui nou matriarhat în istoria oamenilor și a lui homo sapiens ca persoană.

Egalitatea femeilor cu bărbații a fost, este și poate fi în continuare mult discutată și mult disputată. Iar de aici reiese esența și importanța feminismului. Femeile evoluează social și biologic în sensul că se masculinizează, își pierd statutul și atribuțiile specifice feminine, diferite și separate de cele bărbătești. Această masculinizare nu poate evita emascularea, căci femeia devine, chiar în ipostaza ei cea mai glorioasă, un bărbat emasculat, fără trăsăturile și energia specifice speciei bărbaților. Deci vom avea, de la bun început, această stare de fapt socială și genitală egalitaristă: femeile devin egale cu bărbații emasculați, astfel că se produce un fenomen de emasculare la scara întregii societăți. De acest fenomen vor profita intelectualii, femeile și homosexualii din Occident pentru a declanșa revoluția sexuală care să afirme și să confirme în prezent și viitor această stare de fapt.

 

                                                FEMINISMUL  - II -           

 

Deci iată unde am ajuns și ceea ce suntem ca oameni, ca simpli cetățeni. Conștientizăm pe ce lume trăim. Vedem ce oameni avem în jurul nostru, ce instituții și ce repere sau modele existențiale. Să nu uităm nici o secundă că trăim într-o pornodemocrație și că beneficiem din plin de toate drepturile și libertățile garantate de acest sistem porno democratic. În plus nu avem nici o responsabilitate față de nimeni și de nimic. E de remarcat că numai pornodemocrația, dintre toate sistemele democratice trecute la pasivul istoriei, îl absolvă pe om de sentimentul sau simțul responsabilității. El are numai drepturi și libertăți. Singura condiție, care poate deveni obligație, este de a deveni homosexual.

Această condiție devine sine qua non. Societatea evoluată din Occident de cultură LGBT, porno până-n prăsele, homosexuală și homofonă în quasitotalitate, evident că nu mai are alte norme morale și idealuri politice și publice decât cele deduse din revoluția sexuală glorioasă și victorioasă. Astfel se identifică și proclamă Occidentul, așa este el și n-ai ce-i face, trebuie luat ca atare. Aici a ajuns, după două secole de revoluții și războaie, după o epocă de dezvoltare industrial-economică devastatoare, după o epocă de capitalism și colonialism fulminant, după o epocă de grandoare imperialistă fără precedent în istorie. Cumulând atât de multă glorie istorică și beneficii materiale firește că Occidentul e mândru de sine, de cuceririle și bunăstarea sa. Ca și de societatea sa. Ca să nu mai vorbim de pornodemocrația sa. Nu încape îndoială, toate aceste cuceriri și beneficii constituie, pentru Occident, un tezaur de bunuri și valori inestimabile, repetăm, sine qua non. Occidentul nu-și poate concepe alt model de viață, nu se poate concepe pe sine însuși, în afara acestor valori inestimabile.

În același timp, în mod firesc, Occidentul nu poate concepe lumea exterioară, restul omenirii să zicem, care nu aparține granițelor occidentale, în afara propriului sistem de bunuri și valori. De alte concepții, norme și legi. Iată de unde tendința sa de a se amesteca continuu în lumea exterioară, cu scopul nobil de a-și impune valorile și normele, concepțiile și legile. Iată de unde ideea belicoasă, dar cu atât mai benefică, pe care a avut-o SUA de a face din alianța NATO, o alianță porno, garant al pornodemocrației. O alianță statală, politică și militară, care face din drepturile și libertățile homosexualilor o problemă fundamentală și prioritară de securitate internă și externă. Cultura și ideologia LGBT sunt obligatorii și determinante în strategia NATO. Ele sunt criteriile după care evaluează stadiul de democrație din afara spațiului NATO și poziția față aceasta. Occidentul nu consideră democrație și stat de drept decât locul ( statul, populația) unde homosexualii dețin puterea politică de facto sau de jure, iar societatea este condusă și administrată de homosexuali sau homofoni. Este o societate de cultură și civilizație LGBT.

Așa arată democrația Occidentală, denumită chiar așa, plenar și plenipotențiar democrație: adevărata democrație! Pe care noi o denumim însă pornodemocrație, pentru că așa ni se pare cinstit și corect. În același timp ni se pare o denumire mult mai adecvată și potrivită ca terminologie, reflectă mai sugestiv esențele și virtuțile, proprietățile și caracteristicile democrației occidentale. Fiind vorba despre o democrație emanată din pornografie, din eposul unei revoluții sexuale, care garantează și impune drepturile și libertățile fundamentale ale homosexualilor, ni se pare firesc ca aceasta să fie denumită pornodemocrație. În principal pentru a fi separată și distinctă de democrația clasică burgheză, dar și de alte prototipuri de democrație istorice: democrația primitivă, democrația militară, democrația populară, socialistă, naționalistă etc. Pornodemocrația nu poate fi și nu trebuie confundată de nimeni.

 

Feminismul reprezintă una dintre componentele de bază ale pornodemocrației și în același timp unul dintre reperele cele mai vizibile. Pentru că femeile sunt extrem de active și devin preponderente în societatea modernă și contemporană. Ne-am străduit, în paginile anterioare, să facem un mic conspect prin care să sugerăm că femeile au evoluat și s-au impus în epoca burgheză prin comparație cu bărbații și pe măsură ce aceștia au pierit, s-au uzat și au decăzut în această perioadă. Dispariția sau decadența bărbaților noi am denumit-o emasculare. În mod firesc s-a ajuns la o egalitate de gen între cele două gene ale speciei umane, dar la acest nivel de emasculare: femeile deoarece sunt emasculate din punct de vedere biologic, iar bărbații deoarece s-au selectat și au supraviețuit contrar legilor evoluției: exemplarele sănătoase și puternice au fost sacrificate, păstrând-se acelea bolnave și invalide. Astfel s-a ajuns, la un moment dat, la o societate omenească egalizată, omogenă și total emasculată.

Acest tip de societate contrasta și era altceva decât celelalte tipuri de societate istorice anterioare, chiar altceva decât prototipul clasic de societate burgheză existent. Care, toate, nu fuseseră emasculate și conduse de bărbați degenerați. Iar femeile avuseseră de jucat alte roluri în aceste societăți mai vechi, și anume roluri de femei. Cu totul deosebite și neintersectate cu ale bărbaților. Dar acum se produce această stare confuză. Dincolo de evenimentele esențiale care au condus la această stare de fapt, pe care l-am denumi ca fiind câmpul muncii și munca intelectuală, au mai contribuit plenar și pornografia, și homosexualismul, și chiar democrația antifascistă, care tot timpul au contestat și subminat moral societatea (democrația) burgheză clasică. Astfel decurgând lucrurile și cumulându-se în timp, s-a ajuns la acea implozie socială din Occident care a fost ( s-a denumit) revoluția sexuală. Și ea diferită de toate revoluțiile sociale sau politice din epocile istorice anterioare.

Revoluția sexuală este memorabilă în istoria Occidentului, eventual și a lumii, deoarece constituie începutul unei noi ere de civilizație și progres. Actuala noastră eră de civilizație și progres. Ea poate fi comparată cu revoluția burgheză sau cu alte revoluții istorice anterioare deoarece, triumfând, dă un nou parcurs politic societății, impune noi obiective de dezvoltare, aduce noi beneficii materiale și satisfacții morale. Aduce chiar o nouă cultură a omenirii, cultura LGBT. Dar revoluția sexuală mai poate fi memorabilă deoarece scoate societatea umană din starea ei ineptă de emasculare și va rupe balanța de echilibru precar care se instaurase între femei și bărbați. În timp ce, prin revoluție, femeile vor face încă un pas înainte și vor continua să progreseze, bărbații emasculați var face un pas înapoi, își vor pierde în și mai mare partre prerogativele tradiționale, oricum limitate, de a conduce în societate. Sau chiar vor  involua până acolo încât vor deveni femei. La propriu, deoarece vor lua locul și rolul femeilor inclusiv în raporturile sexuale. Astfel specia bărbaților emasculați va constitui matca de origine a noii specii omenești ultramoderne, specia denumită de noi homosexual sapiens.

Rolul femeii și al femeilor în societate se va schimba decisiv după revoluția sexuală. El va crește continuu ca importanță până la a deveni determinant. Astfel feminismul cunoaște și el noi valențe de dezvoltare. S-au dus vremurile istorice când femeia proletar lupta pentru drepturile ei tovărășești în câmpul muncii, sau când cele mai bărbate dintre ele se voiau bicicliste, șoferițe, avocate, profesoare, inginere.  S-au dus vremurile istorice când femeile se voiau egale cu bărbații emasculați, sau credea că aceștia sunt egalii lor și, din inerție și tradiție, formau familii inerte și tradiționale. Până la revoluția sexuală femeile mai păstrau o nuanță de feminitate, iar bărbații un aspect de gen masculin. Societatea nu era emasculată în totalitate. Nu erau acceptate pornografia și homosexualismul.

Revoluția sexuală a schimbat în mod radical această stare de lucruri. Faptul că pornografia a devenit cultură asumată de intelectuali și de înalta societate a impus, rapid, o nouă elită conducătoare și o nouă democrație în rândul maselor umane: pornocrația și pornodemocrația. Ambele de doctrină și cultură LGBT și alte derivate subsecvente. Deci a fost depășit pragul istoric în care se realizase o anumită omogenizare între bărbați și femei prin emasculare, într-un anumit echilibru.

Prin revoluția sexuală acest echilibru a dispărut, desigur în mod revoluționar. Homogenia sexuală a devenit homosexualism, ceea ce era de așteptat și oarecum firesc în evoluția lucrurilor. Ceea ce presupune, în primul rând, dispariția genei bărbaților emasculați, oricum în continuă decădere. Ei își vor pierde orice amintire de bărbăție și chiar instinctele de bărbați emasculați, devenind homosexuali. Astfel gena omenească a bărbaților s-a stins și a dispărut definitiv. Genetic și din toate celelalte puncte de vedere homosexualii nu sunt și nu pot fi bărbați. Dar ne putem întreba: în același timp, și mod, au dispărut și femeile ? Acelea despre care am zis că sunt emasculate sau masculinizate? Marota feminismului?

Pentru că homosexualii sunt, genetic, femei. Din punct de vedere sexual și din toate celelalte puncte de vedere.

Vom avea această etapă de tranziție genetică și sexuală, trecându-se de la o societate (umanitate) omogenă prin emasculare, la o societate ( umanitate) de homosexuali. O societate superioară deoarece se naște evolutiv, prin progres și civilizație și se consolidează prin cultură. Cultura LGBT este superioară culturii decadente burgheze, dar și altor forme de cultură decadente și repudiate revoluționar de societate: cultura creștină (rămășițe), socialistă, populară, populistă, (non)conformistă etc. Dar să răspundem, pe cont propriu, la întrebarea de mai sus dacă, prin homosexualism au dispărut și femeile. Ținând cont că genetic și prin natura lor quasi totalitatea homosexualilor sunt femei.

Este adevărat, susținem noi, au dispărut și femeile. Homosexualismul a dus la pierderea ultimelor brume și ultimelor rămășițe ale speciei feminine, de așa manieră încât au dispărut până și amintirea și memoria acesteia.

Să ne explicăm.

Homosexualii nu sunt nici bărbați, nici femei. Cultura LGBT care, între timp, s-a pus la punct, refuză identitatea genelor omenești, mai exact diferențierea de gen a acestora. Refuză natura și identitatea bărbaților, desigur și natura și identitatea femeilor. Desigur, inclusiv biologia și sexul acestora. Cultura LCBT reprezintă un pas înainte în civilizația porno a omenirii pentru că asigură tranziția de la o societate omenească egalitară emasculată la una omogenă și identică. Omogenitatea societății și a oamenilor fiind net superioară oricărei egalități proclamate. Aceasta este doctrina de bază a culturii LGBT și a pornodemocrației.

Cu atât mai mult cultura și civilizația LGBT reprezintă culmi de progres și performanță cu cât modelul și idealul lor umanitar și omenesc îl reprezintă minoritatea homosexualilor, cea atât de hulită și drastic reprimată de majoritatea speciei omenești. Această minoritate a fost tot timpul în pragul extincției, a fost considerată ultimul stadiu al prostituției umane, scoasă în afara legii, lipsită de orice drepturi elementare de a exista și respira. Și iat-o, dintr-o dată și pe neașteptate, ajungând de pe culmile disperării la stadiul de ideal social și existențial! De aceea, am afirmat noi, revoluția sexuală poate fi considerată atât de importantă pentru omenire în raport cu celelalte revoluții istorice anterioare.

Feminismul a triumfat, totuși, prin revoluția sexuală. Prin omogenizare, prin homosexualism, bărbații emasculați își pierd și ultimele caracteristici masculine și dispar definitiv. Dar faptul că devin femei de genul masculin este discutabil, căci inclusiv femeile și genul lor dispare prin aceiași omogenizare. Pentru că cultura LGBT este o cultură feministă, nu una feminină. Deci cultura LGBT nu reprezintă nici femeia, așa cum nu reprezintă nici bărbatul, așa cum nici specia homosexual sapiens nu-i reprezintă distinct și diferențiat din punct de vedere genetic. Poate, vag, putem să vorbim de faptul că specia homosexualilor este formată, majoritar, de femei.

Putem să facem o legătură istorica vagă între prostituția specifică societății umane, tolerată și legalizată până la un anumit nivel, și condiția femeii în comunitatea omenească istorică. În care femeia a fost, dintotdeauna, simbolul și încarnarea prostituției, un simbol al decăderii omenești. Condiția femeii în societatea omenească istorică a fost una dintre cele mai ciudate. Iar rolul și ipostaza femeii în diferitele prototipuri de societate omenești nu au încetat niciodată să fie discutate și disputate.

 

                                     A FOST – ESTE - MATRIARHATUL FEMINISM?

 

Ca să fim mai limpezi la minte și la cuvânt, să mai facem o acoladă în timpul istoric, în stilul nostru caracteristic. Căci mult ne place nouă istoria și să istorisim.

Să trecem pas alergător peste epoca matriarhală a homininilor fie bărbat, fie femeie. Deși oamenii, pe atunci, nu diferențiau deloc biologic și cerebral de oamenii de astăzi. Erau homo sapiens definitiv evoluați și formați, erau capabili de civilizație. Unele dintre cele mai importante invenții ale omenirii – uneltele, armele, îmbrăcămintea, locuința, focul, bucătăria – s-au întâmplat atunci. Dar diferențierea dintre sexe și separația lor nu s-a făcut în acea perioadă și n-au făcut-o oamenii, pentru că ea era moștenită și venea din lumea înconjurătoare, de la rudele cele mai apropiate, de la maimuțe. Mai pe șleau spus, omul moștenea ființa și natura primatelor superioare, de la verișorii săi cimpanzei și urangutani, care se născuseră ceva mai demult și nu apucaseră să evolueze. Nu fuseseră în stare să învețe să meargă pe membrele posterioare.

Avem, în prima epocă a omenirii, omul maimuță care, ca orice maimuță, e de gen feminin sau masculin, maimuță sau maimuțoi.

Se știe, căci s-a studiat intens, cum trăiesc maimuțele antropoide în mediul lor natural. Deși inutil, pentru că maimuțele de acum diferă total de cele de acum cinci milioane de ani, precum și natura planetei de acum e total diferită față de cea de atunci. Totuși în ideea că tot astfel trebuie să fi trăit și primele exemplare de oameni maimuță, pornindu-se de la elementele cele mai simple și de la ceea ce aveau în dotare. Maimuțele de azi, cimpanzeii de exemplu, trăiesc în cete mici, ceva asemănător unei familii mai mari. Din punct de vedere social și politic trăiesc în matriarhat. Ceata se formează și se încheagă în jurul femelei = mamă, care domină și conduce de la sine, prin prerogativele sale înnăscute. Dar ceata este foarte mică, formată numai dintre grade de rudenie apropiate. Acesta fiind încă un motiv pentru care n-au evoluat primatele, n-au putut depăși stadiul social de ceată. Omul a fost mult mai sociabil, cetele sale s-au mărit continuu și au evoluat spre obște gentilică. Dar am dat exemplul unei cete de cimpanzei nu pentru a ne face o idee elementară de matriarhat.

În epoca actuală, la nivelul de cultură generală, impregnat de feminism, se poate susține că matriarhatul este ( a fost) o epocă a femeilor, care domină și conduc în societate. Ideea fiind că femeile primitive aveau această capacitate, de a organiza și conduce, de a adăposti și hrăni comunitățile omenești închegate. Cu alte cuvintele, că matriarhatul era o societate conștient organizată de femei, care își asumau un rol conducător, pe când bărbații aveau numai un rol secundar și executiv. Se crede și se spune astfel că prima lume și prima societatea omenească organizată, matriarhatul, a fost condusă de femei. Ceea ce nu este adevărat.

Matriarhatul nu a fost o epocă a femeilor, ci a femelelor. Care strângeau toți puii și toți bărbații în jurul lor, mai întâi pe grade de rudenie apropiată, ulterior prin asociere cointeresată. Însă niciodată femelele nu au contat decât în felul acesta, ca mame ( mame mari). Denumirea originară și originea adevărată a cuvântului de aici vine, de la Mamă. Matriarhatul a fost o epocă a mamei. Dar cei care au condus lumea în epoca matriarhală au fost tot bărbații. Bărbatul a fost elementul conducător în societatea omenească dintotdeauna. Bărbatul este dotat, natural și genetic, cu un instinct atavic de conducător. Un instinct animalic, prin naștere, înainte de a deveni omenesc, prin educație. Bărbatul este conducătorul înnăscut.

În schimb femeile sunt lipsite în același mod, natural și genetic, de acest simț și impuls primordial. Nu se nasc nici dotate, nici capabile de a conduce pe alții, iar rolul lor în societate a fost și este fie pasiv, fie negativ. Rolul lor în societate a fost și este să fie conduse. Există o întreagă istorie și literatură care dovedesc acest lucru. Acolo unde, întâmplător, au condus și conduc femeile, fie în familie, fie în societate, lucrurile merg prost și sfârșesc cât se poate de rău. În general sfârșesc în prostrație și prostituție, fie a familiei, fie a societății. Dacă, întâmplător, avem câteva nume de femei investite cu autoritate sau puteri supreme, acestea sunt excepții și nu fac altceva decât să confirme regula.

Matriarhatul trebuie văzut în felul acesta, ca o epocă veche a omenirii condusă tot de bărbați. Care fac legile și asigură hrana, ordinea și viața cetelor și ginților, ulterior a triburilor. Chiar paradoxal putem spune că matriarhatul este cea dintâi și una dintre epocile bărbaților conducători de excepție, bărbați adevărați. Din rândul cărora au apărut înțelepții, profeții și primi zei ai omenirii. Încă de la începuturi există o ierarhie a bărbaților, în care aceștia se selectează după calități specifice bărbătești: forță, inteligență, curaj, judecată. În fruntea colectivității ajung cei mai buni bărbați, niciodată altfel. Așa au apărut și s-au impus „zeii”, care au fost eroii începuturilor omenirii în plin Matriarhat. În schimb femeile au stat dintotdeauna, de la începutul începuturilor, pe vatră, având orizontul de cunoaștere și de activitate limitat la dimensiunile acesteia. E de discutat dacă, în felul acesta, se poate spune că ele aveau un rol conducător în societate. Ceea ce e adevărat e faptul că oamenii se disociau și se recunoșteau între ei, într-adevăr, pe linie maternă. Explicația fiind că, în matriarhat, viața familială se confunda cu viața sexuală care, la rândul ei, era identică cu a maimuțelor. Femeile aparțineau tuturor bărbaților, iar bărbații tuturor femeilor. În felul acesta puii de om nu-și cunoșteau niciodată tatăl, ci numai mama. Evident însă că vorbim, de fapt, despre masculi și femele. Epoca matriarhatului, care a durat unul – două milioane de ani, a fost una dintre cele mai întinse și mai interesante din istoria omenirii.

Ea este evocată încă și astăzi, mai ales că unele dintre tezele sociale și politice ale lumii moderne și progresiste se inspiră și invocă tocmai acea perioadă ( comunismul, feminismul, revoluția sexuală). Cuvine-se deci să mai insistăm puțin, măcar câteva pagini, asupra ei. Ceea ce ne interesează pe noi este rolul conducător al femeii în societate, în matriarhat, deoarece vorbim despre feminism. Deoarece acest nou matriarhat care, după conștiința și ideologia celor mai moderne și progresiste structuri sociale și politice, de cultură și civilizație LGBT, se consideră că ar putea fi cea mai bună soluție pentru societatea actuală progresistă și postmodernistă  Feminismul actual, care se impune activ și progresiv, nu face altceva decât să prefigureze societatea matriarhală de mâine.

Ne aflăm într-un fel de impas din acest punct de vedere, încă nu conștientizăm societatea de azi în care trăim, cu atât mai mult pe cea de mâine, în care vom trăi. Trăim la limita pornodenocrației, căci cultura LGBT nu a triumfat decât în Occident, ea fiind nereprezentativă și chiar contestată în celelalte părți ale planetei. Specia uzată de homo sapiens nu a dispărut încă definitiv, cu toate că specia homosexualilor ( homosexual sapiens) se înmulțește constant și prodigios. De asemenea în societatea omenească, deși total și definitiv emasculată, rămășițe și rebuturi considerate încă de gen masculin (bărbați emasculați!) mai păstrează unele prerogative de conducători. Încă mai există acel echilibru nefast genetic între bărbați emasculați și femei masculine, prodigios și productiv din punct de vedere al homogeniei sexuale, căci asigură înmulțirea speciei homosexualilor, dar nefast din punct de vedere administrativ și politic. Pentru că aceste aparențe nu fac altceva decât să mențină iluzia unei societăți încă patriarhale, inexorabil legată de trecutul nefast.

Cu alte cuvinte ne aflăm încă într-un stadiu de feminism, care numai propagă și precede evoluția eventuală spre matriarhat. Un nou matriarhat în care femeile își proclamă și impun superioritatea de gen și, pe baza calităților și dotărilor înnăscute feministe, acced la un rol conducător în societate decisiv și de la sine înțeles ( sine qua non).

 

În primul rând ( asta se știe de către istorici ) nu există nici un fel de cunoștințe certe despre vechiul matriarhat, astfel încât acesta să poată fi un model de referință. Istoricii sunt niște stupizi prin meseria lor, prin studii stupide pe care le fac cercetând epoci apropiate și la îndemână din toate punctele de vedere. Dară-mi-te să încerce ei să pătrundă până în zorii omenirii, când homininii abia învățaseră să meargă pe două labe și să zvârle piatra. Și de la care nu există nici un fel de urme sau vestigii istorice. Mai curând era matriarhală fiind investigată de biologi și etologi decât de istorici. Există chiar părerea că matriarhatul nu a existat niciodată ca etapă istorică distinctă în istoria omenirii, ci a fost inventat și uzitat doar din motive didactice și pedagogice, așa cum au istoricii obiceiul de a felia istoria pe etape și epoci distinctive. Într-adevăr ideea, ca și cuvântul care definesc matriarhatul, a apărut pe la sfârșitul sec. XIX, în plină epocă de falsificări și minciuni istorice.

Și noi împărtășim aceleași opinii reticente. Ne îndoim destul de mult de existența matriarhatului. Dar, dacă acesta, virtual, chiar a existat, el nu a fost o epocă și o societate a femeilor conducătoare și predominante, ci tocmai o epocă a bărbaților cei dintâi ai omenirii. Niște bărbați care au avut un rol determinant în înfăptuirea celor dintâi construcții și legi făurite de om pentru el însuși, dar și pentru ceilalți. Niște bărbați care au pus bazele societății omenești.

Căci aceste baze s-au pus în acest așa zis matriarhat. O epocă preistorică așa zis a femeilor. Ceea ce ar induce ideea că bazele societății omenești au fost puse, de fapt, de femei. O idee stupidă, dar cât se poate de feministă.

Singurul lucru care se poate accepta, din punct de vedere istoric, despre matriarhat, este epoca matriliniară care, într-adevăr, a existat în trecutul istoric o lungă perioadă de timp. Chiar și în epoca modernă, chiar și în zilele noastre, mai există această formă matriliniară de naștere și identificare a oamenilor, dar asta nu înseamnă matriarhat.

Pe de altă parte trebuie să încadrăm și să denumim cumva acea uriașă de timp istoric primitiv din viața și societatea omului, iar aici trebuie să recunoaștem și calitatea celor care au inventat matriarhatul, cuvântul și povestea. O poveste despre o epocă întinsă de la originea omenirii, în care  se povestește - lumea era condusă de femei prolifice, puternice și curajoase, care erau mame, dar și vânau, administrau, judecau, păstrau ordinea și siguranța clanului. În familie, ca și în ginta patriarhală, femeile aveau rol conducător și legislativ iar bărbații un rol secundar și executiv. Cel puțin așa reiese din tezele și ideologia feministe de astăzi care proclamă și propagă cultura și civilizația LGBT din Occident. Un Occident care deja trăiește în matriarhat.

Dar un matriarhat care, din punct de vedere strict istoric, nu a existat niciodată și, ca atare, ne e imposibil să-l clasificăm. Căci e o prostie sau, mai bine zis, o minciună pentru proști. Pentru a prosti lumea, evident contemporană, cu basme și legende despre timpuri vechi care nu au fost și au curs după felul de a fi și a gândi al omului primitiv, ci după felul în care credem noi că a fost și a gândit acesta.

 

                                    MATRIARHATUL E COMUNISM PRIMITIV

 

            În realitate este vorba despre comunismul primitiv, o etapă istorică ceva mai certă care se presupune că a existat la originea omenirii. Nici ea nu poate fi limitată cu parcimonie în timpul și spațiul originar istorice, dar corespunde pe deplin caracteristicilor epocii de matriarhat, mai exact cea matriliniară. Familia, ceata și grupul homininilor, treptat obștea gentilică, se organizează și se identifică în jurul femeii matcă, cea care face neîncetat pui de om. Este o formă de organizare eficientă și productivă, pe care omul o alege instinctiv, după modelul animalelor și după propriile sale instincte, încă animale. Dar seamănă oarecum și cu viața albinelor, aceste admirabile insecte melifere, care trăiesc într-un deplin și perfect matriarhat. Comunismul primitiv are mai multe perioade de afirmare și evoluție, caracteristice epocilor succesive de afirmare și evoluție a omului însuși și se întinde pe perioade de milioane de ani. De la primele forme de umanoizi, hominizi, la homo habilis, la homo erectus, apoi la omonimul nostru, homo sapiens. Cu etapele sale de creștere și evoluție, care a cunoscut mai multe specii, dintre care unele au dispărut ( Omul de Neanderhal, de Cromagnon etc). Pe toată această perioadă de timp se poate spune că omul a trăit social și politic, dar și administrativ, în comuniune deplină, fermă dar și inevitabilă. Era unica formă de supraviețuire atât ca indivizi, cât și ca specie. Această comuniune omenească ancestrală a fost denumită în epoca modernă „comunism” și a fost redescoperită de ideologii iudei ( Karl Marx) ca model pentru epoca modernă. Astfel a apărut și s-a implementat rapid comunismul ca ideologie și program politic, în ideea că el face parte din natura umană, a mai fost experimentat și a dat cele mai bune rezultate. O idee dintre cele mai cretine, dar care a prins la prostime și, mai ales, în mediul intelectual și politic. Fascinația unei lumi egale și fericite ale începuturilor a devenit fascinația comunismului și tot sec. XX s-a trăit și s-a murit pe baza acestui ideal.

            Comunismul primitiv, atât de lung ca period istoric, poate cuprinde două etape oarecum distincte în evoluția sa. Prima, care este și cea mai îndelungată, este cea a hominizilor, pe diferitele trepte de verticalitate și cerebralitate ale acestora. Căci hominizii nu erau încă oameni, în același timp nefiind nici animale și nici măcar maimuțe. Mergeau vertical, comunicau, erau inteligenți, pragmatici etc. Iar colectivitatea în care trăiau era strâns închegată și practic inseparabilă. Dar această epocă este practic inexistentă în conștiința istorică a omului, practic a dispărut fără să lase urme, mai mult se presupune că a existat. A doua etapă este cea a lui homo sapiens, care este strămoșul și omonimul nostru.

            Și acesta a fost comunist, pentru că s-a născut așa. Pentru că el s-a deosebit numai fizic și cerebral de hominizi și hominini devenind, în urma unei selecții aparent mai fericite, mai vertical și cu un creier mai performant decât al acestora. Homo sapiens se poate denumi așa de când a fost capabil să articuleze cuvinte, mister biologic care încă nu a fost elucidat. Iar când s-a întâmplat acest lucru iarăși este greu de presupus. Începuturile omenirii rămân niște taine ascunse care nu încetează să creeze dispute și controverse.

            Bașca există religia și biserica iudeo-creștine care susțin teza creaționismului, potrivit căreia omul a fost creat din lut de Iehova – Dumnezeu.

            Pe noi ne interesează, firește, comunismul primitiv în care a trăit homo-sapiens. Acea epocă denumită matriarhat, ea fiind, de fapt, matriliniară. Ne putem întreba:  cum a fost în acea epocă fericită? Cum a fost viața bărbaților și femeilor, a oamenilor, pe atunci? Ne putem doar imagina, căci nu au rămas nici un fel de urme sau vestigii istorice din acea perioadă.

            Este total exclus ca femeile să fi avut vreun rol conducător în societate. În comunismul primitiv comunitățile omenești erau relativ mici, subdezvoltate și foarte expuse din toate punctele de vedere. Desigur că erau egoiste, sălbatice, crude și se exterminau reciproc. Nu ezitau să se atace, cele mai puternice pe cele mai slabe, pentru a le lua ținutul, hrana, bunurile, femeile și copiii. Este absurd să spui, dată fiind cruzimea vremurilor, că femeile erau conducătoare de familii, cete sau grupuri omenești. Dimpotrivă, ele constituiau, împreună cu copiii, partea cea mai slabă și vulnerabilă a comunității. Care trebuia apărată și protejată cu orice preț, deoarece era special vizată de agresori. Această sarcină era de datoria bărbaților care se sacrificau pentru a-și apăra puii și femeile. De asemenea tot ei apărau ținutul pe care locuiau, mai mare sau mai mic. De asemenea, dacă se simțeau în stare, agresau și cucereau comunitățile vecine. În care caz toți bărbații valizi erau exterminați, în schimb femeile și copiii treceau în proprietatea agresorilor. Vorbim, desigur, de o perioadă de timp dinainte mult de apariția sclavagismului.

            În această perioadă foarte crudă și foarte agresivă a comunismului primitiv a lui homo sapiens, și poate din cauza asta, s-a produs și acea mare emigrație mondială în care oamenii, de frica unora de alții, s-au răspândit pe toate continentele. Fugeau unde vedeau cu ochii, unde găseau pământ prielnic neocupat de alți oameni. În această perioadă de timp s-au format rasele omenești, cele trei rase principale, după criterii care nouă ne scapă. Tot atunci s-a fărâmițat și disociat graiul omenesc articulat, apărând tot atâtea limbi câte comunități omenești împrăștiate. Au apărut și primele forme de civilizație și organizare primitivă, care depindeau încă enorm de natura mamă și se bazau pe aceasta. În această perioadă extrem de lungă de timp femeia primitivă a jucat un rol cu totul nesemnificativ în societate. Foarte departe și fără nici o legătură cu ceea ce susținătorii și apologeții matriarhatului au presupus că s-ar fi întâmplat sau ar fi existat: o societate feminină, dominată și condusă de femei. Nu a existat așa ceva.

            Femeia primitivă a fost o femelă primitivă, un animal domestic, întreținut în așezările omenești pe lângă alte specii de animale pe care omul vânător le domesticea. Desigur, femeia primitivă era om, dar nu se bucura de altă considerație decât cea de animal domestic. Principala sa preocupare era rutul, căci diferitele și succesivele specii de oameni, de la cele inferioare până la homos sapiens, au fost continuu în erecție și spurcat de libidinoase. Sexul a fost unica și marea fericire a omului și se practica nelimitat și liber de orice constrângere. Iar din acest punct de vedere se poate spune că, într-adevăr, femeia juca un rol important în societate. Comunismul primitiv a fost e epocă a prostituției generalizate și extinse, un prototip se societate bordel care garanta fericirea tuturor. Cam pe atunci s-a produs, după părerea noastră, și acele mutații genetice, dar mai mult estetice, care l-au propulsat pe om din condiția sa inferioară de habilis sau erectus, sau chiar de Neandrthal. Adică omul a început să fie preocupat de esteticul său, a început să se spele și să se îmbrace.

            Există o mare deosebire între acest om estetic și cel anterior, lipsit de orice preocupare igienică.

            Se pare că aici a intervenit femeia primitivă, că ea a inventat igiena. Trebuia să se spele mereu. Tot in această perioadă de timp omul își pierde ultimele rămășițe de blană, ceea ce tot femeii i se poate atribui. Tot femeia primitivă reușește o performanță incredibilă, unică pe scara evoluției tuturor viețuitoarelor și mamiferelor terestre femele: actul sexual devine diferit și independent de actul de procreație. Cu alte cuvinte femeia devine aptă să facă sex oricând și oricât, spre deosebire de toate celelalte femele, inclusiv suratele maimuțe, ale căror impulsuri sexuale erau sporadice și legate strict de necesitatea procreării.  Pe de altă parte, datorită acestei evoluții sexuale, femeia primitivă a devenit aptă să procreeze anual și chiar de două ori pe an. Astfel specia umană și rasele omenești au început a se înmulți mai prodigios.

            Pe scurt cam acesta a fost rolul femeii primitive în comunismul primitiv, în epoca așa zisă a matriarhatului: preponderent sexual și în subsidiar domestic. În ambele situații fiind total dependentă și la discreția absolută a stăpânului puternic care era bărbatul primitiv, superior ca forță și prin atribuțiile sale specifice de om liber. Femeia nu era liberă, iar orizontul și preocupările ei domestice erau strict limitate.

            Deci am putea trage o concluzie rezonabilă vorbind despre matriarhat, anume că acesta n-a existat niciodată. Cât despre faptul că acesta ar fi fost o epocă a femeilor ni se pare de-a dreptul ridicol. Deci să dăm de o parte matriarhatul.

 

Revenind la calitățile de conducător ale speciei feminine, ale femeii în general, cele prezumtive sau cele reclamate, pe baza studiului istoric al omenirii, dar și pe alte baze de studiu, evident că nu ne facem nici un fel de iluzii. Nici despre femei, care nu ne interesează, dar, mai ales, despre locul, instituția sau societatea în care femeile aspiră și parvin în funcții de decizie și conducere. Acele locuri, instituții, societăți și state în care femeile masculinizate surclasează și elimină concurențial bărbații emasculați și abuzați sexual. Trebuie să facem mențiunea că în specia homosexualilor, în general în biologia homogeniei sexuale, femeile sunt net superioare bărbaților. Dar deja trebuie să punem cuvintele „femeie” și „bărbat” între ghilimele, deoarece nu mai înseamnă nimic. Practic nu mai există.

Nu ne facem nici un fel de iluzii deoarece știm bine cine și ce e femeia, ce a fost și va fi. Am citit destul la viața noastră, iar dacă nici despre femeie nu s-a scris, prăpădindu-se mii de tone de hârtie și cerneală, apoi nu s-a mai scris despre nimeni și nimic. Tot ce-a avut specia umană (homo sapiens) mai select și mai dotat în condei și-a dat cu presupusul. Și nu ne referim la poetaștrii și scriptomani teribili, ci la genii și savanți cu creierul ca de elefant, sau artiști de superclasă. Iaca, toți aceștia, și-au prăpădit viața și geniul căutând să descopere și să pună în operă femeia și misterul feminin. Ținem noi deci cont de munca și opera lor și, în plus, avem și unele păreri personale.

Femeia nu e și nu poate fi altceva decât om ( homo sapiens). Prin comparație cu bărbatul are creierul mai mic, iar toate însușirile sale fizice sunt, de asemenea, inferioare. În orice competiție sau dispută directe și agresive cu bărbatul femeia pierde sau nu are nici o șansă. Cu o singură excepție, cea aparatului genito-urinar. Aici biologia și dotările femeii sunt mai speciale și mai complexe, deoarece sunt gestante. Din punct de vedere sexual femeia este net superioară bărbatului.

În timp ce penisul bărbatului (masculului) este mic și relativ flasc, vulva femeii ( femelei) este largă și flexibilă, un adevărat abis. În timp ce bărbatul intră în erecție greu și pentru perioade limitate de timp, și numai sub excitația femeii, femeia este în erecție continuă și totdeauna nesatisfăcută din punct de vedere sexual. De vină este, totuși, mama natură, care așa a înzestrat și vietățile și mamiferele considerate de rang inferior, în scopul ei bine intenționat în interesul procreației. O femelă pentru a procrea intră în copulație cu toți masculii valizi apropiați din specia ei, până se simte fecundată. Astfel, acest act sexual natural poate aduce satisfacții respectivei femele și din punctul de vedere ai condiției ei feminine. Așa stau lucrurile și la maimuțele superioare și așa au stat și la om pe când acesta era și om, și maimuță, omul maimuță. Vorbind despre sex, omul maimuță făcea sex ca maimuțele. Femeia maimuță întra în călduri la anumite perioade de timp și pe perioada rutului se acupla cu toți maimuțoii din grup, într-o stare de fericire generală. Dar această stare de beatitudine a fost depășită de om anume când acesta a depășit stadiul de maimuță. A progresat anatomic și fiziologic renunțând, mai ales la suprafață, la trăsăturile animalului, înlocuindu-le cu ale omului. Unele progrese au fost formidabile, cum ar fi cele ale aparatului loco-motor, aparatul vorbirii și cel al funcțiilor cerebrale. În schimb schimbările și dotările genitale au fost mai puțin progresiste, chiar reacționare, vulva femeii și penisul bărbatului fiind imposibil de umanizat. A existat, totuși, un progres, în sensul că femeia a reușit să păstreze și să-și cultive o stare de erecție continuă ( apel sexul) – ( pe când maimuțele o fac mult mai rar, la 3-4 ani o dată). Acest lucru s-a întâmplat, din punctul nostru de vedere, în prima fază de origine a omului, în perioada de început a comunismului primitiv. Perioadă în care femeia a prestat, obligatoriu, servicii sexuale masculilor dominanți, iar ca atare a devenit și mai productivă, spre binele speciei omenești.

Dar situația nu s-a schimbat, atenție, în ceea ce privește dotările sexuale ale celor două gene omenești, bărbatul și femeia. Devenind oameni n-au fost nici mai dotați, nici mai performanți decât pe vremea când erau oameni-maimuță. Și tot așa, bărbatul și-a păstrat inferioritatea sa animală față de femeie: un penis impresionat față de o vulvă imposibil de impresionat. Este o inferioritate care duce la frica de femeie, dar care nu este specific omenească, ci se manifestă la mai toate speciile de mamifere sau viețuitoare de pe Terra. Cu greu poți găsi o excepție, toți masculii se tem, sexual vorbind, de femelele lor. Această defecțiune omenească provenită din defecțiunea sexuală s-a rezolvat, în comuna primitivă, după modelului omului maimuță și primelor specii de oameni, adică printr-o viață sexuală comunistă, liberă și gratuită. În felul acesta și femeia a căpătat o funcție importantă în societate și a devenit, alături de copii, unul dintre bunurile cele mai protejate ale obștii gentilice, ale comunei primitive în general. Poate numai din acest punct de vedere această epocă mai poate fi denumită și matriarhat.

Încă de la origine, prin naștere, prin natura ei umană însăși, femeia este inegală și inferioară bărbatului și se comportă ca atare deoarece conștientizează această inegalitate și inferioritate. Iar întreaga ei educație și evoluție se pliază pe această conștiență asumată, care devine conștiință. Aceasta este conștiința unei femei normale. Care coincide perfect cu conștiința unui bărbat normal despre femeie.

Astfel trebuie să fi stat lucrurile la începuturile omului, la începuturile omenirii, mai exact când aceștia au devenit conștienți și au început să aibă conștiință de sine. Iar dacă ajungem să vorbim despre matriarhat (comunismul primitiv) ne referim tocmai la o astfel de epocă, pentru că matriarhatul ( comunismul primitiv) este o epocă avansată în istoria omenirii. Oamenii care au trăit pe atunci, bărbații și femeile, difereau puțin de oamenii din zilele noastre, de noi înșine. Deci ne putem face o idee destul de pertinentă despre ceea ce erau punându-ne ( transbordându-ne) în locul lor, dar în lumea lor.

Femeile jucau un rol minor în matriarhat, corespunzător naturii lor inferioare și debile. Erau casnice și întrețineau focul și vatra, mai apoi bucătăria. Principala lor preocupare erau copii, dar asta presupune în avans o preocupare și mai mare, anume sexul. Presupunem că acesta era rolul de bază al femeii. Comunitatea primitivă (comunistă) nu a fost altceva decât un bordel gratuit și nelimitat, iar din acest punct de vedere viața oamenilor pe atunci trebuie să fi fost destul de plăcută. Nu credem că greșim prea mult dacă spunem că bordelul a fost primul model de societate organizată pe care l-a înfăptuit omul ( homo sapiens). Iar dacă vorbim despre societate organizată, putem aminti și despre democrație, desigur la nivelul cel mai de jos, comunistoid. Epoca primitivă nu a fost deloc democratică, conducătorii nu erau aleși de nimeni, ei se alegeau și se impuneau singuri, la modul fizic. Dar la nivelul bordelului și înăuntru acestuia, dependența sau abuzul de sex implicau o anumită democrație.

Credem însă că am vorbit prea mult despre o epocă de comunism denumită fals „matriarhat” – care n-a existat – și despre rolul conducător al femeii în acest tip de societate, care n-a existat nici el. Femeia a avut cu totul și cu totul alt rol și altă meserie pe acele timpuri, fiind ( devenind*) încarnarea și personificarea prostituției umane. Femeia primitivă era o prostituată care se acupla cu toți bărbații și făcea toți copiii pe care putea să-i facă. Spre fericirea și dăinuirea societății omenești care, în felul acesta, a început să progreseze.

De unde atunci evocarea matriarhatului în zilele noastre ca o epocă a feririi generale? Desigur, asta ține de comunism, acea ideologie marxistă care se inspiră din comunismul primitiv și primar al societății omenești. Și care ar vrea să readucă omul și societatea sa declasată și alienată măcar în parte la fericitul stadiu al începuturilor.

 

                                               

 

FEMINISMUL  - III –

 

Să trăim primordial, să trăim în comunism, să trăim în matriarhat. Să fim fericiți, sau măcar satisfăcuți, să ne bucurăm astfel de drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Asta e ceea ce ne trebuie și dorim să avem și să ni se întâmple. Iar dacă privim în jurul nostru observăm că le avem pe toate și cu prisosință.

Trăim într-o lume și societate puternic și ireversibil emasculate, căci fenomenul merge înainte. Într-o umanitate lipsită de genul masculin se impune și domină gena feminină, astfel că ajungem să trăim într-o lume de femei ( feminină, efeminată, feministă). Care se poate clasifica și denumi ca neo matriarhat.

Neo matriarhatul nu este altceva decât vechiul matriarhat, dar cu multe îmbunătățiri și ajustări în plus. În primul rând materiale și materialiste, căci lumea de astăzi este super tehnologică și supra dezvoltată economic și industrial. Apoi din punct de vedere demografic, căci omenirea numără azi zece miliarde, față de omenirea primară, care număra câteva sute de mii de oameni. Apoi comunismul de astăzi, corporatismul și globalismul, nu se poate compara cu obscurul comunism primitiv, cel de la gura peșterii. În sfârșit, cultura LGBT, ca un summum de trăsături și însușiri morale și spirituale ale umanității, este teoretic superioară culturii pietrei șlefuite, osului, lutului, lemnului și tot felul de metale și aliaje ale societăților corespondente. Iar la capătul drumului și evoluției propriu zise avem o nouă specie de om, homosexual sapiens, și ea diferită de vechea specie, homo sapiens.

Toate acestea constituie repere și dovezi palpabile ale pornodemocrației.

La rândul ei pornodemocrația constituie un argument și o dovadă a evoluției speciei umane și omenirii ca societate. Dar există – mai există încă – și păreri potrivit cărora porno democrația și homosexual sapiens sunt, dimpotrivă, argumente și dovezi care demonstrează involuția omului, a speciei umane, denaturarea, degradarea și alienarea acestora. Însă noi luăm partea pozitivă a lucrurilor, anume argumentele științifice și concepțiile progresiste ale societăților occidentale. Cele care, de fapt, sunt în avangarda umanității și dețin o poziție privilegiată de hegemonie și chiar dictatură.

Numai astea de-ar fi și ar trebui să fim satisfăcuți, să înțelegem lumea în care trăim așa cum este ea și evoluează trepidant și sub cele mai bune auspicii. Firește că ajungem astfel să înțelegem și feminismul, care este numai o componentă a marelui conglomerat comunistoid modern, a neo matriarhatului actual sau actualizat. Dar o componentă de bază, căci fără feminism nu am avea nimic din ingredientele de bază ale pornodemocrației, nici cultură LGBT, nici drepturi, nici libertăți, nici omogenie și, desigur, nici homosexuali. Am trăi în continuare la limita de jos a democrației, cu acel melanj alcătuit din bărbați emasculați și femei masculine, ca și cum revoluția sexuală n-ar fi avut niciodată loc.

Feminismul este însă util în studiul societății tocmai datorită faptului că probează revoluția sexuală și urmările acesteia.

Este dificil de definit societatea feministă de azi ca matriarhat ( neo matriarhat) mai ales prin prisma faptului că vechiul (așa zisul) matriarhat n-a existat niciodată. Deci nu se cunoaște un prototip istoric de societate omenească de acest gen. Ca atare matriarhatul actual ar trebui tratat ca atare, este un prototip de societate cu totul nou și novator, revoluționar și progresist. Pur și simplu își are originea în revoluția sexuală și cultura LGBT care n-au mai mult de o jumătate de secol de vechime istorică. Cu atât mai dificil cu cât comunismul primitiv, pe baza căruia s-a presupus existența matriarhatului, nu poate fi câtuși de puțin asimilat comunismului clasic revoluționar (marxist) sau neocomunismului actual corporatist sau globalist.

Teoretic matriarhatul ar putea defini și denumi o societate dominată și condusă de femei, dar cu o condiție sine qua non: ca acestea să facă copii și să fie mame. Căci asta este menirea matriarhatului și de aici i se trage (re)numele.

Dar teoria ca teoria, practica ne omoară. Căci tocmai acest prototip de matriarhat conduce la extincția femeii ca genă umană și la dispariția mamei ca ființă născătoare de copii. Lucrurile sunt – devin – extrem de complicate.

Să presupunem că bărbații au dispărut din cauza războaielor, care au făcut o selecție negativă extrem de dură în rândul acestora. Au rămas bărbații emasculați, lipsiți de vigoare și voință, de caracter și idealuri. Dar și de calități de conducători căci, ajunsă pe mâinile lor, societatea a decăzut treptat și continuu. Până la urmă acești emasculați și-au pierdut definitiv însușirile și trăsăturile genetice bărbătești și au devenit femei. Adică homosexuali. Așa stau lucrurile dacă le privim simplist, dar la modul obiectiv.

În paralel însă are loc o evoluție a femeii, conjugată cu a bărbatului, dar în sens invers. Despre care am mai vorbit. Bărbații emasculați sunt egalizați de femei și, în cele din urmă, surclasați de acestea. Evoluția femeii se produce însă prin masculinizare. Iar dominația femeii apare în momentul când trăsăturile și însușirile masculine ale acesteia surclasează bărbatul emasculat. Dar deja ea nu mai este femeie în acest moment. Și nici bărbat, pentru că nu are testicule. Din punct de vedere biologic natura mamă nu a făcut niciodată compromisuri și nici nu a putut fi siluită.

Dar natura umană da, a făcut multe compromisuri, a făcut toate compromisurile. Și toate prin denaturare. Se poate spune chiar că omul a apărut și a evoluat ca om prin denaturare. Astfel ar fi rămas omul maimuță, care e copilul naturii. Compromisurile pe care le-a făcut omul țin de viața sa socială și intimă care, de la bun început, au stat sub semnul prostituției. S-a ajuns însă, după veacuri și milenii de experiență, ca prostituția să fie asimilată naturii umane, care e altceva decât natura mamă. Totuși, atâta vreme cât natura umană respectă legile genetice și biologice ale naturii mamă, prostituția și alte compromisuri omenești nu sunt nici inacceptabile, nici ireversibile. Astfel se explică de ce homo sapiens, care este un denaturat pervers, a reușit să supraviețuiască și să facă carieră atâtea milioane de ani împotriva naturii.

Însă în momentul în care acest sapiens denaturat a depășit limitele perversiunii și a forțat legile biologiei el a intrat în colaps și a dispărut ca specie. Nu prin extincție, ci prin substituție și involuție. A apărut această nouă specie de oameni pe care noi am denumit-o homosexual sapiens. Am denumit=o așa deoarece această specie diferă de cea veche în principal prin faptul că este omogenă genetic, deci nu mai conține caracteristici distincte specifice masculine și feminine. Această homogenie ( omogenizare ) nu este numai sexuală, căci se extinde și la alte atribuții și însușiri considerate distincte sau specifice genurilor masculin și feminin. Homogenia este sau tinde să fie totală.

Tocmai acest lucru îl considerăm noi a fi momentul și stadiul actual al societății și umanității în care trăim, puternic, inacceptabil și ireversibil denaturată.

 

Dată fiind dispariția masculină a speciei prin involuție, conjugată cu evoluția femeii prin emasculare, se ajunge la acest compromis homosexual aparent neutru, care e ambigen sau omogen. Homosexualul nu e bărbat sau femeie, nu e masculin sau feminin. De regulă homosexualii nici nu mai știu ce sunt, își pot alege sau schimba sexul. Pot fi, succesiv, și una și alta. Și nu e vorba numai de exterior, ci și de interiorul lor psihic și moral. Diferă între ei numai dacă, eventual, se îmbracă diferit, lăuntric sunt la fel. Sunt la fel și e imposibil de separat. Sunt carne.

Homosexualii sunt carne vie.

La fel de imposibil sunt de evaluat. Ce sunt, ce devin oamenii? Specia homosexual sapiens ce fel de specie umană este? Ce preconizează? Încotro merge? Sunt întrebări de interior, de intelectual și cetățean interesat și curios să știe în ce lume trăiește. În același timp sunt și întrebări cu caracter politic, deoarece ideologia, cultura și specia homosexualilor aparțin Occidentului, iar Occidentul are pretenția de a conduce și domina întreaga planetă. Cu alte cuvinte Occidentul are pretenția de a impune întregii lumi specia, valorile, legile și cultura homosexualilor = LGBT.

În politica sa extensivă și expansivă Occidentul pune în prim plan și promovează „femeia” ca factor de putere și decizie în toate sectoarele de activitate. Este firesc să fie așa, în Occident bărbații au dispărut de secole, iar emasculații, în afară de faptul că sunt omogeni, sunt amorfi. Dar punem „femeia” între ghilimele deoarece în Occident nu mai există nici femei de cel puțin un secol. Ci a apărut acel hibrid masculin-feminin care, statuat prin cultura LGBT dă homosexualul. Acest lucru, precum și impresia că „femeia” domină în societate, creează ideea unui matriarhat modern care, după denumire, ar trebui să fie de genul feminin. Dar este numai o prezumție deoarece, în primul rând, societatea actuală nu mai are gen. Iar în al doilea rând nu mai are femei, așa cum nu mai are nici bărbați.

Dacă Occidentul promovează „femeia”, este vorba despre prototipul de „femeie” occidental care, întâmplător, poate fi și purtătoare de vagin, de penis, de uger, de buci, de gură și de orice fel de altă carne vie. Un homosexual. Deloc diferit de alt homosexual emasculat care poartă, întâmplător, inițial penis, înainte de a opta pentru vulvă. E foarte complicat de a mai defini „femeia” din punct de vedere occidental. La fel de complicată fiind și orice discuție despre matriarhatul ultra modernist și progresist.

Dar noi, vorbind despre toate acestea, vorbim despre feminism. Care este altceva decât femeia, femininul, feminitatea. Care, din nefericire, au dispărut definitiv i pentru totdeauna.

 

Feminismul este, pentru noi, un reper esențial al pornodemocrației. Oriunde te uiți, ori unde mergi, orice faci, dai de femei. Active, energice, voluntare, școlite, gata să prindă orice ocazie, să înhațe orice pică. Bune de gură și de hâră, bătăioase și găugioase, sfidătoare și provocatoare, viclene și abile, pofticioase și mâncăcioase, perfide și insipide, ne pierdem timpul căutând și înșirând numeroasele lor caracteristici…  feminine.  Masive, dominante, poruncitoare, dure, viteze, curajoase, aspirând la funcțiile cele mai înalte, la cele mai înalte grade, făcând legi și împărțind dreptatea, pretutindeni în societate, în stat și toate instituțiile sale. Nu-și ascund masculinitatea și au oroare de bărbații emasculați, deși ele însele sunt, biologic, niște emasculate. În schimb nutresc o adevărată ură împotriva bărbaților adevărați, mai bine zis asupra naturii bărbătești originare, care surclasează și domină femeia. O ură totuși inutilă, deoarece acești bărbați nu mai există. Poartă pantaloni, îmbrăcăminte bărbătească, uniforme cât mai țipătoare și mai galonate, au ținute rigide și sunt frigide. Își dedică viața carierei și nu precupețesc nici un efort, sunt în stare de a jertfi pe oricine și orice în atingerea obiectivelor. Sunt cumplit de mândre de statul lor social și de locul lor privilegiat în societate. Cam așa arată portretul unei feministe și al feminismului ca expresie. Al acestui tip de femeie de gen masculin, care a apărut după revoluția sexuală și s-a impus prin cultura și civilizația LGBT.

În mod firesc, în mod absolut natural, acest gen masculin (emasculat) nu este și nu poate fi feminin, nu este și nu poate fi femeie. De altfel și expresia, și atitudinea feminismului despre femeie este corespunzătoare. El caută să schimbe în profunzime și în totalitate natura și gena originale ale femeii prin masculinizare, prin modificarea acestora în unele de bărbați (emasculați). De altfel aceasta este și cauza majoră a feminismului, evoluția radicală și progresivă a femeii către feminism. Femeia ca atare, femeia tradițională, femeia naturală constituie o tară și o relicvă istorică în evoluția feminismului și, ca atare, trebuie distrusă. Din acest punct de vedere putem spune că feminismul și feministele urăsc și disprețuiesc femeia cel puțin la fel de mult cât bărbații.

Poate chiar mai mult deoarece, în felul lor, femeile sunt o piedică mai solidă în cauza feminismului decât bărbații legendari sau chiar emasculați. Asta din cauză că femeile sunt baza familiei și, mai presus de orice, fac copii: sunt mame. Iar feminismul disprețuiește profund atât familia cât și calitatea de mame ale femeilor. Care, desigur, le împiedică să facă carieră, să progreseze, să evolueze și să domine în societate! Nu poți să faci nimic, în cauza feminismului, cu o femeie preocupată cu familia ei, capabilă să-și crească copiii și să-și menajeze partenerul. Acest tip de femeie este văzut ca o racilă a trecutului istoric, mai mult decât atâta, ca o formă inacceptabilă de robie a femeii. Femeia mamă și soție este văzută ca fiind în robia familiei, exploatată de copiii și bărbatul său. Ceea ce pentru feminism este absolut inacceptabil, este strigător la cer. Este motiv de revoluție și chiar de război de exterminare.

Dacă bărbații adevărați ca gen nu mai există, iar bărbații emasculați sunt considerați în feminism mai mult în calitatea lor de cunnilings, femeile, într-adevăr, constituie o problemă majoră a feminismului. În măsura în care mai sunt și în care se încăpățânează să rămână la natura lor originală, să reziste tentației și presiunilor modernismului și progresismului, feminismului și pornografiei sau culturii LGBT. Ceea ce, cu toată sinceritatea, trebuie s-o spunem că e din ce în ce mai greu de făcut. Trebuie să spunem că femei adevărate, originare, naturale, mame și soții sunt din ce în ce mai puține, pe cale de dispariție. Iar asta e ușor de văzut și de constatat.

Dacă femei mascule mișună peste tot și domină societatea la toate nivelele, în schimb familia, ca celulă de bază a societății, a dispărut. Astfel a dispărut și femeia ca mamă, soție, soră sau fiică. Cu toții, ca oameni ( homosexual sapiens) am rămas fără mame, soții, surori și fiice, ceea ce e imposibil de acceptat și de suportat. Pentru că depășește condiția naturii umane. Dacă dispariția tatălui, de exemplu, a bărbatului dispărut în război, poate fi suplinită de familie, în schimb dispariția femeii în toate ipostazele sale: mamă, soție, soră, fiică nu poate fi suplinită de nimic. Dispariția bărbatului nu duce la dispariția familiei, dar a femeii da.

 

Ori tocmai dispariția femeii observăm noi ca un reper al feminismului care, la rândul lui, este un reper al pornodemocrației. Deja nu mai observăm emasculații, bărbații porno, care au renunțat la gena lor masculină pentru a deveni homogeni, homosexuali. Ei sunt cel dintâi reper al nostru. Iar cel de-al doilea este femeia care, și ea, a renunțat la gena și profilul ei genetic feminine pentru a deveni feministe, masculine și homosexuale. E de constatat că feminismul acceptă, propagă și promovează homosexualitatea mai mult decât o fac, de exemplu, bărbații emasculați. În cultura și legislația LGBT feminismul și feministele dețin majoritatea în raport cu emasculații și parvin, au parvenit deja, în rolurile și funcțiile cele mai importante: legislație, guvernare, ideologie.

Pe scurt, trebuie să recunoaștem și să spunem lucrurilor pe nume: homosexualismul ca omogenie și homosexualul ca specie umană ( homosexual sapiens) este feminism. Cauza dispariției femeii naturale este feminismul, iar rezultatul este homosexualul. Care nu este altceva decât femeia denaturată și pervertită de feminism.

Acest lucru dă impresia că homosexualismul, în general, cât și homosexualul, în particular, sunt de genul feminin. Atât prin natura și fizicul lor pervertite de instrucția și cultura LGBT cât și, mai ales, prin degenerare și pervertire sexuală, prin sex omogen. Ideologia și cultura LGBT presupun ca sexul bărbătesc, masculin, nu mai există sau trebuie distrus din motive de evoluție, democrație, egalitate, libertate etc. Așadar omogenia sexuală se întemeiază pe celălalt gen existent, anume cel feminin. Dar este un gen feminin care nu implică și reprezintă femeia, cu organul ei sexual propriu zis, care sunt, de asemenea, considerate nocive sau relicve desuete.  Ci provine din siluirea și pervertirea acestora, din reciclarea lor la cauza feminismului.

Relațiile sexuale homosexuale șunt foarte complicate și încă nedisecate științific. Pe de o parte nici nu a fost timpul necesar, căci revoluția sexuală abia a avut loc în Occident, iar pe plan mondial se află încă în desfășurare. Pe de altă parte însuși subiectul este greu de abordat, fiind unul dintre cele mai insuportabile. Relațiile de iubire și sexuale dintre homosexuali sunt atât de grețoase și abjecte încât nu pot fi măcar descrise. Sunt pornografie. S-a zis cu iubirea dintre oameni!

Cert este că în acest infern homogen și homosexual feminismul deține un rol primordial și astfel lasă impresia falsă de feminin. Anume că homosexualul e de acest gen, e femeie. Și astfel e, cât de cât, natural sau normal. Ceea ce e absolut neadevărat și are darul de a compromite încă o dată femeia ca natură și ființă umană (homosexual sapiens). Asta deoarece homosexualul se consideră un purtător de sex indiferent și indecis, el fiind indiferent și indecis și din punct de vedere genetic, și din toate punctele de vedere. Însăși cultura LGBT recunoaște și promovează această indiferență și impotență sexuală amorfă, desigur sub formă de homogenie.

În general, în relațiile lor sexuale și homosexuale complicate, feminismul își asumă un rol mascul (masculin) dominant, în timp ce emasculații joacă un rol pasiv, femel, amintind de natura femeilor. De asemenea, în aceste relații, feministele se acuplează între ele, pe când emasculații și-o pun între ei. Sunt, din punctul de vedere al naturii mamă, dar și al naturii umane, niște odioși. Procedează în acest fel deoarece nu se suportă între ei fizic, ca niște rebuturi umane ce sunt, se urăsc și se detestă reciproc. Dar și din motive sacre precum libertatea și egalitatea de gen și de șanse, deduse, propagate și promovate de cultura LGBT. Cultură care este în același timp și civilizație, cea mai înfloritoare civilizație de pe mapamond, civilizația Occidentului.

 

Nici nu se putea să nu remarcăm feminismul ca unul dintre reperele fundamentale ale pornodemorației în care trăim. Pentru că acest fenomen a devenit un motiv al denaturării și degradării societății omenești. Încă de la început premisele sale au fost false, pornindu-se de la ideea de egalitate a femeilor cu bărbații în toate domeniile de activitate. Este o idee a democrației burgheze, socialistă în formă, capitalistă în fond, care urmărea introducerea femeii în câmpul muncii și exploatarea ei fizică corespunzătoare, proletară. Feminismul a evoluat în contradicție cu democrația burgheză și orânduirea capitalistă, și cu numeroasele eșecuri ale acestora, menținându-se într-un stadiu latent de subzistență și făcând progrese de etapă. În schimb se poate spune că a explodat brusc o dată cu revoluția sexuală, ceea ce ne duce cu gândul că însăși această revoluție poate fi o cauză a feminismului. Însă faptul că revoluția sexuală a fost înfăptuită de femei este greu de admis.

Însăși feminismul, ca mișcare socială care susține egalitatea de șanse ale femeii cu bărbatul în toate domeniile de activitate, este inadmisibil, iar noi îl respingem cu hotărâre. Nu trebuia să apară niciodată astfel că, din punct de vedere istoric, este de repudiat. Dar mai ales este de repudiat din punct de vedere natural, genetic și biologic, după toate legile firii și naturii care spun că bărbatul și femeia sunt diferiți și altfel, iar femeia nu este și nu poate fi egală cu bărbatul în nici o privință. Mai bine zis cele două gene umane fiind total separate, nici viața, nici activitatea celor două ființe nu pot fi amestecate și puse în balanță una cu alta. În schimb, dacă se amestecă, această balanță este inechitabilă, deoarece are brațele inegale. Femeia este din start, și din natură, inferioară bărbatului. Este o lege implacabilă care nu poate fi modificată, nici măcar discutată, atâta timp cât bărbatul va fi bărbat, iar femeia, femeie.

Este o lege a naturii care spune că femeia nu poate fi egală bărbatului în nici un domeniu de activitate și în nici un fel de competiție. Iar această lege a fost compensată de comunitatea umană prin domenii de activitate diferite. Aceiași lege a naturii spune că bărbatul nu poate fi egal cu femeia din punct de vedere sexual și nu poate face și alăpta copii. Mai pe șleau spus, această lege fundamentală spune că bărbatul nu poate fi femeie și femeia nu poate fi bărbat. Dacă s-a întâmplat ceva cu această lege, a fost călcată în picioare, a fost aruncată la gunoi etc, trebuie să percepem realitatea: nu legea este de vină sau prost întocmită și nu ea s-a modificat. Ci s-a întâmplat ceva cu bărbații și femeile, cu societatea omenească în genere,  care au renunțat le identitatea și statutul lor originare și firești și sau  prostituat, pervertit, degradat și denaturat dincolo de orice limite. Cauzele sunt multiple și am amintit deja de ele în rânduri anterioare. Dar cauza fundamentală și un fel de „suma sumorum” este chiar pornodemocrația, subiectul propriu zis al lucrării noastre. S-a ajuns aici pentru că societatea omenească a ajuns să trăiască în pornodemocrație. Pornodemocrația este un model de societate în care sunt încălcate, distruse și aruncate la gunoi toate legile naturale, firești și omenești ale societății.

Femeia nu este a egală ( este inferioară) bărbatului din punct de vedere fizic, ( anatomic și fiziologic), cerebral și psihosomatic, spiritual și moral. Universul, ca spațiu, și cosmosul, ca lume, aparțin bărbatului, ca domenii de subzistență, investigare și cunoaștere, însumat creație. Pe când lumea femeii se reduce la ea însăși, iar singura ei creație este procreația. O femeie nu a creat și nu va crea niciodată altceva decât copii. Acesta este rolul ei în natură, aceasta este legea fundamentală a naturii, peste care nu se poate trece.

Dacă pornodemocrația riscă și aruncă la gunoi această lege fundamentală, alături de alte legi firești și naturale, rezultatele sunt pe măsură. Poate din necesitate, deoarece emasculații sunt naturi pervertite și josnice de bărbați, care nu-și mai cunosc sau pot exprima însușirile fizice și cerebrale specifice omenești. Pe care nici nu le mai dețin. Dar femeia, emasculată ea însăși, ajunsă să domine și să conducă în societate, să dețină funcții de conducere supreme, să aibă acces la funcții și grade, prin natura lor, exclusiviste bărbătești ( cel puțin masculine), să poarte uniformă și armă etc, devine de un ridicol absolut. Un  ridicol depășit numai de grotescul situație. La rândul ei starea de grotesc fiind depășită de starea de pericol în care se află acest prototip de societate.

Fără îndoială că nu putem decât respinge această societate cu toată hotărârea și determinarea. Dominată și condusă de femei, în care femeia joacă un rol determinant. În primul rând că aceste femei sunt ”femei” între ghilimele, ele nu au nimic în comun cu femeile adevărate, pe care noi le cunoaștem și le iubim în postura de mame, surori, fiice și soții. Femeile adevărate și unice prin natura lor nu există și nu au existat niciodată în afara acestor ipostaze.

„Femeile” între ghilimele nu au nimic în comun nici măcar cu femeile care practică prostituția, un viciu vechi și tolerat al omenirii. Istoria prostituției ne dovedește că prostituția a fost de genul feminin și tolerată ca atare. Iar pe cea mai mare parte a istoriei sale omul nu și-a precupețit inteligența și energia pentru ca această prostituție să fie ținută sub control sau să dispară. A fost o luptă în principal pentru a educa femeia, de a o scoate și ridica de la natura ei primară hominidă, femelă, la una umană și la condiția feminină propriu zisă.

Evoluția societății și speciei omenești – homo sapiens – a fost și evoluția femeii și genei feminine. De la comuna primitivă, acel matriarhat prezumtiv, în care femeia era carne vie iar prostituția generalizată, la epoca creștină, în care femeia a devenit baza și esența familiei. Rolul femeii în cadrul familiei, iar prin familie în societate, s-a conservat și în epoca burgheză, și a durat până aproape de zilele noastre. În principal prin limitarea efectelor prostituției, prin ținerea acesteia sub control și, mai ales, în afara legii și normelor sociale. Pentru a scoate femeia din animalul ei, pentru a o educa, pentru a o face om = mamă, soră, soție, fiică, au trebuit să treacă milenii și civilizații succesive și numeroase alternative să fie experimentate. Evident că nu suntem misogini, că pe același parcurs de milenii și civilizații trecute, a ajuns și bărbatul să se debaraseze de animalul din el prin educație, cunoaștere și religie. A ajuns și el la calitatea de familist, la rangul de soț și tată.

 

                                                CULTUL FEMINIST

 

Trebuie să vorbim, în acest context, și despre idealuri, idealurile lui homo sapiens: masculin și feminin. Care și ele se deduc prin educație și evoluția societății. Care, în comunismul primitiv, în așa zisul matriarhat, nu puteau fi decât sexuale. Neapărat că prima fază de comunism primitiv a fost un comunism sexual. Și e greu de vorbit, în aceste condiții, de idealuri. Practic nu existau nici bărbați (tați, soți), nu existau nici femei ( soțiile, surorile, fiicele, chiar și mamele erau la comun), cu toții formau un amalgam de masculi și femele. Câtă vreme, câte milenii au trebuit să treacă pentru ca oamenii să se smulgă din acest marasm și să se idealizeze între ei ca femei și bărbați! Pentru ca bărbații să vadă un ideal în femeie, iar femeia un ideal în bărbat. Mai mult decât atât, ca aceste idealuri să fie unice. Dar poate exagerăm, pentru că oamenii, în general, sunt niște mincinoși, iar raporturile și relațiile dintre ei, chiar și cele mai apropiate, n-au fost niciodată ideale.

Mai ales femeia a fost idealizată ca ființă umană, iar cultul femeii face parte din istoria omenirii. Idealul mamă și mama ideală poate fi socotit cel dintâi și mai presus decât toate idealurile. El este un ideal sacru, de esență religioasă. La fel de considerate și respectate cu rigurozitate sunt și celelalte ipostaze și icoane feminine întruchipate de soră, soție sau fiică. Toate acestea sunt idealuri omenești. Dar în primul rând sunt idealuri bărbătești, deoarece sunt create, impuse și sublimate de bărbați. Cultul femeii, dacă a existat și cât a existat, a fost cultul bărbatului despre femeie.

Acest cult a ridicat femeia din femelă, din comunismul primitiv și din toate ipostazele sale istorice. A ridicat-o din starea sa de inferioritate evidentă și naturală și a pus-o pe același soclu pe care stă și bărbatul. Astfel ei întemeiază familia.

Cultul bărbatului pentru femeie este cultul bărbatului pentru familia lui.

Dacă femeia este idealul bărbatului, familia este idealul femeii.

Cultul femeii despre bărbat este mai puțin important, poate și pentru faptul că femeia este incapabilă de idealuri și nu este idealistă. Cu toate că idealul ei este familia, cultul soțului nu prea există. Idealurile de bărbați ale femeii sunt al Tatălui și, mai ales, al Fiului, în dublu înțeles, religios și casnic, domestic. Femeia își respectă tatăl și iubește propriul fiu, respectul și iubirea pentru soț fiind aleatorii. În sfârșit, toate aceste idealuri au fost date peste cap sau interzise o dată cu dispariția femeii și apariția feminismului.

 

Cultul feminist, sau idealul feminist, nu e ușor de abordat și înțeles deoarece face parte din cultura LGBT. Astfel nu pot fi nici măcar definite folosind sensuri și simboluri clasice ale cuvintelor. Cultura LGBT este o cultură nouă, informă, inconsistentă, care încă nu s-a autodefinit. Însă mai mult decât atât, este denaturată, degenerată, decăzută până la hidoșenie. Este o cultură prnografică. Iar în acest caz este imposibil să mai vorbești despre idealuri. Despre un cult al homosexualității și idealul homosexualilor care se deduc și se susțin din pornografie. Practic nu ne permite limba în care vorbim și scriem să uzităm cuvintele pentru așa ceva.

Facem un sacrilegiu.

Cultul feminist, sau idealul feminist, e sexul, dar lipsit de genele lui naturale și originare, masculin și feminin. E omogenul, e homosexualul. În principiu homosexualul este considerat neutru, dar în realitate, prin trăsăturile și însușirile lui el este feminist. Fiind astfel el creează confuzia că este și feminin, sau că amintește, că are ceva în comun și cu femeia din natură. Deși nu putem vorbi despre idealuri feministe, sau despre un cult al femeii în cultura LGBT, totuși homosexualismul se bazează pe instincte și atavisme feminine. Dar care provin dintr-un trecut foarte îndepărtat al femeii și al omului în genere, de pe vremea când aceștia trăiau în comunismul primitiv, așa zisul matriarhat. Sau și mai dinainte vreme, când homo sapiens nu apăruse încă, iar hominizii erau masculi și femele.

Feminismul, homosexualii, cultura LGBT preferă acest tip de femeie care e femela. În principal deoarece excluderea bărbaților este totală, genul masculin fiind neutralizat sau eufemizat prin emasculare. La rândul lor emasculații fiind neutrii și efeminați prin natura lor. Astfel că idealul feminist și homosexual e „femeia” care, din punct de vedere sexual, se autosatisface pe sine însăși. Din punct de vedere natural, biologic, autosatisfacția este o aberație, o mizerie chiar, dar să nu uităm că vorbim despre sex, care e o problemă intimă și animală, care nu se discută. Orice discuție a ei compromite orice om. Chiar și pe un homosexual sapiens.

Să nu uităm că, totuși, femeia, chiar și ce istorică și tradițională, se preferă pe sine. Ea are idealuri precum familia, tatăl și fiul, dar acestea sunt idealuri bărbătești, masculine. Până la urmă aceste idealuri i-au fost impuse de bărbați, pentru a o scoate din inferioritate. Dar totdeauna femeia se idealizează pe sine, este de un egoism feroce. Iar acest idealism se deduce tot din idealul masculin pentru femeie, practic este o plagiatură. Practic femeia admite și consideră că este o ființă ideală deoarece astfel o apreciază bărbații din jurul său, o laudă și-i aduc omagii.

De aici putem scoate o premisă a ceea ce devine femeia și idealul feminin prin feminism și în pornodemocrație. (Căci să nu uităm nici un moment că trăim în pornodemocrație, că feminismul este un atribut și un reper a pornodemocrației). Acest ideal nu mai este intim, nu mai este personal, nu mai este familial, casnic și domestic. Ci el devine un ideal social și politic de sine stătător – idealul feminist – și se exprimă prin ascensiunea și promovarea femeii în cele mai importante și în toate funcțiile sociale și politice în comunitate și în stat. Mai mult decât atât, acest ideal devine obligatoriu, ascensiunea și promovarea femeii devenind norme și legi inerente și imposibil de evitat. Desigur că aceste legi și norme feministe emană tot din pornodemocrație.

Dacă admitem că idealul feminist este, totuși, „femeia” (între ghilimele), iar noi chiar asta facem, admitem, luăm de bază egoismul feminin feroce și ancestral, care nu dispare în feminism. Dimpotrivă, atinge cote alarmante și ajunge pe culmi de performanță. Femeia originară și naturală în ipostazele ei firești – mamă, soră, fiică, soție – deci femeia ideală, este distrusă, ca și mediul ei natural și firesc care este familia. Este distrusă în sensul că este smulsă și scoasă din natura și mediul ei specifice feminine. Dar asta nu înseamnă dispariția organică, căci este recuperată și promovată într-un nou mediu considerat ideal, de esență feministă. În acest mediu femeia va renaște, va evolua și progresa rapid, dar nu pe baza vechilor ei însușiri și atribuții, totuși egoiste, ci pe baza altora noi, mult mai satisfăcătoare, totuși la fel de egoiste. Egoismul feminin va rămâne nealterat devenind feminist. Mai mult decât atât, el va evolua devenind egocentrism. Feminismul este o mișcare centrifugă care pune în centrul lumii femeia. Totul se învârtește în jurul femeii, mai exact în subordinea și sub comanda acesteia, la dispoziția și în slujba ei, sub atenta și omniprezenta ei oblăduire și supraveghere.

Desigur dispar o dată cu feminismul și vechile noastre idealuri precum familia, mama, sora, fiica, soția, femeia însăși. ( De aceea nici nu suntem de acord cu el). Dispar pentru că dispariția lor este o condiție sine qua non a feminismului, iar în continuare a pornodemocrației și a speciei homosexual sapiens. Iată de ce familia, de exemplu, ca și genurile umane naturale, masculin și feminin, sunt în prim a linie de atac a feminismului, a homosexualilor, ale culturii LGBT în ansamblu. Fără femeie nu există familie în primul rând și nici una dintre ipostazele ideale ale femeii ( mamă, soră, fiică, soție). Deoarece tocmai această ipostază ideală a femeii, dar și a familiei ( tată, mamă, copiii) stârnește oroarea și furia comunității homogene și culturii LGTB. Primul lucru pe care îl propagă feminismul în recuperarea și reeducarea femeii este, de exemplu, tocmai renegarea naturii ei feminine, originare și ancestrale. Sub cuvânt că această natură este primitivă,  este inferioară, chiar animală, femeia este o femelă care face și alăptează copiii. Care trăiește închisă în colivia familiei, unde acceptă dominația fizică și superioritatea masculului, soțului. Astfel femeia nu e liberă, nu e egală cu bărbatul, nu-și trăiește viața, nu performează, nu face carieră și nu ajunge pe culmi de progres. Idealurile feministe sunt cu totul și cu totul altele și țin de carieră în societate, de dorința de putere, de a domina, judeca și conduce pe ceilalți. Sunt, cu alte cuvinte, vechile atribuții ale speciei masculine și bărbătești, cu vechi tradiții istorice în societatea lui homo sapiens. Care s-au păstrat din cele mai vechi timpuri și până în epoca burgheză a democrației clasice. Până la revoluția sexuală.

Pentru a-și îndeplini idealurile feministe femeia trebuie să renunțe la ea însăși, le genul ei, la natura ei, deci la familie și la procreație. Căsătoria, familia și toate ipostazele care țin de familie – mama, sora, soția, fiica – sunt considerate obstacole în perspectiva unei educații corespunzătoare și a unei cariere de succes. Deci sunt considerate la cel mai jos nivel, tratate cu indiferență și chiar abrogate. Compensația se face prin sex, căci feminismul este sexual până la abuz și paroxism. Printre idealurile cele mai înalte feminismul propagă si satisfacția sexuală a femeii, care nu se poate obține decât prin abrogarea familiei și obligația de a avea un singur partener (soț). Astfel femeia poate face sex cu oricine și oricât poftește, ca pe vremea fericită a comunismului, a presupusului matriarhat. Cu o singură condiție însă, aceea de a nu procrea, a nu naște copii, a nu deveni mamă. Pentru a evita acest neajuns însă există industria farmaceutică, cu produsele ai anticoncepționale, ca și industria porno, cu numeroasele ei inversiuni și perversiuni.

Totuși, chiar și în idealul feminismului, în ciuda oricăror precauții, femeia nu poate scăpa de blestemul ei ancestral și originar, de natura ei odioasă: poate deveni curvă sau, și mai rău, mamă. Nici măcar feminismul nu poate înlătura acest blestem. Astfel că soluția vine din cultura LGTB, care este radicală și extirpă femeia din chiar componentele sale genetice. Pentru că soluția este homosexualismul. Prin homosexualism femeia nu dispare la propriu, în schimb dispar genele și genul ei feminine, inutile și de natură inferioară. La paritate=egalitate cu emasculații, homosexuali care nici ai nu mai au gene și gen bărbătești, masculine. Dacă cei doi se acuplează și fac sex la infinit, pot s-o facă liniștit și fără consecințe sau responsabilități. Feminismul nu este numai un suport logistic major al homosexualismului, ci și un substitut biologic al acestuia. De aceea se poate spune, deși homosexualii nu au gene, că ei sunt de gen feminin, că sunt „femei”.

 

Dar am vorbit destul despre feminism ca reper al pornodemocrației. Iar subiectul este inepuizabil, oricât am dezbate nu i-am da de cap. Conchidem prin a spune că feminismul contribuie substanțial la degradarea și decăderea societății și lumii în care trăim. Care sunt populate majoritar cu femei, care constituie idealurile noastre feminine: mame, surori, fiice, soții. Asta pentru am apucat de ne-am născut în familie, ceva mai înainte de revoluția sexuală și cultura LGBT. Mai înainte ca Războiul rece să se sfârșească așa cum s-a sfârșit.

Comparând lumea în care trăim cu lumea în care ne-am născut observăm că aceste idealuri s-au stins, au dispărut. Au mai rămas doar reminiscențe, urme vagi, și acestea maculate și infestate de pornografie. Familia e homosexuală iar femeia ideală nu mai e mamă, soră, fiică sau soție deoarece … e masculină! Fiind homogenă ea este, totodată, și tată, frate, fiu sau soț! Cam asta sunt minunile și performanțele feminismului și homosexualismului care sublimează pornodemocrația.

Și o scot în evidență.

 

                                   

                                                8  SEXISMUL, SEXUL, SEXUALISMUL

 

Un alt reper al pornodemocrației este sexismul. El se leagă intrinsec de feminism, astfel că vom fi mai sumari în evaluarea lui. Sexismul se definește ca fiind defavorizarea sau chiar persecuția femeii pe cale sexuală de către bărbat și de către societate. În cazul în care societatea ține cont de sexul membrilor ei.

Discuțiile despre sex au fost și sunt totdeauna dificile în spațiul public, ele având un caracter extrem de intim și personal. De aceea ele au fost, în general, evitate, cu excepția celor având un conținut medical. Omul și societatea au dezvolt un acut sentiment al pudorii prin care a evitat sau bagatelizat aceste discuții. Pudoarea a fost dintotdeauna un mare și gingaș sentiment omenesc. Care s-a impus de la sine și a fost respectat de toată lumea.

Până la pornografie, până la revoluția sexuală și până la pornodemocrație.

Când, deodată, sexul a ajuns în gura tuturor. Pe marele și micul ecran, pe scenă și la tribună, pe stradă și în parlament, în presă și politică, în universități și pe stadioane, în catedrale și parcuri publice… Omul și omenirea s-au dezbrăcat nu  numai de caracter, ci și de haine și astfel au stabili noi recorduri și performanțe mondiale.

Este firesc ca o societate porno, o lume porno, o industrie porno, o cultură porno să fie preocupată de sex. Cu atât mai mult o specie de om homosexual, cum este specia homosexual sapiens. Care toate se deduc din pornografie și sunt rezultatul unei revoluții sexuale. Căci e paranormal sau absurd să susții că principala cauză a acestei revoluții n-a fost sexul, ci emanciparea: emanciparea sexuală și libertatea: libertatea sexuală. Emanciparea și libertatea sexuală înseamnă, firesc, pornografie, homosexualism, LGBT.

Preocuparea față de sex a omului – homo sapiens – a fost majoră și obsesivă pe toată istoria sa. Ea s-a legat, dar numai parțial, de instinctul și doleanța sa de a se înmulți, de a-și perpetua specia. Dar, în mare parte, în cea mai mare parte, preocuparea față de sex a omului a fost egoistă și a avut ca scop propria satisfacție, satisfacția organelor sale sexuale. Care sunt și au fost dintotdeauna cele mai importante organe ale omului. Mai importante decât creierul și inima! Întotdeauna omul a pus pe prim plan satisfacțiile și interesele sexuale,  cele cerebrale și sufletești fiind ulterioare și adesea subordonate. Se poate spune că omul – homo sapiens – gândește și simte mai mult cu sexul decât cu capul și inima.

Dacă aveți păreri contrarii sau vă deranjează afirmațiile mele, înseamnă că nu sunteți sinceri sau nu-l cunoașteți pe sapiens.

Din această preocupare majoră a omului ieșit prostituția, care are o carieră la fel de lungă cu istoria omenirii. Și se împletește cu aceasta. Specia umană, în ansamblul ei, este cea dintâi specie din regnul animalelor, clasa mamiferelor, care se prostituează. Adică se acuplează în afara și în pofida legilor stricte ale naturii dictate din necesitate. Procedând astfel omul devine un denaturat.

Noi nu știm și nu putem ști care a fost cauza prostituției omenești, care datează de la primii hominizi și hominini. Presupunem că au fost naturale, lipsa blanei (alopecia) (frigul) determinându-i pe bipezi să doarmă grămădiți, și sociale, sexul fiind un mijloc de supunere sau dominație, de bune intenții sau de pace. Prostituția a evoluat o dată cu omul pe toate etapele evoluției sale de milioane de ani, dar nu poate fi evaluată, pentru că însăși evoluția omului este încă inconsistentă și incertă din toate punctele de vedere. Se știu prea puține lucruri despre homo sapiens și despre celelalte specii sau subspecii omenești.

Noi ne-am dat cu presupusul, inspirați din alte scrieri și opinii, cum că comunismul primitiv a fost prima epocă mai certă din istoria omului din care au rămas vestigii și despre care se știe  câte ceva. Această epocă a fost denumită, în mod greșit, matriarhat, deoarece nu era matriarhală, ci matriliniară. Tocmai această epocă a comunei primitive, coincide, susținem noi, cu prima epocă de prostituție a societății omenești. O prostituție naturală, o prostituție generală, dar care venea din epoci anterioare ale evoluției omului. Care a determinat pentru viitor, și pentru totdeauna, destinul organizat al lui homo sapiens. Care, începând de la acea dată, a devenit stăpânul unic și incontestabil al planetei și resurselor sale.

Dacă prostituția a devenit una dintre resursele și rezervele sale de fericire, și femeia a căpătat un statut social privilegiat. Căci acesta a fost rolul major al femeii în matriarhat. În principal femeia era Mama, cea recunoscută, respectată și protejată, în această calitate, de toți. Dar următorul și cel mai important rol al femeii în comunitate era cel de curvă. Femeia comună era un imbold și un impuls al prostituției. Homo sapiens se acupla bucuros să facă copii, să se înmulțească viguros și benefic, dar o făcea și bestial, și abuziv, și tot timpul și fără scop. Mai bine zis scopul era satisfacția sexuală.

În felul acesta, încă din comuna primitivă, femeia a devenit simbolul și încarnarea prostituției. În felul acesta prostituția s=a născut și a fost, încă de la începuturi, feminină. Iar beneficiarul acestei prostituții a fost bărbatul, a fost masculinul, sexul privilegiat. Așa s-a scris istoria prostituției din cele mai vechi timpuri și până la revoluția sexuală.

Prostituția este legată de sex și urmărește satisfacția masculului. Acesta (bărbatul) are inclusiv privilegiul de a nu-și păta imaginea, astfel că prostituția nu a fost niciodată masculină. El doar se satisface, însă își plătește cinstit contribuția. Căci prostituția nu este numai o satisfacție organică, ci și o afacere. Prostituția nu a fost niciodată gratuită. Iar din acest punct de vedere femeia și-a însușit toate privilegiile.

Putem spune că, pe lângă faptul că a fost o meserie feminină, prostituția a fost o afacere la fel de feminină. Dar ne referim, firește, la prostituția clasică.

Iar dacă vedem lucrurile în felul acesta, ne punem întrebarea: de ce și cum a ieșit femeia dezavantajată și în pagubă din marasmul prostituție? Și cu imaginea șifonată? Când ea, în fond, a practicat o meserie cinstită și și-a însușit beneficiile? De unde această ideologie cu inegalitatea dintre sexe, cu sexul masculin dominant și privilegiat? Când, în realitate, lucrurile stau exact invers?

De unde ideile și ideologia revoluției sexuale care au dus la emanciparea și libertatea sexuale? Mai mult decât atâta, a făcut din problema sexuală una dintre problemele fundamentale și urgente ale omului și omenirii? Lucrurile sunt mai complicate decât par a fi într-o judecată logică pentru că, în context, elementul logic lipsește. Revoluția sexuală evident că a urmărit și clamat eliberarea femeii din sclavia sexuală și din persecuția prostituției. Dar nu din perspective și interese feminine, ci dintre cele feministe.

În mod cu totul și cu totul eronat s-a pus problema egalității dintre cele două sexe, concomitent cu egalitatea dintre cei doi oameni ( bărbat = femeie). O egalitate care nu există și nu poate exista din punct de vedere biologic, natural. Bărbatul e superior prin însușirile sale și domină femeia. Dar din punct de vedere sexual lucrurile stau exact pe dos, femeia este net superioară și domină bărbatul. În timp ce bărbatul este un impotent decalibrat, femeia este insațioasă și nu poate fi satisfăcută niciodată de partener. În toată lumea animalelor a existat și există frica masculului față de femelă, iar acest lucru este valabil și în societatea omenească.

Revoluția sexuală, care a devenit cultură LGBT, răstoarnă toate aceste dezechilibre și prejudecăți legate de relațiile sexuale dintre oameni. Chiar mai mult, prejudecățile și judecățile de valoare sunt spulberate din temelii. Egalitatea dintre sexe este proclamată prin homogenie, homogenizare, deci prin dispariția sexelor. De asemenea prostituția, ca afacere, dispare prin pornografie, care este o industrie mult mai profitabilă și face parte din economie. Homogenia și homogenizarea conduc la homosexualism, ceea ce presupune o radicală modificare a lui homo sapiens. Noi am zis că el devine homosexual sapiens. Diferențierile fiziologice și psiho-somatice ale acestuia prin evoluție ( involuție ) din homo sapiens istoric originar sunt importante și hotărâtoare pentru destinul speciei. Dar despre ele vom vorbi la alt capitol.

Feminismul este, din punct de vedere sexual și fiziologic, parte a homosexualismului. Care nu este și nu poate fi, genetic, feminin, ci omogen feminist. Femeia și feminitatea sunt numai o componentă rudimentară, o relicvă istorică, care vor dispare cât de curând. Am spus de mai multe ori că prin homosexualism dispare inclusiv femeia ca ființă omenească. Dacă homosexualismul este una dintre trăsăturile de bază ale pornodemocrației, feminismul este la fel de important. În timp ce pornodemocrația favorizează și promovează feminismul, feminismul favorizează și promovează pornodemocrația.

Iar sexismul este componentă organică a feminismului, neapărat prioritară. Dacă femeia se definește, genetic, prin sexul ei, feminismul se definește, omogen, prin sexism. Dacă femeia se întreține și reproduce, trăiește prin sexul ei, feminismul (feminista) o face prin sexism. Care e altceva și mai presus decât sexul. Așa cum homosexualul este altceva și mai presus decât homo sapiens.

Sexismul este un concept modern și destul de complicat, deficitar, de gândire, dar care se clarifică și devine radical inteligent prin cultura LGBT. De fapt numai această civilizație progresistă și post modernistă ne mai poate raporta și racorda la complicata lume în care trăim.

Partea bună, sau care s-ar putea să fie bună, este că sexismul elimină sexul ca gen, inclusiv din preocupările majore ale oamenilor. S-ar putea ca preocuparea lor egoistă față de sex, având drept scop satisfacția organelor sexuale, să atenueze și chiar să dispară. Natural, deoarece nu mai există organe sexuale distincte. Homosexual sapiens nu se satisface, ci se autosatisface. Iar relațiile sexuale propriu zise dintre oameni devin mai implicate, mai complexe, mai rafinate și aristocrate. Autosatisfacțiile sexuale au caracter intelectual, moral, politic ideologic, cultural. A face sexism este cu totul altceva decât a face sex.

Echivalează oarecum cu a face politică.

O politică pornodemocratică

 

9  RASISMUL

 

 

Printre cele mai evidente repere ale pornodemocrației se numără rasismul. Rasism: teorie social-politică care susține inegalitatea biologică și intelectuală dintre rasele umane. În general se susține că rasismul e alb, propagă superioritatea rasei albe asupra tuturor celorlalte rase umane. Cele mai multe dovezi în favoarea acestei teorii provin din civilizația și cultura albilor net superioare celorlalte și care s-au impus în consecință. Este vorba despre civilizația și cultura Europei, continent locuit de albi.

Totuși rasismul european nu are rădăcini prea adânci. Și nici prea justificate. Europa s-a extins și impus în lume în epoca recentă a capitalismului, când s-a făcut purtătoarea de cuvânt și de microbi a acestuia. Europenii au fost soldați dedicați ai imperialismului și colonialismului și s-au comportat ca atare. Au colonizat și capitalizat întreaga lume. Asta i-a făcut pe mulți să creadă, și pe ei înșiși, că sunt o rasă de stăpâni și că întreaga lume și ceilalți oameni sunt la cheremul lor. În acest context au apărut și multe teorii rasiste.

Cele mai multe dintre acestea au proclamat superioritatea și prioritatea rasei albe printre celelalte rase omenești. În principal pentru că europenii imperialiști deveniseră stăpânii lumii, deci din motive socio-politice.  Dar și din motive de corectitudine etică și estetică. Pentru că orice teorie cinstită, care vrea să facă o distincție și o ierarhie de valori între rasele umane este obligată să recunoască acest lucru: superioritatea rasei albe. Această teorie este cu atât mai surprinzătoare cu cât este perfect neștiințifică. Ba chiar contravine opiniilor științifice.

            Dacă din punct de vedere anatomic, fiziologic, biologic, genetic, chimic, toți oamenii sunt la fel și toate rasele egale, din punct de vedere fizic și estetic rasa albă se impune. Pur și simplu prin esteticul ei. De aceea s-a impus și mitologia unui Dumnezeu alb originar, care i-a făcut pe oameni după chipul și asemănarea sa. Despre vreun Dumnezeu negru, sau galben, sau roșu, sau de alte culori, care au făcut oameni, noi n-am auzit și n-a auzit nimeni. Sau, dacă au apărut totuși, mitologic, ei au fost demoni.

            Dar noi suntem pasionați mai mult de teoria darwinistă, evoluționistă, a omului, care ni se pare o poveste mai inteligentă. Nici o rasă nu e pură și natura, și timpul, și genetica au lucrat continuu la formarea fiecărei rase umane. Teoretic ele au lucrat după aceleași legi și principii dar, practic, fiecare rasă a ieșit distinctă și diferită. Distincția și diferența lor fiind evidente, ba chiar naturale, s-au creat între ele și bariere și distanțe la fel de evidente, ba chiar naturale. Și chiar mai mult, astfel de bariere, unele de netrecut, au contribuit tocmai la apariția și perfecționarea raselor.

            Planeta mamă și omenirea, ca specie, au rezolvat cât se poate de rezonabil această problemă rasistă făcând ca fiecare rasă să se formeze și să evolueze distinct și în teritorii separate. Punând între ele aceste bariere, distanțe și piedici greu de surmontat – munți, ape, deșerturi – dar și sentimente de adversitate și respingere reciprocă. În caz de amestec de populații și rase diferite totdeauna acestea s-au exterminat și eliminat reciproc, acesta fiind chiar un criteriu de selecție a raselor.

E firesc și e normal ca fiecare rasă să creadă despre ea tot ce e bun, bine și frumos. Cu alte cuvinte e firesc și natural ca fiecare rasă să fie rasistă. De asemenea fiecare om e un rasist, deoarece aparține rasei sale. De ce am menționat că omul alb are un presupus avantaj estetic, asta se datorează culorii sale, ca și anumitor trăsături fizionomice aparte, cum ar fi conformația  craniului, culoarea părului, a ochilor, trăsăturile faciale etc. Pur și simplu omul alb este mai realizat din punct de vedere estetic și artistic, natura și selecția l-au șlefuit mai îndelungat și au pus în el mai multă frumusețe. El, omul alb, este prototipul standard de homo sapiens, cel după care se evaluează specia în general. Acel prototip care a configurat, mitologic, un Dumnezeu creator al oamenilor. Ceilalți oameni, celelalte rase sunt derogări sau excluderi de la acest arhetip și, ca atare, se raliază sau se subordonează omului alb. Așa au stat lucrurile din cele mai vechi timpuri, nu spunem de la noi una ca asta. Homo sapiens, în evoluția sa, de-a lungul mileniilor și zecilor de milenii, a supus și a exterminat toate celelalte rase umane cu care a venit în contact.

Există și a existat involuntar, înainte de a deveni voluntar și obligatoriu, un respect echivalent cu o supunere a celorlalte rase față de omul alb. Până la urmă greu de explicat sau inexplicabil, dar în natura raselor. Singura explicație rămânând estetica albilor, în contradicție și aparte printre celelalte rase negroide sau de culori amestecate.

Rasa albă, rasa ariană, rasa blondă a apărut târziu în selecția și evoluția raselor, putând fi tocmai o performanță a acestei evoluții. Să nu uităm că – susțin darwiniștii – specia umană a apărut în Africa, iar culoarea hominizilor și, ulterior, a oamenilor, era neagră, moștenită de la suratele maimuțe. Ulterior această culoare s-a mai depigmentat, sub influența climei și reliefului, la acele categorii de sapienși care s-au depărtat de Africa. Dar a fost foarte greu pentru ca omul, în procesul său de autoselecție, să ajungă la această culoare ciudată albă. Ciudată pentru că, originar, omul este un mamifer, o maimuță, un negru, rău, sălbatic și urât ca dracul. Culoarea albă, părul blond și ochii albaștri sau verzi l-au făcut să creadă că nu are nici o legătură cu maimuța. În schimb celelalte rase, rasa neagră de exemplu, erau evident descinse din unele rase de primate evoluate.

Să nu uităm că însăși Europa, teritoriu devenit al rasei albe era, inițial, populat de negroizi, iar rasele de piele albă au venit din Asia ariană. Albirea Europei a fost un proces destul de complicat și nu a fost explicat științific. Teoriile rasiste au pus sub semnul întrebării sau chiar au împiedicat investigația științifică, ceea ce este valabil și astăzi. Este limpede că invadatorii albi i-au eliminat pe aborigenii negri, deoarece așa s-a procedat totdeauna la amestecul și confruntarea populațiilor și raselor. Aceasta a fost calea clasică de supremație a albilor. Dar nu așa a evoluat rasa albă.

Principala cauză de evoluție, susținem noi, a fost autoselecția. Mult mai mult decât celelalte categorii de oameni, de celelalte rase, albii au ținut cont de culoarea pielii lor, prin care se distingeau de ceilalți. Și chiar între ei, căci și albul are nuanțele lui cromatice. În timp, această distingere a devenit distincție, ca să nu mai vorbim că a devenit principalul element de selecție sexuală. Albii s-au încrucișat numai între ei, ceea ce a dus selecția genetică a rasei în mod favorabil și performant.

Dar un proces de înălbire s-a impus și s-a petrecut și la aborigenii din Europa care au supraviețuit. Ei au fost surclasați de albi, care au devenit un fel de stăpâni, după modelul invadatorilor cuceritori. Dar ceea ce e interesant este că aborigenii i-au stimat pe acești venetici și s-au lăsat dominați de ei inclusiv din cauza culorii lor albe! Iar acest lucru s-a mai întâmplat, totdeauna negroizii au manifestat un respect aparte față de albi. Pe această cale preferința pentru rasa albă s-a impus peste tot în Europa iar populația s-a autoselectat pe acest principiu rasist. În timp aborigenii au devenit din ce în ce mai albi, iar negroizii au dispărut. Acesta a fost începutul rasismului în Europa, rasismul omului alb. El a fost la început un simplu proces de selecție, un motiv sexual.

A fost un motiv estetic.

 

Cunoaștem că toate rasele și toți oamenii țin la esteticul lor iar fizicul este principalul criteriu de selecție sexuală, deci de înmulțire. Însă apariția culorii albe în spectrul policrom întunecat al speciei umane, a lui homos sapiens, a dus la noi criterii de selecție și evaluare. Să fi fost acesta un drum de parcurs în îndelungatul proces de evoluție și perfecționare al speciei și raselor omenești? Să fi fost omul alb chiar țelul final al acestei evoluții darwiniste? Unde, la un capăt, avem hominidul, vărul cimpanzeului, iar la celălalt capăt omul alb, cu părul blond și cu ochii albaștrii? Iar între cei doi zeci și sute de populații și rase negroide sau pestrițe, unele pierind, altele zbătându-se să răzbată, să evolueze? Unele în dauna altora? Omul și omenirea au evoluat dintotdeauna fără să știe că evoluează, din instinct și fără să simtă nevoia să se oprească din drum. Până la apariția omului alb, când această evoluție și această cale de parcurs s-au oprit. S-a ajuns astfel la capătul drumului?.

A fost un moment suprem în evoluția omenirii această oprire pe loc, această stagnare definitivă. Căci nici omul alb n-a mai evoluat, dar nici una dintre celelalte rase și populații. Ci toate s-au oprit în acel moment și în acea stare de evoluție în care se aflau, ca și cum ar fi ajuns la capătul drumului. Ca și cum ar fi cunoscut și recunoscut acest lucru. Iar la capătul drumului se afla, iată, omul alb, rasa albă.

Ca și cum omul alb a fost finalul evoluției omenești. Ca și cum prin omul alb s-a pus capăt evoluției naturale, darwiniste a omului ( homo sapiens).

Dar acum începe altă poveste, altă teorie, cea creaționistă, a omului.

 

N-a fost de ajuns că omul alb a pus capăt evoluției speciei omenești, căci acum a apărut și Dumnezeu. Un Dumnezeu alb. Care a preluat pe seama sa planeta și tot universul, toate viețuitoarele, și le-a pus la dispoziția omului alb. Încât se vede și se știe că Dumnezeu alb este totuna cu omul alb. În același timp omul este o creație a lui Dumnezeu în măsura în care Dumnezeu este o creație a omului. În teoria creaționistă originea omului și omenirii este de la Dumnezeu și ca atare divină.

Homo sapiens nu există, pentru că nu există nici un fel de evoluție. Nici vorbă ca omul să se tragă din maimuță, să evolueze, treaptă cu treaptă, milioane de ani, de la condiția de animal la condiția de om. Nici vorbă despre etapele anterioare, intermediare, istorice, de evoluție ale omului. În teoria creaționistă omul s-a născut deodată, creație a lui Dumnezeu. După chipul și asemănarea sa. Dumnezeu fiind o făptură perfectă, nici creația sa nu putea fi altfel. Desigur, teoria creaționistă nu rezistă nici la cea mai neînsemnată critică științifică, nici la cel mai mic semn de întrebare. Dar nu asta vrem să evaluăm noi.

Ci faptul că Dumnezeu alb a amestecat printre viețuitoarele pe care le-a pus la dispoziția omului și oamenii de alte rase și culori decât cele albe. E foarte greu de împăcat teoria creaționistă cu cea evoluționistă, dar conexiuni se pot face. Am remarcat concepția egocentristă a rasei albe, provenită din autoselecție, care devine o concepție de superioritate. Cum și faptul că și celelalte rase umane, cu care albii vin în contact, sunt dispuse să creadă și să accepte această superioritate a albilor. Dar să se și supună, în condiții de adversitate sau concurență. Astfel supunerea ne-albilor de albi a fost mai întâi instinctuală și voluntară, înainte de a fi exercitată cu forța. Acest a fost un prim impuls și criteriu al rasismului la oameni. Dar el a fost mai dinainte de apariția lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a făcut altceva decât să statueze, în relațiile dintre oameni, o situație care exista de pe vremuri când oamenii erau făpturi imperfecte, primitive, fără conștiință și fără Dumnezeu.

Tot de apariția lui Dumnezeu se leagă civilizația omului. Iar civilizația omului nu e alta decât civilizația oului alb. Până la apariția rasei albe nu poate fi vorba despre nici un fel de civilizație omenească.

E adevărat, omenirea are o istorie lungă și prodigioasă, depășește 10-12 milioane de ani. Iar hominizii și homininii, diferitele specii de om, au evoluat neprecupețit, dar fără să producă civilizație. Nici homo sapiens, în formele și în rasele sale cele mai evoluate, n-au produs civilizație până la apariția rasei albe. Încât nu poate fi separată ideea de civilizație de ideea de Dumnezeu. Cum și explicația care se poate da despre un Dumnezeu alb creator și creaționist.

Dumnezeu i-a învățat pe oameni să facă ceva concret,

Pe scara evoluției acești oameni nu făcuseră niciodată nimic. Repetăm, e vorba de vreme îndelungată, zeci și sute de milenii. Ci doar se foloseau de resursele naturii, având grijă să se adapteze la mediu și să supraviețuiască. Progresele au fost extrem de lente, dacă se poate vorbi despre așa ceva. Și ele au provenit tot din natură. De exemplu omul a învățat să vorbească după ce a gâgâit, șușoit, sâsâit, șuierat, bocănit, hăhăit etc, etc, milioane de ani. Știa să folosească piatra, bățul, să-și facă culcuș, dar nu se gospodărea. Știa la ce e bun sau rău focul, dar nu știa să-l facă. Adică știa din ce în ce mai multe lucruri și cuvinte, dar nu făcea legătura dintre ele. A trebui să vină Dumnezeu și s-l învețe.

Există și posibilitatea ca cei ce i-au învățat pe oameni lucruri concrete să fie bătrânii zei albi. Care și ei au apărut pe lume înaintea lui Dumnezeu. De la ei, de la acești zei, și de la Dumnezeu însuși, datează civilizație. Putem să facem și o distincție și să spunem că, în timp ce omenirea, homo sapiens, pot fi mai bine explicate și înțelese prin teoriile evoluționiste și darwiniste, civilizația omului și omenirii nu pot fi decât creaționiste.

Mai putem spune că evoluția omului durează până la apariția rasei albe și a civilizației sale.

 

Deci ce e rasismul? Am dat definiția și considerăm că e bine formulată. Oamenii nu sunt și nu au fost niciodată egali între ei din punct de vedere biologic și intelectual. Îi avem în vedere pe fiecare în parte și pe toți împreună, astfel că ajungem la criterii generale. Iar cel mai extins dintre acestea este rasa umană. Despre multitudinea de popoare și populații se poate spune că sunt inegale, diverse și diferite, dar la fel se poate spune despre cele câteva rase existente: inegale, diverse și diferite. Rasismul n u e altceva decât (re)cunoașterea acestei stări de fapt între oameni.

Din punct de vedere evoluționist rasismul e natural și biologic. Oamenii, în afara primatelor, au supraviețuit și evoluat unii în dauna altora. Desigur, și în dauna naturii mamă și a celorlalte viețuitoare. Zeci de mii de grupuri și grupări omenești au pierit pe criterii rasiale, din motive de inegalitate biologică și intelectuală. Darwiniștii susțin că evoluția omului s-a făcut exclusiv prin adaptarea acestuia la clima și resursele terestre, selectându-se în funcție de vigoare și capacități. Dar noi mai spunem că oamenii au evoluat și exterminându-se reciproc. Cei mai viguroși și deștepți i-au ucis pe cei mai puțin dotați și realmente i-au mâncat. Așa a persistat și evoluat societatea omenească, iar pe acest criteriu s-au format, treptat, distinct și cu mare greutate, comunitățile umane închegate, popoarele și rasele. Care au avut și au motive întemeiate istorice de a trăi izolat și a se separa între ele. De a se respinge reciproc.

Din punct de vedere concret rasismul e alb, e civilizația albilor. Și se petrece sub autorizația lui Dumnezeu, deci e de origine divină. Religia a consacrat multe inegalități dintre oameni, dar nu se poate spune că le-a creat ea, ci numai le-a consacrat. De exemplu Dumnezeu a proclamat supremația omului alb, dar asta ca urmare a faptului că acesta reușise să se impună, încă de pe vremea zeilor, ca fiind cel mai dotat și capabil dintre oameni. Șlefuise o civilizație de piatră și se apucase de una a metalelor. Ceilalți oameni, celelalte rase, nu era atât de posesive și creatoare. Civilizația lor rămânea în urmă. În aceste condiții n-a fost greu pentru omul alb să se proclame superiorul și stăpânul tuturor, mai ținând cont și de aspectul său fiziologic aparte. Treptat, pe parcursul etapelor de civilizație și al mileniilor, Europa s-a impus în fruntea și, ulterior, în dauna celorlalte continente. Iar în istorie a intrat ca teritoriu al rasei albe, locuit în exclusivitate de popoare albe.

Am subliniat deja că albii aveau un înalt respect de sine cultivând și conservând culoarea albă în procesul de autoselecție biologică, fiziologică dar și socială. De la început în Europa celelalte rase au fost considerate inferioare și tratate ca atare. În cel mai bun caz au fost sclavizate. Opoziția rasială și rasistă a albilor a fost foarte fermă deoarece, dintotdeauna, Europa a fost o țintă ademenitoare pentru popoarele și populațiile migratoare din zonele învecinate ( Asia și Africa). Mult mai numeroase și totdeauna dornice să-și rezolve problemele de hrană și teritoriu prin emigrare. Încă din neolitic Europa a constituit o țintă de emigrare, a atras ca un adevărat magnet privirile și atenția popoarelor vechi.

În acest context trebuie să subliniem că europenii au fost prima rasă de oameni non migratoare. Ne referim la europenii originari. Acest lucru s-a datorat civilizației lor superioare în raport cu toate celelalte. E cunoscut că oamenii, în mod obișnuit, nu părăsesc o societate organizată și evoluată pentru o alta mai primitivă și subdezvoltată. Dar și datorită faptului că civilizația lor materială evoluată le-a permis să se opună invadatorilor, să-i respingă. Imperiile europene care au apărut la un moment dat nu sunt migrații, ci cu totul altceva.

Situația economică a Europei, progresele civilizației sale de fier și sclavagiste, Dumnezeul alb și religia subsecventă au contribuit suplimentar la rasismul Europei și europenilor. Dacă la începuturi, pe vremile zeilor, rasismul era o problemă a pielii albe, care trebuia protejată și conservată, iar după apariția lui Dumnezeu și, mai ales, a bisericii creștine, o problemă fundamentalistă religioasă, prin economie și civilizație rasismul a devenit o problemă complexă, politică, socială și culturală. Așa a apărut civilizația europeană, civilizația albilor, care s-a impus tuturor celorlalte rase și populații. Această supremație se impune din antichitate, în dauna raselor semite și mongoloide. Tot din antichitate datează primele forme de imperialism european, cuceriri ale europenilor în Asia Mică și Africa ( Imperiul roman). Dintotdeauna imperialismul a fost conceput și ca o formă de rasism.

Și tot datorită imperialismului, și războaiele imperiale și imperialiste interminabile, rasismul a fost perceput ca un concept european. De exemplu migrația popoarelor, a hoardelor, după noi teritorii și bunuri, nu a fost niciodată rasistă, ci naturală, specific omenească. Oamenii se oploșeau unde puteau și mâncau ce găseau. În schimb europenii au schimbat radical acest model primordial al omenirii, punând capăt pentru totdeauna dorinței sau nevoinței oamenilor de a se mișca liber și necontenit.

Să reținem aceste trăsături fundamentale ale rasismului european: culoarea pielii, Dumnezeu alb și imperialismul. Un rasism evident, totuși latent în istoria Europei. Cu atât mai mult cu cât în Europa creștină și feudală imperialismul a fost mai mult o problemă internă, a partajării teritoriului între câteva imperii. Abia în epoca capitalistă imperialismul european devine fulminant și se manifestă la scară planetară. Europenii se năpustesc asupra planetei pur și simplu, s-o devoreze. Ei sunt adepții și răspândacii fanatici ai capitalului și capitalismului ți îl implementează în toate colțurile lumii. Planeta devine o colonie a imperialiștilor europeni.

Capitalismul și imperialismul europene impun rasa albă la apogeu. Albii și națiunile imperialiste stăpânesc lumea. Asta la modul general vorbind, în fond este vorba doar despre câteva imperii, cu epicentrul în Occident. Dar există o solidaritate de rasă capitalistă, și Răsăritul e la fel de rasist. E mândru de calitatea sa europeană, de supremația rasei sale.

În acest context au ieșit la iveală o mulțime de idei și teze filozofice și științifice care proclamau rasa albă mai presus de toate celelalte. Dar aceste teorii nu făceau altceva decât să confirme situația de pe teren, poziția și privilegiile excepționale ale capitalului și capitalismului europene. Însă teoriile, în mod paradoxal, au contat mai mult și au fost mai evidente decât practicile de ordin economic, politic, social și cultural generate de imperialism și colonialism. Pe non europeni – celelalte rase și populații – practic i-a deranjat mai mult rasismul decât capitalismul.

Explicațiile sunt frustre. De multe ori oamenii sunt deranjați mai puțin de realitatea în care trăiesc decât de percepția asupra acesteia. În ideea că o viziune asupra realității schimbă realitatea însăși. De asemenea există o disproporție majoră între fapte și vorbe. Sunt acceptate mai ușor faptele, uneori iminente, decât vorbele, totdeauna inutile. Rasele non europene au acceptat mai ușor imperialismul și colonialismul  forțate – n-au avut ce face – decât faptul că la baza acestuia au stat europenii, imperialiștii și coloniștii albi.

Rasismul naște rasism. În fond reacția raselor frustrate a fost o reacție rasistă împotriva albilor. Concomitent cu tezele filozofice și științifice care făceau apologia rasei albe, au ieșit și atitezele acestora, care contestau rasismul și supremația europenilor albi. Până la urmă rasismul, ca și naționalismul, a fost o cauză majoră a celor două războaie europene și mondiale care s-au desfășurat în prima jumătate a secolului XX.

 

Dar există circumstanțe neelucidate. Oare exista rasism înainte de a apare teoriile rasiste? Supremația albilor (europenilor) era reală înainte de a fi proclamată? În fond, capitalismul , imperialismul și colonialismul erau europene?

Pe parcursul acestei lucrări noi am contestat acest lucru. Capitalismul nu a fost niciodată european, iar microbii, originea și evoluția sa nu au fost europene, au fost evreiești. Europa și europenii au fost deturnați de evrei de pe făgașul lor firesc de dezvoltare într-o societate feudală creștină, care evolua după legi și tradiții proprii într-o progresie conservatoare latentă. Revoluția burgheză și capitalistă a pus capăt acestei evoluții, a pus capăt societății feudale, dar nici revoluția, nici capitalismul nu sunt europene. Ci ambele sunt concepte și realizări evreiești. În mod corect și cinstit ele trebuie atribuite comunității evreiești din Europa feudală care, împiedicată fiind în munca și viața sa de regimul feudal creștinesc, a devenit un factor de  emancipare și revoluție împotriva feudalismului. Noi vedem și înțelegem emanciparea burgheziei europene prin revoluție și capitalism, dar avem în vedere, în același timp, descătușarea și emanciparea poporului evreu din Europa. Trebuie să corelăm tot timpul burghezia și capitalul autohton european cu burghezia și capitalul evreiesc care, după părerea noastră, sunt în ascendența celor băștinașe. Noi am mai spus asta, burghezia și capitalismul europene au fost concepute de emigranții evrei. Ulterior, în evoluția și dezvoltarea lor au rămas la remorca burgheziei și băncilor evreiești.

Am comparat Europa capitalistă cu o căruță condusă de hățuri de capitaliștii (bancherii), dar și cărturarii evrei.

În acest context trebuie să vedem altfel marile succese ale Europei capitaliste, imperialiste și colonialiste. Faptul că europenii au devenit soldații cei mai devotați și mai agresivi ai economiei capitaliste de piață, imperialiști și colonialiști rapace. Chiar așa au stat lucrurile, începând de la revoluția burgheză din 1789 și până la finele celui de-al doilea război european și mondial. Perioadă în care Europa și europenii s-au umflat din toate punctele de vedere, inclusiv din punct de vedere rasist. Albii au devenit agresorii și stăpânii lumii.

Dar așa au stat lucrurile în realitate? Într-adevăr, burghezia europeană, marea și mica burghezie, capitalul și capitalismul europene, imperialismul colonialist european s-au umflat la maximum. Națiunile europene privilegiate – citește occidentale - au profitat și ele din plin, devenind națiuni imperialiste. Dar mai presus de acestea, valoric și chiar ierarhic, stăteau marea burghezie și finanță evreiască, adevărații inventatori ai capitalismului și stăpânii banilor. Trebuie să vedem, în concepția și natura imperialismului european, concepția și natura sa originare evreiești. De asemenea succesele și avantajele imperialismului și capitalismului expansiv feroce: beneficiau și europenii, dar și evreii. Putem spune că evreii au profitat din plin de pe urma imperialismului european, iar comunitatea evreiască din Europa s-a emancipat și a progresat mai rapid decât popoarele de baștină europene. Da, europenii erau stăpânii lumii, dar… Nu ei inventaseră capitalismul și nu ei dețineau secretul banilor. Mai buni decât ei și, evident, superiori, erau evreii. Capitalul și băncile evreiești ședeau la propriu la baza marilor imperii europene și asigurau buna lor implementare și funcționare. Iar beneficiile erau împărțite, astfel încât capitalul și băncile evreiești au parcurs o epocă de mare prosperitate.

Nu se poate face nici o distincție, nici o separație, între imperialismul european și capitalismul financiar evreiesc. De exemplu, cel mai mare imperiu colonialist al omenirii, cel englez, s-a bazat pe marea finanță evreiască, pe marile bănci evreiești din Londra. Faptul că Marea Britanie, un  stat pitic, a ajuns la asemenea performanțe capitaliste și imperialiste nu se poate explica decât prin faptul că Londra a devenit  centru mondial al finanțelor evreiești, locul unde s-au concentrat cele mai mari bănci de capital evreiesc și cei mai mari bancheri evrei. Desigur, aceste bănci și acest capital s-au bucurat de privilegii imense din partea Imperiului, în schimbul unei colaborări și finanțări reciproc avantajoase. Dar Marea Britanie nu e decât exemplul cel mai concludent, în realitate situația a fost aceiași și în cazul tuturor celorlalte imperii europene. Imperialismul și colonialismul europene au mers în tandem, mână în mână, cu capitalul evreiesc și au fost dependente de acesta. Capitalul și capitalismul evreiești au fost mereu în ascendența celor europene, aceasta a fost realitatea vremurilor și faptelor.

Deci percepția că Europa și europenii sunt, de fapt, stăpânii lumii, nu concorda cu această realitate. Poate ei chiar conducea lumea dar, la rândul lor, erau înșiși conduși, aveau un stăpân. Iar acest stăpân nu era european, nu era nici alb, era evreu. Dintr-o dată superioritatea rasială și rasismul albilor dispare de la sine.

Sau ar fi cazul.

De ce nu dispare totuși? Dimpotrivă, se afirmă tot mai pregnant, rasismul devine o ideologie și o mare problemă a omenirii? În timp ce rasa albă își proclamă superioritatea științific, cu argumente teoretice care vin să confirme poziția imperialistă, agresoare și predominantă, apare și reacția adversă, de contestare. Care e antirasistă și proclamă egalitatea naturală a oamenilor și raselor. Contestând rasismul, superioritatea și supremația albilor și europenilor, evident sunt contestate poziția și privilegiile acestora în lume.

Cine le contestă?

Paradoxal, nu rasele non albe, calificate inferioare și, într-adevăr, în subordinea și la cheremul stăpânilor albi. Ele n-au nici calitatea, nici infrastructura intelectuală, nici logica insubordonării. În viziunea acestora dominația albilor era firească, prin prisma însușirilor lor și a civilizației materiale și culturale superioare. Și, în primul rând, erau cei mai puternici, cei mai buni și numeroși soldați. Era o viziune a sapienșilor moștenită  din cele mai vechi timpuri, a fi alb însemna a fi ( a te naște) conducător. Cu asemenea viziuni ancestrale și înnăscute era greu pentru negri, pentru galbeni, pentru celelalte rase omenești să conteste intelectual și moral rasismul. Și, mai ales, să-l combată. Deși economic, social și politic opuneau rezistență europenilor, dar nu în postura acestora de rasă, ci aceea de imperialiști – colonialiști. Deci cine a contestat ideologic, moral și intelectual rasismul european, după ce l-a studiat ca la carte?

N-avea cine s-o facă altcineva decât… evreii, cărturarii și înțelepții evrei. Ei sunt o rasă aparte de oameni, intermediară între marile rase, rasa semită. Inclusiv ca rasă considerată inferioară și disprețuită de albi, aveau motive temeinice să conteste și să combată rasismul european. Dar cel mai important dintre toate motivele era de ordin ierarhic. Percepția că lumea capitalistă, sistemul economic și financiar imperialist-colonialist, societatea burgheză în ansamblu erau conduse de europeni era falsă. La rândul lor acești imperialiști erau conduși de evrei. Mai bine zis creierii lor erau evreiești.

Da, dar ei nu realizau acest lucru. Sau nu-l mai realizau? Burghezia europeană revoluționară de la 1789 ajunsese să creadă că toate meritele distrugerii din temelii ale feudalismului funciar și absolutist i se datorau ei, propriilor convingeri politice și acțiuni revoluționare. Neglijau sau nu luau în considerare poporul evreu din Europa, a cărui elită financiară și intelectuală inventase de fapt capitalismul finanțist și economic în principal în interes propriu. Burghezia europeană numai beneficiase de ideologia revoluționară antifeudală evreiască, după ce și-o însușise, asimilase și o pusese în practică. În continuare burghezia și imperialismul europene neglijau sau nu luau în considerație elita și capitalul evreiesc care, de fapt, constituiau cel mai puternic filon și impuls al capitalismului mondial. Evident că era o concurență între capitalul și capitaliștii europeni, divizați în câteva mari imperii, și capitalul și bancherii evrei răspândiți pretutindeni pe mapamond, dar foarte solidari și uniți între ei. Mai trebuie spus că imperialismul european era limitat, totuși, în expansiunea sa la cele câteva imperii lacome. Nu toată Europa era imperialistă și nu toți europenii, ca națiuni, dețineau colonii. În timp ce finanțismul evreiesc imperialist depășea Europa, avea o desfășurare mondială mai bună, dacă ar fi să amintim numai faptul că evreii dominau SUA, o putere imperialistă egală și concurentă Europei.

În bună parte această concurență a dus la antisemitism. Antisemitismul este o nuanță rasistă a europenilor anume dedicată evreilor. Pe lângă faptul că rasa semită nu este albă, ceea ce o include printre rasele disprețuite de albi, din ea mai fac parte și evreii care creează probleme și fac concurență europenilor. În capitalism, în scurt timp antisemitismul a devenit cel mai puternic sentiment rasist european. Dar trebuie să facem o diferență: în ceea ce privește rasa semită, în ansamblul ei, distanțarea (superioritatea!) europenilor era platonică, era felul lor de a privi celelalte rase colorate negru, galben, roșu etc. Astfel că trebuie să înțelegem că antisemitismul europenilor era, de fapt, îndreptat exclusiv împotriva evreilor și iudeilor. În timp ce evreii erau în vizorul burgheziei europene, iudeii erau vizați de rămășițele sau recrudescențele societății și bisericii creștine europene. Deci vorbim despre un rasism european alb indiscutabil. În continuare să vedem cine a avut ideea și curajul să pună sub semnul întrebării și să conteste acest rasism alb nefundamentat.

Alții nu puteau fi decât evreii, care aveau toate calitățile, îndreptățirile și mijloacele să o facă. În primul rând datorită elitei lor financiare și marii lor expertize în economia și piața capitalului. Dacă băncile făceau politica marilor imperii europene, în schimb evreii făceau politica marilor bănci. Iar în al doilea rând datorită elitei lor intelectuale. Evreii din Europa, în condiții favorabile de emancipare, au dat, în scurt timp, o elită intelectuală de cea mai bună calitate, cel puțin la același nivel cu elita intelectuală europeană. Despre care nu putem să spunem că a fost, în totalitate, rasistă.

Rasismul a fost contestat de intelectualitatea evreiască. Sub două aspecte: 1) contestându-l, pur și simplu, din punct de vedere științific, biologic, natural, dar și etic, moral și intelectual: 2) sub formă de comunism. Comunismul este, de la sine și prin sine însuși, antirasist. Așa cum este, de la sine și prin sine însuși, evreiesc.

 

În timp ce contestația superiorității rasei albilor a fost relativ sumară și platonică, comunismul a fost o ideologie antirasistă bine elaborată și cu impact practic. Una dintre acele teorii insinuase, cu scopuri ascunse, care manipulează și derutează mulțimile ignorante și inconștiente cărora li se adresează, iar rezultatele sunt pe măsură. Comunismul a fost teoria egalității între oameni și popoare prin comasare, astfel ca omenirea să devină un terci social și politic. Ceea ce din punct de vedere social părea a fi atractiv, oamenilor le place terciul. Dar comasarea, egalizarea și terciul social aruncau în neant inclusiv orice superioritate de gen și de rasă, precum și alte inegalități distincte dintre oameni. Practic se alegea praful de rasismul europenilor. Prin comunism el dispărea de la sine.

Iată de ce ideologia comunistă a fost mult mai intens propagată în Europa în comparație cu teoriile anti rasiste științifice propriu zise, elaborate de intelectuali. În care aceștia aduceau argumente pertinente, de ordin biologic, anatomic, antropogenetic, prin care negau inegalitatea între rase și oameni. Iată de ce ideologia comunistă a fost nu numai propagată teoretic, ci pusă în practică în mod revoluționar. În schimb răspunsul europenilor la comunism a fost fascismul.

Despre fascism am mai vorbit, de asemenea, pe parcursul acestei lucrări. Însă va trebui să reluăm subiectul, deoarece vorbim despre rasism. Astfel că e absolut necesar: dacă comunismul înseamnă antirasism, fascismul înseamnă rasism. Contradicția este astfel fundamentală. Războiul dintre cele două sisteme devine inevitabil, ceea ce pune rasa albă într-o postură neobișnuită. Va trebui să se confrunte cu toate celelalte rase pentru supremație și pentru civilizație în Europa și în întreaga lume.

Astfel trebuie să înțelegem cele două războaie europene și mondiale din prima jumătate a secolului XX. Ele au avut cauze și motivații complexe, concurențiale, de ordin economic, politic, militar, iar pe fundal puternice conotații naționaliste și rasiste. Se confruntau națiunile imperialiste, dar și rasele care stau la baza acestora. Mai bine zis, rasa albă a fost blamată, asediată și detronată de pe presupusul piedestal al superiorității sale. Iar asta chiar la ea acasă, în Europa.

Cei care au făptuit minunea au fost evreii.

Evenimentele se cunosc în detaliu, în măsura în care acestea au fost consemnate istoric și recepționate ca atare. Dar în măsura în care istoria a fost scrisă și rescrisă de istorici evrei și acoliții lor iudeo-bolșevici aceste evenimente au fost ocultate, denaturate sau, pur și simplu, falsificate. De exemplu caracterul rasist al tuturor războaielor și revoluțiilor secolului XX suferă de o puternică mistificare. S-a creat mitul, mai presus de adevărul istoric, că fascismul este rasism ( fascism = rasism ). În schimb comunismul este anti rasism ( egalitate rasială = comunism ). Dar, ceea ce este cu totul și cu totul inacceptabil din punct de vedere istoric este absența poporului evreu din mijlocul acestor evenimente catastrofale petrecute în Europa. Ca și cum evreii nu ar fi locuit pe continent, că nu ar fi contribuit cu nimic la izbucnirea și desfășurarea lor, că nu le-ar fi influențat etc. Așa cum nu se știe nimic despre influența și contribuția evreilor la revoluția burgheză ( nu se vrea ), nu se știe nimic despre influența și participarea evreilor la marile evenimente din Europa din sec. XX ( nu se vrea). Practic evreii se scot ( sau sunt scoși ) din mijlocul evenimentelor, astfel ca să se înțeleagă că istoria a fost făcută, trăită și scrisă exclusiv de europeni. Iar destinul lor a depins numai de ei înșiși. Ceea ce noi nu acceptăm și nu putem fi de acord.

Europenii nu și-au mai făurit singuri destinul de pe vremea fericitului ev mediu feudal. Ei au fost scoși de pe făgașul lor funciar și deturnați de la parcursul lor creștin smomiți cu bani și idei subversive ( anticreștine, antifeudale) de către iudeii emigrați în Europa. Revoluția burgheză nu ar fi avut niciodată loc dacă nu ar fi avut la bază ideologia și finanța evreiască, ceea ce ne=a făcut să spunem că nu a fost originar europeană. De asemenea capitalismul, care este consecința revoluției burgheze, poate fi identificat ca originar evreiesc. În schimb poate fi identificat ca originar european feudalismul.

În momentul în care feudalismul a fost abolit și a dispărut din Europa, a dispărut și matricea ei originară. Din acel moment europenii și-au scăpat soarta din propriile mâini. Sistemul capitalist și politica capitalului au venit pentru europeni din afara lor, dar și împotriva propriei lor istorii, culturi și identități. Revoluția și democrația burgheze dar, mai ales, evoluția fulminantă a economiei capitaliste, a marcat profund caracterul, moralitatea și conștiința europenilor. Noi zicem că transformarea s-a făcut în rău, dar alții zic că în bine. Capitalismul și imperialismul a propulsat Europa și europenii pe culmi care nici nu putea fi bănuite în feudalism. Noi zicem că așa e, dar Europa și europenii erau căruța cu cai, iar de hățuri țineau evreii. Am făcut aceste divagații ca să completăm oarecum ideea că marile evenimente și dezastre din Europa – cele două războaie mondiale, revoluțiile bolșevică și fascistă - au avut loc în afara comunității evreiești, ca și cum aceasta nu ar fi existat aici. Sau ar fi trăit nebăgată în seamă.

Dimpotrivă.

Sinceri însă nu putem cadra ferm subiectul. Șovăim. Asta pentru că mergem pe un teren absolut incert, subminat de incertitudini. Iar subiectul este cât se poate de periculos, nociv chiar. Practic inabordabil. Am pus rasismul printre cauzele fundamentale ale evenimentelor mai sus denumite, contradicția dintre rasa europeană imperialistă dominantă și celelalte rase dominate și colonizate. Dar, de fapt, contradicția fundamentală fiind între rasa europeană imperialistă și dominantă și neamul evreilor care îi asigura această dominație și îi subvenționa imperialismul. Nu pe gratis, firește, ci pe bani grămadă, sume imense și greu de numărat, care se tezaurizau în băncile evreiești din Europa, Londra sau SUA. Șovăim să spunem ce fel de revoluții și războaie s-au desfășurat între cele două rase pentru supremație și întâietate. Nu putem să spunem măcar dacă au fost în principal revoluții de emancipare sau războaie de eliberare.

 

O dată stabilit antagonismul rasism – antirasism deveneau iminente dezbaterea, confruntarea și războiul dintre ele. Ceea ce s-a și întâmplat, la timpul potrivit, și a fost consemnat în analele istorice. Au avut loc cele două războaie europene și cele două revoluții de tip bolșevic comunist și fascist. Istoria și istoricii nu rețin însă caracterul inclusiv rasist al acestora, așa cum nu rețin nici implicarea și participarea poporului evreu la ele. Care e deosebit de importantă. Am putea spune chiar că fără implicarea și participarea evreilor aceste evenimente nici n-ar fi apărut.

Am putea pune problema primului război mondial într-un mod cu totul inedit. Cauzele acestui război sunt oculte, iar istoricii le-au evaluat numai pe cele de suprafață, mai mărunte, economice, politice, sociale, naționale. Imperialiștii europeni s-au certat, apoi s-au măcelărit între ei aparent fără să aibă motive s-o facă. Faptul că s-au certat pe bani aproape a fost trecut cu vederea. Ori, nu te poți certa pe bani, zăcământul inepuizabil al capitalismului, fără ca băncile și finanțele evreiești să nu fie implicate. În acest fel trebuie să scoatem în evidență contribuția evreilor la izbucnirea și desfășurarea primului război mondial, implicit la al doilea. Am putea spune chiar că, fără contribuția evreilor, aceste războaie ar fi rămas europene, europenii măcelărindu-se între ei din orgoliu, așa cum o mai făcuseră deseori.

Dar cauza fundamentală fiind banii, iar banii europenilor și evreilor fiind amestecați, iar banii evreilor având o acoperire și o circulație mondială superioare – războiul a ajuns și el mondial.

Dacă banii au fost cauza fundamentală a războiului putem aprofunda lucrurile. Am apreciat că europenii ajunseseră pe culmi de glorie capitaliste, imperialiste și colonialiste. Stăpâneau lume și o călcau în picioare. Erau feroce în mândria lor de rasă. Dar… uitaseră sau nu țineau cont de lucruri esențiale: nu ei inventaseră capitalismul și nu ei dețineau secretul banilor. Precum nici banii, căci marile imperii și capitalul european în genere erau mereu debitoare, cheltuiau mai mult decât produceau. Marile imperii și marele state capitaliste avea datorii uriașe la băncile evreiești așa cum, pe vremuri feudale, împărații și regii europeni cumulaseră datorii insolvabile la cămătarii evrei.

Să fi izbucnit primul război mondial din dorința evreilor de a pune lucrurile la punct? De a le arăta europenilor ce e, de fapt, capitalismul și cine conduce lumea? Evreii nu și-au dorit sau asumat niciodată asemenea aspirații glorioase, așa că trebuie să luăm în considerație partea cea mai prozaică a lucrurilor. Anume banii. Capitalul. Băncile și finanțele. Ele erau și trebuiau să rămână evreiești. Încolo, europenii, ca stăpâni ai lumii, puteau face ce voiau. Dar era acesta rasism?

În condițiile în care europenii erau rasă superioară, iar evreii semiți una inferioară, era anti rasism. Să observăm că primul război mondial s-a clocit în paralel cu revoluția comunistă-bolșevică, iar finalul său a coincis cu izbucnirea și realizarea acesteia. Iar comunismul este anti rasism curat. Precum este și curat evreiesc. Oricum am privi lucrurile, dacă elita și marea finanță evreiască a vrut să dea o lecție burgheziei europene imperialiste, să o pună la punct și să o aducă la simțul realității, lecția a fost foarte reușită. Europenii s-au măcelărit între ei, și-au ruinat economia și civilizația și au cheltuit uriașe sume de bani. Iar evreii au fost doar arbitrii, situându-se nu între cele două tabere, ci mai presus de acestea. Mai bine zis băncile evreiești au finanțat ambele tabere războinice,  precum le-au și îndatorat cu asupra de măsură.

Deci poate fi socotit acest război european un război antirasist? Din moment ce europenii s-au măcelărit între ei e posibil. Din moment ce cauzele erau banii și supremația imperialistă, dată de controlul banilor în lumea capitalistă, finanța evreiască și comunitatea iudaică nu pot fi considerate neutre și neimplicate. Cu ocazia acestui prim război evreii au demonstrat europenilor, în ansamblu, rasei albe în genere, că rasismul și antisemitismul lor este nefundat și trebuie abolit. Că nu ei conduc lumea sau aspiră s-o conducă. Cât despre bani lucrurile au fost și mai tranșante: niciodată europenii nu vor putea să obțină prioritate sau primordialitate în domeniul financiar și bancar. Niciodată ei nu vor fi stăpânii banilor. A fost o lecție antirasistă pe cinste.

Concomitent cu desfășurarea primului război european a avut loc inițierea și desfășurarea revoluției comuniste (bolșevice), care poate fi socotită tot ca o mostră de antirasism evreiesc. Îndreptată împotriva rușilor albi, socotiți de evrei printre cei mai rasiști și antisemiți europeni. Victoria revoluției bolșevice i-a distrus, realmente, pe ruși și le-a scos, pentru totdeauna, rasismul și antisemitismul din cap. Ba chiar mai mult, rușii au devenit obedienții rasei iudaice, le-au luat frica evreilor. Din primul război mondial și revoluția bolșevică s-a constituit tabăra iudeo-bolșevică victorioasă care a pus capăt concepției sau aspirației europenilor de a domina lumea. Concepție sau aspirație care avea la bază un mit rasist despre supremația rasei albe asupra celorlalte rase omenești.

Deci avem în vedere acest prim război și revoluție comunistă antirasiste și antieuropene de inspirație iudaică și evreiască-semitică. Cu rezultatele de rigoare, arhicunoscute de istorici. Război prin care evreii, ca popor și ca rasă, cu sacii în căruță, au vrut să se debaraseze de europeni, să le scoată din cap fumurile rasiste și, mai ales, ideea că vor pune vreodată mâna pe banii lor. Că băncile și bancherii evrei vor ajunge filiale sau salariați ai marilor bănci europene etc. Adevărul e că evreii se cam săturaseră să vadă cum funcționează capitalismul, inventat de ei, în interpretarea și orientarea burgheziei europene lacome, obscure și abuzive. Idealurile capitaliste și imperialiste evreiești nu mai concordau, dacă concordaseră vreodată, cu idealurile capitaliste și imperialiste europene, devenite naționale. Mai inteligenți, evreii aveau alte idealuri și altă viziune asupra lumii, depășind ideile și viziunile egoiste și egocentriste ale europenilor limitate la Europa și la ei înșiși ca ombilicus mundi.

Să sperăm că ne-am făcut o idee despre antirasism.

 

Dar rasismul? Rasismul alb, european? A fost el pus la index și călcat în picioare de către antirasiștii evrei? Cu ocazia primului război antirasist? S-a întâmplat și asta, și anume în Rusia antisemită și la poporul rus. Am menționat că după revoluția judeo-bolșevică Rusia a devenit URSS, rușii au devenit bolșevici, astfel că rasismul și antisemitismul lor au dispărut rapid și definitiv. Dar rușii sunt slavi, iar slavii sunt la origine sclavi, deci ei nu fac cinste rasei albe. În plus Rusia nu a aparținut niciodată Europei, ea fiind, în infrastructura sa, asiatică și mongoloidă. Adevărații albi, adevărații europeni superiori, mândrii de superioritatea lor, erau cei din Apusul Europei, cei care și făuriseră imperii uriașe și inexplicabile. Adevărații albi, adevărații europeni erau anglosaxonii.

Tocmai anglosaxonii s-au măcelărit între ei din motive hilare. Greu de înțeles și greu de explicat. Dar și greu de acceptat. Pentru că e greu de admis cum, aparte și mai presus decât aceste imperii uriașe, exista o forță superioară care le putea manipula, contracara și pune în contradicție sau antagonism. Forța capitalului și băncilor evreiești. În urma războiului european acest capital și aceste bănci au reieșit neîntinate și mult întărite în raport cu capitalul și băncile originar europene, puternic afectate de război. Într-adevăr, a existat acest uriaș al capitalismului, bancherul evreu, care i-a luat de ceafă pe anglii și pe saxoni și i-a bătut cap în cap. Tot el l-a finanțat și pe Lenin, care l-a eliberat pe sclavul rus prin revoluția bolșevică. Războiul și revoluția au fost adevărate lecții pentru națiunile europene mândre și puternice, cel puțin așa pot fi văzute ele astăzi.

Europenii însă nu au primit bine, sau poate n-au înțeles, lecția primului război mondial și ideologia comunistă. Care vizau onoarea și orgoliul lor de rasă albă și superioară. Însă au înțeles, dacă mai era cazul, de la cine au primit lecția și cine le contesta supremația și dominația lumii. Au înțeles că ei, ca mari promotori și exportatori de imperialism, nu făceau decât să plimbe și să crească un capital care nu le aparținea decât în parte. Cealaltă parte, care era și cea mai bună, le aparținea evreilor. Așa au stat lucrurile de la bun început, de la victoria revoluției burgheze și instaurarea unui regim capitalist.

Nu trebuie să vedem națiunile europene, rasa albă în general, ca un tot unitar, căci așa ceva n-a existat niciodată și nu face parte din Istoria Europei. Națiunile europene au primit și înțeles diferit lecția primului război mondial. Englezii, de exemplu, care au suportat și dus acest război datorită implicării și susținerii marilor bănci evreiești din Londra – Londra fiind capitala mondială a băncilor evreiești – s-au simțit recunoscători și au devenit filosemiți convinși. La fel și francezii, care totdeauna au confundat idealurile burgheze democratice cu idealurile iudaice. Trebuie să spunem că burghezia europeană, în ansamblul ei, a fost totdeauna conștientă că se afla la remorca și în dependența elitei burgheze, capitaliste, originare evreiești. Ca să nu mai vorbim de ruși care, deveniți bolșevici, nu le mai trebuia altă lecție. Pentru această parte a națiunilor europene, care au și câștigat primul război european și mondial rasismul alb și antisemitismul au dispărut din conduita și politica lor. Ca și pretenția de a mai revendica vreodată pretenții sau ambiții de a controla sau prelua pe cont propriu capitalul evreiesc. Care era esența capitalului și capitalismului mondial. Pentru aceste națiuni iudaismul și semitismul au devenit un model de conduită și politici de bază interne și externe. Practic au recunoscut supremația și superioritatea seminției evreiești pe toate planurile, deci inclusiv pe plan rasial. S-a ajuns astfel ca antirasismul să impună și să afirme de fapt și de drept superioritatea rasei evreiești.

Nu la fel au stat lucrurile cu germanii, care au primit lecția tocmai pe dos. Ei au fost învinși în război și au pus acest lucru pe seama implicării și ajutorul dat de evrei celeilalte tabere războinice. Pe care au și denumit-o iudeo-bolșevică. Nu se poate spune că germanii n-au realizat forța superioară a taberei iudeo bolșevice și lecția amară și umilitoare pe care au primit-o din partea acesteia.

Dar a apărut fascismul care, originar, nici nu e german. O teorie rasistă, expres antievreiască. Ea remarca și consemna public și politic ceea ce și până atunci se știuse de către toată lumea, dar niciodată nu se recunoscuse oficial. Anume că nu europenii sunt la conducerea lumii capitaliste, ci evreii, prin elitele lor. Superioritatea europenilor era numai de fațadă, realitatea lucrurilor era alta. Teoria fascistă explica mai bine atât evenimentele războiului și revoluției sângeroase cât și starea de fapt a Europei și a lumii post belice. Desigur, era o teorie care apăruse din frustrare și umilință, dar conținea un sâmbure de adevăr. Era o teorie care-i punea pe evrei în lumina lor adevărată și reflecta rolul lor predominant în viața, munca și lupta europenilor. A tuturor statelor și imperiilor europene.

Deși această dominație evreiască existase dintotdeauna, de la revoluția burgheză democrată, atrăgea atenția teoria fascistă, după război și revoluția bolșevică, aceasta urma să devină permanentă și definitivă. Iar ca să nu se întâmple acest lucru, susținea aceiași teorie, erau necesare lichidarea statului iudeo-democrat ( burghezo-democrat) cu democrație cu tot și rezolvarea problemei evreiești prin scoaterea evreilor din Europa. Dar cea mai mare preocupare a fascismului erau banii, băncile și capitalul evreiești, care trebuiau naționalizate și puse sub controlul statului totalitar. De fapt asta însemna, în teoria fascistă, adevărata rezolvare a problemei evreiești: evreii să nu mai aibă controlul finanțelor lumii și nici măcar acces la ele. Banii și băncile trebuiau naționalizate și puse la dispoziția fiecărui stat național în raport cu mărimea și importanța lui.

E de remarcat că, în fond, teoria fascistă era un fel de rezumat al primului război mondial. Prin care se conștientizau atât războiul, cauzele și motivațiile sale, cât și urmările acestuia imediate și pe termen lung. Datorită unui complex de împrejurări și realități postbelice această teorie a prins la popoarele europene, a avut un răsunet larg și consecințe dramatice. Europa a devenit, în cel mai scurt timp, fascistă. Antisemitismul și anticomunismul au devenit fervente și majoritare în viața politică a națiunilor europene, astfel că unele au devenit fasciste. Iar evreii au fost identificați ca principalii dușmani ai europenilor, corp străin pe corpul Europei care, neputând fi integrat, trebuia dezintegrat sau alungat. Evreii au fost declarați rasă inferioară! Tocmai ei, stăpânii de facto ai Europei și ai lumii! Iar naziștii s-au declarat rasă superioară, tocmai pentru a-și motiva sentimentele de inferioritate și frustrare postbelice.

Prin fascism europenii și-a teoretizat și idealizat rasismul identitar și originar.

Era implacabil ca să se ajungă la un nou război care să tranșeze definitiv disputa pentru Europa dintre iudeo-bolșevici și fasciști. O luptă pentru supremație în toate domeniile de activitate umană, inclusiv rasistă. O luptă pe viață și pe moarte: ori triumfa rasa evreiască, iar poziția ei dominantă în lume devenea ireversibilă, ori cea germanică, ariană, care prelua conducerea Europei și a lumii. Desigur, Hitler ar fi pus mâna expres pe banii evreilor, pe marile bănci, pe care le-ar fi purecat de evrei și le-ar fi făcut cadou Germaniei. Această deposedare a evreilor de bani, de scoatere a băncilor evreiești din piața de capital a lumii, de deposedare a lor de privilegiile afacerilor cu bani ar fi însemnat, pentru Hitler, rezolvarea cea mai favorabilă și definitivă a problemei evreiești. De fapt așa vedea Hitler, naziștii în ansamblu, soluția finală a acestei probleme.

Și despre acest război s-a scris enorm, dar partizan și lipsit de obiectivitate. Istoria au scris-o învingătorii, astfel că aceasta reprezintă încă un triumf al taberei antifasciste victorioase. Istoria a fost scrisă pentru a condamna fascismul și trebuie citită ca atare. Dar, din punctul nostru de vedere, din istoria acestui război lipsesc tocmai cele două motive fundamentale care l-au provocat: banii și evreii. Chiar mai mult, participarea evreilor la război, în toate fazele sale, este total ignorată. Pe când, în realitate, implicarea rasei evreiești în războiul antifascist în cadrul taberei aliate iudeo-bolșevică a fost totală și determinantă. Chiar este de remarcat, întrucât poporul evreu s-a implicat și a contribuit la războiul antifascist ca popor, deoarece el nu poseda stat în acea perioadă. Astfel se și explică pierderile sale de vieți omenești din rândul populației civile din rândul femeilor, copiilor, bătrânilor care, în mod normal, nu participă la război. Astfel se explică și Holocaustul, cu complexa sa teorie despre participarea evreilor la război în calitate de victime nevinovate.

Dar vorbim inutil despre război.

Naziștii l-au pierdut, iar consecințele au fost drastice pentru rasa germană, ariană, europeană, albă în genere. Rasismul a fost declarat criminal, scos în afara legii și condamnat la dispariție. Desigur, cu rasiști cu tot. Concepțiile rasiste ale naziștilor, dar și ale europenilor, au fost spulberate. Din punct de vedere teoretic toate afirmațiile despre superioritatea rasei albe au fost condamnate și interzise. Dar au apărut noi teorii care, științific, demonstrau și proclamau egalitatea deplină și nediferențiată între oameni și între rase. Dacă se poate spune noi, deoarece ele erau mai vechi teorii comuniste și sioniste.

Cu toată proclamata egalitate între rasele omenești, care reducea distinsa rasă europeană la un numitor comun, cel de-al doilea război mondial a ridicat pe culmi rasa evreiască și elita ei financiară. Tot ce și-au dorit evreii să obțină, după încheierea păcii, au obținut. Dar, mai mult, reconfigurarea lumii și societății de națiuni s-a făcut după planurile și obiectivele lor universale. Astfel încât să cadreze cu istoria universală a poporului evreu. Din trecut dar, mai ales, din prezent și viitor.

Una dintre consecințe a fost democrația antifascistă, care e cert o democrație evreiască și non europeană. Sau, mai curând antieuropeană, deoarece pune la index și sub obroc rasa albă, vinovată de fascism. Chiar dacă a pierdut războiul, ea nu își recuperează nevinovăția și poate revigora. Pentru a nu se întâmpla acest lucru trebuiau luate măsuri mai drastice, cea mai sigură fiind dispariția rasei în sine.

Astfel se ajunge la un nou tip de rasism, de data asta în defavoarea rasei albe.

 

Ca și în cazul feminismului, care proclamă egalitatea de șase între genuri în numele democrației și ajunge la homosexualism și pornodemocrație, și egalitatea și amestecul raselor duce către același lucru. Combaterea rasismului are efecte neașteptate, deoarece rasele nu sunt și nu pot fi identice, dar nici egale și uniforme. Nici o rasă nu dorește să piară și să nu perpetueze, să progreseze. Pe cont propriu, dar în funcție de omenirea din jurul ei. Putem da exemplu chiar rasa evreiască, semită care, încadrată și chiar persecutată de rasa europenilor, s-a emancipat, a progresat și a ajuns într-o poziție dominantă.

În ceea ce privește rasa albă, considerată fascistă, ea este supusă oprobiului. Iar dacă fascismul trebuie distrus, e necesar să dispară cu fasciști ci tot. Democrația antifascistă asigură acest cadru de evoluție. O problemă europeană și o soluție la această problemă au apărut curând după încetarea războiului și condamnarea fascismului. Europa a fost declarată teritoriu multirasial și multicultural. Europa a fost invadată, pur și simplu, de emigranți și coloniști din toate colțurile lumii și de toate rasele, europenii pierzându-și astfel identitatea etnică și rasială. Curând însă a apărut mentalitatea și cultura LGBT care, în special, din punctul nostru de vedere, afectează în profunzime rasa albă și etnic europeană. Această cultură își are originea și se manifestă plenar, în Europa, chiar în spațiul etnic anglo-saxon, prin istorie și tradiție teritoriul forte al rasei albe ariene. De asemenea homosexual sapiens, ca specie nou apărută, este de rasă albă și se înmulțește vertiginos în același spațiu teritorial anglo-saxon și al Europei Occidentale.

Avem acest traseu implacabil care distruge și elimină rasa albă, europeană, din spațiul ei originar: democrația antifascistă, pornografia, homosexualismul, cultura și civilizația LGBT.

 

                                                            10. RECLAMA

 

Unul dintre reperele cele mai vizibile ale pornodemocrației este reclama. Și unul dintre cele mai importante, deoarece este omniprezent, agasant și tupeistic, menit să creeze presiune și obediență. În trecutul omenirii, chiar și cel recent, reclama a avut un scop comercial, însoțea marfa de vânzare. Ea nu putea fi confundată cu propaganda politică, care făcea reclamă unor idei sau acțiuni politice, partide și oameni politici.

Și în pornodemocrație reclama își păstrează, în ansamblu, caracterul comercial. Numai că ea se remarcă prin anvergură, prin amplitudine și scop în sine. Ea nu mai reprezintă o dependență a comerțului, ci comerțul devine dependent de reclamă. De exemplu reclamele de la televiziune: nu televiziunile fac reclamele, ci reclamele fac, întrețin și conduc televiziunile. Locul și rolul reclamei în spațiul public și în viața oamenilor devine predominant, în sensul că surclasează informațiile și cunoștințele acestora. Iar în final oamenii ajung să trăiască nu în funcție de posibilități și voință proprii, ci după reclame. Ei devin dependenți și își modelează viața după reclame, se conformează acestora.

E o prostie?

Până să ajungă să-și trăiască viața la discreția reclamei, oamenii se formează, se educă și se modelează în funcție de aceasta. Astfel că reclama trebuie pusă pe aceiași de educație ci instituția școlii. În realitate însă este mai puternică, deoarece e permanentă și se duce prin mijloace mai dotate și mai sofisticate decât școala. Propagarea ei începe de la cea mai fragedă vârstă și ține toată viața. Practic toată viața omul este hrănit cu reclame. Percepția omului asupra lumii înconjurătoare provine de la reclama care i se face acestei lumi. Ea devine utilă și confortabilă în funcție de ce stabilește reclama. Omul este atent la ce i se spune și, mai ales, totdeauna este tentat să facă ce i se spune, să execute un ordin. Reclamele coordonează și ordonează lumea, deci tonul lor este totdeauna imperativ. Succesul lor asupra instinctelor, înclinațiilor, sentimentelor și chiar gândurilor omului este întotdeauna asigurat.

Am spus că nu confundăm reclama cu propaganda, ci mai mult cu educația, cu școala. Pentru a fi eficientă, reclama trebuie să fie instructiv-educațivă. Dar cum instrucția și educația nu fac parte din coordonatele ei, reclama doar le maculează, le bagatelizează și le aduc la cel mai jos nivel cu putință. Practic, omul căruia i se adresează reclama este un imbecil, ca și lumea care consumă așa ceva, care este imbecilă. Da, dar ca omul și omenirea să ajungă la acest nivel de prostrație, trebuie multă reclamă.

Reclama este sau se dorește a fi atotcuprinzătoare. Am spus că ea nu se mai referă la comerț, ci trebuie privită ca un scop în sine. Un scop existențial. Un lucru nu există prin sine însuși, ci prin reclama care i se face. Tot așa cu faptele, cu ideile, cu evenimentele, cu oamenii înșiși. Nu se întâmplă sau nu există dacă nu li se face reclamă. Sau au o existență ternă, trăiesc în afara societății și a lumii. Pentru a ne afirma, sau pentru simplu fapt de a dovedi că trăim, trebuie să ne facem reclamă. Suntem ce suntem în funcție de reclama care ni se face. Ceilalți nu ne cunosc pe noi, ci ne cunosc reclama. Devenit ceea ce trebuie să devenim dacă ni se face reclamă. Dacă nu există reclamă, dacă nu îți faci reclamă, nu exiști. Extenso, nimic nu există fără reclamă.

Indivizii, idioții, nu cumpără marfă, mâncare, îmbrăcăminte, ustensile în funcție de necesitățile lor, ci în funcție de reclama care li se face. La fel se întâmplă și cu necesitățile culturale, cu timpul liber etc. Reclama face valoarea lucrurilor, stabilește prioritățile, prețul și celelalte. În același timp stabilește și ierarhiile dintre lucruri și prețuri, dintre fapte și evenimente, dintre priorități.

E un lucru absurd, ni se pare anormal că s-a ajuns aici. Ca oamenii să trăiască dependenți de reclamă. Pentru că reclama creează dependență. Deoarece vine din afară, din mediu oficial, are aspect imperativ și se propagă pe mari spații sociale, se impune de la sine. Ca fiind varianta cea mai bună pentru tine, pentru ceea ce vrei să cumperi sau să faci. În primul rând pentru că la fel procedează și ceilalți.

 

Nu reclama în sine este un motiv de reflexie. Ea există din timpuri vechi, între limite rezonabile. Definiția ei de bază este comercială. Oamenii se laudă și trebuie să-și vândă marfa. Dar înainte de a fi vândută ea trebuie evaluată, privită, analizată, pipăită… Ceea ce ni se pare mai greu de acceptat este abuzul de reclamă. De exemplu reclama din mas media, din televiziuni, din presă în general. Aceste instituții și organe s-au deformat până într-acolo în prioritatea lor de a face reclamă încât au deviat sau și-au pierdut rostul lor inițial, cel de a face presă. Ele trăiesc din și pentru reclame. Astfel informațiile și programele cu caracter jurnalistic sunt folosite doar în subsidiar, pentru a smomi categorii de public căruia să-i prezinte reclamele obligatorii. Televiziunile și angajații lor trăiesc din banii din reclame, nu din meseria lor de ziariști. Sunt plătiți în funcție de numărul de gură-cască pe care reușesc să-i strângă în fața ecranelor smomiți cu tot felul de „bombe” de presă. Când s-au strâns suficienți de mult, se lansează reclamele. Reclamele consumă cea mai mare parte din timpul de emisie a oricărei televiziuni.

Ceea ce este mai greu de admis, chiar inacceptabil, este aculturația. În reclamă se investește enorm talent tehnic, dar și mult substrat cultural și artistic. Rezultatul fiind cele mai aberante reclame cu cele mai imposibile combinații. Prin mixtură dar, mai ales, prin maculare, se obțin efectele cele mai scontate. Astfel găsim în reclamele cele mai penibile și mai domestice contopite mari evenimente istorice, genii ale omenirii, opere geniale, profeți etc. Reclamele sunt, în fond, nerușinate și conțin doze neverosimile de cinism. În același timp ele sunt iresponsabile deoarece, fiind anonime, sunt lipsite de autor și semnătură. Cum fără responsabilitate și anonim este și publicul căruia i se adresează.

Reclama pe care o consumăm este reclama lumii în care trăim și a societății aferente. Ideea este că prin reclamă se poate impune și vinde orice. Reclama este un simptom al prostrației generalizate, dar poate fi și un simbol al prostituției.

Din ce cauză s-a ajuns aici și ce se urmărește în continuare e dificil de evaluat. Desigur, reclama egalizează, uniformizează și nivelează mulțimile cărora li se adresează, cărora le educă simțurile și gândurile, poftele și instinctele. Dar, în același timp, le și bagatelizează, le aduce la un anumit nivel de percepție. Totul e sau devine posibil din punctul de vedere al reclamei. Cu condiția să respecți și să urmezi conținutul acesteia.

Cinstit vorbind reclama e o activitate democratică, se adresează marelui popor. Numai abuzul de publicitate, aculturația, prostrația publicitară, excesele de sexualism și tendințele de pornografie o transformă într-un reper al pornodemocrației. Unul dintre cele mai vizibile repere ale acesteia.

 

                                                11 SPORTUL

 

Paradoxal, dar și sportul poate fi un reper al pornodemocrației. Am vorbit despre cultură, cultura LGBT, care este esența acestui prototip de democrație. De nuanță spirituală. În schimb sportul este un reper fizic și biologic, ține de anatomia ordinară. Omul sănătos și omul în genere este de o bună condiție fizică, muncește și face sport. Munca și sportul sunt dovezi de sănătate și formă fizică.

Despre muncă nimic de zis, ea este obligatorie. Se zice că ea l-a creat pe om. Despre o democrație a muncii nu poate fi vorba, cum nici despre o pornodemocrație muncitorească. Munca nu este egală, are ierarhii stricte, cum și legi și norme stricte și autoritare. Există munca de jos care inferiorizează și subordonează, precum și munca de sus, care ierarhizează și surclasează. Repetăm, munca nu este democratică, nu ține de democrație.

Dar sportul este altceva. El este o activitate de refulare prin care omul își consumă și elimină o parte din surplusul de energie vitală. Dacă muncește mult și intens, această activitate nu-l interesează, deoarece nu are surplus de energie. Numai cei care muncesc intelectual, sau puțin, sau deloc, au nevoie de sport. De altfel o activitate sportivă a existat extrem de sumar în epocile anterioare celei moderne, iar ea se lega, în principal, de exercițiile militare.

De la un timp însă sportul a devenit o preocupare, o întreprindere și o instituție în sine, de o mare importanță socială. Care preocupă și implică largi mase populare și statele, necesită investiții și cheltuieli pe măsură. Dar, mai mult, a devenit o afacere profitabilă și o sursă de venituri pentru investitori. O formă de a face bani, pornindu-se de la preocuparea omului pentru competiții de orice fel. Din momentul în care sportul și-a pierdut principala sa menire, starea de sănătate și plenitudinea formei și forței fizice, și-a pierdut rostul și utilitatea. Sportul a devenit industrie, iar scopul său principal este profitul. Sportul este o marfă de consum, care se livrează populației orizontale interesată să facă „sport”. Acesta este ceea ce se poate denumi „sportul de masă”.

Alături de turism sportul consumă timpul liber și banii maselor populare.

Dacă am văzut în turism un reper al pornodemocrației, prin efectele și repercusiunile sale asupra naturii umane și terestre, pe care le pervertesc și le poluează, la fel putem vorbi și despre sport. Un efort gratuit și inutil dar care, instituționalizat, devine nociv. Prin turism omul „stătut” ( odihnit, gras, lâncezit) refulează, se duce în natură unde refulează și depune gunoi. Tot astfel refulează și prin sport. Omul stătut se duce la stadion unde plătește bilet pentru a participa la competiții sportive. Se agită, urlă, suduie, dă din el tot ce are mai bun. Ce e drept, e un competitor care totdeauna țintește victoria.

Putem face foarte ușor din sportul de performanță și economia sportului ca industrie niște repere ale democrației porno. În principal prin starea de prostrație pe care o induce în mase largi de oameni care devin „microbii” sportului. De fapt acești microbi sunt oameni care nu fac sport, ci parazitează lumea sportivă și industria de specialitate ( sportivă). Totuși acești paraziți întrețin și lumea respectivă, și sportul de performanță și industria aferentă. De la ei vin banii, gloria și arta spectacolului. De la prostrație la prostituție nu e un pas atât de mare.

Există noțiunea de sport amator, voluntar, gratuit. De fapt acesta este sportul adevărat. Numai din momentul în care sportul devine o întreprindere, o carieră și o afacere, binefacerea și frumusețea sportului dispar. De asemenea dispar și dezinteresul și generozitatea sportului, în schimb apărând interesul și egoismul. Competiția și performanța distrug natura originară și pozitivă a acestuia. Meseria de sportiv și cariera de sportiv sunt unele de fațadă, inutile, și ar trebui să nu existe.

Ele induc în eroare și derutează masele orizontale. De asemenea erodează și discreditează ideea de om. Un om normal, preocupat de necesitățile sale anatomice și biologice și dependent de acestea. Sportivul, și sportul ca meserie, trec dincolo de normalitate, induc ideea de supraom. Aceea că omul este mult mai dotat decât poate fi și capabil de orice performanță. Astfel se justifică selecția și competiția sportivă. Dar totul se pervertește din cauza banilor căci se ajunge la esența lucrurilor: nu performanțele omului contează, ci banii. Sportul de performanță devine performanța oamenilor de a face bani. Masele orizontale, nesportive, sunt doar manipulate și extorcate, căci ele sunt cele care plătesc. Asta nu înseamnă că sunt proaste da la natură sau nu percep afacerea, dar au și ele un motiv temeinic să se implice: și anume refularea. Își plătesc secrețiile și frustrările.

În același timp sportul a devenit un mijloc important prin care societatea își diminuează valoarea intrinsecă. Sportivii de performanță și vedetele sportive sunt niște false valori, nesemnificative, ridicole chiar dacă ar fi să ne referim la o scară a valorilor standard omenești. Inteligență, spirit, capacitate de muncă și creație, educație, cultură etc. Vedetele sportive surclasează rapid aceste valori și le aruncă în derizoriu. Ca oameni sportivii sunt adesea lamentabili, în general sunt prea tineri, iar educația și cultura lor sunt de tot sumare. Și totuși ei devin modelul și standardul valorilor umane, se bucură de glorie și sunt adulați. Ei sunt crema societății, tot ce aceasta poate produce mai bun și mai nobil.

Lumea sportului, lumea sportivilor, e lumea noastră interconectată. Sportul se intersectează cu televiziunea, cu reclama, cu politica și, firește, cu democrația. Democrația provine de la masele populare, care fac sportul de masă, și de la stadionul încăpător făcut, de asemenea, pentru mase. De asemenea de la stat, căci staul democrat este un stat sportiv prin excelență. Dar unde este pornodemocrația?

Firește, aceasta provine din abuz.

Putem da exemple de sport abuziv și abuzat ca: sportul feminin, fotbalul și olimpiada.

 

Sportul feminin ar trebui să nu existe. El deformează femeia și maculează orice sport, distruge orice competiție. Având în vedere că și orice competiție distruge sportul originar, care a amator.

Nu ne putem pronunța dacă, biologic, sportul ameliorează rasa feminină. O selectează, o face mai sănătoasă, mai aptă de performanță. Care e rolul femeii în societate? Care e locul femeii în specia umană? Evident că femeia, ca om, își întreține și cultivă organismul, are grijă de sănătatea și vigoarea ei trupească. Dar există niște limite pe care nu trebuie - sau nu ar trebui – să le depășească. Să nu treacă dincolo de sine însăși. De organismul și natura ei. Să nu intre în competiție.

De fapt sportul masculinizează femeia și aceasta a fost cauza pentru care a apărut sportul feminin. Pentru a intra în competiție cu bărbatul. Sportul fiind, la origine, un exercițiu de vânătoare și militar, prin străvechi tradiții preocupări bărbătești, sportul feminin nu este altceva decât o dorință a femeii de a deveni bărbat. Întărindu-și mușchii, crescând în greutate și în forță, intrând în competiție cu el. Dar… ca de la bărbat la bărbat. Altfel, biologic, cu biologia ei de femeie, nu ar face față. Este un altfel de a pretinde egalitatea absolută a femeii cu bărbatul. Sportul feminin nu este altceva decât o extensie a feminismului ca expresie politică. De altfel sportul feminin este o invenție modernistă, nu are nici un fel de tradiție istorică. Este o preocupare a femeii de a deveni bărbat.

Dar, revenim la întrebarea de mai sus: se ameliorează și se îmbunătățește rasa feminină?

Sportul feminin nu este altceva decât o competiție bărbătească, o luptă între bărbați, după legile și regulamentele bărbătești. Dar niște bărbați de calitatea a doua, efeminați, deformați, emasculați etc. De aceea sportul feminin este atât de urât ca spectacol în sine. Nu este vorba nici despre sportivi adevărați, nici despre un sport adevărat. Sportivii sunt niște caricaturi bărbătești, iar sportul este și el caricaturizat.

Sportul, să zicem, ca scop în sine, dacă există, prin tradiție și inițiativă, nu poate fi decât integru și consecvent în practica sa. Distincția între sportivi nu se poate face decât prin competiție, care e unică. E limpede că femeile sportiv dispar ca femei, pentru a deveni bărbați, pentru a intra în competiție cu aceștia. Dar dacă sunt bărbați, de ce concurează la sportul feminin? De ce nu intră în competiția adevărată? Doar pentru că sunt bărbați de mâna a doua? Dar, atunci, ce caută în sport?

Din punctul nostru de vedere sportul feminin nu are nici o justificare sportivă și nu ar trebui să existe. Pentru că nu se adresează femeilor ca speță și nici nu le reprezintă. Dar există, într-adevăr, specimene feminine de excepție, cu constituție și însușiri bărbătești, care pot intra în competiție cu bărbații. Pentru aceste cazuri rare însă nu ar trebui făcută nici o discriminare cu caracter sportiv.

Existența sportului feminin impune apariția sportului masculin, ceea ce duce la o gravă inechitate și, practic, la subminarea sportului. Pentru că sportul nu poate fi decât unic, iar valoarea sportivilor nu poate fi discriminată… sexual. Pentru că, să fim sinceri, în competiție nu intră decât bărbați. Așa zisele femei care practică așa zisul sport feminin sunt niște deviații sexuale sau homosexuale. În general în sportul feminin homosexualismul a devenit o problemă recunoscută și afișată. În mod absolut firesc deoarece se conectează cu sexismul și feminismul, care sunt două dintre componentele de vază ale culturii LGBT.

Însă trebuie vorbit de homosexualism în ansamblu, pe întreg palierul sportului instituționalizat și de performanță. Și sportul masculin este o pepinieră recunoscută de homosexuali. Cauzele sunt imoralitatea, abrutizarea, lipsa educației, violența, corupția, mediul depravat. Liderii sportivi și vedetele ajung  rapid pe culmi de glorie și bogați, iar cei mai mulți nu știu ce să facă nici cu gloria, nici cu banii. De aceea abuzează de alții și de ei înșiși. Homosexualismul în sport și homosexualitatea sportivilor fac din acesta un reper al pornodemocrației.

 

Un sport abuziv și abuzat este – a devenit - din punctul nostru de vedere, fotbalul. În mod absolut firesc, deoarece fotbalul este unul dintre cele mai populare sporturi. El pasionează și animă masele populare și mulțimile orizontale și le împing în stadioane uriașe parcă de la sine. Nimic nu animă mai bine și adună la un loc atâția oameni ca fotbalul. De aceea el este considerat și cel mai popular dintre sporturi, sportul rege.

Fotbalul induce ideea democrației în sport, fiindcă este foarte simplu și relativ foarte ieftin, poate fi practicat de oricine. Abuzul a început când, de la calitatea de sport popular, a devenit sport competitiv. Fotbalul a devenit o mașină de fotbal care, la rândul ei, a devenit o mașină de făcut bani. Fotbalul a devenit o afacere, o industrie, o întreprindere ca atare.

De fapt fotbalul nu mai e sport.

Iar atunci trebuie să ne iese din cap că fotbalul este o idee democratică, populară. Că cei ce merg pe stadioane o fac din dragoste pentru sport, pentru a face ei înșiși sport, pentru a se mișca, a respira. Acest lucru nu mai este valabil de pe vremea când fotbalul, sport muncitoresc, se juca pe maidan, la orașe, sau pe izlazul comunal.

Cei ce merg pe stadioane sunt niște „microbi”, niște ultrași, niște mitocani. Sau niște patrioți! Pentru care nu fotbalul contează, sau sportul, ci stadionul. Locul unde se adună orașul, mulțimea în număr mare, la un loc. Ce idealuri comune îi animă pe acești oameni? Aparent fotbalul, un joc simplu, pe mintea lor, și fotbaliștii, niște sportivi și mai simpli, care lovesc o minge cu picioarele. Felul în care acești sportivi își folosesc picioarele îi umple de extaz pe spectatori, îi fac să geamă, să urle, să scandeze, să tropăie. Se manifestă uneori cu o violență împinsă la paroxism. Despre ce fel de idealuri sau sentimente poate fi vorba?

Aceasta este contradicția fotbalului și punerea lui în cauză. Până la urmă el nu mai e sport, ci industrie. Economia fotbalului a devenit una dintre cele mai dezvoltate economii din lume. Investițiile sunt uriașe, profiturile de asemenea. Ca ramură economică fotbalul se intersectează cu politica, iar amestecul politicului în fotbal, ca și în sport, în general, nu poate fi de bun augur. Pe lângă refulări fotbalul generează pasiuni extreme, care afectează spațiul social și politic. Nu putem spune dacă fotbalul face viața mai bună sau societatea mai justă. Sau dacă fotbalul contribuie la bunăstarea, armonia și fericirea oamenilor. Sau la pacea lumii.

Am presupune că o bună politică în fotbal, sau fotbal în cantități uriașe, o superproducție de bună calitate, să ajungă pentru toată lumea, e calea spre fericire și prosperitate a planetei. Umanității nu-i trebuie decât fotbal, celelalte necesități sunt colaterale. Cel puțin așa a evoluat fotbalul în ultimul timp și evoluează în continuare.

Dar ni se pare Ca reper al zilelor noastre, al mediului și lumii în care trăim, fotbalul nu mai reprezintă un ideal sportiv. Microbii fotbalului și microbiștii poluează mulțimile orizontale, le fac acide, toxice. Oricât ar refula pe stadioane, energiile toxice cumulează în societate și devin adesea nocive. Multe din asperitățile și insatisfacțiile vieții de zi cu zi provin, pe căi obscure, din aceste energii.

În orice caz, fotbalul e un sport decăzut, devenit chiar imoral. Asta dacă mai admitem că e sport. Căci e departe sau nu mai are nimic în comun cu practicile sale originare și voluntare de la începuturi. Când fotbalul constituia un moment gratuit de destindere în viața muncitorilor stresați de munca din mine și fabrici, sau a orășenilor apăsați de viața dintre ziduri. Când fotbalul era al nimănui și al tuturor.

Azi fotbalul este cu totul altceva.

El se potrivește însă lumii imorale în care trăim.

Dacă trăim într-o democrație decăzută, o pornodemocrație cum am zis noi, o să avem – și avem – și un fotbal decăzut din legile și normele sale originare. Fotbalul reprezintă o refulare, o eșapare a energiilor emanate de mulțimi orizontale și fermentate. Mulțimi care nu fac sport și nici nu iubesc sportul. Care văd în sportivi niște cai de curse pe care pariază. Și care pun pe seama sportivilor propriile lor performanțe imaginare, propria lor dorință de a fi învingători și glorioși. Este dorința dintotdeauna a plebei decăzute și imunde.

În felul acesta trebuie văzut fotbalul ca ideal popular, ca sportul rege, care s-a impus economic, social și politic. Dar, mai ales, ca o afacere care interesează pe mai toată lumea. În același timp prin fotbal se lansează idei și lozinci politice sau mișcări sociale dintre cele mai diverse. Desigur, a apărut fotbalul feminin, care e o caricatură de fotbal dar slujește concepțiile feministe. Prin fotbalul feminin și implicarea femeilor în fotbal a apărut și industria aferentă, dar și sâmburii culturii porno, care excită stadioanele. O altă marotă a fotbalului a devenit rasismul, în condițiile în care acest sport este practicat în principal de negri. În sfârșit fotbalul este și el o resursă de prostituție, pornografie și homosexualism prin imoralitatea și stupiditatea fotbaliștilor care, la valoarea lor, dispun de sume imense de bani.

 

Jocurile olimpice au fost, în antichitate, un reper ( un simbol ) al acelor vremuri. În Grecia antică, căci acolo s-au consacrat aceste jocuri. Cu toate că grecii antici n-au fost nici atletici, nici războinici, ci doar negustori de mărunțișuri, vin și sclavi. Însă negustoria le-a adus oarece prosperitate și o viață civică intensă. De remarcat că toate popoarele antice practicau asiduu jocuri și concursuri sportive, ca parte a unor antrenamente războinice permanente. Grecii au avut însă meritul de a vorbi despre ele, astfel că au rămas în istorie ca fiind jocuri originare grecești. După ce Elada antică a fost cucerită de romani, iar poporul grecilor a fost scos din istorie mai mult de două milenii, au dispărut și jocurile olimpice și memoria lor. Au fost reinventate în Occident, în Franța, la sfârșitul sec. XIX, tot ca urmare a unei relative prosperități și abundențe Occidentale. Burghezia obeză din Paris și din alte mari capitale europene simțea nevoia de mișcare așa că a reinventat cultul atletului antic care, pentru gloria cetății, alerga, sărea, se lupta sau arunca discul. Astfel a apărut Olimpiada care, inițial, trebuia să fie o mișcare sportivă curată, aproximativ cum se putea spera că a fost și în antichitate.

Dar ce poate fi curat în capitalism? Olimpiada a devenit, aproape imediat, o afacere de tip capitalist dar și una politică. O investiția care trebuia să aducă profit și capital politic investitorilor. Mai bine zis o mare afacere, deoarece implica statele, iar astfel era implicat orgoliul fiecărui stat național. Este vorba despre marile state, care aveau puterea financiară și o administrație capabile să susțină organizarea și desfășurarea olimpiadelor. Acest lucru contrasta, întrucâtva, cu mesajul idealist al jocurilor olimpice destinat tuturor popoarelor egale în drepturi și… întreceri sportive. Olimpiada a avut la bază un ideal popular de sport universal. Erau chemați să se întreacă cei mai buni atleți ai popoarelor.

Dar, o dată instituționalizată, Olimpiada s-a profesionalizat. Jocurile olimpice au devenit profesioniste și au apărut, imediat, cariere de sportiv de profesie ( de performanță). În felul acesta s-a trecut pragul olimpismului decent și al sporturilor libere și dezinteresate. Nu mișcarea sportivă în sine și sportivii competitori au contat cât performanțele acestora. De fapt Olimpiada a rămas închisă și inabordabilă tuturor iubitorilor și practicanților de sport incapabili sau indeciși spre performanță. Olimpiada a devenit accesibilă numai sportivilor și sportului de performanță.

De-ar fi numai atât.

Dar Olimpiada a devenit, mai înainte de orice, o competiție politică. O competiție pentru… democrație. Cel puțin acesta este mesajul fals pe care îl propagă promotorii și susținătorii olimpici. Inspirația provine tot din Grecia antică unde olimpiadele se bazau pe întrecerile dintre spartani și atenieni, cetăți rivale și competitive pe toate planurile. Doar că, în epoca modernă și în istoria recentă a Olimpiadei, politicul a surclasat și surclasează mai pregnant olimpismul sportiv. Democrația Occidentală a cheltuit mulți bani pentru a câștiga la jocurile olimpice supremația sportivă la concurență cu Germania nazistă sau Uniunea Sovietică. Dacă Olimpiada a devenit accesibilă numai sportivilor de profesie ( performanță) tot așa se poate spune și despre laurii olimpici. Doar statele mari, bogate și puternice își dispută medaliile olimpice.

După decăderea lagărului sovietic Olimpismul și-a schimbat și el traiectul politic democratic. Evoluția democrației însăși a relansat mișcarea olimpică. Caracterul democrat și caracterul politic, precum și cercurile de afaceri sportive (industria sportului) au surclasat caracterul propriu zis sportiv al Jocurilor Olimpice. Gloria întrecerilor și laurii olimpici sunt însușiți de atleți speciali, la rândul lor creați de laboratoare și centre medicale specializate în biologia umană. Performanțele acestora, obligatorii și din ce în ce mai mari, contrastează total cu performanțele omului obișnuit, sapiensul, care vegetează și degenerează în mulțimi morbide. Dar tocmai acesta a devenit unul dintre scopurile olimpismului, să argumenteze evoluția, sănătatea, progresul și prosperitatea speciei. Mișcarea olimpică este un  standard și un etalon al omenirii, dar și al națiunilor.

Este un uzufruct al democrației. Performanțele înalte nu exclud selecția democratică de baze, la care participă sportivi de carieră, dar neperformanți. Imensa masă a populației însă nu are nici o legătură cu Olimpiada și nici o calitate în afară de cea de mulțime spectatoare. Jocurile olimpice sunt – au devenit – un spectacol. Ca și în cazul fotbalului, ca și în cazul tuturor celorlalte sporturi, nu trebuie să confundăm mișcarea sportivă de masă sau practica sporturilor cu calitatea de spectatori. Mulțimile nu fac sport, nu iubesc sportul, care înseamnă efort, în schimb iubesc spectacolul. Olimpiada este – a devenit – un foarte mare spectacol desfășurat la scară planetară.

Dar nu este aceasta democrație?

Jocurile olimpice au evoluat în acest sens, al spectacolului. Sportul este numai pretextul care stă la baza acestuia. Întrecerile sportive și sportivii sunt momeala care se aruncă spectatorilor. Dincolo de care se întrevăd marile interese politice, sociale, financiare și comerciale din spatele sau subteranul Olimpiadei. Care, în realitate, nu au nimic comun cu sportul și spiritul olimpic.

Ce marfă se vinde la Olimpiadă? Ce reclame se fac? Ce interese se urmăresc?

Dintre cele mai diverse. Ca și în cazul fotbalului – cu suport de mase – jocurile olimpice promovează feminismul, antirasismul, idei politice moderniste și progresiste, idei sociale egalitare și marxiste, dar și homosexualismul, homosexualul sapiens. De la consacrarea revoluției sexuale Olimpiada a devenit parte a culturii LGTB. Se poate vorbi despre sport LGTB tot așa cum se vorbește despre cultură. Ca și de promovarea pornografiei în sport. Olimpiada a devenit un produs care hrănește industria porno, reclama, televiziunile, clasa politică,  în schimb deservește sportul, sportivii și, mai ales, masa consumatorilor. Care consumă ceea ce li dă, nu ceea ce și-ar dori.

Idealurile sportive ale olimpismului au fost întinate, pe măsură ce societatea și democrația au involuat din ce în ce mai departe de natura originară.

Olimpiada a devenit un fel de Eurovision sau Mondovision sportiv.

 

 

 

 

 

 

 

                                    NOTE, INFORMAȚII ȘI ADNOTĂRI

 

*Civilizație socialistă = democrație porno. Am menționat adesea că prototipul de civilizație capitalistă a tolerat și admis în modul cel mei democratic cu putință un important segment de prostituție socială și omenească. În schimb civilizația socialistă a admis și a promovat la modul cel mai ostentativ pornografia, care nu este altceva decât un abuz și exces de prostituție. Pe acestă cale am putut face legături de transcendență dintre democrația clasică burgheză (capitalistă), democrația antifascistă și democrația porno (pornodemocrația). Astfel ni se pare firesc să considerăm civilizația socialistă ca fiind o pornodemocrație.

Dar la fel de simplu și adecvat i-am putea spune „civilizație porno”, deoarece își are originea în recenta revoluția sexuală, iar pe parcursul multor pagini anterioare am demonstrat că post democrația ( ultra democrația, super democrația, abuzul de democrație ) nu înseamnă altceva decât pornodemocrație. O civilizație porno are ca punct de pornire și de susținere o democrație porno dintr-un motiv foarte serios: nu ar putea avea altceva.

 

*Civilizația post-capitalistă s-a uzat, abuzat și epuizat din interior, macerată de docialitate, prin implozie, devenind civilizație porno. Nu glumim și nu abuzăm de cuvinte mari, avem toate datele, dovezile și argumentele la îndemână și ne ghidăm după repere infailibile. Tocmai despre unul dintre repere – cultura – era vorba în rândurile de față.

Civilizația capitalistă s-a prăbușit cu toate atributele sale, cu tot ce o compunea și caracteriza, o întreținea și propulsa, cu toate resursele și energiile vitale și, mai ales, cu tot cu oamenii săi. Oameni care, cu toate defectele lor, bine evidențiate de societatea burgheză clasică, au rămas, totuși, oameni, adică din specia originară a lui homo sapiens. Specie care putea fi identificată, definită și denumită prin însușirile sale caracteristice specifice omenești, adică sexul, rasa, familia, religia, ocupația, proprietatea și celelalte lucruri prin care se definesc și identifică oamenii. Oameni de bună calitate, educație și cultură clasică burgheză, bine organizați și structurați într-o societate democratică de asemehea de bună calitate. Căci apogeul civilizației capitaliste coincide cu apogeul societății de democrație clasică și amândouă cu apogeul speciei de homo sapiens ajunse pe culmi de prosperitate și dezvoltare.

 

*Homo sapiens se prăbușește și el concomitent cu democrația, societatea și civilizația capitaliste învechite, uzate și abuzate. Pur și simplu el nu mai face față noilor cerințe și legi sociale, sosialiste și comuniste, dar este total depășit, dar, mai ales, de noile tehnologii și cuceriri științifice care-i depășesc inteligența mediocră și-i excedează condiția umană. Apare instantaneu un nou tip de om și o nouă specie de oameni, căci planeta este încă locuibilă. Care corespunde noilor cuceriri științifice și tehnologice și tuturor cerințelor de ordin social și politic ale lumii postume: post capitalistă, post modernistă, post democratică etc. Acest tip de om este produsul tuturor revoluțiilor și războaielor care au marcat lumea și societatea capitaliste și era oarecum natural să apară o dată cu intrarea lor în colaps. El este nimeni altul decât homosexual sapiens.

Desigur denumirea sa – denumire pe care i-am dat-o noi – stârnește nedumeriri, sau chiar oprobiul, astfel că necesită explicații. Este un nou tip de om, cu însușiri, îndeletniciri și caracteristici diferite de tipul vechi, dar tot un hominid. Pentru a nu crea animozități l-am putea denumi „om nou”, mai capabil și adaptat, spre deosebire de cel vechi, depășit, uzat și inadaptabil. De fapt denumirea de „on nou” ( homo novus) a mai fost denumită cu succes în epoca fascistă și comunistă și n-a deranjat pe nimeni. Dar considerăm că definirea și denumirea noastră sunt mai adecvate.

Desigur că și homosexual sapiens este tot un humanoid, un hominid. El însă excedează prin caracteristicile sale inclusiv specia de „om nou” care, eventual, ar succeda omului vechi (învechit). Diferențele și diferențierile dintre oameni vechi sau noi sunt aleatorii omul nou nu este niciodată cu nimic diferit și deosebit de omul vechi, pot fi confundați și considerați identici. Pe când homosexualul este total diferit, în sensul în care în timp ce homo novus continuă și perpetuează specia homo sapiens, homosexual sapiens o substituie și, în realitate, o distruge.

 

* Cultura porno afectează și infectează cultura matrice omenească, este unul dintre primele sle obiective. Prin cultura porno întregul patrimoniu original al umanității se află în pericol.

De ce nu se (re)cunoaște sau măcar admite acest lucru? Desigur, statul și societatea democratice sunt absolut împotrivă, căci acest adevăr le-ar fi fatal, le-ar pune la îndoială structurile și legitimitatea, le-ar compromite legitimitatea și le-ar periclita existența. Atât statele, cât și societatea, nu admit decât o propagandă și o propagare pozitivă, optimistă, totdeauna progresivă și progresistă, care să dea încredere cetățenilor în stat, în lumea în care trăiesc și evoluează: de la inferior la superior, de la bine la mai bine. Lumea are, sau trebuie să aibă, un parcurs ascendent. Nici vorbă de involuție, de denaturare, de degradare.

 

* Democrația este diabolică: nimeni nu este vinovat de nimic și nimeni nu răspunde vreodată pentru faptele sale deoarece conduce „poporul”. Numai dacă se fac greșeli sau se întâmplă nenorociri poporul își alege alți reprezentanți mai capabili și mai devotați, dar democrația rămâne mai presus de orice lege sau judecată. Asta deoarece poporul nu poate fi niciodată judecat. Poporul nu este numai baza democrației, dar și complicele acesteia.

 

* Care popor?  Trebuie ținut seamă de un eveniment istoric important, pe care noi l-am sesizat, și anume dispariția popoarelor ca formă de organizare și existență a comunității omenești încă din sec. XIX. Popoarele Europei, dar și ale lumii, au fost comasate, diluate sau dizolvate în națiuni, comunități mai mari și diferite ca structură și mod de conviețuire. Vezi definiția națiunii. Din punctul nostru de vedere poporul trebuie exclus din definiția originară a democrației deoarece nu are nici o legătură cu el. Eventul definirea democrației se poate face prin națiune, mase populare, populație sau mulțimi orizontale.

 

* În statele porno scandinave sau protestante există doar minorități care nu acceptă sau nu practică homosexualitatea. Acestea, în general, nu au origine suedeză, ci provin din emigrație, din diferite zone ale Europei și ale lumii. Această emigrație controlată are un efect benefic asupra societății suedeze deoarece aduce sau procreează copii. Copiii care, evident, devin „suedezi” prin adopție și contaminarea. Adopție și contaminarea fiind singurele modele de înmulțire a homosexualilor.

 

*Omul un accident al naturii. Originea omului a fost și rămâne un motiv de discuție și dispute științifice sau neștiințifice. Originea divină, originea extraterestră, creaționismul, darwinismul sunt mereu teze și idei care se reiau cu aceiași patimă, se afirmă sau se renegă cu aceleași argumente. În ceea ce ne privește noi ne însușim - cu rezerve - pledoaria lui Darwin, omul neavând nimic divin sau extraterestru în el, natura sa pur animală fiind mai presus de orice îndoială.

Însă Darwin greșește, zicem (și) noi, când presupune că omul evoluează din mamifere ( maimuțe ) în mod firesc, așa cum, de-a lungul miliardelor de ani, evoluase viața pe pământ, din motive terestre, prin adaptare, de la inferior la superior. După părerea noastră, pentru ca natura vieții să fie perfectă, iar planeta să fie conservată intactă, maimuțele trebuiau să fie ultimele produse ale creațiunii planetare și realizarea maximă a Terrei. Această specie întrunea toate condițiile și calitățile

           

*Vezi cazul speciei de om-maimuță așa zis exterminat de omul de  Neanderthal, la rândul lui așa zis exterminat de omul de Cromagnon. Dar au mai fost cazuri în care grupuri de hominizi au fost așa zis exterminate în totalitate de grupuri mai mari și mai puternice. Pe un fond de selecție naturală a speciei omenești rasele inferioare sau mai puțin dotate au dispărut chiar din prima fază de evoluție a omului preistoric.

Dar, a fost vorba, în realitate, de exterminare? Avem prototipul, categoria și specii întregi de hominizi și oameni de Neanderthal și Cromagnon care supraviețuiesc și astăzi!

           

*N-avem decât să studiem programa și viața școlară e elevilor și studenților, obiectele lor de studiu și mediul toxic (imoral) școlăresc sau universitar. ( Vorbim despre  „porno – școală”).  Dacă copiii încep școala și educația de la vârste extrem de fragede ( trei ani) având un creier imaculat ( nevinovat), ei devin, la sfârșitul unui ciclu întreg de școlarizare, tineri îmbătrâniți prematur, lipsiți de orice idealuri morale, complet în afara religiei, perverși în gândire și acțiune, perverși și extorcați sexual, perverși din toate punctele de vedere, obsedați exclusiv de funcții și cariere, de bani și de putere, în primul rânde de sex.

           

* Intelectuali emasculați: de fapt expresia este un pleonasm ordinar. Toți intelectualii sunt emasculați.

 

            *Industria porno stă la baza pregătirii sexuale a oricărui tânăr din zilele noastre.

            *La Roma se practica pornografia încă din 1524!

            * Primul roman porno apare în 1774, John Clelon

            * După 1789 pornografia ia maploare, apar numeroase publicații de această factură

            * În sec, XIX înflorește pornografia creată strict pentru plăcere și excitație. Ea se răspândește în mase o dată datorită presei și rolului, din ce în ce mai important, jucat de aceasta în viața publică.

           

* În sec. XX pornografia devine industrie și ideologie.

1955 – Pleyboi

1965 – Penthause

1974 – Hustler

Filmele „stag” ilegale, de 15 minute, în circuit închis, pentru amatori

1969 – parlamentul Danemarcei legalizează pornografia

Computerul ( Apple - 1977, IBM - 1981) și internetul fac pornografia tor mai accesibilă.

În 1996 siteurile pornografice strângeau o sumă de circa 150 milioane dolari.

 

            *Pornografia modernă apare o dată cu invenția aparatului de fotografiat. Ea devine de mase datorită cinematografului după 1945.

 

            *Revoluția sexuală din SUA are loc în anii șaizeci ( după 1960).

           

            *Edgar Allan Poe, Albert Einstein, Thomas jefferson, H.G. Wels, J.S. Bach, Franklin, Roosevelt, Charles Darwin și alte numeroase prsonalități publice ai fost incestuoși sau deviați sexuali ( Diana Niculescu, master în științe cognitive, Adevărul, 16 septembrie 2014)

 

            *Consiliul german de etică propune depenalizarea d.p.d.v. juridic a relațiilor sexuale liber consimțite dintre frate și soră aflați la o vârstă adultă. Motivul: protejarea unui „tabu social” și încercarea de stabilire a unor„ bariere morale” nu ține de ceea ce trebuie să definească dreptul penal: „Legea penală nu este mijlocul adaptat să protejeze un tabu social și nici să impună standarde sau bariere morale… Conform tuturor datelor disponibile incestul dintre frate și soră este foarte ror în societățile occidentale iar riscul sancțiunii obligă cuplurile reprezentative la păstrarea secretului și negarea dragostei adevărate care-i unește, fapt considarat contrar autodeterminării sexuale”.

            Pe 29 octombrie 2014 grupul „înțelepților germani” format din 14 personalități considerate  elita intelectuală și morală a Germaniei estimează că se deschide calea  posibilității nediscriminării a modului în care se penalizează relația incestuoasă…În care se va accepta ideea că incestul este o formă a autodeterminării sexuale.

            La baza hotărârii Consiliului german de etică stă povestea hilară, scabroasă chiar, a doi tineri germani din Leipzig, frate și soră, Patrik și Suzan K., el un pușcăriaș, iar ea debilă mintal. Cei doi fac patru copii, la rândul lor handicapați. Deoarece Codul penal german penalizează incestul, cazul lor intră în atenția și sub protecția LGBTQ locale. Care cer anularea procedurilor Codului penal către Curtea Constituțională din Karsruhe și, apoi, către Curtea Constituțională a drepturilor omului. Dar cererile sunt respinse.

            În acest context intervine grupul „înțelepților germani” care propun depenalizarea incestului. Urmarea juridică fiind că, ulterior, Codul de procedură german nu va mai penaliza relațiile incestuoase. ( G. Unteanu, Adevărul, 5 octombrie 2014)

 

            *Rezoluția Parlamentului UE din 11 martie 2021 referitoare la declararea UE ca zonă liberă a persoanelor LGBTQR invocând:

            - Carta UE

            -Tratatul privind UE

            -Convenția Drepturilor și libertăților fundamentale ale omului

            -Declarația Drepturilor și libertăților fundamentale ale omului

            -Alte drepturi, directive, rezoluții și comunicări ale Consiliului UE

           

* Am emis această ipoteze având în vedere studii asupra vieții cimpanzeilor și a altor primate mari. ( vezi „În umbra omului” )

            Femela maimuță nu practică prostituția, ca și femelele altor specii mamifere. Numai femeia și omul ca atare sunt capabili de așa ceva.

 

            *În umbra omului, jane van Lawick-Goodall, Ed. Meridiane, Buc, 1985

 

            *DEX, Ed. Univers Enciclopedic, București 1996

---

 [V1]Teresele și conștiința