Leapşa, hm

Am primit şi eu o leapşă, de la Silvia, cu toate că nu ştiu exact ce înseamnă, dar am primit-o. Acum trebuie să public pe blog prima poezie pe care am scris-o în viaţa mea. Dacă ar fi să public prima poezie pe care am făcut-o (ca şi coparticipant) ar fi uşor, l-aş pune pe primul meu copil, dar aşa, cu partea scrisă e greu de tot. Mai mult ca sigur a fost o poezie patriotică, că eram foarte patriot când eram mic. Vecinii mei fiind unguri, sârbi, nemţi şi ţigani, mereu ne lăudam fiecare cu naţia lui. Plus că-l aveam şi pe Ghiţă, pe jumătate bulgar şi fraţii Pancarician, care erau armeni. Cea mai mare gură o avea ungurul Gyuri, care era copilul lui nenea Gyuri.
- Ungurii sunt cei mai tari din ţară, că ştiu să vorbească ungureşte. Iar în Covasna şi Harghita suntem covârşitori.
- Cine sunteţi covârşitori, tu cu taică-tău?
Eu nu auzisem, încă, nici de Covasna şi nici de Harghita şi habar nu aveam ce înseamnă covârşitori.
- S-o crezi tu că sunteţi covârşitori, ia zi ceva pe ungureşte!
- Cutio fos
- Şi ce înseamnă?
- Nu ştiu, dar aşa zice tata când se îmbată ca porcul.
- Păi şi eu ştiu să zic cutio fos acum, iar tata se îmbată şi el ca porcul, asta mă face ungur?
- Nu, că tu eşti român.
Bela se umfla în pene cu guma de mestecat sârbească , Günther cu maşina lui taică-său, iar Lae cu bunicu-său care lucra la gostat.
- Bunicu-meu lucrează la gostat.
- Şi ce dacă?
- Şi fură
- Ce fură?
- Pui morţi, ieri am mâncat unul, uai ce bun a fost, prăjit pe jar, uai!
Ne-a lasat gura apă la toţi.
Pe urmă, după ce ne mai lăudam un pic cine e mai tare, mergeam toată gaşca la pescuit, pe Bagher, o baltă din apropiere, unde ne nervam că ne săreau broaştele pe plute şi ne încurcau cârligele. Atunci Günther devenea neamţ cotofleanţ, Gyuri ungur pungur, Bela cal verde, lui Lae îi ziceam ţigane, iar mie imi spuneau moldoveanule cu toate că eram ardelean sută la sută. Sau poate tocmai de aia.

Prima poezie, ca să nu mă îndepartez, totuşi, de leapşă, oare ce-o fi leapşa, am scris-o în clasa a şaptea. O mai păstrez pe undeva printr-un caiet, în pod la mama. Nu sunt chiar sigur şi nici nu-mi amintesc pentru că am urechile mari, decât primele două versuri, şi asta după trei beri şi nişte eforturi supraomeneşti. Poate nu ajunge pentru leapşă, dar le scriu oricum, să se bucure lumea:

Patria mea Republica Socialistă România

M-am născut în patria mea Republica Socialistă România şi acum locuiesc la câmpie
Într-o casă de căramidă tencuită cu gradină, curte, o bucătarie de vară, o pompă de apă şi vie

Via era a tatei, bineînţeles, cine intra în via tatei era ca şi mort, oricat de patriot ar fi fost. Eu şi cu Troancă mai intram, dar ne tremurau izmenele în asemenea hal că nu ne priau deloc strugurii, făceam imediat pântecăraie şi lăsam urme prin vie. De fapt, tatei nu-i plăceau patrioţii, zicea că se pişă pe capul lor de patrioţi, că sunt nişte comunişti împuţiţi şi vor colocăi în iad. Mai bine zis pe fundul iadului. Tata zicea că în iad nu-i chiar rău, decât pe fundul iadului. Zicea că fundul iadului era plin de nămol amestecat cu căcat, cărbuni incinşi, bolşevici şi comunişti.
- Atâta îmi doresc, tot tata mai zicea, să apuc ziua când o să cadă de la putere şi o să-mi suflu nasul pe chelia lor.
Dupa ’89, dorinţa i s-a împlinit, dar numai pe jumătate. Comuniştii au căzut, însă tata şi-a suflat nasul pe chelia lui nenea Gyuri când s-au îmbătat amândoi ca porcii într-un birt ordinar ieşit ca ciupercile după ploaie odată cu recucerirea democraţiei. Nu se puteau hotărî în ce partid să se înscrie. Tata opta între ţărăniştii lui Raţiu şi liberalii lui Câpeanu. Până la urmă, din cauza lui nenea Gyuri, s-a înscris la Uniunea Democratică Maghiară.
- Băi, eu nu înţeleg nimic ce bolmăjesc aia acolo, spune-le să vorbească mai rar.
Problema era că nici nenea Gyuri nu înţelegea mare lucru.
- Nu ştiu ce dracu de ungurească folosesc ăstia, că din ce-am învăţat eu de la mama, nu pricep decât două trei cuvinte dintr-o frază.
Aşa că au analizat problema şi şi-au dat demisia. Venise rândul tatei. L-a pus pe nenea Gyuri să aleagă între Vatra Romanescă, PUNR sau România Mare! Iar nenea Gyuri, înjurând pe ungureşte, a ales Vatra Românească.
- Dă-le în mă-sa de partide, ozoniat cutio fos, că nu mai ai nici o securitate cu ele.
Au sărbătorit la birt, că altundeva unde.
- Dar băieţii matale pe unde mai sunt, că nu i-am văzut demult, a mai întrebat nenea Gyuri
- Băieţii mei? Care din ei? S-au cărat la capătul lumii!
- Păi cum, că erau mari patrioţi când erau mici.
- Nu erau. Dacă erau patrioţi nu plecau.
Nu comentez, poate tata are dreptate, că în ultima vreme n-am mai scris nici o poezie patriotică. Cred că e cazul să îndrept lucrurile. Dacă tot am primit leapşa asta şi mi-am amintit de prima mea încercare poetică. Şi să nu uit, dau şi eu leapşa, mai departe, innuendei şi femeii simple. Dacă o vor.

Vere

Când am facut armata în Caracal aveam şi vreo câţiva 25 de colegi olteni care îşi tot ziceau vere. Cum pot să fie atâţia veri şi toţi de acelaşi leat, m-am gândit eu şi m-am şi mirat că era prea groasă rău? Când colo, mă strigă unul şi pe mine:
- Ce te hlizeşti aşa, vere, fire-ai a dracu!
M-am uitat în spatele meu, nu era nimeni. În dreapta nimeni. În stânga…
- Ce-ai, vere, ai prins motorişcă la gât?
- Tu cu mine vorbeşti?
- Cu tine, fire-ai a dracu!
- Şi de unde ţi-s vere sau de când şi mai ales cum aşa?
- Păi vorbeşti româneşte?
- Da, ce altceva?
- Atunci eşti vere.
- Tot e bine că nu sunt frate…
- Da de unde eşti de loc, fire-ai a dracu?
- De ce?
- Las’ că-şi spun.
- Din Timişoara.
- Păi tata făcea des delegaţii la Timişoara acum 20 de ani, na că poţi să-mi fii şi frate.
Aşa că ne-am încăierat la o bătaie militarească. Bocanci, centuri, paftale şi ce mai aveam prin dotare. Nu s-a băgat nimeni că era dezonoare de soldat. Doar un locotenent, că ce ştiu locotenenţii despre onoarea noilor recruţi. L-a luat pe vere de nas şi-l trăgea de nas în sus.
- Da di ci dădeai în dânsul, soldatule?
Eu, ca fraierul, m-am bucurat şi numaidecât m-am pomenit tras de o ureche tot în sus, gata să mi-o facă praştie.
- Da, matale, di ci râzi?
I-am promis locotenentului două gume de ros sârbeşti şi un pachet de ţigări Carpaţi de Timişoara ca să-mi dea drumul urechii.
- Da ci, mă, criezi cî mă cumperi cu un pachet di ţâgări?
Am plusat la două, ceea ce n-a fost deloc inspirat, mi-a prins şi cealaltă ureche. Apoi am urcat la trei, patru, cinci şi abia pe la zece am simţit eliberarea.
- Li ai în valizî?
- Da, toa’şu...dar în gând, m-am luat şi eu după vere. Firea-ai dracu!

Scriitor de limba română

Eu niciodată nu m-am gândit, în viaţa mea de până acum, că o să am ocazia să scriu pe un blog din cauza de tehnologie avansată şi să mai şi comentez o poezie patriotică. Care mi-a placut în ultimul hal. Mie îmi plac poeziile patriotice de când eram mic, iar tatei nu-i plăceau şi nici nu mă lăsa să le învăţ pe de rost.
- Să nu te prind că înveţi porcariile alea pe de rost, mă ameninţa tata, că te altoiesc, că ştiu eu cine e Miciurin
- Cine e Miciurin?
- O comună din Drochia, ciopârţită de bolşevici.
Şi una două luăm un altoi de-al tatei în dos, care va să zică Miciurin era şi altoitor. Era şi una şi alta.
Cenaclul Flacara nu puteam să-l ascult fiindcă tot tata zicea:
- Să nu care cumva să te prind că asculţi cenaclul ăla!
- De ce, tată?
Am avut eu grijă să nu mă prindă. Mă furişam. Şi mai citeam şi revista Flacăra pe deasupra. Iar tata zicea:
- Atâta-ţi spun!
- Bine, dar toată naţiunea română ascultă cenaclul Flacăra.
- E condus de Adrian Păunescu şi eu nu-l suport pe porcul ăla.
- De ce, te-a bătut?
- Nu, cum să mă bată, pe mine nu mă poate bate nimeni, decât Dumnezeu.
- Te-a înjurat?
- Atâta i-ar trebui!
- S-a dat la mama?
Aici iar m-am chivernisit cu un altoi de-al tatei. Sau Miciurin. Sau ce era.
- Mie nu-mi place decât formaţia Phoenix, ca să ştii. Andri Popa!
- Păi şi Phoenix a cântat cu cenaclul Flacăra.
- Fugi de-aici ca minţi de-ngheaţă vinul.
De-atunci, tata n-a mai vrut să asculte nici Andri Popa, decât pe ascuns, din cauza lui Nicu Covaci care a şters-o în occident. Desigur, tatei îi plăcea occidentul cu toate că nu fusese niciodată acolo, însă auzise de Munchen fiindcă asculta Europa Liberă. Vrând nevrând, o ascultam şi eu, că se auzea în toată casa. Şi mă mai şi lăudam la şcoală, printre colegi
- Băi, voi ştiţi că Europa e liberă?
- Da, măi, lasă că avem şi noi taţii noştri.

Dacă l-aş întâlni pe poetul Adrian Păunescu la un birt, i-aş spune precis:
domnule Adrian Păunescu,
mi-a plăcut când unde ai scris în poezia matale care e o poezie patriotica, te citez: “Nu ştiu exact culoarea ţării mele./E undeva între culori, deasupra culorilor” pentru că Nichita Stănescu spunea înaintea matale, de data asta citez din capul meu: “culoarea patriei mele este culoarea limbii române”. Poate n-a spus chiar aşa, dar aşa îmi aduc eu aminte.
Aşa că eu m-am pus să scriu poezii patriotice de înregimentare. Nu ca a poetului Adrian Păunescu, care e, totuşi, din inimă de senator. A mea era doar împotriva tatei şi-a lui Miciurin ăsta. Iată o mostră:

Eu sunt român, pui de ardelean, ardeleni care
O mie de ani s-au bătut cu hunii
E adevarat că au încasat-o, ar fi fost şi culmea, dar limba
Nu şi-au uitat-o ca şi unii…

Mult mai pe urmă, fiindcă asta e o paranteză, am aflat eu că între huni şi unguri nu e nici o legătură. Că latinii şi germanii i-au nimicit pe huni până la unul, fiind un vecin periculos. Ungurii au venit mai târziu, din aceleaşi stepe asiatice şi au descălecat pe furiş în Ardeal, pe timpul nopţii. De aia li s-a părut că-i pustiu, că ardelenii dorm noaptea, abia spre ziuă se trezesc. Aşa că ungurii au făcut un foc de surcele ardeleneşti, s-au uitat împrejur şi au spus în şoaptă.
- Ighen
Adică vor ramâne lângă focul ăla, în Ardeal. Eu cred că au şi rămas. Dar să continui cu mostra mea de poezie patriotică:


Nu sunt rus şi nici ovrei
Daci au fost părinţii mei
Neam viteaz, liber şi viu
Şi latin, dar mai târziu


Aşa am auzit, că atunci când au venit latinii, noi deja eram traci înaintea lor. Iar pe vremea când au sosit grecii în Europa în hoarde, sau in valuri, sau in ce-au sosit, tot din stepele adânci ale Asiei, nu mai ştiu cum ne numeam, poate pelasgi. Pelasg in limba pelasgă înseamnă de-ai casei. Nu mai vorbesc de slavii ruşi, că ăştia aşa s-au născut, beţivi şi mai puţin pravoslavnici, nu cum se laudă ei. Câte bordeie atâtea obicee, dar beţivani tot sunt. Bunicul povestea că atunci când s-au retras ruşii din ţară, au jupuit naţiunea română mai rău ca turcii, tătarii, ungurii şi toate triburile migratoare la un loc. Că aşa ne trebuie, din cauza lui Antonescu, fiindcă era mareşal. A fost o afacere discutabilă. Cam totul e discutabil. Ruşii s-au ales cu tezaurul, ne-au luat fabricile, mâncarea, femeile şi ne-au lăsat comunismul lor bolşevic. Na, spălaţi-vă cu el pe cap, că apa nu e bună. Apa pute! Aşa am auzit, că ruşii nu se spălau, fiecare rus era o brânzărie ambulantă. Sau asta era pe vremea lui Ivan Turbincă cel Groaznic. In orice caz, bunica mea, când a auzit că se retrag ruşii pe la noi prin sat, s-a ascuns prin pădure, pe după copaci, altfel toţi urmaşii ei s-ar fi născut blonzi ca şi atâţia alţi moldoveni. Că Ştefan cel Mare nu cred să fi fost blond. Şi nici Vasile Lupu. Şi nici Vodă Ciubăr, care nu mai ştiu când a domnit.
Bineînţeles că n-am reuşit să-mi termin poezia decât recent şi aşa am adăugat şi ultima strofă:


România este ţara mea de gintă
Mai latină decât toţi italienii
Ce le-am stat turcilor în coaste
Cum le stă ruşilor cecenii

Poate că într-o zi o să devin şi eu un mare scriitor de limbă română contemporană, poftim ca m-am deconspirat, dacă poate cineva să mă ajute cu vreun sfat, cum să încep, de unde şi cum şi aşa mai departe, i-aş rămâne veşnic îndatorat. Dar nu poet, poet nu vreau să fiu. Tata zicea că poeţii sunt dilimaci. Oricum nu mă pricep decât la poeziile patriotice. Eu aş vrea să fiu scriitor de esee şi critici literare. De aia.

Alba neagra

Păi eu m-aş juca alba neagra, dar eu mereu ies neagra şi mă nervez că am trupul păros, pătrunjel şi mărar, iar unii îmi spun gogoneaţă.
Mai bine stau blogger şi-mi scriu jurnalul din experienţă. Adică eu jurnal scriam şi când eram mic, aveam mereu acelaşi titlu. Scriam aşa: ce-o să fac eu mâine. Dar niciodată nu s-a nimerit cu ce spuneam eu, aşa că l-am abandonat, începusem să fiu trist şi să scriu tot felul de porcării care or să mi se întample. M-am speriat rău, de aia. Plus că porcăriile începeau să mi se întâmple. Plus că, într-o zi, mi-a găsit tata caietul de jurnal şi mi-a dat cu el în cap din cauză că la pagina doi am scris că mâine o să-i pun o coropâşniţă în pălărie. Şi la pagina trei a găsit acelaşi lucru. Eram pornit în ultimul hal. A găsit şi la şase, pe urma şi la opt şi mi-a dat cu caietul în cap până i-au zburat filele. Aşa a aflat tata în pagina 30, că i-a zburat pagina chiar pe un ochi, cum o sa-mi suflu mucii în ţuica lui, o să-i scot pantofii în ploaie şi o să-i arăt curul când doarme. A adunat paginile de pe jos şi a zis.
- Hopaa! Devine interesant. Uite ce criminal cresc eu la casa mea!
Mi-a luat caietul şi a început să-l citească cu ochelarii lui. Când găsea ceva interesant, îi citea şi mamei:
- Uite ce scrie fiu-tău aici: mâine o să iau un patru că n-am învăţat la matematică nimic şi profesoara e o scorpie de profesoară, bine zice tata că profesoarele de matematică sunt ţăcănite... Nu e chiar prost fiu-tău ăsta, îmi mai dă şi mie dreptate că sunt taică-său.
Pe urmă a citit mai departe şi a răcnit:
- Când îl prind, îl belesc de viu, uite ce scrie mai departe: care şi tata e ţăcănit mai tot timpul şi cam căcănar, cred că mâine îi bag un şoarec mort în servietă… Îl omor!Dar nu m-a omorât tata, că încă sunt viu şi deştept şi n-o să-mi joc banii la alba-neagra că-i pierd într-un mod necinstit.

Arătătoare

Eu primul sărut franţuzesc l-am avut cu un căţel. Că eu mă jucam cu o lopăţică şi ţineam gura căscată de căscat ce eram şi a venit căţelul acela şi m-a lins în gură. Avea o limbă foarte aspră şi nu mi-a plăcut deloc aşa că i-am tras una cu lopăţica peste bot.
Al doilea sărut nu-mi amintesc cu cine l-am consumat ca nu ştiu care-i deosebirea de pupătură. Că eu când eram mic fugeam dupa fete să le pup şi fetele fugeau de mâncau pământul să nu care cumva să le prind si când le prindeam ţipau ceva de groază. Ziceau să nu le pup, că am muci la nas si nu le plac mucii mei. Mie-mi plăceau că erau săraţi. Odata m-a prins un tovaraş de profesor de ureche, pupând o fată.
- De ce pupi fetele, DoDu?
- Aoleu, tovaraşe profesor, ce mă doare urecheaaa.
- De ce, mă, DoDu-le?
- Că-i place lui tata.
- Cum adică?
- Adică tata când a auzit că am fugit după o fată şi am pupat-o, s-a lăudat la nenea Gyury, vecinul nostru, că uite ce-a facut băiatul lui.
- Şi ce-i cu asta?
- Ceva o fi, tovaraşe profesor, că tata nu se laudă cu mine niciodată şi nici mândru nu e, aşa că de aia pup fetele, să-i dau prilej de laudă.
Tovarăşul profesor nu m-a crezut aşa că am luat un catalog în cap, dar nu m-a durut. Cataloagele în cap te dor numai daca nu se uita nimeni, poate să-ţi curgă şi lacrimile când nu te vede nimeni şi poţi şi să te vaieţi, dar daca se uita careva nu te doare deloc, că altfel te faci de ruşine. Şi dacă te faci de ruşine e prea grav că te arată lumea cu arătătorul iar noaptea visezi numai arătătoare.

Despre vizionarism

Eu tot n-am înţeles, odată, ce-i ăla porc. Eu credeam că porc e ceva care guiţă. Şi are coada în formă de covrig şi botul ca o priză. Plin de cârnaţi şi slănini.
Dar mama avea alta teorie, ea zicea
- Porc e omul când se îmbată cum se îmbată taică-tău cu vecinul Gyuri şi pe urmă îşi bat nevestele până le stâlcesc, iar nevestele îşi blestemă soarta, zilele şi bărbaţii lor beţivani cu care s-au pricopsit de tinere pe când n-aveau minte.
Iar profesoara de geometrie avea altă părere despre porci, zicea că sunt elevii paraleli cu geometria plană, care nu-şi învaţă lecţiile, nu-şi scriu temele si provin din familii dezbinate.
O tanti Adela, care lucra într-un aprozar tip gostat, avea părerea că mai degrabă porci sunt cei care se murdaresc pe haine ori pe pantofi, umblă nespălaşi, bărboşi, netunşi si se scarpină unde nu trebuie între picioare.
Iar vecina noastră de la a treia casă spunea că porc e ăla care pişcă femeile de fund, dar şi bărbaţii, în mijloacele de transport în comun, fără ruşine, profitând de inghesuială.
- Habar nu aveţi ce e ăla un porc, şi-a dat şi tata cu presupusul. Vorbiţi să vă aflaţi în treabă. Porc e ăla care stă toată ziua la televizor iar poeţii de curte îi laudă şuncile şi şoriciul gros prin imnuri, ode şi slăvi . Ei, porcul ăla chiar ar merita sacrificat de Crăciun împreună cu scroafa lui savantă.
Aşa am aflat eu că tata era un vizionar.