vineri, 23 martie 2012

Despre bine



Cred că atunci când fugea tata după mine să mă altoiască și nu reușea să mă prindă mă simțeam cel mai bine. Mă podidea o fericire molipsitoare, lumea mă întreba.
- Ce-i cu tine, copile, că ești atât de fericit, când te văd parcă-mi râde inima.
Dar nu chiar toată lumea.
- M-a alergat tata cu lopata și i-am făcut o fentă. Nu m-a nimerit. Nici nu m-a ajuns.
I-am spus profesoarei mele de limba română, o femeie mioapă, cu niște ochelari cât farfuriile, care a făcut o mutră uluită.
- Și asta te face fericit?
- Mă face foarte voios, tovarășa profesoară.
Se vedea pe fața mea, în ochii mei, în tot corpul meu tânăr și încă fragil, dar plesnind de viață pe la toate încheieturile.
-  Copilul ăsta e un exaltat, i-a spus profesoara de limba română celei de biologie. Profesoarei de biologie îi dăduseră tuleii. Mai ales cei din bărbie de unde i se ițea un smoc de păr care o urâțea și-o făcea să semene cu un personaj de desen animat. Poate mi-l amintesc mai târziu. Copilul ăsta e exaltat și într-o ureche!
Profesoara de biologie tocmai atunci se piscălea sub nas după  unul din firele de păr pe care l-a și smuls cu un țipăt de durere. Poate și ceva triumf. Profesoara de limba română s-a speriat și a scăpat catalogul de sub braț. Profesoara de biologie s-a speriat și ea de catalogul care i-a căzut peste picioare, s-a dezechilibrat și a căzut rupându-și o mână. Următoarele trei luni a venit la școală cu mâna in ghips cu care mai și bătea din când în când în catedră, amenințător, până i-a crăpat ghipsul.
O altă profesoară a mea, cea de matematică, era o slăbănoagă numai oase și piele. Arăta ca o șopârlă, ca un gușter, sau mai degrabă ca o vrăjitoare. Suferea de tot felul de afecțiuni și disfuncționalități de care nu auzisem niciodată pentru că se plângea la clasă, de boli și tulburări cu niște nume de ți se stâlcea limba încercând să le pronunți. N-am văzut-o râzând sau zâmbind niciodată. Poate de aici i se și trăgeau problemele de sănătate și nu invers.
- Bine e atunci când ignori realitatea, mi-a zis tata într-o după-amiază, pe nepusă masă. Când îți imaginezi o lume și trăiești în lumea pe care ți-ai construit-o.
- Aa, m-am dumirit eu, transfigurat.
Tata mi-a repezit repede un picior in cur și-o palmă după ceafă.
- Nu aia, bă. Nu aia plină de bomboane și joacă pe maidan!
Dar care alta, îmi venea să-l întreb.
Starea tatei de bine se măsura in ml de țuică. În câți pumni reușea să ne tragă în cap mie și fraților mei, ori mamei și câte picioare în cur. Bine era atunci când avea bani să cumpere de băut sau când se întâlnea cu un amic care să-i ofere o simplă sau o dublă. Bine era atunci când se pișa pe el de beat ce era, iar dimineața trebuia să-i scoatem noi dormeza afară la uscat și aerisit. Pentru că noi eram siliți să trăiam în realitatea lui, iar el într-o lume imaginară și o confuzie generală.

Totuși, îmi amintesc de copilărie și adolescență cu infinite emoții.  În care intru, din când în când,  cu sapa și grebla, smulgând și îndepartând buruienile. Asta din perspectiva aventurii  maturizării (în plină desfășurare).
- Bine, i-aș răspunde tatei acum, e atunci când reușești  să fii în preajma celor la care ții și a celor pe care-i iubești.  De care te bucuri și pe care, la rândul tău, îi faci să se bucure că le ești aproape