Aș crede în Dumnezeu


 Povestiri reinventate










Scurtă autobiografie şi prezentare a cărţii (în loc de cuvânt înainte)


Partea întâi:
mă numesc Costel Baboş, iar pseudonimul meu literar e Dorian Duma cu care nu semnez, dealtfel, decât cărţile de vizită.
M-am născut în satul Mal din judeţul Sălaj, pe 27 iunie, 1962, predestinat să ajung în volumul “Oameni de seamă ai Sălajului”, ieşit la Zalău in 2004 (vol I). Dacă ar fi ştiut tata încă de atunci, nu mai mâncam eu atâta bătaie. Dar na, era criză de profeţi şi împotriva dialecticii materialiste marxist leniniste.
Tata era fermier pe cont propriu, cooperativa agricolă s-a oprit exact la satul nostru, după care, colectivizarea a fost declarată încheiată. Mama a devenit soţie de fermier iar eu, prin naştere, fiu de fermier. Pricipalul produs de fermă, pe lângă creşterea animaleleor era ţuica de prună, circulând pe post de monedă locală. Cum tata era un consumator constant al acestui produs, rămânea mereu fără monedă de schimb şi s-a văzut silit să se mute la oraş. Spre norocul generaţiei viitoare, eu şi fraţii mei adică (fraţii mei s-au născut direct orăşeni, asta aşa, ca să am cu cine să mă laud şi eu)
Ajungând la oraş, am trecut prin toate instituţiile de educaţie şi învăţământ puse la dispoziţie de statul român. Am început cu creşa săptămânală a “Fabricii de Chibrituri”, am continuat la grădiniţa cu oarar prelungit “Tehnolemn”, apoi Şcoala generală nr 15, Liceul de “Artă Plastică”, Liceul Industrial de chimie “Azur” si am terminat cu Institul de Chimie din cadrul Politehnicii “Traian Vuia”. Desigur, armata  a fost obligatorie, iar arestul miliţiei conjunctural. Serviciul la întreprinderea, de fapt combinat petrochimic, “Solventul”, o necesitate.
Pentru admiratoarele mele: căsătorit din dragoste şi sărăcie, îmbogăţit prematur cu doi băieţi superbi. Anul acesta am avut aniversarea de 20 de ani. Asta nu înseamnă că sunt bătrân. De fapt, se poate calcula.
În 1996, dintr-o greşeala de calcul, am hotărât să emigrez în Canada, care m-a primit cu braţele deschise. Încă un consumator. Încă un viitor plătitor de taxe, gata educat şi cu o brumă de avere în urma vânzării apartamentului în care am locuit. Spun avere pentru că, în Canada, majoritatea cetăţenilor sunt datori băncilor, ori, eu veneam fără datorii, ba chiar cu nişte bani, eram la plus. Lucrurile aveau să se schimbe destul de repede, dar pe cine interesează.
Planuri de viitor nu am, îmi plac surprizele. Ultima surpriză e apariţia acestui volum la “Cartea Romanească” , ceea ce neam de neamul meu n-a visat.


Partea a doua:
meritul acestei cărţi e, desigur, forţa sa evocatoare a unor vremuri apropiate, însă petrecute. N-am spus de tristă amintire, că mă feresc de limbajul de lemn. Criticii abia aşteaptă.
Meritul e al meu personal, în primul rând, cel care am scris-o
În al doilea rând, al fratelui meu mai mic, Alexandru, pe care-l iubesc şi care m-a pistonat mereu dealungul anilor să-mi aştern “imaginaţiile” pe hârtie.
În al treilea rând, e meritul tatei, pe care-l iubesc şi care m-a determinat să-mi reinventez copilaria, vorbind despre educaţie.
Apoi al mamei, pe care o iubesc.
Al fratelui meu mijlociu, Achim, pe care-l iubesc.
Şi-al tuturor oamenilor ce s-au perindat prin viaţa mea,  o viaţă normală.
Există si un merit al cititorilor, care mi-au citit fragmente din manuscris pe masură ce se derula   şi care mi-au spus: nu merită continuat. Nu spune nimic, n-are intrigă, n-are trimiteri culturale…Ceea ce, sincer, mi-a dat curaj.
E o carte scrisă pe parcursul a 10 ani. Nu m-am grăbit, n-am avut nici o motivaţie.
La şcoală nu m-am descurcat niciodată cu Limba Română, am fost mereu printre codaşi, am terminat liceul semianalfabet. Poate de aceea, fostul meu profesor de Limba şi Literatura Română, Ion Marinescu, bun profesor, a fost puţin (puţin = mult) contrariat, dacă nu uluit, când mi s-a publicat volumul de debut “Un om din Wayfalua” (1994, Editura Marineasa). M-a întrebat: de unde până unde tu si literatura? Din senin, am răspuns. Şi era adevarat. L-am invitat la lansarea celui de al doilea volum al meu, anul trecut, “Probleme bărbăteşti” (tot Editura Marineasa, cu care am devenit prieten la cataramă), o carte bestială, dar n-a venit. Nici un fost profesor al meu n-a venit, cu toate că eu ţin la ei. Şi sunt mândru de ei, fiindcă au fost ai mei. Puteam să am alţi profesori, dar eu nu, i-am avut pe cei pe care i-am avut.
N-am participat la concursuri literare (cu două excepţii), pentru că nu aveam maşină de scris şi mereu se cerea ca textele să fie bătute la două rânduri în patru exemplare. În schimb, am asaltat, la un moment dat,  redacţia revistei “Urzica”, pentru că mi se părea că sunt mare caricaturist şi umorist negreşit. Una din scrisorile primite din partea redacţiei suna aproximativ: “ Domnule Costel Baboş, ne pare rău, dar textele şi caricaturile dumneavoastră nu pot fi publicate. Le lipsesc tocmai …umorul.” Aşa că m-am lăsat şi de umor. M-am apucat de chitară şi m-am lăsat şi de chitară. I-am făcut-o cadou unui amic. M-am apucat de fotografie şi m-am lăsat şi de fotografie. M-am reapucat de chitară   si iar m-am lăsat. Doar şahul a fost mereu o preocupare constantă.  
De literatura nu m-am lăsat niciodată, poate pentru că era cel mai ieftin, aveai nevoie de un creion şi o coală neapărat albă.  Acum e mai greu, ai nevoie de un calculator.

Partea a treia:
toate personajele ce apar în această carte sunt fictive, iar întâmplările sunt ficţiuni. Cel puţin aşa mi le amintesc eu. Unele nume, deşi cu rezonanţă, despre care cititorul ar putea crede că a mai auzit, îl asigur de pură coincidenţă (vezi Iliescu, Ceauşescu, etc)
Dacă oraşul Timişoara, locul principal al desfăşurării, există, cu străzile sau cartierele, uzinele şi instituţiile descrise în roman, sunt pur întâmplătoare.
Din varianta publicată a romanului lipseşte un capitol, probabil cel mai întins şi mai suculent, despre vecinii mei inventati, desigur. Mai ales vecinele. S-a opus soţia, susţinând că, între ficţiune şi real, apar prea multe coincidenţe, îndeosebi de nume şi întâmplări. M-am grăbit să-i răspund: draga mea, eu nu cred în coincidenţe. Aşa că am scos capitolul.
Lectură plăcută!



Costel Baboş
Windsor, 19 august, 2005










Unchiu’ Mihai




1.

O hei, bughi-bughi
O hei, o hei bughi-ba
O hei, bate oala
Să înceapă muzica!


Biletele de “spectacol” le făceam din foi de caiet dictando şi le vindeam pe sub mână, să nu afle mama, altfel scotea foc pe nări ca un balaure.
- Ce-s cu obiceiurile astea? Bilete pe bani? În casa mea? N-aveţi ce mânca? Ce îmbrăca? Unde pune capul? Că iau o joardă şi vă croiesc de vă pişaţi pe picioare!
Ne era frică de joardele şi nuielele mamei că pişcau îngrozitor.
- Lasă-i, lele, încerca să o înduioşeze unchiu Mihai, altfel nu mai cântă. Nu vezi ce haioşi sunt?
Iar unchiu Liviu turna gaz.
- Or să ajungă mari cântăreţi într-o zi! Maaari…şi arăta cu mâna. Mari de tot.
- Păi n-aveţi nici voi mai multă minte ca ei, degeaba aţi crescut şi v-aţi însurat.
Spectatorii erau fraţii mamei şi nevestele lor. Le plăcea cum ne scălâmbăiam, chinuind o mandolină nevinovată care nu se ştie de unde mai apăruse. Probabil că din senin, sau o fi uitat-o vreun chiriaş la plecare. Poate chiar profesoara de muzică, căreia mama i-a pus în vedere să-şi ia tălpăşiţa, dacă nu vrea să dea de dracu. O prinsese că, în loc să-şi spele chiloţii, ca toată lumea, ea îi arunca în veceu.
- Auzi, neruşinata, să înfunde veceul cu chiloţii ei spuracaţi!
De fapt, tata şi-a dat seama, pe urmă i-a părut rău. O urmărea când intra pe poartă bătând din toace,  toca-toca, unduindu-şi şoldurile în stânga şi-n dreapta, aţâţător.  Purta rochii scurte, tocmai apăruseră la modă, mulate, se vedea tot ce avea pe dedesubt, în ciuda mamei şi interesul camuflat al tatei care nu recunoştea niciodată pe faţă, mai ales pe faţă cu mama.
- Putoarea, zicea tata, urmărind-o cu ochii cât cepele, ia uite ce mişcări de putoare face!
- Asta înseamnă că-ţi place sau că nu-ţi place?
- Păi cum să-mi placă, minţea tata. Ce să-mi placă la ciumeata asta?
- Cum ce să-ţi placă, rochia pâna-n cur să se vadă ruşinea… şi dacă nu-ţi place atunci n-o mai sorbi atâta cu ochii, că-ţi curg zăbalele…
- Poate ai vrut să spui bale.
- Bale, zăbale, tot un drac, nu schimba vorba.
“Ciumeata” era o tânără cu ţâţe şi buci proeminente, de prin Satu Mare, abia terminase facultatea şi fusese repartizată în Timişoara. Iar tata s-a scăpat, într-o zi.
- Când a mers la veceu, avea chiloţi. Acum nu-i mai are, putoarea!
- Dar tu de unde ştii, ai pus-o să-ţi arate?
- Păi se vede dupa elastic, că doar am ochi…
Aşa a aflat mama ce făcea doamna profesoară. S-a dus la veceu, i-a pescuit chiloţii cu un băţ, apoi a intrat peste ea în cameră fără să mai bată la uşă şi a luat-o din scurt
- Unde ţi-s chiloţii, duduie?
Duduia era tolanită goală pe pat şi făcea ce făcea, că mama n-a ştiut să explice.
- Ce…ce chiloţi?
- Ăştia! S-a zburlit mama şi i-a aruncat în mijlocul camerei, aşa plini de c… cum erau. Te rog să-ţi gaseşti altă gazdă în două săptămâni că eu nu te mai ţin! Şi ce naiba faci în curul gol şi cu picioarele în sus?
- Cred că Yoga, a raspuns profesoara muşcând,  de surpriză, dintr-un castravecior.
- Ioga pe dracu, ce-i aia Ioga?
Când a aflat tata, să moara de ciudă că n-a fost şi el de faţă.
- Ce să vezi la ea? Are ce are toata lumea, doar că-s mai nespălate.
Nu cred că tata a fost prea de acord cu afirmaţia mamei, însă nici n-a comentat. Şi ce dacă erau mai nespălate
Doamna profesoară a mai stat două luni, nu se prea găseau uşor camere de închiriat pe vremea aceea, mai ales cu contract şi flotant în regulă. Căci fără buletin de oraş sau flotant, nu te angaja nimeni şi nici nu te ţinea în serviciu. Aşa erau legile. Un fel de amendament comunist la dreptul de liberă circulaţie…

Dar mandolina, hei, a făcut toţi banii. La un moment dat, dădeam reprezentaţii în fiecare sâmbătă seara, Achim cânta la o mătură de paie iar Alexandru bătea cu beţele în fundul unei tigăi.
- Ce să mai cântăm?
Tot repertoriul nostru era compus din trei cântece, două fiind milităreşti, ne învăţase unchiu Mihai când a scăpat din armată.
- Pe aia cu bughi bughi.
- Iară aia?

Mama mare tata mare,
Cât sunt de bătrâni,
Când aud de bughi bughi
Sar ca doi nebuni.


Eram comici, tot ce se poate, că ureche muzicală nu aveam. Trudi, o slovacă de pe lângă Moldova Nouă, viitoarea soţie a unchiului, s-a tăvălit pe jos de râs, când ne-a ascultat prima oară.
- Aşa ceva n-am mai văzut!


Da, camerele cu chirie erau la mare căutare, mai ales cele mici, cele mici fiind şi ieftine. Iar noi aveam numai camere mici. Patru metri pe patru şi trei sute pe lună.
În locul profesoarei, mama a luat în gazdă doi baieţi abia iesiţi din profesională, angajaţi la Dermatina, nu prea departe de unde locuiam noi. Pe Liviu şi pe Ion. Le-a mai scăzut ceva din preţ pentru că ne duceau pe noi la gradiniţă şi, mai ales, erau de bun simţ, mereu se ofereau să o ajute cu ceva. Veneau dimineaţa  să ne trezească, ne dădea să mâncăm ce ne lasa mama înainte de a pleca la fabrică şi ne mai şi îmbrăcau. Într-o zi, gradiniţa a fost închisă pentru dezinsecţie, Ion şi Liviu şi-a luat şi ei liber de unde lucrau şi ne-am dus toată gaşca la film. Cinematograful din cartier, “Muncitoresc Fratelia”. A fost primul film pe care l-am vazut, nici nu auzisem încă de filme, iar televizoarele apăuseră pe ici pe colo, însă erau un lux. M-au fascinat oamenii de pe ecran,  mai mari  decat cei din sală, uneori îmi păreau uriaşi, alteori parcă erau pitici.  Iar când au apărut dinozaurii,  eu şi Achim am sărit în braţele chiriaşilor. Rula “O lume dispărută”, parcă,  îmi mai amintesc şi acum câteva imagini “terifiante”, seara aceea le-am şi visat, am visat că toţi monştri din film alergau dupa mine să mă mănânce, iar un dinte de-al lor era cât coşul de la fabrica de cărămidă de peste calea ferată..
- Nu mai iau eu în gazdă femei singure, asta a fost prima şi ultima oară, s-a deşteptat mama deodată.
Dar vremea a trecut şi iată că, pe când eram eu pe clasa a noua,  mamei i s-a facut milă de una din infirmierele care avusese grijă de ea la spital. Ica.
- Tare bună femeie, tare bună.
- Ica-pasărica, i-a găsit tata imediat un nume potrivit
Nu avea bărbat, doar o fetiţă de 4 ani,  nu avea nici locuinţă, gazda o scosese afară, nu se ştie de ce. A aflat mama de ce, până la urmă (cam târziu). O scosese afară pentru că se dăduse la găzdoi.
- Aoleu!
Şi cum tata avea obiceiul să prindă femeile de fund când se pilea…şi tata se pilea zilnic, aoleu şi aoleu.
Ica s-a mutat  în camera în care îmi înjghebasem eu laboratorul de chimie (căci parinţii nu mai ţineau chiriaşi, de o vreme, adaosul la salarii îl asigurau cu distileria din ultima cameră –ţuica de drojdie cu parfum de sâmburi de prună), iată de ce am prins ciudă pe Ica înainte chiar de a o cunoaşte.
- Nu stă mult, m-a liniştit mama, până-şi găseşte altă gazdă, e o femeie tare bună.
- Bună tare, l-am auzit pe tata într-o discuţie cu un vecin, are 20 de ani şi o fată de 4. A început să-şi frece palmele. O să iasă ceva de aici, parcă văd.
De ieşit, n-a ieşit, că mama ne-a instruit să fim cu ochii în patru, când nu era ea acasă. Şi am fost, ce mai încoace încolo. Încercări s-au dat şi de-o parte şi de alta. Ne mai trimitea tata pe la joacă, fiind în vacanţa de vară, sau la complex după mai ştiu eu ce de cumparat, dar ori eu, ori Achim, ori Alexandru, rămâneam cu ochii pe ei şi nu scăpam nici o mişcare.
Între timp, mandolina se prăpădise, iar unchiu Mihai se mutase în Giarmata unde  primise (prin tot felul de intervenţii şi mituiri la primărie şi partid) o casă de stat (confiscată de la un neamţ repatriat). Şi ce casă, numai tâmplăria dinăuntru costa o avere, că neamţul fusese tâmplar de meserie, o grămadă de încăperi şi tot felul de acareturi. Şi o grădină de mai mare frumuseţea. S-a trezit peste noapte invidiat de neamuri. În loc să se bucure. Nemurile astea.
-  L-am plâns de sărac şi când colo are cea mai mare casă, a remarcat mama cu ciudă. Apoi a adăugat, în şoaptă, să n-o auda tata. Nu toată lumea are în casă un beţiv, fumător şi curvar. Asta-i!
Lui Ica i-a găsit ea, în cele din urmă, gazdă, numai să se vadă scăpată. Cred că unul din fraţi a luat-o în şuturi, când a trecut pe la noi, am auzit-o spunându-i mamei:
- Cum ţi-a trecut prin cap, lele, să aduci pe dracul în casă?
- Pentru că m-a ajutat la spital, ce ştii tu…
- Ba nu ştiu, că eu n-am fost internat... Dar să fiu în locul lui badea, toată ziua aş călări-o…
- Eşti un porc ca şi el, de aia, toţi bărbaţii sunteţi nişte porci şi nişte curvari. Să vă fie ruşine!
Unchiul a râs, deşi nu-i căzuse prea bine. Dar şi mama şi-a dat seama că făcuse o greşeală.

2.
Şah am învăţat să joc când unchiu Mihai, fratele mai mic al mamei, a liberat din armată şi s-a mutat la noi. Tot el m-a învăţat şi table. În ziua când a sosit, eram numai eu acasă. Mi-a zis că el e un unchi de-al meu iar eu am luat-o în serios. Adică mama mă prevenise cu o săptămână înainte, altfel era interzis să primesc străini în casă.
- Acum mi-e foame, a mai zis el. Ai ceva de mâncare?
- Ciorbă. Şi prin şpaiţ trebuie să fie şi ceva slănină, dar  şpaiţul e încuiat.
- De ce, maica-ta încuie mâncarea de voi?
- Da, fiindcă are si cârnaţi acolo...şi cârnatul e bun…trece repede
- Aha, nu-i nimic, am eu de mancare.
Şi a scos din valiza de lemn cu care venise o conservă de fasole cu costiţă.
- Aragazul  funcţionează?
- Da, vrei să-i dau drumul?
-  Daca te pricepi...ia zi, ţie nu ţi-e foame?
- Nu, am minţit eu, dar îmi lăsa gura apă după conserva lui, căci nu mai mâncasem niciodată conserve.
- Bine, a zis el, o să mănânci cu mine. Nişte furculiţe, cuţit ...
- Avem!
Numai că înainte să le găsesc eu, căutând prin sertarul dulapului de bucătărie, el şi scosese două furculiţe şi un cuţit.
- Am şi eu, ai văzut? O ceapă se găseşte?
A scos-o tot el, din geamantan. Pe urma a scos şi-o pâine întreagă, rotundă şi neagră. După ce am golit conserva de fasole, mie au început să-mi chiorăie maţele de parcă nu mâncasem de-o săptămână.
- Cred că-i de la ceaiul de azi-dimineaţă, am zis şi m-am roşit tot.
- Şi ce e nou pe la voi?
- Păi, depinde, m-am codit eu, că dacă-ţi spun, mănânc bătaie. N-am voie să spun nimic, mai ales la oameni străini.
- Păi ce, eu sunt străin, n-ai înţeles  că sunt unchiul tău? A făcut el pe supăratul.
- Ba da, dar...
- Atunci spune-mi ce mai faceţi aşa, în general.
- Aşa, în general, (nu prea înţelegeam cum vine problema cu generalul), tata bea încontinuare şi se îmbată în fiecare zi şi ne bate pe toţi. Săptămâna trecută, în ziua de salariu, n-a venit acasă. Mama l-a aşteptat toată noaptea. A sosit abia pe dimineaţă, pe la patru, mort de beat, cu noroi din cap până-n tălpi, fără servietă şi fără plicul cu bani. Şi, după cum arăta, părea şi ciomăgit.
- Cum aşa, şi maică-ta n-a spus nimic?
- L-a întrebat unde-a fost până la ora aia.
- Şi el ce-a zis?
- A zis că a fost la nani...La naani? a făcut mama pe mirata, atunci nani să-ţi dea de-acum înainte de mâncare. Să te duci înapoi la nani! Numai că tata i-a şi tras un dos de palmă peste gură de i-a dat mamei sângele. Şi-a început tărăboiul. Mama să plângă, tata să urle şi s-o lovească, noi am sărit buimaciţi din pat şi ne rugam de tata să n-o bată pe mama şi tot aşa. Dar asta nu-i nimic...
- Dar ce-a mai fost?
- Nu pot să-ţi spun, că n-am voie. Sunt secrete din casă...
- Păi, acum, o să fac şi eu parte din casă, aşa că mie poţi să-mi spui...
Nu ştiam ce să fac. Adevarul e că mă cam mânca limba.
- Vrei tot aşa, la general?
- La general, sigur, a prins el ideea din zbor.



3.
Stările de beţie ale tatei:

1. Vesel, bine dispus şi glumeţ, plin de bancuri
2. Cu chef de vorbă, slobod la gură, cu proiecte de viitor
3. Morocănos, ţâfnos, căutându-ţi nod în papură
4. Nervos, cu chef de bătaie, amintindu-şi greşeli pe care le-ai facut 
    cu 20 de ani înainte       
5. Turbat
6. Zob

Sosirea şi mutarea Unchiului Mihai la noi a fost un mare noroc pentru mine şi ceilalţi doi fraţi ai mei. Pentru mama la fel, mai ales pentru ea. Ne simţeam mai în siguranţă, unchiul Mihai fiind mai bine clădit decât tata. Cu toate că n-a facut niciodata uz de forţa lui, cât a stat la noi, dimpotrivă, îl calma pe tata numai cu vorbe. Ştia întotdeauna să spună ceea ce tata voia să audă, talent pe care mama nu-l avea. Ba dimpotrivă, orice spunea ea, erau paie pe foc şi-l aţâţau pe tata şi mai mult. Mai ales că avea  o vorba care, tatei, îi provoca turbarea. De cum ajungea acasă, n-apuca să zică nici buna ziua, că mama şi sărea de colo:
- Aurele, tu iară ai băut. Iară eşti beat!
Tata, când auzea, destupa o sticlă. Avea sticle ascunse peste tot. Nu-i trebuia mult să se îmbete, ceea ce se şi întâmpla. Pe urmă ţine-te, începea nebunia.

Ceea ce-mi plăcea la unchiu Mihai era atenţia deosebită pe care mi-o acorda în ciuda diferenţei de vârstă dintre noi. Era cu noua ani mai mare ca mine. Nu tipul acela de atenţie pe care-l primeam de la părinţi, de la tata înjurături şi cozi de lopată pe spinare, iar mama mereu:
- Ce nota ai luat azi? Sau: Ţi-ai învăţat la materii? Ţi-ai scris temele? Ai făcut ce ţi-am lăsat de lucru? Ţi-ai mâncat ciorba?

Ciorbele (şi supele) mamei

Ciorba de varză:
se taie varza mărunt şi se aruncă într-o oală cu apă şi sare. Se lasă să fiarbă până se zăpăceşte varza. În zilele de sărbătoare, se adaugă şi oase.

Ciorba de păstai:
se sorteaza pastaile dupa lungimea aţelor pe care le lasă. Se fierbe după reţeta de mai sus. Se serveşte "până-ţi stă burta-ntr-o lature".

Supa de salată:
supa de salată se drege cu prajeală. Adică şorici de porc prăjiţi în ulei şi făină. Se acreşte cu oţet ca să aibe, totuşi, un gust. Nu te satură dar te umflă.

Supa de roşii:
se fierbe apa cât cuprinde oala. Se sărează dupa gust direct în farfurie. Se adaugă o sticlă de bulion şi o mână de tăiţei (ţine şi de sete sau mai ales)

Supa de chimion:
se demică pâinea rămasă uscată în castron până se umple castronul. Deasupra se toarna fiertura de chimion.

Cele mai săţioase erau ciorbele de cartofi şi fasole uscată, cazuri de excepţie când mai ceream şi a doua sau chiar a treia porţie
Că, odată, unchiu' Liviu, un alt frate al mamei, i-a spus după ce s-au certat:
- Îmi spăl cizmele în ciorbele tale, lele!
Mama avea replica sa:
- Mânca-o-ai foc, dacă nu-ţi place!
Şi pentru că tot vorbeam despre mama, într-o zi, am stat să mă gândesc, să-mi aduc aminte, când a fost ultima oară când m-a strâns în braţe, la piept sau mi-a ciufulit părul, sau altceva ca să mă alinte, orice. Şi m-am trezit că nu-mi amintesc. Că aşa ceva nu s-a petrecut cu mine, cred, niciodată. Doar de ziua mea de naştere m-a pupat pe obraz, pentru că era o ocazie. Şi pentru că era o ocazie, aşa se făcea. Atâta tot. Şi de Anul Nou ar fi fost o ocazie, dar atunci nu mă mai pupa nimeni. Şi Paştele ar fi fost o altă ocazie...Lui tata i se mai întâmpla să facă glume cu noi, să ne mai tragă câte-un picior în c…, aşa, din prietenie, să nu doară prea tare, sau să ne strângă nasul între degete de ne rămâneau nările lipite una de cealaltă şi ne ieşeau ochii din cap...Şi cam asta era...

4.
Din câte mi s-a spus, până la un an jumate am fost crescut de străbunica mea (bunica mamei). După un an jumate, după ce-au mai prins ceva "cheag", părinţii m-au luat şi m-au dus la Timişoara unde locuiau în gazdă la o "hoaşcă afurisită" (vorba tatei). Baba Sofia. Baba Sofia îşi petrecuse tinereţea undeva prin America, fusese dansatoare prin baruri, animatoare, cine mai ştie, a povestit ea câte ceva părinţilor mei, dar numai când era în toane bune, adică beată turtă.
Tocmai venise pe lume şi fratele meu Achim. S-a născut plin de păr pe tot corpul, tata când l-a văzut a întrebat speriat: ăsta ce soi de animal mai e?
- N-am spus aşa.
- Dar cum?
- Te-am intrebat, ce soi de animal mi-ai adus în casă?
Mama zice ca baba Sofia l-ar fi scăpat de păr pe Achim, că se ocupa de tot felul de vrăji şi descântece. I-a facut o baie cu cenuşă de plante şi i-a boscorodit de-ale ei şi i-a căzut tot parul în căldare;  abia atunci a arătat Achim ca un nou născut.
La început, “hoaşca” n-a fost deacord să-i mai ţină pe părinţii mei cu copii. Când i-a luat în gazdă nu aveau nici unul şi, deodată, doi! Pe urmă s-a răzgândit, i-a fost milă şi se pare că se ataşase de mine; după ce ne-am mutat de la ea, ţin minte că venea în vizită, din când în când, proptindu-se într-o cârjă şi primul lucru întreba:
- Unde-i Costeluşul meu?
Îmi aducea nişte prăjiturele micuţe, rotunde şi bomboane acrişoare.
Ca să scape de gura babei dar şi pentru că nu avea cu cine să mă lase, am fost dus la creşa săptămânală. Eram luat acasă numai sâmbăta după-amiază, iar luni eram dus înapoi. La un an şi jumate eu nu ştiam cine erau părinţii mei, când au venit la ţară dupa mine, nici nu-i cunoşteam, îmi păreau nişte străini. Tatei îi spuneam "bade" şi mamei "lele". Aşa că, atunci când m-au dus pentru prima oară la creşă şi m-au lăsat acolo, am plâns toată ziua.
- Bade, lele! îmi strigam părinţii, iar educatoarele nu înţelegeau după cine plângeam anume.
Când m-au luat de la ţară, am auzit povestea din mai multe surse, a fost o tragedie. Străbunica nu voia să mă dea nici cum. Aşa bătrână cum a fost, a alergat în urma autobuzului, urlând cât a putut de tare:
- Nu-mi luaţi copilaşul, tulai doamne! Copilul meu, copilaşul meu!
Toata suflarea de pe uliţă a ieşit pe la porţi să vadă ce se petrece. Un fleac acolo. O mică dramă de familie.
- Las' că trece, am văzut noi altele şi mai şi.
- De ce să-mi ia copilaşul, că io l-am crescut şi pe mă-sa tot io am crescut-o. Şi pe mama mă-si, pe Floriţa, fata mea, tot io am crescut-o, iar acum mă lasă singură, tulai doamne! Şi, ce-i drept, singură a rămas strabunica mea până ce a murit. Deja aveam şi eu copii.
Deşi îi era soră, Unchiul Mihai îi spunea mamei tot lele şi tatei, prin extensie, bade. Obicei din Ardeal. Mie mi se părea caraghios, dar cu timpul m-am obişnuit.
Unchiului, flăcău în toată firea, îi plăcea să fie pedant, deşi nu avea el bani să-şi cumpere haine mai de doamne-ajută. Şi le mai peria pe cele vechi, şi le mai călca. Problema era cu pantofii că trebuia curăţaţi mereu din cauza noroaielor. Doar locuiam într-un cartier la periferie. Atunci mi-a propus mie să-i fac pantofii, plătindu-mă cu doi lei de fiecare dată, suma fiind considerabilă pentru mine, în acea vreme. Suma era considerabilă şi pentru el, aşa că atunci când nu era în bani, găsea ba că nu-i luciu prea bun, ba că am lasat o pată pe undeva şi mă plătea pe jumătate. Nu ma supăram , dimpotrivă, data viitoare încercam să iasă fără nici un cusur. Cred că i-am făcut pantofii ani de zile, până când s-a casatorit şi nu sunt sigur dacă nu cumva şi după aceea. A fost prima mea sursă de profit "muncită" ca să spun aşa. Mai primeam şi de la tata câte 5 lei pe lună, în ziua când lua salariul. De regulă, eu îmi cumpăram cărţi de aceşti bani iar fratele meu, Achim, bomboane, biscuiţi, eugenia, napolitane, rahat, etc. Dulciuri!...Mă uitam la el cum îi pocneau fălcile şi înghiţeam în sec. În schimb, savuram lectura, de care lui Achim nici nu-i păsa, nici nu-i plăcea. La puţin timp după ce m-am căsătorit, am mers acasă şi am cerut mamei cărţile mele. A sărit ca arsă, cum adică să iau cărţile. Cărţile aparţin la toţi!
- Cum aşa, la toţi? am întrebat uluit. Nu sunt ale mele? Nu le-am cumpărat din banii mei?!
La care mama a replicat:
- Da banii ăia nu ţi i-am dat noi?
- Ba da, şi ce legătură are?
- Înseamnă că tu nu ai nimic ceva numai al tău în casa asta...
- Achim, de banii pe care i-a primit şi-a cumpărat dulciuri pe care le-a mâncat de unul singur, iar eu trebuie să împart cărţile cu toată lumea?
- Da, a replicat mama. Trebuia să-ţi cumperi şi tu dulciuri!
Îmi venea să urlu. Vreau să spun să exteriorizez ceea ce simţeam, căci pe dinăuntru fierbeam de-a binelea. Prin gând mi-a trecut o întrebare ciudată care m-a speriat şi m-a şocat deopotrivă. Stând şi privind-o pe mama cu câtă îndârjire şi duşmănie mi se opunea, am avut senzaţia că mă urăşte. Şi-aşa îmi spusese, de câteva ori, că încep să semăn la fire, din ce în ce mai mult, cu tata. Ori, cred că nu era fiinţă pe pământ pe care s-o urască mai tare. Şi eu îl uram în acea vreme, toţi cei din casa îl uram, el fiind balaurul, zmeul cu şapte capete din poveştile pe care le citeam cu atâta nesaţ. Şi atunci, prin gând mi-a trecut următoarea intrebare: dar dacă nici mama nu mă iubise niciodată? Dacă străbătusem toată acea copilărie cu o impresie falsă? Că unicul meu punct solid de sprijin fusese o iluzie?
- Şi cărţile pe care le-am cumpărat din banii câştigaţi de la unchiu Mihai?
Am fost lăsat să-mi aleg câteva volume, pândit cu atenţie de mama. Le-am băgat într-o sacoşă şi am plecat buimăcit. Şi buimac am fost o lungă perioadă de vreme fără a găsi, totuşi, suficiente argumente pentru a răspunde afirmativ la întrebarea ce mi-o pusesem în legătura cu mama. Chiar dacă după aceea au mai survenit şi alte incidente în relaţiile noastre. Însă, vorba soţiei mele:
- Nu te mai gândi, ce-a fost a trecut. E mama ta.
La o vreme, dupa ce s-a căsătorit, unchiu Mihai s-a mutat de la noi într-o garsonieră, pe care i-a repartizat-o şantierul la care lucra. A fost poate cea mai mare pierdere pe care am suferit-o cu toţii, în acea vreme. Dar fiecare cu drumul lui în viaţă, nu-i puteam pretinde să stea
la noi o veşnicie...







Achim


1.
Se spune că un copil nu e rău până nu dă foc la casă. Nu ştiu unde am citit-o sau auzit-o, dar aş face o corecţie. Copilul e rău când da foc la casă dacă o face intenţionat. Achim n-a facut-o intenţionat. El a găsit o ţigară aprinsă, a cules-o grijuliu de jos şi, ca să nu-l vadă nimeni, a căutat o ascunzătoare potrivită. A găsit-o în "ultima cameră".
Tata construise, pe lângă casă, o dependinţă cu trei încăperi, cu intrări separate, în care au locuit chiriaşi pentru o vreme. Pe urmă, după ce n-am mai ţinut chiriaşi, încăperea din mijloc a fost transformată în bucătărie de vară. Aşa i-a rămas şi numele şi cu timpul a devenit bucătărie permanentă. În camera dinspre stradă s-a mutat unchiu' Mihai şi i-am spus "camera lui Mihai", iar dupa plecarea sa, mi-am înjghebat eu un laborator de chimie şi a rămas a mea până am plecat de-acasă.  Încăperii dinspre grădină, find ultima, i-am spus cu toţii "ultima cameră". Aici a instalat tata un cazan de fiert ţuică. Ţuica se fierbea la fiecare două săptămâni. De, marfă de contrabandă...Un cazan sau două, cum erau clienţi. Clientul principal  era un fel de consătean al parinţilor, îi spuneau "Bănaru" şi nu pentru că ar fi fost plin de bani, ci din pricina satului "Ban" de unde era de loc. Ajunsese maistru pe un şantier de construcţii şi vindea ţuică celor din echipa lui. Le-o vindea la sticla de un sfert, o mai şi îndoia cu apă, scotea de două ori preţul de achiziţionare. Şi într-o zi, numai l-ai vazut că-şi construieşte o casă cu etaj şi cu piscină sus pe acoperiş. Din ce, s-au mirat vecinii, pizmuindu-l? Păi din materialele furate de pe şantier, cu mâna de lucru a oamenilor săi din echipă şi pe care îi ponta ca şi cum ar fi lucrat pe tarlaua partidului; şi din ţuica pe care o cumpăra de la tata. Iată din ce. Că aşa erau vremurile pe atunci. Până când cineva l-a pârât şi au venit cu "ilicitul" pe capul lui. Nu mai ţin minte pe unde şi-a scos cămaşa.
Aşa că noi, copiii, eram cu scosul apei, mama cu fiertul ţuicii şi tata cu degustatul. Când se termina ţuica, se termina şi tata. Acum, având din belşug şi pe degeaba, a început să bea mai mult. Deşi cu porţie. Mama îi lăsa pe un raft, în bucătărie, un pahar de 200 ml, cu ţuică până la un semn auriu. Tata ridica paharul când sosea de la serviciu, îl ducea la nivelul ochilor şi-l privea atent să vadă dacă nu cumva ţuica e sub semnul cel auriu. Nu era, căci altfel ieşea scandal, dar nici nu trecea, că avea mama grijă să nici nu treacă... Într-o zi, nu mai ştiu dacă Alexandru sau Achim, i-a răsturnat paharul tatei. Şi i-au pus apă în loc. A fost mare scandal. Tata a început să scuipe, înecându-se, de parcă apa aceea fusese otravă. Nu s-a gândit că ar putea fi opera vreunuia din noi. A bănuit-o direct pe mama, care a şi luat-o pe spinare în ziua aceea, din cauza noastră şi mai ales pentru că n-a ştiut să tacă din gură.
Noi, desigur, am început să plângem, rugându-ne în cor:
- N-o bate pe mamicaaa...

Însă, pe vremea când Achim a pus-o de foc, ultima cameră abia fusese zidită, nu avea nici uşă, nici ferestre, doar zidurile şi tavanul care era tapetat cu trestie, gata de-a fi tencuit. Era şi un tâmplar, Emil, care lucra din când în când pe-acolo, atunci când se trezea din beţie, aşa că pe jos era plin de ghije de la rindeaua lui. Chiar sub ghijele acelea şi-a găsit şi Achim cea mai bună ascunzătoare pentru chiştocul său de ţigară. L-a acoperit cu grijă să nu-l găsească nimeni. Ghijele au început să ardă şi ele mocnit, de la jeratecul ţigării şi, când o pală de vânt s-a rătăcit pe-acolo, focul a izbucnit şi s-a întins cu repeziciune înghiţind întreaga încăpere în câteva minute. Achim s-a speriat şi a luat-o la fugă. Tocmai atunci s-a nimerit să iese mama şi să meargă la veceu. Ca să ajungi la veceu trebuia să treci pe lângă ultima cameră (mă rog, trebuia s-o coteşti la dreapta, pe dupa ea. Aveai de ales între două veceuri. Noi nu mai intram înăuntru, fiind "băieţi", ne pişam pe gard, sau prin gard, în proprietatea lui Pera, vecinul nostru). Care mereu i se plângea tatii:
- Domnu Babuş, spune-le băieţilor să nu se mai pişe în grădină la mine, că pute.
Dar tata se făcea că plouă, se pişa şi el tot prin gard.
Mama n-a mai apucat să ajungă la veceu, nici măcar să se aproprie, de cum a văzut vâlvătăile s-a speriat şi a căzut pe spate strigând "tulai, sari Aurele!"
Tata a sărit, dar nu chiar imediat, că era meci de fotbal la televizor, doar ce ne cumpărasem televizor, un Dacia care a costat 5000 de lei, o avere în vremurile acelea. Au sărit şi nişte vecini dar cu întârziere şi ei, adică după ce a ars ce era de ars, toate ghijele, toată trestia de pe tavan şi tot ce muncise tâmplarul angajat de tata cu scule cu tot. A plesnit şi tencuiala de pe pereţi, pagubă serioasă, ce mai. Era într-o duminică după-amiază. Eu umblam hai-hui pe nişte străzi din apropiere şi mă întâlnesc cu Achim.
- Ce faci, Vasile, unde mergi?
- Să nu te duci acasă! îmi spune el şi se vedea cât de colo că era speriat din cale-afară.
- De ce să nu mă duc?
- Pentru că au venit doi hoţi şi au dat foc la casă!
- Şi a ars?
- Cred şi eu că a ars...
- Toată?
- Nu ştiu, poate că toată.
- I-ai văzut tu pe hoţi cu ochii tăi?
- Cred şi eu că i-am văzut.
- Şi de ce au dat foc?
- Păi dacă erau hoţi...
Din ziua aceea Achim s-a mai pricopsit cu o poreclă, "fochistul". În ciuda logicii noastre, tata nu l-a bătut pe Achim. Noi ne aşteptam la ceva soră cu moartea. A vorbit, în schimb, cu sectoristul de cartier, iar acesta l-a speriat cu şcoala de corecţie, cu puşcăria şi câte altele, că Achim atâta a plâns şi s-a tăvălit pe jos promiţând că n-o să se mai întâmple, până a făcut o criză urâtă de nervi, băgându-ne pe toţi în sperieţi. Mama îşi freca mâinile, eu plângeam şi-i cam trecuseră şi tatei sudorile, dar nu voia s-o arate, de aceea s-a răstit:
- Tot mai bună era o bătaie!
Şi i-a şi tras o palmă după ceafă, lui Achim, aşa, ca să-şi revină...

2.
De Vasile (Achim) râdeam toţi din casă pe seama faptului că nu-i plăcea să înveţe. Orice ar fi făcut, orice ar fi muncit, numai să nu trebuiască să-şi facă teme sau să înveţe la vreo materie şcolară.
- Tu ai sa fii cioban, îi spunea mama, dar şi acolo va trebui să ştii să numeri oile. Iar tata zicea:
- S-o găsi o coadă de lopată şi pentru el.
În realitate, mama îşi făcea planuri mari pentru toţi trei. În viziunea ei eram cel puţin viitori miniştrii, ambasadori sau alte titluri şi funcţii la fel de pompoase şi zornăitoare de care mama auzise şi nu prea ştia cu ce se mănâncă. Interesant este că niciodată nu s-a gândit să ne facem mebri cu funcţii înalte în partidul comunist.
Mama nu urmase decât două clase primare iar tata şase, dar şi pe acelea comasate în doi ani. Aş fi curios să le văd, odată, certificatele de absolvire, dacă or fi având aşa ceva.
- Eu am fost foarte deşteaptă cât am mers la şcoală, avea mama obiceiul să ne spună, aş fi ajuns departe dacă parinţii m-ar fi lăsat să continui. Ţin minte toate poeziile pe care le-am învăţat atunci. Voi semănaţi toţi cu mine, sunteţi destepţi...(prostul familiei se pare că rămânea tata).
Ne recita toate acele poezii, aproape că le memorasem şi noi. Ţinea minte şi lozincile pe care le învăţase, tot la şcoală, de genul: "Stalin şi poporul rus, fericire ne-au adus" sau: "Tovarăşul Gheorghiu Dej/A băgat spaima-n burgheji"
Aproape toată copilăria îmi este legată de Achim, fiind aproape mereu împreună, exceptând anul şcolar 70-71, când Achim era pe clasa întâi iar eu pe a doua. Acel an l-am petrecut integral într-un preventoriu de turbeculoşi, undeva prin judeţul Arad. Satul şi preventoriul se numeau Petriş. Făcusem un vaccin sau test, iar rezultatele îmi ieşiseră neconcludente. Parinţii m-au trimis repede la preventoriu, mai ales că nu costa nimic, toată cheltuiala fiind suportată de stat. Am fost destul de nenorocit, cel putin în primele săptămâni. Îmi amintesc destule de multe  de acolo, iar un lucru e cert. A fost cea mai calmă perioadă din viaţa mea. Cea mai frumoasă, mai plăcută ... din copilărie. Fie şi numai pentru atât, le mulţumesc părinţilor mei că m-au trimis în acel an de-acasă, indiferent că au fost bineintenţionaţi sau altfel intentionaţi.
Preventoriul Petriş era situat în plină pădure, în zonă colinară. Aer curat, apă cristalină, joacă, odihnă şi mâncare bună. Să-l numesc vis? Bineînţeles, altceva ce ar putea să fi fost?
La Petriş am început să scriu primele scrisori. Părinţilor şi câtorva rude de la ţară. Toate scrisorile mele începeau cam aşa (tot cam aşa începeau şi cele pe care le primeam): " Dragi părinţi", (sau bunici, sau unchi şi matusi, sau verişori) (pe-atunci încă nu scriam fetelor unde, dealtfel, mi-am şi diversificat stilul), "aflaţi despre mine, al vostru ... că o duc bine şi sunt sănătos pe care sănătate vi-o doresc şi dumneavoastră şi mai multă de la bunul Dumnezeu să ne ajute pe toţi. Aflaţi că eu o duc bine şi nu-mi lipseşte nimic decât că mi-e dor de dumneavoastră. Aici o duc bine, învăţ bine şi totul e bine. Dumneavoastră ce mai faceţi?" Mai urmau câteva propoziţii, deobicei note pe care le obţinusem la diferite materii şi urmau rândurile de încheiere. Aceeaşi stereotipie. La sfârşit de tot (încă nu ştiam de PS-uri), adăugam întotdeauna: "Aştept răspuns urgent". După partea scrisă, urma partea grafică, când umpleam foaia de floricele, pistoale şi tot felul de arabescuri.
Tot la Petriş am început să desenez. Cai, cowboy şi indieni, luându-mă la întrecere cu colegul meu de bancă, Leontin Ciobanaş, cu care m-am şi facut frate de cruce. Era la modă. Ne-am zgâriat o cruce cu un cui ruginit găsit prin curte, pe partea interioară a încheieturii mâinii, după care le-am suprapus lipindu-ni-le una de alta. Gata, ne schimbasem sângele. Eram legaţi pe vecie. Leontin era din Arad, locuia pe strada Dreptăţii la Nr.10, în cartierul Micălaca. Am încercat să-l caut peste ani, dar am aflat ca emigrase în Statele Unite printr-o filiera de creştini neoprotestanţi. Din câte ştiu, erau şi ei pocăiţi. Parcă Penticostali. L-am căutat şi după ce am ajuns în Canada, prin internet, însă tot fără succes. Nu ne-am vazut de-atunci, din clasa a II-a, pe când aveam 8 ani. El e singurul meu frate de cruce, într-o zi trebuie să ne regăsim.
Din codaş, fruntaş. În clasa întâi cele mai mici note le-am avut la desen. Când m-am reîntors de la preventoriu, în clasa a III-a, am devenit cel mai bun desenator din clasă, la mare luptă cu unul din colegi, Cionca Nicolae, al cărui bunic era pictor de profesie. La sfârşitul clasei a IV-a am aflat de o şcoală specială pentru cei talentaţi şi m-am hotărât să merg acolo. Mama m-a sprijinit foarte mult în această decizie, tatei i-a fost indiferent, singura care s-a opus a fost propria mea învăţătoare.
- Ce,-i nebună? S-a mirat mama.
Nebună nu era, dar ne ţinuse minte familia, mereu aceeaşi problemă,  fondul clasei şi fondul şcolii; tata, care se învineţea, când auzea că trebuie să scoată bani din buzunar. Iar cadouri nu i-au facut nici atât, cum făceau alţi părinţi ai căror copii primeau premii şi menţiuni. Aşa că tovarăşa Învăţătoare n-a vrut să-mi dea carnetul de note cu situaţia încheiată şi, fără el, nu mă puteam înscrie la "Liceul de Arte Plastice". A trebuit mama să ajungă pe la directorul şcolii cu rugăminţi şi "atenţii", cum se proceda pe vremea aceea şi chiar multă vreme după aceea. Ca să  nu spun acum.  Vorba Eclesiastului, nimic nou sub soare
La examenul de admitere la Arte Plastice, m-am prezentat defectuos. Nu auzisem niciodată de "Natură statică", proba de desen şi nu ştiam ce înseamnă cuvântul fantastic, proba de culoare (Plante fantastice), cu toate explicaţiile ce mi s-au dat după anunţarea temei. Când am ieşit afară, mama era tare suparată.
- Da ce-i aia, fantastic?
- Tocmai că n-am înţeles nici eu. Ceva ce nu există în realitate... Nu ştiu.
- Şi tu n-ai putut să pictezi ceva ce nu există?
- Păi dacă nu există de unde să ştiu cum arată?
Mamei i s-a parut logică remarca mea, aşa că şi-a reorientat năduful pe profesori.
- Dracu să-i ia cu fantasticul lor cu tot! Dar ce dau asemenea subiecte la nişte copii când nici oamenii mari nu le înţeleg?
Printre puţinii concurenţi care au căzut la examen m-am situat şi eu. Se pare că cel mai mult contase imaginaţia, ori eu desenasem copaci şi tot felul de pomi fructiferi normali. Eu ştiam doar să reproduc de pe alte desene, în asta consta singura mea abilitate. Fără un model, eram mort şi să mai fac şi compoziţie din propria mea imaginaţie era ceva imposibil. Imaginaţia mea nu funcţiona decât la năzdrăvănii.
Am căzut examenul cu toate că, în dimineaţa cu pricina, mama mă pusese să spun "Doamne-ajută" , spusese şi ea, în drum ne-am întâlnit cu o vecină care căra două găleţi pline ochi cu apă, iar mama mai şi azvârlise cu nişte pietre după o pisică ce era să ne taie cu inconştienţă calea. În timpul examenului, mama s-a rugat întruna.
Şansa a fost că, înainte de începerea anului şcolar, s-a mai ţinut o sesiune de examene. Nu se ocupaseraă toate locurile. Am primit tot o natură statică, aici clenciul era proporţionalitatea şi tridimensionalitatea. Ori eu am văzut o sticlă şi-o lămâie, am desenat o sticlă şi-o lămâie. Doar conturul. Am terminat primul. Tema probei de compoziţie şi culoare a fost "Animale fantastice"! Mama avea să comenteze:
- Ai văzut ce măgari? Da nu te scoate, domnule, din fantasticul lor, parcă-s apucaţi.
Am umplut foaia cu cai, oi, capre, porci şi alte animale domestice.
- Trebuia să desenezi un porc tărcat, şi-a dat mama cu presupusul. Alb cu negru, ca la noi, în Ardeal…
- Păi nici ăla nu e fantastic dacă există în Ardeal
- Da, dar în Banat n-am văzut, de unde să ştie profesorii, că ei sunt orăşeni…
Avea mama şiretenia ei de ţăran, şi îmi era ciudă că nu-mi venise şi mie ideea mamei.
La sfârşit de tot, când am considerat că sunt gata, îmi mai rămăsese într-un colţ un mic spaţiu şi nu stiam ce să fac cu el. Voiam să-l las aşa, trebuia să merg şi la veceu. M-am răzgândit în ultima clipă şi am trântit un balaur mic, schimonosit, cu mai multe capete, mi-l amintisem de pe o copertă de "Poveşti nemuritoare", o colecţie de cărţi a editurii bpt (biblioteca pentru toţi), gen carte de buzunar. Probabil că balaurul acela m-a salvat, s-au poate că, oricum, aş fi trecut examenul ca să se ocupe toate locurile, căci dintre cei 8 sau 9 candidaţi n-am mai căzut nici unul. Ne-au trecut pe toţi cu note între 5 şi şase. În acea a doua sesiune, dăduse examen şi Bradt Bruno, un super talent în desen şi pictură, în special când era voba de reproduceri. Avea să devină cel mai bun plastician al generaţiei noastre, o generaţie oricum de excepţie, cea mai bună, cum aveau s-o considere profesorii, în istoria şcolii, de până atunci. Bruno a fost un elev eminent nu numai în artele plastice. El a excelat la toate materiile fiind mereu premiul întâi în clasă cu toate că de el se ocupa un singur părinte, tatăl său murind electrocutat cu mai mulţi ani înainte de a ne cunoaşte.
Când am ajuns acasă, de data aceasta cu examenul luat, a fost o bucurie generală. Nu ma refer la tata, imun la asemenea manifestări, ci la mama şi, în special, la cei doi fraţi ai mei care întotdeauna s-au bucurat de orice reuşită a mea. Îmi amintesc de un alt examen, cel de admitere în treapta a doua de liceu. Când a aflat că-l trecusem, Achim m-a strâns atât de tare în braţe de parcă, reuşita mea, a fost singurul lucru pe lume care conta pentru el. Am înţeles şi simţit, în clipa aceea, că Achim mă iubea cu intensitate, în ciuda ciondanelilor dintre noi de-alungul timpului, şi mi-a fost ruşine şi îmi este şi acum, că eu n-am reuşit să-i trezesc acelaşi simţământ, purtându-mă mai rezervat, prea rezervat, chiar dacă înăuntrul meu lucrurile stau în mod diferit. Poate că da, poate că mama are dreptate, când spune că semăn mai mult cu tata. Nu că aş fi lipsit de orice simţ al sublimului, ci pentru că nu-l pot exterioriza. Căci nu mă îndoiesc de tata, chiar dacă nu o arăta şi se purta rece şi indiferent, că nu s-a bucurat de reuşitele copiilor lui sau nu l-a durut suferinţele lor. Măcar în parte.
Cel puţin aşa aş vrea să cred.

3.
De Nasta îmi plăcea şi mie şi lui Achim. În schimb ei, îi plăcea numai de mine. Şi părinţilor ei, tot de mine. Şi fratelui ei, Coco, tot de mine. Mama se mai glumea cu Pera, vecinul nostru şi spunea că poate ajung să se-ncuscrească. "Vi-l dau pe Vasile de ginere", zicea. "Nu, nu pe Vasile, pe Costel îl luăm". "Dar Vasile ce are?" "N-are nimic, dar nouă de Costel ne place"
Cu Nasta mergeam după apă la pompă, după iarbă la iepuri, la cumpărături la complex. Cu ea ne jucam, în vacanţe, de-a prinsa. Ori de-a scunsa. Cu ea stăteam de poveşti până ne-apuca înserarea în faţa gardului sau a porţii. Stau şi mă întreb, ce aveam atâtea de povestit? Însă de iubit, nu ne-am iubit niciodată, nici măcar nu ne-am sărutat. Mie, cel puţin, nici nu mi-a trecut vreodată prin gând. Şi nici lui Achim. Cu fratele ei, Coco, aveam perioade când m-am înţeles bine şi perioade când ne-am bătut ca orbeţii. Dar chiar şi atunci când ne băteam, nu mi-a cerut niciodată să nu mai vorbesc cu soră-sa. Alte vremuri, se pare, sau hormonii ni s-au dezvoltat mai târziu. Însfârşit, Nasta, deşi frumuşică, era ţigancă, şi poate şi asta a contat măcar în subconştient. Exista şi mai există o reacţie antiţigănească în România. Ţiganii erau daţi ca exemple negative în toate împrejurările. Mama zicea:
- Iară v-aţi murdărit ca ţiganii!
Iar tata:
- Să nu-mi aduceţi tigani în casă!
De-aceea, Nasta nu intra niciodată în curtea noastră numai noi la ea, părinţii ei nu ne "discriminau", de multe ori ne puneau şi la masă. Tata turba când auzea şi am luat destule bătăi din cauza asta. Şi pot spune că am intrat în multe alte case de ţigani. Unele erau nişte bordeie nenorocite, pline de zdremţe şi mizerie, altele păreau adevarate palate cu un lux ieşit din comun.
La şcoală, profesorii ne făceau următoarea observaţie:
- Ce-i cu comportamentul acesta de ţigan?
Iar dacă scapai o înjurătură pe stradă, se găsea un bătrân care să te apostrofeze:
- Înjuri ca un ţigan borât!
Nu ştiu de unde venea epitetul "borât", însfârşit.
Între noi, copiii, când ne târguiam pentru câte-un cârlig de pescuit sau mai cine ştie ce, ne mai ambalam:
- Ce te tot ţigăneşti atâta?
Mai erau şi alte expresii, nu le mai ţin minte pe toate. "A te jura ca ţiganul" sau "Nu fi ţigan" adică nu fi hoţ. Că n-am întâlnit nici un ţigan care să nu fie hoţ e un adevăr, dar la fel de hoţi erau (eram) şi ceilalţi, atâta doar că ţiganii erau mai găinari, furau tot felul de nimicuri, se vindeau adică pe foarte puţin. Şi nici nu se sfiau să recunoască. Trecea un vecin ce locuia la câteva case de noi şi tata îl întreaba:
- Ce faci, ţigane?
- Da ce să fac, vecine, iacă am furat scândurile astea care le vezi şi le duc acasă. Or fi bune la ceva.
- Vrei să faci un grajd la cai?
- Haoleu, da cine să-l facă, prea multă muncă, nu să merită, o să le punem pe foc când da frigul.
In general, ţiganii nu furau de la vecini şi îşi făceau o mândrie din asta. Ba, de multe ori, dacă observau ceva suspect, veneau şi te anunţau.
- Hei, vecine, da nu ţi-a dispărut nimica d-acasă?
- Nu, ce să-mi dispară? a întrebat  tata.
- Apăi nu ştiu, că am văzut pă unul care dădea târcoale şi l-am fugărit cu pietre. Nu mai vine el a doua oară, să-mi sară ochii, vecine!
- Şi cum arată persoana?
- Apăi cum să spun, cu pantaloni, cu cojoc...ca toata lumea.
- Avea şi pălărie?
- Avea, să mă trăznească dacă n-avea.
Până la urmă, tata a ajuns la concluzia că borfaşul fusese un consatean de-al său, unul Toader, care trăgea la noi întodeauna când venea la Timişoara.
În iarna lui '80-'81 a fost prima oară când am mers cu sfinţitul caselor. Achim fusese şi cu un an înainte şi acum pusese o "vorba" şi pentru mine la Părintele Iancu, numit şeful bisericii din Fratelia. Achim se cunoştea cu toţi slujbaşii bisericii din cartier, mergea în fiecare duminică la cor şi participa la şedinţele celor din "Oastea Domnului", un fel de cremă a ortodoxiei cum însăşi îşi spuneau între ei. Am învăţat "Iordanul", mi-a fost cam greu, pentru că nu avea nici o rimă, iar linia melodică era întortocheată şi cu tot felul de înflorituri. Apoi trebuia să cânţi pe nas, popeşte, iar eu nu aveam voce nici de doi bani. Şi la muncă. De dimineţa de la 10 până la 10 seara, colindând Calea Şagului, blocurile în special, urcând şi coborând scările până toceai plachiurile. Iar eu ca eu, aveam 18 ani, dar preotul cu care umblam trecuse de 70. Când se termina ziua, abia se mai ţinea pe picioare, îl duceam de subţiori până în staţia de autobuz, locuia undeva prin Mehala. Însă banii care se câştigau erau frumoşi, a meritat tot efortul. Din banii câştigaţi în primul an mi-am facut un costum de haine la comandă. Costumul cu care am terminat liceul şi am ţinut banchetul. Cu care mergeam la operă şi la teatru. La o nuntă sau la vreun botez. Chiar şi la înmormântări. Ori la vreo ocazie mai festivistă unde se cerea ţinuta protocolară. Pe urmă, cu el m-am şi căsătorit. Bun costum. Altul n-am mai avut şi poate l-aş mai fi purtat şi astăzi dacă nu mi-aş fi schimbat dimensiunile...Era unul Tatu, la vechea casă de mode, în spate la cofetaria Violeta. Te duceai la el, îţi lua măsura şi materialul, tu-i dădeai banii şi el nu-ţi mai tăia nici un fel de chitanţă. Şi asta era o hoţie în felul ei, ca şi multe altele. Hoţ eram şi eu, desigur, căci în felul acesta şi pe mine mă costa mai ieftin decât să declar totul prin Cooperativă. Într-un fel, toţi eram hoţi în România. Începând de sus, de la şeful statului şi până jos, la ultima cărămidă. Muncitorul şi ţăranul. Statul ne fura paltonul, slujbaşii săi haina, poliţia (mă rog, miliţia) îţi fura pantofii şi tot aşa. Noi ce sa mai furăm, căciula unul altuia. Mai un ciorap, mai un chilot, şi unii eram chiar mulţumiţi. La căldură în sânul societăţii. Aşa era sistemul. Cine nu voia să fure sub nici o formă era socotit element antisocial, devenea "politic" şi de-aceea periculos. Îl păştea închisoare grea. Hoţia era pedepsită doar întâmplător sau când devenea un fapt notoriu. Cum a fost povestea cu Ştefanescu, făcătorul de vin din Dracele, zis şi Bachus.
Banii câştigaţi cu sfinţitul caselor, în anul următor, nu ţin minte pe ce i-am cheltuit. Probabil pe băutură şi ţigări. Eram în plin stagiu militar, la Caracal. Primeam o soldă de vreo 60 de lei, nu-ţi ajungea nici de ţigări. De revelion am avut 10 zile concediu şi în două din ele, am fost iar la sfinţit case cu  Parintele din Mehala. Pe urmă n-am mai mers până în '94 când preotul pe care l-am însoţit a fost chiar fratele meu Achim. Achim, cel pe care voiam să-l facem cioban. Nu ştiu cum a tras el sforile că ni s-au repartizat chiar bucăţica de parohie pe care o doream amândoi. Între timp, părintele Iancu ajunsese Protopop. Şi iată-ne, pe mine şi pe Achim, bătătorind din nou străzile copilăriei. Bătea un vânt rece şi ningea în răstimpuri. Foştii vecini s-au arătat mai darnici ca deobicei, iar unii ţigani au întrecut măsura. Undeva, pe strada Marat, am intrat într-o casă ţigănească şi am avut de zăbovit cu sfinţirea, la un moment dat ne şi rătăciserăm. Chiar la intrare, era un hol imens cu tavan tip catedrală. Palmieri şi tot felul de plante tropicale, covoare în care te îngropai, scări imense din marmură, coloane şi colonaşe. Păream pe undeva prin poveştile celor 1001 de nopţi. Poate că exagerez. Bradul de Crăciun era împodobit numai cu bancnote de 100 de dollari. Tipic…Ţiganul care ne-a primit ne-a întrebat cu ce să ne servească.
- Henesey, am spus la întâmplare. Iar pentru Parinte, Curvoisier!
Am fost serviţi din pahare de cristal nu ştiu ce marcă. O ştia ţiganul. Achim nu s-a putut abţine, l-a întrebat de unde au avut bani.
- Din Germania, Părinte, s-a umflat gazda.
- Din Germania, din Germania, că doar nu stau nici acolo banii pe garduri...
- Apoi din furat, Părinte, să mă ierţi, altfel cum?
- Să te ierte Dumnezeu.
N-a vrut să accepte nimic de la el. Am ieşit de acolo buimaci.
Am ajuns şi la tata. Când ne-a văzut tata, a strigat:
- Popa! A venit popa! Sărumâna, dom' Părinte!
- Sărumâna, tăticu!
Nu ştia că sunt şi eu cu Achim, când m-a văzut a răsuflat uşurat.
- Hai să bem ceva, că popa ştiu că nu serveşte. Ţigări ai?
- Am, da-s cu filtru, nu mai fumez "Carpaţi".
- Bune şi alea.
Când am plecat, Achim i-a lăsat tatei nişte bani, dar el n-a vrut să-i primească, a spus că nu acceptă pomană de la popi. Achim i-a îndesat în buzunar cu forţa şi ne-am continuat periplul.
- "În Iordaaaan, botezându-Te Tu, Doamneee..."


4.

Ce-i plăcea cel mai mult lui Achim era bocănitul. Să dea cu ciocanul. Bătea cuie în orice, probabil că-i plăcea să le vadă cum ascultau de el. Părinţii nu ne cumpărau jucării decât de Crăciun (le aducea Moşu) şi nu de fiecare Crăciun. Aşa că Achim şi le mai făcea şi singur. Lemne şi cuie să fi avut. Maşini, avioane, trenuleţe, căsuţe şi tot ce-i mai trecea prin minte. Într-o vreme, l-a apucat mania puşculiţelor. Aduna tot felul de scândurele şi le asambla împreună prinzându-le, binenîţeles, în cuie. Chiar îşi ţinea şi bani în ele. Când aveam nevoie de mărunţiş, forţam puţin puşculiţa lui Achim cu o şurubelniţă, scoteam banii şi reaşezam totul la loc. Dar cum el îşi număra banii de trei-patru ori pe zi, ori mai des, folosind acelaşi procedeu pentru a deschide puşculiţa, observa imediat. Avea loc urmatorul dialog:
- Am avut doi lei şi cincizecişicinci de bani şi mai am doi lei şi cinci bani. Cineva mi-a umblat la puşculiţă.
- Se vede că e umblat la ea?
O lua şi-o sucea pe toate părţile.
- Nu se vede.
- Atunci înseamnă că n-a umblat nimeni, nu ştii tu să numeri.
- Te spun la mămica!
- N-o să te creadă.
- Te spun la taticu.
- O să ne bată pe amândoi sau o să ne închidă în cocina porcilor...
Când auzea de cocină, stătea în cumpănă. Regula era că, dacă unul din noi făcea o boacănă, iar celalalt dădea raportul tatei şi nu reieşea clar cine-i vinovatul, o încasam toţi cei implicaţi. Cu timpul am învăţat să nu mai spunem nimic. Dacă se întâmpla ceva şi unul din părinţi întreba, răspundeam în cor, stereotipic:
- Nuuu ştiiiimm!
Când niciunul nu ştia nimic, se aplica aceeaşi regulă. Logica, dacă stau să mă gândesc acum, era functională. Bătându-ne pe toţi trei, vinovatul era pedepsit! Însă mama, care era mai vicleană, mai întreba uneori:
- Dar a cui a fost ideea?
- A lui Costel!
Şi-atuci o încasam de unul singur. Dar nici asta n-a durat prea mult. L-am luat în braţe pe "nu ştiu" la orice fel de întrebare şi subtilitate.
Într-o zi, mama a uitat sertarul de la bucătărie unde ţinea dulciurile, descuiat. Ce sărbătoare. Am golit tot. Şi ce n-am putut mânca, am ascuns. Mama s-a luat cu mâinile de cap.
- Cine... care a fost?
- Eu nu ştiu, am spus. N-am umblat. Nici n-am observat că a rămas descuiat.
- Vasile, tu ai umblat?
- Eu nu, eu nici n-am observat că a rămas descuiat...
- Sandule!
- Eu nici nu ajung până la descuietoare...
- Atunci cine?? Dracu'?
- Eu nici atât! Ar fi raspuns Dracu' dacă ar fi fost de faţă şi pe drept cuvânt.
Nu mai ţin minte dacă am scăpat sau nu fără bătaia cea de toate zilele, însă cert e că greşeala nu s-a mai repetat. Adică mama să uite uşa de la dulăpiorul cu dulciuri, descuiată. Ori frigiderul. Un frigider "Fram" care pe mânerul uşii avea o cheiţă. O cheiţă pe care am urât-o. Aşa cum am urât-o şi pe cea de la dulapiorul cu dulciuri sau cheia de la şpaiţ (la spaiţ am reuşit să-mi procur o dublură pe la 15-16 ani), cheia de la lemnărie, pe unde se putea ajunge la coteţul găinilor şi la cuibarul lor cu ouă, cheia de la camera unde ţineam televizorul, cheia de la camera de oaspeţi unde oricum n-am fi intrat şi tot felul de alte chei pe care mama le folosea să încuie şi să ascundă. Mai târziu, când frigiderul "Fram" a fost înlocuit cu un "Arctic", iar acesta nu mai avea încuietoare, mama a recurs la alt şiretlic. Încrusta salamul, ca să dau un exemplu, cu cuţitul, ca să vadă dacă cineva a umblat sau nu. Însă noi ştiam despre ce e vorba, căutam crestăturile pe care le adânceam în funcţie de cât vroiam să tăiem din el. Nu prea mult, desigur, ca să nu fie bătător la ochi. La fel şi cu caşcavalul "Trapist" ori "şunca de Praga", delicatese la care noi nu aveam acces, fiind mâncarea de regim a mamei. Pentru noi era oala cu ciorbă de păstăi sau salată, pe-o săptămână, din care oricat mâncai nu te puteai sătura. Nici tatei nu-i plăceau ciorbele pe care le pregătea mama decât după ce se stricau. Atunci erau atât de acre că, celelalte "arome", nu mai contau. Iar supele nu-i plăceau deloc. O dată a comentat:
- Pot să-mi spăl şi mâinile şi picioarele în supele tale!
Mama s-a cam şifonat, dar n-a spus nimic, mai mare mirarea.
De-aceea, ca să dea mai mult saţ ciorbelor, mama înăbuşea ceapa şi soriciul de porc în untură şi mai adăuga şi câţiva pumni de făină rumenind-o bine. O arunca peste fiertura de zarzavaturi, o mesteca cu un liguroi de lemn şi ne umplea farfuriile. Pe urmă ne întreba:
- Noa, te săturaşi?
- Nu, mai mi-e foame.
- Păi îţi mai pun un blid de ciorbă.
- Nu, nu ciorbă, că de ciorbă sunt sătul deja. Mi s-a umflat burta.
- E, păi spune-aşa, că eşti sătul. "Avanti" afară, atunci. Altceva nu este...
Din când în când, mai dădeam atacul la coteţul găinilor după ouă. Pentru asta luam bătaie dar nu ne prea păsa. Omleta. Sau cum îi spunea mama: "ratută". Alexandru îşi dezvoltase chiar propria lui reţetă pe care am preluat-o şi eu cu Achim.
Ca să obţinem ouăle, trebuia să intrăm pe uşiţa pe care intrau şi găinile, ne târam pe burtă şi ne umpleam de găinaţ şi păduchi. Îl mai trimiteam pe Alexandru că era mai mic, dar nu mă dădeam nici eu în lături. Şi nu ne păsa nici de faptul că ne murdăream sau ne umpleam de păduchi. Burta plină cu ceva care să ţină de foame era mai important. Până duminică, când, de obicei, mama tăia sau cumpăra un pui. În cazul în care nu făcea sarmale pe care, în loc de carne, le umplea cu şorici de porc. Partea noastra din pui erau aripile şi spatele. Spatele nu-l voiam niciunul, aşa că, de fiecare dată, trăgeam la sorţi. Achim care era mai mâncăcios, se plângea mereu.
- Iară am tras spatele, numai piele şi cur...
În completare, mai primeam lăbile din supă şi sângele pe care mama le fierbea împreună cu nişte morcovi. Şi gâtul, gâtul nu mai ţin minte cine-l căpăta.













Bastarzii




1.

Tot pe calea ferată, în colţ cu Emil Zola, locuiau Bastarzii. Dintre ei, îl ştiam bine pe Mircea Bastard cu care eram de-o seamă. Venea destul de des pe strada noastră, era amator de jocuri pe bani. Dar şi mai bine o ştiam pe maică-sa, pe "Zgripţuroaica". O ştia tot cartierul, fiind controloare de bilete. Băgase spaima în toţi blatiştii. O ţaţă afurisită. Cum intra în autobuz, striga să-ţi sară timpanele:
- 'ziiiua! Biletele la control! Alo, domnu', nu acu' se perforează biletu', acu' plăteşti amenda!
- 'te-n mă-ta de râioasă, nu vezi că abia ce-am urcat?
- Chioară e mă-ta, nesimţitule! îi striga şoferului: nu deschizi uşa la mijloc, e unu aicea care se dă deştept!
Uneori mai ieşea şi cu bătaie, am văzut-o pe Zgripţuroaica de câteva ori cu ochii învineţiţi şi chiar cu buza ruptă. O vreme, chiar am crezut că avea buză de iepure şi nu băgasem de seamă. Însă, de lăsat, nu se lăsa, iar de iertat nu ierta pe nimeni. Odată, l-a prins chiar pe fiu-său fără bilet şi i-a tras un picior în cur de nu s-a văzut.
- Cară-te-acasă, porcule...vorbim noi diseară!
Dar de amendat nu l-a amendat...
Marius Pârvu, pe care l-am cunoscut la cursul de chitară ţinut de fraţii Popescu, era un blatist convins. Circula pe linia lui 32, ce-şi avea capătul chiar în spatele casei Bastarzilor. Când eram cu el nu mă lăsa niciodată să perforez bilet.
- Lasă-i să vină, îmi spunea, lasă-i să vină!
- Ba eu zic că e mai bine să nu vină...
- Ba să vină!
- Ba nu, să nu vină! Ce facem dacă vin?
- Eşti cu mine, făcea el pe cocoşul.
- De ce, îi cunoşti pe toţi controlorii?
- Nu-i cunosc pe nici unul, decât pe Zgripţuroaica.
Adevarul e că ceilalţi controlori nu prea se legau de elevi.
- Bun. Şi dacă apare Zgripţuroaica?
- Dacă apare Zgripţuroaica, aştept până opreşte autobuzul, îi trag un picior în gură şi o luăm la fugă. Dacă se ţine după noi, mă întorc şi-i mai reped un picior.
Marius era înalt, când vorbeam cu el de aproape trebuia să mă uit în sus, ceea ce mă cam deranja, altfel ne-am înţeles bine.
- Uite-aşa îi trag în botul ei râios! îşi ridica un picior şi  mi-l aşeza pe umăr, avea o mobilitate de invidiat.
- Deci tu erai ăla care îi învineţea ochii...
Nu ştiu dacă se lăuda numai, sau chiar era adevărat şi nici n-am avut ocazia s-o verific, când eram cu el nu venea controlul niciodată, ca un făcut. Mai târziu s-a cuminţit. L-a întâlnit pe fratele meu, pe Achim. Cine-l întâlnea pe Achim se cuminţea. Achim l-a cărat cu el l-a biserică şi pe la corul bisericii şi a făcut om din el. Marius s-a lăsat de fumat, s-a lăsat şi de băut şi s-a lăsat şi de agăţat fetele. După terminarea profesionalei s-a înscris la seminarul teologic din Caransebeş pe care l-a şi absolvit şi a ajuns preot. La început ortodox. Ca să ajungă preot ortodox a trebuit să se reboteze din protestant. Pe urmă, s-a mai gândit el ce s-a mai gândit şi iar s-a rebotezat. De data aceasta catolic. A ajuns printr-o parohie din Sânnicolaul Mare
- Catolicismul e cea mai bună religie, m-a asigurat el, pozând foarte serios, foarte patriarhal, parcă era frate-meu, Achim. Cea mai dreaptă şi mai adevarată.
- O fi, i-am zis, la fel spune şi Vasile despre ortodoxism, Dorel, -tu nu-l ştii pe Dorel- despre baptism şi văru-meu despre Martorii lui Iehova. Tu pe cine vrei să cred?
- Pe mine, bineînţeles.
Eu am râs, dar lui nu-i prea ardea.
- Îţi mai aduci aminte când făceam blatul pe linia 32?
- Dă-le dracu, s-a supărat deodată, alea au fost potlogării. Acum vorbeam de religie.
- Da, şi?
- Cum "şi", tot ateu ai rămas?
- Eu nu, nu m-am botezat niciodată la atei...
Zgripţuroaica, ca să spun aşa, era un adevărat şef de trib. Mâna şi aduna pe toată lumea. Ţinea 5 copii, pe mă-sa şi pe bunicu-său. Pe bunicu-său îl trimitea să scoată apă de la pompă, nu departe, în faţa porţii, era o pompă publică, de unde ne aprovizionam şi noi şi alte câteva străzi. Însă bătrânul suferea de Parkinson, tremura din toate mădularele şi, până să ajungă cu apa în casă, şi-o vărsa mai toată pe picioare. Mă întâlneam uneori cu el şi îmi povestea de războaie. De primul mondial şi de al doilea mondial, le prinsese pe amândouă. Articula greu cuvintele, abia îl urmareai. În afară de războaie nu mai puteai scoate nimic de la el.
- M-am luptat cu nemţii, zicea. Cu toţi nemţii du pe lume.
- Chiar cu toţi, nenea?
- Ba cu toţi. Iei ne-au betut pe noi şi noi i-am betut pe ei. Praf i-am făcut.
- Şi cu cine v-aţi mai bătut, nenea?
- Şi cu ruşii m-am betut. Cu toţi ruşii du pe lume.
- Erau mulţi?
- Cine, nemţii?
- Nu, ruşii.
- Mulţi. Da i-am betut pe toţi şi pe urmă iei ne-au betut pe noi. Praf ni-au făcut. M-au luat prinzoner în Siberia. 10 ani!
- 10 ani, nenea!
- Da, 10. Sau 15, cine mai ţine minte. Că m-au betut acolo de m-au făcut praf.
Bastarzii locuiau într-o casă din caramidă, netencuită. Am fost o singură dată înăuntru, eram mai mulţi băieţi de pe strada noastră şi ne-a prins o ploaie cu grindină în timp ce umpleam găletţile cu apă. Cu toate că n-o sufeream niciunul pe Zgripţuroaică, n-am avut de ales, părea că se rupsese cerul şi grindina mai că nu ne spărgea capul.
Mama Zgripturoaicei ne-a oferit nişte felii de cozonc uscat şi rânced pe o farfurie unsurosă. Totul părea unsuros acolo. Începând cu pereţii şi terminând cu podeaua de linoleu. În grădină le crescuseră bălării iar printre ele era plin de hârtii şi pungi de plastic. Doar casele ţigăneşti mai aveau un aspect atât de jalnic. Într-o vreme, s-a aciuat pe la casa lor un bărbat care a încercat să mai facă şi să dreagă. A construit un garaj şi a reparat casa, dar după un an i s-a facut lehamite şi a plecat. În locul lui a venit altul. Iar după altul a venit altul. Zgripţuroaica îşi schimba des bărbaţii. Din câte am auzit, nici un copil al ei nu avea acelaşi tată. Dar poate greşesc. Motiv pentru care, între noi, băieţii, când nici un Bastard nu era pe aproape (după ce începusem să înţelegem înţelesul cuvântului) , îi ziceam "curva". "Curva de controloare". Mă întreb şi acum de unde avea atâta succes la bărbaţi, fiindcă era o femeie grasă, vulgară şi puturoasă. Umbla nepieptănată, iar în picioare purta tenişi de primavara până toamna. Prin contrast, fiică-sa, cel mai mare dintre copii, era un exemplu de curăţenie şi cochetarie. Când mama Zgripţuroaicei s-a mutat la bloc, a luat-o şi pe fată cu ea, purtându-i de grijă. Iar fata a ajuns medic. Pediatru, parcă.


2.
Bastarzii ţineau un câine lup, căruia, fratele meu Achim, îi plăcea să-l hârjonească împungându-l cu un băţ prin ochiurile de gard, de câte ori mergea să ia apă de la pompă. Într-o zi, câinele s-a supărat şi, ieşind printr-o spărtură a gardului, a sărit la Achim fără nici un lătrat prevenitor. Şi-a înfipt răzbunător colţii în bucile sale, de unde nu şi-a mai dat drumul, până la intervenţia unui vecin ce urmărise toată tărăşenia.
Acasă, mamei îi pierise răbdarea. Văzând că Achim nu mai apare, m-a trimis pe mine să văd ce şi cum, avea nevoie urgentă de apă, trebuia să pună la foc o oală mare de ciorbă care să ne ajungă pe toată săptămâna urmatoare. Ciorba de fasole, de cartofi sau de salată verde. Toate erau la fel, treceau prin tine, parcă fără să se oprească şi rămâneai tot flamând. Amăgeală.
Fiindca trebuia sa aducem apa atât de departe, eu şi Achim făceam cu rândul. Pe Alexandru nu-l puneam la socoteală fiind prea mic. Sau cum zicea mama:
- El e cel mai mic!
Desigur ca eu şi Achim ne mai revoltam.
- Bine, dar el totdeauna o să fie cel mai mic, înseamnă că niciodată n-ai să-l pui la nici o treabă?
Mama ne repezea:
- Parcă voi câtă treabă aveţi, aduceţi apă...
Pe lângă apă mai erau cumpărăturile unde se statea la coadă, era măturatul la stradă, măturatul în curte, măturatul în casă, plivitul buruienilor, spălatul vaselor, săpatul şi mai ales udatul în grădină şi tot ce le mai trecea prin cap părinţilor. Cel mai rau era cu zugrăvitul. O dată în an, de 1 Mai sau de 23 August, când se dădeau zile libere. Atunci trebuia scos totul din casă, reparaţi pereţii, văruiţi, dat cu rolul, spălat şi desprăfuit toate lucrurile. Roboteală fără nici o oră de joacă. Copiii de pe stradă ne mai dădeau târcoale, dar mama şi tata rămâneau insensibili. Aşteptam aceste sărbători ca şi porcul Crăciunul.
- Dar azi e randul lui Vasile, am argumentat eu, căci nu-mi venea să schimb rânduiala.
- Du-te după el sa vezi de ce nu vine, dacă vrei să nu te spun lui tată-tău...
Când auzeam de tata, mă înfricoşam şi uitam de rând. Pentru un motiv ca ăsta, tata era în stare să mă omoare în bătaie.
Am mai tras cât am putut de timp doar-doar o apărea Achim, dar pană la urmă, a trebuit sa plec, îmi dădeam şi eu seama că ceva trebuie să se fi petrecut. Se mai întâmplase şi altădată să întârziem cu apa, dacă dădeam peste alţi copii, dar nu săream peste cal.
Ne-am întâlnit în dreptul cantonului de ceferişti. Achim venea de-alungul terasamentului de cale ferată cu o încetineală disperantă.
- Hai odată, i-am strigat, că sare smalţul de pe oală. Ce te târâi ca o mârţoagă lihnită de foame? (Erau cuvintele tatei, pe care şi eu şi Achim şi chiar mama îl mai citam când nu era el pe aproape să ne audă).
Dar găleata sa era goală şi o tot plimba dintr-o mâna în alta, ca şi cum ar fi fost neinchipuit de grea.
Când am ajuns langă el m-a întrebat dacă nu-mi trebuia mărul lui, că el nu mai putea să-l mănânce. N-apucase să muşte de cât de doua-trei ori. Un măr cât toate zilele, îţi saliva gura dupa el.
- Dă-l încoa', ce vrei pentru asta, să-ţi car eu galeata?
Lui îi curgeau lacrimi şi probabil că suferea cumplit. Era şi speriat, iar eu nu mi-am dat seama de nimic.
-Îţi spun ceva, a făcut el, dar tu să nu spui la nimeni...
- La nimeni, la nimeni?
- Da. Mai ales lui mămica şi lui tăticu.
- Nu spun.
- Juri?
- Jur pe roşu!
- M-a muşcat un câine!
Şi mi-a arătat spărtura din bucă. Era atâta sânge acolo că aproape mi-a venit rău. Cu toate că jurasem pe roşu, primul lucru care l-am făcut a fost să dau alarma părinţilor. L-au dus imediat la o policlinică de urgentă, era într-o duminică, unde l-au cusut şi i-au şi început tratamentul împotriva turbării. I-au umflat burta de antirabice. Zilele urmatoare a trebuit dus şi câinele, la care Zgripţuroaica s-a opus categoric. Zicea că, de fapt, Achim ar fi fost cel turbat dinainte şi a încercat să-i turbeze şi câinele, de câte ori venea după apă, ceea ce nu era departe de adevăr.
- Am relaţii sus, ameninţa. Mai zicea: eu sunt om al muncii, n-am timp de pierdut cu câinii pe la doctori. Şi iar mai zicea: ia mai lăsaţi-mă, dracului, în pace!
Până la urmă a fost amendată de către un inspector sanitar, parcă. Pe ea, pe Zgripţuroaica, cea care obişnuia să amendeze pe alţii! A jurat că n-o să lase lucrurile aşa. Că o să ne prindă ea odată fără bilet pe tramvai şi vai de capul nostru. Ceea ce nu avea să se întâmple niciodată, deşi am circulat de nenumărate ori pe blat. A fost să fie. Dar şi eram cu ochii-n patru după ea.
Şi, a, mărul acela nu l-am putut mânca. I l-am păstrat lui Achim până s-a reîntors de la policlinică. N-a spus nimic, fiind vedetă în acel moment, dar am văzut că s-a bucurat. I-a rămas o cicatrice de la muşcătura câinelui pe care o mai păstrează şi acum.
E-adevarat, într-un loc unde nu se vede...



3.

În afară de sora mai mare, Mircea mai avea trei fraţi: Dan, Liviu şi Vasilică. Dan era în aceeaşi clasă cu Achim, ceilalţi doi erau mai mici. Ultimul, Vasilică, era deodată cu Alexandru, cred. După ce au mai crescut, maică-sa nu s-a mai interesat deloc de ei. Sau poate n-o interesase niciodată soarta lor. Pe ea n-au interesat-o decât bărbaţii şi cei ce umblau fără bilete cu autobuzul. Ori cu tramvaiul. Ori cu troleibuzul. Aşa că băieţii au început să fure şi să aibe probleme cu miliţia. Până într-o zi când Mircea a reuşit să fugă din ţară si, după el, unul câte unul şi fraţii lui. A fost singura oară când i-am invidiat pe Bastarzi. Am încercat şi eu să le iau exemplu. Prima oară pe când eram în ultimul an de liceu, când  combinaţia a căzut înainte de a o demara şi a doua oară, chiar după terminarea liceului, când am fost prins de grăniceri, bătut bine şi închis împreună cu toţi deţinuţii de drept comun. Am ieşit cam şifonat din toată afacerea asta dar vorba proastă a românului: "Bine că n-a fost mai rău"!
O spargere de răsunet în care au fost implicaţi fraţii Bastard s-a petrecut chiar pe calea ferată. E vorba de un vagon marfar plin cu cizme de export în drum spre Statele Unite. Cizme de cowboy, aveau şi pinteni. Mama era foarte speriată ca nu cumva să fim şi noi amestecaţi. Vecinul de peste drum, Eugen, care era ceferist, se tot bătea cu pumnul în piept că el sesizase sigiliile rupte şi anunţase miliţia.
- N-a fost treabă de profesionist, le spunea vecinilor, plin de sine. Nişte puşlamale fără educaţie. Fără căpătâi. Cred că Bastarzii au fost. Nişte vagabonzi. I-aş băga pe toţi la pârnaie, ce dacă sunt minori, ar trebui spanzuraţi ca pe vremuri.
Avea să-i mai cadă din nas, când cei ce anchetau cazul au descoperit că şi Gabriel, fiul ceferistului era implicat şi chiar i-au găsit câteva perechi dosite în casa acestuia. Nu ştiu pe unde a scos cămaşa cu fi-său, norocul lui că era "minor". În orice caz, după această tărăşenie n-a mai fost atât de vehement în ceea ce spunea.
Până după revoluţie când, deodată, a devenit mare luptător şi legionar pe deasupra. Ca luptător, făcea parte dintr-o grupare a lui Alamurean, primarul Timişoarei imediat dupa evenimentele din '89. Ca legionar nu ştiu dacă aderase în vreo organizaţie Se adunau câţiva indivizi prin tot felul de taverne apărute ca ciupercile după ploaie şi, la un pahar de "una mică", puneau ţara la cale. Secretoşi şi conspirativi, citeau cu nesaţ Gazeta de Vest a lui Ovidiu Guleş, în care vedeau pe   noul "Capitan" ce avea să vie şi-l socoteau pe Guleş  unul de-al lor.
Printre ei era unul cu gura mare, ceilalţi îi ziceau "Ghiţă-cap pătrat". Il ştiam de prin '88, putea fi întâlnit în Piaţa Operei unde făcea mare politică. Probabil un agitator, era plin de ei. Şi cum securitatea căzuse, a sărit în cealaltă extremă. Un altul, Ioji, se dădea laborant pe la Institutul de Cercetare. Am aflat că, de fapt, făcea curaţenie pe acolo. Într-o zi, mă aflam în cafe-barul din incinta PNT-CD. Ioji se apropie de mine clătinându-se şi mă ia scurt.
- Mi-a spus Eugen că eşti chimist.
- Am ceva habar. De ce?
- Poţi să faci o bombă?
- Poate că pot. Dar la ce-ţi trebuie?
- Ca să o pun sub parlament!
- Păi de ce nu la preşedinţie?
- Atunci la preşedinţie.
- Ori poate la guvern?
- Şi la guvern!
- Deci câte bombe îţi trebuie?
- Cel puţin trei.
- Bine, zic, nici o problemă. Faci o cerere de mână în care explici exact ce vrei să faci cu bombele, când vrei să le amorsezi şi unde. Plus motivaţiile tale personale. Îţi pui adresa de acasă şi de la serviciu, datele din buletin, o semnezi şi datezi şi vii cu ea la mine. Pe urmă o să semnăm şi contractul.
- Ce contract? Ce cerere?
Mă privea ca pe un extraterestru.
- Păi, altfel cum? Cu cererea ta o să mă prezint la primărie pentru aprobarea de construcţie a bombelor. Facem totul legal, doar nu suntem mafioţi...
- Eşti diliu, mi-a zis, şi-a făcut stânga-mprejur. S-a dus direct la ceferistul. Băi, Eugene, vecinu-tău ăsta o fi chimist, da e căzut în cap.
Pe Oraşan îl ştiam demult. Cu mai bine de 15 ani în urmă, fusese chiriaşul lui tata. Avea un băiat, Dan, de vârsta mea, cu care ma băteam tot timpul şi tata ne închidea pe amândoi în cocina porcilor. Nevasta lui Oraşan era o unguroaică rea de gură şi se lua de tata.
- De ce închizi băiatul miau în cocină?
În cazul în care îl prindea băut, tata îi răspundea:
- Dacă nu taci, te inchid şi pe tine. Iar dacă nu-ţi place, cară-te!
Orăşenii n-au stat la noi decât o jumate de an, au primit apartament de stat şi după ce s-au mutat, unguroaica a divorţat de bărbatu-său. Nu l-am mai văzut până după revoluţie.
- Ce mai faceţi, domnule Orăşan?
- Sst, vrei să ne au...?
- Cine să ne audă, nu e nimeni.
- Aaa, nu ştii nicio...mă-nţelegi...
- Şi dacă ne-aude cineva, ce-i, acum suntem liberi să vorbim.
- Nee. Azi eşti liber, mâine te lea...
- Ce mai face Dan, băiatul dumneavoastră?
- Eee, Dan, e în G...
- G?
- Ge...
- Ge?
- Ger...
- E în Germania!
- Ssst, nu aşa tare, ce Dumne...vrei să dăm de...
- La revedere! Mă grăbesc, data viitoare mai stăm de vorbă. Şi transmiteţi-i salutări lui Dan când vine din Germania!
Şi ăsta era verde.
Eu l-am întrebat pe Guleş, cu care mă ştiam înainte de evenimentele din '89, de la Clubul Helion, pe când nu avea veleitaţi legionare, era ateu, student la Fizică şi amator de literatură ştiinţifico-fantastică, dacă are habar de aceşti fani ai săi.
- N-am auzit de ei şi nici nu mă interesează. Or fi duşi cu sorcova...


4.

Unul din jocurile pe bani practicat la noi pe strada era "americana". Ne jucam în doi sau mai mulţi, practic, oricât de mulţi. Aşezam o monedă pe asfalt sau pe pământ şi aruncam pe rând cu alte monezi încercând să le încălecăm. Cel care reuşea, câştiga potul (tot mărunţişul de jos). Deobicei, jucam cu monezi de 5 bani, erau cele mai mici şi ca mărime şi ca valoare. Înafară de "broancă" o variantă mai veche a monezii de 5 bani, încă în circulaţie pe atunci, mare cat cea de 15 şi bătută în aramă. Broancele erau foarte căutate. Se vindeau printre jucători cu 15, 25 şi chiar 50 de bani bucata. Când se aduna potul mai mare şi-ţi venea rândul, hop cu broanca, dac-o aveai.
Mircea Bastard era un mare amator de americana. Dar nu voia să joace la mize mici, zicea că-i pierdere de vreme. Numai cu monezi de la 15 bani în sus. Din cauza asta părea un original. Într-o zi, mi-am luat inima-n dinţi şi l-am provocat. Am jucat pe 15 bani aruncarea, cum a vrut el. Nu ştiu cum se face că în ziua aceea am avut un noroc nemaipomenit. Luam pot dupa pot până l-am golit pe Mircea. Rămas fără nici un ban, Mircea îmi spune:
- Acum, că m-ai lefterit, să ştii că o să ai ghinion!
- De ce să am ghinion?
- Aşa am auzit, că cine are noroc la bani, îi merge prost.
- Asta-i doar o vorbă, am spus eu, dar nu-i adevarată. Doar aşa se zice...
Văzând că nu mă sensibilizează, mi-a cerut în modul cel mai direct să-i dau banii înapoi, pretinzând că nu erau ai lui decât un leu. Nimeni nu cerea banii înapoi, rămâneai de ruşine. Uneori ani de-a rândul.
- Ce-ai spus?
- Am spus să-mi dai banii înapoi, că nu sunt ai mei şi bunică-mea o să mi-i ceară.
- Atunci de ce ai jucat cu ei?
- Ca să-i câştig pe ai tăi, dar azi ai avut noroc...
Nu-mi venea să cred că, tocmai Mircea, care era socotit unul din aşii jocului, îmi cerea mie banii înapoi. Tonul său părea rugător însă tot atât de sigur putea să iasă şi cu bătaie şi, cu toate că nu-mi era frică, ba pot spune că abia aşteptam un prilej de ciomageală, i-am dat banii. I-a luat, i-a numărat şi tot el a făcut pe supăratul.
- Mai un leu.
- Ce-i cu el?
- Păi nu mi-l dai?
- Nici nu mă gândesc!
- Nuuu?
- Nu!
Ăsta era tot un joc, dar unul de intimidare.
- Păi de ce?
Am regretat că nu alesesem bătaia de la bun început.
- Fiindcă ai zis că un leu era al tău şi ţi l-am câştigat cinstit! Şi dacă tot faci pe nebunul, o să spun la toată lumea că mi-ai cerut banii înapoi...
- În cazul ăsta, o să te bata Dumnezeu!
Parcă mi-ar fi dat cu un băţ în cap. La toţi ne era frică de Dumnezeu, pe care-l vedeam ca pe un tată uriaş, mânuind o curea cu o pafta cât casa.
- De ce să mă bată Dumnezeu? Ce-am făcut să mă bată?
- Ai câştigat bani nemunciţi...pe noroc.
- Dar tu nu tot asta voiai?
Însă reuşise să mă sperie. Şi, dacă n-aş fi fost atât de încăpătânat, i-aş fi înapoiat şi leul acela blestemat. Ca un făcut, a doua zi l-am pierdut la cărţi, plus tot mărunţisul meu. Nu ştiu dacă mă bătuse sau nu Dumnezeu, dar ştiu că n-am mai jucat o vreme, iar cu Mircea n-am mai jucat niciodată. După mai mulţi ani, eram în aceeaşi şcoală, eu la liceu şi el la profesională, m-a oprit, odată, pe hol şi m-a întrebat:
- De ce eşti aşa rece cu mine, ne ştim de mici, ţi-am făcut ceva?
- Nu mi-ai făcut nimic, i-am răspuns, după o clipă de ezitare. Apoi porumbelul mi-a ieşit parcă singur din gură. Dar recunoaşte că nici nu ţi-am oferit ocazia...
Nu mult după terminarea liceului, ne-am întâlnit în oraş.
- Dau o bere, m-a invitat el.
- Cu ce ocazie?
- O să afli tu fără să-ţi spun eu acum. Şi a zâmbit cu subînţeles.
- Atunci spune-mi măcar pentru bem…
- Nu fii şmecher!
- Atunci pentru ce ciocnim…
- Pentru amintirile noastre din copilarie!
M-am simţit deodată stânjenit pentru ranchiuna mea îndelungată şi probabil că am început să mă bâlbâi. 
- Da…amintirile noastre…
Ne-am tot oferit câte un rând de bere unul altuia până ne-au sclipit ochii şi ni s-au îngreunat picioarele ca nişte plumbi. Ce băiat de treabă, mi-a trecut prin gând, după a nu ştiu câta halbă de bere. Cred că ne-am şi pupat atunci… deh, alcoolul…
Iar după două zile am aflat, cu surprindere, că trecuse clandestin frontiera.













Bănieşii




1.
În '64, când tata a cumpărat locul de casă de la unul Lajos ce locuia în capătul străzii Eternitaţii şi a început să ardă cărămida pentru construcţie, pe strada Ceferiştilor locuia o singură familie de ţigani, Bănieşii. Restul vecinilor erau unguri şi nemţi. Cu atâţia vecini unguri, s-a hotărât şi tata să mai înveţe câte-un cuvânt unguresc. Aşa se face că şi-a îmbunătăţit repertoriul de înjurături care oricum era bogat. Apoi, subit, a devenit interesat şi de alte limbi străine ca germana, sârba şi chiar ţigăneasca. Când ne trimitea pe undeva, ne repezea câte-un şut în cur:
- Mişcă-te mai repede! Hai, “bîstro!”
Într-o zi, a venit acasă cu un ghid de conversaţie româno-italian.
- La ce-ţi trebuie? s-a mirat mama, silabisind literele de pe copertă pe care o ţinea cu susul în jos.
- Păi, dacă eşti proastă, nici nu-ţi spun...
Din ziua aceea, pe mine a început să mă strige "Graţiano" iar pe Achim "Giuliano".
- Com e stato?
Şi cam la atât s-a şi redus bagajul său de cuvinte italieneşti.
Când am început să studiez Franceza, prin clasa a cincea, veneam acasă şi repetam:
- Leo creyon. Nazalizând.
- Şi ce înseamnă, m-a întrebat tata.
- Înseamnă creion. Eram mândru.
- E o limbă fonfăită şi-a dat el verdictul. Motiv pentru care nu m-a pedepsit niciodată, când luam note mici la franceză. Şi pot spune că mai toate notele mele la franceză au fost mici.
În clasa a şasea, a doua limbă străină a fost engleza.
- Ia zi ceva pe engleză, mi-a cerut tata.
- Boy!
- Ce boi, boi e pe româneşte.
- Ba nu, că aşa se zice la băiat.
- Bine se zice. Altceva nu ştii?
- Sky.
- Păi şi scai e tot pe româneşte.
Nu i-a plăcut nici engleza, i s-a părut sucită.
- Ia zii, cum se spune la profesor.
- Teacher.
- Nu ţi-am spus ca e pe dos? Cu "ti cer" vorbesc moldovenii...
La engleză o aveam profesoara pe doamna Paţac. Noi, elevii, îi spuneam Ţac-pac. Era frumoasă ca un înger, aşa mi se părea mie, dar şi dată dracului de afurisită. La ora ei trebuia să vorbim numai englezeşte, iar eu, înafară de câteva cuvinte şi să numar până la 12, nu mai ştiam nimic. Prin clasa a opta m-am pus să chiulesc sistematic de la orele ei, mă ascundeam prin podul şcolii, unde cei din anii mari (de liceu) mai trăgeau câte-o ţigară şi povesteau despre romanele lui Alexandre Dumas. Cand m-am arătat, însfârşit, Ţac-pac mi-a cerut carnetul de note şi la rubrica "menţiuni" le-a scris părinţilor că am 10 absenţe nemotivate şi voi fi propus pentru exmatriculare.
Cam după o săptămână, apare şi mama la şcoală să se intereseze de mine. Nu prea avea obiceiul sa vină, nu ştiu ce-o apucase tocmai atunci.
- Doamna Baboş, ştiţi că fiul dumneavostră va fi exmatriculat, a făcut profesoara de engleză.
Mama a ramas cu gura căscată.
- Da cum se poate aşa ceva?
- V-am explicat în carnetul lui de note, la "menţiuni", aţi şi semnat.
- Ieu n-am semnat nimic!
M-au căutat împreună. Eram la ora de Limba Română. O alta profesoară cu care nu mă “aveam”, doamna Almajan, soţia lui Ion Marin Almajan, ce avea sa ajungă redactor şef la "Drapelul Roşu". Ca să intru în graţiile profesoarei de română, m-am pus, odată, să citesc una din cărţile lui barbatu-său şi, într-o zi, i-am spus, tam-nesam:
- Ştiţi, eu am citit cartea "Spune-mi, unde duce acest drum"!
- Da? a facut ea, şi ai avut răbdare până la capăt?
Replica aveam s-o înţeleg după mulţi ani, când la o şuetă cu fostul ei soţ, am aflat că nu se prea înţelegeau.
- Am lasat-o, mi-a spus el, ca era aşa şi pe dincolo!
Şi astfel a revenit la numele ei de fată. Macovei.
Când Ţac-pac mi-a cerut carnetul de note pentru a-l arăta mamei, au început să-mi tremure picioarele, cu toate că apucasem să scot foaia cu pricina şi să o înlocuiesc cu alta curată din carnetul lui Pituţ, cu care eram prieten la cataramă, afon ca şi mine la orice limbă străină. Doamna Paţac a tot răsfoit carnetul până a luat-o cu transpiraţii.
- Dacă vă spun, doamnana Baboş, că v-am scris...
A  numerat filele dar cum erau toate la locul lor, n-a mai ştiut ce să spună. În schimb, şi-a dat mama drumul, de faţă cu toţi colegii.
- Vă rog frumos, doamnna profesoară, nu-l esmatriculaţi, că-i băiat necăjit (poezia mamei), are un tată beţiv care ne bate pe toţi de ne sar oasele din noi, iar eu sunt bolnavă de Hodki...şi răscolea prin geantă după ieşirile din spital şi reţetele medicale. Doamna Paţac a început să roşească.
- Lasaţi, doamna Baboş, vă cred. Haideţi mai bine afară să discutăm.
Dar tocmai când să iasă, a intervenit şi profesoara de română.
- Dumneavoastră sunteţi mama lui Baboş? Doamnă, aşa un băiat dificil n-am mai avut în nici o generaţie!
În urma intervenţiei mamei, n-am mai fost exmatriculat, am scăpat cu o corigenţă pe trimestrul al doilea, iar în al treilea am mâncat diateza pasivă la limba engleză.
Revenind  la Bănieşi.
Bănieşii nu aparuseră nici ei de prea mult timp pe strada noastră, când tata a cumpărat plaţul acela de casă. Bătrânul, capul familiei, avea un frate, pe strada Secerii şi doi băieţi. Pe Ion şi Marinel. Ca un făcut, nu se întâlneau niciodată toţi trei în libertate. Intrau cu rândul în puşcărie, de parcă puşcăria era a doua lor resedinţă. Auzeai câte o ţaţă pe stradă.
- Ai auzit, vecino? A ieşit Marinel!
Mama, pe care n-o interesa bârfa străzii, cel  puţin pe vremea aceea, le cam repezea:
- Care dracu, Marinel!
- Cum care, Marinel a' lu' Bănieş...
- Şi ce-mi pasă mie cine intră şi cine iese de la închisoare, că doar nu l-am trimis eu acolo.
Însă nu avea să treaca mult şi iată că avea să-i pese. Fiindcă de data aceea a intrat tata şi cu vărul tatei, împreună. Exact, nu ştiu pentru ce. Mama mi-a povestit odată, dar mi s-a părut cusut cu aţă albă.
- S-au batut în parte, el şi cu varu-său, că erau morţi de beţi amândoi. Şi cineva a trimis sectoristul care i-a luat şi i-a dus la arest.
Scurt şi cuprinzător...Adevărul, ehe, era cu totul altul!

2.

Pe strada Secerii locuia o altă familie de Bănieşi. Neamuri cu ceilalţi Bănieşi. De fapt, bătrânii Bănieşi, erau fraţi. Pe cel din urmă, cel de pe Secerii, îl chema Aurel, ca şi pe tata şi a murit de cancer la prostată. Aurel avea şi el doi băieţi, pe Ion şi Petrică. Amândoi buni acordionişti. Ion a murit, pe când eu eram copil, înecat în Timiş. Se dusese la pescuit şi se spune că a intrat în apă să întindă nişte strune pentru peşte, când l-a prins un vârtej care l-a băgat sub apă şi l-a înecat. Ion era un bun înotător aşa că n-a crezut nimeni povestea. O altă variantă spune că Ion a intrat în apă să întindă strune, într-adevăr, dar era cam "înfierbântat" de la nişte ţuică şi a făcut infarct. Parcă sună mai credibil. A fost prima înmormantare la care am participat, îmi aduc aminte că am cărat un prapor şi nu mi-a fost deloc uşor, bătea vântul chiar din faţă, dar m-am căpătuit pentru asta cu un prosop de care nu mai ştiu ce s-a ales. Am fost invitat şi la ospăţ, tata n-a fost de acord, însă mama a spus:
- Du-te, dacă te-au chemat, că ai fost şi la groapă şi trebuie să te duci.
Au venit toţi baieţii de pe strada noastră şi-aş spune că, în ciuda evenimentului (murise totuşi un om) a fost o seară destul de veselă. Până şi nevasta celui mort, Emilia, râdea şi părea plină de voie bună.

Petrică, fratele lui Ion,  lucra la industria lânii (ILSA). Lui îi dădeam tricourile de fotbal să ni le vopsească. Şi câte doi, trei lei de căciulă, să mituiască portarul. Însă, înainte  ca nenea Petrica sa se angajeze la ILSA, ne  imprimam singuri tricourile cu cremă de ghete. Mirosea cam “greu”, plus că, după  prima spălare, înscrisurile deveneau atât de spălăcite încât nu se mai distingeau decât cu mare greutate, aşa că mereu le reîmprospătam. Tata se cam mira că puţea toata casa a cremă de ghete şi noi tot cu ghetele pline de noroi umblam.
- Cum dracu? se întreba.
Şi se mai şi termina crema şi trebuia să cumpere alta, iar asta îl scotea din pepeni.
- Ce faceţi cu crema de ghete, o mâncaţi?
N-o mâncam, dar nici nu-mi venea să-i spun ce făceam, că nu ştiam cum reacţionează. De bucurie n-ar fi sărit în sus, în nici un caz. Mai degraba mi-ar fi turtit câţiva pumni, să-mi intre minţile-n cap.
Aşa că eu  ma ocupam cu şabloanele pentru numerele şi numele echipei. Toţi spuneau că mă pricep,  până la urmă am şi devenit priceput. Le făceam din hârtie de tapetat pereţii, rezistau bine la umezeală şi la vopsele. Mai păstrez câteva într-un geamantan de carton prin podul casei, la tata.
Numele echipei îl schimbam în fiecare lună, după cum ne venea câte o idee. O vreme aveam ce aveam cu dracii: Dracii negri.
- Păi cum poate să fie dracii, decat negri? a râs de noi mama lui Pătruţ, care nu ştiu dacă era  normală pe-atunci, probabil că era. Scrieţi Dracii albi, că de aştia n-a auzit nimeni. Dar n-am facut-o, ni s-a parut aiurea. Însă, plecând de la idee, am ajuns la Dracii înaripaţi. Pe urmă  Dracii periculoşi, pe urmă Dracii veseli, Dracii temerari… pe restul i-am uitat. Cand am terminat cu dracii, am inceput cu îngerii (atâta ne-a dus imaginaţia). Am trecut   prin toate culorile: Ingerii Negri, Ingerii albaştri, …verzi, …kaki… Mai puţin “albi”, ca să nu se mai ia mama lui Pătruţ de noi.  
Cei mai buni la fotbal erau Giuri şi Coco.  Giuri a şi ajuns la liceul sportiv, chiar la secţia fotbal, din clasa a VI-a, iar Coco avea să joace o vreme la echipa CFR-ului. Mai era unul, Tereguţ din Teregova, locuia pe strada Ciocanului, pe care nu-l sufeream şi nici nu s-a ales nimic de capul lui. Că prea era îngâmfat şi cu nasul pe sus, bănăţean din acela mândru în ţoalele lui, şi ne-am şi bătut odată, zdravan, numai că el era cu doi ani mai mare, iar la vârsta aceea doi ani se cunoşteau. S-a cunoscut, vreau să spun.  Şi încă unul, Voinea, poate cel mai bun dintre toţi, locuia peste calea ferată, lângă ţigănie.
Pe strada noastră aveam şi un fost fotbalist veritabil al "Stiinţei Timişoara", pe Rodeanu. Un beţiv înrăit. Fusese căsătorit cu o nemţoaică, fata lui Daner, de care divorţase. Una Pipi. Care ne tăia mingile, când cădeau peste gardul ei. Noi credeam că le taie de nebună, când colo ea ura mingile şi fotbaliştii. În special pe fostul ei soţ. Rodeanu mai trecea din când în când să-şi vadă fetele şi socrii. Era prieten cu tata. Mai ales dacă aveau de împărţit vreo sticlă cu “oarece”. Când lui nenea Rodeanu i-au amputat picioarele, din cauza arteritei, tata ne-a dus la el la spital. Era pe un căruţ, şi-i spunea tatei (că vorbea repede):
- N-o mai duc mult, mă curăţ acuş, să mă scuze doamna. Bag p… în ea viaţă.  Nu-mi pare rău. Decât aşa, mai bine în groapă.
Nu prea venea nimeni să-l vadă pe  nenea Rodeanu. În ultimii 10 ani îşi stricase relaţiile cu lumea din pricina băuturii. Din pricina băuturii işi pierduse şi familia şi poate că şi picioarele. De-aceea, când îl vedea pe tata că vine cu noi toţi, după el, se lumina la faţă.
- Frumoşi băieţi ai, nea’ Aurică!
- Frumoşi, dar proşti, îl completa tata, cam aşa ne lăuda pe la toată lumea.
Apoi nenea Rodeanu ne lua la întrebări.
- Care vă faceţi fotbalist?
Noi nu-i răspundeam. Ne era jenă de picioarele sale cioturoase şi mai şi mirosea urat în salon, abia puteai suporta, dacă te ţineai de nas. Tata ne avertizase de acasă, că dacă ne ţinem careva de nas în salon, ne omoară.
- Să nu vă faceţi fotbalişti, că ajungeţi ca mine! Fotbalul e frumos numai de pe margine. Sau de la televizor. Vă place să vă uitaţi la televizor?
- Da…
- Cui nu-i place…
Înainte să plecăm, tata ne scotea afară din salon şi el mai rămânea câteva minute. Odată  l-am văzut, înainte de a închide uşa, pe tata, strecurând o sticlă de “oarece” în căruţul lui nenea Rodeanu. Care n-a mai trait mult dupa aceea. Oasele i se cangrenaseră şi mereu trebuia să-i taie câte puţin din ele. Până n-a mai fost ce.
La înmormantarea lui nenea Rodeanu tata s-a dus singur şi nici n-a plâns, că tata nu plângea după nimeni, cel puţin eu nu l-am văzut şi nici mama nu l-a văzut. Nici măcar când a murit bunica…
- Pentru ce să plâng, motiva tata, cu ce-l ajuta asta pe mort? 

La fotbal eram  cam pe dinafară. Mă luau băieţii în echipa străzii de umplutură, la număr sau, în cel mai bun caz, ca portar. Uneori, - rareori-  ca fundaş. Mai mult pentru că le făceam şabloanele de tricouri. Altfel, cine ştie. Ca portar nu aveam nici un fel de detentă, luam goluri cu sacul, iar ca fundaş eram cotonogar. Ajunsesem până acolo încât nimeni  nu mai voia să joace împotriva mea şi mă alegeau repede în echipă, se puneau, adică, la adăpost de  vânătăi suplimentare. Se certau din cauza mea,  voiau sa ma aibe de partea lor cu tot dinadinsul…Achim era şi el anti talent la fotbal şi cotonogar ca mine. Nu degeaba eram fraţi. Ni se spunea “fraţii cotonogari”.
În timp, am început să mă iau mai în serios cu fotbalul, deşi evoluţiile mele erau extrem de lente. Prin clasa a 10-a m-am înscris la o echipă din divizia judeţeană, "Chimia Detergenţi”. Dar cum au prins părinţii de veste,  mi-au şi tăiat macaroana,  aşa cum o făcuseră şi cu înotul, cu şahul sau, mai târziu, cu atletismul. Erau mereu invocate rezultatele mele şcolare cu care, ce-i drept, nu mă prea puteam lăuda. Oricum n-aş fi făcut eu carieră în fotbal. Cum n-a facut nici Giuri şi nici Coco, talentaţii străzii…Aşa că, “pagubă-n ciuperci”, o vorba a străbunicii mele.


3.
Nu mai ştiu care din cei doi Bănieşi ţineau un cocoş. Un chichirez din ăla mic din care n-ai ce pune pe-o măsea, cu pene albe şi negre ca o tablă de şah. Din pricina acestui cocoş nu mai putea trece nimeni prin faţa casei lor că-ţi sărea în cap şi să-ţi scoată ochii. Mai rău ca un câine. Mama uita mereu de prezenţa lui, îşi amintea abia când se pomenea cu el ca sare la bătaie. Şi-a stricat două poşete apărându-se. S-a dat şi la mine de nu ştiu câte ori ciupindu-mă de pulpele picioarelor că purtam pantaloni scurţi. Degeaba te uitai după el, se ascundea pe după salcâmii de pe marginea trotuarului şi când te-apropiai, haţ la tine. Se întampla să mai apară şi străini, aceştia treceau calmi şi nepăsători şi nu îţelegeau de ce se hlizeau la ei copiii de pe partea cealaltă a străzii. Până când le sărea pasărea-n cap. Unii erau atât de uluiţi de atacul zburătoarei că, până să se dumirească, erau ciocaniţi bine. Iar noi, copiii, ne tăvăleam pe jos de râs. În cele din urmă, s-a găsit cineva care, supărat tare, i-a făcut orătaniei de petrecanie. A prins-o, i-a sucit gâtul şi a aruncat-o peste gard. Dar nu peste gardul Bănieşilor, ci peste cel al unchiului Liviu, un frate al mamei cu care Bănieşii se învecinau. De-aici a ieşit o întreagă poveste, unchiu Liviu fiind învinuit că i-a venit de hac cocoşului.
- Oi fi atât de prost, dacă l-am omorât, să-l arunc în propria mea curte?
La care Bănieşii au replicat:
- Păi tocmai de aia, vecine, ca să nu te bănuim pe tine. Fiindcă dacă l-ai fi aruncat în altă parte pe tine te-am fi bănuit primul!...
Unchiu Liviu n-a înţeles prea bine ce voiau ei să spună, însă i-a luat din scurt.
- Aşa e, la hoţ îi e frică de hoţ. Că tot veni vorba, voi de ce săriţi gardul la mine în grădină şi umflaţi pe tot ce vă cade mâna? Şi pe lângă ce furaţi mai şi călcaţi restul în picioare.
- Noi, vecine? Să moară mama, să ne sară ochii...
Ţiganul tot ţigan, când n-are argumente, începe să se jure. Ceea ce mi-aduce aminte de o glumă pe care ne-o spunea tata. Un gospodar dintr-un sat oarecare vede pe unul din copiii ţiganului din vecini că-i fură o găină. Supărat, se duce la acesta şi-i spune: ţigane, fiu-tu mi-a furat o găină! Făcând pe ofensatul, ţiganul îşi întreabă odrasla de faţă cu gospodarul. “Ciordita-i, mo, ciripipeau?”  “Ciordit-am tato”, recunoaşte puradeul. “Auzi, vecine, cum se jură copilul pe ochii lui că nici n-a văzut-o?”




4.
Petrică Bănieş, acordionistul, avea tot doi copii, ducea tradiţia mai departe. Pe Lia. Şi pe Doru, cu care eram de-o seamă. Amândoi aveau muzica în sânge ca tot ţiganul care se respectă. Doru a învăţat să cânte la saxofon încă de mic, ajungând mai târziu, să-şi câştige existenţa din asta, iar Lia, soră-sa, a ajuns solistă nu ştiu pe unde.
De fapt, Doru s-a apucat să cânte la clarinet mai întâi, mi-l amintesc şezând pe scaun în mijlocul curţii, suflând din răsputeri în muştiuc şi scoţând nişte sunete gâtuite, de parcă ai fi dat cu scârţ pe sticlă. Când îl auzeam, ne strângeam toţi băieţii de pe stradă şi căscam gura la el urmărindu-l prin gardul din fier forjat.
- Ce-i, făcea el, care-i mişcarea?
- Noi mergem la pescuit, vii şi tu?
- Nu pot, că e taică-meu acasă. Râme aveţi?
- Avem şi cucoţi!
O chema pe soră-sa şi o punea să sufle şi ea de câteva ori în instrument  până îşi scotea băţul de pescuit din ascunzatoare. După care sărea gardul la noi.
- Să plecăm repede până nu iese taică-meu pe-afară!
Când se întorcea de la pescuit, îşi lua porţia de bătaie. Toţi o luam, de fapt, înafară de Pătruţ. Pe el n-avea cine să-l bată, taică-său era plecat şi el la pescuit mai tot timpul, pe Timiş, unde stătea cu zilele, fiind pensionat de boală.
Cu Doru mă înţelegeam destul de bine şi nu ţin minte să ne fi bătut vreodată cum mi s-a întâmplat cu ceilalţi copii. Prin clasa 10-a chiar am încercat să-l meditez la chimie, căci era pe corigenţă şi-i era frică să nu repete anul. Am încercat cât am încercat, până la urmă a trebuit să abandonez. Nu se prindea cartea de el. Voia să înveţe chimie, dar problemele lui erau mult mai adânci şi porneau cu cititul. Aşa că i-am arătat cum să copieze şi, până la urmă, i-am făcut eu şi fiţuicile. Din ziua aceea a prins un respect considerabil faţă de mine. A spus că dacă ştiu atât de bine chimia, trebuie să fiu foarte inteligent...Îmi câştigasem un admirator…
- Vezi, i-am spus eu înfoindu-mă ca un curcan, chimia nu e cine ştie ce. Apoi am recunoscut sincer: mie mi se pare mai greu să cânţi la saxofon.
- O, păi nici saxofonul nu-i mare lucru de capul lui. Pe lângă vioară...
Se referea la unchiul lui Pătruţ, Efta Botoca, un violonist de prima mână, pe-atunci cânta în taraful lui Gheorghe Zamfir. Îl vedeam uneori, destul de rar, când venea în vizită pe la frate-său cu care semana ca două picături de apă de parcă ar fi fost gemeni. Îl întrebam pe Pătruţ:
- Ei, ce ţi-a adus uică-tu?
- Gumă de mestecat franţuzească! A fost într-un turneu în Franţa.
- Ia să vedem, cum arată!
- Dacă vreţi, vă dau şi vouă puţin.
A scos-o din gură şi a început să ne-o împartă. Cu cât am primit, mai mult ne-am mestecat limba. Plus că-şi pierduse dulceaţa şi aroma. Dar era franţuzească!
Sora lui Doru, Lia, era mai mică cu vreo şase ani ca mine. Nu mergea încă la şcoală, când eu cu Achim o tot chemam prin locurile cele mai dosnice, unde o puneam sa ne-arate "păsărica". Ea se executa întotdeauna, după care ne cerea să-i arătăm şi noi.
- Noi nu putem să-ţi arătam, ziceam, că noi suntem mari!
- Numai o dată, hai, o singură dată.
- Bine, data viitoare!
Şi aşa am amăgit-o mereu câţiva ani de zile, până când  n-a mai vrut să ne mai arate. Şi avea dreptate, începuse şi ea să mai crească...














Alexandru




1.
Când eram copil nu-mi plăceau zilele ploioase. Nu-mi plăcea ploaia, în general, vreau să spun. Fie că din cauza ei nu puteam ieşi la joaca, fie din cine ştie ce alt motiv. Mama zicea că de aia plouă, că-şi bate dracu nevasta. Prin clasa a patra am luat de bună afirmaţia mamei şi am spus-o şi eu mai departe, tovaraşei învăţătoare. Pentru asta a vrut să-mi scadă nota la purtare, că am vorbit necuvincios. M-a iertat, până la urmă, cu nota de la purtare, în schimb nu m-a mai făcut pioner. Eu nu m-am supărat, mie chiar îmi plăcea de tovarăşa învăţătoarea şi primele mele fantezii sexuale au fost în legătură cu ea. Să mă ierte, dacă mai traieşte. Oricum nu ştiam mare lucru despre sex pe vremea aceea. Eu îmi închipuiam că a face sex înseamnă să te sui pe o femeie, îmbrăcată, cum se găşete, şi să stai aşa, peste ea. Iar despre cum ajunge să se nască un copil nu aveam nici un fel de idee.
Când mama l-a adus acasă pe Alexandru, eram sigur ca barza i-l dăduse şi de aceea eram supărat, în special pe barză, că nu adusese o fată. Fiindca voiam să am o soră. De ce, nu-mi mai aduc aminte. Mă uitam la frăţior cât era de mic şi roşu la faţă şi mă tot minunam că în numai câţiva ani, o să fie la fel de mare ca şi mine. Cum mi se tot spunea. Nu făcea, toata ziua, decât să sugă lapte, să doarmă şi să plângă. Când dormea, eram  în stare să stau ore în şir lângă el. Mama avea obiceiul să îl acopere pe faţă cu o pânză de tifon să nu-l umble muştele. Şi-mi zicea:
- Să nu-ţi pui mâinile murdare pe el!
Dar de cum ieşea ea din cameră, eu îi luam tifonul de pe faţă şi-l feream de muşte cu o pană de gâscă cu care mama ştergea praful de pe mobilă.
Dintre noi, Alexandru a fost cel mai mămos. De cum a început să vorbească, îi dădea de zor cu:
-Mămica mea! Te iubesc mămica mea!
Şi o mângâia pe faţă şi se cuibărea în braţele sale. Oare, mă intrebam, am fost şi eu ca şi el? Dar nu-mi aminteam. Şi nu-mi amintesc nici acum. Deşi, mi s-a spus, am avut o astfel de relaţie cu străbunica mea până la vârsta de un an şi jumate, când părinţii ne-au despărţit, m-au adus în Timişoara şi m-au făcut, vorba aia, orăşan.
Dar Achim? Achim, nu. El n-a avut parte decât de "duioşia" surorile de la Creşa "Fabricii de Chibrituri", unde mama l-a dus de la câteva luni. Unde m-a dus şi pe mine, de altfel. Creşă de care nici Alexandru n-a scapat până la urmă. Pentru că nu avea cui să ne lase, ea lucrând, tata lucrând, iar în altă parte nu ne-ar fi primit fiind prea mici. Ne luau acasă numai duminicile şi când eram bolnavi. Bolnavi eram destul de des. Pojar, Varicelă, Oreion şi tot felul de alte infecţii contagioase, specifice vârstei. Am stat acolo până la 4 ani. Achim până la trei. Iar Alexandru ne-a urmat. Eu şi Achim am ’’liberat’’ deodată şi ne-am mutat la gradiniţa cu orar prelungit "Tehnolemn". Unde viaţa a fost mai bună. Cel puţin veneam acasă în fiecare zi şi asa am reuşit să ne cunoaştem mai bine parinţii şi copiii din vecini.
Tata lucra la "Guban" şi începea serviciul la 6 dimineaţă. El ne şi ducea la grădiniţă. La 5 şi un sfert fix, ne zvarlea peste gard ca pe nişte snopi, grădiniţa se deschidea abia la şapte, dar tanti Mili apărea întodeauna mai devreme, ce noroc, ne dădea drumul înăuntru şi începea să facă focul în sobele de teracotă. Într-o iarnă, până să apară Tanti Mili (cu întârziere, din cauza zăpezii) am îngheţat cobză. Am început să plângem din cauza frigului cu toate că aveam nişte paltoane pe noi ale căror mâneci ne ajungeau la genunchi, pe cap aveam căciuli şi eram legaţi peste gură cu fulare. Era încă întuneric, ne era şi cam frică, dar de frig am uitat toate astea. Într-un târziu, ne-au îngheţat şi lacrimile şi n-am mai plâns. A ajuns şi tanti Mili. Ni se lipiseră tălpile ghetelor de scările de beton şi doar după licărul din privire ai fi putut spune că mai suntem vii. Ne-a trebuit o oră să ne revenim, lângă plita din bucătărie. Ceilalţi copii erau deja la program, când eu şi cu Achim trecusem la a doua rundă de plâns, cea de dezgheţare.
Aşa e. Achim a fost cel mai nenorocos dintre noi. Şi mai năpăstuit. Eu am primit afecţiune de la străbunica şi Alexandru de la mama. Măcar în primii ani din viaţă. Achim a rămas cu bătaia. De la mama pentru notele de la şcoală, de la tata pentru că de la tata o luam cu toţii şi, în plus, îl mai băteam şi eu, pentru că eram mai mare şi trebuia să bat şi eu pe cineva.

2.
Aşa cum am mai spus, Alexandru ar fi trebuit să fie fată. În primul rând pentru că eram deja doi băieţi şi-apoi ar fi fost de mare ajutor mai târziu, în gospodărie. Aşa, fetele, am ramas tot eu şi cu Achim. Spălat vase, curăţenie, stors hainele, ajutat la bucătărie etc. Pe de altă parte eram şi băieţi, iar tata ne folosea ca atare. Alexandru a rămas "cel mic" iar mie şi lui Achim ne era ciudă pe el. Dar cel mai mult sufeream când trebuia să-l cărăm după noi. Când să mergem la joacă, mama ni-l dădea pe mana. Zicea:
-Luaţi-l şi pe Sandu şi aveti grijă de el că e mai mic!
-Păi tocmai asta e, că e prea mic să ne jucăm cu el.
-E fratele vostru! dacă nu-l luaţi nu mergeţi nici voi.
Cam aşa ne închidea gura. N-aveam încotro. Dar când ne depărtam puţin de casă îi mai trăgeam câte-un picior în fund.
Într-o iarnă, l-am luat pe Alexandru cu noi pe baltă, la Loater, să ne dăm pe ghiaţă. Ghiaţa se cam subţiase în ultimele zile şi chiar începuse să se topească pe la mal, însă mai pe mijloc era plin de copii. Patine nu aveam şi nici n-am fi ştiut să le folosim, ne dădeam cu ghetele, ne făceam avânt şi cum se nimerea, pe picioare, pe spate, pe burtă. Problema a fost cum să-l trecem pe Alexandru de porţiunea de apă de la mal. Era prea mic, nu putea să sară. Până la urma l-am luat în spate şi-am sărit eu cu el. Cât era de înfofolit, nici să mişte nu părea în stare. Avea vreo 3 sau 4 ani. Cert e că, la aterizare, am alunecat şi ca să-mi recâştig echilibrul, i-am dat drumul lui Alexandru, care a căzut exact în porţiunea de baltă de care încercasem să ne ferim. A făcut o dată "pleosc" şi a început să se îmbibe cu apă. Arăta ca un broscoi. Dacă i s-ar fi întâmplat altuia, aş fi râs mânzeşte, dar aşa, am intrat în panică. Ca să-l scot afară a trebuit să mă ud şi eu până la genunchi. L-am pus pe sania cu care-l adusesem şi… înapoi acasă. Nu ştiu cum se face că tocmai atunci s-a pornit şi vântul şi vremea să răcească văzând cu ochii. Pe la mijlocul drumului, Alexandru făcuse ţurţuri peste tot. Când ne-a văzut, mama a fost gata să moară. Ce i-am făcut lui "Sănducul" ei. "Sănducul" s-a ales cu ceva pneumonie din asta, că era foarte sensibil, iar eu şi Achim cu ceva bătaie. Dar din ziua aceea nici mama n-a mai insistat să-l luam pe Alexandru cu noi la joacă decât cu jumătate de gură.


3.
Nu ştiu cum o facea Alexandru şi cum o dregea că, la sfârşitul unui an şcolar, mereu se pomenea cu câte un premiu. Cât am fost în şcoală eu n-am reuşit să iau nici măcar o menţiune, iar de Achim ce să mai vorbim. În clasa a treia, Achim tot pe litere citea şi socotea tot pe degete. O avea învăţătoare pe Simileni Florica, nu că ar avea vreo importanţă numele ei, îi spunea mamei:
-Doamna Baboş, nu mai ştiu ce să mă fac cu el, nu înţelege, nu pricepe, nu sunt obişnuită cu un astfel de copil.
- Şi eu ce să fac, doamna învăţătoare?
Doamna învăţătoare dădea din umeri, nu ştia nici ea.
Din clasa a cincea a fost şi mai greu, în primul rând materia era mai complexă, iar volumul de informaţii aproape se dubla. Prin clasa a şaptea şi a opta, mamei i-a fost teamă ca Achim să nu cumva să rămână repetent şi l-a îndopat cu Lecitina. Era ceva pentru memorie, dar şi pentru creştere. Iar Achim, care nu era înalt, Alexandru aproape că-l ajunsese la înălţime, a început să crească peste noapte ca în poveştile cu Făt-Frumos. Această creştere bruscă în înălţime l-a făcut pe Achim să mănânce şi mult. Mama a l-a şi poreclit "Flamanzilă" şi "Mâncăciosu'", oricum, cu mai multă mâncare tot nu s-a căpătuit Achim, căci mâncarea, deşi fără restricţie, avea conţinut minim în proteine. Adică veşnicele ciorbe de care am mai pomenit. O altă poreclă era de "biscuiţarul" căci îi placeau biscuiţii la nebunie şi, când avea un leu, fuga la alimentară dupa biscuiţi. Lui îi era tot timpul foame, se pare, doar era în creştere năprasnică, iar biscuiţii îi dădea senzaţia că se satură.
Examenul de admitere, dupa terminarea clasei a opta, a fost un dezastru. Mai întâi, părinţii au vrut sa-l trimita pe Achim la un liceu militar, dar ce sa cauţi acolo cu mediile pe care le avea el. A ajuns la liceul auto, unde s-a intrat şi cu note de unu virgulă ceva. Majoritatea băieţilor de la ţară veneau acolo, voiau să se facă şoferi. Bună meserie, ieşeai cu carnet de conducere ceea ce nu era la îndemâna oricui. Nu te puteai căpătui cu un carnet decât dacă aveai în proprietate un autoturism, dacă faceai armata la arma auto sau dacă terminai liceul (sau profesionala) la care se înscrisese fratele meu.
Dacă cineva i-ar fi spus atunci mamei, prin absurd, că Achim va absolvi  mai târziu două facultăţi, în mod sigur  ar fi rămas cu gura căscată.
- Fugi de-aici, i-ar fi spus, eşti căzut de pe planetă.

  

4.
Alexandru avea mereu probleme cu unul Şoani cu care era de o vârstă. Acesta,  era mai bine făcut, mai înalt şi mai gras. Alexandru venea plângând şi-mi spunea:
- Co-teeel, iar m-a bătut Şoani...
- Ce ţi-a mai făcut porcu ăla?
- Mi-a dat cu căramida-n cap...
Avea mâna plină de sânge deşi nu era cine ştie ce, o zgârietură.
- Dar tu ce i-ai făcut lui?
- Eu nu i-am făcut nimic. El mi-a dat cu cărămida-n cap.
- Cum, aşa din senin?
- Da, eu nu i-am zis decât "ungur-pungur, ţapa-n cur"
- Aha, bine, lasă că rezolv eu.
L-am prins după două zile şi i-am tras câteva dosuri peste gură. Şoani a început să plângă şi să mă ameninţe.
- Te spun la bunică-mieu!
- Spune-mă cui vrei, poate-i trag două şi lu' bunică-tu.
- Te spun şi lui taică-mieu!
Taică-su mai venea câteodată să-l vadă, dar nu prea des, locuia într-un apartament la bloc. Iar maică-sa venea şi mai rar, de fapt au şi divorţat părinţii săi, Şoani rămânând să fie crescut de bunici. Bunicu-său, Trofi-baci, a venit la tata să i se plângă.
- Băiatu-tău mai mare l-a bătut pe nepotu-meu.
- Iar nepotu-tău i-a dat cu cărămida-n cap lui băiatu-meu cel mic, a replicat tata.
- Dar şi băiatul tău cel mic i-a spus lui nepotu-meu "ungur-pungur"
- Şi dacă i-a spus, ce, doar nu i-a dat cu cărămida-n cap!
Nu ştiu ce-a mai comentat Trofi-baci, dar tata n-a fost supărat că l-am bătut pe Şoani.
Dupa o vreme, iar a venit Alexandru acasă plângând.
- M-a bătut Şoaniii...
- Păi de ce te-a bătut.Ce i-ai mai spus?
- Nu i-am spus nimic, i-am dat cu nisip în ochi dar n-am vrut.
- Bine, lasă că-i trag un picior în cur, când îl prind.
Mai era un băiat de vârsta lui Alexandru la noi pe stradă, unul Dănuţ, cu care nu se bătea. Dănuţ era singur la părinţi şi de aceea dezmierdat. Părinţii îi cumpărau toate jucăriile, îi făceau toate mofturile. Dar singur se plictisea repede şi aşa ajungea şi Alexandru să se joace cu jucăriile lui. Căci nici el nu avea vreo jucarie după cum  nici eu nici Achim n-am avut. Poate în vise. Achim îşi mai meşterea singur din cuie şi resturi de lemn, pe mine mă preucupau cărţile, iar Alexandru, cum am spus, l-a avut pe Dănuţ.

Când am mai crescut, am încercat să-i scot pe fraţii mei din mâinile tatei, ori pe mama, însă tot fuga era cea mai sigură şi pot să spun că eram toţi trei destul de sprinteni. Ba chiar aş spune că toţi patru...
Într-o noapte, după ce-am sărit poarta de fier care dădea la stradă, am luat-o la picior, ca un ogar, cu tata pe urmele mele. Eram tare sigur pe mine că-l dau gata în primii 50 de metrii, dar mă înşelam. Tata s-a ambiţionat şi s-a ţinut dupa mine până la cimitirul din Calea Şagului, mai bine de 2 kilometrii. Nu mi-aş fi închipuit să aibă o aşa rezistenţă, că doar fuma două pachete de Carpaţi pe zi şi bea pe masură. Apoi era şi mai bătrân, nu? Şi nici n-aş fi crezut să înmagazineze atâta ură, încât să mă alerge până la epuizare, mă intreb şi acum ce s-ar fi întâmplat, dacă m-ar fi prins. Mă mai uitam din când în când peste umăr şi, spre groaza mea, el era mereu acolo, în spatele meu, gata sa mă înhaţe. Am intrat în cimitir, la marea inspiraţie, şi a fost cu noroc, era şi o ora târzie, căci tata s-a lăsat, însfârsit, păgubaş, se pare că-i era frica de cimitir, deşi nici asta nu mi-aş fi imaginat. Dupa ce am scăpat de el am căzut gramadă pe unul din morminte deasupra căruia crescuse o tufă de liliac şi am dormit până dimineaţa, când a dat roua peste mine. Am ieşit din boschet zgribulit şi cu articulaţiile anchilozate. Tocmai atunci s-a nimerit să treacă o babuţă pe acolo. Văzând tufa de liliac mişcându-se şi-apoi pe mine arătând cum arătam, s-a speriat atât de grozav, încât şi-a pus cârja pe care se sprijinea la subsoară şi, mai sprintenă ca o crăpiţă, a luat-o la  goană. Parcă eram eu cu o seară înainte fugind de tata. Într-un fel, am încercat să dreg lucrurile, strigând dupa bătrână că nu eram un mort, ci doar dormisem peste noapte, dar se pare că asta a speriat-o şi mai tare şi, când a ajuns la capătul aleii, n-a mai luat-o spre poartă, ci a sărit pur şi simplu gardul! Celor cărora le-am mai povestit întâmplarea s-au şi grăbit să mă pună în topul mincinoşilor. Era unul cu mine în clasa a noua, Costinianu Marius, taică-său era ceva goangă pe la întreprinderea "AZUR", din cauza lui m-am şi pricopsit cu o porecla, Jerry, pe care aveam sa o port până la terminarea armatei. Pe el m-am supărat cel mai rău, căci el era un mincinos adevărat, cel puţin pe vremea aceea. I-am spus:
- Bine, Jo, dacă te dai aşa mare, vino cu mine diseară, în cimitir şi dormim acolo. Numai noi doi.
- Pă-i ce,-s nebun? a făcut el.
- Atunci ţine-ţi fleanca! I-aş fi tras eu una în moacă, dar era cu un cap şi ceva mai înalt ca mine şi dublu de lat. Tot mai bine a fost că m-am împrietenit cu el, avea o graţie a lui când minţea de crăpau şi pietrele.
- Am să construiesc un laser, mi-a spus într-o după-amiază. Iar eu am rămas cu gura căscată. Da, am un cristal de rubin, a mai adăugat, o sa fac un laser şi o să-i tai pe toţi profesorii din şcoală. O să-i tai în două!
- Păi ce ţi-au făcut profesorii?
- Mie nimic, că le e frica de taică-meu, asta nu însemnaă că nu-s afurisiţi.
- Asta cam aşa e.
Eu eram în râcă cu profesorul de desen tehnic, unde am şi rămas corigent pe primul trimestru.
În iarna aceluiaşi an, Costinianu s-a mutat de la liceul nostru, cred că la filologie, un liceu mai “subţire” şi nu l-am mai văzut până prin anul patru de liceu, când începusem sa frecventez şi eu cofetaria Flora, cu toate că banii erau ultimul lucru pe care-l puteai găsi în buzunarele mele de la uniformă. Făceam şi eu figuraţie, să mă vadă lumea “bună”, să se spună şi despre mine că umblam pe la Flora. Doar aveam 18 ani, “imaginea” începuse să conteze.
Nu l-am recunoscut imediat pe Costinianu, se îngrăşase îngrozitor. Era el şi înainte mai dezvoltat, însă acum părea deformat.
- Ce-i cu tine în halul ăsta?
- E de la sportul de performanţă.
Mai mult nu mi-a spus, mai mult nici eu n-am întrebat, cu toate că nu vedeam nici o legatură între sportul de performanţă şi felul în care arăta el. Abia mult mai târziu, chiar foarte târziu, am citit prin ziare despre dopări, amfetamine şi altele, ba chiar am întâlnit şi alţi foşti sportivi  în situaţii asemanatoare cu a lui. Ne-am aşezat pe o bancă unde mi-a turnat tot soiul de poveşti. Pe care culmea, le-am crezut, deşi păreau mai gogonate ca cele din clasa a noua, când ne-am cunoscut. Poate şi din cauza  felului în care povestea, mai detaşat şi, cu siguranţă, fără umorul de odinioară. L-am ascultat cu toată atenţia până am terminat de fumat tot pachetul de Kent ce-l avea la el. După care m-am scuzat că trebuie să ajung undeva. S-a oferit să-mi plăteasca o vodca cu suc de roşii. Din păcate, poveştile lui începuseră să se repete şi făra ţigări...
Iar refugiul din cimitir aveam să-l mai folosesc de alte câteva ori, ca un fel de reţetă sigură. Tata nu m-a căutat niciodată acolo. Iar cine nu mă crede, îl poftesc să doarmă odată, cu mine, la umbra unei pietre funerare...

Din clasa a cincea, Alexandru mi-a luat-o pe urme şi s-a înscris la "Liceul de arte plastice". El a trecut examenul din prima încercare, nu ca mine, avea mai mult talent şi era şi mai silitor la învăţătură. Că, l-a început, profesorii îi spuneau Costel, neluându-l prea în serios şi judecându-l dupa mine. Mai târziu, când mă mai ântâlneam cu câte un fost profesor de la liceul de artă, îmi spuneau mie "Alexandru" şi-şi aducea aminte ce copil bun şi ce elev silitor eram ceea ce era departe de adevăr.
Cu Alexandru m-am înţeles pe măsură ce creştea. Nici n-a fost greu. Am avut o copilărie asemănătoare, aceeaşi părinţi şi am împărţit acelaşi dormitor. Alexandru dormea la capul meu şi al lui Achim. Părinţii n-au avut niciodată probleme cu el. Decât cu bolile lui. A făcut hepatită de două ori până la vârsta de şase ani. Iar una din marile lui probleme au fost furunculii. O văd şi acum pe mama plimbându-se cu el în braţe în jurul unei mese rotunde, nedormită, epuizată, cu Alexandru în braţe plângând chinuitor. L-a tratat cu toate alifiile posibile prescrise de doctori sau cu leacuri băbeşti auzite de la unul şi altul. L-a dus şi la chirurgie să i le taie, dar în locul fiecarui furuncul tăiat, răsăreau alţii doi, trei. Până la vârsta de doi ani, mi-l amintesc pe Alexandru fără păr, cu capul plin de bube şi albastru, probabil una din cremele cu care-l ungea mama. Se prea poate că ataşamentul reciproc dintre mama şi el să fi plecat de aici. Pe lângă faptul că era şi ultimul născut. Şi pe lângă faptul că a fost, cum am mai spus, de departe cel mai cuminte dintre noi.
Când el a inceput liceul eu tocmai terminasem armata şi n-am mai stat mult pe-acasa, am primit o cameră de nefamilişti la căminul Solventului, unde am locuit până în '85 cu Lajos şi Cotoară, doi colegi de serviciu. Eram student, pe vremea aceea, la cursurile serale. Când am plecat de acasă, mama m-a asigurat că nu voi termina niciodată şcoala. Eu nu vedeam de ce să nu o termin, dar probabil ca mama ştia ce ştia.
- Cine-o să-ţi spele hainele şi să ţi le calce? Şi cine o să ţi le cârpească?
- Eu.
- Cine-o să-ţi gătească?
- Tot eu.
- Tu, pe dracu! Şi cine-o să te ia la rost când vii târziu acasă sau când te înhăitezi cu bagabonzii? Tu nu eşti în stare nici să-ţi aşterni patul!
- Dacă ai vedea matale cum se aştern paturile în armată, n-ai mai vorbi aşa. Sau dacă ai avea cea mai mica idee cum trebuia să arate uniforma când cereai un bilet de învoire în oraş... Iar cu mâncarea o sa mă descurc eu.
- Te descurci tu, ştii să prăjeşti ouă! Dacă o să ai bani cu ce să le cumperi…
Lucram în trei ture şi când eram tura de după-amiază nu puteam frecventa cursurile decât dacă mă rugam de cineva să schimbe tura cu mine. Ceea ce s-a întâmplat, dar nu prea des. Mai treceam şi pe acasă, în vizită. Alexandru se pregătea intens pentru admitere la institutul de arhitectură "Ion Mincu". Examenele erau grele şi concurenţa dură. Pe lângă toate astea, locurile erau puţine. Dar el a reuşit din prima încercare, ca de fiecare dată. Pentru asta l-am admirat, căci acasă n-a avut condiţiile cele mai bune de studiu. Aş spune că dimpotrivă. Tata bea în continuare,  iar certurile şi scandalurile cu mama era ceva la ordinea zilei. Îmi pare rău că a trebuit să-l las singur, Achim a lipsit şi el pe perioada stagiului militar, apoi când s-a reîntors din armată a început şi el cursurile serale la Facultatea de Mecanica. Nu-i putea fi nici el de mare ajutor. Alexandru a rămas să se lupte singur cu o situaţie scăpată de sub control înca de pe vremea când eram foarte mici. El m-a înteles şi, mai mult, în timp, i-a înţeles şi pe tata şi mama, acordându-le circumstanţe  fiecăruia în parte. Eu nu mă pot lauda că am fost la fel de înţelegător. Ştiu că, la un moment dat, fiecare îmbătrâneşte şi devine neputincios. Iar faţă de neputinţa altora te cuprinde întodeauna mila. Imi este şi mie milă de bătrâneţea şi neputinţele părinţilor mei dar mila, cred, nu e acelaşi lucru cu iubirea. Iubirea, şi mă refer la iubirea faţă de părinţi trebuie să vină din ceva. De undeva. Nu sunt foarte sigur dar cred că un copil îşi iubeşte părinţii în mod reflex, răspunzând iubirii acestora.
Pe când eram în liceu, tata începuse să-şi îndrepte arătătorul  spre mine. Mă ameninţa:
- Tu eşti duşmanul meu de moarte şi, într-o noapte, o să-ţi tai gâtul cu cuţitul.
De ce eram duşmanul lui de moarte n-am aflat nici până în ziua de azi cu exactitate. Iar mama punea sare pe rană (fără să-şi dea, seama, desigur), îmi spunea:
- Să ai grijă, că taică-tău, după ce bea un pahar, e în stare de orice!
Nu-mi rămânea decât să dorm iepureşte, ciulind urechile la orice mişcare venită din dormitorul părinţilor şi pot spune că ştiam pe ce parte dormeau fiecare, ba îl şi auzeam pe tata cum se scărpina prin somn. Că suferea de o ciupercă la degetele de la picioare şi, uneori, şi le freca până-i dădea sângele. Ciupercă pe care am contractat-o şi eu în armată, dar asta e alta poveste.
După divorţ, tata s-a mai schimbat, sau poate singurătatea l-a facut să reevalueze lucrurile. Eu mă mutasem din camin în zona Ion Ionescu dela Brad, unde primisem un apartament de la întreprindere si, de atunci, tata şi-a petrecut mai toate revelioanele la mine. Voiam sau nu, în ajun mă pomeneam cu el bătând la uşă. Aducea mereu o pungă de plastic, pe care o umplea cu tot felul de verdeţuri sau legume şi fructe în funcţie de sezon. De regulă, ceapă, mărar, frunze de lobodă, hrean, leuştean şi Dumnezeu mai ştie ce. Nuci, iarna. Şi alune. Ori mere şi morcovi pe jumătate dezhidrataţi.
După divorţ, el a plătit pensia alimentară pentru Alexandru cu regularitate. Din păcate, mama a fost cea care a mai ciupit din aceşti bani punându-l pe Alexandru să facă “bişniţă” cu ţigări sârbeşti. Iar Alexandru venea o dată pe lună din Bucureşti să cumpere ţigări pe care apoi să le revândă pentru a-şi completa bursa destul de subţire de la facultate. Oricum, după trei ani, Alexandru şi-a încetat activitatea de student la "Ion Mincu". Am fost cu el la căminul studenţesc, l-am ajutat să-şi împacheteze lucrurile. A spus:
- Cât voi mai trăi, nu voi mai călca cu piciorul în facultatea aceasta şi în oraşul acesta, ca student.
Punct. Declaraţia sa avea valoare de jurământ. În aceeaşi vară, a plecat într-o tabără studenţească în Suedia şi nu s-a mai întors. Mi-a părut bine şi mi-a părut rău. Nu-mi era numai frate, ci şi un prieten, şi cu el am reuşit să fiu întodeauna sincer, performanţă pe care uneori n-o reuşesc nici cu mine însumi. Sunt multe lucruri care ne leagă, iar simţămintele între noi sunt, în primul rând, de prietenie.
Plecarea sa precipitată în Suedia s-a datorat, fireşte, politicii de la ora aceea din România. Mineriada din 13-14 iunie, 1990. În cadrul institutului de arhitectură "Ion Mincu", Alexandru era preşedintele senatului studenţilor, ca atare a fost şi unul din manifestanţii din Piaţa Universitaţii si, desigur, cap de afiş în vânătoarea de vrăjitoare. Vânătoare dirijată tocmai de la vârful piramidei, adică de preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu. Pseudominerii care l-au "pescuit" pe Alexandru, l-au târât spre un camion plin cu alţi ortaci şi l-au snopit în bătaie. Ne-am văzut cam la două săptămâni dupa evenimentele din 13-14 iunie, iar spatele lui era încă plin de vânătăile cozilor de târnacoape. A apărut într-o vineri la televizor, vorbind în numele studenţilor. Era pansat la faţă, eu nu l-am recunoscut, numai Camelia, soţia mea. Pe urmă mi-a povestit el că era vorba de o fractură a nasului şi că fusese operat de mama unui coleg al său în apartamentul celei din urmă. Asta pentru că pe numele său exista un mandat de arestare.
În loc de încheiere:
Alexandru şi-a continuat studiile în arhitectură la Universitatea din Lund. Iar tema examenului de licenţă a fost "Bisericile de lemn din Maramureş". Ca şi cea de doctorat. O copie a acestei lucrări a donat-o şi Institului "Ioan Mincu" din Bucureşti.













Tata




1.

Când am intrat pe clasa întâi, părinţii au luat în  gazdă o familie de moldoveni cu trei copii. Tatei nu-i placeau moldovenii, - şi nici copiii- nu-i suporta. Poate de-aceea şi soarta a făcut ca eu şi Achim să ne luăm neveste moldovence. Ori întâmplarea. I-a primit în  gazdă numai pentru că-şi amintea cât i-a fost lui de greu să găsească o cameră decentă, atunci cand m-au adus pe mine de la ţară, iar mama era însărcinată în luna a noua cu Achim. Până la urmă nici n-a găsit, a fost forţat să rămână acolo unde era, la baba Sofia, ameninţat cu evacuarea, până şi-a cumpărat locul de casă şi şi-a ridicat baraca din carton unde  aveam să locuim o vreme. 
Şi mai avea un motiv,  moldovenii erau cei care veneau în Timişoara  în  numar mare. Pe atunci. Migraţia de la est la vest.
Pe chiriaşi îi chemau Ţibuleac şi au fost oameni mai mult decât oneşti, deosebiţi aş adăuga acum, vizualizând totul pe retină. Stăteau înghesuite 5 persoane într-o cămăruţă de 16 metri pătraţi, fără să se plângă. După-amiezile mai călduroase, după ce copiii se întorceau de la şcoală, îşi luau undiţele şi plecau la pescuit, pe Bagher, o baltă din apropiere. Prindeau nişte peşti coloraţi din neamul bibanului, plini de oase şi greu de curăţat, pe care-i prăjeau până-i făceau jumere şi-i mâncau cu mămăligă. Şi-o făceau cu atata poftă încât, privindu-i, te lua foamea pe loc. Mi-au dat şi mie de mai multe ori, deşi mama mi-a interzis să accept mâncare de la ei. Am luat şi bătaie pentru asta. Într-o zi, copiii lui Ţibuleac m-au ajutat să-mi fac şi eu o undiţă şi de-atunci microbul nu m-a mai părăsit.
Adică toţi copiii din cartier pescuiau. Pe strada Ciocanului era o babă care vindea trestie pentru undiţe, zicea că-i de zahăr, nu ştiu dacă era chiar de zahăr, cerea între 2 şi 5 lei pe bucată în funcţie de lungime. Important era să o iei cât mai dreaptă, mai lungă şi mai uscată şi, desigur, fără fisuri. Oricum mai trebuia corectată şi-ţi trebuia ceva îndemânare să îndrepţi o trestie la flacăra unei lumânări. Cârligele nu ştiu de unde proveneau, probabil de la magazinul "Vânătorul şi pescarul", eu   le primeam de la ceilalţi băieţi prin tot felul de trocuri iar uneori de la pescarii bătrâni cărora le faceam rost de râme şi viermişori.
La pescuit aş fi putut sta ore şi zile întregi, fără să mă plictisesc, cu toate că nu prindeam mare lucru. Chiar mă gândeam, de ce-o fi trăgând peştii numai la pescarii bătrâni, doar foloseam aceleaşi cârlige, aceleaşi plute din pană de gâscă, aceiaşi plumbi. Pentru plumbi rupeam sigiliile de pe vagoanele de marfă şi le puneam pe calea ferată să le calce trenul. Se făcea plumbul ca o plăcintă. Foloseam aceleaşi undiţe...aceleaşi trestii de zahăr, cumpărate din acelaşi loc. Dar pescarii batrâni tot mai norocoşi rămâneau. Din cauza plumbilor ne mai alergau ceferiştii şi mai aruncau cu pietre după noi, ne mai înjurau şi blestemau şi cam cu asta se alegeau, eram prea sprinteni ca să ne poată prinde. N-aveau decât să resigileze vagoanele. Până la urmă, cineva s-a deşteptat şi au început să înlocuiască sigiliile de plumb cu cele din plastic.
Povestea cu “balta fără peşte” a fost aşa, că nu pescuia nimeni acolo. Poate pentru că nu avea stufariş ca celelalte. Sau pentru că era cea mai nouă baltă, abia fusese excavată cu câţiva ani înainte pentru cuptoarele de cărămidă.
Eram la pescuit în  ziua aceea de luni sau poate de marţi, cu Achim şi cu Ariton, băiatul Ciuciovencei. Dar şi Emil era baiatul Ciuciovencei, iar Ciuceoveanca era o cunostinţă de-a noastră de pe strada Ciocanului, unde mama se mai ducea la poveşti. Destul de rar, căci tatei nu-i plăcea s-o ştie pe mama dusă în vecini. Iar Emil era un baiat înalt şi bleg, nu prea venea pe strada noastră, nu prea ieşea la joacă, în general. Era plin de coşuri pe faţă şi nu ieşea din vorba lui maică-sa. Nu era ca Ariton nici pe departe. 
- Dă-l dracului de pescuit, i-am tras cu ochiul lui Ariton, hai pe balta fără peşte!
Dar nu pentru şah, nu, că nu adusesem şahul cu mine, îmi era frică să nu pierd piesele prin iarbă. O tablă de şah cu piese din carton ca nişte jetoane. Iar Ariton nu ştiu cum făcea, că mereu îmi captura o tură, indiferent de culoarea cu care jucam.
- Vin şi eu, a sărit Achim.
- Nu, tu stai aici şi păzeşte locul nostru favorit că ne întoarcem imediat, nu facem decât două partide.
Iar dacă îi copiam mutările, el tot îmi lua tura, până mă enervam şi treceam pe jocuri de cărţi. Cărţile implicau noroc, iar noroc mai aveam şi eu.
Ca să jucăm  două’ş’una, trebuia să schimbăm locul, fiindcă la două’ş’una mereu ieşea cu scandal şi făceam hărmălaie. Ceea ce îi enerva pe  pescarii bătrâni, care numaidecât ne luau la înjurături, cică  le speriem ştiucile. Ce ştiuci, că n-am văzut pe nimeni prinzând ştiuci pe-acolo, nici nu ştiam cum arată, auzisem doar de ele. Ştiuci, auzi…
Iată ce s-a petrecut: m-am întors după zece minute în  culmea extazului cu un pui de crap, îmi tremurau picioarele de emoţie.
-  Vasile, Vasile, uite ce am prins!
Achim a rămas cu gura căscată, i se vedea şi omuleţul.
- Păi nu v-aţi dus să jucaţi două’ş’una?
- Ba da, dar am aruncat şi undiţa în  apă, doar aşa…şi uite cu ce m-am căpătuit. Adună tot şi vino şi tu!
- Nu vin, că poate ţi-aduc ghinion, du-te şi mai prinde unul.
M-am reîntors în  câteva minute cu alt peşte. Abia atunci am atras şi atenţia pescarilor mai bătrâni.
- Unde l-ai prins, mă?
- Pe balta fără peşte, nenea!
- Păi acolo nu este peşte...
- Ba este, nenea. Nici n-arunci bine cârligul în  apă că şi sare pe el.
Au dat navală cu toţii să vadă minunea.  O dată, în  viaţa mea, m-am simţit şi eu vedeta zilei. Am găsit printre gunoaie un bidon de motorină, gol, turtit şi ruginit, dar avea mânere; l-am spălat şi l-am cărat cu Achim acasă. Plin cu peşte. A fost prima şi ultima oară când mama a gătit peşte prins de mine şi de Achim. A aflat toată strada. Au aflat şi străzile vecine şi tot cartierul.
- Tu de ce n-ai prins nimic? l-a intrebat Ciucioveanca pe Ariton.
- Fiindcă eu n-aveam undiţa cu mine, de aia!
- Atunci ce căutai pe baltă? Umblai lelea? O să ajungi un vagabond, de ce nu iei exemplu de la frate-tău, Emil? El mă ascultă, tu nu semeni deloc cu el…
Parcă cine nu ştia că Emil era cam mulă.
După-amiaza, am plecat iar la pescuit, ca să repet isprava, dar n-a mai fost posibil. Stăteau pescarii pe mal ca sardelele. Nu aveai loc să arunci un ac. Se înjurau şi-şi încurcau firele între ei. Se agăţau unul pe altul. Trei zile în  şir zi şi noapte. Iar după trei zile n-ai mai văzut pe nimeni. Se gătase. Iar balta şi-a reluat numele de fără peşte. Abia atunci am realizat cât de fraier fusesem. De ce n-oi fi tacut eu din gură? 


2.

Pe lângă casa noastră trecea calea ferată. Locuiam pe strada Ceferiştilor la numarul 8, undeva între Calea Şagului şi Gara Timişoara  Sud. Dincolo de calea ferată era o fabrică de căramidă şi o mică fermă de porci, iar în  spatele acestora începea mlaştina. Noi îi spuneam La Loater. Se zice că Loater fusese proprietarul unui teren imens ce cuprindea şi mlaştina şi fabrica de cărămidă şi ferma de porci, teren pe care statul român i l-a naţionalizat, şi se mai zice că Loater ar fi murit de inimă rea...
După naţionalizare, în  capătul bălţilor, a răsărit o ţigănie.
Erau zile când pescuiam de dimineaţa până seara. Cu picioarele înfundate în  mal şi cu apa trecându-mi de genunchi şi chiar de mijloc. Maţele îmi chioraiau de foame şi buzele îmi crăpau de sete. Mă întorceam pişcat de ţânţari, supt de lipitori şi mort de oboseală. Aduceam mai totdeauna o pungă cu câteva duzini de caras cât jumătate de palmă, ceva roşioare şi poate un biban, doi. Acasă mă aştepta o bătaie zdravănă şi dormitul în  cocina porcilor, ori într-un veceu, pe care tata îl folosea mai mult ca depozit de lemne. Din cauza fricii de draci şi alte duhuri necurate cu care mama mereu ne speria, preferam porcii, măcar nu eram singur. De mâncare nu mai primeam. Fratele meu, Achim, se mai furişa şi-mi aducea un colţ de pâine, în  cazul în  care, în  ziua aceea, nu fusese cu mine la pescuit şi nu făcuse nici o altă trăznaie ca să împărţim aceeaşi soartă.
Cu bataia cred că mă obişnuisem, tata bătea ca la carte. Folosea cureaua mai rar, în  schimb avea palmele ca nişte lopeţi. Dacă reuşeai să faci la timp o eschiva şi în  loc să te nimerească pe tine lovea peretele, tencuiala crăpa şi cădea jos. Nu-i uşor să faci pe sacul de box la o vârstă atât de fragedă, totuşi, pot spune cu mâna pe inimă că, cel puţin o dată în  viaţă, această experienţă mi-a folosit.
Tata lucra ca lacatuş mecanic la “Guban”, mai târziu Întreprinderea “Victoria” Timişoara , iar şi mai târziu, revenindu-se la “Guban”. Guban fusese proprietarul fabricii, şi aceasta naţionalizată. Se făcea încălţăminte aproape în  totalitate exportată în occident, în special, Germania. Nemţii nici n-au vrut să audă de "Victoria", aşa că autorităţile române au trebuit să facă pasul înapoi şi să lase marca “Guban” intactă. Mai mult decât atât, fiul bătrânului Guban a trebuit păstrat în  conducerea fabricii cel puţin cu numele, din acelaşi motiv. Un fel de director "onorific"...
Ca lăcătuş mecanic, tata manipula toata ziua nişte fierotanii lungi şi paralelipipedice pe care le muta de ici, colo, ori le dădea unei maşini să le taie. M-a dus de câteva ori la el la serviciu, nu mai ţin minte cu ce ocazie. Când nu avea ce face, bătea cărţile cu colegii. Jucau "66". Era apreciat de către colegii de serviciu şi chiar de maistru, tata fiind un tip glumeţ şi extrem de ghiduş cu femeile pe care din trei vorbe le şi pişca de cur. Numai acasă făcea pe balaurul, luându-ne la bătaie pe câteşipatru. Pe mama pentru că avea gura mare, pe mine şi pe Achim că eram prea zburdalnici, iar pe Alexandru ca să nu se creadă cocoloşit, el fiind cel mai mic. Alexandru era un exemplu de cuminţenie, iar când a început să meargă la şcoală a fost tot timpul premiant.

Într-o dimineaţă, de Duminica Paştelor, ne jucam cu pietricele cu care încercam să ţintim o caramidă. Eu nu împlinisem şase ani, Achim avea vreo patru jumate, iar Alexandru un an şi nici pe acela împlinit.
Tot jucându-ne, Achim a nimerit fără să vrea cu o pitricică în  fereastra de la bucătarie care, nici una, nici alta, a crăpat. În  vremea aceea locuia la noi un văr primar al tatei. Pe amândoi îi chemau Aurel, pe amandoi Baboş. Erau cam de-o seamă şi de aceeaşi statură. Le plăcea să bea la amândoi, deşi vărul tatei era ceva mai ponderat şi, amândoi, pierdeau treptat părul din faţă. Mama susţine că tata şi-a smuls singur părul din cap, când era beat şi am şi crezut povestea asta, multă vreme. Abia când şi mie şi lui Achim şi lui Alexandru (de fapt Alexandru a fost primul) a început să ne cadă părul, am înţeles că era ceva genetic.
Pe nevasta unchiului Aurel (vărul tatei) o chema Viorica, era bihoreancă, abia ce se luaseră şi lucra cu mama la aceeaşi întreprindere, un şantier parcă, unde mama dădea cu mătura. Viorica era cam într-o doagă. De altfel, după ce-a născut doi copii, a fost internată într-un spital de psihiatrie, unde şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă. Mama le-a făcut cunoştinţă aproape cu forţa. Vărului tatei fiindu-i frică de femei, iar Vioricii de bărbaţi.
În ziua aceea, când Achim a spart fereastra de la bucătărie, Viorica n-a avut altceva mai bun de făcut decât să meargă la tata cu mâinile-n şolduri şi să-i spună totul dintr-o răsuflare.
- Aurele, ai de la fii-tu', Achim, o bucurie de Paşti, a făcut praf geamul de la bucătărie!
Adevarul e că geamul abia plesnise.
Tata se întreţinea cu varu-său la un pahar de vin, dar erau deja "facuţi" amândoi. Nu s-a mai dus să vadă ce era cu geamul. L-a luat pe Achim de picioare, l-a târăt în  dormitor şi a început să-l rotească prin încăpere izbindu-l de dulap, de uşă şi de pereţi. Mama a încercat să-l scoată pe Achim din mâinile tatei dar n-a reuşit până când fratele meu a leşinat şi nemaiţipând, tata a crezut că-l omorâse. Achim a supravieţuit bătăii, câte minuni nu se întamplă pe lumea asta. Ascuns pe după picioarele mamei, am asistat şi eu la o parte din scenă. Aveam să mi-o amintesc multă vreme, până la golirea ei, cred, de orice semnificaţie. Ca şi a multor altora.


3.
Cam la două saptamani după această întâmplare, tata s-a îmbătat şi a uitat să ne scoată de la grădiniţă. Mama lucra în  schimbul de după-amiază. Ne-a adus acasă femeia de serviciu, tanti Mariş, tot o beţivancă şi aia. Nu ştiu ce-a vorbit cu tata că Achim a încasat-o din nou. A fost dezbrăcat la pielea goală şi bătut cu o camaşă udă până l-a scăpat pişatul. Noi încă nu aveam podele pe jos, aşa că s-a făcut puţin noroi. N-am aflat niciodată pentru ce a fost bătut atunci Achim şi nici nu cred că mai are acum vreo importanţă. Era un lucru destul de obişnuit să fim aspru pedepsiţi fără să ştim şi pentru ce anume. "Femeia trebuie bătută fără nici un motiv, că stie ea de ce" spune o vorbă răutacioasă, vorbă după care tata se ghida fără discriminare, aplicând-o atât mamei cât şi nouă, copiilor. Pe la 12 noaptea, când mama s-a reîntors de la serviciu, noi adormisem îmbrăcaţi, nespălaţi şi nemâncaţi. Tata bea cu tanti Mariş bucuros de ortăcie. Mamei, văzându-i, i s-a făcut rău.
- Da' ce cauţi tu la ora asta în  casă la mine?
Tanti Mariş nu mai reuşea să răspundă, doar sughiţa.
- Ieşi afară, scroafă ordinară! Curva dracului!
Cred că i-a tras şi câteva genţi în cap, eu şi cu Achim ne-am trezit, dar am rămas cu ochii închişi prefăcându-ne că dormim. Nu voiam să fim implicaţi mai târziu ca martori, nici de partea mamei, şi nici a tatei. Am învăţat pe propria piele că era tactica prin care scăpam cu cea mai puţină bătaie. Tata a încercat să-i ia apărarea tantei Mariş. Că de ce o scoate la miezul nopţii în  stradă în  halul ăla...
- Da' du-te şi petrece-o, i-a aruncat mama nervoasă la culme, ceea ce tata a şi încercat să facă. Şi stai cu ea, nu mai veni înapoi!
Însă tata n-a mai apucat să iasă decât până pe hol unde s-a aşezat pe un fotoliu să se încalţe. Şi acolo a adormit până în  dimineaţa următoare când a plecat la serviciu.
La pescuit uitam de bătăile tatei. Uitam de morala mamei, de lecţiile de la şcoală, de foame şi de sete. Uitam de Dumnezeu, cel care mă pândea, cum îmi inchipuiam eu, şi-mi număra păcatele, ca să mă osândească la iadul cel veşnic. Îmi era atât de frică de iad! Noaptea vedeam draci după fiecare colţ, în  fiecare loc mai întunecat. Seara, în  pat, mă gândeam la câte păcate înfăptuisem şi începeam să mă rog şi
mă tot rugam până adormeam. De visat visam acelaşi lucru. Fie iadul, fie pe tata.

4.
În adâncul sufletului îl iubeam, totuşi. Pe tata. De câte ori mă îndoiam, îmi imaginam că a murit şi imediat mă apucau părerile de rău. Şi o milă nesfârşită.  Pe atunci,  gândeam că nimeni nu merita să moară, oricât ar fi de păcătos. Morţii nu-şi mai pot recunoaşte greşelile şi nici păreri de rău nu mai pot avea, pe când, dacă eşti viu…
- Dacă eşti viu, sufli până mori (părerea tatei). Tot un drac!
Citisem o carte despre un puşcariaş condamnat pe viaţă. Care, neavând altceva mai bun de făcut, se apucă şi citeşte toate cărţile din biblioteca închisorii. Cărţi educative în principal dar şi istorie, filosofie şi chiar literatură.
- Şi?
- Şi după 30 de ani e considerat reabilitat. E eliberat pentru bună purtare.
- Şi?
- Şi se sinucide în prima zi de libertate.
- Prostul. Câţi ani avea?
- 55
- Păi la 55 încă mai putea avea femei. Că precis în puşcărie n-a avut niciuna. Decât…Închisoarea te scrânteşte, a mai adăugat. Şi cărţile la fel. Înafară de cele de joc…
Tatei îi plăcea să joace “66”. Când eram la gradiniţă, trecea un vecin pe la noi, moş Colarici, avea peste 80 de ani şi bătea cărţile împreună cu tata. Iarna, pe înserate. Povestea despre război. Despre luptele din Monte Negro, despre partizani si despre nemţi. Şi mai ales despre el şi frica, oboseala şi foamea pe care o îndurase.
Pe mama o interesa dacă moş Colarici omorâse vreun om.
- Aşa scrie în scriptură, să nu iei viaţa nimănui!
- De unde să ştiu eu, că trăgeam ca toată lumea la grămadă. Oameni mureau. Şi de-ai noştri şi de-ai lor. Dar al cui era glonţul…Parcă cei din scriptură nu s-au războit sau nu s-au măcelărit. Parcă David nu l-a omorât pe Goliat…
Nu participase decât la primul razboi. La cel de-al doilea fusese considerat prea bătrân.
- Bine c-am scăpat cu viaţă.
- Ba te-a scăpat Dumnezeu, îşi dădea mama cu părerea, că ai fost om bun…
 Avea o poza în portofel cu uniforma de soldat.
- Hei, ce chipeş eram pe atunci.
Roasă, învechită. Apoi, după ce bea un pahar de vin începea să plângă.  După toţi cei pe care îi cunoscuse în tinereţe şi muriseră. Mai plângea şi tata, dar nu după cineva anume, plângea aşa, de prea multă băutură. Tata nu făcuse războiul, n-avea decât patru ani pe atunci şi nu-şi amintea prea multe. Decât de bunicul, că fusese jandarm la Timişoara şi mai venea uneori pe acasă. O dată sau de două ori în an.
- Patruzeci!
- Tromf…
- Patruzeci şi douăzeci!
- N-am facut nici razboi şi nici armată, dar am văzut şi eu câte ceva.

Cum a scăpat tata de armată n-am aflat. El susţine ca l-au pierdut din evidenţa populaţiei, că până să-şi facă buletin l-a chemat Toader, bunicii mei nefiind căsătoriţi legitim, abia pe urmă s-a căpatuit cu numele bunicului, Baboş adică… însă mama e de părere că i-a mituit pe cei de la recrutare cu nu ştiu câtâ ţuică şi saci de cartofi, o practică curentă…
- Era un blăstămat tată-tău, se încăiera cu toată lumea, mergea la horă prin toate satele şi întotdeauna se îmbăta şi ieşea cu scandal. Când se auzea că vin mălanii, gata era hora, fetele ne împrăştiam pe la casele noastre, şi plecau şi băieţii, cu mălanii nu te puneai că scoteau cuţitele una doua. Asta a fost tată-tău, dacă vrei să ştii. Că umbla cu capul plin de băutură încă de pe vremea aia.
- Atunci de ce te-ai căsătorit cu el?
- Asta-i altă poveste.
- Stai să-ţi spun, că au trecut şi pe la noi ungurii (tata), ca prin alte părţi din Sălaj. Hortyştii ăia împuţiţi (tata)…ai auzit de ei, prin alte sate au omorât o grămadă de români. În Trăznea au venit noaptea şi au legat clanţele cu sârmă, pe urmă au dat foc caselor. Cei care reuşeau să scape de foc erau împuşcaţi de gărzi. Au fost…cam 800 de suflete, am auzit…numai în Trăznea!
Moş Clorarici îşi făcea cruce.
- Am auzit şi eu câte ceva. Dar nu mi-am imaginat că a fost aşa grav.
- Eu nu ştiu ce le-au făcut nemţii evreilor, cică i-ar fi gazat prin camere, sau ce le-a făcut Antonescu, numai ce spun porcii ăştia de comunişti îngălaţi, dar ce le-au făcut ungurii românilor, ştiu. Eram copil, dar lumea vorbea şi vorbea în cunoştinţă de cauză.
Mai erau şi alţi vecini care treceau pe la tata în vizită, la o carte sau mai degrabă la un pahar de “oarece”, tata avea întotdeauna de băut. I-a şi spus mamei, a atenţionat-o, adică:
- Mie imi place să beau. Mie să-mi dai de băut, dacă vrei să facem casă. Să nu-mi lipsească niciodată!
Mai trecea şi nenea Gusti pe la noi. Şi nenea Traian. Ori Mărghitanul. Nenea Rodeanu, Lămureanu  si nenea Giucu. Ortaci de băutura ai tatei. Moş Colarici nici nu era un băutor, venea pe la noi mai degrabă din pricina singurătăţii.
- Şi? Cum s-a terminat cartea de care îmi povesteai? Puşcăriaşul acela…
- S-a sinucis şi gata. Aşa se termină.
- S-a scrântit, nu ţi-am spus? Prea mulţi ani de puşcărie, oamenii se prostesc după atâţia ani dacă sunt închişi. E ceva normal. Asta citeşti tu, cărţi cu ţăcăniţi?
- Da, dar gardienii ajunseseră să-l respecte!
- Păi s-au sclerozat şi ei, a argumentat tata în continuare, ca şi doctorii care se îngrijesc de nebuni, n-ai vazut nici unul? Sunt sisi nagasache… şi mi-a făcut un semn, fluturând-şi palmele pe lângă urechi. Ştiu eu pe unul…
La sfârşitul cărţii, m-am pomenit că mă trec lacrimile, asta nu i-am mai spus-o tatei şi nici altcuiva. Cui să-i  spui că ţi s-a facut milă de un tâlhar. Ar fi râs de tine, te-ar fi privit ca pe o gânganie. Şi nici nu sunt sigur că mi-au dat lacrimile de mila personajului sau mă impresionase situaţia ca atare, felul în  care viaţa ţi se oferă, acordându-ţi şanse atunci când ţi se pare că nu mai e nimic de făcut, şi cum îţi întoarce spatele tocmai când crezi că ai trecut ce era mai greu…Nu ştiu în  ce măsură, exemplul de mai sus i se aplică tatei sau, pur şi simplu, am vrut doar să menţionez o carte. De fapt, plecasem de la raţionamentul că tata nu-mi era indiferent şi nici nu îmi este, că direct cât şi indirect, şi-a lăsat amprenta asupra personalitaţii mele, că fără el aş fi fost altul, nu ştiu dacă mai bun sau mai rău. Asta chiar n-o poate spune nimeni. 
Îmi amintesc de  un consătean care a trecut într-o seară pe la noi şi când m-a văzut, mai crescusem între timp, nu-şi mai lua ochii de la mine.
- Ăsta care e?
- Ăla mare.
- Aurele, ăsta seamănă cu tine ca o picătură.
Tata parcă s-a înseninat deodată.
- Zici tu că seamană copilul ăsta cu mine?
- Parcă l-ai scuipat, nu altceva
Aşa se face că tata m-a cercetat mai atent şi, când nimeni n-a fost prin preajmă, a venit şi m-a bătut pe spate. Uşurel, ca pe un copil, prieteneşte, nu cum îi era obiceiul. Şi cu mâna pe sus, îl depăşisem în  înălţime. Iar eu m-am bâlbâit, nu ştiam cum să o iau şi ce se întâmplă.   Mai întâi mi-a fost teamă că o fi vreun tertip de-al lui şi că cine ştie ce surpriză îmi pregătea. Pe urmă m-am gândit să n-o fi luat razna.
- Atunci cum de-o fi crescut aşa înalt, că neamul meu e molodeţ, neam de oameni scunzi.
- Pentru că i-ai dat să mănânce ce-i mai bun, te cred şi eu că a crescut, ce, tu ai mâncat când erai copil ce mănâncă ăştia acum?
- Nu prea, a recunoscut tata, iluminat. Pâine albă şi atâtea alte   bunătăţi…păi ce, aveam noi bomboane? Lingeam sarea de la capre sau beţele peste care treceau furnicile Dar cum se face că are sângele lui mă-sa?
- Ei, ceva trebuie să aibe şi  de la maică-sa, bine că e sângele, că sângele nu se vede…
- Asta aşa e.
După mai mulţi ani, când m-am întors din armată, tata m-a luat pe nepusă masă, hotărât să mă şocheze pentru a doua oară.
- Bine ai venit acasă, băiatul meu!
Apoi m-a îmbrăţişat. N-am ştiut ce să cred, ori se ramolise, ori se întamplase ceva, ori şi una şi alta. Nu prea mi-a căzut bine îmbrăţişarea tatei, îmi părea nefirească, fiind prima pe care o primeam în douăzeci de ani. Îmi venea să-l întreb, mi se citea pe faţă nedumerirea, nu mai sunt duşmanul tău de moarte? Iar el, parcă mi-ar fi răspuns, i se citea şi lui pe faţă răspunsul, cum să-mi fii duşman de moarte, nu te-am bătut eu, odată, prieteneşte pe spate, ce, ai uitat?
Nu, nu uitasem, cum sa uit lucruri atât de  rare.
- N-am uitat, tată, îţi mulţumesc pentru bătaia aceea prieteneasca pe spate şi pentru urarea de bun venit acasă.
 - Ia mai du-te în p… mă-ti, ţi-am cerut eu vreo mulţumire? Mai bine dă ceva de băut!











Ţiganii



1.
Pe urmă, bălţile lui Loater şi întrega mlaştină, au fost asanate. A fost asanată şi ţigănia de la capătul lor. S-a început construirea unei termocentrale ce urma să asigure aproape jumătate din oraş cu căldură şi apă caldă. A fost demolată şi fabrica de cărămidă. În ziua aceea nu mi-am făcut temele, am motivat la şcoală că fabrica (de fapt coşul cuptorului) a fost aruncată în aer şi toţi cei care locuiam în apropiere a trebuit să plecăm de acasă din cauza cărămizilor zburătoare. Doamna, (pe atunci tovarăşa) profesoară de Limba Română, m-a privit bănuitoare peste ochelarii ei cu ramă groasă.
- Nu minţi?
- Nu, tovarăşa profesoară.
- Ia povesteşte cum a fost.
- Păi să vedeţi...au dinamitat-o, ce mai! Cărămizile au sărit în toate direcţiile.
- Şi v-au căzut pe casă?
- Nouă nu, că eram prea aproape, dar vecinilor le-au spart ţiglele de pe acoperis.
- De pe acoperişuri!
- Da, de pe acoperişuri.
- Şi pe urmă?
- Pe urmă toţi vecinii au înjurat, iar tata a râs.
- Aha, a râs. De ce-a râs?
- Nu ştiu, tovarăşa profesoară, poate pentru că era beat...
- Bea, taică-tu'?
- Bea, tovarăşa profesoară.
- Bea des?
- În fiecare zi.
- Şi nu vă bate când bea?
- Ba ne bate.
- Când te-a bătut ultima oară?
- Ieri.
- Pentru ce?
- Pentru că nu mi-am învăţat poezia pentru alaltăieri.
- Aşa, te-am prins. Va să zică nu ţi-ai învăţat poezia. Pentru asta îţi dau nota 4. Bine face taică-tu că te bate. De ce nu ţi-ai învăţat poezia?
- Pentru că era prea lungă, tovarăşa profesoară.
- Prea lungă? Diavole! Dar ia zi, taică-tu o bate şi pe maică-ta, când bea?
- Da, o bate, săptămâna trecută i-a rupt două coaste. Acum mama e la spital şi spune că nu se mai întoarce acasă, vrea sa înainteze divorţ.
- Cristoase, ce familie! Bine, ia loc, nu-ţi dau 4, dar să nu te mai prind că nu înveţi poeziile. Pentru azi ţi-ai făcut temele?
- Nu mi le-am făcut, tovarăşa profesoară.
- Vezi că iar te-am prins? De ce nu ţi le-ai făcut?
- Pentru că au dinamitat fabrica de cărămidă...
- Aha, bine, a trebuit să plecaţi de-acasă, mi-ai spus odată.
Pe locul fabricii de cărămidă a fost mutată o secţie a Electrometal-ului. În felul acesta, ţigănia a trecut calea ferată, făcându-şi intrarea în oraş.
S-au înmulţit căruţele, s-au înmulţit caii, s-au aprins focurile, s-au schimbat mirosurile. După terminarea armatei, când am plecat de acasă, mutându-mă într-un cămin de nefamilişti, pe strada noastră a mai rămas tata şi cele doua familii de ceferişti din canton. De români. Ceva asemanător s-a petrecut pe mai toate străzile din împrejurimi. Dar n-aş spune că ne înţelegeam rău cu ţiganii. La cateva case de noi locuia o familie numeroasă, mă împrietenisem cu doi din băieţi, Cornel, cu care eram de-o seamă şi cu frate-su mai mic. Pe frate-su' îl poreclisem McLaud, dupa un şerif calare, dintr-un serial american, că deşela toata ziua  una din mârţoagele lor ţigăneşti, şi atat de mult i-a plăcut porecla încât mi-a spus şi el mie tot McLaud. Şi McLaud am rămas pentru ei până în ziua de azi. Mă mutasem din cartier şi puradeii de pe-atunci,  care nu mi aminteam, fiind prea mici, crescuseră, iar când mă vedeau, mă strigau prin oraş.
- McLaud, McLaud!
Dacă eram în tramvai, îşi făceau loc cu coatele până ajungeau la mine şi mă îmbrăţişau de-mi luau respiraţia. Soţiei îi era ruşine, se făcea că nu mă cunoaşte şi se trăgea la o parte.
- Ce mai faci, McLaud, cum îţi merge? Strigau tare să audă toată lumea.
- Mie bine, dar nu te ştiu.
- Eu sunt Petricel, nu mai ţii minte când a fost o razie de miliţie şi tata a sărit gardul la voi şi tu l-ai ascuns în cocina porcilor?
- O, ba da, ce mai face taică-tu?
- Acum e la-nchisoare, iese de Crăciun.
- Dar de Cornel ce mai ştii?
- Şi Cornel e la-nchisoare, ieri l-au judecat. A luat 6 luni.
După '89, situaţia s-a schimbat, vecinii noştrii ţigani nu mai intrau în puşcării. Începuseră să călătorească. Il mai întrebam pe câte unul care încă nu plecase.
- Ce mai ştii de Cornel?
- E în Elveţia?
- Dar frate-su, Tavi?
- În Franţa. Iar ăialalţi în Germania!
Însă chiar înainte de '89, în cartierul nostru începuseră să se demoleze propritaţile private. Cum adică,  să aibe, tot românul, o casă şi-o ogradă? Era împotrva principiilor comuniste... Toată clasa conducătoare (vorba vine) trebuia să locuiască la bloc. Şi au pornit să cadă stradă după stradă. Casă după casă. Tata a avut noroc, demolările au fost stopate chiar când să-i vină şi lui rândul. Doar că răul, fusese făcut. Peisajul se schimbase. În locul caselor cu grădini şi curţi pline de verdeaţă au apărut blocurile din beton. Peste noapte, a răsărit o zonă nouă muncitorească. Cu nume predestinat: "Steaua"!
I-au demolat şi pe ţigani, nu erau să scape, şi i-au mutat în apartamente. Civilizare cu forţa. Primar era Bălan (brunet şi el de felul lui, origine sănătoasă) care s-a jurat să schimbe înfăţişarea oraşului. Şi l-a schimbat, cel puţin în cartierul nostru. Problema cu ţiganii a fost că n-au vrut să renunţe la animale. Câinii, mai treacă meargă, deşi erau cam mulţi. Dar caii? Am văzut, odată, un cal privindu-mă dintr-un balcon. L-am privit şi eu. Am crezut că am halucinaţii, începusem să ne aruncăm ochiade
- Nu-i nici o halucinaţie, s-a enervat tata. Intră înăuntru la ei să vezi că-şi fac focul pe linoleu şi-şi prăjesc găinile moarte adunate din gunoaie. Şi dacă vrei să ştii, cresc şi porci!
Povestea cu găinile a fost notorie. La “Avicola” Timişoara, a dat o epidemie în găini şi au murit cu miile. Până să se găsească o soluţie, găinile au fost depozitate în nişte conteinere din curtea întreprinderii. Ţiganii au prins de veste şi le-au umflat pe toate. Pentru ei, Paştele a venit mai devreme. Şi nu s-au mulţumit să se înfrupte numai ei, le-au vândut şi prin pieţe la preţuri "bune". Mulţi întoxicaţi şi mai multă vâlvă prin ziare. O perioadă, lumea s-a mai lecuit să cumpere alimente de la astfel de speculanţi. E drept că ţiganii monopolizaseră pieţele şi toate străzile adiacente lor. Deşi, dupa '89, nu mai erau aceeaşi ţigani pe care-i ştiam. Cei pe care-i ştiam eu, plecaseră cu căţel şi purcel, împrăştiindu-se prin toată Europa. În locul lor au venit alţii, de prin satele oltenesti şi din regat. Mai tuciurii la faţă decât cei de dinainte, parcă, mai îndrăzneţi, mai obraznici şi mai hoţi. Poate e numai o părere, deşi mulţi timişoreni au remarcat acelaşi lucru. Înainte, ţiganii se limitau la comercializarea gumei de mestecat, ceasuri electronice, anti-bebi. Ba parcă şi blugi, făcând concurenţă moldovenilor şi, să nu mai vorbim de haine vechi, oalele şi cratiţele tradiţionale. Cei noi veniti, vindeau de toate. Mai ales cupoane de împropietărire. Apoi mărfuri aduse din Turcia, Ungaria, Yugoslavia. Ce-i drept, că şi vremurile se schimbaseră.
Cu 15 ani în urmă, în Iozefin îşi făcea veacul o ţigancă, una Oxana. Cumpărai de la ea şi-ţi ghicea în palmă gratuit. O auzeai strigând tocmai din La Hovary.
- Anti-bebi, anti-bebi! Ia anti-bebi, cucoană, că dau ieftin şi te fericesc! Mâncaţi-aş bluza roşie de pe tine.
M-a acostat şi pe mine, odată, piranda.
- Hai, boieraşule, să-ţi vând nişte pilule care nu te lasă gravidă.
- Pe mine, dar ce-s eu, femeie?
Aveam vreo 14 ani.
- Apăi nu pe tine, conaşule, pe gacică.
- N-am gacică!
- Daca eşti mototol...Hai să-ţi vând un ceas electronic, atunci o sa ai şi gagică. M-a prins de mână. Uite, văd aici, în palma la tine. Haoleu, boieraşule, ai să te faci hengenier...
Am scăpat cu două baterii, cu toate că ceas încă nu aveam. Şi nici inginer nu voiam să mă fac pe vremea aceea. Visul meu era sa fug din ţară şi să ajung în America.


2.
Pe baltă, la pescuit, ţiganii aveau întotdeauna viermişori. Îi vindeau cu cinci bani perechea. Pe râme âţi luau zece bani, şi se găseau destui fraieri care să le cumpere. Eu îmi procuram totul singur. Viermii îi luam de la porcărie, cum îi spuneam gunoiului depozitat pe lângă ferma de porci, iar râmele din gradină şi chiar din curte. Aveam curtea pavată cu nişte plăcuţe mici de piatra şi le ridicam mereu în vânătoarea mea. De pus nu mai reuşeam să le pun exact ca înainte şi era un alt motiv pentru care încasam bătaie de la tata.
Toată problema era că ţiganii să nu te găsească de unul singur. Atunci nu-ţi mai vindeau nimic, ci îţi luau tot ce aveai. Undiţa, ţigările şi mărunţişul. Când erau mai mulţi erau şi mai curajoşi, în acest caz puteai rămâne şi fără haine. Pe bătrânul Andraş l-au omorât. I-au înfipt un cuţit în spate în timp ce pescuia. Lumea îi spunea Andraş nebunul. Era un pescar împătimit. Îl recunoşteai de departe după cozorocul şepcii îndesate peste ochi, undiţelor după cum le ţinea pe umăr şi un cuţit enorm cât o sabie ce-i atârna de curea. Saluta pe toată lumea printr-o ridicare militarească a mâinii şi nu vorbea. Era surdo-mut. Locuia pe strada Ciocanului într-o casă de pământ părând gata să se răstoarne. Pe baltă avea locul său, mereu acelaşi şi nu lăsa pe nimeni să-i stea în preajmă. Dacă te apropiai de el, îşi agita disperat cuţitoiul prin aer. Din câte am auzit, n-a făcut nimanui vreodată rău. L-a omorat unul, Ţambal. Nu-mi dau seama de unde-i venea porecla, că nu cânta la nici un instrument.
Se pare că Andraş fusese înjunghiat cu propriul său cuţit. La proces, judecătorul l-a întrebat pe Ţambal:
- Numele şi prenumele!
- Nu ştiu, domnule judecator.
Ţambal stătea în picioare cu capul plecat, spăşit, cu mâinile legate cu cătuşe, tuns chilug, în haine vărgate şi cu lanţuri la glezne. Părea chiar mai fioros ca în realitate.
- Ai vreo poreclă?
- Nu ştiu, domnule judecator.
- Data naşterii.
- Nu ştiu, domnule judecator.
- Domiciliul.
- Nu ştiu, domnule judecator.
Recunoşti că l-ai omorât pe Andraş Versony?
- Da.
- Însfârşit, ştii şi tu ceva. Din ce pricină?
- Nu ştiu, domnule judecător.
Şi, se pare, că aşa a ţinut-o până la sfârşit, după spusele unui vecin care i-a povestit tatei, într-o seară, la un pahar de ţuică. Zicea că fusese proces cu public şi se dusese şi el să caşte gura.
- Ori făcea pe prostul, îşi dăduse cu parerea vecinul, ori fusese instruit de cineva. Da oricum n-a scăpat fără 20 de ani


3.
Aş spune că ţiganii n-au năvălit dintr-o dată peste noi. Migrarea lor dincoace de calea ferată s-a petrecut treptat. Când a fost asanată ţigănia, a fost vizibilă mişcarea pentru că şi valul a fost mai puternic.
În acea vreme încă mai locuiau etnici germani în Romania. O parte din ei şi în Timişoara. Însă "puterea" se apucase să le accepte cererile de repatriere. Pe sume importante, deşi niciunul care pleca nu voia să recunoască. Lăsau gospodăriile, agoniseala de-o viaţă şi plecau. După lege, nu-şi puteau vinde locuinţele pe care le deţineau. Totul rămânând statului român. De-aceea, unii mai isteţi şi mai curajoşi, vindeau totul la ţigani cu banii jos. Ţiganilor nu le trebuia nici un act, nici un fel de contract. Intrau în casă claie peste grămadă câte două trei familii şi o grădiniţă de puradei. Cine să-i mai scoată. Şi nici nu se prea încerca. Erau chiar încurajaţi.
- A fost o campanie de “ţiganizare” a oraşului! Părerea tatei. Iliescu şi Telescu, griveii lui Ceauşescu…Şi a cadrele comuniste care le-au urmat. Matei şi câţi or mai fi fost… Toţi o apă şi-un pământ. Borfaşi comunişti! (tot de la tata) păi ce, Ceauşescu nu-i ţigan? Ce crede, că dacă l-a pus pe escu în coadă la slugă, a orbit lumea? Borâtul ... Cu cotofleanţa lui cu tot.
De fapt, tata o ura pe Elena mai mult ca pe “Lae”, cum îi zicea el preşedintelui “iubit”. Numai doi au fost români, susţinea tata, ridicând două degete. Cuza a fost român!   I-a f…pe fanarioţii dracului. Pe urma a trebuit şi el să se care că i-au pus pistolul în gură. Ori, ori. Au venit Sigmaringen. Ăştia n-au fost  răi, dar l-au pus pe handicapatul de Carol II pe tron şi aia a fost grav. Şi Antonescu a mai fost român! Că i-a belit pe bolşevici…Tata îi ura pe bolşevici. Toata lumea îi ura, de fapt,  pe bolşevici. Mai puţin comuniştii români.
Nu s-a încercat niciodată civilizarea ţiganilor, cred eu, acum, culturalizarea, educaţia lor. Într-un cuvânt, socializarea lor. Erau folosiţi doar ca element de diversiune ori sursa de venituri ilicite.
Ţiganii se mai ocupau si cu  traficul de metale preţioase. Ignoranţilor le vindeau pe stradă şi în pieţe, dar mai ales în trenuri. De cele mai multe ori tinichea poleită. Pe urmă mai prinde orbul. N-a scăpat nici mama, era şi ea amatoare de chilipiruri şi s-a oploşit cu o verighetă groasă care, după o lună, s-a coclit toată.
- M-au înşelat, hoţii! Că nu-i bate Dumnezeu. Nu-i trazneste! Sa pacaleasca un om sărac ca mine...
Tata a râs de ea, n-a pus-o pe raboj, altfel ar fi fost grav.
Din când în când miliţia mai făcea câte o razie, mai ales prin anii 80-90 arestându-i pe cei ce nu erau “încadraţi în societate”, încadrarea în societate confundându-se cu încadrarea în "câmpul" muncii. Multe din aceste razii erau "telefonate'', tot pe bani, fireşte. Ţiganii au găsit leac şi acestei legi (care stipula ca fiecare cetăţean trebuie să aibe un serviciu). Se angajau cam oriunde erau acceptaţi şi stăteau o săptămână două până li se elibera o legitimaţie de serviciu care era valabilă şase luni. După şase luni se reangajau în altă parte şi tot aşa...


4.


M-am apucat târziu să citesc poezie (din plăcere), poezia mi se părea un tertip pentru a chinui minţile bieţilor copii, a-i pune să le memoreze de către profesori năzuroşi, ce nu ştiau să sădească în elevi (în mine, cel puţin) plăcerea lecturii, iar din familie…atât din partea mamei cât şi a tatei, eram nişte catastrofe, lecturi zero. Până la urmă, se pare că tata era cel mai instruit, citea zilnic “Drapelul Roşu”, ziarul local si asculta radioul pe canalul Europei Libere. Auzise de Monica Lovinescu, Paul Goma, Eugen Ionescu ori Radu Gyr, dar mai ales pe comentatorii politici din actualitatea româneasca, Şerban Orescu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, Mircea Iorgulescu si Gelu Ionescu. Îi amintea în treacăt, când bea şi devenea brusc volubil.
Primul poet pe care l-am îndrăgit a fost Octavian Goga, prin prisma împrejurărilor. De câte ori mergeam la bunici, coboram în staţia Ciucea şi, până la cursa care să ne ducă în sat, erau de aşteptat două ore. În cazul fericit. Tata vizita bufetul gării pentru o ţuică mică, apoi ne duceam să vedem “castelul lui Goga”. În timp, am ajuns să cunosc fiecare colţişor al său, sesizam pe loc orice schimbare, orice nou manuscris. Erau puţin vizitatori, în majoritatea cazurilor eram singurii, cu toate că aterizam în Ciucea la sfârşit de săptămână, sâmbăta. Sâmbăta, doamna Goga îşi mai făcea apariţia, fie la capelă, fie pe culoarele casei memoriale, iar uneori chiar avea chef de vorbă. În ciuda vârstei matusalemice, vorbea curgător şi îşi amintea atât de multe amănunte, de parcă totul se petrecuse două trei zile înainte. I-a povestit tatei câte ceva din viaţa poetului şi câte ceva din viaţa omului politic. Abia atunci a ciulit tata urechile, aflând că Octavian Goga fusese “de dreapta”, interzis o vreme de partidul comunist şi reabilitat, în cele din urmă, ca poet.
În clasa a opta, am împrumutat de la biblioteca judeţeana un volum din poeziile sale şi am memorat câteva versuri pe care le-am fluturat cu mândrie la ora de limba română, fără să o pot, însă, impresiona pe tovarăşa profesoară. În ziua aceea, deviase de la lecţie şi ne povestea cât de mult o marcase un recital al lui Tudor Gheorghe, cum i s-au strecurat cântecele lui pe şira spinării şi i s-a făcut pielea de gâscă, pâna i-au dat lacrimile. “Acolo este ţara mea/ Şi neamul meu cel româneeesc…” Şi atunci m-am trezit şi eu să întreb dacă nu pot să recit ceva din poetul naţional…
- Aşteaptă până ajungem la lecţia respectivă, te-ai trezit şi tu, aşa, hodoronc, acum vorbeam de Tudor Gheorghe.
Apoi, fără nici o legătură, a sărit la Adrian Păunescu şi a folosit atâtea superlative, încât m-am încumetat să-mi cer din nou permisiunea de a recita din Goga
- Mă, copile, tu ai un fix cu Goga?
- Da, tovarăşa profesoară
- Ţine-le pentru tine, nu mă mai zăpăci atâta
Colegii mei s-au pus pe chicotite şi atunci n-am mai răbdat, mi-am dat drumul:

“La voi aleargă totdeauna
Truditu-mi sufletul să se-nchine;
Voi singuri strajuiţi altarul
Nădejdii noastre de mai bine.
Al vostru-i plânsul strunei mele
Creştini ce n-aveţi sărbătoare,
Voi, cei mai buni copii ai firii,
Urziţi din lacrimi şi sudoare”
 

(Plugarii)


M-am împotmolit brusc şi m-am oprit, se lăsase o linişte încremenită, tensionată, o priveam pe profesoară paralizat, profesoara îşi scosese ochelarii şi îi ştergea cu meticulozitate, apoi, după ce şi i-a rearanjat pe ochi, m-a fixat cu privirea câteva secunde după care a izbucnit:
- Eşti ardelean?
- Da, tovarăşa profesoară
- De unde?
- Din Sălaj
- Mai precis
- De sub poalele Meseşului
- N-am auzit, ei bine, eu sunt moldoveanacă. Ia loc în bancă şi nu mai conturba ora că te scot afară. Moldovenii, oltenii şi muntenii dau grosul literaturii române, pentru cultura ta generală. Dar dacă tot ai poftă de memorat poezii, am să-ţi dau una de Anghel Dumbraveanu, un poet local, ca să-ţi iese pe nas. Ori mai bine Mihai Beniuc, poezia “Partidului”, că tot n-ai învăţat-o când a trebuit.
Nu auzisem de Anghel Dumbraveanu, dar la auzul lui Mihai Beniuc, am tresărit.
- Păi, deja mi-aţi dat un patru pentru ea, de ce să o mai învăţ. Era să adaug, oricum nu mă lasă tata, dacă e cu partidul, dar m-am abţinut la timp.
A doua zi, am mers din nou la biblioteca judeţeană şi am cerut un poet ardelean. Cel mai mare! Bibliotecara mi-a adus un volum de Coşbuc de care m-am şi îndrăgostit pe loc. Am memorat “El Zorab” şi, la una din urmatoarele ore de română mi-am dat drumul fără a mai cere vreo permisiune. Aşa, pur şi simplu. De data aceasta nu m-am mai împotmolit, şi am pus atâta suflet încât am impresionat toată suflarea. Chiar şi pe mine, aş zice.
- Eu n-am susţinut că scriitorii ardeleni sunt lipsiţi de valoare, a continuat tovarăşa profesoară discuţia acolo unde o lăsase ultima oară, remarcam doar, că sunt mai puţini ca număr faţă de ceilalţi… Însfârşit, dacă învăţai “Nunta Zamfirei”, ori “La oglindă”, ori măcar “Iarna pe uliţă”, îţi dădeam o notă mare. Aşa, cu “El Zorab”…
În entuziasmul care mă cuprinsese, am cerut bibliotecarei şi un poet moldovean.
- Cel mai mare?
- Da
Când am văzut că era vorba de Mihai Eminescu, am avut o reţinere, nu-mi amintesc de ce, poate mi s-a părut prea mare şi am cerut al doilea în ordinea valorii. Am primit Alecsandri. Şi iată, după două săptămâni de la performanţa cu “El Zorab”, am ridicat timid, de data aceasta, doua degete în sus.
- Poftim, ai ceva de completat?
- Aş vrea să recit poezia “Dan capitan de plai”
Profesoara m-a privit peste ochelari, parcă nevenindu-i să creadă.
- Asta e prea de tot, unde te crezi, la spectacol? Alecasndri e un poet moldovean
- Tocmai de aceea…
- Nu-mi spune că ai ţinut tu să-mi faci o surpriză
- Îhîm…
- Ce-i aia “îhîm”, deschide gura că nu te mănânc.
- Da, am ţinut să vă fac o surpriză plăcută, doamnă
- Tovarăşa!
- Tovarăşa.
- Deja mi-ai făcut-o, pramatie. Diavole. Alecsandri e poetul meu preferat. Da, hai să auzim dacă ai fost serios şi ai învăţat-o toată şi fără greşeli. Sau numai te lauzi, că dacă te lauzi ai sfeclit-o cu mine.
La sfârşit, am fost felicitat şi am luat primul meu zece la română. Profesoara gesticula cu mâinile, cred că era un tic nervos de-al ei, apoi a început să se ventilze cu catalogul.
- Hai, că m-ai dat gata.
Puţine lucruri m-au facut mai fericit în perioada aceea. Reuşisem să atrag atenţia profesoarei. Atenţia i-o atrăsesem eu demult, dar în alt fel
- Ia spune-mi, ce cărţi îţi plac ţie mai mult? Văd ca te pasionează cititul.
- Ştiinţifico fantastice, m-am ambalat imediat. Şi cu cowboy şi indieni. Poveşti, basme şi legende…
- Da? Foarte interesant. Şi când citeşti?
- Oricând, oriunde.
- Nu mai spune, ai vreo carte cu tine, în geantă? Pe verificatelea…
- Da.
Şi am scos volumul “Sfera” al lui Voicu Bugariu
- Aha, colecţia “fantastic club”, bravo. Citeşte!
Nu înţelegeam.
- Hai, citeşte!
- Am deschis cartea la întâmplare şi am citit.
- Nu cu voce tare, citeşte pentru tine. În timpul orei. În timp ce ascult pe alţii tu ai voie să citeşti cărţi din “fantastic club”, de acum. Eşti atent numai la predare. Citeşte!
Aşa că m-am apucat să citesc sub privirile uluite ale celorlalţi colegi.
- Până la urmă nu eşti un copil chiar atât de rău. Te mai altoieşte taică-tău?
- Da, tovarăşa profesoară.
- Bine îţi face, dar cu ţiganii te mai baţi?
- Da, tovarăşa profesoară.
- Diavol împieliţat…Nu merită, îţi spun eu. Mai bine citeşti în timpul ăsta. O să-ţi folosească mai târziu.
- Da, dar ei se leagă de mine, ţiganii din cartierul nostru sunt bătăuşi…
- Bine, lasă, nu-mi începe cu poveştile tale de cartier. Acum închide cartea. Azi trecem la Fănuş Neagu. Un mare scriitor contemporan.
Era ceva cu Bărăganul. Oricum, Fănuş Neagu nu mi-a placut deloc, mi s-a părut plictisitor. Preferam o bătaie cu ţiganii decât descrierile Bărăganului.

La încrucişarea străzilor Eternităţii cu Secerii, pe trei din cele patru colţuri, locuiau ţigani. Pe al patrulea era plasată o prăvălie. Toate cele trei familii ţineau pe atunci cai şi se ocupau cu cărăuşia. Din când în când se încăierau între ele, Dumnezeu ştie ce aveau de împărţit. Probabil făceau parte din bulibăşii diferite, în cartier locuiau mai multe familii de ţigani, dar nu se luau la bătaie  ca cei de pe colţ. Era un adevărat circ. Totul se petrecea numai în zile de duminică, de regulă dimineaţa, când se trezeau din somn după o beţie zdravănă. Lumea se aduna de pe toate străzile din apropiere să stea gură cască. În loc să meargă la biserică…
La început, ţiganii doar se înjurau pe limba lor şi se scuipau de la distanţă. Din când în când se mai arunca şi câte-o replică sau înjurătură în româneşte, aşa ca pentru deliciul spectatorilor. Ori pentru a fi luaţi drept aliaţi morali unei părţi sau alteia.
- Te bag în p... mă-ta, că nu te-ai spălat de-o lună pe...! Apoi, adresându-se la întâmplare cuiva din cei ce priveau: na vezi şi tu cât de proastă e ţiganca asta?
Cea vizată, dacă nu reuşea să găsească o replică mai abjectă, îşi ridica pur şi simplu poalele-n cap.
- Na mănânc-o, atunci, dacă-i nespălată!
Ridicarea poalelor în cap era în obiceiul ţigăncilor şi una două o executau. Noi, copiii, exploatam acest lucru şi nu de puţine ori, când vedeam o ţigancă singuratică pe stradă, dădeam cu pietre după ea, până se enerva şi ne arăta ceea ce voiam să vedem.
După ce ţiganii oboseau cu înjurăturile şi ameninţările, treceau la lucruri mai concrete. Adică se luau la bătaie. Cu furci, topoare, coase, junghere, săbii, cuţite de bucătărie, sape şi cazmale. Ori chiar târnăcoape. Uneori ieşeau călări pe cai. Femeile se luau de păr, puradeii aruncau cu pietre, iar bărbaţii se înjunghiau de-abinelea.
Miliţia nu se amesteca, până nu se liniştea totul. Pură formalitate. Fiecare recunoştea pe cine lovise, pe cine tăiase. A doua zi se împăcau, sau se împăcau când ieşeau de la puşcărie. Apoi o luau de la capăt.












Fosta dirigintă cu drag




1.

Tata nu era genul de om care să sperie lumea. Numai pe noi, pe mine, pe fraţii mei şi pe mama. Colegii de serviciu, vecinii şi cei care-l mai cunoşteau, îl vorbeau numai de bine. Domnu’ Baboş e un om şi jumătate, cam asta era opinia generală. Deşi s-ar fi potrivit mai bine dacă spuneau că e doar o jumătate de om, căci tata era scund, din neamul Veseştilor, cei din sat îi porecleau “molodeţi”.
- Copiii ăştia nu seamană cu mine, se plângea el, au crescut ca trântorii, nu ştiu ce neam or fi. Şi se uita la mama încruntându-se cu subînţeles. Iar alteori ridica degetul arătător.
- Ce vrei să spui acum, că nu-s ai tăi, dar cu cine i-am făcut?
- Cu cine seamană!
- Cu cine seamană?
- Asta numai tu poţi să ştii.
Mama suferea din cauza asta, deşi, în ascuns, se bucura că niciunul nu semănam cu tata, cel puţin fizic. Apoi, după ce toţi am ajuns să ne facem grupa sanguiană, tata mai că n-a luat foc.
- Ce tot spuneam şi nu mă credea nimeni, uite dovada, niciunul n-are sângele meu! Căci el era “0” şi mama B. Şi noi, toţi trei fraţi, iarăşi B. Mai contrazi-mă şi acum.
Mama tăcea, nu ştia ce să spună.
- Mai bine te-ai duce la şcoală, schimba mama vorba, că nu te interesează deloc de ei. N-ai fost niciodată, cine ştie ce-or crede profesorii ăia…
- Ei, uite, că am să merg… Într-o bună zi…
Şi ziua aceea a venit. Contrar aşteptărilor mele.
Eram în clasa a IX-a, în al doilea trimestru, când şi-a făcut tata apariţia la şcoală. Aveam cursuri după-amiază, era în obiceiul liceului ca bobocii de a IX-a să nu fie amestecaţi cu ceilalţi. Bun obicei. Fetele, colegele noastre, mureau de ciudă că nu puteau să faca ochi dulci baieţilor din clasele mai mari. La noi nu se uitau, că eram mucoşi, mai ales că la vârsta aceea, 14-15 ani, treceam prin transformările iadului. Ne creşteau coşuri pe faţă, ni se lungeau oasele şi ni se dezvoltau hormonii. Toate relele pământului. Mie-mi plăcea de o colegă, Acsente. Florica. Fusesem împreună şi la generală şi mă îndrăgostisem de ea lulea. O visam noapte de noapte şi o mai visam şi ziua când aţipeam pe la vreo oră mai plictisitoare, cum era istoria sau economia politică şi încă multe altele. Mă perpeleam tot. În tăcere, că n-aveam curaj să spun nimanui. Nici măcar ei. Sau mai ales ei. Nici nu vorbeam cu ea,  eram timid cu fetele din cale-afară. O pândeam numai, în timpul orelor de curs, când nu picoteam, nu desenam sau nu făceam cine ştie ce alte măgării.
Începusem să scriu şi poezele pe care i le dedicam toate. Ea ştia, doar era fată, cum să nu ştie. Dar nu zicea nimic şi nici nu lăsa să înţeleg că  ştie. Eu cât eram de prost nici n-o salutam. Nu că n-aş fi vrut, dar când să spun ceva îmi înţepenea gura.
În toată clasa a IX-a, am vorbit cu ea o singură oară. În ziua în care a venit tata la şcoală. Şi ea a fost cea care m-a atenţionat:
- Costel, vezi că te caută taică-tău.
- Taică-meu? Pe mine? Nu se poate…Cred că mă albisem deodată. Ce să caute taică-meu la şcoală? Îţi baţi joc, sau ce?
- Nu, cum să-mi bat joc, l-am auzit întrebând de tine. Uite-l că vine.
Era chiar tata. Nu-i ajungea tot coridorul cât era de băut. Băut băut, nu aşa. Mergea în zig-zag şi se împleticea.
- Ee! a făcut când a dat cu ochii de mine, aici erai?
- Da, sărumâna.
- Bine că te-am găsit, am umblat pe toate coridoarele. Toată şcoala asta e numai…e numai coridoare de ea. Acuma să-mi spui cum o cheamă pe diriginta ta şi de unde o cunosc. Adică unde o găsesc. Dar mai întâi să-mi arăţi unde aveţi un veceu.
- Siceanu.
- Si ce?
- Aşa o cheamă pe dirigintă
- Socaleanu? Am şi eu un coleg Socaleanu, n-or fi rude?
- Nu Socaleanu, Siceanu.


2.
- Siceanu? Siceanu nu cunosc. Siceanu şi mai cum?
- Galina.
- Ce nume o mai fi şi ăsta? Şi unde dau de ea?
- În cancelarie, că e pauză.
I-am arătat pe ce direcţie să o ia.
- Nu pot să vin cu dumneata pentru că încep chiar acum ora de chimie şi nu pot să întarziu.
- Lasă că mă descurc eu, vezi-ţi tu de orele tale.
După plecarea lui, toţi colegii au sărit pe mine.
- Cine a fost, taică-tău?
- Da, taică-meu.
- E beat sau de ce umblă aşa?
- E beat.
- Oau! Juuu! A venit tata lui Baboş la şcoală, beat.
Am intrat la ora de chimie cu inima cât un purice. Şi mă rugam în gând cu toate că nu eram bisericos. Dă, Doamne, să n-o găsească, dă, Doamne să n-o găsească! şi am şi iesit înapoi pe coridor să mai arunc o privire. Poate din spirit de autoconservare. Dar de unde atâta noroc pe capul meu? Nici n-a trebuit să o caute câ s-a împiedecat de ea. Şi cum e tata galant cu femeile…
- Pardon, vă rog frumos, vă cerşesc iertarea, frumoasă doamnă, ce-mi sunteţi. Aveţi o coafură superbă. Şi ce catalog mare sub braţ. Pardon. Poate că sunteţi chiar doamna directoare…
- Nu, dar pe cine căutaţi?
- Pe domnul Baboş. Mă scuzaţi, eu sunt Baboş şi o caut pe doamna Socoleanu…Săcăleanu… Sau Găina, ce nume, Dumnezeule…a…o cunoasteţi? E diriginta băiatului meu.
- Dumneavoastră sunteţi tatăl lui Baboş?
- Da, cum aţi intuit?
- Semănaţi…
Asta l-a cam pus pe tata pe gânduri, el mereu susţinea că nici unul din copiii lui nu semănăm cu el. A aflat el mai târziu cum e cu asemanarea, că toţi trei fraţii am chelit dupa 30 de ani, parcă eram copii trase la indigo.
La ora de chimie n-am mai fost bun de nimic. Mă gândeam numai la ce putea să-i spună doamna dirigintă, tatei. De notele mele şi de absenţe, ce altceva? Numai ce împuşcasem un 5 chinuit la matematică şi un 4 la Limba Română. Diriginta nici nu mă înghiţea, că mereu mă prinsese citind romane poliţiste în timpul orelor ei şi mi le-a confiscat pe toate.
- Eşti un nesimţit, zicea ea, asta e lipsă de respect. O să te las corigent.
Dar nu m-a lasat, că la teza pe trimestrul I am copiat pe rupte de la colega mea de banca, Bulz Floare, o fată marunţică de care era să mă şi indrăgostesc, la un moment dat, îmi mânca sandviciurile una două, dacă nu eram atent, mereu trebuia să fiu cu ochii pe ea. Şi uite-aşa, doamna dirigintă a trebuit să mă treacă.
- Cum ai reuşit tu să iei 6 în teza, s-a mirat ea, de parcă luasem zece.
- Eu de unde să stiu, tovaraşa profesoară, că dumneavoastră mi l-aţi dat. V-aţi şi semnat.
- Trimestrul viitor am să pun subiectele pe rânduri. Iar dacă prind pe cineva copiind, îl las repetent!
Deloc nu m-am speriat. Că dacă nu copiam tot aia se întmpla. Aşa măcar, aveam o şansă.
Pe la mijlocul orei de chimie, tata şi-a făcut apariţia în clasă. Lucru la care, iar nu mă aşteptam. Şi nici profesoara de chimie, doamna Antonescu. Şi nici colegii mei care unii au pufnit în râs când l-au văzut pe tata, iar alţii au rămas amutiţi de mirare. Că tata era beat şi îşi tot legăna servieta ca să-şi menţină echilibrul.
Clasa noastră era, de fapt, un amfiteatru. Tata nu mai văzuse un amfiteatru până atunci şi a început să-şi bulucească ochii la băncile acelea care urcau până către tavan.
- Mama soarelui, s-a mirat el, da unde am nimerit?
Eu mă făcusem mic mic, cât un ac de gămălie, de frică să nu mă vadă, eram chiar în faţa lui, în prima bancă. Însă el trecea cu privirea peste mine, mă căuta numai pe rândurile din fund unde ştia că stau puşlamalele.
Profesoara de chimie, doamna Antonescu, după ce-a trecut de şocul surprizei, a început să-l măsoare pe tata din cap până-n picioare. Iar tata cam duhnea.
- Cu cine am onoarea? Şi pe cine căutaţi?
Probabil că pe tata l-a gâdilat cuvântul “onoarea” aşa că i-a replicat afectat:
- Aveţi onoarea cu domnul Baboş care vă sărută mâna cu tot respectul şi participarea.
Însă doamna Antonescu n-a părut prea impresionată.
- Sunteţi tatăl elevului Baboş?
- Da. Dacă-mi permiteţi să vă sărut mâna.
- Şi cu ce vă pot fi de folos?
- Vreau să ştiu câţi de patru şi cinci are la materia dumneavoastră.
- Are numai zece şi este cel mai bun elev din clasă.



3.

Doamna Antonescu era singura profesoară căreia îi căzusem cu tronc. Iar chimia era singura materie la care învăţam cu plăcere. Iar profesoara de chimie era singura care-mi plăcea şi pe care o şi iubeam. Nu ca pe Acsente. Florica. O iubeam diferit. Aş fi făcut orice să-i fiu pe plac. Tumbe dacă ar fi trebuit. De aceea mă mutasem în prima bancă, să stau cât mai aproape de ea. Să-i sorb cuvintele şi să-i captez privirea. A rămas în gândurile şi inima mea. Am mai căutat-o, după terminarea liceului, însă, între timp, ea se stabilise în Statele Unite. De curând, am reuşit să-i găsesc numarul de telefon.
- Baboş, cum să nu te ţin minte, erai favoritul meu.
Şi atunci am îndrăznit şi eu. După atâta vreme trebuia să-i spun.
- Şi dumneavoastră aţi fost profesoara mea favorită. Sună tardiv acum, dar v-am iubit mai mult decât pe mama. Cel puţin o vreme…
Din clasa a XI-a, am avut-o dirigintă pe doamna Stoia. Eram la secţia de petrochimie şi ea ne preda Tehnologia Petrolului. Destul de plictisitoare tehnologia asta. Deşi profesoara ne-o preda cu însufleţire. Însă pe noi, băieţii, nu ne prea interesa. Am învăţat la ea ca deobicei, cât să trec clasa. Între timp mai crescusem şi treceam printr-o perioadă de criză a identitaţii. Zic eu acum. Şcoala nu mă pasionase niciodată în mod deosebit, în perioada aceea nici atât. Mă gândeam mai mult la fete şi la sexul lor. Şi la multe altele. Şi cam prin asta treceam toţi băieţii din clasă. Şapte băieţi dintr-un total de 36 elevi. Pe care diriginta nu ne prea drăgălea (pe băieţi vreau să spun) că-i dădeam prea multe bătăi de cap. Eram obraznici şi chiuleam pe rupte. Mai ales în ultimul an, în clasa a XII-a.
Stăteam cu Nichi în ultima bancă şi, de plictiseală, când nu aveam vreo carte la mine de citit, aruncam cu avioane de hartie spre catedră.
- Cine aruncă cu avioane?
- Eu, tovaraşa dirigintă. Şi zâmbeam cu impertinenţă.
- Ieşi afară!
Ceea ce şi voiam. Se ridica şi Nichi.
- Şi eu am aruncat, tovarăşa dirigintă
- Ieşi şi tu afară!
Mai că nu spuneam mulţumesc.
În ultimul an, frecvenţa mea la ore se redusese în mod dramatic. Am trecut din nou pe lângă o exmatriculare. Nu mă puteam abţine să nu chiulesc. Imi plăcea, şi mai era şi la modă printre baieţi. Apoi îmi făcusem şi un prieten nou. Despre care vuiau toate clasele. Cu cancelarie cu tot.
Sorin Uscă era fiul uneia din profesoarele de matematică din liceu. Liceu pe care Sorin îl absolvise cu doi ani în urmă. Venea în vizită. Venea să deseneze, îi trebuiau modele. Apărea cu un bloc de desen sub braţ. Găsea întodeauna pe cineva gata să-i pozeze, în capătul holului, locul obişnuit de chiul. Începea să scrijelească hârtia. Se credea un fel de Van Gogh, îi imita stilul într-un fel. Portretele sale păreau mai mult caricaturi, nu avea idee de proporţii, de anatomie nici atât, dar prindea ceva din trăsăturile feţelor şi uşor puteai recunoaşte pe cine portretizase.
- Lucrezi şi în culoare? l-am întrebat într-o oră de chiul.
- Da, dar numai acasă.
Mi-a plăcut din prima clipă. Sau cum se spune, dragoste la prima vedere. Îmi părea original. Iar eu alergam după lucruri dintrastea.
Purta plete şi o barbă impunătoare. Şi mereu aceleaşi haine pe care mă îndoiesc că şi le spăla vreodată. Avea o scurtă de fâs verzulie ce strălucea din cauza murdăriei. Mai ales la mâneci şi buzunare. Când ploua, venea stropit din cap până-n tălpi. Şi mirosea. Cam de la o poştă. Că era la cuţite cu apa şi săpunul. Profesorii se ţineau de nas când treceau pe langa el, doar maică-sa nu-l evita, era chiar mândră de el. Şi eu, care mă ataşasem de el. Îmi plăcea tare că-l durea în cot de părerea celorlalţi.
La un moment dat nici nu mai venea pe la liceu să deseneze, ci doar să se întâlnească cu mine. Toţi ştiau că pe mine mă căuta şi îi spuneau sala unde aveam cursuri. Alteori, când nimerea între pauze, lua clasele la rând până mă găsea. Nu spunea nimanui nimic, nu era prea vorbăreţ cu alţii. Deschidea uşa şi nici măcar nu saluta profesorul a cărei ore o conturba. Dacă mă vedea, mă fixa o secundă cu privirea şi atunci ştiam că era ceva urgent. Apoi dispărea ca şi cum nimic nu se întamplase. Tot fără să scoată o vorbă.
- Vă rog frumos, aş vrea să ies până afară.
- Cum să ieşi, ca să pleci cu Uscă? Schema era deja ştiută, ar fi trebuit să mai schimb şmecheriile, însă eram încăpăţânat sau nu-mi păsa.
- Trebuie să ajung la veceu, tov profesor, altfel îi dau drumul pe mine.
O profesoară mai al dracu, doamna Sîrbu, cred, preda chimia analitică, mi-a răspuns:
- Fă pe tine!
Am fost puţin şocat, dar nu m-am dat bătut. Am început să-mi desfac haina apoi am dus mâna la curea în grabă.
- Ieşi afară, neruşinatule!
Dacă mă stârnise. Am mai desfăcut şi nişte nasturi de la pantaloni.
- E prea târziu, tovarăşa profesoară. Dacă vreţi să vă întoarceţi cu spatele…
Când am ieşit din clasă, trăgând şmechereşte cu ochiul colegilor, doamnei Sîrbu îi pierise culoare din obraji. M-a ameninţat cu exmatricularea. Mă cam săturasem de ameninţările astea. Nu te exmatricula nici dracu. Că aşa erau vremurile pe atunci. Imaginea se repercuta şi asupra şcolii şi chiar asupra profesorului. Am exploatat acest fapt atât cât s-a putut. Adică am întins coarda la maximum.
În ziua aceea am plecat cu Sorin la Calul Bălan, un birt ordinar cu grădină şi am băut câte o halbă de bere. Am fi băut mai multe dar nu aveam niciunul bani. Alteori umblam pe unde ne duceau picioarele, discutam fleacuri, despre filme, despre cărţi, despre religie, depre desen. Ori despre fete. M-a dus într-o zi la o şedinţă de spiritism. Am vorbit cu Paul Gauguin şi cu Napoleon Bonaparte. Eu nu credeam în spiritism, dar nu voiam să-l jignesc, aşa că m-am dus. Plus că părea, totuşi, ceva palpitant.
Cea care ţinea şedinţa era o fată, destul de draguţă şi se cunoştea bine cu Sorin pentru că l-a sărutat când am intrat pe uşă. Am fost servit cu un pahar de apă de la ghiuvetă, a zis că nu trebuie să fiu cu stomacul gol. Nu-mi dau seama nici acum de ce. Pe urmă am început să ne concentrăm. M-a luat şi somnul la un moment dat. Gauguin nu m-a onorat cu nimic interesant, mi-a mărturisit doar, prin gura gazdei că am intenţia să trec frontiera şi s-o şterg din ţară, ceea ce era adevărat. Dar de unde dracu ştia, că pe asta nu o spusesem nimănui. O ţineam într-un secret desăvârşit. Iar Bonaparte m-a avertizat să-l iau şi pe Sorin cu mine, altfel am să fiu prins. Şi bătut snopit. Am ieşit cam buimac de la şedinţa de spiritism.
Într-o zi, doamna Stoia, diriginta mea, m-a luat de-oparte să-mi spună ceva. Eu nu voiam, mă gândeam că iară începe cu morala, dar nu era asta. M-a întrebat:
Costel, tu eşti prieten cu Sorin Uscă?
- Da, doamnă.
- Bun?
- Da, foarte bun.
După o pauză, a reînceput cu întrebările:
- Dar cu Rafael eşti prieten?
Rafael era cel mai bun elev din şcoală. Strălucea la toate materiile, mai puţin limba rusă, pe care n-o suporta. Adusese premii la concursurile naţionale pe meserii şi în olimpiade, cât toţi ceilalţi elevi la un loc de când exista liceul.
- Da, doamnă.
- Sunteţi prieteni buni?
- Cei mai buni, doamnă.
- Eu nu pot înţelege.
- Ce anume, doamnă?
- Cum poţi fi prieten bun cu amândoi, sunt la antipozi.
Bătea apropo la Sorin, care se ştia, fusese internat la un ospiciu, de aia nici nu-i spunea nimeni nimic, când îl vedeau intrând în şcoală, cu hainele duhnind a nespălare şi cu înfăţişarea sa de neanderthalian.
Mai era şi maică-sa, care profesa în şcoală, era şi asta un motiv destul de solid.
Prin contrast, Rafael era pedant, totdeauna bărbierit, îngrijit şi ultrapoliticos cu toată lumea. Superinteligent. Supermanierat. Super-super. Bine făcut. Arătos. Toate fetele se îndrăgosteau de el. Toţi profesorii. Toţi prietenii. Rafael nu-l ştia pe Uscă decât din poveştile mele. Iar Uscă îl ştia pe Rafael tot din poveştile mele. Nu şi-au vorbit niciodată, probabil nici n-aveau ce să-şi spună, iar destinele lor nu s-au intersectat.
În ’85 Rafael a plecat definitiv în Germania, împreună cu părinţii. În acelaşi an m-am căsătorit. A fost prezent la cunuia mea, dar n-a mai apucat să-mi boteze băiatul al cărui al doilea nume l-am pus dupa al său. Rafael, adică.
În ceea ce-l priveşte pe Sorin, ne-am mai văzut. Mai trecea pe la mine după ce m-am căsătorit, mai stăteam la poveşti, se însurase şi el cu fata la care fusesem pentru şedinţa de spiritism. Amândoi incercasem între timp să forţăm frontiera de stat , dar separat unul de altul, nu aşa cum fusesem “povăţuiţi”de Bonaparte ăla. Şi amândoi fuseserăm prinşi. Sorin a intrat la pârnaie şi i-au dat drumul dupa câteva luni, datorită hârtiilor de la spitalul de psihiatrie, unde fusese internat odată. Am intrat şi eu la pârnaie, unde am stat cât am stat şi am ieşit cum am ieşit.
După ’89, Sorin s-a schimbat subit. S-a înscris imediat în partidul ţărănist. Eu la cel liberal. El a devenit redactorul şef al ziarului “Vestul” oficiosul ţărănist din Timişoara. Eu am continuat să-mi duc viaţa obscură, bucurându-mă de familie, aveam deja doi băieţi. De la “Vestul”, Sorin s-a mutat la “Gazeta de Vest” care între timp luase o tentă pro legionară. Tot ca redactor şef. În acelaşi timp a dat admitere la Facultatea de Teologie din Sibiu, la cursurile de zi. Îi era greu din cauza banilor, că nu-l susţinea nimeni, dar îndârjit. Se bărbierise şi umbla îngrijit. Arăta chiar bine. Nici o asemanare cu cel pe care-l cunoscusem în liceu. Doar îmi spusese Milencovici, profesorul de rusă, se schimbă oamenii. Adevarul e că se schimbă. Dacă nu se schimbă ei, îi schimbă cei din jurul lor. La ora la care scriu, Sorin are publicate 6 cărţulii religioase, un roman şi se pregăteşte să-l scoată pe cel de al doilea.


4.

În ’82, la un an de la absolvirea liceului, mi-am vizitat fosta dirigintă, împreună cu alţi foşti colegi, câteva din fete. I-am dus un buchet de crizanteme şi m-am bucurat de bucuria ei. La mine nu se aştepta să vin. Cu fetele se înţelesese ea mai bine. Aşa că a fost o mică surpriză. Nu mi-a amintit nimic de tentativa mea de a trece frontieră. În schimb,  mi-au scos-o pe nas alţi profesori cu care m-am întâlnit.
- Ne-ai făcut liceul de ruşine! Mai ai curaj să vii … Doamna Siceanu m-a şi luat de urechi. Să nu te mai prind pe aici! Ai mult tupeu…
N-am vrut să par obraznic, îmi cam trecuse starea aceea, totuşi, nu m-am putut abţine:
- Ba am să mai trec şi vă promit că într-o zi vă va părea rău de ce mi-aţi spus acum.
În ’83, m-am dus din nou să o văd pe doamna dirigintă, rămăsesem cu încăpăţinarea, în aceeaşi prima zi de şcoală. Pe 15 septembrie. De data aceasta am fost singurul din fosta mea clasă. Ne-am emoţionat amândoi.
- Dacă mă gândesc bine, nici n-ai fost un baiat rău, mi-a spus doamna Stoia, iar eu m-am cam pierdut puţin, păcat că nu te-am cunoscut mai în profunzime. Lucrurile astea le realizez întotdeauna când e prea târziu şi puţin se mai poate face. Dar îţi mulţumesc, Costel. Din suflet îţi mulţumesc că nu m-ai uitat.
Am fost atât de plăcut surprins de reacţia fostei mele diriginte încât, anul următor, m-am dus din nou.
Când m-a vazut cu buchetul meu de crizanteme, dirigintei i-au dat lacrimile.
- Ştiam, mi-a spus, ştiam. Numai tu, din toţi cei 36…. Nu înţeleg ce te face să vii mereu, în fiecare an. Atenţia ta mă copleşeste. Între timp am mai avut o generaţie de elevi cărora le-am fost diriginta. N-au venit niciunul. Nu că ar avea vreo obligaţie. Te rog să mă înţelegi. Dar mi-ar fi făcut plăcere să-i revăd, măcar pe unii…
Problema mea cu frontiera şi închisoarea se mai uitase între timp, aşa că atunci când m-am întâlnit şi cu alţi profesori, căutându-mi diriginta, nu mi-au mai arătat că li se face lehamite când îmi văd mutra. M-au şi felicitat câţiva, că nu mi-am uitat liceul.
În ’85 am fost eu cel luat prin surprindere. Eu şi buchetul meu cu flori ne-am îndreptat glonţ către sala profesorală unde speram să dau peste fosta mea dirigintă. Când am intrat, mi s-au muiat puţin picioarele. Erau adunate acolo majoritatea cadrelor didactice împreună cu cei din serviciul tehnic şi, când m-au văzut, au început să aplaude. Prima senzaţie a fost că nimerism în mijlocul unei sărbatoriri, ziua cuiva dintre ei. Pe urmă m-am dumirit că toţi se uitau la mine, zâmbeau şi aplaudau cu o frenezie de parcă juca “Poli” – “Dinamo”. Am văzut-o pe doamna mea. Era în capătul unei mese lungi şi îi străluceau ochii. şi zâmbea cu afecţiune. M-a îmbrăţişat îndelung. M-a sărutat. Apoi m-a luat de mână şi m-a dus în clasa ei. Tocmai preluase o nouă generaţie de elevi. Şi m-a prezentat.
- El e Costel. Absolvent al acestui liceu. Mi-aş dori din suflet să fiţi, odată, ca el.
Atât. Era prea emoţionată şi n-a mai reuşit să adaoge nimic.
N-am mai văzut-o de la plecarea mea definitivă din ţară. Dar mă gândesc uneori la ea. La fosta mea dirigintă. Cu drag.












Agathe



1.
Multe s-au schimbat în clasa a şasea. Sau din clasa a şasea. În primul rând că, spre sfârşitul anului şcolar, am crescut brusc în înălţime şi, uniforma (  neagră  şi  plină de petece, la genunchi şi la coate, mai ales) mi-a rămas mică. Cusută şi răscusută pe la buzunare, pe care le rupeam una două. Şi mereu fără nasturi.
- Unde ţi-s nasturii?
Mama era înnebunită, toată ziua cosea nasturi. Unde puteau să fie nasturii? Pierduti în bătăi interminabile cu alţi copii. Nu că am fi mâncat nasturi când ne băteam, dar nu ştiu cum se făcea că ei zburau primii. Abia pe urma buzunarele şi ultimile mânecile. Mânecile rezistau cel mai mult.
- Aşa ai să porţi uniforma. Dacă n-ai grijă. Că n-am bani să-ţi cumpăr una în fiecare an.
Îmi venea să o iau şi să o arunc într-un vagon de marfă şi să-i spun mamei că mi-a fost furată. N-am avut curaj. Cine ştie ce-ar fi ieşit. Aşa că am purtat-o cum era.
- Nu e vorba că e peticită (deşi era vorba), dar o port din clasa a cincea...mi-a rămas mică!
- A rămas mică pe naiba, când  ţi-am cumpărat-o era bună, cine te-a pus să creşti în halul ăsta?
Mai trăgeam de mâneci. Deşi era un material care nu se lungea. Destul de aspru la pipăit. Bun când aveai mâncărici. Pantalonii mi i-a desfăcut mama cât se mai putea, dar tot scurţi au rămas, undeva deasupra gleznelor. La talie nu, că eram slab ca un ogar, numai oasele şi pielea.
- De-al dracului ce eşti şi de neastâmpărat, zicea mama.
- Dacă eram al dracu' nu m-ar fi făcut pionier!
- Ce te-au făcut?
- Pionier.
- Păi aia trebuia să fii din clasa a treia.
- E bine şi-acum. Iar de anul viitor o să fiu utecist!
Tata când auzea de utecist devenea alergic.
- Adică o să plăteşti cotizaţie, sau ce? De aia vă face, ca să vă ia banii. să nu te prind că te faci utecist. Îi bag în p... mamii lor!
- Taci, Aurele, se speria mama, că te-aude cineva şi te baga la-nchisoare.
Dar bătaie tot am luat în ziua când am devenit utecist. Nu mai ţin minte pentru ce.
- Să mă bage! Ca le f... muma-n cur! striga tata, aţâţat.
Apoi şcoala s-a mutat din Primaria Veche, unde clasele de curs erau mici, înghesuite, cu bănci vechi al căror lemn era ciuruit de carii, groase şi reci. Şi inestetice. S-a mutat tocmai în buricul oraşului, peste drum de Sfatul Popular, în fostul liceu sportiv. Între cinematograful Modern şi Studio pe care aveam să le frecventez din când în când, în timp ce chiuleam de la câte-o oră. Şi-am scăpat şi de cursurile de după-amiază. Care mă stresau. Mai ales iarna, când trebuia să vin pe bezna acasă. Şi câte nu se întamplau în cartierul nostru la adăpostul întunericului. Bătăi, jafuri, violuri, omoruri, lucruri dintr-astea. Odată, a fugărit-o şi pe mama un barbat, din staţie de la autobuz până la poartă. A intrat şi în curte, unde mama, ştiind că uşa de la intrare era încuiată la ora aceea, a început să strige disperată după tata:
- Sări, Aurele, că vrea să mă omoare!
”Aurele” sforăia de tremurau pereţii. Am auzit-o noi, copiii şi am ieşit, bulucindu-ne, să deschidem, călcându-ne pe picoare.
- Cine vrea să te omoare? Tăticu?
Tata dormea.
Mama, încurajată deodată de prezenţa noastră, cu toate că noi nu-i ajungeam nici până la buric, a apucat mătura de după uşa şi s-a repezit cu ea, ridicată deasupra capului, după omul acela. Care, speriat de toată hărmălaia, a făcut stânga împrejur, însă mama tot a mai apucat să-i dea cu mătura în cap. Şi să-i strige din urmă:
- Te-am văzut, fire-ai al naibii de mămăligar, ştiu cine eşti şi nu scapi, te dau pe mâna miliţiei!
- Cine e? am întrebat noi ca picaţi din pod.
- Da de unde naiba să ştiu? Hai, marş la culcare!
Tremura toată şi tremuram şi noi, mai ales că nu înţelesesem nimic.
Şi s-a mai înatâmplat ceva în clasa a şasea. Ne-au venit doi colegi noi. Un ungur, Zoltan şi o nemţoaică, Agathe. Eu m-am bucurat pentru ungur, cum era să nu, pentru că era băiat şi voiam să facem o echipa de fotbal a clasei. Şi am fi facut-o dacă am fi ajuns să fim 11. Ceea ce niciodată nu avea să se întâmple. Nici atunci, nici mai târziu, în liceu. Cu Zoltan ajunsesem la 9 băieţi, aproape, aproape. Câteodată mai foloseam şi fete de umplutură, pe Ronela, care era băieţoasă din cale-afară şi ne băteam cu ea de la băiat la băiat şi pe Eniko, o fată ciolănoasă (până la un moment dat) pe post de portar. Arunca departe cu mâna, dar cu piciorul nu prea nimerea mingea.
Zoltan era mai mare decât noi cu un an. Mai făcuse odată clasa a şasea şi rămăsese repetent din cauza matematicii.
- E împuţită rău, matematica de-a şasea, s-a strâmbat Zoltan. Iar profica şi mai şi...
Noi ne-am cam speriat, profesoara de matematică era, într-adevăr, urâtă la vedere, slabă, cu ochii bulbucaţi şi cu gura mare mai ales pe băieţi. Îşi dădea ea cu ruj roşu pe buze, dar tot albă părea, ca moartea. Mai mult aţoasă decât slabă. Ne cerea să avem caiete frumoase şi ne controla temele în fiecare zi. În particular, caietele mele arătau dezastruos. De fiecare dată când profesoara de matematică îmi verifica temele mă întreba:
- Tu scrii cu mâna sau cu piciorul?
- Cu mâna, tovarăşa profesoară.
Îmi rupea foile şi mă punea să rescriu totul. Îmi ieşeam din minţi, nu alta.
Dar de Zoltan m-am ataşat pe loc. Era o perioadă în care aveam nevoie de prieteni ca de aer, iar  Zoltan era repetent şi repetenţii aveau aura lor. În al doilea rând, mamele noastre lucrau împreună şi am făcut un legământ să nu povestim acasă nimic din prostiile de la şcoală. Ca să nu afle una de la cealaltă. Mama mă mai trăgea de limbă:
- Ce-a mai făcut Erdey?
- N-a făcut nimic, el nu face nimic.
- Cum adică el nu face nimic?
- Da, chiar aşa, stă ca sfântul şi nu face nimic. Precis o să aibă 10 la purtare.
- Ce noroc au unii la copii, domnule.
Pe Zoltan îl întreba maică-sa:
- Ce-a mai făcut Baboş?
- Nimic, e băiat bun, el nu face nimic.
- Cum să nu facă nimic, doar nu-i sfânt...
- Dacă te uiţi atent la el, seamănă cu un sfânt.
- Se pricepe la matematică?
- Se pricepe!
- Atunci te las să fii prieten cu el, că şi eu mă înţeleg bine cu maică-sa.
Ceea ce aveam în comun, în al treilea rând, erau taţii. Care nu lucrau împreună dar se îmbătau amândoi ca porcii şi făceau acasă pe balaurii.
- Taică-tău te bate când se-mbată ca porcul?
- Te cred că mă bate, dar pe tine?
- Şi pe mine.
- Pe tine te bate rău?
- Cu cureaua şi cu cablu de la calcator, dar pe tine?
- Pe mine cu pumnii, cu picioarele şi cu coada de la lopată.
- Într-o zi, am să-i crap capul cu piciorul de la scaun, dar tu?
- Eu am să-i tăbăcesc spinarea cu o paletă de ping-pong...


2.
Încă din primul trimestru al clasei a şasea, Zoltan m-a convins să ne înscriem la un sport de performanţă.
- La ce sport? Mie mi-ajunge şi ping-pongul...
Toţi baieţii jucam ping-pong în pauze, cu carnetele de note pe catedră.
- La oricare, numai să facem muşchi! Şi-atunci îi batem pe toţi copiii de le sună apa în cap. Şi mai ştii tu pe cine...
- Da, ştiu.
Mai întâi am încercat la culturism. Acolo auzisem că se fac muşchii cei mai grozavi. Dar n-am reuşit să intrăm în club din cauza portarului. Un moşneag căpos. Ne-a zis s-o ştergem că ne trage câte-un şut în cur la amândoi. Că suntem prea mici pentru culturism şi să venim când mai creştem. Şi uite-aşa, ne-am cam dezumflat. Până la urmă am ajuns la înot. Ne-am înscris la clubul de polo al ILSA-Timişoara, care pe atunci activa în prima divizie. Antrenamente zilnic, mai puţin sâmbăta, când era baie de voie. Am uitat cum îl chema pe antrenor. Ţin minte doar că era un burtos  şi se răstea tot timpul.
- Nu faci bineee! Ridică mâna ! Mişcă picioarele! Respiră pe sub braţ! Ţine capul în apă!  Stai pe culoarul tău! Ia uite la ăsta ce picioare de mămăligă are. Faci 5 ture de bazin în plus, te-nvăţ eu minte să tragi chiulul. Păstraţi tempo-ul, unde rămâi, bă ăla, în urmă? Mai rapidă întoarcerea! Sunteţi o sleahtă de puturoşi!
- De nu-i trag una în mutră odată, căcănarului...Umflatul dracului!
- Tu-ai fost cu ideea să venim la înot.
Adevărul e că, până la urmă, ne-am obişnuit şi a ajuns să ne placă. Veneam de la bazin frânţi de oboseală şi rupţi de foame. Cu câţiva bănuţi, (când îi aveam) cumpăram nişte turtiţe mici de secară şi ni se părea cea mai bună pâine din lume. La şcoală am scăzut din randament, oricum nu eram printre cei răsăriţi, însă, pe ansamblu, a fost un an bun. Poate unul din cei mai buni ani ai mei. Îmi vine să cred. La sfârşitul trimestrului III, eram deja în iunie, la unul din antrenamente am alunecat pe marginea bazinului, am căzut şi m-am lovit de bordură. Mi-am spart capul destul de rău, a trebuit să fiu cusut în regim de urgenţă la policlinica de copii. Am păstrat cicatricea până acum. Mama atât a aşteptat.
- Gata, bine că ţi-ai spart capul, nu te mai las.
- Dar mi s-a vindecat. Doar pielea a fost plesnită.
Am plâns, m-am şi rugat, am promis, m-am tăvălit pe jos, am încercat toate şmecheriile pe care le ştiam. N-a mers niciuna. Când se încăpăţâna mama, nu se mai putea face nimic.
- E prea periculos. Puteai să şi mori. Şi nu numai asta, acum toate hainele ţi-au rămas mici...
- Păi sigur, înotul dezvoltă...Te rog să mă mai laşi, foarte frumos! O să învăţ la toate materiile şi o să iau numai nouă şi zecee...
- Văd şi eu că dezvoltă, dar nici chiar în halul ăsta, că mănânci ca un spart.
Înotul a ramas un capitol încheiat. Zoltan a mai continuat o vreme însă, fără mine, s-a lasat şi el. Ne-am stors, pe urmă, creierii toată vara. Ne-am gândit. Mai întâi la atletism. Pe urmă la canotaj. Pe urmă la box, la karate şi, în cele din urmă, ne-am reîntors la clubul de culturism.
- Acum suntem mai mari, i-am spus portarului, putem să ne înscriem?
El nu-şi mai amintea de noi, se sclerozase. L-a chemat pe antrenor, iar antrenorul ne-a ţinut aceeaşi predică. Să revenim când mai creştem. Numai că apucasem să intrăm în incinta clubului şi aşa am reuşit să vedem doi culturişti în acţiune. Am rămas cu gura căscată de câţi muşchi defilau pe-acolo. A doua zi, le-am povestit colegilor de ceea ce văzusem. Şi că fusesem şi noi acceptaţi, na! Asta ne-a făcut vedete deşi numai până în urmatoartea zi când Raicu, unul din colegi căuia îi povestisem toată  tărăşenia pe bune şi îl pusesem să jure pe roşu că nu mai spune nimănui, a împrăştiat totul. Şi n-ar fi fost nimic, dacă fetele n-ar fi început să chicoteasca când eram prin apropiere. Ahhh…
Zoltan mereu venea cu o idee nouă.
- Hai să citim căţi! a zis într-o zi, fără nici o altă introducere.
- Hai! Chiar. Dar ce fel de cărţi?
- Winettou!
- Păi ce, Winettou e carte? Eu credeam că e film.
Eu nu citisem până atunci decât basme şi poveşti. Şi alte două trei cărţulii recomandate de băieţii mai mari. Odată, a adus şi tata de la bibliotecă trei volume scorţoase, mari cât nişte biblii. “1001 de nopţi”. Tata nu se omora cu cititul, mai bine zis nu citea nimic înafară ziarelor. Însă despre cărţile acelea îi povestise un coleg de serviciu, care îl asigurase că sunt şi cu "prostii". Şi tata s-a înscris la bibliotecă numai pentru ele. Le-am citit şi eu şi vreau să spun ca m-a prins lectura. Îi făceam rezumat tatei de fiecara dată. Când ajungeam la ceva cu "prostii" îi spuneam:
- Acolo e o poveste pentru oameni mari.
- Da? Unde? se interesa tata, îi însemnam pasajul şi atunci tata îl citea.
- Dacă-ţi plac poveşti din astea, îţi recomand eu o carte.
- Ce carte? Şi de unde ştii de ea? Sper că n-ai citit-o.
Am şi luat un bobârnac în cap. M-am învăţat minte să nu mai discut cu tata despre lecturile mele.
- Una, “Decameronul”. N-am citit-o, am minţit eu, dar ştiu de la un coleg care a citit-o şi mi-a povestit-o.
Multă vreme a umblat tata dupa Decameronul. Când o cerea el, era mereu împrumutată. S-o fi lăsat păgubaş până la urmă. Că nu l-am vazut citind-o.
"Winettou" am primit-o de la Zoltan şi am parcurs-o pe nerăsuflate.
- Cum a fost? m-a întrebat, când i-am returnat-o
- Bestială!
- Ce ţi-am spus? Ştii că mai sunt şi alte cărţi cu Winettou?
- Nu! Chiar?
- Da, dar eu nu le am.
Ne-am inscris la Biblioteca Judeţeană. Tot ideea lui Zoltan. Mai întâi am citit tot ce am găsit de Karl May. "Comoara din lacul de argint", “Old Surehand”, "Testamentul incaşului" etc. Pe urmă, cu apetitul deschis, am întrebat-o pe doamna bibliotecară:
- Mai aveţi cărţi cu cowboy şi indieni?
Şi iată cum am făcut cunoştinţă cu Fenimore Cooper. Apoi totul a devenit ca un tăvălug. Zoltan s-a oprit la cowboy şi indieni, dar pentru mine lectura a devenit un drog. Citeam în pauze. Citeam în timpul orelor. Citeam în autobuz. Citeam mergând pe stradă. Am îmbrăţişat destui trecători, copaci nu mai vorbesc, sau stâlpi de curent. Am spart şi câteva ferestre, că erau deschise. Nu le vedeam până nu cădeau ţăndări. Dar capul nu mi l-am mai spart. Citeam acasă, cu cartea ascunsă în manualul de istorie sau geografie. Citeam după ce părinţii se culcau, la lumina lunii sau cu lumanarea aprinsă sub pătură. Foc n-am luat niciodată. Citeam în timp ce mâncam. Citeam în somn, în vise. Cărţi întregi. Până am supărat pe toată lumea. La şcoală, pe profesori. Acasă, părinţii.
- Mai lasă dracului, cărţile alea, că nu-ţi ţin de foame.
- Ba-mi ţin.
- Să vezi ce ţi-l altoiesc, s-a enervat tata, să vezi numai ce ţi-l altoiesc.
Şi m-a şi altoit. Dar ce să mai schimbe. Căci devenisem deja, dependent de cărţi. De lumile dinăuntru lor. Altele mai bune decât lumea cea reală. Altele mai rele. Dar captivante şi unele şi altele. În timp, am mai slăbit ritmul cititului. Mai ales când a apărut la orizont interesul pentru fete. Fetele astea… Însă lectura a rămas o preocupare constantă. O modalitate ieftină de relaxare, informare, experienţă şi cunoaştere. Nu ma refer la manualele şcolare. Pe care le găseam anoste, cu informaţii seci şi neatractive, in cele mai multe cazuri.
In clasa a 7-a am început să studiem chimia. Eu nu-mi închipuisem că poate exista o materie atât de plictisitoare, din care să nu înţelegi chiar nimic. Electroni, orbite, mase de tot felul, nuclee, elemente, numere atomice, numere de ordine, numărul lui Avogadro, o nebuloasă.
- Cine dracu a mai inventat şi materia asta?
- În mod sigur nu eu. O urăsc la fel de mult ca şi tine.
- Cred că e rândul meu să rămân repetent, i-am spus lui Zoltan. Nu înţeleg nimic, nu văd cum o să trec clasa.
- Lasă că nu rămânem noi. E mai grea matematica. Şi tot am trecut-o anul trecut. Eu la a doua tentativă, dar tu din prima. Apoi franceza!
Matematica mi se părea apă de ploaie pe lângă chimie.
Iar la franceză cam toţi băieţii aveam probleme, mai puţin premiantul clasei, Bruno. Bruno era bun la toate. Enervant de bun. Mai ales la pictură, profilul şcolii. Se juca cu pensula şi cărbunele, parcă i-ar fi fost prelugiri ale degetelor. Imaginaţia nu-i trecea dincolo de normal însă putea să reproducă orice. Din cauza lui, ceilalţi nu prea mai aspiram la mare lucru. În clasa a cincea a venit cu nişte copii  după Rembrandt, de le-a tăiat respiraţia profesorilor. Aşa se face că toată clasa am pornit la treabă cu handicapul Bruno. Singura consolare a noastră era că şi el avea un scris de gâscan de nu-l înţelegea nimeni. Noi, colegii, ne-am mai deprins, că-i copiam temele de casă, în timpul pauzelor, şi mereu eram cu gura pe el:
- Da aici ce-ai scris?
- Am scris “prostule”!
Râdea de unul singur, îi dădea mâna. O clasă întreagă copia din caietul lui. Cum Dumnezeu ajungea el să-şi facă toate temele, să înveţe pentru a doua zi şi să se mai şi joace? Şi mereu, haţ, premiul întâi.
Bun, dar profesorii nu înţelegeau nimic din scrisul lui.
- Ai o caligrafie absolut indescifrabilă, i-a reproşat profesoara de Limba Română.
Atunci cum se face că lua, totuşi, numai 10 la extemporale şi în teze?
Iar dacă se întampla să ia un nouă, era tragedie, cerea să fie ascultat pentru corectarea notei. Auzi la el, să corectezi nota nouă. Cel puţin din acest punct de vedere, ceilalţi băieţi ne consideram deasupra lui, nu eram atât de proşti să ne corectăm notele mari.

Tot într-a şaptea, am mai început o materie. De departe cea mai interesantă de până atunci. Istoria artei. L-am avut profesor pe domnul Coriolan Babeţi, un nume de care aveam să mai aud în anii ce au urmat. Am sfârşit prin a-l place, deşi, a băgat groaza în noi în primele ore, nu era ca ceilalţi. Nu ştiu dacă l-aş numi mai nonconformist, doar diferit. De la maniera de a preda, numai pe întuneric cu retroproiectorul în funcţiune şi până la tipicăriile de-a pune absenţele sau notele în catalog.
- Unde e Ivănescu, de ce lipseşte?
- Sunt prezent, tovarăşe profesor...
- Nu văd pe întuneric până în ultima bancă. Din punctul meu de vedere, nu exişti.
Şi l-a trecut absent!
La ora următoare ne băteam pe primele bănci. Iar după ce începea să predea se lăsa o linişte desăvârşită. Te dădea afară la prima mişcare în bancă, la prima scârţâială de scaun. Primul foşnet de hârtie. Şi te mai trecea şi absent în catalog. Ascultam ca încremeniţi.
- Corneliu! Cine e Corneliu?
- Eu, tovarăşe profesor.
- De ce Corneliu şi nu Cornelius? Şi de ce te tot fâţâi, ai limbrici?
- Nu ştiu, domnule profesor.
Cu atâta încremeneală în jur, vocile noastre prindeau ecou.
- Foarte rău că nu ştii, am să-ţi dau un doi mic şi chircit. Până mâine poate afli câte ceva…poţi să pleci!
Nu eram obişnuiţi cu note sub patru, a fost un contact brutal cu realitatea de la unu la trei. Doi era pentru mişcatul în bancă, trei dacă nu ştiai nimic, iar unu pentru cei care copiau la extemporale, ceea ce nu s-a întâmplat decât o singură dată şi a vuit toată şcoala
- Baboş a luat unu la Istoria Artei, l-a prins copiind!
Am avut curajul să-i duc şi carnetul, deobicei “îl uitam” acasă pentru notele slabe. Şi nici n-a trebuit să-i adaog un zero, i-am spus mamei că e o greşeală a profesorului,  mâncase un zero, că nu se dă nota unu la şcoală, cine-a mai auzit, era zece toata ziua, doar mă ştia cât sunt de bun la istorie.
- Ba eu v-aş altoi cu nota unu pe toţi, ca să vă iasă şcoala din cap, şi-a dat tata cu părerea.
Tata…
La istorie eram bun pentru că memoram lecţiile. Ca pe nişte poezii. Altfel nu mă putea asculta mama şi dacă nu mă asculta nici nu mă mai jucam.
- În bătălia de la Posada, Basarab întâi...
- Aici nu scrie Basarab întâi, ci Basarab I, de la iarmaroc!
- Da, dar aşa se scrie la domnitori…
Aveam voie la trei greşeli, incluzand prepoziţiile si conjuncţiile, dacă nu eram mereu întrerupt, fireşte.
- Păi ce, erau unguri şi pe vremurile alea?
- Erau, dacă aşa scrie, unde-am rămas?
- La I…
- …Basarab I l-a atras pe Carol Robert de Anjou într-un defileu muntos unde i-a zdrobit oştirea…
- Ai greşit, nu oştirea, ci oastea!

Într-o zi, am intrat la Fondul Plastic, unde expuneau şi profesori din şcoala noastră şi am dat nas în nas cu profesorul de Isoria Artei. Eram cu Pituţ (Corneliu cu pricina). Domnul Babeţi ne-a recunoscut.
- Spuneţi-mi repede, ce vedeţi în tabloul acesta?
Era o banală natură moartă, o vază cu flori.
- Eu văd un boabab, a riscat Pituţ.
- Un boabab? a râs profesorul. Dar tu ce vezi? m-a întrebat şi pe mine.
- Eu văd o femeie, care se roagă.
Ne-a întins mâna la amândoi, un gest neaşteptat, ce ne-a urcat orgoliul până la cer
- Bravo, să-mi amintiţi mâine, să vă pun câte un 10 în catalog.
Nu-mi purta pica pentru că încercasem să copiez. Bineînţeles ca i-am adus aminte, a doua zi, dar el uita repede, când voia să uite.
- Cum îţi spune?
- Baboş
- Baboş, Baboş… rimează cu langoş!
- Rimează cu laboş, domnule profesor (nu-i plăcea apelativul de  “tovarăş”, cui îi plăcea?), langoş e o rimă asonantă.
- Asonantă?
- Adică imperfectă…
- Ştiu ce înseamnă asonant, ceea ce mă uimeşte, e că ştii şi tu! Ia spune-mi o rimă asonantă cu Babeţi, dacă vrei nota.
- Ştruţi!
- Hm, da, e asonantă rău. Mai rău chiar decât langoş.
Până la urmă mi-a dat zecele acela, cu care m-am lăudat tot anul şi cred că a aflat tot oraşul.
- Păi mai aveai unul, ce mare brânză, a dat mama din mână. Ăla fără zero. Toată lumea ştie că eşti bun la istorie, fiindcă te-ascult eu, altfel…
Mama nu făcea distincţie între istorie si istoria artei. Şi nici eu nu i-am spus, m-aş fi complicat inutil, o materie în plus de memorat.
Spre sfârşitul trimestrului doi al clasei a 7-a, profesorul a lipsit câteva săptămâni şi i-a ţinut locul soţia, doamna Adriana Babeţi, redactor la revista locală, "Orizont". Doamna Babeţi nu prea avea chef de artă, ne-a vorbit de alchimie. De piatra filosofală, apa vieţii, transmutarea metalelor în aur şi alte lucruri interesante, care mie mi-au aprins imaginaţia pe loc. Cred că am ascultat-o ca stană de piatră. Mi s-a părut o revelaţie. I-am spus lui Zoltan:
- De azi încep să învăţ la chimie!
- Te-ai ţăcănit la cap? Ai zis c-o urăşti.
- N-o mai urăsc. Vreau să descopăr piatra filosofală.
- Aia mai zic şi eu. Dar e musai să ştii chimie?
- Păi tu n-ai ascultat?
Chimia a devenit, peste noapte, singurul lucru care m-a interesat. Am recuperat totul din urmă. Am citit manualul din scoarţă în scoarţă, ca pe un roman, ca pe un basm, ca pe o poveste. Profesoara mi s-a părut deodată frumoasă şi prietenoasă. La ore am devenit atent şi m-am mutat în prima bancă. Doamna de chimie (tovaraşa pe atunci) a observat şi ea "transmutanţa mea". Au observat toţi colegii. Şi restul profesorilor. Numai tata şi mama n-au observat, ei nu auziseră de chimie, numai de chimicale.
- Şi ce, a exclamat mama, dacă eşti cel mai bun la chimicale?
- Cum şi ce? E materia cea mai grea, toată lumea zice.
- De ce nu eşti tu cel mai bun la română, de exemplu.
- Că nu-mi place profesoara.
- Sau la matematică
- Nici profesoara aia nu-mi place.
- Sau la franceză.
- Aia nu-mi place nici atât.
- Atunci care profesoară îţi place ţie?
- Profesoara de chimie.
- Îţi place pe naiba! Că în primul trimestru ţi-a dat patru. Nici tu nu ştii ce-ţi place.

3.
Într-o seară, tata m-a căutat în buzunarele de la uniformă şi mi-a găsit un muc de ţigară. Mi-am pierdut cumpătul. M-a apucat o frică mai rea decât moartea.
- Ce-i cu chiştocul ăsta de ţigară în buzunarul tău?
- În buzunarul meu…Nu-i al meu!
- Fumezi chiştoace de ţigară?
- Nu.
- Atunci înseamnă că fumezi ţigări întregi...
- Ţigări întregi…Nu!
- Nu ce? ... grijania cui te-o-nchinat!
- Nu fumez!
- Atunci al cui e chiştocul ăsta de ţigară?
- Nu-i al meu.
- Nu-i al tău?
- Nu.
- Dar al cui e?
- Nu-i al meu. 
Problema cu tata era să răspunzi la întrebări cât mai repede, chiar dacă nu ştiai ce. Dacă întârziai, era de rău. Tata avea pumnul greu şi piciorul şi mai greu.
- Nu ştiu, nu-i al meu.
Tremuram. Mă aşteptam în orice secundă la lovitura care mă va pune la pământ.
- Cred că vreun coleg mi l-a băgat în buzunar, în glumă...
A doua zi, la şcoală, am ajuns cu nasul umflat şi strâmb. Nasul meu şi azi e strâmb. Chiar la rădăcină, deşi şi-a revenit destul de mult. Mă deranjează doar când port ochelari de soare. Trebuie să-i modific mereu.
- Taică-tău?
- Da, nu-mi adu aminte, mai bine spune-mi un banc.
Poveştile, care mă înnebuneau la Zoltan, erau cele cu vecinuţa lui. Care nu erau bancuri.
- Ieri, iar am fost pe la vecinuţa, începea el.
Aşa că toţi băieţii ne adunam în jurul lui în mai puţin de 30 de secunde. Şi ne frecam mâinile. Şi ziceam "Oaaau!" Zoli a fost iar la vecinuţa...
- Şi ce-aţi făcut din nou, tu şi vecinuţa?
- Ne-am jucat de-a pielea goală.
- Uuuuh.
- Mamăăă...
- Aaaaa
- Şi cum a fost? Zii repede!
Şi Zoltan ne descria din fir în păr, pentru a mia oară, cum arăta vecinuţa despuiată, ţâţele, sfârcurile, "ceva"-ul, cum se jucau ei, cum fugeau în jurul mesei şi pe urmă Zoltan o prindea pe vecinuţă, că vecinuţa obosea repede. Cum se freca cu ceva de fundul ei, şi pe urmă vecinuţa i-o baga pe ceva undeva, şi ce obosit dar voios era Zoltan la sfârşit, când trebuia să se spele pe acel ceva iar vecinuţa îi spunea să stea atent săptămâna viitoare că parinţii ei, iar merg la dentist împreună şi o să-i bată în perete ca să se mai joace de-a pielea goală.
Zoltan era mai mare cu un an ca noi şi mai dezvoltat, aşa că îl credeam tot ce ne povestea. Şi chiar să nu fi fost adevarat, nouă tot ne plăceau poveştile lui cu vecinuţa, şi tare am fi vrut să o cunoaştem şi noi pe vecinuţa aia a lui.
- Tu crezi că eu m-aş putea juca cu o fată de-a pielea goală? l-am întrebat odată, când ne întorceam de la bazin.


4.
Agathe era grasă grasă. Altfel poate n-am fi bagat-o în seamă. Noi, băieţii. Prea era liniştită. Suferea de o problemă hormonală, însă cine îşi bătea capul cu aşa ceva pe atunci. Un om gras era gras pentru că mânca prea mult. Atât ştiam. Şi făceam tot felul de glume răutăcioase pe seama ei. Şi râdeam cu neruşinare. O pândeam să vedem câte sandviciuri mănâncă. Şi cât sunt de mari sandviciurile pe care le mănâncă. Culmea era că nu mânca mai mult ca noi. Chiar mai puţin. Cum Dumnezeu? Ne miram ca proştii.
La ora de Educaţie Fizică fetele purtau obligatoriu costum de gimnastică. Câtorva din ele începuse să le crească sânii şi se mai ruşinau, iar nouă, băieţilor, numai la sânii lor ne stăteau ochii. Nici nu ştiam să ne ascundem, ne zgâiam direct şi făceam comentarii cu voce tare.
- Uitaţi-vă la Eniko, ce ţâţe mari i-au crescut.
Eniko era cam trăsnită, avea apucături băieţoase, deşi fizic, era cea mai bine dezvoltată. Cu cel puţin un cap mai înaltă ca orice băiat. Şi bine proporţionată. Lucru pe care noi, băieţii, încă nu-l ştiam. Nu-l observam. Nu ne pricepeam. Evaluam totul numai pe porţiuni. La Agathe, de exemplu, ne uitam fix la sex. Că-i era umflat iar noi ne înghionteam şi spuneam că are "ceva" de băieţi. Apoi îi imitam mersul. Greoi şi legănat. La ora de Educaţie Fizică, când Agathe încerca să se dea peste cap, rămânea înţepenită, nu mai reuşea să cadă nici în faţă nici în spate, dădea numai din picioare de parcă ar fi vrut să păşească pe tavan. Atunci nu se mai abţinea nimeni, râdeau şi fetele, cărora începuseră să le mijească sânii şi mai râdea şi tovaraşa profesoară, care o ajuta să se răstoarne, în cele din urmă. În faţă sau în spate.
Cum se simţea Agathe?
Probabil, cu asta nu-şi bătea nimeni capul.
Agathe umbla veşnic cu o perniţă după ea, pe care şi-o potrivea sub fund, când se aşeza în bancă. O altă sursă de haz. Într-o zi, mi-a venit ideea să-i "montez" nişte pioneze în pernuţa aceea. Am aşteptat să iasă în pauză, am pus doi colegi de pază şi am executat-o. Cinci piuneze chinezeşti, astea aveau acul mai lung. Agathe n-a bănuit nimic, ea nici nu se aşeza în bancă, ci se lăsa să cadă, din cauza efortului din genunchi. A căzut şi peste piunezele puse de mine. Durerea a fost imediată, căci s-a crispat toată la faţă însă, de ridicat, s-a ridicat mai greu. Iar pionezele cu tot cu pernuţă, i-au ramas prinse de fund. Până i le-a smuls o colegă, îi dăduse şi sângele din fundul ei bucălos. Cât a suferit Agathe, greu de spus. Probabil toată ziua. Probabil şi noaptea. Că a doua zi, n-a mai apărut la şcoală. N-a mai apărut până săptămâna următoare, împreună cu părinţii. Părinţi care au făcut un scandal monstru şi întrebau pe toţi copiii dacă ştiu unde mă pot găsi. Noroc că prinsesem de veste şi am avut timp să mă ascund în podul şcolii până a trecut urgia. Am scăpat numai cu scăderea notei la purtare. Că diriginta ţinea la mine şi mai ştia şi situaţia mea de acasă, un tată beţivan şi că luam bătaie ca la carte. Cred că mama îi spusese, la una din şedinţele cu părinţii, când se cereau bani pentru fondul clasei, fondul şcolii şi tot felul de alte fonduri din cauza cărora tata făcea ca trenul.
- Păi nu se laudă, comuniştii ăştia, că e şcoala gratuită? Ce p...mamii lor de fonduri mai vor?
Mama se îngălbenea de spaimă.
- Taci, omule, din gură, cineva o să te dea da pe mâna miliţiei...
- Da, să mă dea, că m-am săturat de mârşavenia lor! continua tata mai cu jumate de gură, adevărul e că îi era şi lui frică, întotdeauna te auzea cineva şi te turna, de nu te vedeai cu anii pe urmă.
E clar, colegii aceia doi pe care-i pusesem de pază mă pârâseră, altfel de ce să umble părinţii Agathei tocmai dupa mine, cu lumanarea. Nu m-am supărat pe ei, ori poate mi-a trecut pe loc, probabil şi eu i-aş fi dat de gol dacă eram în locul lor. Zic şi eu aşa…
Agathe locuia într-un sat de la periferia Timişoarei, venea la şcoală cu un autobuz care circula rar, de aceea, ca să fie sigură că nu întârzie, ajungea mereu prima în clasă, mult înaintea celorlalţi colegi. Odată, s-a nimerit să vin şi eu mai devreme şi eram numai noi doi. Ea nu se uita la mine, stătea în bancă şi-şi pusese o mână la ochi. Iar eu nu ştiam ce să spun, îmi părea rău de tot ce se întâmplase, îmi dădeam seama  că întrecusem măsura şi, în momentul acela, îmi era ruşine de ea. Mai ales ca eram singuri. Eram stânjeniţi amândoi. Unul de celălalt. Eu mă tot codeam să deschid vorba. De parcă mă strângea cineva de gât.
-Agathee...
Agathe şi-a pus degetele în urechi să nu audă ce-i spun. Se aştepta la ce era mai rău.
- Agathe, nu cumva ai vrea să mă ierţi?
Nu-mi credeam nici eu urechilor, că eu nu mi-am cerut iertare decât tatei, care mă obliga cu coada de lopată şi nu aveam încotro, motiv pentru care îmi şi repugna să-mi cer iertare, oricine ar fi fost. Dar atunci cuvintele mi-au ieşit singure din gură, prinde-le, dacă mai poţi. Şi odată pornit, am început să mă rostogolesc ca un bulgăre de zăpadă.
- Iartă-mă Agathe, n-am să mai râd niciodată de tine că eşti grasă... şi nici n-am să mai las pe nimeni să râdă... Sau să-şi bată joc de tine...
- Mincinosule! De ce ai să faci tu aşa ceva? m-a întrebat ea, se pare că, totuşi, auzea bine prin degetele ei, şi avea o voce atât de tristă şi de jalnică. Nu vreau să te vad şi nici să vorbeşti cu mine! Dacă te prinde taică-meu, îţi rupe urechile şi-ai să vezi cum o să arăţi fără urechi...
- Taică-meu e mai tare ca al tău, taică-meu când se îmbată se bate şi cu cuţitul!
- Or să sară toţi nemţii în ajutorul lui tata, să te văd atunci.
- Şi în ajutorul lui tata or să sară românii. Românii sunt mai mulţi ca nemţii.
- Da, dar românii nu se ajuta între ei. Românii se bat între ei.
- De unde ştii?
- Mi-a spus tata.
- Taica-tău are dreptate. Îmi amintesc că tata s-a bătut şi cu văru-său, care e tot român.
- Da, vezi? O să-ţi rupă taică-meu urechile.
- Agatheee...
- Nu mai vorbesc cu tine. Niciodată!
- Mă ierţi doar acum, pentru ultima oară?
- Nu!
Doar că eu apucasem să-mi dau seama, nu ştiu cum, că ea ar fi dispusă să mă ierte dacă mi-aş fi ţinut cuvântul. M-am ridicat şi m-am aşezat lângă ea. Că nu eram timid pe atunci. Încă nu. I-am luat mâna de la ochi, ne-am cam luptat un pic, ea a început să plângă. Se făcuse roşie la faţă şi împreună cu blondul părului, nu-i stătea bine de loc.
- Te rog, nu mai plânge, că te urâţeşte la faţă.
I-am şters lacrimile cu mâna că batista mea era murdară.
- Nu mai plânge,Agathe, te rog mult, uite îţi jur pe roşu, niciodată n-am să mai fiu rău cu tine. Dar numai dacă mă ierţi. Dacă făcem pace pentru totdeauna.
- Şi n-ai să-i laşi nici pe alţii?
- Nu, jur că nu!
- Arată-mi roşu!
M-am repezit după penarul meu care era din vinilin roşu. Şi am jurat. De câte ori nu mă mai jurasem, cu copiii, ca doar era la modă. Dar atunci am fost mai serios. Eram chiar pătruns de jurământul meu. Aşa mi s-a părut. Şi hotărât să-l ţin.
După alte 10 minute, Agathe mi-a dat o bomboană de ciocolată. Eu nu mai mâncasem până atunci bomboane de ciocolată aşa că i-am dat praştia să mi-o admire şi chiar am învaţat-o cum să o ţină în mână şi cum să o întindă şi să ochească. I-am arătat şi colecţia mea de insigne, care erau numai trei şi i-am spus să-şi aleagă una. Dar ea n-a vrut şi în ascuns m-am bucurat un pic.
- Atunci, îţi spun un secret.
- Ce secret?
- Nu spui la nimeni?
- Nu!
- Jură şi tu!
- Jur.
I-am întins penarul meu.
- Jură din nou.
- Jur.
- Lui Bruno îi place de Mirela. O iubeşte!
- Aaa? De unde ştii?
- De la Bruno...
- Teribil. Chiar că e un secret.
Primul coleg cu care am intrat în conflict din cauza juramântului meu a fost Ştefănescu. Maica-sa era vânzătoare de lozuri şi taică-său lucra prin miliţie, era ofiţer. Dar nu ne era frică la nimeni de el, din cauza lui taică-său. Poate pentru că nici nu-l văzusem vreodată. Ştefănescu ăsta s-a dus în spatele Agathei şi a început, ca deobicei, să o imite cum merge, legănat, exagerand desigur. Colegii au început să râdă. Agathe să plângă. Apoi Agathe s-a întors înspre mine şi aştepta să fac ceva. Nu prea aveam chef în acel moment de bătaie, dar nici n-am putut să suport privirea ei rugătoare şi disperată. Şi nici una, nici alta, i-am repezit lui Ştefănescu un picior în cur.
- De ce mi-ai dat cu picioru'?
- De aia că te legi de Agathe.
- Şi ce dacă, râdem. Uite că toţi râd.
- Eu nu! Şi ca să ştii, de azi nu mai râde nimeni de Agathe. Cine mai râde primeşte şuturi în cur de la mine.
Replica mea s-a auzit foarte clar în toată clasa, căci se lăsase deodată linişte. Probabil că gestul meu i-a şocat pe toţi.
- Ce, e gacica ta? s-a maimuţărit Ştefănescu.
- Nu e gagica mea! am roşit eu, toată clasa a râs de întrebarea aceea. E colega mea. A noastră. De ce să ne batem joc?
- Dacă e grasă...
Şi a început din nou să mimeze mersul ei legănat.
N-am avut încotro, i-am mai repezit un picior. Pe urmă s-a încins bătaia.
Ştefănescu era mai înalt şi mai bine legat, dar şi mai pămpălău, nu prea ştia trucuri de bătaie, aşa că lupta a fost aproape egală. Ne-am tăvălit printre bănci, ne-am umplut de praf. Mi-a spart buza şi nasul, astea erau veşnicile mele probleme când mă băteam, iar eu i-am rupt o mânecă şi nasturii de la cămaşa şi, cel mai grav, i-am spart ochelarii. Când s-a vazut cu ochelarii sparţi, Ştefănescu a început să se vaiete că o să-l omoare părinţii, am uitat imediat de bătaie, i-am luat repede mâneca desprinsă de la haina de uniformă şi i-am scuturat-o de praf. Când a intrat profesoara de anatomie şi când ne-a văzut cum arătam, ne-a luat de urechi pe amândoi şi ne-a dus în cancelarie. Profesoara de Limba Romana, doamna Almăjan, de cum m-a vazut, a replicat:
- Dacă e şi Baboş amestecat, e clar cine e vinovatul.
Au chemat-o şi pe diriginta noastră şi pe doamna directoare, pe care am uitat cum o chema, poate Plavoşin, preda fizica, în orice caz, şi ne-au luat la intrebari.
Nici eu şi nici Ştefănescu nu ne prea îndemnam să spunem motivul din care ne bătusem. El încă era paralizat de frică la ce-o să-i facă părinţii din cauza ochelarilor şi-a hainei de uniformă, eu ţineam capul în jos, cu faţa îngropată în batistă, nu scoteam un sunet. Sângerarea mi se oprise. Până la urmă, diriginta s-a dus să iscodească prin clasă, la ceilalţi colegi, iar când s-a reîntors, i-a spus lui Ştefănescu că poate să plece. Pe urmă m-a prins pe mine de urechi. Eu abia aşteptam să-mi facă ceva şi să plec şi eu, nu mă simţeam deloc bine în cancelarie de faţă cu ataţia profesori. Să mă fi bătut, să mă fi urechiat, orice...
- Ar trebui să-l exmatriculam, şi-a dat din nou cu părerea tovaraşa de română, Almăjan, elevul ăsta ne face şcoala de râs. E la a mia abatere...
Diriginta, m-a luat de urechi şi m-a tras înspre ea şi m-a pupat pe frunte. Mi-a zis, dar tare, să audă toţi câţi erau acolo:
- Sunt mândră de tine! Dar nu-mi place când te baţi. Dacă se mai întamplă ceva asemănător, să vii la mine şi să-mi spui.
Abia atunci am început să plâng şi eu. Din cauza pupatului acela şi că diriginta mea era mândra de mine. Căci de mine nu mai fusese nimeni mândru, vreodată, nici măcar tata, doar mai luam şi eu note de 10, mai ales la istorie şi la geografie.
Diriginta le-a povestit şi celorlaţi din cancelarie ce se întâmplase. Şi toţi s-au grăbit cu "bravo"; eu nu-i prea auzeam din cauza propriilor mele sughiţuri. Unii m-au mângâiat şi pe cap, ceea ce mi-a facut şi mai rău, că mi-au stârnit din nou plânsul.
- E un copil sensibil, s-a înduioşat profesoara de română, ceea ce era o excepţie.
Mi-a dat batista ei. Şi mi-a spus:
- Nimeni n-o să-ţi facă nimic. Tu eşti cam rău câteodată, dar azi m-ai emoţionat, să ştii.
De-atunci, tovarăşa de română n-a mai fost aşa pornită pe mine, cel puţin până am terminat clasa a şaptea, că întra opta i-am făcut eu altele. Şi nici ceilalţi profesori n-au mai spus că sunt un copil aşa de rău, doar zvăpăiat.
Iar Agathe?
Agathe a venit la mine, când nu era nimeni prin preajmă şi m-a pupat pe obraz.
- Nu credeam că ai să te ţii de promisiune, mi-a şoptit, dar am sperat din toată inima mea.
Şi nici colegii n-au mai râs, cel puţin când eram eu prin preajmă.
După generală n-am mai întalnit-o pe Agathe o vreme..
Abia la câţiva ani după terminarea liceului, am dat nas în nas în magazinul Bega, era vânzătoare la raionul sportiv.
Se căsătorise şi avea o fetiţă. Era tot grasă, mai grasă decât o ştiam eu, dar nu mi s-a părut că-i stătea rău.
- Arăţi bine, i-am spus.
- Lasă, ştiu cum arăt, sunt grasă, dar m-am obişnuit.
- Mie îmi pari frumoasă.
- Tu poţi să-mi spui orice, să ştii că n-am uitat. Nici un băiat nu s-a mai bătut pentru mine până atunci şi nici de atunci.
- Asta merită o îmbrăţişare?
Ne-am îmbrăţişat. A fost ultima oară când am văzut-o. Am aflat, mai târziu, că emigrase şi ea, ca atâţia alţi nemţi, în Germania.  N-am uitat-o. Căci e şi ea parte din copilaria mea. Agathe.














Străbunica





Primul bărbat pe care l-am iubit şi de care îmi amintesc, a fost un ţigan. Un lăieţ. Trecea pe la străbunica mea în fiecare săptămână şi-o întreba dacă n-are nimica de aruncat. Vechituri.
- Ce să arunc, răspundea străbunica, poate zilele care mi-au rămas, că sunt bătrână de-acuma.
- Nu vorbi aşa, lele, se speria ţiganul, că e păcat de la Dumnezeu şi mai zicea: copilaşul ăsta frumos e al dumitale? Dă-l încoace să-l hintez puţin.
Ţiganul mă lua de subţiori şi începea să mă facă hinta prin aer, iar eu râdeam de părere de bine. Strigam dupa el:
- Să mai vii bade, lăieţule, pe la noi!
Lui îi plăcea că-l chemam lăieţ, lumea nu-i spunea lăieţ pe faţă, să nu-l supere, nu ştia că-i place.
Avea o mustaţă mare cu vârfurile răsucite în sus, iar prin pălărie îi ieşea un smoc de păr. Umbla veşnic cu o boccea prinsă în capătul unui băţ pe care-l purta pe umăr. Nu-l lăsa jos decât să mă hinteze pe mine. Nimeni nu cred că ştia ce ţine în bocceluţa lui, poate că nimic sau poate că doar zdremţe, ori ce căpăta de la unul altul. Câteodată îl mai miluia şi străbunica cu câte-o bucată de pâine pe care i-o învelea în hârtie albastră.
- Mergi sănătos, Niculae! Că aşa-l chema pe lăieţ.
- I-ai spus să mai vină? o întrebam eu.
- Vine el şi fără să-l chemi, aşteaptă numai.
Nu trecea o săptămână şi străbunica mă şi atenţiona cu o gravitate prefăcută.
- Ascunde-te, Costeluş, că vine lăieţul să te hinteze. Uite acuma deschide vraniţa.
Eu tropoteam din picioare de narabdare.
- Badea lăieţu, badea lăieţu…

Pe unchiu Ianoş îl chema Ioan. Şi Sabău, nu Szabo. N-am reuşit să aflu de ce lumea îi spunea Ianoş. Că nu era ungur. Nici nu erau unguri în sat. Abia de pe la Crasna începea ungurimea. Ianoş a’ lui Polhoc. Mai avea un frate, Teofil, cu care se învecina. Nu prea vorbea cu el, erau certaţi, probabil de la pământ, veşnica problemă.
- O fi avut vreo unguroaică în tinereţe…de aia îi spune Ianoş.
Mie nu-mi vine sa cred, că unchiu Ianoş s-a căsătorit de tânăr cu sora tatei, Florica. Florica avea 15 ani când s-a dus după unchiu Ianoş, a fugit de-acasă, sau a fost furată. Că altfel, din dragoste, nu te puteai lua pe vremurile alea.
- Nici o zestre nu vezi, nici o zestre, a tunat bunica, mama tatei, Ileana (Ilenuţa) o zgârcită ce nu s-a mai pomenit, după părerea mamei.
Dar mai târziu s-a răzgândit, că doar o fată avea şi era topită toată după ea.
- Na-ţi! Ia-ţi!
Când s-a ajuns la “ia-ţi”, a sărit tata şi cu frate-său, Mihai.
- Păi cum să-şi ia, ce, noi nu avem parte aici?
Iarăşi probleme de pământ.
Bunica i-a fugarit cu o prajină, nu de voinică, mai mult de aprigă şi rea, însă, până la urmă, tot a trebuit să le facă şi lor parte. Măcar dinspre bunicul. Bunicul a murit la 50 de ani, de silicoza. Fusese miner în Petroşani, domiciliu forţat, muncă silită. Şi încă a fost norocos, alţii, în situaţii asemanatoare, au putrezit prin puşcăriile comuniste. Vina bunicului? Fusese jandarm pe vremea Generalului Antonescu. Grea vină, greu păcat. Când tata a crescut, s-a dus şi el la mină, să facă şi el bani. S-a ales şi el cu o silicoza de gradul trei. Când a crescut fratele tatei, Mihai, l-au bagat şi pe el la mină. S-a ales şi Mihai cu o silicoză. Tot de gradul trei. Dar nu silicoza a fost boala cea mai rea cu care s-a procopsit tata şi fratele lui. Ci băutura. Că minerii de cum ieşeau din şut, dădeau colţul şi intrau în cârciumă. Iată de ce tata nu s-a ales cu bani din minerit ( mai puţin silicoza aceea). În schimb, a dat în patima băutului de care s-a ţinut ca un câine credincios.

Cât despre străbunica, a fost cea mai frumoasă femeie pe care am cunoscut-o în copilărie. Cel puţin până la o anumită vârstă. Cea mai caldă, mai drăgăstoasă, mai feminină. Tot universul meu. Am iubit-o instinctual, ca orice copil care-şi iubeşte mama. Aşa îi şi spuneam, mamă. Am fost ca puiul de găină care, ieşind din găoace, se ataşează de prima vietate ieşită în cale. Dormeam într-o copaie de lemn iar dimineaţa, când mă trezeam, treceam în patul străbunicii, un pat înalt cu saltea de paie. Paie din care mai trăgeam când eram singur în casă, le băgam în vatra cuptorului şi suflam apoi în cenuşă. Odata s-au şi aprins, nu numai paiele dar şi cămeşoiul pe care-l purtam. Chiar în faţă, pe la poale. Strabunica tocmai intra pe uşă cu o galeată de apă pe care o scosese de la vecina noastra, de peste drum, Lupasca. Şi nici una nici două mi-a şi golit-o în cap. Dar cămeşoiul n-a mai rămas întreg, îi lipsea, de-acum, un petec, tocmai petecul care-mi ascundea ceea ce trebuia ascuns. Că nu se purtau chiloţi pe vremurile alea.
- Păi cine purta chiloţi, mi-a povestit odata, mama, eu n-am avut pânâ nu m-am mutat la oraş.
Tot strabunica a găsit rezolvarea problemei, mi-a întors cămeşoiul invers, aşa că din faţă nu se mai vedea nimic.
Altă dată, când a mai plecat după apă la Lupasca, m-a legat de piciorul patului lăsând nişte jucarele lângă mine. Adică un linguroi de lemn şi o farfurie de tablă. Un blid. Într-o zi, mi-am desfăcut legătoarea şi am intrat în dulapul unde-şi ţinea străbunica oalele. Era şi o oală de groşcior prin dulapul ăla şi chiar acolo mi-am bagat şi eu capul. Şi dă-i cu limbuţa.
A strigat străbunica după mine “Costeluş” până s-a săturat. Până s-a albit toată şi s-a învineţit. Că eu nu o auzeam cu capul îngropat în oala aia de pământ ars, plină cu groştiorul ăla bun. Pe urmă a ieşit în stradă, văicarindu-se.
- Tulai, am pierdut copilul!
A strigat aşa până a ajuns la fiică-sa, bunica mea, adică. Bunica locuia în buricul târgului, peste drum de bufet şi Cooperativa de producţie.
- Ce ai, maică, ce ai, ce ţipi aşa?
- L-am pierdut pe Costeluş, mă omoară Aurica.
Aurica era mama, care mă lăsase străbunicii în grijă şi plecase după tata la Timişoara, să se facă oraşancă.
- Dar cum, sărăcie, l-ai pierdut?
- Tulai Doamne, l-am pierdut pe Costeluş!
Bunica s-a cam enervat, că n-o suporta pe maică-sa, bunica nu suporta pe nimeni, dealtfel, că aşa era ea. S-au întors amândouă şi s-au pus să mă caute din nou până m-au găsit în dulap.
- Uite prăpăditul de copil, unde se ascundea.
Eu nici atunci nu auzeam prea bine şi nici capul nu mi-l mai puteam scoate din oală. Probabil că adormisem. Lincotind groşciorul ăla bun.
Bunica mi-ar fi cârpit vreo două că era iute la supărare, dar n-a lăsat-o stăbunica să mă atingă. Că era străbunica mea. M-a luat în brate şi m-a pupat cu tot groşciorul care-l aveam în cap şi pe faţă.
- Doi prostalăi, a făcut bunica, Floriţa sau Orbăneasa, cum o porecleau cei din sat. Un copil şi-o babă fără minte.
Şi-a ieşit în stradă, înjurându-ne pe amândoi. Că uite cu ce şi-a pierdut ea vremea.

Petrea Şoitului a fost, până la urmă, unchiul meu favorit. Îl avea pe vino-ncoa, ce mai. Bărbaţii din sat nu-l sufereau, dar femeile … Nevestele…Se spune că Petrea avea copii împrăştiaţi prin tot satul. Prin mai toate gospodăriile…Că era arătos din cale-afară. Deşi a trecut şi el pe la mină şi s-a ales şi el cu un început de silicoză şi patima pentru băutură. Patima pentru femei nu se ştie unde a deprins-o. Adevarul e că fierbea cea mai bună ţuică din sat. Că nu le amesteca.
- Mălanii, nepoate, zicea el, să n-ai niciodată încredere în ei, că ei pun zahăr peste prune, ca să le iasă mai mult. Că nu-i satură Dumnezeu. Sunt în stare să te otrăvească. Vrei o ţuică curată, vii la mine.
De câte ori treceam pe la el, mă lua cu nepoate.
- Din care bei, nepoate? Asta e de meară, asta de peară, asta-i de prună roşie, prună albă, prună pistriţă, ringlotă.
- Beau din toate, unchiule, că ţuica matale toată e bună.
- Asta aşa-i.
Unchiu Petrea nu avea pământ. Locuia în culme, sau în Bulci, cum i se spunea dealului. La graniţa dintre Cizer şi Mal. Cizer-ul fusese colectivizat, Mal-ul nu. Pământul lui Petrea fusese în partea care s-a colectivizat. Îi rămăsese numai livada de pruni şi ringloţi. Nimeni nu mai avea ringloţi în sat. Îi adusese el de pe unde hoinărise în tinereţe, câteva crenguţe şi le ultoise de unul singur. Şi se mândrea cu ei. Că dacă te uitai la primul trunchi, nu-i mai vedeai pe ceilalti din spate, atât erau de aliniaţi.
- Ai facut armata, nepoate?
- Numai ce-am terminat-o.
- Atunci ştii să apreciezi. Hai să mai bem un pahar de peară.
Bună era şi peara.

După un an jumate, am fost desparţit de străbunica. M-a dus mama şi tata la Timişoara şi m-a făcut şi pe mine orăşan. Tatei nu i-a prea convenit, dar mama avea socotelile ei. Pe-atunci, părinţii mei locuiau în gazdă la o babă afurisită, baba Sofia, am mai povestit eu de ea. Care n-a mai vrut să-i ţină cu copii, între timp se născuse şi Achim. Toată lumea se ferea să ia în gazda familii cu copii, mai ales aşa mici cum eram noi. Până şi tata, mai târziu, când a ajuns să ţină şi el chiriaşi, prima întrebare era: “copii aveţi?”
Aşa că tata a fost nevoit să-şi vândă partea de moştenire, de la ţară, fratelui şi sorei. Pe aproape nimic. Casa în care mă născusem. Azi nu mai există.
- Doar n-o să iei piele de pe noi, i-au spus fraţii.
- Nu, doar n-am să iau pielea de pe voi, dar am şi eu nevoie de bani, că vreau să-mi fac casă la oraş, cu chirie nu mai pot să stau.
- N-avem cât îţi trebuie ţie.
- Atunci vând la alţii.
- Ba pământurile strămoşeşti n-ai să le înstrăinezi. Cumpărăm noi ori nu cumpără nimeni.
Au cumparat ei pe cât au vrut să-i dea. Şi ce i-au dat tatei i-au dat cu ţârâita. Iar parte din ţârâială, în natură, în ţuică adică, din care s-a ales praful, că a pişat-o tata la gard.
Tot strabunica i-a ajutat, că şi-a vândut văcuţa şi le-a dat banii lor. Şi aşa a cumpărat tata un plaţ de casă pe care a construit o baracă din bârne şi a învelit-o cu cartoane gudronate. Că, într-o noapte mai vântoasă, au zburat cartoanele de nu s-au văzut şi oamenii care treceau pe lângă calea ferată, unde se găsise şi tata să cumpere plaţul, de ieftin ce era, au început să râdă. O vedeau pe mama dormind într-un pat improvizat şi altceva nu mai era nimic, o lampă de gătit pe petrol şi câteva haine spânzurate pe nişte cuie bătute în stâlpii bărăcii.
- Nu v-ajute Dumnezeu! le-a strigat mama, altceva mai bun n-aveţi de făcut decât să râdeţi de un om sărac?
Tata era plecat la serviciu, pe-atunci lucra la UMT, cărător cu şalele.
- Oameni bolunzi!
Eu dormeam la picioarele mamei, cu Achim şi când m-am trezit de la ţipetele mamei, am văzut cerul deasupra mea.
- Vasile, Vasile, l-am zgâlţait pe Achim, scoală-te, că ţi s-a căcat o vrabie în cap.
 
Am avut şi un unchi pe care îl chema Vasile. Prin alianţă. Era soţul unei surori a mamei, mătuşa Cornelia. Mătuşa Cornelia era o femeie bolnăvicoasă, ca şi mama, cu care şi semana de parcă erau gemene. Toată viaţa, după ce s-a maritat, şi-a petrecut-o prin spitale sau bolind în pat. Unchiu Vasile s-a ocupat de toate. De fete, că avea două, pe Dorina şi Mărioara, de gospodărie, de serviciu şi de nevastă-sa bolnavă. Unchiu Vasile era un om robust, bine clădit. Că mătuşa mereu îi scotea ochii.
- O să mor şi tu ai să te recăsătoreşti şi toată munca mea o să intre pe mâinile altei femei. O curvă care o să se bucure de munca mea.
La ce muncă se referea mătuşa numai ea ştia.
Unchiu Vasile nici nu bea, nici nu fuma, nici nu umbla la curve. Doar se consuma nervos, de prea mult ce-şi iubea familia. Şi, într-o zi, pe la patruzeci şi ceva de ani, a făcut cancer la plămâni şi s-a curăţat în câteva luni.
Mătuşa Cornelia ce să facă, n-a mai avut cine să-i caute în coarne, fetele au lăsat-o, şi-au întemeiat propriile lor familii, aşa că n-a avut încotro şi s-a înzdrăvenit. S-a şi îngrăşat şi i-a revenit roşeaţa în obraji.
- Cred că trăiesc a doua tinereţe, i-a spus mamei şi nici n-a trecut multa vreme că s-a şi remăritat. Nu cu o curvă, cum i-o imputase unchiului Vasile, ci cu un bărbat. Cu care a stat cât a stat, după care şi-a găsit alt bărbat. Pe urmă altul. Că uite aşa se învârte roata. Din păcate, uneori.
- Ce-ţi mai trebuie atâţia bărbaţi, la vârsta ta, a luat-o mama la rost?
- Păi sunt mai tânără ca tine, s-a supărat şi mătuşa de cicăleala mamei
- Cât mai tânără, trei ani...
- Da, dar anii ăia trei contează!

Am continuat să o visez pe străbunica până la şase ani, până când tata a început să-mi predomine visurile, mereu aceleaşi, practic nişte coşmaruri. Dacă n-ar fi băut tata. Cum ar fi fost?  Uneori mi se întâmplă să-l visez şi acum, după atâţia ani. Coşmarele astea… Dă-le-ncolo. Ziceam de străbunica. De câte ori mergeam la ţară, în vacanţele de vară, treceam şi pe la ea. Începuseră să-i placă dulciurile, aşa că-i duceam bomboane. Tata ne trimitea la sora lui şi la cumnatu-său, Ianoş, ca ajutoare (un fel de slugi) pe timp de vară. Că era multă muncă la ţară. Ţăranii din sat nefiind colectivizaţi şi neavând alt serviciu. Trăind de pe urma gospodăriilor. A animalelor şi a ţuicii. Ori eram trimişi la bunica din culme, mama tatei. Ileana. De care mie şi lui Achim nu ne placea şi nici lui Alexandru, mai târziu. Deşi, ca toţi ceilalţi ţărani, vorbea şi ea cu "ţucu-ţi".
- Ţucu-ţi soarele tau! zicea. Ori: ţucu-ţi norocul tău!
Altfel era o zgârcită ce n-a pomenit pământul, după cum zicea mama.
- Da să nu vă prind prin Cizer, pe la hoaşca de bunică-ta aialaltă, ne ameninţa tata.
Noi treceam şi pe la ea, că ne era bunică, deşi ne punea şi ea la lucru. Şi cum aveam prilejul, o tuleam la străbunica. Şi mai cumpăram şi nişte bomboane. Acum, străbunicii nu-i mai spuneam mamă, că mă dezobişnuisem, îi spuneam baba, toată lumea îi spunea baba, baba i-am spus şi eu. Dar de iubit tot o iubeam, că o altă femeie mai bună încă nu întâlnisem. Bunica se enerva:
- Unde mergeţi?
- La baba…
- Ce vi-o fi plăcând la beşinile ei? Avem de cules prune.
- Are şi baba de cules Că pe ea n-o ajuta nimeni.
















Mama



1.
Sentinţa de divorţ a părinţilor mei s-a pronunţat în ziua în care ar fi trebuit să-şi serbeze nunta de argint. Prilej cu care ne-am fi putut aduna toţi fraţii şi toate surorile, toţi verişorii, toţi unchii şi toate mătuşile, toţi bunicii, toţi nepoţii (din partea mamei) şi să fii chefuit una bună, de seara până dimineaţa, mama fiind cea mai mare din fraţii (toţi fraţii ei), şi din partea tatei, tata fiind cel mai mare din fraţii lui (toţi fraţii lui), s-ar fi adunat din toate colţurile ţării pe unde s-au împrăştiat, migrând de la ţară la oraş, în procesul forţat de urbanizare inventat de republica socialistă, eu fiind cel mai mare din fraţii mei (toţi) …
- Nu-i aşa că viaţa e scurtă…
- Ba e chiar scurtă. Şi împuţită!
N-a fost să fie, iar divorţul se derula de ceva vreme, după atâtea încercări eşuate în trecut. Camelia era însărcinată cu primul nostru copil, o să vedeţi şi voi cum e, mai vorbim peste 25 de ani, de parcă eu l-aş fi contrazis…nu-i uşor, tata a şi plâns, îşi făcea numărul adică, lasă-l să plângă, de fiecare dată a plâns la proces, se târa pe coate şi pe genunchi de faţă cu toată lumea şi-şi cerea iertare - iertaţi-l, doamnă (se ruga judecătorul de mine), în viaţa mea n-am văzut un bărbat să-şi ceară iertare în halul ăsta, dumneavoastră nu ştiţi ce fel de om e, de aia vorbiţi- ce să fac, voi eraţi încă mici iar eu îl credeam, mă păcăleam singură că se va schimba, că va lăsa băutura… ţi-ai găsit...
- Până la urmă de ce divorţează părinţii tăi?
- Până la urmă nu ştiu.
Până la urmă ştiam. Am şi fost de acord cu mama, nu mai putea trăi aşa. Numai sinucigaşii pot trăi aşa.Dar niciunul nu ne-am aşteptat ca divorţul să se pronunţe în ziua aceea atât de specială. Apoi a venit şi partea cea mai dezagreabilă din proces, pentru că un divorţ nu înseamnă numai separare, despărţire, ci şi împărţire, mai ales împărţire. Iar cu împărţirea au fost probleme. Ultimele orgolii, ultimele răbufniri şi încheieri de poliţe. Aha…
Mama s-a ales cu cazanul tatei  de la instalaţia de fiert ţuică, asta înseamnă să-ţi împarţi bunurile. Cu care nu avea ce face în apartamentul blocului, unde se muta, dar ce conta, îl voia şi gata.
- Ce să faci cu cazanul, s-a supărat tata?
- Uite-aşa,  nu fac nimic, dar nici tu n-o să mai fierbi ţuică şi să bei până cazi din picioare!
Cu căzutul din picioare a fost, hm, spus cu menajamente, tata avea obiceiul să se pişe pe el noaptea, încă pe când eram noi  mici (copiii)  şi mama ne punea să-i scoatem salteaua afară la uscat şi aerisit. Şi o mai şi băteam cu bătătorul de covoare.
- Păi ce te mai interesează pe tine ce mi se întâmplă, doar nu îmi mai eşti nevastă.
- Şi ce-i dacă nu-ţi mai sunt, ai încă de plătit pensie alimentară  pentru Sandu, asta înseamnă că trebuie să lucrezi, nu să-ţi bei minţile, dacă ai rămas singur nu înseamnă să-ţi faci de cap.
În replică, tata a vrut jumătate dintr-o garnitură de covoare persane la care mama ţinea foarte mult.
- Eşti, nebună! N-o să-mi spui tu mie ce să fac, sau cum să-mi trăiesc viaţa de acum încolo...
Şi lucrurile au escaladat, mama s-a băgat la sculele şi uneltele tatei, tata la macrameurile mamei, şi au fost cât pe-aici să taie una din mobile cu fierestrăul, ca să o împartă egal…
- Mobila aia o iau eu! s-a hotarat Achim, scoţându-i din încurcătură.
Numai dacă nu cumva, decizia sentinţei, a aranjat-o vreun glumeţ din cei implicaţi în proces, de fapt eu nici nu ştiu cine dă sentinţele astea de divorţ, vreun judecator mai hâtru,  plictisit şi sictirit de viaţă, cu un simţul umorului mai negru. Eu mai degrabă cred în coincidenţe. Mai degrabă cred în întâmplare, şi le prefer, pentru că sunt inexplicabile, nu le poţi introduce în ecuaţii. Un fel de: se întamplă şi gata. N-ai ce să-i mai faci…În viaţă treci prin tot felul de coincidenţe, dacă ar fi să trag vreo concluzie. Iar dacă ar fi să întreb, aş întreba cam aşa: de ce?
- De ce te-ai măritat cu tata, mamă? De ce tocmai cu el, de ce nu cu altcineva?
 - Întrebi şi tu să te afli-n treabă. Parcă a fost după mine, am fost forţată. Pe atunci, părinţii hotărau cine cu cine se ia. În funcţie de interes şi avere…
Dar avea deja semnul de mirare pe faţă, să nu-i mai fi pus nimeni   întrebarea, până atunci, sau  şi-o pusese chiar ea, poate prea des.
- Dacă nu te măritai când îţi era vremea, ajungeai fată bătrână şi nu te mai lua nimeni, rămâneai de ruşinea satului. Aşa erau vremurile.
- Îl cunoşteai bine pe tata?  
- Bine? De unde să-l cunosc bine. Îl mai văzusem pe la hore. Ştiam că e bătăuş şi băutor, auzisem de pe la alţii, dar eu nu l-am văzut niciodată bătându-se cu cineva. Cu mine, când venea la noi acasă pe vedere, era întodeauna politicos, ştia să vorbească cu o fată. Alţi băieţi nu stiau, erau muţi si mototoli, dar el ştia.Că de aia s-a îndrăgostit sora-mea, Cornelia, de el, mai bine ar fi luat-o pe ea de nevastă, să-i facă fete. Eu n-am fost bună că i-am făcut numai băieţi… Da, toată lumea spunea că bea, dar la noi, când venea, nu bea niciodată. Ce să cred? Lumea mai şi vorbeşte, nu te poţi lua întotdeauna după gura ei…
- Nu, aşa e.
- Păi sigur că nu!
- Cum l-ai cunoscut?
- Cum l-am cunoscut?
- Da, pe tata, cum l-ai cunoscut?
- Nu îndeajuns, sau ce vrei să mă întrebi? 
- În ce împrejurare?
- Nu…nu mai ştiu. Şi nici nu-ţi spun, chiar dacă ştiu, că pe urmă te apuci să scrii…Prima oară când l-am văzut, aveam 11 ani, m-am dus la sapă undeva pe lângă Arad, săpat  porumb, eram mulţi băieţi şi fete din satul nostru şi din satele vecine, locuiam într-un cămin la grămadă şi taică-tău, care de pe atunci era un blăstămat, a sărit gardul într-o grădină după cireşe. Păi da, l-a prins proprietarul. Cum te cheamă, hoţule? Lasă că te aranjez eu, nu mai faci mulţi pureci pe-aici! “Nu-l cota Petre”, mă cheamă. N-avea nici taică-tău, decât 13 ani. Nulcota Petre? Vin eu deseară la dormitor. Şi a venit să-l caute, a tot întrebat de Nulcota până i-a explicat cineva ce înseamnă… Se ţinea numai de şmecherii, taică-tău, de când era copil. Nici nu visam eu că o să-mi fie bărbat. Câţi băieţi nu m-au curtat, frumoşi şi buni, pâinea lui Dumnezeu nu alta, numai bunică-ta nu i-a vrut pe niciunul, că n-aveau pământ cât trebuie, uite-aşa…

Tatei nu i-a plăcut niciodată însuratoarea. Ochii îi fugeau mereu după alte femei iar copii nu şi-a dorit deloc. Copiii îi îngrădeau libertatea. Căsătoria la fel, dar avea nevoie de cineva să-l spele şi să-i gătească. O slujnică. O roabă. Iar mama a preluat acest rol, se pare, cel puţin aşa crede ea şi aşa am crezut şi noi. Când s-au luat, încă mai funcţiona obiceiul ca părinţii să aleaga un soţ fetei şi să i-o încredinţeze băiatului de mică, contractul fiind mutual între părţi. Atunci se stabilea şi zestrea şi toate celelalte aspecte financiare, mai puţin cel a potrivirii caracterelor sau sentimentelor, care nu contau. Mama spune că ar fi aflat despre firea tatei de pe la alţi băieti şi chiar fete cu care era de o seamă, dar după ce a facut angajamentul (logodna) cu tata. Şi n-a mai vrut să se căsătorească, planificase chiar să fugă de acasă şi să-şi ia lumea în cap. Dar bunica a aflat. I-a tras o bătaie ca pe vremuri, nu era să se facă de râs la întregul sat, şi cununia a avut loc.
- Ai iubit-o vreodată pe mama?
- Hm.
- Asta înseamnă că da sau, mai degrabă, că nu?
- Parcă eu mai ştiu? Mi-a plăcut de soră-sa, de Cornelia. Dar Cornelia era mai mică şi nu se putea mărita până nu ajungea la rând. Aşa că am luat-o pe maică-ta. Nu ştiu dacă am iubit-o. De ce dracu mă întrebi, doar de însurat trebuia să mă însor…
- Păi şi armata trebuia să o faci şi n-ai făcut-o.
- Mare brânză şi cu armata asta, tu cu ce te-ai ales din ea?
- Cu stânga-mprejur. În viaţă trebuie să ştii şi când să faci stânga-mprejur…Cum să o coteşti la stânga şi cum să o coteşti la dreapta…Cum să iei fuga marş sau pe loc repaus. Ori să baţi pasul de defilare.
- Mai bine se însura cu Cornelia, se mai supăra mama pe soarta ei. Pe norocul care nu l-a avut. Pe ghinion…
- Problema e că nu m-am însurat cu cine trebuie.
- Taică-tău m-a dus în Culme, la bunică-ta, că aşa era obiceiul, trebuia să intri noră în casă, iar bunică-ta era o femeie rea şi zgârcita ce n-a văzut faţa pământului. Ne punea toata ziua la lucru şi mâncam numai zamă de lobodă. Ori ştevie. Şi pâine mucegaită. Mai dă la sapă, cu apă chioară în stomac. Acasă n-am răbdat niciodată. La soacră-mea, bunică-ta din Culme, eram gata să mă urc pe pereţi de foame.

Iar după nuntă, a sosit şi primul semn de  urmaşi, ceea ce i-a încurcat tatei toate socotelile. Se ştia de întreruperi de sarcină şi, prin sat, erau destule babe care se mai ocupau, dar mama a motivat că era deja prea târziu, aşa că tata a avut ideea lui. A început să o loveasă cu o lopată peste pântec pentru a-i provoca un avort spontan. Mama a dus-o până la capăt, din nenorocire a fost o sarcină cu complicaţii, trebuia asistată de un doctor şi până să ajungă la un doctor cu căruţa, mijlocul de transport în acea vreme, coplilul s-a sufocat şi a murit, însăşi viaţa mamei a fost în pericol.
La a doua sarcină, tata a bătut-o din nou cu o lopată, ba şi cu picioarele, voia să fie sigur că, de data aceasta, va pierde copilul.
Mai interveneau vecinii deşi cu frică, se cam temeau de el. Mai fugea şi mama când reuşea, dar pe măsură ce sarcina se dezvolta, îi era tot mai greu. Tata a ţinut-o pe-a lui sperând minunea pînă în ultima clipă. N-a fost să fie. De data aceasta copilul s-a născut sănătos, cel puţin în aparenţă. Ăsta eram eu. În ultima clipă, tata a dat fuga în satul vecin, după o moaşă, tot cu căruţa şi, până să vină el, mama a făcut tot ce trebuia de una singură.
Când a rămas a treia oară însărcinată, tata a bătut-o din nou cu lopata şi a obligat-o sa sară de pe un dulap. Doar, doar...Dar se pare ca era ghinionist în materie de avorturi. Achim s-a născut şi el sănătos şi plin de păr pe corp, ca o maimuţă.
La a treia sarcină, părinţii mei se mutaseră deja în Timişoara, locuind cu gazdă la o babă afurisită, una Sofia care le puseseră în vedere că nu vor locui la ea cu copii.
Când mama a rămas a patra oară însărcinată, tata a trimis-o la chiuretat. Mama a tot amânat până a căzut celebrul decret al lui Ceauşescu, fiecare familie să aibe 4 copii. Aşa că tata a recurs din nou la lopată şi lovituri de picioare. Înainte de a naşte, mama a pus toată ziua ţigle la acoperiş, abia se târa, avea dureri, însă tata era un tip perseverent care ştia ce vrea.
Eu aveam 5 ani pe atunci şi îmi intrase în cap că mama va face o fetiţă, eram tare încântat, atât cât putea fi un copil la 5 ani. Am mers la spital (m-a dus un văr al tatălui, ce locuia la noi pe vremea aceea). Am fost atât de dezamăgit când am aflat că am tot un fraţior, am plâns cu sughiţuri şi i-am spus mamei să nu-l aducă acasă, că nu-l vreau. E vorba de Alexandru.
Pe urmă mama n-a mai rămas însărcinată. A început să folosească metode contraceptive, traia doar, la oraş, ori poate că se săturase de lopeţile, pumnii şi picioarele tatei.
M-am căsătorit în anul de divorţ al părinţilor mei. Mama a chemat-o pe soţia de o parte şi i-a spus în doi peri că sunt suficiente metode de a nu rămâne… Apoi i-a pus în palmă trei prezervative pe care le păstrase din anii 60 şi nu mai ajunsese să le folosească  pentru că apelase la sterilet.
Mama era o econoamă. Toată viaţa a fost aşa.
Şi a mai averizat-o (pe Camelia):
- Dacă te bate Costel, să nu stai cu el, cum am făcut eu ...
Soţia a replicat uluită
- Cum adică să mă bată? De ce să mă bată??
- Nu ştiu, ziceam şi eu, mă gândeam la...tată-său...stii, aşchia nu sare departe de gard.
- Doar nu sunt animal, ce motive ar avea să mă bată?
- Nu, sigur că nu eşti...
Replica soţiei o zguduise puţin. I-a răspuns, totuşi, în şoaptă
- Sigur că nu eşti, dar…pe mine?  Ce motiv o fi avut să mă bată?

*
I-aş ciopli mamei o statuie pentru toată suferinţa pe care a îndurat-o în viaţă, încă de copil. Dar mai ales i-aş ciopli-o pentru forţa şi încăpăţânarea cu care a răzbit până la urmă. O statuetă din piatră de  granit ori din bazalt, reprezentând o femeie cu sânii proeminenţi şi pântecele umflat si rotund, fecund, protejat de mâini subţiri, fragile şi transparente, iar  palmele uriaşe  să-l acopere în întregime.
- Aceasta e mama! Să pot spune…Asa arată!
Poate  aş modela-o din lut, din gips şi aş turna-o în bronz, mai târziu, sau poate, pur şi simplu.








2.

Mama n-a fost o persoană educată. Nici nu ar fi avut cum. De la 12 ani a trebuit să ţină locul mamei sale, care s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat. Odată căzută la pat, bunica n-a mai făcut nimic decât să strige toată ziua "tulai". Mama trebuia să se învârtă ca prâsnelul, să o schimbe, s-o îndoape, s-o spele, s-o despăducheze. Să-i facă voile şi poftele de bolnav căzut la pat. Iar după ce s-a înzdrăvenit, adică după aproape un an, ori mai bine, bunica s-a amorezat deodată de un bărbat din sat, unul Cionca, nu mai ştiu de-a cui, cu care a fugit tocmai în Târgovişte, unde avea o mătuşă, o soră a străbunicii. De familii nu le-au păsat nici unuia, nici altuia. Bunica lăsând în urmâ 5 copii iar Cionca doi, parcă. Deh, dragoste mare. A vorbit tot satul şi satele vecine. Cui i-a păsat? De ruşine s-a facut numai bunicul. Îi crescuse peste noapte nişte coarne ca la bivoli.
- De ce-a plecat? De ce l-a lăsat?
Iar când se ajunge aici, de regulă, contextul e mereu sexual. De dotare sau de performanţă. Altfel satul ce-ar mai bârfi? 
- Poate (poate) s-au iubit de când e lumea, în ascuns, în inimă adică, însă nu s-au potrivit la pământ?
Aşa că mama a rămas să îngrijească de fraţii mai mici şi de toate treburile gospodăriei. Ar fi mers la şcoală, i-ar fi plăcut, dar cum? Fraţii trebuiau spălaţi, îmbrăcaţi, hrăniţi. Şi bunicul la fel. Şi animalele care nu erau puţine, la fel. Mai era şi pământul, căci pe atunci încă nu se inventase colectivul şi bunicul era om avut. Altfel de ce l-ar fi luat bunica de bărbat? Că era curtată şi răscurtată de tot ce purta pantalon pe rază de zece sate.
- Io nu ştiu decât să muncesc, nepoate, mi-a spus odată bunicul. De distracţii şi alte comedii ca astea n-am auzit, sau dacă am auzit, nu m-au interesat. Distracţia mea e să mai dohănesc câte-o ţigară şi să mai beau câte un ştampăr de ţuică.
Dar şi la ţuică, şi la ţigări, era porţionat de bunica. Căci, vorba aia, costau bani.
Bunica n-a facut prea mulţi pureci în Târgovişte, doar copii. Ce altceva să facă o femeie de la ţară într-un oraş, alături de bărbatul pentru care şi-a părăsit tot ce avusese. Căci fugise de acasă numai cu hainele de pe ea. Între timp, s-au reîntors în sat, bunica îşi plimba mândră sarcina pe uliţă, nu-i păsa de oamenii ce o arăta cu degetul. Dar deloc. Ce treabă aveau ei cu cine trăia bunica?
Referintor la Cionca, “drăguţul” bunicii, oamenii comentau cam aşa:
- Poc unu, poc doi, poc trei! Rânjind cu gura pân’ la urechi.
S-au oprit la trei. Un baiat şi celelalte fete. De fapt s-a oprit Cionca, reproşându-i bunicii:
- Păi bine, eu am fugit de sărăcie şi tu mă aduci la sapă de lemn?
- N-ai fugit de sărăcie, ai fugit că-ţi eram dragă!
Şi au rupt relaţiile. Se terminase şi cu dragostea căci dragostea nu poate dura la nesfârşit. Ce e bun sau frumos se termină repede, cel puţin aşa se spune. Ce să facă acuma, bunica? Şi-a amintit că are un soţ. Bun soţ. N-o bătuse niciodată. Poate ar fi trebuit. Pâinea lui Dumnezeu. Şi bunica s-a întors. Nu pe uşa din faţă dar s-a întors.
L-a întrebat pe bunicul:
- Ma ierţi, Ioane?
- Te iert, Floriţă.
- Mă primeşti înapoi?
- Te primesc.
Şi bunica a intrat în casă. Nu singură. Ci cu cei trei copii. Familia s-a lărgit cât ai bate din palme. Mama probabil că a comentat ceva, crescuse între timp dar mai ales se maturizase.
- Tu să taci, s-a răstit la ea bunica. Tu nu ai ce să comentezi. Eu te-am facut, eu te omor. Cu mâna mea te omor. Cară-te, dacă nu-ţi convine!
Nici mulţumesc nici iartă-mă, nici nimic.
Şi mama s-a cărat, s-a mutat la bunica ei, puţin mai la deal şi asta a fost. Dar tot "mamă" i-a spus iar pe doi din fraţii ei vitregi i-a ţinut, mai târziu, în Timişoara, în casa pe care a construit-o rupându-şi de la gură. Pe Lucica, o vreme si pe unchiu Mihai.  Nu i-a scos niciodată bunicii ochii pentru copilaria ei chinuită, pierdută, deznădăjduită. Numai tata, când se îmbăta şi bunica era la noi, îi striga în faţă.
- Tu, curvă bătrână, să taci din gură, că te cunosc şi stiu cine eşti! Mie nu-mi dai tu lecţii.
- Da? Cine sunt, Aurele?
- Eşti soacră-mea! Nu-i destul?
Dar rar, că bunica nu trecea pe la noi decât de două, trei ori în an. Îi plăcea bunicii să călătorească cu trenul. O lua din aproape în aproape. Mai întâi Hunedoara, unde o avea pe mătşa Cornelia, Florica şi pe unchiu Emil. Unde şi bunicul se mutase şi lucra la Siderurgie. Să-şi facă şi el o pensie. Sau poate de ruşinea satului. Cine mai ştie?
După Hunedoara, urma Oradea, unde bunica o avea pe fata cea mai mică, pe Lenuţa. Cu care se înţelegea cel mai greu. Singura care o mai repezea pe bunica şi-i mai spunea câte una în faţă. Că nu-i era frică. Bunica ar fi ocolit-o bucuroasă dar îi plăceau băile de la Felix şi mai erau şi nepoţii.
Apoi urma Timişoara, unde eram cei mai mulţi. Mama, unchiu Liviu, unchiu Mihai şi Lucica. Dar nici în Timişoara nu stătea mult, că se plictisea repede, după o lună era înapoi în tren şi dădea o fugă şi prin Târgoviste, unde o avea pe mătuşa aceea şi pe băiatul acesteia, Cornel. Şi poate că, în Târgovişte, mai umbla şi pe străzi, aşa, ca să-şi amintească de vremuri trecute, hăbăucă.
Ei, şi se reîntorcea în sat şi bolea o săptămână, că doar obosise după atâtea drumuri. Iar când îşi revenea, o lua de la capăt. Acolo se ducea salariul bunicului şi, mai târziu, pensia. Pe biletele de tren.
După o vreme, a mai adăugat în circuit şi Zalăul, unde cei din Hunedoara au început să se mute unul câte unul, după pensionarea bunicului.

Eu şi fratii mei ne bucuram când trecea bunica pe la noi, ne aducea întodeauna mere şi nuci. Şi câteodata alune. Ori pere şi prune uscate. Silvoiţă iarna. Şi ţuică pentru tata. Însă pe tata nu-l cumpăra cu o sticlă de ţuică. Tata n-o suporta şi i-o spunea în faţă. Îi zicea viperă şi vrăjitoare. Şi câte altele. Ba, odată, a şi bătut-o. I-a dat un dos de palmă de a întors-o cu picioarele-n sus.
- Să nu te mai prind pe-aici, hoaşcă bătrână, că te strâng de gât! a ameninţat-o tata şi bunica n-a mai dat pe la noi o vreme. De frică dar şi de ruşine. Şi nici nu comenta prea multe, căci altfel mama i-ar fi replicat:
- Ăsta-i omul pentru care m-ai bătut să mă mărit.
Aşa că bunica suferea şi tăcea din gură. De rău îl vorbea numai pe la alţii. Pe tata. Îi spunea "Mălan prost, sau molodeţ bolund" şi "beţiv ordinar".
- Că dacă ştiam ce om e, n-o lăsam pe Aurica să se mărite cu el pentru nimic în lume!
Se trezise însfârşit, Floriţa Orbăneasa. Şi se dumirise.
Dar prea târziu!

*
Boţea Petru (tata maichii) o fost un prunc orfan şi sărac şi bunicu maichii (dinspre mama ii) cel mai bogat din Bănişor; şi-o avut două fete ca doi ochi din cap; şi-o furat fecioru ala sărac pă ce mai mnică, Floare. Când o venit părinţii de la stână o fo rece oala cu mămăligă, n-o făcut-o fata. Ea o vrut să fugă că i-o fost drag băiatu acela (şi aşa) sărac şi beţiv. S-o supărat bunicu maichii, (Toma) şi nu o mai primit-o acasă în veci. Cum o fo tată-tău aşe o fo şi bunicu-meu, o to’ băut şi-o bătut-o. O trăit o viaţă supărată. O murit când maica o fode nouă ai. O rămas tri fete, Valera, ce mnică, de cinci ai, Ileana de şepte şi Oniţa de nouă ai. Şi atunce, Petre lua o vacă dint-unu târg şi o vindé mai scumpă în altu şi bé şi ţâné fetele sângure acasă. S-o îndurat bunicu lor, Toma Ţălichii din Bănişor, şi le-o adus acasă pă Valera şi Oniţa, şi pă Ileana o dus-o o mătuşă, Sânza din Horoat, sora tată-su (sora lui Petre). După un an o murit Valera şi pă maica o dat-o slujnică, că n-o lăsat-o sora mâne-sa s-o ţâie acasă, s-o temut c-a ave parte la avere. Da, averea, până-i lume îi baiu-n lume asta. Tă’ Oniţă o chiemat-o şi pă mătuşa ii. Toma o avut frate pă unu  Ioane şi unu Natu Ţălichi. Parască i-o fo numele la muierea Tomii Ţâlichii. Baba o crescut printre străini, slugă de la unu la altu. Io ţân minte pă bunicu că ave plete până pă umere şi chimeşe cu cheotori, n-ave nasturi pă e. Io-l cătam şi-l cheptănam şi avé păru niegru şi dacă era bătrân, numa cât-un hiruţ alb. Vine la maica bunicu-său (Toma) şi plânge că nu-i dă omenie fata lui, care era cu el în casă. Se plânge săracu nenie, că aşe să zâce atunci la bunic:
- Oniţă, ţucu-tie, lasă fata să margă cu mine că mă stâmpăr cu e. Atâta mă iube de mult strabunicu.
Mătuşe lu maica, Oniţă, numa o fată Floriţă şi un băiet Flore o avut. Natu Ţălichii o avut 22 de prunci cu tri muieri, c-o fo jemeni oarecâţi, şi când ii muré o femeie lua alta, da tăţi tăţi tăţi îs bine. Şi-n Marin avem neamu tăt dintr-acolo, pă Mnicuţăşti, a Mnicului, aşe l-o numelit, Todére Mnicului. Aişte să trag după Parasca, muierea lu’ Toma Ţălichii. Acolo îi aproape jumătate satu neamu nost. O soră a Paraschii s-o măritat în Marin după unu Mnicuţu. Şi biserica greco-catolică îi făcută amu patru o’ cinci ai pă grădina unui verişor de-al mnieu, Mihaiu Bujoroaie.
Toma, Natu şi Ioane, ei o fost Cozac. Eram de vo 12 ai când o murit străbunicu’ mnieu. Dapoi o fo de 80 de ai că era tare bătrân. Şi el şi soţia o fost din Bănişor. Tata lui Toma, numele lui o fost Toma Ţilica. Neam bogat, din neam mare, numai maica maichii dacă n-o ascultat şi-o fugit după un beţiv şi sărac o trăit şi-o murit amărâtă. Flore, mama maichii, o murit la naşterea al patrulea copil. Bunicul Toma i-o dat 50 de arii lui maica şi 50 la Ileana din Târgovişte înainte de a muri. 8 hectare o avut, da nu l-o lăsat fată-sa să dea mai mult. Când o venit colectivu pământu l-o luat. Când s-o strâcat io i-am dat telefon la văru-miu Crăciune, care o rămas în casa strămoşească. Casa veche s-o spart, numa o făcut alta tăt în vatra cee, pă locu ala. El o luat pământu în primire şi l-o lucrat. Parasca (soţia lui Toma), după părinţi îi o fată de-a Gligorii Tarbi (Tarba Gligor, tata străbunichii) şi acee ce s-o măritat în Marin o fo Todoră.
Maica o venit slujnică în Cizer la oameni. O venit slujnică la Orbăneasa care era la pat. Ea o fost măritată după un hotarăş ungur, Orban Ianoş, în Cizer. Ea o rămas vaduă (şi) s-o măritat cu tata. El o fost sărac şi ie o fost bogată. O fo tri fraţi şi n-o avut de unde le da aşe multă avere. S-o lăcomnit, c-o avut în casă aşe ca domnii, faţă de cum o avut ţăranii atunci ie o avut mai bine. Ogreada Bolfii, Dealu Boului, la Maica, o fo a ii. Orbăneasa i-o dat la tata pă tăt ce-o fost a ii, pân ce o luat-o în căsătorie. La nenie (bunicu) mnieu după tată i-o zâs Toderica Surdului. Sârb Toader o fost din Ţizer. De-acolo, din capătu satului o fost tata, din Susani, 6 km. Păstă vale, dincoace de Bulci, o fost casa bunicului. Acolo o fost casa părintească a părinţilor. Părinţii lui bunicu o fost bogaţi tare şi tata lu bunicu o băut la fogădău şi n-o spus la nime că el be în cont. De-acolo crîşmarii i-o tot zâs să aducă banii şi-nt-o bună zî o venit executoru şi cu patronu, jidovu ala, şi era cu pita în postavă, şi cu focu în cuptior, şi s-o rugat să-i lese două-tri ceasuri până şi-a coace pita, da nu i-o lăsat şi i-o scos în drum. Şi-atunci bunicu Toader s-o dus la socru-su şi s-o mutat acolo cu tri prunci; şi-n drum cum să şadă? Şi-acolo o copt pita. Bătrânu, era supărat pă el, nu-l pomine în casă, o şi murit atunce, după câteva zâle, şi pă bătrâna o dus-o fecioru acolo la socru-su. Şi casa o cumpărat tata Linei lu Gordan de la licitaţie, cum o vândut. Aşe o ajuns sărac. Tată-su i-o făcut pă prunci săraci. O avut o fată şi doi feciori. Todoră o chemat-o pă bunica, muierea lui Toader. O fost de-a Gordanii. N-am fost aşe pretini cu aste neamuri. Ne întâlnem tătă zâua, nu eram sfădiţi. Toader o rămas în casa acee de părinţi a socrilor şi cu ograda cee pă vale de Ţizeri. Casa părintească (a Sârbenilor) o fost în Vale Mnică, pă Raita, în Vale Rupturii. Până la un loc îi zâce Vale Mnică, până la un loc Raita şi dupa ce Valea Rupturii, mai la deal. Dapoi cum i-o zâs la terenul acela i-o zâs şi la vale. Valea Boului şi Valea Boianului tăt acee-i. Valea Ţizerului, Aşului, Secăturii, acolo unde-i secătură. O casă şi-o tinducă mică o fo şi-acolo unde or venit ei la socrii. Tăte (casele) cu paie o fost acoperite pă timpuri, numa a noastă cu cirip acoperită, şi cu pământ pă jos, (îi zice) faţa casei dacă nu-i podită pă jos. Murluit-ai faţa casei?
(Pe baba) o băgat-o slujnică, o cotat de bătrâna Orbăneasă, că ea o orbdit, c-o fost bolnavă şi o oprit-o, când o murit bătrâna, acolo, tata s-o căsătorit lejitim cu ie. Sârb Ioan o fost din  1856. Tata era bătrân şi să temie că moare şi nu vre decât să mă marite, la 15 ai. Lacom de avere. Atunci o poruncit părinţii la prunci nu pruncii la părinţi ca amu. Am fost furată, că m-o dus într-o sară la el (bunicu-tău), o făcut masă la el şi am rămas în casă, dacă m-o dus acolo. Nu era nuntă. Pă urmă, tri ai, el o fost dus la armată şi eu m-am întors la părinţi şi nici n-am mai gândit că mă mai întorc, niciodată. Doamne iartă-l, că n-o fost blăstămat, bunicu-tău, da n-o ştiut de unde să apuce, de unde să facă, nu s-o ştiut gospodării.
Nu m-o ţucat nime de când îs, nu m-o strâns nimeni de când îs. Şi-n zi de lucru, şi-n zi de sărbătoare, io am fost păstor la vaci. Sângur să coţi de iosag p-acolo pân pădure. Când n-ai mai fost păstor, te-ai măritat şi-ai făcut prunci. No, ce bucurie ai avut? Nu cred ca am fo de 5-6 ai când merem cu bdietu nenie şi-l ptieptănam, de-atunci la păstori. C-avem slujnică mare da o duce tata la lucru şi pă mine mă trimite să cot de diboli.
[...]


3.

Pe al patrulea colţ  (intersecţia străzii Secerii cu Eternităţii), era o prăvălie. Iar prăvălier era Valer. La care găseai toate alimentele de bază: făină, ulei, zahăr, sare, orez, griş, lapte, unt, brânză, smântână, marmeladă, fidea, ouă, murături, mezeluri, biscuiţi, bomboane, halva, şerbet, conserve, oţet, ţigări, băuturi alcoolice, spirt medicinal şi otravă de muşte. Mai puţin pâine. Pâine nu găseai, pentru pâine trebuia să mergi la Lemnărie. De fapt, prăvăliei i se spunea “Alimentară”, iar lui Valer, gestionarul, i se spunea doar atât, Valer. Până s-a pensionat. Dupa pensionare, a venit o femeie ciolănoasă în locul lui, o Ileană sau o Marie, cu mustaţă şi cu privirea în cruce, apoi eu m-am mutat din cartier, că-mi venise vremea să mă mut, iar alimentara a intrat în  paragină. Dar nu din pricina mutării mele. După 1980, nici nu mai găseai mare lucru de cumpărat în comerţul socialist. Aşa s-au părăginit majoritatea punctelor de aprovizionare. Alimentele erau fie raţionalizate, fie nu se găseau deloc, iar atunci când mai apăreau, destul de rar, se năşteau cozi nesfârşite. Pe zi ce trecea, deveneam o ţară tot mai săracă deşi trăiam măreţia epocii de aur. Cozile deveniseră loc de întâlnire în cartier, de bârfă, de pierdut vremea, de vărsat năduful. Uneori te puneai la rând chiar dacă nu se vindea nimic, în speranţa că poate, în ora următoare,  printr-o minune, va intra ceva în magazie. Mai ales dacă aveai cu cine să stai la vorbă. Eventual întrebai:
- Bună ziua, nu ştiţi, astăzi bagă marfă?
- Nu ştim, doamnă, că nu  merg telefoanele şi, aşa, pe neanunţate, nu bagă…
- Nu bagă…
- Nu bagă!
- Nici printr-o minune?
- La vârsta matale mai crezi în minuni?
Mai povesteai o carte, un film vazut pe posturile de televiziune sârbeşti, mai luai aer. Mai scoteai copiii la plimbare. Primeai şi pentru ei câte ceva dacă-i aveai cu tine la rând.  Carne nu se dădea mai mult de două kilograme de căciulă. Aşa, cu copiii după tine, având mai multe căciuli adică, te căpătuiai. De parcă nu avea tot omul copii acasă. Şi se mai dădea un cofrag de ouă (dacă se dădea), un pachet de unt şi nu mai mult de o pungă de orez, de făină albă sau făină de mălai.
- Să ajungă la toata lumea! striga cineva din coada cozii
La toată lumea nu ajungea niciodată. Dacă ar fi ajuns, data următoare n-ar mai fi fost coadă. Iată de ce, vremurile pe când era Valer gestionar, au fost vremuri ceva mai bune (ca aprovizionare a populaţiei vorbind, şi în comparaţie cu ce a urmat, desigur)
 - Libidinosul ăla! Ptiu…! Mama nu ştia să scuipe. Se scuipa singură. Aşa un om murdar n-ai mai văzut.
 Valer curta toate femeile indiferent de naţie, religie sau gabarit, indiferent de vârstă sau stare civilă, vorbea la fel, cuvinte cu multiple înţelesuri, deocheate, cu context sexual
- Despre cine e vorba?
- Despre prietenul tau, Valer, de la care îţi cumperi băutura îndoită cu apă.
Mamei îi intrase în cap că Valer scotea alcoolul din sticle, cu o seringă, prin dop şi îl înlocuia cu apă.
- Îţi vinde poşircă şi tu te pupi în bot cu el. Cu Valer, cu cine altul?
- De unde ştii tu că botează sticlele? Ai fost de faţă?
- Toată lumea ştie, numai tu nu.
- Ai fost de faţă?
- Nu trebuie să fiu de faţă ca să stiu…
- Te-ai prostit la cap!
- Şi dacă vrei să ştii, bagă apă şi în ulei. Că de aia e aşa subţire uleiul...Nu mai cumpăr ulei de la el. Nu mai cumpăr nimic de la el. Fir-ar el al dracului de spurcat ordinar! Că se tăvăleşte cu toate ţigăncile pe sacii de zahar şi făină. Cu toate stricatele…Un depravat şi-un curvar ordinar.
Tata dădea din mână, cunoscător:
- Apa nu se amestecă cu uleiul, toată ziua eşti în bucătărie, ar trebui să te pricepi …dar la tine toată lumea e curvar şi ordinar!
- Toată lumea care umblă după femei…
- Păi după cine vrei să umble bărbaţii, după alţi bărbaţi?
- Cum să umble bărbaţii după bărbaţi, aşa ceva n-am mai auzit, ştii tu la ce mă refeream.
Mama nu auzise. Cum să umble bărbaţii după bărbaţi. Sau femeile după femei.
- N-m auzit de aşa ceva, nu cred!
- Bineînţeles că există, pe ce lume trăieşti?
- Ăia sunt oameni bolnavi! S-a întors lumea cu picioarele-n sus!
Mama avea dreptate, în felul ei, fiecare are dreptate în felul său, numai că lumea se întoarce cu picioarele-n sus periodic. Conflictul dintre generaţii, parcă. Până şi mama i-a spus odată, bunicii, că trăieşte pe timpul lui Pazvanti-Chiorul.
- Da’ cine-i ăla?
Iar eu am aceeaşi impresie despre mama. Iar copiii mei o au despre mine. Nu scapă nimeni, se pare, toate generaţiile trecem prin aceleaşi probleme cu  diferenţele tehnologice ale fiecarei epoci în parte.
Una peste alta, mama ne-a interzis să mai cumpărăm de la Valer. Trebuia să mergem fie la Lemnărie, fie la complexul Doina, dincolo de linia tramvaiului şapte.
- De ce?
- Pentru că aşa vreau eu. Pentru că Valer e un nespălat, argumenta mama, şi plin de boli scârboase…că umblă cu femei!
- Păi…
- Păi gata!
Păi cum era sa înţelegem când toată ziua vedeam oamenii umblând cu femei şi nu păreau bolnavi… Ce voia să spună mama? Ei, ne-am dumerit, dar mult mai târziu. Că Valer mereu închidea alimentara pe motiv de boală,  spunea că are probleme cu plămânii, însă lumea ştia despre ce e vorba
Doctorul îi cerea mereu s-o aducă la consultaţie şi pe cea care l-a infectat.  Pentru tratament…
- De unde să ştiu, domn’ doctor, că m-am încurcat cu  multe în ultima vreme.
- Aşa? Înseamnă că ai răspândit boala mai departe prin cartier.
- E vina mea, domn’ doctor, că sunt nespălate? Că dacă aş prinde-o pe aia care mi-a dat boala, aş omorî-o.
- N-o aduci, nu te tratez! Trebuie să punem odată, capăt, păduchilor şi sculamentului…  
Îi plăceau copiii si femeile. Femeile pentru formele lor şi mai ales pentru poftele sale nestăvilite. Copiilor le dădea bomboane şi îi mai punea să stea de pază, iar pe femei le invita în magazie. Noi nu ştiam ce făcea el în magazie cu femeile, deşi le auzeam chiţcăind pe-acolo. Ieşeau dupa 5 minute, roşii în obraz şi cu o veselie pe care n-o înţelegeam deloc.
Ieşea si Valer, cu boneta strâmbă, molfăind mereu câte ceva în halatul său slinos. Apoi începea să taie şi să cântărească pâna îi umplea femeii sacoşa. Iar nouă, copiilor, dacă ne aflam prin apropiere, ne împărţea bomboane.
Valer era mereu uns din tălpi şi până în creştet, creştet pe care purta o bonetă la fel de unsă, albă, dacă mai era albă, uns era şi pe halat (tot alb dacă mai era alb), pe mâini şi pe nas uneori. Toată alimentara lui părea unsă, dealtfel, de la uleiul pe care-l primea la butoi şi-l vindea la sticlă, “vărsat”. Sau de la untura de porc ori de la halva. Veşnic mirosea a rânced în prăvălie lui. Dar cel mai rău era cu muştele care înegreau alimentara de multe ce erau,  apoi îţi intrau în ochi şi în gură, erau de o obraznicie înfioratoare. Uleiul ca uleiul, mai mergea…
Mama:
- Unde-i Sanepid-ul să-l amendeze pe escrocul ăsta?
Valer  se dădea şi la femei măritate (sau mai ales), pe faţă, fără nici un pardon. Dacă mergea mergea, dacă nu, nu. Strategia lui era simplă. Dacă nu reuşea cu vorba deocheată, devenea brusc îngăduitor şi înţelegător la probleme mult mai sensibile.
- Nu-i nevoie să-mi plăteşti acum, dacă n-ai bani, îmi plăteşti când iei salariul. Când îl iei?
- Vineri.
- Atunci vino vineri, mai pe la şase…baţi în spate la magazie…şi să-mi aminteşti că unele alimente se mai ieftinesc până atunci, dar numai pentru tine…
Pe la şase, alimentara era întotdeauna închisă, însă Valer rămânea pentru tot felul de alte treburi. Femeia bătea la uşa magaziei, Valer o invita înăuntru şi gata. Îşi freca mâinile ca de chilipir.
Doar că, odată, a bătut şi soţul la uşa magaziei.
- Deschide, băăă! Ştiu că eşti înăuntru cu nevastă-mea. Deschide că vă omor pe amândoi.
Eram câţiva copii, ne jucam fotbal pe şosea şi ne-am oprit când l-am auzit.
- Deschide că sparg uşa şi pe urmă vă tai gâtul, băăăă!
Apoi iar bătea cu pumnii ş chiar cu picioarele. Înjura mamă doamne, era băut şi turbat. De parcă n-ar fi fost destul, unul din băieţii care jucam fotbal, a turnat gaz pe foc.
- E înăuntru, nenea!
- Cine?
- Soţia matale. Am vazut-o când a intrat.
- Când a intrat?
- Acum vreo oră…
- Îi omor pe amandoi, f…-le  muma-n cur! Hai, ce stai gură cască, tuleo de-aici, n-am nevoie de martori! Sau vrei să-ţi iei şi tu porţia? Deschide, băăăăă, Valere, că-ţi dau foc la cotineaţă, mai bine ieşi afară şi mori la aer curat!
Nu ştiu ce a mai fost, am plecat acasă. I-am povestit mamei ce s-a întâmplat. O săptămână alimentara n-a fost deschisă, nimic nou, era o hârtie lipită pe uşă. Scria, “caz de boala”…După o săptămână, l-am văzut pe Valer, mergea încet şi puţin cocoşat şi se ţinea de şale. Nici la faţă nu arăta prea bine, părea palid şi vorbea încet, abia îl auzeai.
- L-a bătut bine omul acela pe Valer. Să vezi cum arată…
- Bine i-a făcut, că merită cu vârf şi îndesat.
- Dar dumneata ziceai că Dumnezeu nu bate cu bâta…
- Aşa şi e, nu Dumnezeu l-a bătut, ci bărbatul curvei ăleia…dacă-l bătea Dumnezeu, nu se mai întorcea la prăvălie în vecii vecilor...

Când surorile mai mici ale mamei au venit să locuiască la noi pentru o vreme, mama le-a atenţionat:
- Să nu dea necuratul să vă prind prin alimentara de la colţ, că vă înfoc de cap şi sterg podelele cu voi.
S-a mai domolit mama când au apărut alimentele pe cartelă, cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva, mai întâi zahărul şi uleiul, apoi au început să dispară şi celelalte, una câte una. De importuri nici nu mai vorbesc, cafeaua a fost înlocuită cu năut prăjit, vestitul nechezol, iar cacao nu se mai găsea, mai mult chiar, a disparut şi ciocolata şi apoi celelalte dulciuri. Vai de sufletul copiilor. Treptat, desigur, nu dintr-o dată, a fost loc si pentru amăgire.
Iar noi, nu din întâmplare, aparţineam de prăvălia lui Valer. Raţionalizarea zahărului a fost o lovitură pe care mama a resimţit-o din plin, pentru că noi îl foloseam la fierberea ţuicii. Mama a trebuit să închidă ochii la potlogăriile lui Valer, cu toate că părerea despre el nu şi-a schimbat-o niciodată. L-a trimis pe tata să rezolve problema. Iar tata mai apărea pe înserate cu câte un sac în spate, îşi dădea tot interesul, avea şi el porţie din producţia de ţuică, poate de aceea şi era beat în fiecare zi. Că dacă umbli cu mierea, ar fi culmea să nu-ţi lingi degetele. Dar na, fiecare cu distracţia lui…
Pe surorile vitrege ale mamei le chemau Lenuţa şi Lucica. Lenuţa era cu patru ani mai mare ca mine şi Lucica cu şase. Mai degrabă îmi păreau mie surori decât mamei. Când tata ne închidea în cocină (pe mine şi pe Achim), veneau în ascuns şi ne aduceau mâncare, ne-o strecurau prin crăpătura care dădea în jgheabul pentru porci.
- Mai vreţi, vă mai aduc?
- Daaa!
Pâine goală, desigur, farfuria cu ciorbă nu intra prin crăpătură iar la altceva nu aveau nici ele acces.
Mai târziu, Lucica s-a căsătorit cu Dan Stratulat, fratele unei colege de clasă a  lui Achim, una Simona. Când mergea la întâlnire pe calea ferată, mama mă trimitea cu ea, să fiu şi eu acolo, să nu se întâmple nimic, că ştia mama ce ştia.
- Ai grijă ce fac şi să-mi spui tot!
- Spun tot.
De cum ajungeam la întâlnire, Dan îmi şi trăgea cu ochiul şi-mi făcea semn să mă îndepărtez, aşa că eu ma întorceam cu spatele, mă porneam să fluier şi aruncam cu pietre peste calea ferată, nu-i vedeam cum se sărutau cu foc, de parcă voiau să se mănânce, nu alta. În gândul meu, mai trăgeam câte un “iacs”, dar nu spuneam niciodată acasă.
- Ce-au făcut?
- Au stat.
- Cum au stat? Aşa, ca proştii?
- Da, ca proştii
- Şi n-au vorbit nimic?
- Au povestit de un film de la televizor
- Atât?
- Atât.
- Şi de mână nu s-au luat?
- Nu.
- Dar ce făceau cu mâinile?
- Stăteau cu ele în buzunare
- Aşa, ca proştii?
- Da, aşa…
- Dar când s-au despărţit ce şi-au spus?
- Şi-au spus “ceau!”.
- În ce fel?
- Păi Dan i-a spus “ceau!” Şi Lucica i-a spus lui Dan “ceau!” Şi pe urmă Dan i-a spus lui Lucica să-ţi transmită matale sărumâna.
- Mie?
(asta a fost invenţia mea)
- Da, matale
- Dan ăla, e un mare şmecher, să ai grijă când mergi cu ei, să fii cu ochii-n patru!
Dar cum am spus, până la urmă s-au căsătorit şi l-au avut pe Flavius, pe văru-meu. După câţiva ani s-au pricopsit cu un apartament de stat, prin întreprinderea “Pretim”, unde lucra Lucica (nu atât de uşor precum o spun eu)  şi, pentru prima oară, am reuşit să facem şi noi o baie în vană fără să trebuiască să încălzim apa în cazan, asta când aveam lemne, şi să o cărăm prin toată curtea, în găleţi, până la baia noastra cu ţurţuri la fereastră  unde  ţi se lipeau palmele de clanţă din cauza frigului.
Trai şi viaţă, băi calde săptămânale. Lucica a devenit mătuşa noastră favorită, oricum era, iar Dan, unchiul nostru favorit, în detrimentul unchiului Mihai. Ne-am învăţat la baia lor ca porcii la mocirlă, abia aşteptam să vină sâmbăta, nici nu mai întrebam dacă ne primesc, dădeam năvală cu prosoapele şi hainele de schimb, peste ei.
- Sărumâna! Am venit la baie! Avem şi săpun…
- De care?
- “Cheia”!
- Nu vă las eu să vă spălaţi cu săpun “cheia”, că pute.  
Săpunul „cheia” era săpun de rufe, singurul pe care-l cumpăra mama. Mirosea a untură râncedă. De-aceea, Lucica ne dădea şampon de la ea, şampon la perinuţă, îl cumpăra de la un vecin din bloc care, la rîndul său, îl fura de la întreprinderea ”Detergenţi”
- Iar dacă mai îmi spuneţi sărumâna, vă iau la bătaie!
Şi ne pupa pe toţi trei. Lucica. Dan râdea:
- De ce nu-i laşi să ne dea sărumâna, mie-mi place, nu mi-a spus nimeni până acum.
Ani de zile i-am exploatat, mergând la ei ca la o baie publică. Până când, într-o zi, Lucica a murit de septicemie pe un unul din paturile mizerabile ale Spitalului  Odobescu.  Iar medicii, deşi ar fi putut, n-au salvat-o, pentru că respectau politica statului comunist român (vezi legislaţia despre avorturi din vremea aceea)
Mama ne-a dus să o vedem înainte cu două zile de a muri, ştia şi cred că şi Lucica ştia, ştia toată lumea, numai noi, eu şi cu Achim nu ştiam nimic. Şi nici Alexandru.
A fost una din puţinele înmormantări la care am luat parte. Iar după înmormântare, singurul mormânt pe care l-am mai vizitat. Din când în când.
Am continuat cu băile săptămânale, o vreme. Mama n-a vrut să ne mai lase, a trebuit să ne furişăm. Pe de altă parte, Dan insista să venim, avea impresia că, văzându-ne acolo, nimic nu s-a întâmplat, că Lucica era undeva prin apropiere şi trebuia să apară dintr-o clipă în alta. Ne mai jucam cu Flavius, începuse să vină şi el sâmbetele la baie, în rest, locuia  mai mult bunică-sa.
Mama avea socotelile ei, iar noi pe-ale noastre.
- Ce să mai căutaţi acolo, el nu ne e neam.
- Cum nu, dacă e tata lui Flavius?
- Şi ce dacă e tata lui Flavius
- Păi Flavius nu e verişorul nostru primar?
- Şi ce dacă e verişorul vostru primar?
- Asta nu-l face neam cu noi?
- Nu. Sa va iese din cap! Dan nu e sângele nostru!
- Nu ţi-e cumnat?
- Cumnaţii nu sunt neamuri.
- Dar ce sunt?
- Sunt cumnaţi!
Aşa m-am lămurit cum stă treaba cu cumnaţii
Şi da, un an mai târziu, în clasa a 12-a, i-am scris mătuşii mele un poem. Nu îl voi transcrie aici, nu pentru că mi-ar fi ruşine de el, dar nu are nimic cu literatura, sunt numai stări şi sentimente fără formă.



*

Dragă Lucica,

îmi pare rău că n-am corespondat când erai tu la şcoală şi eram şi eu la şcoală, cred că mi-ar fi plăcut, ai fi fost prima fată cu care aş fi corespondat. Tu aveai cozi împletite şi-ţi puneai şi fontiţe albe şi alteori roşii în păr, (te-am văzut într-o poză), dar cum aş putea eu da acum timpul înapoi? N-aş. Deşi mi-ar place…
Mai ţii minte când veneam la ţară şi ne făceai pistoale de soc cu gloanţe de câlţi pe care le mestecam în gură, sau când mă luai pe mine şi pe Achim, la pădure şi ne jucam de-a hulpea? Când mă întrebai tu şi Lenuţa: pe cine iubeşti cel mai mult, Costel? Iar eu te iubeam mereu numai pe tine cel mai mult…Pe Lucica! ziceam, iar tu mă luai în braţe şi mă pupai pentru că eram nepotul tau cel mai mare şi nici tu n-aveai multă minte pe atunci…
Iar într-o zi, am făcut diaree şi mi-am umplut pantalonii cu ceva, iar tu te ţineai de nas că-ţi venea să vomiţi şi nu mai puteai de râs. Dar m-ai schimbat până la urmă şi m-ai spălat…şi mie nu mi-a fost ruşine de tine, că eram mic şi neruşinat.


Dragă Lucica,

îmi pare rău că n-am putut să plâng la înmormântare, mai degrabă mi-a venit să plâng atunci, la spital, când te-am văzut ultima oară, că erai albă ca o coală de hârtie şi nu puteai ţine capul sus, iar privirea ta era aţintită undeva în tavan, unde nu era nimeni. Eu te-am strâns în braţe, nu ştiu dacă îţi mai aminteşti, mirosea urât în spital, şi tu miroseai, nu era zi de vizită dar doctorul ne-a lăsat să intrăm, era un doctor chel cu ochelari şi cu un halat găurit, iar când am plecat, mama a ridicat pumnul către el şi i-a spus: nenorociţilor!
La înmormântare a venit lume multă, iar tabloul tău era sus pe maşină, să vadă lumea ce tânără eşti şi frumoasă şi lumea se oprea pe stradă, te arăta cu degetul apoi dădea din cap, nu-i venea să creadă.
Dan a plâns tot timpul cu sughiţuri, a plâns şi soacra ta, se văieta că de ce ai murit şi i l-ai lăsat pe Flavius pe cap, poate nu-ţi vine să crezi. A plâns şi bunica, şi mama, au plâns toate femeile şi mulţi dintre bărbaţi, tata s-a îmbătat ca deobicei şi a făcut un pic de scandal, popa s-a enervat şi era să-l bată, doar copiii n-au plâns şi nici eu n-am putut, dar asta nu înseamnă că nu te iubesc, sau că nu te-am iubit, sau că n-am ţinut la tine, sau că n-am să mă gândesc la tine câte zile voi mai trăi, sau n-am să-mi amintesc de câte ori te certai cu mama ca să-mi tii mie parte şi fraţilor mei…

Dragă Lucica,

îţi aduci aminte când ai intrat, odată, în cocina porcilor, unde eram închis cu Achim şi ai stat acolo cu noi ca să ne ţii de urât, iar când a venit tata să ne dea drumul, însfârşit, a rămas cu gura căscată şi, de uluială, ne-a închis la loc?
La înmormântare, am venit în uniforma de şcoală, că se potriveşte cel mai bine, i-am spus mamei că doliu se ţine în suflet nu în îmbrăcăminte şi că n-ar trebui să merg nici la şcoală vreo trei zile. Mama mi-a spus să-mi fie ruşine ca vreau să profit de pe moartea ta, ceea ce nu e adevărat decât pe jumătate. Adevărat e că aş fi vrut să nu fii murit şi să te pot stânge acum în braţe.
După înmormântare, unchiu Liviu s-a cam cherchelit, iar Dan s-a împăcat cu unchiu Mihai de când l-a lovit, ştii tu, cu sabia aia in cap, iar unchiu Mihai i-a umflat ochii lui Dan cum trebuie. S-au cherchelit şi ei, până la urmă şi au început să cânte “şi-aşa beau oamneii buni...”  Unchiu Emil n-a venit, decât Lenuţa cu Nicu de la Oradea. A fost şi prietena ta, am uitat cum o cheamă, blonda aia, cea pe care n-ai vrut să o dai de gol ca să nu facă puşcărie şi pentru care doctorii n-au vrut să-ţi administreze antibiotice şi te-au lăsat să mori, bunica a spus că dacă dă cu ochii de ea şterge cu ea trotuarul, că e o curvă, că ştie ea cum arată o curvă dacă se uită la cineva. Eu cred că mai bine ar şterge trotuarul cu doctorii, dar bunica nu se pune cu doctorii.


Dragă Lucica,

am să vin din când în când la tine la mormânt şi am să-ţi povestesc ce se mai întâmplă, am să-ţi spun şi secrete de-ale mele, ştiu că de la tine nu merg mai departe…Am să-ţi spun şi despre Flavius tot ce-o să ştiu, dacă o să ştiu. Despre  Dan şi despre ceilalţi. Şi cam tot ce cred eu că ţi-ar place să afli şi o să fur şi nişte poze cu tine că nu am niciuna. I-ai dat câteva lui mama şi acum bunica i-a cerut că vrea şi ea dar mama n-a vrut să-i dea, a spus ca nu are, că tu nu i-ai dat niciodată poze cu tine. I-a zis lui bunica “ cere-i de la cuscră-ta!”
O să să scriu un jurnal şi o să ţi-l citesc ca să nu te plictiseşti, dar notele de la şcoală nu, că mi-e ruşine, mai bine am să-ţi spun de gagicele mele, dacă vrei chiar în amănunţime…Acum, chiar acum, nu am, că sunt plin de coşi pe faţă, ştii tu…


Dragă Lucica,




4.

La cenaclul “Helion” m-am înscris  în 1982, după ce am liberat din armată cu gradul de soldat. M-a dus Daniel Bureţia, un prieten la cataramă pe vremea aceea, chiar unul secret, pentru că nu ştia nimeni de el. Nici părinţii şi nici ceilalţi prieteni ai mei. Ne-am cunoscut la cursul de cine-foto, ţinut de Lucian Ionică, în  cadrul clubului CFR. M-am înscris în cenaclu mai mult pentru că a insistat el, altfel eram ocupat cu berăriile, în armată învăţasem să beau vârtos,  iar Daniel mergea mai mult pentru că se îndrăgostise de una din fetele de acolo.
- O să-ţi placă, dacă-ţi spun. Adică, ce mai, îţi şi spun. Adică te previn!
- Ce-o să-mi placă, sau cine, Lucia Robitu asta, a ta?
Armata o făcusem la Caracal, unde se spune că s-a răsturnat carul cu proşti. Se spune şi se povesteşte pentru că oltenii nu sunt proşti deloc, mai degrabă isteţi şi miştocari. Şi se mai spune că boii au plecat mai departe, la Bucureşti…ceea ce abia acum pare real.
- Dar eu nu ştiu să scriu, ce să caut la cenaclu? Mă uit după muşte? Am avut numai note proaste la limba română. Habar n-am să fac o compunere.
- Parcă eu ştiu…
- Parcă spuneai că te publică la rubrica debut.
- Da, le-a plăcut o schiţă a mea, altceva şi aşa nu mai scriu eu. Cel puţin nu degrabă. Nu mă mai prind ei, hei! Acum mă interesează fetele, vreau să le… ştii tu…Hai, vino! Lucia are şi o soră, pe Gabriela, poate iese ceva...
- Ai cumva impresia că nu pot să-mi agăţ singur o fată?
- Nu, cum să am, ziceam şi eu aşa.
În ultimele trei luni de armată n-a fost o zi sa nu-mi promit  că, la terminare, îmi leg gemantanul de lemn de ultimul vagon al trenului care mă va aduce acasă. Şi aş fi făcut-o, dar n-am avut timpul fizic necesar. N-am ajuns nici măcar să-mi cumpăr vreo sticla de băutură, căci mai făcusem şi promisiunea să mă îmbăt. Să mă fac praf  şi pulbere. Şi să vomit pe bocancii conductorului de tren. Şeful de Stat Major, maiorul Sterian, mi-a dat drumul pe poarta unităţii cu zece minute înainte de a pleca trenul.
- Lepră!
- Să trăiţi!
Direct din celulă. Am ţinut-o tot într-o fugă până la gară. Nu că n-ar mai fi fost şi alte trenuri, dar nu aveam chef sa fiu singur, toţi colegii mei erau in trenul acela. Mai puţin Călin si Dieter, care au rămas în arestul unităţii încă vreo două zile.
- Bine, m-ai convins, o să vin la cenaclu. Când se ţine?
Şi am mai jurat, împreună cu ceilalţi colegi că, după reintrarea în viaţa normală, vom da năvală peste fete şi ne vom îngropa în sexul lor călduţ, până în gât…jurământ pe care iar nu l-am ţinut, de parcă toate fetele de pe pământ asta aşteptau, să vin eu din armată şi să mă invite în aşternuturile lor. A fost un jurământ hormonal, mai degrabă, pripit, fiecare visam acelaşi lucru. Dimineaţa, când se dădea deşteptarea, toată lumea avea pătura ţuguiată şi făceam concurs de înălţime al ţuguielor.  
- În fiecare vineri, la Casa Tineretului.
Casa Tineretului nu-mi era deloc în drum, în timp ce Lucia Robitu era draguţică, însă nu exagera, erau mai frumoase surorile Alexandru, dacă ar fi să fac comparaţii. Emilia Alexandru avea ochii spălăciţi cu o tentă de albastru sau verde şi cu sâni proeminenţi, aproape că-ţi spărgea nasul cu ei, iar ochii Danielei erau de un albastru intens şi mari şi părea ceva mai energică. Şatenă. Da, surorile Alexandru erau frumoase. Şi cam atât.
Însă pasul a fost unul inspirat, îi rămân recunoscător lui Daniel că m-a adus la cenaclu, îl iert pentru toate mârşăveniile  pe care le-am facut împreună în clasa a 12-a, când ieşeam nopţile la spart portbagaje de maşini ori furat biciclete, meteahnă cu care m-am molipsit şi în armată. În armată nu erau biciclete, ori dacă erau nu mă mai interesau, în armată am umflat două bărci pneumatice din magazia centrală şi două binocluri militare din magazia companiei, ocazie cu care am reuşit să întorc toată unitatea pe dos. Nu ca alţi găinari, ca soldat Ghemeş, de exemplu şi Olteanu, care spargeau valizele camarazilor şi furau ţigări ori mâncare. Altceva ce să găseşti prin valizele militarilor. Corespondenţa, eventual. Corespondenţa circula şi ea pe post de valută forte
Numai cu alcolul nu m-a învăţat Daniel, alcoolul l-am deprins singur şi natural. În armata toţi soldaţii beau dacă aveu cu ce să-şi cumpere, altfel ce fel de bărbaţi erau?
- Nişte lăbari!
Era o întrebare, care circula sub forma de glumă: ce lasă, în urma lui, soldatul român? Iar răspunsul era: căcaţi, sticle goale, cutii de conserve şi femei gravide.
  
La “Helion” l-am cunoscut pe Willy Jager. Şi pe Jimmy Geagim care, fiind asistent sau infirmier la spital, lua tot felul de pastile, cu pumnul. În tot felul de combinaţii. A şi murit destul de devreme. Se droga adică. Cu medicamente. Dumnezeu să-l ierte. Apoi l-am cunoscut pe Silviu Genescu, Dorin Davideanu, George Terziu şi pe Liviu Pârvan. Constantin Cozmiuc…Încerc să mi-i amintesc pe fiecare, practic mi-e imposibil. Lucian Vasile Szabo şi Soţii Alexandru. Şi Laurenţiu Nistorescu. Şi, desigur,  Cornel Secu, marele şef. De fapt, Cornel Secu însemna “Helion” iar Helion însemna Cornel Secu. Cel puţin aşa vedeam eu lucrurile pe atunci şi aşa le văd şi acum, gândindu-mă retroactiv. El ducea în spate totul şi totul acela pivota în jurul lui. Coordonator, critic si foarte bun organizator. Ingrozitor de bun. Fără el s-ar fi ales praful. Iar eu, probabil că n-aş mai fi inventat nimic din toate acestea. Marcel Luca, Dan Chendi, Adrian Muscă…ceilalţi au venit după mine. Cornel  a reuşit sa facă din Helion cel mai puternic cenaclu de literatură de anticipaţie din ţară. Împotriva tuturor. A bucureştenilor, în primul rând, care sufereau dacă nu erau ei cei mai cei, cu aerul lor de înălţime (a se citi capitală). Mitici, cum îi numim cei din provincie. Doamna Ghiţă, Tudor Beşuan, Gabi Zănescu, Cotizo, Val Antim (Dumnezeu să-l odihnească), Traian Urdea, Ovidiu Guleş, Traian Abruda, Szasz Geza (Dumnezeu să-l odihneasca şi pe el), Ovidiu Bîtan, ehei. Apoi Silviu s-a căsătorit cu Antuza. Vali Chelba, Reghine, Dusan Baiski, Darius Hupov, fraţii Marinescu, fraţii Bancu, iar cei de care nu-mi amintesc să fie sănătoşi. Revista “Helion” a luat câteva premii internaţionale iar buletinul “Biblioteca Nova” era o publicaţie de critică literară unică în peisajul românesc de atunci.
Din când în când, mai trecea şi Viorel Marineasa, ori Lucian Ionică. Destul de rar, e drept. Cornel Ilioane şi doamna Avram…Prin club (între timp) s-a perindat multă lume, însă puţini veneau săptămână de săptămână, constant, ani la rând (ca mine, hai să mă laud şi eu cu ceva)…

În ’81, după terminarea liceului, am plecat în Bucureşti, m-a condus tata la gară cu gemantanul. Bucuros că scapă de mine. Însfârşit. O lingură în minus. Mă înscrisesem, de ochii lumii, la Academia Militară, secţia de medicină generală. Învăţasem la anatomie, nu neaparat pentru admitere, mai degrabă din placere, la chimie nu aveam probleme, doar cu fizica stăteam mai prost. Însă cel mai rău a fost că a trebuit să trec printr-o grămadă de probe de sănătate. Tot felul de comisii şi subcomisii. La un moment dat, trebuia să mă dezbrac gol puşcă. Nici gând. Îmi venea să nu mă mai înscriu şi nici nu m-aş mai fi înscris dacă nu aş fi avut socotelile mele. Erau şi două doctoriţe în comisie. De ce să mă vadă doctoriţele acelea dezbrăcat, nu înţelegeam. Eram de o pudoare.... Nu mă văzuse nici o femeie fără haine de când mi se particularizaseră anumite părţi anatomice. M-au năpădit transpiraţiile dar, până la urmă, n-am avut încotro. M-am expus. Na, poftim, asta a fost. Am ţinut palmele apărătoare cât am le-am ţinut, până m-au pus să sar într-un picior cu braţele ridicate. Am ezitat destul de mult, până şi-au pierdut răbdarea cei din comisie.
- De ce nu pot să port chiloţi? Asta e…
- Ca să putem să-ţi admirăm p…, a făcut un doctor, şocându-mă, desigur.
Tata m-a luat direct de la o petrecere, ziua de naştere a Monicăi, care îmi era prietena oficiala in clasa a 12-a. Acceleratul era la zece jumate seara. Mi-a urat noroc,  cred şi eu, dacă intram la academie pe el nu-l costa nici un sfanţ, plătea totul Ministerul Apărării. Reversul e ca nu  aveam sa văd academia nici macar din profil. Am coborat din accelerat la Rosiorii de Vede, unde am schimbat trenul, val vârtej, pentru Turnu Măgurele. Din Turnu am luat un autobuz şi am plecat în Lunca, unde m-am întâlnit cu Emilia de care ma îndrăgostisem spontan şi nebuneşte cu un an înainte. O cunoscusem în tabără, la mare. La Năvodari, desigur, unde se ţineau taberele de elevi. Mi s-a părut atât de frumosă încât mi-am pierdut respiraţia pe loc. Acasă la ea, în Lunca, am cunoscut-o şi pe sora ei, Carmen, cu doi ani mai mare, o altă frumuseţe. Iar cea mică, Lucia, mă pândea pe sub corcoduşi când voiam să o sărut pe Emilia. Credea că vreau să o mănânc. De sărutat tot am sărutat-o, şi nu mai conta nimic, decât că eram fericit atunci, în momentul acela. Tatăl Emiliei a pus la fiert ţuică de corcoduşă. Fiartă aşa, olteneşte, adică o singură dată.
- Clasa unu! Mi-a tras cu ochiul. Ţuică de corcoduşa din gradină de la mine!
Iar mama ei m-a poftit la masă
 - Adevărul e că mi-e cam foame, doamnă, mulţumesc, de la ţuica asta lungă de corcoduşe…
Ţuica era atât de slabă, de-mi venea să o beau direct cu oala, dar n-am vrut să-mi speriu gazdele. Din când în când, mai ieşeam afară şi mă ascundeam cu Emilia în spatele grădinii unde fumam amândoi şi ne sărutam de mama focului.
A doua zi am plecat împreună spre Bucuresti, avea şi ea de susţinut examenul de treaptă, la Liceul de Fizică Nucleară. Iar din Bucureşti, m-am reîntors în Timişoara icognito. Pâş pâş. Am dormit la  unchiul Dan, cu care mama spunea că nu suntem neamuri.
- Păi nici nu sunteţi. Ci doar aşa, cum se spune, de alianţă…

Dieter n-a avut nici un amestec în toată tărăşenia din penultima zi de armată. Doar atât, că era şi el drojdiat şi venise cu Călin să ia masa la cantină după ora închiderii. Iar ghinionul a făcut ca şeful gărzii în seara aceea să fie chiar secretarul de partid pe companie un locotenent major plin de  fumuri cu care, Călin, a avut o altercaţie, i-a tras chipiul pe ochi şi probabil un pumn în gură, nu ceva foarte vizibil. Însă, un incident extrem de grav în armata română ce se repercuta, în mai toate cazurile, cu batalion disciplinar. De data aceasta nu, au şi excepţiile rostul lor pe lume. Decât batalion disciplinar, mai bine închisoare, se zvonea printre soldaţi. Am auzit tot felul de poveşti de groază şi am şi cunoscut un militar în termen bătut în cap cu o lopată până s-a ţicnit.  Aşa că Dieter si Călin au intrat în arest, chiar în ultima zi de armată. Apoi telefoanele au început să se încingă şi sistemul de relaţii şi cunoştinţe să intre în funcţiune. S-a ajuns la generali de armată, galoane nu orice. Iată cum se năşteau ruşinile armatei române, momente prin care am trecut şi eu cu destul succes, de arest n-am scăpat nici eu în ultima zi. Mai mai să pierd acceleratul de Timişoara, cum spuneam.
- Asta e pentru toate problemele pe care le-ai creat acestei unitaţi! (Maiorul Sterian) Eşti o ruşine a armatei române! Tu şi alţii ca tine!
- Am plătit pentru fiecare greşeală cu arestul, permiteţi să raportez.
- Gura, soldat! Nu-ţi permit nimic. Ca să  vorbeşti, iţi ceri permisiunea.
- Am înţeles, să trăiţi!
- N-ai înţeles nimic...
- Permiteţi să raportez.
- Nu-ţi permit!
Primul ofiţer pe care l-am avut comandant de pluton a fost locotenentul Frumuşelu, dealtfel singurul din toata armata pe care l-am simpatizat cât de cât. Ceilalţi parcă erau bătuţi în cap. Şi mai era căpitanul Postelnicu, un caricaturist destul de talentat, publica prin “Urzica”, se ocupa de biroul documente secrete, cel care mi-a alocat o pătrăţică din spaţiul său pe panoul unitaţii, unde aveam voie să afişez caricaturi. Exclusiv despre soldaţi.
Gâtman era comandant la plutonul  unu, iar Plăiaşu la doi. Gâtman era genul care ar fi facut carieră, poate a şi făcut până la urmă, dar se lua prea în serios pentru gusturile mele. Părea mereu înfoiat ca un curcan şi ţăpănos ca o coadă de mătură. Mergea prin unitate de parcă bătea pas de defilare. N-ar fi ieşit din regulament decât hipnotizat. Şi e clar, simţul umorului îi lipsea cu desăvârşire. Însă, de la el, ştiai mereu cam cum bate vântul, era ambiţios, mândru şi predictibil. Îl puteai impresiona dacă îi copiai comportamentul, nu că ar fi fost cazul, dar se putea. 
Pe urmă, în locul lui, a venit Doboş. Un futangiu complexat de propria înălţime, numele de prăjitură şi insuccesul la femei. Ştia să dea comanda “culcat”. Şi sculat (în loc de drepţi). Şi o repeta ori de câte ori avea prilejul, iar prilejul îl avea de câte ori i se năzărea lui. Pentru el, comanda culcat-sculat, avea conotaţii sexuale, altfel nu-mi explic privirea perversă cu care dadea ordinul
Cineva l-a apelat, odată, cu “toaşu’ Savarină” ceea ce l-a scos din minţi.
- Culcat! Sculat! Te învăţ eu minte! Culcat! Sculat! O să te fac să urăşti armata.
- Nu vă osteniţi, toa’lemn’, deja o urăsc
- Drepţi!
- Drepţi sau sculat?
- Sculat! Culcat! O să-ţi blestemi ziua în care ai început clasa întâi…Culcat!
- Păi deja sunt culcat, toa’lemn’, urmează sculat.
- Sculat!
Soldatul Soos avea mereu probleme de limba română, terminase liceul maghiar şi toate e-urile lui primeau accent unguresc.
- Pofiţi, domnulee (cu e de la beee) locotenentă?
Pe deasupra, Soos era şi cam tare de urechi
- Culcat!
- Mai vreţi (cu e de la beee) să repetă o dată, vă rog?

N-a ştiut nimeni când m-am întors din Bucureşti. L-am sunat pe Daniel Bureţia şi i-am spus ca în ziua următoare aveam nevoie de o bicicletă şterpelită, i-am indicat unde să o lase şi asta a fost. Dimineaţa am luat bicicleta din spatele unui bloc oarecare, m-am întâlnit cu Rafael şi am plecat spre frontiera cu Yugoslavia. Aveam emoţii cât casa. La ieşirea din Sînmihaiu Român am facut un popas într-un lan de floarea soarelui, unde am mâncat. Acolo ne-a prins o ploaie turbată, de nu mai vedeai la doi pasi. Părea că cerul se revărsa printr-o spărtură chiar deasupra capetelor noastre.
- Ne întoarcem? m-a întrebat Rafael. Plouă cam tare, poate fi un semn.
- Ce fel de semn?
- De întoarcere, bineînţeles
- Nu exista întoarcere, bineînţeles. Sper că nu te-a apucat frica.
- Ştii bine că nu
- Atunci nu mai vorbim despre întoarcere
Am lasat bicicletele în lanul de floarea soarelui şi am continuat pe jos. Pământul ni se prindea de picioare ca nişte plăcinte, ceea ce ne îngreuna mersul. Ne-a obosit în ultimul hal. Apoi toate canalele, cât de mici, s-au umflat cu apă, a trebuit să le trecem înot, cu raniţele în spinare. Să traversăm lanuri de grâu sau porumb. Ori de mătură.
Părinţii mei mă ştiau în Bucureşti, unde să mă întorc, ce să le spun? Ne-a prins seara la intrarea în satul Pustiniş, apoi noaptea prin mlaştinile aceluiaşi sat în care ne-am şi rătăcit, până la urmă. A trebuit să reintrăm pe strada principală ca să traversam satul. Cu inima gata să ne sară din piept. Oricine ne-ar fi reperat, ar fi anunţat postul de grăniceri. Era clasic, era ştiut. La podul de pe râul Bega, pe drumul dinspre Otelec, am “ochit” unul din granicieri. Era cu mantaua pe umeri şi fuma.
Mai fusesem în Pustiniş, în recunoaştere, cu bicicleta în vacanţa de vară dintre clasa a noua şi a zecea. Aveam o colega de acolo, pe Cornelia Milin. Am trecut pe la ea, chipurile, nu te puteai apropia de satele de frontieră oricum. Libera circulaţie se obtura în apropierea lor. Cornelia a facut nişte ochi cât cepele. Vizita mea a impresionat-o şi, anul următor şcolar, s-a îndragostit de mine. Am tras ceva şi din întâmplarea asta.
Dimineaţa ne-a prins între Pustiniş si râul Bega, în plină mlaştină. A trebuit să ne ascundem. Ziua, din foişor se vedea până foarte departe. Şi singura ascunzătoare a fost o scobitură de pământ plină cu apă. Toată ziua aceea a plouat mocăneşte, eram uzi până în măduva oaselor. De mâncare aveam în raniţe iar apă, slavă Domnului, de jur împrejur. De două sau trei ori, ploaia s-a oprit pentru o câte o oră, ceea ce le-a permis ţânţarilor să ne atace furibund. Aveau nişte trompe imense, ne acoperiserăm feţele cu nişte bluze de salopete dar penetrau prin ele şi ne pişcau înfiorător.
- Fire-aţi ai dracului de ţânţari!
- Fir-ar a dracului de ploaie!
- Fir-ar a dracului de groapă!
- Fir-ar a dracului de ghinion!
Însă lupta cea mai aprigă a fost cu timpul, care se scurgea cu o încetineală exasperantă. A fost cea mai lungă zi din viaţa mea. Jur. Nu ne puteam ridica nici măcar pe vine, trebuia să stăm lungiţi în apă, iarba nu era prea înaltă şi militarii ne-ar fi dibuit imediat. Şi aşa, la un moment dat, a trecut un grănicer cu câinele la 50 de metri de unde ne aflam, a îngheţat sângele în noi. A fost un miracol că nu ne-a depistat. Cu nevoile fiziologice ne-am descurcat din poziţia lungiţi la pământ, noroc că n-am avut probleme mai “serioase”, ar fi trebuit să stăm cu ele lângă noi, asta dupa ce ar fi trebuit să găsim o soluţie de execuţie…

Plăiaşu, de la plutonul doi, avea un defect de vorbire, nu-l putea pronunţa pe “r”. Îl evita pe cât se putea, nu prea se putea, mai ales cuvintele cu r-uri sonore. Şi cum toată lumea ştia de problema lui, nu făcea decât să pară şi mai ridicol. L-am auzit, odată, povestind de filmul “La vita è bella”. Îi spunea altui ofiţer:
- Să te duci să-l vezi, că e cu O’nelia Muti.
Iar la paraşutişti le spunea “pa’aşutişti”. Iar soldaţilor: leneoşi. Ceea ce era o atenuare faţă de “puturoşi”, cum ne gratulau alţi ofiţeri. Se răstise odată, la fraţii Gradină, “bă, p’ăpădiţilor!” şi a ieşit atât de nu ştiu cum încât, o vreme, l-am poreclit “pă’păditul”.
De la fraţii Grădină, nişte piticoţi în regulă,  s-a aflat printre ofiţeri de tentativa mea de trecere a frontierei, de aceea, când au dispărut binoclurile militare, am fost principalul bănuit. Raţionamentul era că puteai trece mult mai uşor frontiera având în dotare un binoclu, mai ales unul în infraroşu. Şi mai era un raţionament:  cine a încercat o dată, va încerca şi a doua oară. De unde să ştie că, de fapt, ceea ce aflaseră ei, era deja a doua mea tentativă.
Am fost anchetat şi răsanchetat. În primul rând de către ofiţerul de contra informaţii.
- Tu ai furat binoclurile?
Aşa, hodoroc-tronc.
- Nu, tovarăşe capitan.
- Dar cine?
- Nu ştiu, tovarăşe căpitan
- Adică ştii, dar nu poţi să spui pentru că ţi-e prieten…
- Nu pot să spun pentru că nu ştiu, tovarăşe căpitan.
- Nu poţi, înţeleg, dar ai bănuieli, ca toată lumea!
- N-am niciuna, tovarăşe căpitan.
- Dar dacă ar fi să ghiceşti, cine crezi că ar fi putut să le fure?
- Nu ştiu, tovaraşe căpitan.
- Uite de ce te-am chemat. Vreau să-ţi fac o propunere cât se poate de serioasă. Şi prietenească. Suntem prieteni?
- Nu suntem, tovarăşe căpitan.
- Corect, dar o să fim. Mi-ai devenit simpatic, deodată. Uite cum facem, tu-mi spui unde sunt binoclurile, eu trimit un soldat să le recupereze şi toată povestea e încheiată şi uitată. Aici, la mine în birou. O să-ţi strâng şi mâna, ca unui bărbat. Eşti bărbat?
- Sunt soldat, tovarăşe căpitan
- Altfel (cu schimbare de ton), va trebui să te reţin după armată pentru anchetă, tu fiind singurul bănuit. Ce părere ai?
- N-am nici o părere, tovarăşe căpitan. Dar o sa scape hoţul adevarat dacă mă bănuiţi numai pe mine.
- Ce vrei să spui? Cine, adică?
- Vreau să spun că toată lumea ar trebui să fie bănuită, inclusiv cadrele militare, ofiţerii, subofiţerii, ştiţi dumneavoastră mai bine că nu degeaba sunteţi de la contrainformaţii
- Ai dreptate, într-o anumită măsură, toata lumea e bănuită, hai mai bine să trecem la ale noastre, unde sunt?
- Ce să fie, tovarăşe căpitan?
- Binoclurile, doar despre ele discutăm
- Nu ştiu, tovarăşe căpitan. La mine nu sunt.
- Bine, te cred. Dar sa presupunem că le-ai fi furat tu. Unde le-ai fi ascuns?
- Undeva unde să nu le gasească nimeni, tovarăşe căpitan.
- Ca de pildă?
- Ca de pildă, sub un butuc din depozitul de lemne.
Tot depozitul de lemne a fost răscolit în următoarele două ore. Practic, a fost mutat câţiva metri mai la dreapta.

Cu Camelia mi-a făcut cunoştinţă Rafael. Erau colegi de muncă la laboratorul sectiei PJP, secţie la care  lucram şi eu, pe porţiunea de  granulare, ca extruderist. Camelia purta părul legat într-o coadă de cal, avea pistrui iar în privire o inocenţă cuceritoare. Nu se farda şi nici nu cocheta. Însă,  din prima întâlnire,  nu mi s-a părut prea interesantă.
- Costel, îmi pare bine, la la la
Am remarcat-o abia când am întâlint-o a doua oară. Fata asta are ceva! Mi-am spus. Dar ce?
- Camelia. Eu… eu te ştiu din liceu…
Nu-mi aminteam de ea din liceu, fusese un an mai mică. Deşi trecusem prin clasa ei, cunoşteam o mulţime de fete din clasa ei. Pe Ildico, mai ales, pentru care am şi intrat în conflict cu unul din colegii mei de clasă, Schinteie Ghiţă, care se pare că o curta pe Ildico din greu.  I-am ştiut şi pe băieţi. Că nu erau decât şase de toţi, fiind clasă cu profil  de chimie. In clasele de chimie băieţii erau rarităţi. Noi eram şapte, de exemplu. Şi au fost şi clase cu trei băieţi, sau doi.
- Păi o să ne mai vedem pe aici dacă o să lucrăm lucrăm pe acelaşi schimb.
Avea un vag accent  moldovenesc, spunea “orişicat, orişcum, orişice” şi râdea cu o poftă ieşită din comun. Anul următor am cerut-o în căsătorie.

În locul locotenentului major Ardeleanu, comandantul companiei termen redus, mult prea moale, a venit Vasile Tudor. Pe care l-am caracterizat în primele două minute: mincinos, lăudăros şi căcăcios. O lepădătură. Nici nu l-am suferit. Deloc.
- Soldat, o să ai viaţă grea cu mine!
- Am înţeles, să trăiţi!
- Ai înţeles pe dracu’, o să înţelegi tu, mai târziu…
Pe cel mai bun prieten al meu din armată îl chema Hansi.
- De ce, mama dracului, îi spuneţi Hansi, se enervau ofiţerii, când de fapt e Ioan şi Nedelcu pe deasupra? Neaoş românesc?
- Pentru că e blond şi are ochi albaştri, deci tipic nemţesc, aşa că e Hansi, toată ziua!
- Culcat! Pe burtă înainte, târâş marş! Te învăţ eu cum să vorbeşti cu un ofiţer al armatei române. Executarea!
Hansi avea două subiecte preferate în armată. Trecerea frauduloasă a frontierei şi Diana. Subiecte cu care eram perfect compatibil. Aveam, la activ, două tentative de trecere, din care una s-a lăsat cu arestarea mea, iar cu Diana fusesem coleg de clasă. Era frumoasă şi avea un corp perfect. Genul de fete care pe mine nu mă atrăgea. Îmi plăceau fetele frumoase, dar să aibe şi imperfecţiuni fizice, despre care să nu poate nimeni spune, e STAS.
- E STAS, gagica, pfuai, benocleală băieţi!
Şi apoi, nu-mi ieşea din cap o glumă în vogă pe vremea aceea, “când te însori, să avem şi noi nevasta noastră…”
Cu arestarea a ieşit destul de bine, până la urmă, cu numai 5 zile în arestul miliţiei şi o singură noapte la penitenciar. Eram destul de speriat. Adică ce speriat, îmi tremurau nădragii vărgaţi pe mine. Toţi colegii de celulă, din arestul miliţiei, erau de părere că nu voi scăpa, fiind atât de tânăr şi “proaspăt”, să nu fiu folosit ca “fetiţă” după intrarea pe celulele de muncă.
Şeful de cameră din arest:
- Băiete, vei pune curul la bătaie, ascultă-mă ce-ţi spun. Nu eşti nici primul şi nu vei fi nici ultimul. Sunt lucruri care se petrec în închisori de când e lumea. O să fi coleg cu deţinuţi  condamnaţi pe câte 10, 20 de ani, îţi dai seama că şi ei sunt oameni, au nevoie de viaţă sexuală…
- N-au decât să şi-o frece singuri, cine i-a pus să intre la pârnaie, îi strâng de gât dacă se ating de mine!
În realitate mă simţeam pierdut. Bine că n-a fost să fie. Cu toate că, în arest, am fost despărţit de Rafael în celule separate şi am dormit cu un taximetrist în acelaşi pat suprapus, un tip destul de solid, arestaţii fiind mai mulţi decât paturile, iar în penitenciar, pe carantină, nu mai vorbesc, am intrat într-o celulă cu 10 paturi la 24 de oameni. Gardienii ni se adresau cu “cetăţene”.
- Cetăţene Baboş!
- Prezent!
În arest, singurul aliment a fost fiertura de arpacaş, care venea clocotită şi trebuia să o mănânci imediat, altfel, în cinci minute trebuiau predate lingura si farfuria. Te mai alegeai şi cu arsuri pe gât. Şi mai primeam o bucată de turtoi, un fel de mămăligă cu un deget de zgură dedesubt, dacă nu o mâncai şi pe asta imediat, se transforma înapoi în făină.
În ziua când am fost transferaţi de la arest la penitenciar, pe Popa Şapcă, am sărit peste micul dejun şi prânz. În timp ce ne triau, am cerut unui condamnat “la liber” (uniformă maro) o coajă de pâine, se plimba cu nişte pâini negre şi rotunde sub braţ iar mie îmi venea să leşin de foame.
- Nu poţi să-mi dai o bugată mică de coajă?
Mi-a dat cu pâinea în cap.
- Ce-i, băi p…, crezi că ai venit la pension?
Pâinea aceea în cap şi spaima imediată, mi-a ţinut o vreme de foame. Ne-au tuns zero, dar ne-au lăsat smocuri de păr din loc în loc, că tot nu eram la pension. Arătam ca dracu. Noroc cu boneta. Bonetă pe care trebuia să ţi-o scoţi în două secunde când se striga “atenţiune” (la apariţia vreunui temnicer) şi să te întorci cu faţa la perete. Prima oară n-am ştiut ce e cu “atenţiunea” asta şi m-am şi procopsit pe loc cu un pulan de cauciuc în cap de am crezut că văd stele verzi. Apoi ne-au băgat într-o baie imensă cu duşuri. Na, şi săpunul era cât o căramidă. Ni s-a dat clasica uniforma vărgată, apoi ne-am încolonat şi am trecut prin faţa unui gardian cu şliturile desfăcute  care, cu ajutorul unei foale, ne spreia cu DDT.  Am început să ţopăi din cauza usturimii.
În ziua în care am fost prinşi de grăniceri, tata lui Rafael a trecut în vizită pe la părinţii mei. Se vedeau pentru prima oară. Au facut cunoştiinţă, şi-au strâns mâinile. Tata lui Rafael era deja umflat de plâns, cu ochii roşii, cu privirea îndepărtată
- Nu ştiu cum să vă spun mai pe ocolite, dar copiii noştri sunt arestaţi!
Tata l-a privit dubios, măsurându-l pe toate părţile. Mama a rămas înţepenită de uluire. Apoi tata şi-a dat drumul:
- Domnu’ Horenian, eu te văd om serios, vii la mine cu astfel de poveşti…Poate băiatul dumneatale o fi arestat, dar pe Costel eu l-am urcat în acceleratul de Bucureşti acum câteva zile! Dă examen la Academia Militară!
Adevărul e, că acolo unde eram în momentul respectiv, tot un fel de “examen” dădeam şi tot un fel de “academie” era.
- Domnule Baboş, exact acum o oră, a trecut dubiţa armatei pe la blocul în care locuiesc pentru a le confirma identitatea copiilor. Mai bine să ne gândim ce se poate face. Am reuşit să le strecor, la repezeală, o pungă cu nişte slănină, roşii şi ceva pâine. Pentru numele lui Dumnezeu, doar n-am venit să fac glume proaste!

O să mi se reproşeze că acest fragment se încheie brusc şi nu are nimic în comun cu mama. Eu cred că are. Mama era dincolo de poarta închisorii, umblase zilele acelea peste tot, făcând eforturi disperate să mă scoată afară. Numai Dumnezeu ştie pe unde s-a plâns şi s-a umilit pentru mine. Cu o seară înainte, în celulă, când am fost numiţi pentru bărbierit, vorbeam cu Rafael, sub un pat unde ne aşternusem două pături,  despre o posibilă şi teoretică, mai ales teoretică, eliberare a noastră, pentru ziua următoare. În realitate, ne aşteptam la o sentinţă de minim un an.
- Imposibil, e absurd.
- Ştii foarte bine că orice e posibil, vorbim teoretic, cine ne opreşte? Ce-ai spune, ce-ai face?
- Aş crede în Dumnezeu!
Bărbieritul a constat în de două ori dat cu pămătuful de săpun pe faţă şi folosirea unui brici neascuţit, plin cu sângele altor “norocoşi”. Zece ani am păstrat un pliu al pielii pe faţă, un fel de cicatrice, semn de la bărbieritul din seara aceea. Bărbieritul seara, însemna proces a doua zi. Practic, n-a fost un proces, ci un monolog al procurorului, de faţă cu mama. Iar Rafael l-a avut pe tatăl său. Am răspuns numai cu da si nu. Am făcut un munte de promisiuni.
Că ma voi încadra în câmpul muncii în maximum două săptămâni.
Că nu voi mai încerca sa trec fraudulos frontiera de stat a României.
Că voi lua atitudine împotriva celor care vor încerca să o facă.
Că voi deveni un util şi bun cetăţean al patriei mele.
Că ma voi înscrie pe locurile rămase la facultate pentru sesiunea de toamnă şi voi trece examenul de admitere.
Că voi fi un sprijin familiei (mamei şi fratilor mei) ca întreţinător principal (ideea mamei, tata fiind în afara contextului ca alcoolic)
Că îmi voi întemeia propria familie şi-mi voi educa copiii în spirit comunist revoluţionar.
Pe restul le-am uitat, dar erau în aceeaşi manieră.
- Vecinii nu ştiu nimic, m-a avertizat, mama, dacă întreabă de ce eşti tuns, le spui că aşa tunde la armată.
Însă, înainte de a intra pe poartă, Achim m-a văzut şi, îmbrăţişându-mă, a izbucnit în plină stradă:
- Costeeel! Ai ieşit din închisoareeee!













Postfaţă

Gânduri către cititor

Fiecare om îşi aminteşte mai mult sau mai puţin copilăria. Întâmplările cele mai deosebite sunt relatate prietenilor, copiilor sau nepoţilor, amintirile devenind dintre cele mai raspândite şi mai savurate poveşti. Uneori le povestim aşa cum sunt, alteori le adaptăm auditoriului. De fiecare dată însă, participarea directă şi încărcătura de trăire interioară le deosebeşte de toate celelalte forme de povestire orală. Fără calitatea de participant şi emoţii, amintirile devin simple poveşti, uneori greu de crezut că s-au întâmplat în realitate. Şi nu oricine are darul de a povesti sau repovesti amintiri. La câte fapte de viaţă ieşite sau nu din comun nu am fost martori, fie direcţi, fie indirecţi, fără să mai fim în stare să le redăm desfăşurarea sau sensul? Din atâtea vieţi trăite înaintea noastră şi printre noi câte au răzbătut în timp? Câte au fost aşezate pe hîrtie la prima mână? Câte au primit frumoasa haină a limbii române? Şi câte vibrează prin spontaneitate în cultura noastră? Aş crede în Dumnezeu este o carte dăruită literaturii române, în care nu lipsesc spontaneitatea limbii, talentul literar sau calitatea de document însă valoarea ei constă în contactul direct cu şcoala vieţii pe care îl mijloceşte cititorului.
În calitatea de martor şi participant la o parte din evenimentele copilăriei şi adolescenţei surprinse în această carte, constat că autorul a realizat un fapt de curaj interior. De fapt curajul l-a caracterizat mereu şi cu el a răzbit prin valurile care l-au încercat. Această întoarcere în timp i-au adus vindecare, maturizare şi împlinire cu valoare mai mult decât personală.  Ceea ce mă surprinde este filonul de umor pe care l-a împletit cu tristeţea abia desluşită în reconstituirea evenimentelor. Autorul a surprins ceea ce multora dintre noi, absorbiţi în fapte de viaţă, ne scapă: umorul. Personaje, care îşi acordă în viaţa de zi cu zi multă importanţă, cad printr-o simplă schimbare de perspectivă într-un caraghios plin de savoare. Aceste personaje, care se pot recunoaşte foarte uşor, se pot binenţeles supăra, însă, în acelaş timp, li se oferă şansa de se privi prin ochii sinceri a unui copil.
Este uimitor câte detalii poate reţine un copil în memoria sa. Datorăm această carte în mare parte memoriei extraordinare a autorului copil. În acelaşi timp, ne întâlnim cu scriitorul matur, astăzi părinte la rândul lui, care cu mult tact dă libertate copilului de altă dată să se exprime aşa cum nu i s-a oferit ocazia până acum. Această carte invită astfel părinţii şi oamenii maturi să se privească prin ochii copiilor şi să le asculte vocea interioară. Mai mult decât atât, vocea de copil-adolescent a autorului cred că va oferii copiilor şi adolescenţilor de azi şi de mâine şansa de a descoperii un prieten în această carte.


Alexandru,

Norrköping, 19 august 2005