Via Italia

lui Traian Iucu

Primul lucru pe care l-am aflat despre patria mea de adopție a fost că e o țară plină de lacuri, provincii și teritorii. Cu păduri nebătute de picior. Virgine. Și că se supune reginei Anglei. Mai corect, coroanei Regatului Unit. Că era și plină de zăpadă cât vezi cu ochii de jur împrejur n-am aflat, informațiile m-au bombardat nefiltrate, iar eu am aterizat pe Toronto Pearson la începutul lui iunie când tocmai înfrunzeau copacii și se întorceau gâștele migratoare dinspre sud, nu-i mai păsa nimănui de zăpezile nesfârșite ale Canadei.

La aeroport nu m-a așteptat Nicolae. Ba da, m-a așteptat Nicolae, cu barba lui stufoasă pe care nu i-aș fi bănuit-o în copilărie. Cu burta revărsându-i-se peste curea. Cu șireturile desfăcute, cu pantalonii necălcați. Dar nu era Nicolae. Era alt Nicolae. În copilărie îl poreclisem ”ceaunul”, fiind mereu flămând, mereu nesătul, ne fura sandviciurile și le mânca în veceu, pe-ascunselea, bomboanele, n-am avut curaj să-i reamintesc, nu ne mai văzusem de 20 de ani. Anii pot lăsa urme. Anii lasă urme. Însă el m-a luat fără nici o reținere, direct pe porecla mea de atunci, ajutatându-se de un vocabular nuanțat.

- Bine-ai venit, tăune, băga-mi-aș pula în creierii tăi și în neuronii tăi! Lăsând-o pe soția mea stupefiată. Iar pe băieții mei mirați că nu i-am scos pe loc dinții din gură.

- Bine te-am găsit...Nicolae!

Nicolae, zăpăciți cum eram după oboseala călătoriei, ne-a îndesat pe toți în mașină și ne-a dus să admirăm super magazinele canadiene din Hamilton. Din când în când mă întreba.

- Îți place cum conduc?

Pe drum, ne-a povestit despre Canada, despre provinciile și teritoriile ei. Mai sărea de pe o bandă pe alta trăgând brusc de volan, mai punea o frână în ultimul moment, mai apăsa pe accelerație ori de câte ori scăpa piciorul.

- Mai îmi scapă piciorul, a recunoscut, îmi place viteza.

- Dar nu când ai copii în mașină, bănuiesc...

Un Crown Victoria dotat cu mânere pe tavan,  pe uși, pe lângă scaune, de care ne-am ancorat. Și cu centuri de siguranță. Ne-a explicat ce era cu lacul Ontario, ieșind de pe autostradă în ultima clipă, cât era de poluat și mai ales despre istoria veche de aproape 200 de ani a orașului Hamilton al cărui locuitor se considera îndesat.

- O nebunie de oraș, s-a excitat Nicolae, schimbând banda fără să vrea. Al treilea ca mărime în provincie.

Despre zăpadă nici o mențiune. Mi-a silabisit la ureche numele mall-ului pe care avea să mi-l arate, stâlcindu-l cu accent românesc, și cum o să râdă el de mine în hohote, ca pe vremuri, când o să mă rătăcesc prin magazine ca o pulă bleagă și o să umblu ca hăbăucul. Nu m-am rătăcit, vremurile se mai schimbaseră, nu mai eram tăunul de odinioară. L-am dezamăgit intenționat, mai bine simulam că m-am pierdut un pic, e simplu să faci un om fericit fie și pentru o clipă. Am constatat. Nu se schimbase în această privință. Pe Nicolae nu era greu să-l faci fericit. Dar nici să-l superi.

Acasă la el m-a servit cu whiskey scoțian și jumări preparate de Oana, o jumătate de evreică.

- Canadienii nu distilează whiskey?

- Ba da, dă-i în mă-sa!

Cu asta iar l-am călcat pe bătături. Pentru Nicolae nu exista decât whiskey scoțian. În plus, și-a reamintit că n-am vrut să mă pierd prin mall-ul din downtown și mi-a făcut semn cu degetul lui mic și durduliu, încercând să pară grav sau măcar amenințător, balansându-l.

- Tu n-ai să faci mulți pureci pe-aici, ascultă-mă pe mine!

- La ce te referi?

- La nimic, am eu așa, o intuiție, scuză-mă un minut, mă duc să trag o căcare.

Avea el așa, o intuiție. Destul de sânjenitor, cu căcarea asta a lui. La capitolul intuiții sunt destul de limitat, nicio presimțire, nici măcar purecii din teritoriu, însă Nicolae a avut dreptate, n-am făcut mulți (pureci) prin Hamilton, după numai 5 luni mă mutam în Windsor.

În absența zăpezilor, am aplicat mecanic pentru actele oficiale, cele pe care încă nu le aveam, nu extrem de puține, cu o birocrație mai puțin haotică, totuși, decât cea pe care tocmai o lăsasem, dar cu alergătura și cheltuielile ce decurg, într-o astfel de întreprindere. A fi imigrant presupune să obți un carnet de conducere, ceeea ce înseamnă din nou examene. Ai nevoie de un cont curent la o bancă. Un contract de închiriere a locuinței. Un număr de asigurare socială. Un carnet de sănătate, un certificat că nu ești TBC-ist, o cerere de înscriere a copiilor în sistemul de învățământ. Asigurări medicale. Toate acestea după ce te obișnuiai cu decalajul de fus orar. Personal, mă zgâiam la vitrinele magazinelor și-mi venea să cumpăr cam tot ce vedeam, nu eram obișnuit cu oferte atât de variate, veneam din estul Europei unde supermagazinele încă nu-și luaseră avânt. Soția trecea prin aceeași încercare. Și copiii.

Cu locuința am avut noroc, Nicolae fiind superintendent la o cladire de 300 apartamente. Abia atunci am reușit să-l fac să radieze pentru câteva zile întregi, declarându-i că fără el nu știu cum m-aș fi descurcat.

- Na și tu, acum, tăune... căcam-aș pe nasul tău.

A doua zi, Nicolae mi-a adus o masă pe care un alt chiriaș o lăsase în urmă, la mutare. N-a mai menționat că fusese aruncată la gunoi de unde o recuperase el și mi-o adusese mie.

- Cinci dollari că-mi ești prieten. Îți mai aduc și alte piese de mobilier, nu te grăbi să le cumperi de noi, ai răbdare.

- Tata, nu-i tragi un pumn în nas lui nenea Nicolae?

- Încă nu.

În ochii copiilor coborâsem o treaptă. Poate două.

- Încă nu mi-a făcut nimic. Și aici nu suntem în România.

Acum, mobilierul nostru consta din saltelele pneumatice și masa clătinătoare achiziționată de la Nicolae. Acum ne trebuiau și scaune. Ne trebuiau vase de bucătărie, perdele, farfurii, lucruri ce țin de o casă normală. În cele două bagaje pe care le căraserăm cu noi, de căciulă, incluzând și copiii, reușisem să înghesuim așternuturi de pat și haine pentru toate anotimpurile, încălțăminte și destule cărți în domeniul profesional al meu și al soției. Cam atât, câteva jucării, restul era spațiu liber, ni se părea că avem un apartament enorm cu o chirie și mai enormă.

Încă din a doua săptămână m-am socotit familiarizat acceptabil cu orașul, în special cu partea de est în care locuiam, Stoney Creek, începusem deja să citesc oferte de lucru în ziarul local, Hamilton Herald, însă îmi lipsea curajul datorat, în primul rând, faptului că nu stăpâneam limba engleză. Mă feream de telefoane. Citeam greoi și vorbeam greoi. Vorbeam catastrofal. Seara deschideam dicționarul și memoram cuvinte până adormeam. În jur de ora două dimineața mă trezeam și pompam aer în salteaua pneumatică a băieților și în cea conjugală. Ascultam radioul și televizorul (pe care, vrând nevrând, a trebuit să le cumpăr de noi), exersam fraze și expresii, citeam notițele pe care le aducea soția de la cursul ei de engleză. Timpurile verbelor. Pluralul substantivelor. Prepoziții și conjuncții. Nu veniserăm în Canada pregătiți. E inadmisibil să vii fără limba învățată și să ai pretenții să-ți găsești o slujbă. Ori antrenați. Comparația adjectivelor și diateza pasivă. Ideea de a emigra n-a fost ceva gândit în detaliu și nici rumegat din timp, nimic premeditat. Ci o soluție de moment la unele probleme din România, pe care atunci le vedeam insolvabile. O hotărâre disperată cu doza ei de mister și aventură în același timp. Nici nu ne-am dezmeticit bine și eram deja în avion.

Alături de noi locuia o familie de bătrâni, familia Wu, naturalizați canadieni cu mai bine de 30 zeci de ani în urmă, originali din Hong Kong. Erau atât de liniștiți încât părea că în apartamentul lor nu locuia nimeni. Pe Liu l-am întâlnit a doua sau a treia zi după ce ne-am mutat, eu ieșeam de la mine iar el se pregătea să intre la el. M-a privit fix, câteva secunde, apoi și-a îndreptat degetul arătător înspre piept.

- Liu.

Mi-am declinat și eu numele, cu o anume încordare, mimând un zâmbet amabil și adăugând una din frazele tip pe care le reținusem pentru astfel de ocazii.

- Încântat să vă întâlnesc, ceva de genul.

Liu a dispărut în cavitatea apartamentului său fără să mai adauge nimic, fără să mă mai învrednicească cu vreo altă privire. Era scund și slăbănog, cu câteva fire de păr pe cap, le-ai fi putut număra, globii oculari ușor ieșiți înafară, pomeții obrazului proeminenți. A dispărut ca și cum ar fi plutit peste pragul ușii. Ca o nălucă.

Următoarea zi a fost la fel, aproximativ, cu deosebire că eu n-am mai bâlbâit formula de introducere. Ca o secvență în reluare. Și-a arătat pieptul, șoptind abia perceptibil:

- Liu.

Părea că se prezenta prima oară, copiind ziua de dinainte, ceea ce m-a lăsat confuz. Îmi amintea de nenea Pera, vecinul nostru care, în ultimii doi ani de viață o luase razna. Ce mai faci, te întreba și orice ai fi răspuns repeta mereu. Ce mai faci? A treia zi consecutivă am avut parte de același scenariu și tot așa în zilele ce au urmat. L-am declarat pe chinez senil.

La începutul celei de a cincea săptămâni am ținut o mică petrecere, aniversam o lună de când pășisem cu atâta curaj pe pământ canadian, în sensul că m-am aprovizionat cu bere fără să mă strâng la pungă și o sticlă de vodcă, soția a pregătit chiftele, ocazie cu care l-am invitat pe Nicolae împreună cu jumătatea lui de evreică. Am băut până târziu, am zăpăcit toată băutura, ne-am amintit tot felul de povești din școala generală pe când am fost colegi. Apoi Nicolae s-a mutat în Ploiești cu părinții, de unde erau originari. După școala generală s-a înscris la profesionala de ceferiști, încă se putea numai cu 8 clase, eu am urmat liceul de chimie industrială. După ce s-a mutat, am mai schimbat vreo două scrisori și poate o carte poștală, pe urmă am lăsat tăcerea să-și facă datoria.

- Băi, ce vremuri faine de căcat, tu mai ții minte?

- Sigur că da.

I-am povestit de vecinii mei chinezi, de Liu și de felul ciudat al comportamentului său.

- Dă-l în pula mea pe Liu, vorbeam de vremurile noastre bune. S-au pensionat, au peste 70 de ani, dar încă lucrează amândoi.

- Cine, Liu?

- Liu. E medic. Prima oară am crezut că e doctor de familie, dar lucrează la un spital împreună cu nevastă-sa. Două ore pe zi. Sau trei. Sau patru. Habar n-am ce fac acolo. Mi-au spus și am uitat. Am o memorie de căcat în ultima vreme. Conduce un Lincoln Continental. Dar nu ca mine, tu ai văzut cum conduc eu.

Da, ca un bezmetic. Dar nu i-am spus.

- Mie tipul mi se pare cam țăcănit, ai conversat vreodată cu el?

- În fiecare lună când vin să-și plătească chiria și sunt foarte vorbăreți. Liu umblă cu ghidușii, s-o fut pe mă-sa-n cur. Știe o grămadă de chestii și e plin de poante de tot căcatul. 

- Înseamnă că nu vorbim despre aceeași persoană.

- Înseamnă că vorbim despre pula mea, tăune, gălbejitul de Liu Wu, vecinul tău din stânga. Uite că mi-am adus aminte, lucrează la Universitate, în cercetare.

În noaptea aceea Nicolae a dormit cu capul pe colacul de la veceu, umplând baia cu chiftele digerate pe jumătate. Și cu bere. Și cu vodcă finlandeză. Bomboane de ciocolată cu care se îndopa de parcă mânca semițe. Și cu tutun, țigară după țigară.

Să cauți serviciu într-o țară la celălalt capăt de lume, deloc metaforic spus, în altă limbă decât cea în care erai obișnuit, limba ta maternă, cu alte legi și reguli, alte standarde, alte obiceiuri, cultură, structură, istorie și tehnologie (de ce nu), am ajuns eu la o concluzie, nu era chiar cel mai ușor lucru. Confortabil deloc. Povești și istorii mai auzisem, de tipi norocoși sau descurcăreți, sau mai ales descurcăreți, Europa se umpluse de ei și chiar se speriase. Adevărate  povești de groază printre ele. Atacuri, jafuri, hoții, tâlhării, cerșit, furat, înșelat, violuri, omoruri. Asta pe vremea când românii nu făceau încă parte din Uniunea Europeană, mai târziu lucrurile s-au înrăutățit, dacă a mai fost de unde și a mai fost. Chestiune de potențial.

În ’96, orașul Hamilton tocmai trecea, printr-o rată ridicată a șomajului. Am trimis CV-uri, la început puține la număr, ce mă interesa pe mine nu era deloc în căutare, industria chimică din Hamilton părea că lipsește cu desăvârșire. Lipsea cu desăvârșire. Pe urmă au început să mă intereseze și alte posibilități în care nu aveam nici un fel de experiență, iar mai târziu m-a interesat orice fel de poziție. Între timp, Nicolae a mai luat o familie de români în chirie, ploieșteni de-ai lui, nimeriseră acolo întâmplător, tot proaspăt veniți, cu care ne-a pus imediat în contact și cu care ne-am și împrietenit. Împrietenit, amicit... Plecam cu Victor dimineața și ne întorceam seara, rupți în două, bătând drumurile pe jos, în căutarea unui loc de muncă.

- Orice aș accepta pentru început, numai să nu mai să bag mâna în banii cu care am venit de acasă.

- La fel.

Am apelat la agențiile de muncă. Într-o zi am și fost contactat de una, m-a trimis la o fermă în afara orașului la care am ajuns călare pe o bicicletă de copii, împrumutată de la Nicolae. De fapt de la fiică-sa. Cules prune, sortat prune, cules mere, sortat mere, întins fân prin livadă, încărcat descărcat remorci, pe o căldură și umiditate ucigătoare. Se făcuse august. Fermierul era un sârb și plătea sârbește, adică la sfârșitul sezonului pe care nu l-am mai prins. Și nici banii nu i-am mai văzut. Mi-am dislocat un umăr după numai trei zile, iar șaua de la bicicletă îmi făcuse răni pe la și printre fese. Zob. Curul zob.

Într-o altă zi am plecat la patru ace, eu și Victor, citisem în Hamilton Herald că se primeau aplicații la un restaurant ce urma să se deschidă într-o zonă centrală. Anunț cu mare tam-tam. ”Toate pozițiile. Toată lumea e acceptată”.

- S-o găsi și ceva pentru noi.

Toată lumea era acceptată în sensul că era acceptată să aplice, dar noi n-am înțeles așa. Ci altfel. Ne și vedeam acceptați numărând banii la fiecare sfârșit de săptămână. Ușa se deschidea la ora opt, noi am prins autobuzul de șase, voiam să fim primii la ușă. Până în centru ne-a luat cam o jumătate de oră. Restaurantul nu era departe de stație, poate de aceea, sau tocmai de aceea, coada la aplicații ajunsese până în stația de autobuz. Doar ce-am coborât și ne-am pomenit la  rând.

- Asta e baftă toată ziua, mi-a sugerat Victor, ironic.

Ne încurajam reciproc. Ceilalți, văzându-ne îmbrăcați la costum, ne zâmbeau binevoitori, eventual credeau că aplicam pentru vreun post de manager și le puteam fi viitori șefi. Ne gândeam noi. Poate păream niște maturi retardați. Am rezistat până pe la zece, pe urmă am fost nevoiți să ne scoatem cravata și să purtăm haina sub braț. Să ne răsucim mânecile de la cămașă până la coate. Și să ne parfumăm de câteva ori, pe ascuns, pentru că prinsesem să mirosim ca niște dihori.

În jur de două după-amiază am ajuns la interviu. Unde am mințit de ne-a sărit smalțul de pe față, așa cum ne sfătuise Nicolae.

- Să nu care cumva să spuneți că aia sau aia nu știți, că ați pus-o. Știți tot ce vor ei să știți, tot ce vă întreabă. Că de aia vă întreabă. Altfel nu v-ar întreba. Așa mi-am luat și eu job-ul. Dacă faci pe cinstitul o freci la rece până la primăvară. Hai să vă prelucrez, știi să gătești?

- Știu.

- Știi să introduci date în calculator?

- Știu.

- Știi să programezi, să creezi baze de date?

- Știu.

Adevărul e că știam.

- Știi pe mă-ta! Atunci ce cauți în Canada?

Era o întrebare frecventă și ”legitimă” ne-a asigurat Nicolae. Nu în felul în care o punea el, totuși.

- Și ce răspund la întrebarea asta?

- Fă și tu pe misteriosul. Problemă personală. Nu se bagă la chestii personale. Cu asta îi bați la curul gol.

Eram cu Victor în paralel, pe el îl intervieva un bărbat, pe mine o femeie.

- Ne poți da un exemplu de meniu?

Aici m-a încuiat, pentru că nu puteam. Am început să mă bâlbâi, că lucrasem într-un restaurant franțuzesc ca ucenic de bucătar, dar mai mult ca ajutor. Unde mai căram și câteun sac de cartofi. Și mai dădeam și cu mătura. Din când în când. Mai ștergeam mesele și mai spălam ce era de spălat...

- Deci aplicația e pentru ajutor în bucătărie.

- Sigur, am mințit cu nerușinare, am lucrat pe toate pozițiile.

- Ce experiență canadiană ai?

Experiența canadiană era punctul nevralgic, fără ea nu te angaja nimeni. Mai găsisem eu, ceva de numărat scările prin construcții, dar când m-au întrebat unde mai lucrasem și au aflat că sunt nou venit m-au refuzat politicos. Dacă n-ai experiență de unde să știi să numeri scări?

- Am lucrat în Montreal... La ”Le Chevalier de Pardaillan”, am scornit-o pe loc. Un film pe care-l văzusem în copilărie. Aproximativ un an... că au închis restaurantul. (Preventiv). Pe urmă la ”Table Ronde”. Și pe urmă la ”Les Trois Mousquetaires”.

Se pare că femeia care m-a intervievat cunoștea destul de bine Montrealul, nu auzise de restaurantele menționate de mine și m-a întrebat pe ce stradă erau fiecare, sau fuseseră, unde m-am pierdut total. Minciuna o fi bună, după Nicolae, dar trebuie să te pregătești pentru ea.

- Am uitat.

Victor a trecut prin aceleași probleme, doar că el se fixase pe restaurante germane. Victor vorbea germana și se descurca mult mai bine ca mine în engleză, lucrase un an în Munchen și unul în Düsseldorf. Iar tipul care îi lua interviul se minuna că nu mai auzise până atunci de bucătăria germană, voia să afle cât mai multe. Ne-au trimis acasă să așteptăm rezultatele în câteva zile. Adică la plimbare. Bine că ne-am dezumflat.

Cu Liu mă întâlneam pe culoarul etajului 14 al blocului Corinthian. Fie când intra, fie când ieșea, cu același aer oarecum aerian, prezentându-se laconic:

- Liu.

De când aflasem de la Nicolae că era medic, mi-am mai schimbat părerea despre el, nu-l mai socoteam nici idiot, nici senil, doar cu păsărele sau cu pete pe creier, ceea ce-l aducea în normalitatea mea imediată. Pete pe creier avea și Nicolae, destule, pe fiecare lob și nici doctor nu era, o scuză mai puțin, cu un limbaj violent pe care-l aplica fără discriminare la toți locatarii imobilului.

- Și ce pot să-mi facă mie locatarii, se enerva de unul singur, să mi-o frece? În primul rând că ceilalți locatari nu mă înțeleg, dintre „ceilalți” excluzându-mă pe mine, pe Victor și pe Ion, ultimul venit, noi îl înțelegeam mai ales când ne înjura, în al doilea rând eu sunt managerul și îi fut în cur pe toți!

Într-o duminică după-amiază, Liu și-a schimbat brusc rutina și m-a invitat în casă la el printr-o privire mai tâmpă ca oricand, însă sugestivă. Mă aștepta cu ușa lăsată deschisă, privirea îi devenise fixă, între timp, și m-a petrecut cu ea până am făcut primii pași în sufragerie unde am dat de doamna Gna, pronunțat Nia, cu un a mai accentuat și un i foarte scurt. Eram invitat la un ceai verde. Extrem de aromat și extrem de verde. Mi-am amintit că pentru japonezi băutul ceaiului era o adevărată ceremonie, citisem undeva, dar nu-mi aminteam dacă și pentru chinezi era la fel, pentru cei din Hong Kong în particular. Oricum nu  mi-ar fi folosit la nimic. Fără altă alternativă, am hotărât să-l imit pe Liu, copiindu-l până în detalii, sorbind ceaiul în înghițituri mici, plescăind abia sugerat, mai mult aluziv din limbă, luând o mină de venerare de parcă însuși Budha ar fi fost de față. Ne-am privit și am sorbit ceaiul din ceșcuțe chinezești,  miniaturale, fragile, decorate cu flori exotice și cu niște torți minuscule și aurite. Servitul ceaiului s-a terminat într-o tăcere desăvârșită așa cum debutase, fără nici un cuvânt. Liu s-a ridicat și s-a îndreptat spre ieșire, mult mai sprinten decât îl văzusem până atunci, a deschis ușa și m-a poftit afară cu aceeași privire cu care mă poftise și înăuntru. Un obicei prost, mi s-a părut mie, semăna mai curând cu datul afară în ciuda aparențelor, poziția capului ușor plecată ca într-un gest de umilință. Diferențe de cultură, cred. În România m-aș fi supărat pentru un gest atât de brutal, să zicem evident și necuviincios și nu i-aș mai fi călcat omului pragul. I-aș fi purtat pică pentru o vreme, dacă nu definitiv și l-aș fi ocolit. Mai mult ca probabil l-aș fi bârfit în cercul prietenilor mei. Gândul acela m-a făcut, deodată, să-mi fie dor de România, de tot ce lăsasem acolo și la tot ce renunțasem. Atât de intens încât mi-a venit să vomit. Home sick îl numesc englezii. Și totuși, pe chinez nu m-am supărat. Ritualul ceaiului verde avea să se repete cât am rămas vecini, la fiecare a doua zi exceptând duminica. În fiecare luni, miercuri și vineri, o ciudățenie a lui Liu. Una din ele.

- Vrea ceva de la tine, m-a avertizat soția. Urmărește ceva. Vecini vecini, înțeleg, dar e deja prea des. Prea o întinde cu ceaiurile lui.

După exact trei luni de la debarcare, am ținut consiliu de familie și am hotărât să plecăm din Hamilton. Mă interesasem la bibliotecă și citisem tot felul de anuare despre economia Canadei. Windsor părea orașul cel mai probabil, cel mai dinamic, cu cea mai mare creștere economică din Canada, având o medie salarială comparabilă cu cea a Toronto-ului, însă mult mai ieftin ca și cheltuieli comparându-l cu același Toronto. În luarea deciziei a contat foarte mult faptul că nu-mi găsisem încă o slujbă și nici nu se întrezăreau prea multe șanse. Rezervele financiare ajunseseră la cota de alarmă, trebuia luată o decizie. Mi-am luat bilet de autobuz și am plecat spre Windsor în căutarea unei locuințe. Regula era că dacă voiai să te muți trebuia să anunți administrația clădirii în care locuiai cu minimum 60 de zile în avans. În cazul meu a trebuit să-l anunț pe Nicolae care, după ce m-a înjurat de mamă, tată și moaște și-a amintit.

- Am avut o poziție în bloc, de Manager Assistant, practic mă ajutai pe mine, dar m-am gândit că nu te interesează. Tu ești inginer. I-am dat-o lui Ion, că n-avea nimic de lucru.

Ion ăsta era un sibian moale de tot, cu două mâini stângi, să nu-i fi pus un ciocan în mână că și-ar fi zdrobit degetele.

- Păi și Ion ăsta nu e tot inginer? De căi ferate.

- Ba da, dă-l în mă-sa de pulică frânarul, mi s-a făcut milă de el.

- Iar nevastă-sa, Angela, parcă lucrează la o fermă. Parcă te-am văzut într-una din zile înghesuind-o în liftul de serviciu.

- Lucrează, dar pe un salariu de căcat. Și, dacă te scapi Oanei de chestia cu liftul, te fut în gură cu tot neamul tău!

- Și parcă nici copii n-au.

- N-au.

- Puteai să-mi faci mie oferta, am nevoie de un serviciu, doar știi că din cauza asta vreau să mă mut în alt oraș.

- Da, mă, știu, du-te-n pula mea, nu fă pe milogul cu mine, caută-ți de lucru!

Nu era treaba lui Nicolae să mă ajute. Nu el mi-a spus, vino în Canada, că pe-aici aleargă câinii în călduri cu colaci în coadă! Dimpotrivă, m-a luat de la aeroport, ca un adevărat prieten din copilărie, m-a ținut două zile la el și mi-a închiriat un apartament într-unul din cel mai frumos complex de clădiri din Stoney Creek. Cu magazine la parter, sală de gimnastică, piscină, aranjamente florale și fântâni arteziene. În primele zile nu eram prea sigur dacă emigrasem sau eram în concediu pe undeva, cu familia. Mi se părea prea exotic să fie adevărat.

- Așa trăiesc canadienii?

- Da, mă, dă-i în mă-sa! De-aici încolo, m-a readus Nicolae pe pământ, te descurci singur. Fiecare pe pula lui. Ai mâini, ai picioare și ce mai ai. Și nu uita nicio clipă că tu nu ești canadian, ci un pârlit de emigrant.

Nicolae ar fi putut să mă ajute și încontinuare, căci n-aș fi refuzat, nu eram atât de mândru și nici prea orgolios în situația dată. Avea dreptate, eram doar un pârlit de emigrant cu mâini și picioare. Și cu ce mai sugera el. Adică aveam tot ce-mi trebuia, anatomic vorbind. Diferențele erau ambigue. Toți avem obraz, un exemplu pe care i l-am dat lui Nicolae la o șuetă alcoolică, după ce-am mai făcut vechime, unii mai subțire, alții mai gros. Ca șoriciul.

- Al meu e mai gros, s-a răstit el cu o sticlă întreagă de vin deja la bord.

Era și al meu dar nu l-am contrazis și asta poate că l-a iritat. Și organ de reproducere. Un exemplu pe care i l-am dat tot lui Nicolae, pe altcineva încă nu cunoșteam cât să-mi pot permite unele familiarisme. Unii se reproduc cu el iar alții ți-l bagă în cap, în creieri, în ficați, în maică-ta și pe unde mai nimeresc. În nevestele sibienilor...

- Ce mă, te-ai ofuscat? Du-te-n pula mea, așa mi-e vorba. Îți dau și eu un exemplu, că tot te mănâncă-n cur de nevasta lui Ion și să nu crezi că sunt mai prost ca tine. Unii au ochi să-și vadă de treburile lor, iar alții și-i bulbucă să vadă ce fac alții. Ei? Tot el se supărase. Nu mai bine și-o freacă singuri?

- Ba!

Cu Nicolae nu era bine să te pui la băut și să-l mai și tachinezi pe deasupra, pe lângă faptul că se supăra repede, se înfuria, își ieșea din pepni și te putea face plăcintă cu gabaritul lui.

- Ai dreptate, l-am asigurat destul de sarcastic, n-am văzut nimic, iar ceea ce n-am văzut nici măcar nu s-a întâmplat.

- Păi, s-a înveselit el, dintr-o dată. Hai să mai bem un pahar că văd că începi să te trezești și spui lucruri deștepte.

- Bodagproste, Nicolae! Mulțumesc pentru tot ce-ai făcut pentru mine și familia mea. Nu contează că nu mi-ai oferit mie mai intâi postul de ajutor de super intendent.

Mințeam din nou cu nerușinare cu toate că oportunitatea se dusese și, cumva, rămăsesem cu un gol în stomac.

- Ce-ți mai fac gălbejiții tăi, mai treci pe la ei?

- Mai trec.

Nicolae ar fi putut să mă ajute și încontinuare dar nu era treaba lui, ci numai a mea. Și pentru că era treaba mea și numai a mea, într-una din zile, mi-am cumpărat bilet la Ogarul Cenușiu, urmărindu-mi ideea fixă cu mutatul câteva sute de km mai la sud. Dus-întors. Windsor și înapoi. Era timpul să mă descurc și singur. Am ales un traseu șerpuit prin toată partea de sud-vest a provinciei Ontario, dacă tot investisem o mică avere pe biletul de călătorie, cât să țină toată noaptea pe care am și parcurs-o cu nasul sprijinit în fereastră, moțăind și socotind banii ce-mi rămăseseră, împărțindu-i și înmulțindu-i ipotetic. Scăzându-i și adunându-i la nimic, imaginând tot felul de scenarii câștigătoare. Am ajuns la destinație cu capul plin de calcule, diagrame și grafice. Puțin dezorientat pentru că ne îndreptam către nord când ar fi trebuit să fie exact direcția opusă. Și uluit de-a binelea când am văzut zgârie norii din fața mea în timp ce ne apropiam de autogara din Windsor prin Bulevardul Oulette. Țâșnind către cer. Primii pe care îi vedeam atât de aproape, ceea ce m-a și emoționat amintindu-mi de visurile din tinerețe. Cum de nu auzisem, sau cum de nu fusesem prevenit. Din autobuz Windsor părea un oraș infernal, cu mult peste 200 000 de locuitori cât citisem prin anuarele de la bibliotecă.

- Pentru că ce-ai văzut tu e Detroit, m-a lămurit un consătean al soției ce locuia în Windsor și cu care am luat imediat legătura. Altă lume...

- Deasupra Canadei?

- Da, chiar așa, să-ți fie gura aurită. Dacă te uiți pe hartă ai să vezi ca Windsorul coboară sub Detroit, e singurul oraș canadian ce se invecinează cu Statele Unite la nord și nu la sud ca toate celelalte.

- Și sunt atât de aproapiate? Mie mi s-a părut că puteam ajunge pe jos până la zgârie norii aceia.

- Ei, nu prea, trebuie să treci podul Ambasador și n-ai trotuar, prin tunel nici atât. Dacă vrei te duc eu să vezi râul care separă orașele între ele, e cam cât Dunărea noastră de lat.

Aș fi vrut, însă venisem cu alte scopuri.

- O să avem timp după ce ne mutăm aici.

- Să-ți fie gura aurită!

N-am înțeles ce tot voia cu gura lui aurită, am aflat mai târziu că era un tic verbal. Ce m-a surprins la el e că nu înjura. Deloc. Exact la antipod cu Nicolae al meu.

- Tu nu înjuri?

- Nu, de ce să înjur?

- Nu știu, unii înjură.

- Dar eu sunt penticostal.

- Și eu sunt ortodox, dar tot le mai scap. Mai rar, e drept. Penticostalii de ce nu înjură?

- Pentru că e păcat să înjuri. Noi nu înjurăm. Și nici nu bem alcool. Și nici nu fumăm. Tu fumezi?

- Cu plăcere. Încă din liceu. Și beau. Câteodată mă și amețesc. Și folosesc metode contraceptive.

- Noi nu, e păcat de moarte.

- E păcat de moarte să folosești un prezervativ?

- Da. Avem opt copii iar al nouălea e pe drum. Mi i-a dat Dumnezeu.

- Mulți înainte! i-am urat, împotriva convigerilor mele.

Am închiriat parterul unei case cu destule peripeții, după ce-am colindat străzile până m-am deshidratat. A-pă! Apa era pe bani, nu ca în România, băteai la o poartă și cereai frumos un pahar cu apă. Sărumâna, tanti. Ori găseai o cișmea la colțul unei străzi și puteai să bei din căușul palmei. Dacă de cișmea nu era legată o cană de tablă, mai degrabă era, din care bea și țiganul și românul și ungurul. Și turcul. Soția crede că sunt zgârcit exact atunci când nu trebuie să fiu și îi dau dreptate. Puteam să mă prăpădesc de sete, m-am ambiționat și nu mi-am cumpărat nimic... Și răspund la întrebarea, se poate muri de sete în Canada, țara cu cele mai mari resurse de apă potabilă din lume? Sigur că se poate. Mai ales dacă ești încăpățânat.

Windsor e un oraș extins pe orizontală, înconjurat de Lacul Erie (pronunțat Iri), râul Detroit și lacul St Clair. Numai case și case, rareori câte o clădire mai înaltă, majoritatea clădirilor înalte (cele câteva) fiind dispersate pe malul râului Detroit. Renumitele apartamente cu vedere la râu. M-am învârtit ca titirezul prin cartierul fratelui  Gheorghiță, consăteanul soției, care mă asigurase că mă duce înapoi la autogară cu promisiunea că nu-i fumez în mașină. Spre seară eram sătul de umblat. Mă dureau gleznele și tălpile. Tălpile mi se opăriseră, să nu fi trebuit să mă descalț pe undeva. În ultima clipă am observat anunțul cu oferta de închiriat, tocmai când voiam să închei ziua și să fac un bilanț cu ceea ce văzusem până atunci. Nu eram deloc încântat. Nici nu aveam cum. Mi-ar fi trebuit câteva zile, chiar o săptămână să-mi pot face o imagine cât de cât obiectivă, ori eu venisem să închei socotelile într-o singură zi, privind lucrurile exclusiv din perspectiva unui bărbat. Prima oară întrebam cât costă chiria și-mi făceam rapid socotelile. Pe deasupra, trebuia să decid singur și, ca să pun capac, comparam totul cu Hamilton. Ori Windsorul nu era Hamilton. Nu cu deosebiri de la cer la pământ cum aveam să observ la alte orașe, totuși, diferite între ele.

Ultima ofertă mi s-a părut cea mai bună. Pentru ce mi se cerea să plătesc oferea condiții acceptabile. Urmam să fiu primul chiriaș al imobilului, interioarele erau încă în stadiu de finisare, când am intrat era un lucrător acolo ce așeza gresia în bucătărie. Mirosea a nou și a curat. Am plătit două luni în avans, după regulile provinciei Ontario și am bătut de două ori palma cu noua mea gazdă pe care o chema Viorel, unul din cei peste cinci mii de români din Windsor.

- Ooo, ești român?

- Da. Și tu? De prin ce oraș?

- Din Timișoara.

- Eu de prin Făgăraș. Suntem mulți de prin Făgăraș aici. Dar nu atâția câți timișoreni. Cand ai venit?

- Acum trei luni.

- Eu îninte de 89, cu azil politic, hai că-ți povestesc.

Din momentul acela o jumătate de oră a trebuit să-i ascult aventurile pe care, Viorel,  le-a povestit cu haz, e drept, doar că nu-și alesese cel mai bun moment. Cu ceva efort am reușit să-mi strecor și eu întrebările de care soția mă rugase să țin neapărat seama.

- Unde e școala?

- O, aproape, la o zvârlitură de băț.

- Super magazinul alimentar.

- Înainte și la stânga. Râul la doi pași, biserica românească la trei, piața la o aruncătură de piatră.

Toate erau aproape. La o zvârlitură, la o aruncătură... Și doctorul și dentistul și poliția ca și cum ne aflam în buricul târgului.

- Și atunci ce-a rămas departe?

Ceea ce se voia o glumă pentru că eram încântat de ce auzisem și abia așteptam să-i dau detalii soției.

- Departe e doar celălalt capăt al orașului! a râs gazda și am bătut palmele pentru a treia oară.

Ar fi trebuit să mi se pară suspect, însă nemulțumirea mea de până atunci, căldura și setea pe care le răbdasem, oboseala dar mai ales dorința de a mă întoarce cu problema rezolvată, mi-au muiat vigilența. La urma urmei, gazda mea locuia tot acolo, avea apartamentul deasupra celui pe care mi-l închiria mie. Eram într-un oraș canadian, nu în sălbăticie. Ultimul meu argument...

- Rămâne să ne întâlnim pe întâi noiembrie. Chiar cu două trei zile mai devreme, dacă îți cade bine. Până atunci o să fie gata și bucătăria, m-a asigurat viitoarea gazdă.

Să-ți fie gura aurită, mi-a venit să-i strig, în loc de să fie într-un ceas bun. Fratele Gheorghiță n-a fost prea încântat când i-am dat detalii pe ce stradă închiriasem locuința, ceea ce mi-a stricat puțin buna dispoziție, fără să-mi explice și de ce. Era de acord că prețul era sub cel al pieței, nemaiadaugând că era nou și curat, nefolosit de nimeni înainte. Auzise de Viorel, dar nu-l știa, nu-l întâlnise, nu făcea parte din comunitatea religioasă a penticostalilor și nu participa la adunările lor. Ceea ce-l excludea, într-un fel, din capul locului, cercului de apropiați ai săi.

Drumul înapoi a fost mai scurt, fiind o cursă directă, cu o singură schimbare în London și cu opriri doar în orașele mai răsărite. Acasă eram așteptat. De soție pentru că i se făcuse dor de mine și pentru că voia să afle imediat ce rezolvasem, de băieți pentru că le era dor de mine și aveau nevoie de bani pentru o excursie cu școala la cascada Niagara și de Victor. Victor cu sufletul la gură, găsise de lucru pentru a doua zi, la Festivalul Piersicilor. Și aranjase și pentru mine. Chiar îl asigurase pe angajator de participarea mea necondiționată.

- Mâine, la 7 dimineață, bat la tine. Să te culci devreme, fără prostii, trebuie să fim în putere. Te sun înainte!

Pe masă, în bucatărie, am găsit un bilet pe care scria cu litere mari, citeț, un singur cuvânt. Liu.

- Ce-i cu biletul ăsta?

- L-am găsit acum o oră, l-o fi strecurat chinezul pe sub ușă. Soția mă privea circumspect. Azi nu trebuia să fii la ceaiul tău verde?

- Ba da.

- Mie nu-mi place chinezul ăsta al tău, deloc. Nu știu ce fel de chinez o fi.

- Dar câți chinezi ai mai cunoscut până acum?

- Până acum niciunul.

Sâmbătă dimineață m-am trezit în mijlocul unui coșmar. Se făcea că mă întorsesem în România și nu știu de ce mă ascundeam de securitate în subsolul casei unui prieten. Eram speriat, ceea ce nu mi se mai întâmplase din copilărie, securiștii îmi dibuiseră ascunzătoarea și băteau cu pumnii și picioarele, înarmați până-n dinți, în ușa subțire de placaj să o spargă. Tocmai mă pregăteam să mă strecor afară și să mă fac nevăzut printr-una din gurile de aerisire astupată cu un geam cât o minge de fotbal când unul din securiști a cărui voce o recunoșteam de undeva, încerca să mă convingă să-i dau drumul înăuntru.

- Sunt eu, Victor, deschide că întârziem naibii!

Am sărit din pat buimac și în loc să mă îndrept spre ușa de la intrare am deschis larg fereastra. Mă credeam încă în pivniță, noroc că m-a întrebat soția ce fac, căscând de somn, de ce nu-i deschid lui Victor de îl las să trezească tot etajul.

- N-are decât să-l scoale, am făcut pe supăratul pentru a câștiga timp. Pentru a separa visul de realitate. Nu mă dumiream cum îmi dispăruse vesta de pe mine și de ce eram numai în chiloți. O să-i deschid când termin ce am de făcut...

- Și ce ai de făcut așa important la ora asta?

- Aerisesc.

- Cocoțat pe pervaz?

A trebuit să admit că nu. Coșmarul se destrăma, mai stăruia doar prin ciocăniturile din ușă.

Victor a năvălit în hol pufnind prin toate orificiile, rumen la față și agitat. Precipitându-se.

- Credeam că ești om serios. Știi că...

- Știu.

Sâmbătă autobuzele circulau cu o frecvență ce nu-ți oferea nici o strategie. De-aceea planul era să ne deplasăm pe jos.

- Și dacă știi, de ce Dumnezeu...

- Vezi că-mi trezești copiii.

Dimineața alergând pe răcoare, ăsta era planul. Calculasem distanța, de fapt o calculase Victor. Desenase o hartă cu toate scurtăturile, calculase până și timpul și chiar ritmul pașilor. Mers de voie, menționase, nu alergare. Adăugase și câteva minute pentru orice eventualitate, se pare că nu suficiente pentru eventualitatea petrecută.

- De când bați în ușă?

- De 20 de minute. Te-am sunat și la telefon înainte, cum am convenit, până mi s-a suit sângele-n cap.

- Am uitat să fixez alarma, m-am scuzat.

Nu convenisem să mă sune până i se suia sângele-n cap, doar să mă sune.

M-am îmbrăcat la repezeală. Duș n-am mai făcut, nici măcar pe ochi nu m-am mai spălat, pe dinți nici atît, ce să mai mănânc sau ce să mă mai desfăt pe colacul de la veceu. Am alergat ca niște demenți până pe Barton Street încurcând intrările în Winona Park unde urma să se desfășoare Festivalul Piersicilor. În timpul alergăturii Victor a pierdut schița, noroc că o memorase.

- Cu cine ne întâlnim? Hî-hî, cu plămânii mei de fumător.

- Cu mahărul care m-a angajat. Hî-hî, cu plămânii lui de fumător.

- Băi, trebuie să ne lăsăm de fumat, am auzit că ajută la potență. Hî-hî.

- Sanjit sau Sanjog, n-am înțeles prea bine, l-am contactat prin telefon, anunțul era afișat pe un stâlp, nici nu știu cum arată tipul.

- Ca un indian.

- Păi?

- După nume.

- Probabil, are un accent de-ți vine să te ții de urechi.

- Parcă noi nu...

Dacă pe străzi nu întâlnisem pe nimeni, în parc era o agitație febrilă. Am ajuns la locul de întâlnire, un stand imens, pătrățos, construit la repezeală din scânduri. Sanjit ne aștepta ca pe ace, își pierduse răbdarea, când ne-a văzut s-a mai liniștit.

- Voi sunteți românii pe care aștept?

- Noi!

L-am lăsat pe Victor să vorbească, el aranjase treburile.

- Ați întârziat, români!

- Ba nu, n-am întaziat, e 7 fix. Și i-a arătat ceasul.

- Aa... ceas bun.

Sanjit era indian sikh cu turban. Să nu te atingi de turbanul unui sikh că te omoară, m-a prevenit cineva. E parte din religia lui. Sub turban ține o claie de păr nespălat plină de păduchi. Exagera, desigur. Majoritatea sunt taximetriști sau hamali prin hoteluri și aeroporturi. Iar exagera. Eu văzusem un polițist cu turban, tocmai în inima Hamiltonului.

Sanjit ne-a arătat camionul cu piersici pe care urma să-l descărcăm, scărpinându-se cu un bețișor pe sub turban. Celelalte camioane veneau pe măsură ce se vindeau piersicile de pe stand.

- Dacă vă mișcați bine români, vă iau și săptămâna viitoare, la Festivalul Muștarului, ne-a promis, clipind din ochi.

Abureală. Festivalul Muștarului era abia peste trei săptămâni, nu știam atunci, nici nu auzisem de el așa cum nu auzisem nici de cel al piersicilor sau al înghețatei și câte mai erau.

Lui Victor îi revenise culoarea în obraji. Am descărcat toată ziua piersici, în jur de șase camioane, până ni s-au lungit mâinile, cu câteva pauze pentru gustare. Am gustat din piersici, bineînțeles, eu nu-mi luasem de mâncare cu mine. La un moment dat am fost tentat să-mi cumpăr un hot dog sau un hamburger, dar mi-am reamintit de un documentar pe care tocmai îl văzusem și am renunțat. În documentarul acela se spunea că într-un hamburger te poți aștepta să găsești cam orice, până și un căcat. Mai ales în cei de pe rețeaua McDonalds, de fapt în toate lanțurile de restaurante Fast Food. Am mâncat piersici și am băut apă până m-a apucat cufureala.

Am terminat abia seara, aproape de ora nouă, cu tot cu demolarea standului, curățenia, încărcarea lădițelor goale și ce-a mai fost de făcut. Eram rupți de oboseală. Începusem să simt umărul dislocat la ferma sârbului. Sosise momentul să fim plătiți și nu mai aveam răbdare.

- Cât crezi că o să ne dea?

- Știu eu, înmulțește și tu 6,85 cât e minimum pe economie cu 14 ore. Aproape o sută. Dar eu cred ca merităm și 8 pe oră.

- Merităm și 10, m-am hazardat eu, am tras la lădițe aproape non-stop.

Sanjit a venit, într-un sfârșit, și ne-a mulțumit, foarte impresionat de travaliul nostru și ne-a oferit 20 de dollar la fiecare în bancnote de câte cinci, să pară mai multe. M-am uitat la Victor, Victor la mine.

- Cu cât ai spus că v-ați înțeles?

- N-am spus, fiindcă nu ne-am înțeles.

- Păi nu ziceai ceva de 6,85 pe oră?

- Era o deducție a mea, atât e minimul pe economie, nimeni nu te poate plăti mai puțin, astea sunt legile canadiene.

Mi se înroșiseră urechile.

- Nu e destul! i-am explicat sikh-ului cu voce gâtuită. Îți bați joc de noi?

- Not enough, a tradus Victor, abținându-se și el, sperând că fusese o greșeală. It should be more.

- Cum nu destul, a făcut indianul pe îmbufnatul. Voi cât ați gândit?

- O sută de dollari!

- O sută de dollari! O sută de dollari nu câștig nici eu.

Sigur că ne mințea.

- Dacă nu ne plătești, chemăm poliția.

- Chemați poliția! Sanjit ne sfida, știa că suntem noi veniți, îi spusese Victor la telefon. Ne-a râs în nas. Până la urmă nici nu vă cunosc, până la urmă nu v-am văzut niciodată.

Până la urmă, după negocieri și amenințări de ambele părți, Sanjit ne-a mai dat câte zece dollari și două lădițe de piersici ramase nevândute, pe care a trebuit să le cărăm până acasă ca adaos la oboseala noastră. Până acasă ne-am târât, cu toată mizeria și dezamăgirea pe care o simțeam în noi, înjurându-l pe Sanjit ca la ușa cortului, ar fi fost un deliciu pentru Nicolae să ne fi auzit. Partea cea mai proastă a fost ca ne-am și întâlnit cu Nicolae la intrarea în blocul Chorintian, auzise deja că fusesem la hei rup, de la neveste, pentru că nevestele nu știu să-și țină gura.

- Frații ingineri Petreuș vin de la cumpărături, ne-a luat Nicolae din prima peste picior.

- Da.

- Da ce pula mea faceți cu atâtea piersici, sau v-ați apucat de afaceri?

- Îhî.

Însă lui Victor i-a sărit muștarul și a explodat.

- Ia ascultă, Nicolae, dacă mă mai înjuri vreodată îți trag un pumn în cap de-o să crezi că te-a lovit trenul. Pe urmă șterg coridoarele cu tine ca să mă ții minte.

Lui Nicolae nu i-a venit să creadă, a început să se scobească în urechi crezând că n-a auzit bine.

- Ai zis ceva, Victore, sau mi s-a părut. Trăgându-și aer în piept, înfoindu-se ca un curcan, sugerând că e o dată și jumătate cât Victor, dacă lui Victor i-ar fi trecut cumva ceva prin cap. Cine știe ce.

- Ia nu te mai umfla ca un broscoi, a continuat Victor deloc impresionat. Am demolat pe alții de două ori mai umflați ca tine. Dă-te la o parte să trec!

Fusese atât de imperativ încât Nicolae s-a tras la o parte fără replică. De parcă înghițise replica sau replica îl înghițise pe el. Cu noduri.

În lift am râs nervos pe seama incidentului. Ne-am descărcat. Alfel eram atât de epuizați încât n-am fi reușit să strivim nici măcar un gândac, abia ne mai țineam pe picioare. Lădițele cu piersici ajunseseră la o sută de kilograme. La despărțire, Victor m-a întrebat.

- Tu-i spui lui nevastă-ta cu cât ne-a plătit ecscrocul ăla?

- Da, de ce nu?

- Atunci roag-o să-și țină gura. Eu o să spun că am luat o sută, altfel nu mă mai spală toată apa lacului Ontario. O să râdă a mea de mine măcar un an de zile.

Duminică a fost sărbătoare. Duminică înotdeauna e sărbătoare. Prima vizită la veceu am făcut-o în patru labe, spre hazul băieților.

- Tata, tu mergi calul?

- Nu, merg bușilea. Sunați-l pe băiatul lui Victor și întrebați-l cum merge taică-său. Ca să înțelegeți ce înseamnă coincidențe și similitudini. Și vedeți în bucătărie, pe masă, v-am adus o ladă cu piersici. Dacă n-o dăm gata în două trei zile, se duce.

- Unde?

- Se strică, vreau să spun.

- Putem să-l chemăm și pe Ștefan să mănânce? Ștefan fiind băiatul lui Victor.

- Nu puteți, că are și el piersici și l-a pedepsit taică-său să le mănânce pe toate. Dacă vreți, îl chemăm pe ceaunul... Pe nenea Nicolae.

Făcusem febră musclară. Nu bătut cu parul, ci parcă m-ar fi tocat cineva mărunt  fiecare mușchi în parte. Chiar și articulațiile. Am zăcut în pat citind din C.D. Nenițescu, mare academician (din sursele Bibliotecii Naționale) cu impresia puternică de despărțire și nu una temporară. Bibliografie obligatorie pe când eram student destul de conștiincios. Am răsfoit cartea, mai degrabă, sau am deschis-o la întâmplare, lecturând doar pasaje mai captivante.

SILICIUL. 26-31 ”Siliciul este un element tot atât de reprezentativ pentru regnul mineral, cât este carbonul pentru ființele vii.” Am notat cu un creion: ființele vii carbonice! Nimic nu demonstrează că mineralele nu au o inteligență a lor, proprie, particulară, bazată pe chimia siliciului. Față în față, i-aș fi făcut o trimitere la inteligența artificială unde siliciul joacă rolul de primadonă. 
N-am nimic cu Nenițescu.

Abia înspre amiază am reusit să mă țin pe picioare, iar după-amiază să exersez mersul până la lift și înapoi. Cinematografic, fotogramă cu fotogramă. Atunci m-am întâlnit și cu Liu. Mă urmărea neutru, inexpresiv, cum mă legănam și mă strâmbam la fiecare pas. Gna, nevastă-sa, căra o plasă din care se ițea capătul unui prosop, probabil se întorceau de la bazin. Boșorogilor ăstora, m-am gândit, le arde de înot iar eu nu sunt în stare nici să merg pe picioare.

- Ieri am descărcat piersici toată ziua l-am lămurit pe Liu ca să-i risipesc indiferența. Iar vineri am lipsit de la ceai pentru că am fost plecat în Windsor unde am închiriat două dormitoare și o să ne mutăm curând. În două luni mai precis.

- Good luck! mi-a urat.

Era primul lucru pe care îl auzeam de la el înafară de numele lui. Cu arătătorul lovindu-și pieptul.

- Mulțumesc, Liu.

De notat în jurnal, neapărat. Ajuns în dreptul apartamentului său a deschis ușa privindu-mă fix și stăruitor, ca deobicei, în semn că mă invita înăuntru. Azi? Duminică? Sau mai nimerit ar fi fost să pun semnul exclamării. Sau de ce nu. Ceaiul de duminică. Poate cea mai bună idee pentru durerea mea musculară. De când îmi începusem vizitele la familia Wu mă interesasem de efectele curative ale ceaiului verde. Erau atât de multe că nu se mai terminau. Numai că Liu îmi pregătea o surpriză. O altă surpriză. Ceaiul avea o cu totul altă aromă decît cel cu care mă obișbuise până atunci, în  mod sigur nu era ceai verde. Poate ceva medicinal. Iar a treia surpriză a fost că, după ceai, în timp ce mă pregăteam să mă îndrept spre ieșire, Liu m-a redirecționat spre unul din dormitoare. Deveneam din ce în ce mai intrigat. Mi-am amintit ce-mi spusese soția, ăsta vrea ceva de la tine. Poate că era momentul să văd ce anume voia. Poate chiar doream să vrea ceva de la mine pentru că mă simțeam îndatorat pentru atenția cu care fusesem curtat până atunci.

Dormitorul în care am intrat semăna cu un cabinet medical, pereți încărcați cu rafturi de cărți și câteva planșe anatomice umane. Explicații în alfabet chinezesc. Hieroglife chinezești. Nu mai aveam nici o îndoială, Nicolae avusese dreptate, era medic. În mijlocul încăperii, un pat de masaj. Mai văzusem în România. Nu atât de complicat. Segmentat, cu tot felul de arcuri și articulații. Cu o gaură decupată în locul în care îți spijineai capul, pentru respirație și da, chiar pe patul acela trebuia eu să mă întind. Liu mi-a făcut semn să mă dezbrac.

- Să mă dezbrac?

De tot, mi-a dat Liu de înțeles. De tot nu-mi prea venea.

- Și ciorapii? am întrebat, deși nu de ciorapi îmi păsa mie.

Liu m-a uns cu cremă pe corp, o cremă pe care a preparat-o chiar atunci, mojarând numai el știe ce, turnând lichide în picături, apoi a început să mă apese cu vârful degetelor, culegându-mi durerea și oboseala cu buricele degetelor sale. Nu mai simțisem ceva atat de relaxant până atunci și cred că am adormit în câteva minute. După exact o oră am deschis ochii cu senzația că-mi pierdusem greutatea. Consistența. M-am ridicat de pe patul acela special și m-am plimbat prin încăpere, nici urmă de contracții sau convulsii ori spasme musculare. Pluteam efectiv și mi se părea că dacă aș fi dat din mâini aș fi putut zbura. Uitasem că eram gol, mi-am adus aminte abia când Gna a apărut cu hainele mele împăturate. Spălate și călcate, cu un miros de parfum subtil și reconfortant. Așa a început seria duminicilor de masaj, alăturându-se celor în care continuam să luăm ceaiul verde.

Soția a strâmbat din nas.

- Ce spui tu e destul de aiurea.

- Ce anume ți se pare aiurea?

- Totul. Cum ai putut să te dezbraci, să-ți scoți  hainele... nu ți-a fost frică?

- De Liu?

- Sigur că de Liu, te aflai în casă la el, putea să se întâmple orice, nu citești ziarele? N-ai văzut atâtea filme, cu tot felul de sonați, chiar tu ai spus că Liu e scrântit. Dacă te viola? De exemplu.

- La 70 de ani ai lui...

- Totuși, e curios că nu mai simți urmă de durere. Deși pot vedea și singură că îți coordonezi perfect mișcările fără eforturile și grimasele de acum o oră. Dar chiar așa, deloc...

- Mai mult decât atât.

Insinuant.

- Ce poate fi mai mult decât atât?

- Trimite copiii la joacă, în parc. Acum înțelegi?

- De ce să-i trimit? Aaa... ești nebun. După o scurtă pauză. Ești sigur?

- Sigur și nerăbdător.

Nu m-a crezut, m-a pipăit repede prin pantaloni.

- Ți-au făcut ceva chinezii ăștia...

Spre seară n-am mai rezistat curiozității, i-am făcut o vizită lui Victor să văd cum se simte. Poate și să mă laud puțin cu forma mea sportivă de excepție. L-am găsit lucrând la Curiculum Vitae, își cumpărase calculator, tocmai apăruseră Pentium-urile.

- Ia uite, clasa muncitoare, m-a întâmpinat, ridicându-se de pe scaun cu efort dar fără să se văicărească. Magdo, a strigat-o pe nevastă-sa. Servește-ți oaspeții cu niște piersici! Magda și Amelia, soția mea, au izbucnit în râs. Fără reținere, a continuat Victor, am piersici pentru toată săptămâna. Iar duminica viitoare, poate vă servesc cu muștar. Aluzie la oferta indianului.

- Când ți-ai cumpărat calculatorul?

- Azi. De la Future Shop. Au avut o ofertă. Nu se mai poate, trebuie să-mi găsesc un serviciu în profesia mea, nu sunt făcut să descarc camioane. Abia m-am ridicat din pat azi dimineață. Aha! Decât așa, mai bine mă întorc în România. Cât o să dureze o să dureze, până la urmă tot găsesc. Am venit cu niște bani, nu sunt atât de disperat. De mâine încep să-mi caut și o mașină. Și îmi iau și câteva ore de condus.

Nicolae a fost de părere că m-am atașat inexplicabil de chinezi, lui i se păreau niște găgăuți ramoliți ce așteptau sa moară dintr-o clipă în alta. Iar după incidentul cu Victor i s-a părut inacceptabil că mă puteam înțelege cu Victor.

- N-o să facă mulți pureci pe-aici, ascultă-mă pe mine.

- Unde, în Hamilton?

- În Canada.

Deci asta era, parcă mă liniștisem fără nici un motiv.

- Ce spuneai de chinezi?

- La salariul pe care l-au avut, sau îl mai au, ca medici, ar fi trebuit să locuiască într-un palat, nu în blocul Corinthian. Luzări! Căcam-aș pe nasul lor! Nu știu să profite de pensie.

Nicolae s-ar fi căcat pe nasul oricui, chiar și pe-al său. De fraier.

După aproape 5 luni, cu puțin înainte de a pleca din Hamilton, ne-am nimerit cu soții Wu la piscina din interiorul complexului nostru de clădiri. Atât eu cât și soția am rămas impresionați de forma fizică pe care o etalau deși deloc ostentativ, mai degrabă ar fi vrut să o ascundă. Impresia de bătrăni slăbănogi și uscățivi a dispărut asemenea unei boare de vânt. Liu, chiar dacă osos, era acoperit cu mușchi fini, nici o zbârcitură din cele care-i acopereau fața, pielea îi era întinsă, lucioasă, proaspătă, ca a unui atlet. Iar Gna avea un corp ca o trestie, elastic și bine proporționat la înălțimea ei, cu sânii mici dar fermi, fără varice și zgârciuri cum văzusem la femei de aceeași vârstă. De fapt nici n-am mai știut ce să cred în legătură cu vârsta lor. Numai fețele le păreau îmbătrânite, reflectând cei 70 de ani sau câți ori fi având.

- Plecați? m-a întrebat Liu din privire, o privire vioaie după nu știu câte bazine pe care le parcursese înot.

Am prezentat-o pe soția mea. Se mai văzuseră și până atunci pe holul etajului, însă nu schimbaseră niciodată vreo formulă de politețe.

- Da, în câteva zile, mai exact joi. Joi dimineță.

- Treceți pe la noi înainte, să ne luam rămas bun.

O frază destul de lungă, așa cum îl cunoșteam eu pe Liu, pe care am memorat-o fără nici un efort și fără nici o intenție. Miercuri seara am trecut pe la ei, am convins-o și pe soția mea, Amelia, să vină (prima oară) și am luat ceaiul într-o tăcere desăvârșită. Așa ne-am și despărțit. Cu un zâmbet, sau mai degrabă cu un surâs doar schițat.

- Pe cuvântul meu, am mormăit, crezând că nu mă aude nimeni, pe cuvântul meu dacă n-o să-mi fie mai dor de Liu decât de Victor sau de Nicolae.

De Nicolae nu avea să-mi fie dor deloc, nici nu-mi fusese vreodată. Mai degrabă mi-aș fi băgat ceva, ca să-i iau vorba,  în creierii lui de șemecher. 

- Mie nu, mie mi se par dubioși, și-a dat soția cu părerea a nu știu câta oară. Eu mă bucur că scăpăm de ei. Deși nici ea nu-l înghițea pe Nicolae. Au ceva și eu nu înțeleg ce. Mistic? Sau misterios. Ascund ceva...

- Toată lumea ascunde câte ceva. Până și Nicolae, cu toate că pe Nicolae nu știu dacă-l duce mintea să ascundă ceva.

- E percepția mea de la bun început. Fără nici o explicație. Dar tu?

- Eu ce?

- Tu ce ascunzi? Ziceai că toată lumea ascunde ceva.

- Îngrijorările...

Mutarea la Windsor n-a fost nici cu surle și nici cu trâmbițe, am încărcat într-un microbuz tot ce aveam (și a încăput!) Am încăput și noi, a încăput și șoferul, am lăsat doar câteva piese de mobilier cumpărate la mâna a doua, lui Nicolae, Nicolae avea să le revândă altora ca noi, să reluăm viața de emigrant într-un context puțin modificat, cu mai multe șanse și același optimism. Băiatul meu cel mic a vomitat pe drum, ca deobicei, din cauza răului de mașină.

Am ajuns în Windsor cu 100 de dollari fix și chiria plătită pe două luni în avans. Fix. Cu câteva lucruri și cu câteva promisiuni.

Ce-o să facem noi cu 100 de dollari fix?

Iată și o listă: o canapea înflorată și prăfuită, cu lemnul scorojit, 75 dollari fix, de la Salvation Army Thrift Store, un lanț de magazine ce funcționează din donații, lucruri de care oamenii nu mai au nevoie, învechite, permiate sau chiar stricate și pe care le vând pentru a susține categorii sociale defavorizate. Un magazin în care românii intrau cu fereală, să nu fie văzuți de alți români pentru că românii sunt așa cum sunt, săraci dar făloși. Săraci la început și făloși în permanență. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, nici un român prin apropiere. Țuști! Am cărat canapeaua în casă cu Amelia, noroc că magazinul s-a oferit sa ne-o transporte până la poartă. Să avem pe ce sta și noi la televizor. Pentru că aveam televizor! Câteva canale gratuite pentru care nu aveai nevoie de abonament la cablu, de unde să aflăm unele știri, timpul probabil și, mai ales, să ne amăgim că totul e bine și ne aflam pe drumul spre prosperitate.

Următoarea investiție a fost o bicicletă cu 5 dollari (fix), cumpărată de la un yard sale, un fel de talcioc de la noi, ținut în fața casei proprietarului. Aceleași vechituri pe care proprietarul nu se îndura să le doneze magazinului Salvation Army.

Pe pâine, biscuiți și sucuri,  am cheltuit 15 dollari. Apoximativ. Ne mai rămăseseră și câteva conserve cărate din Hamilton, o pungă de cartofi și poate niște ceapă. Și o legătură de morcovi. O pungă de orez. Una de fasole. Un pachet de zahăr. Oțet. Sare. Și piper.

Ultimii 5 dollari i-am dat pe timbre pentru a trimite CV-uri. Și cu asta am terminat banii.

Surpriza a fost că, la mutare, am găsit apartamentul cu bucătăria terminată dar fără cuptor de gătit, fără frigider și, cel mai important, fără telefon. Aveam număr alocat dar nu aveam cablu tras de la stâlp în casă. Mi-am întrebat gazda.

- Viorele, ce-i cu telefonul, mi-ai promis că vom avea telefon când ne mutăm.

- Aparat?

- Am aparat, am și număr, cablu nu am.

- Așa e, n-ai cablu. Dar prize peste tot.

- Da, cablu. Ce să fac cu prizele fără cablu?

- Fără cablu nu merge, m-a asigurat el, ca pe un copil prost.

I-am chemat pe cei de la compania de telefoane, Bell. Au venit, după o săptămână, au tras cablul, pe urmă am avut probleme cu legăturile de la prizele pe care Viorel le montase “peste tot”, cheap după părerea lucrătorului de la Bell, adică ieftin și se întrerupseseră undeva prin perete. Povestea cu telefonul a durat vreo trei săptămâni. Eram disperat, trimisesem CV-uri prin oraș și nu aveam telefon la care să pot fi contactat.

- Viorele, unde e cuptorul și frigiderul?

- Mâine le aveți!

- Viorele, unde e școala copiilor?

- În spatele cimitirului, vezi că are o pancartă pe care scrie Mc Gregor, e numele școlii...

- Aia e la aproape 2 km, ziceai că e după colț, sau la o azvâlitură de băț, sau cum ziceai...

Nu eram aproape de nimic, decât de biserica românească, dar nu de cea Ortodoxă, ci de cea Baptistă. Pe care am și frecventat-o la început, fiind atât de în vecinătate... În speranța că voi primi câteva informații pentru un loc de muncă, câteva îndrumări, la urma urmei era comunitate românească. Sau chiar o recomandare. Și m-am ales cu iluzii. Unicul baptist pe care-l cunoscusem în România a fost fratele George, de care nu voiam să-mi amintesc, însă mi-am amintit pe loc. Un om de care era bine să te ferești. Eu nu mă ferisem și am pățit-o cu vârf și îndesat. Iar cu baptiștii din Windsor a fost în felul următor, mai întâi trebuia să bagi capul în apă, am aflat de la pastorul bisericii, Cocis, prieten cu gazda mea, să te botezi adică, abia pe urmă ți se oferea un ajutor. Nu mergea pe ochi frumoși, iubirea aproapelui se măsura și se cântărea. Apoi se fixa un preț, iar prețul era botezul. După botez, 10% din venituri intra în visteria bisericii.

- Nu înțeleg cum poți fi prieten cu pastorul Cocics, m-am nedumirit gazdei mele, nu numai că nu ți-ai băgat capul în butoiul lor, dar nu frecventezi nici un fel de biserică.

- Afaceri! mi-a suflat Viorel într-o zi la ureche, ssst!

- Ce fel de afaceri?!

- Dubioase. Îți povestesc eu altădată.

Mai târziu, dar nu foarte târziu, am aflat că strada noastră era cea mai rău famată din Windsor. Cu un club profesionist de box, unul de karate, unul de motocicliști (din ăia ce vedeai prin filme, îmbrăcați în piele din cap până în tălpi, bărboși și nespălați). Două cluburi de streaptease, alte trei baruri de noapte. Populația străzii, în majoritate, familii pe ajutor social. Copiii aveau găști, când ieșeau de la școală îi alergau pe ai mei până în fața porții. Doar ca exemplu. Mai săreau și gardul bătând cu obrăznicie la ușă pentru că voiau să se ia la trântă cu băieții mei. O sleahtă de 15-20 de copii.

- Unde e taică-tău? (încercare vagă de amenințare)

- La închisoare.

- Atunci o să vorbesc cu maică-ta.

- Și mama e la închisoare.

Jumătate din părinții copiilor acelora erau la închisoare. Mulți din ei pentru droguri și trafic de droguri.

- Unde m-ai adus, Viorele?

- Păi dacă ai căutat chirie ieftină...

Singurul lucru bun era că poliția patrula pe stradă zi și noapte și faptul că, lipit de casa în care aveam apartamentul, funcționa o farmacie. Farmacia o ținea un pakistanez negricios și pipernicit care, când ne-a văzut și a aflat că îi suntem vecini, i-a mulțumit lui Alah, a spus că suntem singura familie de pe stradă de care nu trebuie să-i mai fie frică.

- Unde ne-ai adus, Viorele?

- Parfum, ne-a asigurat Viorel, nu sunteți aproape de doctor, dar aveți farmacia  chiar în bătătură, ziceți mersi, voi nu știți ce-i în downtown Detroit! Acolo să vezi cum se trage cu pistolul în fiecare noapte. Dacă ascultați atent se aude și de aici.

Râul era la câteva sute de metri spre nord, strada noastră se termina chiar în el acolo unde Uzinele Ford, partea de motoare, concesionaseră malul până la fabrica de whiskey. Din când în când, de la stația de fermentație a whiskey-ului venea câte un damf de mămăligă, parfumul la care probabil făcuse aluzie Viorel, gazda noastră, iar de la Uzinele Ford se lăsa cu un fum negru, înecăcios, ce se depunea peste străzile din vecinătate, să nu-ți întinzi vreo rufă la uscat. Până și frunzele copacului din curte erau negre. Un fel de Copșa Mică.

- E o întâmplare, m-a asigurat Viorel, deobicei fumul se îndreaptă în direcția opusă, spre americani.

Apoi Viorel a dispărut de teamă să nu-l întreb unde e super magazinul alimentar. Probabil la vreo împușcătură de glonț.

Pe la începutul lui decembrie am primit, însfârșit, un telefon de la o companie de vitamine. Aveam aparat, aveam cablu și prizele fuseseră reparate. Voiau să mă vadă la față și mi-au fixat un interviu pentru săptămâna următoare. Am amuțit de emoție. Tremura totul pe mine. Mai ales chiloții. Din cauza emoțiilor n-am întrebat nimic, nici măcar pentru ce poziție mă vor, spusesem numai da da da cu inima pompându-mi în urechi. Am sunat la toți cunoscuții, că trebuia să mă laud, acum aveam telefon, aveam cablu, nu știu ce mă apucase, de bucurat s-au bucurat numai copiii mei și soția mea. Ce era atât de extraordinar să muncești. Cum ce? L-am sunat și pe Nicolae care m-a luat ca deobicei, băgandu-și repede ceva în capul meu.

- Ce mai face Victor? l-am întrebat după ce i-am dat vestea cu interviul la care n-a reacționat deloc.

- Fute muște, s-a supărat Nicolae, de ce nu-l întrebi pe el, ți-am spus că nu mai vorbim. De când cu piersicile...

- Și Wu?

- Wu s-a cărat cu prințesa lui murătură a doua zi după ce-ați plecat. I-am ajutat să încarce. Nu știai?

- Nu, ce trebuia să știu?

- Păi și-au depus nota de mutare imediat după ce ați depus-o și voi. Plus, cu toate că e la minusuri, au fost niște calici. N-au lăsat un scaun în urma lor. Un capăt de ață... le fut muma-n cur de chinezi... Hai că mai vorbim, mă duc sa trag o bășină cu urmări, baftă la interviu!

În aceeași săptămână am avut și prima ședință cu părinții. Școala Mc Gregor de la o aruncătură de băț. La clasa băiatului cel mare preda Tom Willson. Mi-a atras imediat atenția să duc copilul la un ortodontist. Neapărat. Dinții din față îi ieșeau puternic în afară chiar și atunci când închidea gura.

- Se corectează, dar are nevoie de un aparat dentar.

De parcă eu n-aș fi știut. De parcă n-aș fi venit cu problema asta din România. De parcă n-aș fi plătit deja un aparat pe care eu, ca și copil, nu l-aș fi băgat în gură niciodată. Și pe care, când l-am arătat celor din Canada au rămas stupefiați. Chiar mi l-au cerut să-l cumpere pentru colecția personală. Ca relicvă.

- O să-l duc, desigur. Când o să am bani. Acum nu am. Mă ambalasem. N-am nici măcar o fisă de 25 de cenți să dau un telefon.

S-a oferit, din reflex, să-mi ofere una, abia pe urmă sesizând absurdul situației.

- Lucrezi undeva?

- Am un interviu peste două zile.

- Excelent, m-a încurajat el. O să-l treci.

- Cu experiența mea canadiană, mă îndoiesc, mi-am adus aminte. Deși nu mă îndoiam, n-aveam curaj de îndoieli.

- Cum se numește compania?

- Vitapharm.

- Ai numărul lor de telefon? Dacă nu, îl găsesc eu în cartea galbenă. Și-a notat numele companiei și numele meu. O să-i sun. Eu sunt și consilier la primărie pe ward 4. Ward era un fel de circă de-a noastră. O să vorbesc cu cei de la Human Resources și-o să te recomand.

Și nu trebuie să mă botez? îmi venea mie să-l întreb. Nu, mi-a răspuns profesorul, ipotetic.

În intervalul dintre ședința cu părinții și interviu a nins continuu. Astfel am făcut cunoștiință, pentru prima oară, cu abundența zăpezilor canadiene. Cu frigul, umezeala și vântul, trei frați de cruce. Zăpada pentru coloratură. M-am îmbrăcat la patru ace, să impresionez lumea. În costum pe bicicletă, noroc că cei cu care am dat interviul nu văzuseră cum am ajuns, pantalonii mi se udaseră până la genunchi, și nu mai spun cum îmi erau ciorapii. În zonele industriale nu existau trotuare decât șosele și parcări. S-au dus dracului și tracul și emoțiile, eram supărat iar pantofii scârțâiau după mine. Ultimul m-a intervievat chiar patronul. Se pare că recomandarea consilierului Tom Willson a contat cel mai mult. Pentru că majoritatea întrebărilor s-au rotit în jurul acestuia. De unde-l cunosc, de când îl cunosc, în ce relații suntem. Una peste alta, am fost angajat și aș fi băut o bere de fericit ce eram cu cineva, dar vântul de care am pomenit bătea liber prin buzunarele mele. Operator pe amestecătoare, cam așa suna funcția mea. Blinder operator. A durat trei zile după care am fost avansat la moară. Mill operator. Un fel de batalion disciplinar al fabricii.

Toată ziua măcinam vitamine. Le scoteam din cuptor, unde erau prăjite pentru a pierde alcoolul propilic, un agent de amestecare, luam tăvile din cărucioare, una câte una, și le aruncam în moară. Aveam în permanență o mască de praf pe față, într-o încăpere în care intram exact eu, moara și căruciorul cu vitamine. Sub moară un butoi căptușit cu un sac de polietilenă. De câte ori schimbam vitamina, schimbam și salopeta, impotriva contaminării. Și cam asta făceam 8 ore pe zi. În culmea fericirii. Lucram numai în schimbul de dupa-amiază, începeam la 4 și sfârșeam la doisprezece noaptea. Până ajungeam acasă cu bicicleta se făcea aproape unu. Iarna aceea am mers numai cu bicicleta la serviciu. Cu trei perechi de pantaloni pe mine, indiferent de vânt, de ploaie sau ninsoare. Pe strada noastră, în fața unuia din localurile de streaptease, un bărbat vindea cârnăciori. Un emigrant ca mine. De câte ori mă vedea apărând pe bicicletă se uita la ceasul de pe mână. Verifica ora exactă...

În iarna aceea n-am răcit și nu m-am îmbolnăvit. Nici n-am intenționat, pe de altă parte. Tonusul interior, cel sufletesc, se ridicase undeva deasupra munților. Lumea mi se părea brusc mai frumoasă și aș fi vrut ca viața mea să rămână suspendată acolo, să nu se mai schimbe. 

addendă

1.

Cât am stat în gazdă la Viorel l-am întânit pe Nilă bucătarul. Un tip scund și îndesat, ori rotofei, altfel robust și iute. Plin de energie, nu putea sta locului două secunde. Pe scaun dădea mereu din picioare sau bătea cu degetul în masă. Din zona Constanței. Lucrase ca bucătar pe vapor, în vremurile bune, cum le numea el, și tot cu vaporul ajunsese și în Canada. Ascuns în cală.

- Dacă-ți spun că știu toate ascunzișurile pe un vapor. Doar sunt bucătar.

- Și ce are una cu alta?

- Are, bă. Când veneam din câteun voiaj de pe mare, pitulam cartușele de țigări, sticlele de whiskey și pachetele de cafea prin toate cotloanele. Plus aur, plus valută...

- Și ce legătură are asta cu faptul că erai bucătar?

- Lasă, bă, de unde crezi că ieșea banul? Aveai n-aveai, când treceai vama trebuia să decartezi. Pe vameș nu-l interesa că ești bleg și nu te-ai descurcat. Ce ai de băut?

Până i s-a înfundat și-a intrat la pârnaia comunistă.

- Cum ți s-a înfundat, Nilă?

N-a vrut să-mi spună.

- E prea înjositor. Întreabă-mă altceva.Și nici cât a stat închis. Mi-a arătat un ochi. Dacă priveai atent puteai să vezi o cicatrice cât un vârf de cuțit. Doi ani n-am văzut nimic cu ochiul stâng. De la bătaie. M-au bătut în celulă. Doi milițeni cu pulanele. Și cu pumnii. Și cu picioarele. Cicatricea e de la un inel. Dar stai liniștit, că și-au luat ei porția, nevastă-mea e țigancă de șatră, a făcut el. Din Techirghiol!

- Și ce are una cu alta?

- Are, pentru că, pe de-o parte, am fost discriminat în România. Așa mi-am luat și azilul aici. Pe de altă parte le-am trimis șatra pe cap, milițienilor, când se așteptau mai puțin. Pe urmă n-am mai putut pleca pe apă, mi-au legat tinicheaua de coadă și zdrăngănea, am băgat osul prin restaurante. Bombe de prin Constanța. Păi mă uitam numai la mese. Vedeam că sunt patru mușterii, voiau șnițele, pac pac pac, știam exact din ce bucată sa tai, cât să tai sa-mi rămână și mie de un grătar de dus acasă. Două. M-am descurcat. Întotdeauna m-am descurcat. Dar tot mai bine e aici. Nu-ți scoate nimeni ochii. Nu-i pasă nimanui că nevastă-ta e țigancă de șatră.

Când se plictisea trecea pe la noi, locuia pe o stradă apropiată, la câteva minute.

Striga de la poartă.

- Hai, bă, Vasile, la o bere, că dau eu!

- Vasile nu-i acasă. Vasile nu locuiește aici. A murit Vasile.

- Nu fă pe șmecherul, tu ești Vasile.

- Eu nu sunt Vasile.

- Arăți ca un Vasile. Bă.

Întodeauna dădea o bere când îi mergeau afacerile. Era plin de brichete acasă, deși nu fuma.

- Ia-ți și tu. Un sertar plin. Ia câte vrei. Apoi o invita pe soția. Ia-ți un parfum, doamnă. Avea sute de sticluțe.

- De unde le ai?

- Nu mă întreba că precis nu vrei să afli.

Până la urmă tot am aflat în ciuda dezinteresului meu brusc. Era cleptoman. Nu putea intra într-un magazin fără să i se lipească mâinile de ceva. A recunoscut singur. Mai târziu. Într-unul din momentele sale de sinceritate bahică.

- Ia uite ce cameră mi-am tras.

- Asta costă mult, e nou nouță, filmezi cu ea?

- Nu filmez nimic, o vrei? Mai am una. Dar n-am avut curaj. N-am avut curaj să-i mai cer nicio brichetă. Sunt mici, mi-a explicat el, se palmează ușor. Uite-așa. Și-așa. Ai observat mișcarea?

- Nu.

- Păi ăsta-i tot șpilul, să nu observi.

Treceam uneori cu el pe la birtul din apropiere, nu scăpam, mă lua cu forța. O bombă ordinară de cartier, de cartier rău famat.

- Uite, îmi zicea, la ieșire, când era în formă, îl vezi pe tipul ăla? Nilă era întotdeauna în formă după câteva beri, avea chef de bătaie. Dar nu cu oricine. Mă duc să-mi bat nevasta, zicea. Ți-am spus că e țigancă de șatră?

- Care tip?

- Ăla care trece strada, vezi ce crăcănat merge?

Tipul care trecea strada era la 500 de metri de noi.

- Da, parcă trece cineva strada.

- E român!

- De unde știi?

- Păi dacă-ți spun...Știi cum îl cheamă?

- Nu, de unde să știu?

- Păi îl cheamă Toader. Lucrează la Viktorov. Și locuiește în Tecumseh, pe Jason Ct. Are doi copii. Unul se uită sașiu, în cruce. Cam așa, mi-a arătat dându-și ochii peste cap, privind aiurea. A dat trei sute de mii pe casă, o duce bine. Cu piscină, cu toate hangaralele...

- Îl cunoști?

- Tocmai ți-am spus cine e.

- Vreau să spun personal...

- Nuu. N-am combinații cu românii. Cu tine și Viorel doar pentru că suntem vecini și fie-mii îi place de băieții tăi. Românii sunt ai dracului, te dau în gât, nu te cârdăși cu ei. Cu mine doar de excepție, că-mi placi, ești băiat finuț și deștept.

Altă dată mi-a arătat un alt tip.

- Ai văzut Mercury Topazul care-a trecut pe lângă noi?

- Nu.

- Cum nu l-ai văzut, bă, unu roșu cu farul spart pe stânga. Ce dracu, altă mașină nici n-a trecut în ultimul sfert de oră.

- Nu l-am văzut.

- Îl conduce un român. E venit de mult, l-au adus pocăiții. Zugrav, dacă ai nevoie apelezi la el, lucrează ieftin. Ștefan, stai că-mi amintesc eu și numele de familie. Stă prin vest, undeva pe lângă Universitate. L-a părăsit nevasta acum un an. Și cică pocăiții sunt serioși. Umblă și aia după sulă. S-a încurcat cu un mașinist de pe Wiendotte.

Mai că-mi venea să cred că-i știa pe toți românii din Windsor. De la el mi-a și venit ideea unei cărți de telefon a românilor din oraș. Mai târziu, după ce am reușit să-mi cumpăr un calculator.

- Pe ăla îl vezi? Iese acum de la bancă. Lucrează la Chrysler. L-a băgat o babă. Baba a fost ceva mahăr mare la companie, a băgat mai mulți români acolo, dar numai dacă se culcau cu ea.

- Păi câți ani are baba?

- Nu așa mult, vreo 70 și ceva, dar arată de 90, e smochinită rău. S-a culcat și Viorel cu ea...

- Care Viorel?

- Gazda ta, întreabă-l numai, dar nu-i spui că de la mine știi.

- Dar Viorel n-a lucrat niciodată la Chrysler.

- Nu, pentru că, între timp baba și-a stricat șustele, așa că Viorel i-a tras-o pe de-a moaca.

Am indexat mii de nume românești, încă mai păstrez fișierul. Probabil, după atâția ani, multe s-au schimbat și fișierul meu nu mai e o sursă fidelă ca bază de date. Dar în perioada aceea mi l-au solicitat câțiva dintre românii cu afaceri.

- Dacă mai era valabilă baba...

- Ce? Doar nu te-ai fi culcat cu ea.

- Pentru un job la Chrysler? Ba bine că nu. Vezi să n-audă nevastă-mea, știi cum sunt țigăncile de șatră.

Nilă bucătarul a plecat din Windsor cam la un an jumate după ce l-am întâlnit prima oară. Fusese închis de mai multe ori și din diferite pricini. Am împrumutat-o, odată, pe soția lui, cu niște bani, până a ieșit el în libertate. O femeie frumoasă, dar cam naivă.

- Plec, m-a anunțat Nilă. De parcă ar fi plecat la birt.

Ajunsese cunoscut la poliție. Unul din motive a fost shop lifting-ul, desigur. Alt motiv e că se îmbăta și o mai bătea pe nevastă-sa, țiganca de șatră, până când fiică-sa, speriată, a sunat la 911. Iar ultima oară am auzit că se îmbătase, urcase la volan fără permis, fără asigurare și a poposit cu mașina în bucătăria cuiva. A lăsat mașina în bucătăria omului și a fugit acasă, direct sub duș, să-i treacă aburii beției. Poliția l-a ridicat încă ud, numai cu un prosop pe el. După ce a ieșit de la arest a primit interdicție să părăsească provincia. Și-a cumpărat altă mașină, de la cimitirul de mașini, a ieșit din Canada prin Detroit și a reintrat în Canada abia în British Columbia. Tot ce mai știu e că s-a stabilit în Vancouver, m-a sunat, odată, de-acolo, m-a rugat să nu vorbesc cu nimeni.

- Te-am sunat pentru că tu ești singurul meu prieten. Singurul care mi-ai ajutat familia și nu m-ai judecat. Și pentru că fie-mea e moartă după băieții tăi. Mai vorbim noi.

Au trecut de atunci 12 ani.

2.

Cea mai mare problemă la moară (revenind la primul meu serviciu din țara zăpezilor nesfârșite) am avut-o cu vitamina E. Nu cu butoiul că avea 50 de kg și trebuia manevrat după ce se umplea, nici cu masca de praf, prin care nu mai puteai respira după zece minute. Și nici cu hârtiile pe care trebuia să le completez după fiecare șarjă - începusem să mă descurc destul de bine cu scrisul în engleză, ci cu vitamina E. La cea mai ușoară supra încălzire începea să se topească și-mi înfunda sitele. Aveam site speciale pentru fiecare tip de vitamină. Problema cu topitul vitaminei E era de când pornise compania, eu credeam că numai mie mi se întâmpla și o afuriseam de fiecare dată. Înjuram prin mască, direct în limba maternă. Cei care treceau pe lângă moara mea râdeau, dar nu-mi spuneau nimic. Și nici de ce râdeau. Până când i-am dat de capăt, un sistem simultan de răcire a morii, a sitelor, cordonat cu o ventilare eficientă a aerului din încăpere și reglarea debitului la măcinat.

În companie, marea majoritate a angajaților erau irakieni, cam 80%, iar limba dominantă era araba. Români eram eu și cu nea Emil, care lucra pe o mașină de tabletare, ca un disperat, în pauzele de cafea, în pauza de prânz, lucra sâmbătă, duminicile, oricând era chemat, ziua, noaptea, de frică să nu-l dea afară. N-am mai văzut pe cineva să muncească continuu ca el. Pe lângă el, toți păreau niște putori ordinare, aveam câteva specimene care frecau menta toată ziua și nici nu le era frică să nu zboare, ca lui nea Emil. Mai erau doi chinezi, amândoi cu pedigri, adică doctorate, unul în medicină, celălat în biologie, încărcau și descărcau butoaie de materie primă. Doi turci, trei pakistanezi, vreo patru din fosta Yugolavie. Jivko, macedonianul îi dădea muie lui Jaic care era sîrb, Jaic lui Milos care era croat și toți îi dădeau muie lui Husein. Husein fiind bosniac. Husein fusese profesor de chimie în Sarajevo, îi dăscălea pe toți noii veniți, le făcea observații, se supăra repede, roșea ca un rac și pe urmă îi înjura cu picicu materi. Și un polonez, Stan, care nu mă înghițea deloc la început, din cauza unui vecin român a cărui câine îi intra pe proprietate și i se căca pe unde-i venea. Și-un egiptian ortodox, Ashraf, cu care m-am înțeles din prima clipă. Și-un iranian. Farid, ce împărțea cărți de vizită pe care scria poet, înalt și subțire ca o domnișoară, număra toată ziua capsule cu defecte.

- Sunt cel mai important poet din Persia. În viață. A ținut el să mă informeze. Dacă vrei îți recit ceva din ce-am scris mai recent. Am fost patru poeți importanți, imagineză-ți, la o populație de 70 de milioane. Ceilalți au sfârșit-o în condiții dubioase iar eu am reușit să mă pribegesc prin Canada.

Canadieni erau numai patronul și șeful de la Human Resorces.

Cum a fost posibil? Un lucrător la moară i-a dat de cap vitaminei E. Am fost chemat imediat în biroul directorului, un ecuadorian oacheș, numai zâmbet. Parcă era Ion Iliescu. Cinci minute am discutat fleacuri, apoi am fost întrebat direct ce făcusem și cum, în detaliu, detalii pe care nu i le-am dat niciodată și că eram un câștig pentru companie. Un asset, cum zic ei. Dar fără vreo mărire de salariu. Așa că m-au mai ținut 3 luni la moară, în total șase. Aveam să aflu că nimeni nu lucrase acolo mai mult de o lună, la moară se robotea prin rotație. Abia atunci am înțeles de ce râdeau ceilalți de mine. Între timp am rezolvat și următoarea vitamină cu probleme, niște frunze pisate ce nu trecea prin sită, de data asta fiind o componentă prea ușoară. Era important să alimentezi moara cât mai încet și constant. Atât de încet încât nimănui nu-i trecuse prin cap înaintea mea. Să ai o răbdare de elefant. Rezultatul a fost o eficiență de câteva ori mai ridicată ceea ce iar a agitat spiritele în companie. Am fost din nou chemat la manager și mi s-a oferit să conduc schimbul de noapte. Un șoc pentru toți cei ce vânau această poziție cu mult înainte de a fi eu angajat. Husein era să crape, lucra de 4 ani, de când se înființase compania și aplicase pentru post de mai multe ori.

- Picicu materi!

- Ba pe-a mă-tii! i-am returnat-o în românește. Și a înțeles, pentru că a zâmbit larg, cât de larg a putut și mi-a întins mâna.

3.

Am mers cu moldoveanul după brânză, povestește Viorel, gazda mea, agitându-și mâinile. Pentru că m-a pus dracul, povestește tot el. Dracul întotdeauna te pune. Mimând niște coarne imense. Dracul m-a pus, pentru că telemeaua la magazinele grecești din Detroit e mai proaspătă și mai bună decât cea din Windsor. Dar și mai ieftină, asta e. Merg cu moldoveanul, cu mașina lui, el cunoștea drumul că mai fusese, cu vanul lui că e mai încăpător, parcă voiam să cumpărăm toată prăvălia grecului. Habar n-aveam că  moldoveanul avea o listă cu cereri de la alți români, făcea și el un ban. Dar nici el n-avea habar că aveam și eu lista mea. Nu știam nici unul de lista celuilalt, decât atât, să mergem cu van-ul lui fiind mai încăpător și să-l burdușim cu brânză. Îmi zice el, Viorele, tu conduși că ești din Făgăraș, eu doar ti dirijiez. Dar nu pentru că eram din Făgăraș, ci pentru că avea el chef de băut. Cum am trecut de vama americanilor cum am și intrat într-un magazin de băuturi alcoolice unde moldoveanul s-a blindat cu vin, la americani fiind pe jumate prețul față de canadieni. Pe urmă ia-o pi colo, ia-o pi colea, s-a facut moldoveanul zob și-am început să ne rotim în cercuri. Deci ne-am rătăcit. Dar nu numai că ne-am rătăcit, dar am intrat în cartierele negrilor. Moldoveanul se învitejise ca un tigru iar mie îmi tremura piciorul pe pedala de accelerație. Lasă, bre, că ești cu mini. Moldoveanul le mai și făcea cu degetul negrilor de pe trotuar care oricum erau încremeniți și uluiți că doi albi inconștienți se plimbau pe străzile lor la ora aia. Ne-a prins seara de atâta învârtitură.  I-am spus, bagă-ți degetu n cur dacă vrei telemea, dacă nu vrei să murim de vii, dar nu mai aveai cu cine. Până la urmă, după atâta învârteală, am rămas fără benzină, ne-a încercuit o gașcă de-a lor, de-a negrilor, au început să ne scuture vanul, să ne dăm jos să ne facă chiseliță. Era unul cu niște buze imense, plin de belciuge, agita un pistol că ne zboară creierii. Am coborât, cu chiu cu vai, nu mă mai ascultau genunchii, moldoveanul nervos rău, le zice negrilor că au noroc că nu și-a luat levierul cu el, bine că nu l-au înțeles, eu m-am predat imediat, le-am și spus să-i îmbunez, luați vanul, că nu ni-l mai trebuie. Al vostru să fie! Moldoveanul s-a făcut foc și pară, cum, mă, li dai vanu meu, ticălosule. Nu-l iau ei fără gaz, ti bag în chizdoiul mă-tii, ba te bag eu pe tine. Îmi sare la gât, îi trag eu un pumn, îmi dă el vreo două, negrii se împart în două tabere, una ținea cu mine, alta cu el, cred c-au făcut și pariuri. Până la urmă tot ei ne-au și despărțit când am început să ne gâtuim unul pe altul. Ne-au scuturat de praf, negrii, băieți de gașcă dacă stai să te gândești, voiau să știe în ce limbă ne înjuraserăm birjărește și ne amenințaserăm cu moartea toate neamurile duse sau încă în viață. În românește, păi cum. Ne-au împins vanul până la cea mai apropiată benzinărie și ne-au îndrumat cum să ajungem la magazinul grecului. Grecul s-a speriat, că eram plini de sânge, a vrut să cheme poliția până i-am arătat banii și l-am lămurit că-i cumpărăm toată brânza. L-am mințit, i-am spus că ne-au bătut negrii din cartierul vecin prin care ne rătăcisem, grecul iar s-a oferit să cheme poliția, abia l-am liniștit. Ne-am pansat la el în prăvălie, ne-am pieptănat, ne-am cumpărat și șepci, eu eram tot zgâriat pe frunte iar moldoveanul avea un ochi umflat și nasul cât borcanul, altfel nu treceam noi vama înapoi, am declarat că am avut un accident minor, abia vorbeam pentru că-mi mutase moldoveanul falca. Când ne-a văzut nevasta moldoveanului s-a luat cu mâinile de cap, am mințit-o și pe ea, am pus vina iar pe negri, cum ne-au bătut, cum l-au obligat pe moldevean să bea o poșircă de vin de-al lor, noroc că eu eram treaz și m-a crezut. Și pe tine de ce nu te-a obigat să bei? Pentru că eu eram șoferul, atâta lucru mai știu și negri că nu poți să conduci beat, te amendează poliția și negri îi urăsc pe polițai. Am împărțit telemeaua grecului și n-am mai vorbit vreun an de zile. După un an tot moldoveanul a venit să ne împăcăm, i se vindecase nasul, iar mie maxilarul, a zis că știe el un magazin de ceasuri scumpe în Detroit care dă faliment și le vinde pe nimica toată, dar să mergem cu noaptea-n cap că o să fie coadă, că or să vină toți oportuniștii mă-sii, plus Grigore cu prietenii lui de unde auzise și el pontul. Data viitoare îți povestesc eu cum s-a terminat și cu ceasurile, de-atunci nu m-am mai dus cu el niciodată, nu se abține să nu bea, e neam prost.

- Dar când s-a întâmplat treaba cu ceasurile?

- Acum vreo trei luni.

- Aa.

- Nici nu mai vorbim de-atunci.

- De unde-l știi pe moldoveanul? Cum v-ați cunoscut, vreau să spun.

- Păi  nu ți-am povestit încă? Din Trainskirchen. Eram amândoi refugiați acolo, am ajuns deodată în Canada. Făceam numai prostii, abia au așteptat austriecii să scape de noi.

- Deci vă știți de mult.

- Da, de mult.

- Dar aia cu blow job-ul?

Viorel râde.

- A, aia. De unde-ai auzit de povestea cu blow job-ul?

- De la prietenul tău, moldoveanul, dar n-a vrut să-mi dea amănunte, a zis să te întreb pe tine, că tu ești cu povestitul.

- Păi hai că ți-o spun acum, dacă tot m-ai întrebat.

4.

Via Italia e numele pe care-l dau italienii străzii Erie, o stradă controlată de ei și dominată 100% de magazinele lor, cluburile, restaurantele și imobilele de închiriat. Dacă nu ești italian, nu-ți poți cumpăra nicio afacere pe Erie Street. Iar dacă totuși te încăpăținezi și, până la urmă, reușești performanța, cumperi la un preț umflat și lichidezi prăvălia mai târziu, ori o vinzi pe aproape nimic. Când e o înmormântare, strada se închide, ca să treci de ea trebuie să o ocolești fie prin Walker Road, în est, fie pe Oulette, prin buricul târgului. O comunitate puternică în care unii italieni, născuți în Windsor, nu știu să vorbească limba engleză. Pe fiecare stâlp, strada e marcată de un drapel italian și o tabla pe care e scris cu litere vizibile din capul străzii: Via Italia.

Pe Via Italia urma să-mi petrec revelionul, nu primul, de primul revelion am fost lefter, abia începusem serviciu (nici de două săptămâni), abia încasasem primul salariu pe care n-am știut cum să-l mai împart, am stat acasă, în fața televizorului, jucând cărți cu Amelia și copiii, ci al doilea. Îi promisesem soției. Solemn.

- Următorul revelion îl vom petrece la restaurant!

Pe Via Italia erau câteva zeci de restaurante italiene. Cu toate acestea, dacă nu-ți rețineai locuri cu suficient timp înainte, puteai să le spui adio. Restaurantele italiene erau vânate, iar timpul înainte, suficient, era încă din vară. Am vorbit cu alte trei familii de români și am reținut o masă întreagă. Așa, numai eu și cu Amelia, fără să mai cunoaștem pe nimeni, nu ar fi avut niciun haz.

N-am făcut alegere proastă, muzica ne-a plăcut, în ciuda fondului gălăgios al macaronarilor, mâncarea ne-a plăcut, bucătărie italiană desigur, vinuri italiene, cu toate că eu nu mă dau în vânt după vinuri. Poate de aceea am și amețit, spre sfârșitul petrecerii. Una din familiile de români de la masă erau de fapt unguri din Satu Mare, ocazie cu care am reușit să mă dau în stambă. La un moment dat spuneam numai bancuri cu unguri, Dumnezeu știe cum am reușit să-mi amintesc atâtea că nu mai terminam. Amelia mă mai tregea de mânecă, subtil și-mi spunea

- Soțul meu!

„Soțul meu” era o parolă, adică băusem destul și era timpul să o las mai moale indiferent de ce făceam în acel moment. După a treia atenționare am tăcut, dar nu pentru că-mi secase izvorul de glume cu și despre unguri, ci pentru că cineva îmi făcea semne insistent de la o altă masă. Un chinez. M-am gândit pe loc la unul din colegii mei de serviciu, desi era destul de improbabil, însă alți chinezi nu cunoșteam. Apoi l-am văzut ducându-și degetul spre piept mimând din buze:

- Liu.

- Liu!

- Ce?

- E Liu, i-m spus soției.

- Care Liu?

- Liu Wu, tipul din Hamilton.

Am luat-o pe Amelia de mână și ne-am îndreptat spre masa de unde ni se făcea prietenește cu mâna.

- N-are cum să fie Liu, soțul meu! Nu vezi ce tineri sunt? N-au nici 25 de ani.

Așa mi se păruse și mie, însă gestul acela era distinctiv, aș fi spus aproape unic. Ne-am apropiat de masa soților Wu care s-au și ridicat să ne întâmpine și ne-au îmbrațișat afectuoși ca și când ne-am fi știut de când lumea.

- Ne-am gândit la voi, a fost primul lucru pe care ni l-a spus Liu, știam că v-ați mutat în Windsor și când am sosit, ne-am gândit ce-ar fi să ne întâlnim. Întâmplător. Din păcate, am pierdut numărul vostru de telefon, altfel vă sunam înainte. Dar ce coincidență să ne întâlnim tocmai în acest loc.

Era clar, nu era Liu, Liu nu vorbea atâta.

- Ești fiul lui Liu Wu? am încercat o strategie.

- Sunt Liu Wu și ea e Nga, soția mea la care ai luat de atâtea ori ceaiul. Nu ne mai recunoști?

- Nu. Semănați dar sunteți foarte foarte schimbați.

Au râs.

- Suntem doar mai tineri, în aparență. Eu am tot 75 de ani și Nga tot 70.

- Dar cum, cum e posibil?

Liu a ezitat.

- Poate vorbim altă dată. Aș putea să vă explic.

- Mai lucrați la Universitatea din Hamilton?

- Nu, tocmai asta e. Ne-am mutat în Statele Unite și ne-am deschis un cabinet particular. Prin Windsor suntem doar în trecere. Tu cum te simți fizic, la modul general?

- Foarte bine, am recunoscut. Mai bine decât acum zece ani.

A zâmbit. Fără să facă nici o cută pe față. Apoi a adăugat.

- Ar trebui să ne faci o vizită la cabinet. Împreună cu doamna ta.

Am zâmbit la rândul meu, nu știam ce altceva să fac sau să spun, alcoolul pe care-l băusem se evaporase brusc și aveam senzația că-mi scăpa ceea ce se petrecea acolo, pe loc.

- Da.

Și-a scos portofelul și mi-a înmânat o carte de vizită.

- Neapărat. Oricând.

Apoi ne-am luat rămas bun, petrecerea era pe terminate deși cheful încă părea în toi. Italienii cu spiritul lor latin.

Am plecat destul de șocați. Fusese Liu? Dacă nu el, cine altcineva?

- Ți-am spus eu că sunt niște chinezi dubioși, a comentat soția în timp ce așteptam o mașină să ne ducă acasă. Până la urmă sunt ei sau nu sunt ei?