The Young and Prodigious T.S. Spivet

Ce-mi place la engleză e lipsa diacriticelor. O lipsă care ar trebui să se aplice și limbii române cel puțin în raport cu noua tehnologie dacă nu cu limba de origine. Latinii nu foloseau diacritice, diacriticele au fost introduse de Școala Ardeleană făcând o serie de concesii principiului fonetic de scriere pentru a marca pronunţia diferită a unor litere. Pronunție ce s-ar fi putut aranja prin grupuri de litere, ș-ul prin ch ca în franceză, sau sch sau sh, etc. Ț-ul cu tz ți așa mai departe. Oricum, pe internet românii nu prea folosesc diacritice și apelează la tot felul de soluții, unele chiar bizare.

The Young and Prodigious T.S. Spivet e ultimul film al lui Jean-Pierre Jeunet, un regizor de care m-am atașat rapid după ce-am văzut Amelie (unul din cele câteva filme pe care le-am notat cu 10). Din greșeală am descărcat  The Young and Prodigious T.S. Spivet în 3D. Cred totuși, că în Blue-ray arată mai bine însă, în 3D, a părut mai spectacular, nu mai amintesc că exterioarele (în majoritate) au fost turnate în Alberta și British Columbia (naționalism local, de).

Revelionul îl voi face la Biserica Ortodoxă Română. N-are nicio legătură cu The Young and Prodigious T.S. Spivet Avem o sală acolo pentru astfel de evenimente, anul ăsta locurile s-au ocupat repede comparat cu alți ani. Am mai fost și la italieni, polonezi, greci, etc. La tătari sau unguri nu. La nemți da. Dar nu m-am simțit prea bine. La români le reproșez manelele în principal, cu toate că anul trecut au lipsit, ceea ce mi s-a părut de-a dreptul extraordinar. La ruși nu m-aș duce nici într-o mie de ani. Mai degrabă la mongoli. Cu ungurii e altă problemă, tot fără nicio legătură cu The Young and Prodigious T.S. Spivet. Tata avea o vorbă când eram copil: mai bine să fii român decât ungur!

- Da, numai că și ungurii au părerea lor. Exact pe dos, adică.

- Adică ce vrei să spui, se excita tata numaidecât, că au dreptate?  Deja îi plutea piciorul prin aer iar un picior în cur de la tata era la capătul opus plăcerii.

- Nu! N-au.

- Ce nu și ce n-au?

- Dreptate. Doar că ei au alt punct de vedere, punctul lor foarte strict, asta voiam să spun.

- De când au ungurii punct de vedere, o discuție de care-mi amintesc fără implicații nostalgice, a explodat tata cu tot cu picior. Când au poposit în Câmpia Panoniei ochii le erau subțiați, prin stepele din care s-au scurs vedeau totul de jur împrejur fără să-și schimbe poziția. Ceea ce întărea remarca pe care tocmai o făcusem cu privire la puunctul strict de vedere al ungurilor, însă tata n-a sesizat. Ungurii, s-a ambalat el, stăteau ziua întreagă pe cal și se minunau de iarba și scaieții care-i înconjurau și la care au început să se roage. Mai ploua, mai fulgera și mai trăznea cateun ungur. Iar ei făceau totul de-an călare. Chiar și copiii. Te pricepi la eschive, ai?

Eu cred că tata îi confunda pe unguri cu mongolii, un popor cu istorie și cultură care a dominat la un moment dat, întregul continent asiatic. Ungurii nu sunt mongoli, își au originea în stepele Asiei de pe lângă Urali și provin dintr-o populație sălbatică de triburi pre bulgare sau  bulgaro-turkice. Mă rog, istoria e mult mai complicată și nu se poate rezuma la două trei fraze. Cert e ca ungurii au evoluat între timp din toate punctele de vedere, religios și cultural fiind influențați de Europa de vest, iar genetic de bravii lor vecini, românii, care nefiind atât de războinici stăteau pe lângă casă și când ungurii se războiau românii le fecundau femeile, teză cu care tata era profund de acord. Păi numai el... deși nu continua niciodată până la capăt cu mărturisirile, numai el câte unguroaice...

- Datoria mea... a noastră, rectifica tata, e să ne apărăm țara de invadatori precum ungurii. Iar dacă nu putem, măcar să-i asimilăm.

Nu știu dacă tata a asimilat-o pe unguroaica Ilonka, nevasta vecinului nostru Gyury, ceva certuri ca între vecini au existat întotdeauna. Iar ungurii n-au fost singurii invadatori, prin vecini îl aveam pe șfabul Peder, sârbul Bela, țiganul Lae, armeanul Pancarician și chiar un bulgar, așa că după teoria lui tata, a avut mult de muncă cu asimilarea. Nu știu de ce am rămas mereu impresia că tata s-a ocupat mai degrabă cu asimilarea moldovencelor, migratori pașnici, decât cu invadatorii. Dar e posibil să mă înșel.

Un al doilea regizor pe care-l urmăresc în ultima vreme e sud coreeanul Ki-duk Kim, mai puțin cunoscut în Korea și mai mult în Europa. M-a impresionat cu 3-Iron (un alt film pe care l-am notat cu maximul 10) așa că am scotocit arhiva internetului și am dat peste Spring Summer Fall Winter... and Spring și The Bow pe care le-am urmărit fără titrare. Nici n-am avut nevoie, mesajele puternic cinematografice ale lui Ki-duc Kim fiind transmise pe muțește.

Proiecte artistice, din nou fără nicio legătură cu The Young and Prodigious T.S. Spivet, nu am. Dacă am, mi-e groază să mă apuc, mai bine las totul la voia inspirației, dacă mai există pe lângă serviciu, casă și survolat internetul.

În sfârșit, ceea ce voiam să spun e La mulți ani! pentru cei care încă se mai rătăcesc pe paginile de blog și n-au migrat de tot cu cățel și purcel pe Face Book


.

De ziua României

Dragă România și dragi români,

Vă urez La mulți ani! de ziua noastră Națională. Sub auspiciile unui nou președinte, nu știu dacă mai bun, dar mai rău în niciun caz.

Vă urez și vă doresc mai multă liniște și mai puțină luptă politică. Mai multă bunăstare și mai puțină delăsare. Mai multă deșteptăciune și înțelepciune și mai puțini șmecheri, hoți, baroni, șmenari, țepari, maneliști, proprietari de castele și copiangii. Mai puțini derbedei, maidanezi și bețivani la volan. Să deveniți mai chibzuiți, mai înțelegători și mai iubitori de aproape. Aproapele sunt și ungurii și sașii și secuii și țiganii și miticii și mai noii emigranți din România. Mai multe speranțe, mai mult optimism, mai multă bucurie. Mai puțini pușcăriași, șarlatani și îngălați. Mai puțină sete de putere și mai multă forță de muncă. Mai multă onestitate. Mai multă compasiune pentru cel de lângă tine.

Vă doresc toate acestea și o mie de alte lucruri pe deaspra. De aici, de peste ocean


.

Sex în trei

Decor: două scaune, o vană

Personaje:

Femeia

Bărbatul1

Bărbatul2
Polițistul
Alți 3 polițiști
Regizorul

Barbații ocupă cele doua scaune disponibile, sunt îmbrăcați în costum și cravată. Femeia face baie în vana plină cu spumă.

Femeia (oprindu-se din spalat, măsurându-i pe cei doi din cap până în picioare): mai aproape!

Barbații  se ridica de pe scaune și se apropiu de vană.

Femeiea: și mai aproape!

Cei doi se apropie și mai mult.

Femeia: ajutați-mă să ies

Unul din barbați îi intinde un prosop pe care îl ia de langa cadă iar celalalt o ajută să se ridice și să coboare pe scenă. Îi aranjează papucii de casă. Femeia își acoperă partea din fața cu prosopul dar spatele îi ramane gol. Se șterge cu încetineală, fără a lăsa să i se observe dinspre scenă ceva din particularitățile corpului. La un moment dat, ocolindu-i pe cei doi barbați, ajunge cu spatele la spectaori, partea din spate e complet goală.

Femeia: ați venit pentru anunțul din ziar?

Batbatii (in acelasi timp): Da, domnișoară

Femeia: înseamnă că știți despre ce e vorba, începe tu (îl arată pe unul din barbați cu degetul). Ce știi să faci?

Barbatul1: eu dansez, domnişoară.

Femeia: ce anume?

Barbatul1: sunt balerin, domnişoară, știu sa fac piruete

Femeia: foarte bine, sper să fie și amuzant, dansează!  Am vrut să spun interesant.

Bărbatul începe să danseze (fără muzică)

Femeia îl urmărește câteva secunde apoi se îndreaptă spre celalalt bărbat: și tu?

Barbatul2 (scoțându-și floarea de la butonieră încearcă să i-o așeze  femeii după oreche, nu reusește): eu sunt versificator și recitator, dacă-mi permiteți…

Femeia: îți permit

Bărbatul2: domnişoară, sunteti de o frumusețe copleșitoare…

Femeia: se vede asta și prin prosop?

În acest moment își întoarce capul spre public și realizează că i se vede partea dezvelită a trupului. Se rotește 180 de grade, cu fața la spectatori pe care și-o acoperă cu prosopul. I se vede ba un sân, ba celălat

Femeia (spre public): la ce va hlizeați?

Își acopera fesele cu prosopul expunându-și amândoi sânii. Bărbatul1 se oprește din dans și o urmarește cu privirea. Femeia (deși nu-l vede, fiind cu spatele la el): dansează!

Barbatul1 își reia dansul

Femeia (adresându-i-se bărbatulului2): ce spuneai?

Barbatul2: că sunteți răpitoare

Femeia: probabil, dar lasa asta, spune altceva

Barbatul2 (meditand cateva secunde): domnișoară (îngenunchind și întinzându-i floarea), sunteţi de o frumuseţe inversă, iar floarea asta nu mai are frunze.

Femeia (cu fața spre public, privind in gol): hm, interesant. Recita-mi ceva romantic.

Barbatul2 (dregându-și glasul) ( începând de la recitare, barbatul 1 va rămâne la doi pași în urma femeii, urmărind-o pe toata scena):

E primavară, a înverzit izlazul

Iar florile-si arată timide pămătuful

Bărbații își însămânțează prazul

Și-un tril de pasari zguduie văzduhul…

În acest moment se aude trecerea unui cal în galop. Bărbatul1 se oprește din dans, iar barbatul2 rămâne  cu mâinile ridicate.

Femeia: dansează, de ce te-ai oprit?

Barbatul1 își reia dansul

Femeia: către barbatul2 (ajustându-și prosopul de câte ori se întoarce cu spatele spre spectatori) (și-l intoarce destul de des, fiind intr-o permanentă mișcare): cum ai făcut?

Barbatul2: n-am făcut-o eu

Femeia: dar cine?

Barbatul2 arătând spre spectatori: poate că….

Femeia se apropie de spectatori până unde îi permite scena. Privindu-i circumspectă: de ce umblați cu trucuri ieftine? Unde ați ascuns calul? (imită nechezatul unui cal, fixand pe unul din spectatorii din apropiere sa dupa care le întoarce spatele și se îndepartează) Barbatului2: unde ai învățat să reciți?

Barbatul2 (expresiv): cand eram mic, locuiam cu bunica…

Femeia: nu te-am întrebat cu cine locuiai, puteai s-o faci și cu Moatnul Incălțat

Barbatul2: dacă nu mă ascultați, domnisoară, (afectat) bunica are un rol hotărâtor în formarea mea artistică

Femeia (gesticuland cu mâna a nepasare) (apoi către barbatul1): n-ai amețit de atatea piruete? Mai oprește-te

Barbatul1 se oprește din dans.

Femeia: spune, tu, unde ai mers la școală?

Barbatul1: școala de balet, domnișoară

Femeia: nu asta, ma refeream la generală, la liceu…

Barbatul1: generala, de fapt primii doi ani, în Alexandria…

Femeia: zăuu! Și eu sunt din Alexandria (rotindu-se în jurul barbatului doi, agitată, măsurandu-l din cap in picioare) O coincidență nemaipoemintă, crezi în coincidențe?

Barbatul1: dacă va referiți la aceeași Alexandrie, da, cred

Femeia: cum adică, aceeași Alexandrie?

Barbatul1: pentru că eu mă refer la Alexandria din Egipt

Femeia (oprindu-se, uimita): Egipt?

Barbatul1: da, domnișoara, Egipt

Femeia: ce căutai in Egipt?

Barbatul1: eu nu căutam nimic, știti, când eram mic, am crescut cu bunica…

Femeia: altul cu bunica, ce aveti oameni buni, v-ați înțeles între voi? E de-a dreptul enervant. De ce te-ai oprit? De ce nu dansezi? Dansează!

Barbatul1 dansează

Femeia revine la barbatul2 care, în tot acest timp, și-a reluat locul pe scaun și notează ceva într-un carnețel.

Femeia (venindu-i din spate și aplecându-se peste umărul bărbatului pentru a vedea ce scrie): ce scrii acolo?

Barbatul2 (închizându-și la repezeala carnețelul și ascuzându-l în buzunar): e jurnalul meu de gânduri și versuri, domnișoară.

Femeia: vreau să-l văd!

Barbatul2 (scoțându-și carnețelul din buzunar): poftim!

Femeia: dacă mi-l dai de bună voie nu-l mai vreau. Trebuia să mă refuzi inițial, eu trebuia să devin stăruitoare, iar tu să cedezi în cele din urmă. Așa, a fost prea ușor. Păstrează-l. Ce mai știi să faci?

Barbatul2: sunt recitator, domnișoară

Femeia: mi-ai mai spus-o. Ce știi să reciți?

Barbatul2: versuri

Femeia: ai păstrat anunțul meu din ziar?

Barbatul2: desigur, îl am cu mine

Femeia: recită-l

Barbatul2 (mirat): dar anunțul dumneavoastră nu e poezie

Femeia: recită-l când îți cer! Și pune suflet, vreau să-l ascult cum îl înterpretezi

Barbatul2: foarte bine, dacă aceasta e voia dumneavoastră (scoate o pagină de ziar dintr-unul din buzunare și o despăturește). Dregându-și vocea, ironic: “Domnișoară în călduri și în cautarea absolutului, doresc doi parteneri maturi, căsătoriți, cu abilități artistice, pentru o partidă de sex in trei. Asigur discreție nelimitată. Ținută obligatorie. Pentru probe, sunați la …”

Barbatul1 (oprindu-se din dans): pe mine să nu contați, domnişoară. Eu ma retrag.

Femeia: cum vine asta, tu te retragi?

Barbatul1: în anunţ scrie discreţie totală…

Femeia: scrie nelimitată. Nu ști să citeşti?

Barbatul1 (venind până la margina scenei, îi privește pe spectatori): și aștia?

Femeia: ce-i cu ei?

Barbatul1: o să ne urmarească fiecare gest. Despre ce discreție neelimitată e vorba?

Femeia: aceștia, domnul meu (arătându-i pe cei din sală), sunt plătitori de bilete. Și au venit să urmareasca o scenetă de teatru. Sceneta se numește “Sex în trei”. Noi, suntem actorii scenetei. Personajele sunt imaginare. Nu există. Decât in mintea autorului. Noi, actorii, le dăm viață. Limitele, limitele încep abia în spatele uşilor, afară pe stradă…

Barbatul1 (calmat): să spunem că înțeleg. Atunci de ce nu începem odată, de ce toată mascarada asta cu dansul, recitările și așa mai departe…

Femeia: așa mai departe, ce?

Barbatul1: calul acela care alergă…

Femeia: despre cal n-am știut nimic, dar bănuiesc că e o condiție impusă de sponsor, autorului. Nu știu exact cum funcționează…. (Îi face semn barbatului2 să se apropie): Tu de ce nu mai reciți?

(toate 3 personajele sunt cu fața la spectatori

Barbatul2: ce anume, domnisoară?

Femeia: poezia aceea cu primavara, cu izlazul, cu păsărelele…

Barbatul2: ah, “elucubrație solară”

Femeia: ce-i cu elucrubația?

Barbatul2: e titlul poeziei, domnișoară…

Femeia: e un titlu trăznit, cine a scris-o?

Barbatul2 (înclinându-se): eu, cu voia dumneavoastră

Femeia: cu voia mea nu. Poți să-i dai drumul. E cu voia autorului.

Barbatul2 începe să recite. În același timp, femeia continuuă discuția cu bărbatul1.

Femeia: spectatorii sunt imaginari

Barbatul2: natura e-n explozie acerbă

Femeia: nu e un public real. Sunt actori ca si noi. Doar că sunt mereu alții, de la o repetitie la alta. Parte din decor

Barbatul1: inteleg

Femeia: intelegi?

Bărbatul2: cad ocheade de ninsori peste fața sa imberbă

Barbatul1: da, acum inteleg. Foarte ingenios. În cazul asta de ce mai plătesc biletele

Femeia: tocmai, își joacă rolul, totul trebuie să fie impecabil

Bărbatul2: ”Gulie”

Barbatul1: pare logic. Și partida de sex în ce act e?

Bărbatul2: am cumpărat o gulie verde din piață

Femeia: care sex?

Barbatul1: sex in trei. E chiar titlul scenetei

Bărbatul2: de la o tânără frumoasă precupeață

Femeia: un titlu e un titlu, iar ce se petrece pe scenă e altă poveste, titlul e ceva sugerativ, o metaforă, tu ești balerin, cum de nu pricepi?

Barbatul1: sigur că pricep

Femeia: pricepi?

Barbatul1: absolut că pricep

Bărbatul2: cu gâtul de girafă alb și nestemat

Femeia: atunci gata cu vorbăria! Dezbrăcarea! Amandoi! Bărbatul 2 tace. Femeia se apleacă la urechea bărbatului 2: ce era cu gulia aia?

B2: era titlul poemului următor, cu permisiunea dumneavoastră…

F: nu a mea, a autorului. Vă așezați hainele pe scaune, vă aștept în vană.

Femeia se îndreaptă spre vană, își scoate prosopul și intră în ea.

Femeia (din vană): sper că sunteți căsătoriți, era o condiție obligatorie.

Bărbatul 1 și bărbatul2 se dezbracă cu încetineală aranjând-și hainele cu timp pe scaune. Când rămân numai în chiloți privesc spre femeie

Bărbații, pe rând: da. Da.

Femeia: și chiloții! După o pauză scurtă: ce da? Aveți certificat de căsătorie?

Bărbatul1 și bărbatul2 privesc spre spectatori șovăitor apoi își scot chiloții întorcând spatele și o iau la fugă spre vană. Cortina se închide. După un moment de tăcere din spatele ei încep să se audă gemete.

Pe scenă dau năvală trei polițiști. Trec prin cortină apoi apar cu femeia și cei doi bărbați goi și cu cătușe la mâini. Coboară în sală și se îndreaptă spre una din ușile de culise. În tot acest timp bărbațul1 și bărbatul2  repetă același lucru: noi nu suntem vinovați!

Femeia: suprapunânu-se peste vocea bărbaților: nu știți ce faceți. O să vă pierdeți slujbele, o să vă dau în judecată! Ați intervenit cu brutalitate intr-un act artistic.

Un al patrulea polițist apare pe scenă. Se apropie până la marginea scenei și se adresează spectatorilor: vă rugăm să nu creați panică. În cinci minute teatrul va fi ănconjurat de 10 dube ale poliției. Ușile vor fi blocate și, dumneavoastră, fiecare, veți da câte o declarație. Vi se vor face dosare penale pentru încălcarea bunelor moravuri, perversiuni sexuale și așa mai departe.

In sală se iscă murmure

O voce din public: e absurd, noi am venit la un spectacol de teatru, cum să fim arestați? Ce perversiune sexuală am comis?

Polițistul: ați asistat la una, legea va stabili dacă sunteți sau nu vinovați.  Până atunci...vocea polițistului se pierde pe fundalul galăgiei. A spectatorilor care încearcă să o zbughească pe ușa, ori vociferează.

Un bărbat din sală: pe mine să mă scuzați, am nimerit aici din greșeală, nici măcar nu mi-am cumpărat bilet, am crezut că e un magazin cu articole de baie, am văzut cada și am rămas.

Pe scenă apare un alt bărbat (ieșit de după cortină). Cu ochelari și barbă. Cu o șapcă în carouri. Se apropie de polițist și-l ia la rost: domnule polișist, sunteți iresponsabil. Cum vă permiteți să întrerupeți spectacolul? Aveți vreun mandat de arestare, pot să-l văd și eu, cu aprobarea cui ați dat năvală în sală?

Polițistul: dacă te apropii mai mult îți pun cătușe. Cine ești?

Bărbatul cu barbă: sunt regizorul.

Polițistul: aha, deci capul răutăților. Și autorul pe unde o fi?

Regizorul (adresâdu-se publicului din ce în ce mai zgomotos): oameni buni! Atenție, oameni buni! Sunt doar patru polițiști iar dumneavoastră două sute. Vă speriați de patru uniforme?

Se lasă un moment de tăcere. Polițiștii realizează situația și încep să se retragă încet spre ușa de ieșire. Prea târziu, mulțimea se dezlănțuie, polițiștii sunt prinși, are loc o busculadă, în cele din urmă sunt aduși pe scenă, despuiați de haine și sodomizați. Uniformele lor încep să zboare prin sală. Vuiet, fluierături, gălăgie.

După două minute, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, hărmălaia se liniștește, femeia împreună cu bărbatul 1 și bărbatul2 reapar pe scenă iar spectatorii iși reiau locurile în sală. Actorii, încă goi se prind de mâini, se apleacă și trimit bezele celor din sală care izbuncesc în aplauze și urale.


În același timp, în fața clădirii teatrului opresc 10 dube ale poliției. 20 de polițiști echipați de luptă (grenade lacrimogene, scuturi, bastoane, căști etc înconjoară clădirea

.

Horty

Ieri a trecut un tip pe lângă mine, destul de tânăr aș spune, cu o privire destul de tâmpă sau prostănacă, cu ceva belciuge prin nas și urechi, plus una în colțul gurii, avea un tricou pe care scria cu litere extrem de vizibile: Horty. Ceea ce m-a dus cu gândul la acel amiral sau Regent al Ungariei al cărui nume a fost de fapt Horthy (Miklós). Oricum, numele lui Horthy nu e cunoscut în Canada decât de canadienii unguri, sârbi, români, slovaci și ucrainieni (cuprinși și aceștia între anumite vârste), fiind legat de teritoriile pe care țările celor din urmă (mai puțin ungurii) le-au pierdut în favoarea Ungariei Horthiste. Faptul că Horthy Miklós a fost căsătorit cu o unguroaică din Arad e mai puțin cunoscut, ori că copiii i s-au născut în Pula, o localitate din fosta Yugoslavie chiar și mai puțin. Așa. Despre Horthy am auzit numai lucruri rele pe vremea comuniștilor, Horthy fiind un patriot, un naționalist și anticomunist feroce până la obsesie. Din acest punct de vedere nu se deosebea prea mult de Horia Sima sau Mareșalul Antonescu. Și atunci (sau abia atunci) mi-am amintit că lipsește un „h” de pe tricou și că precis Horty înseamnă ceva (altceva). Altceva decât Horthy.

Am apelat la popularul google și am aflat: Horty e cineva căruia îi plac testiculele mari în special dacă acestea aparțin unei shemale. Shemale la rândul său însemnand o femeie cu penis (pe foarte scurt) sau bărbat din punct de vedere genetic, îndopat cu estrogen (premarin, estrofem) deci hormoni feminini, biologic aratând ca o femeie dar cu penis și testicule în loc de vagin uter și ovare (asta mai pe larg).

Însă atunci când am citit inscripția de pe tricoul tânărului cu aparență de prostănac, gândul m-a dus la Hitler. Cum ar fi să întîlnesc pe cineva cu un tricou pe care scrie Hitler. Am apelat din nou la google. La Hitler nu apare decat Adolf Hitler. De ce nu mai sunt și alții cu acest nume se explică prin faptul că Hitler e o greșeală de transcriere a numelui Hiedler aparținând unui bunic vitreg al lui Adolf. Mă gândesc și la posibilitatea ca alții, pe care eventual i-ar mai fi chemat Hitler să-și fi schimbat numele pentru a se distanța de el și rezonanța pe care o are. Și uite așa Hitler devine un nume unic.

Despre shemale am mai citit că nu sunt plăcuți, tolerați, acceptați de către homosexuali ci dimpotrivă, de bărbații heterosexuali. Cei curioși. Ceea ce mă face deja curios, dar poate nu destul de curios...


.

Face book

Incepe să mă sperie faptul că nu mai scriu, literatura părea parte din viața mea, ceva fără de care nu se putea, era de neconceput. Apoi brusc n-am mai văzut niciun rost, m-am convins eu pe mine că sunt mai mulți cei care scriu decât cei care citesc, iar ceea ce a pus capac e faptul  (cu tehnologia de acum) că  se poate posta orice text și oricând pe suport electronic. Suport ajuns mult mai popular decât hârtia în numai câțiva ani.

Nici de citit nu mai prea citesc, o mai făceam înainte, mai răsfoiam revistele de profil sau site-uri literare. Am rezistat (vreau să spun că m-am adaptat) chiar și la explozia blogurilor personale.

Însă a apărut Face Book-ul. Erau autori pe care încă-i mai urmăream cât timp îi puteam găsi pe site-uri dedicate literaturii. Pe Face Book nu-i mai citesc. Pur și simplu. Face Book-ul fiind o rețea de socializare, plină de discuții de tot felul, bârfe, glume, reclame, poze, răfuieli, filmulețe și nu un loc în care să-ți plasezi lucrări serioase la care muncești și transpiri nopți și zile, chiar ani.

Pentru comunicare aveam e-mail-ul (pe care încă îl mai folosesc) (tot mai rar) și messengerul (pentru a dialoga în direct), la care am renunțat. Probabil definitiv. Acum toată lumea e pe face book. Cine nu e, vorba ceea, nu există.

Desigur, mi-am deschis și eu cont pe face book, doar nu era să rămân în urmă cu moda. Mai ales că toată lumea a migrat acolo și riscam să-mi întrerup și bruma de comunicare pe care am mai păstrat-o cu cei câțiva prieteni șe cele câteva relații. Numai că, dintr-un tip activ am ajuns unul pasiv, stau ca boul și răsfoiesc face book-ul ce mai zice unul altul, ce aberații mai postează unul altul, ce inepții mai debitează unul altul și cum se mai dau în stambă unul altul. Multe din ele persoane obscure pe care nu le-aș fi băgat în seamă niciodată, defilează acum prin fața ochilor mei prin simplu fapt că-mi sunt rude mai din aproape sau mai îndepărtate, eventual prin alianță și s-ar supăra definitiv dacă nu le-aș accepta ca ”prieteni” de face book. Nu mai zic de prietenii prietenilor, care și ăia se supără chiar dacă n-am auzit de ei niciodată. Intr-o zi m-a luat la rost o verișoară pe care am văzut-o de câteva ori în viață și nu pot să spun că am avut o viață prea scurtă până acum, auzi, de ce nu mă accepți pe lista ta de prieteni? Sunt vară-ta!!

Uite-așa am renunțat la lecturi importante, la scris și cominicări reale, degenerând pe rețeaua de socializare face book.

Auzi, tu de ce nu dai un like acolo, te doare mâna?

Extrem de rar, mai primesc câte-un telefon și dacă întreb omul de sănătate sau cum o mai duce, mi se răspunde. Păi n-ai văzut pe face book că mi-a fătat pisica? Am băgat și poze. Dă și tu un like, că doar sunt pe lista ta de prieteni.

E numai vina mea, sunt perfect conștient. Și, cumva speriat de ce mi se întâmplă. Sper să o scot la capăt cumva până la urmă.

Duhul blândeții

Lui blegoo

Azi la radio era vorba despre zahăr. Zahărul e otravă curată, așa zicea. Un doctor nutriționist. Pentru că e dulce. Și dacă n-ar fi dulce tot otravă ar fi. Pentru că e zahăr. Iar zahărul e dulce rău.

Când eram mic îmi plăceau foarte mult dulciurile. Mai ales halvaua. Dar și Nugat-ul. După înghețată mă tăvăleam pe jos. Bomboane mai pescuiam uneori, le puteai cumpăra și la bucată, cel puțin de la prăvălia din colț. Și ciocolata ce să mai vorbesc. Însă cel mai mult îmi plăceau stanioalele de la cicolată. Nu să le mănânc, bineînțeles. Un staniol întreg valora cât un pix, uneori și mai mult. Mama mai aducea câte-un staniol acasă de la colegele ei de la lucru, cicolată nu, că era prea scumpă. Numai de Crăciun. Și de alte câteva sărbători. Iar zahărul îl încuia într-un dulăpior, că dacă dădeam peste el îl topeam una două și-l făceam cocoșei.

La cofetărie poate nimeream din an în Paște. Prima oară am nimerit pe la zece ani și nu-mi venea să mai ies afară, mi s-a părut de neînchipuit. Prăjiturile alea, pline de frișcă, alune și cicolată, cu blaturi și creme de toate felurile părea ceva dintr-o altă lume, o lume a basmelor și-a poveștilor. Ce cornulețe de margarină sau untură, ce cozonac cu urme de mac. Numai că doi lei, 3 lei, chiar și un leu și 65 de bănuți, cât era o savarină, te frigea la buzunare. Te ardea.

Mă mai ardea și tata, destul de des, îmi trecea pofta de toate dulciurile din lume. Dacă făceam vreo prostie luam bătaie, dacă mă împiedecam luam bătaie, dacă vorbeam cu gura plină luam bătaie, dacă-l priveam chiorâș pe tata atâta-mi trebuia. Să nu mă prindă la joacă, să nu mă prindă în grădină, să nu mă prindă pe casă sau cățărat în nuc, să nu mă prindă că-mi murdăresc hainele, cu toate că le mai și sfâșiam câteodată, să nu înjur (adică să nu repet după el), să nu cumva să-mi fac praștie, sau undiță de pescuit, să nu plec la fotbal cu băieții de pe stradă, să nu rup foi din caiet și câte altele. Niciodată n-am reușit să țin minte tot ce nu aveam voie să fac, așa că eram mușteriul permanent al tatei.

Altfel, am avut o copilărie normală. Și vreau să sper că m-am dezvoltat normal. Și că sunt un om normal. Deși e tot mai greu cu vremurile astea, cu doctorii de azi și cu toți nutriționiștii ăștia. De parcă n-ar fi destule probleme. Urmăresc evoluția din Ucraina și mă cutremur. Pentru că nu ucrainienii se bat cu rușii, cu toate că mor pe capete. Ci orgoliile. Interesele meschine și mărunte, adică politice, etnice, religioase și ce-o mai fi. Pentru că în mintea mea de om normal (prin normal înțelegând ordinar, comun  și mediocru) nu încape războiul. Nici crima. Oricare ar fi motivațiile lor. Comportamentul sălbatic, barbar, plin ce cruzime, nu are nici o scuză.

Ceea ce nu înțeleg e de ce ne trebuie guvernanți, de ce punem pe cineva în capul statului și îi spunem, na, condu-ne. La război! La colaps financiar. La dracu-n praznic! Adică nu ne putem conduce și singuri acolo? Adică, dacă am renunța la crimă și la răutatea gratuită, n-am putea trăi fără să fim cârmiți de vaporeni și alte genii Carpatine? Mă gândesc uneori la regii de dinainte care se mai și nășteau sclerozați, loviți cu leuca, iar norodul era gata să-ți dea viața pentru Rege. Dar câți nu și l-au dat. Măcar nu și-l alegeau singuri cum facem acum când mergem la vot cu mic cu mare. Ne mai și batem pentru niscaiva divergențe de obțiune, ne mai și înjurăm, ba ne mai și urâm pe viață. Băseștilor! (un fel de băi, boule!) Ilieștilor! Și ne mai dorim și moartea. Pe urmă vin domnii președinți la putere (plini de dulce și de miere, uite că avea dreptate nutriționistul cu otrava lui) după care ne arată ce poate el. Mușchii lui, creierii dumnealui. Ai președintelui ales.  Iar odată cu el vin și parlamentacii, iar la urmă guvernul în frunte cu prim ministrul său. Toți se cred Dumnezei din momentul în care au fost aleți de fraierii pământului. Fraieri ca mine care se consideră om normal. În fapt sunt un handicapat, mă duc să-mi votez președintele și parlamentarul care mă va trimite la moarte într-un război împuțit fără argument. Mă va sărăci și mă va scârbi până voi ajunge să-mi iau lumea-n cap, ceea ce am și făcut. Na, așa-mi trebuie, așa mi-a trebuit. M-am lecuit și cu votarea și cu partidele și cu politica, dar ce folos... Mai sunt milioane. Miliarde.

Cum poate ajunge cineva președinte în ziua de azi? Sau chiar un politician cu blazon? Prin cinste? Prin demnitate? Prin duhul blândeții? Prin iubirea aproapelui? Prin onestitate? Prin etc?

.

Despre una și alta

Am avut recent un intermezzo cu George Geacăr pe messenger, i-am citit câteva postări, din cînd în cînd îl citesc, uneori reiau postările din urmă.

Ce vreau să spun e că multe texte și mulți autori merită citiți, dar nu am timp să citesc tot ce se scrie bine sau valoros. Nimeni nu are timp, nici măcar dacă e selectiv. Se scrie mult, generația nouă e mai educată, informația circulă mai ușor, accesul la lectură e și mai ușor.

Pe George îl citesc pentru că am o relație mai veche cu el, chiar dacă nu ne-am întâlnit niciodată. M-a ajutat și cu clubul literar câțiva ani, nu numai că-i sunt recunoscător pentru asta, le sunt recunoscător la toți cei care m-au ajutat, dar chiar îmi place ceea ce scrie.

Însă, din punctul meu de vedere, cărțile tipărite pe hârtie nu mai sunt la modă, nu l-aș cumpăra pe George și nici pe altcineva nici măcar pentru autograf. Pentru că nu mai iau cărți în mână pentru lectură, citesc versiunile electronice dacă le am, sau ce se publică gratuit pe internet. Decât să pun o carte în bibliotecă mai bine pun o sticlă de vin. Vinul îl beau până la urmă, cartea n-o mai recitesc, sunt atâtea altele, de ce-aș citi o carte de două ori când sunt sute, mii, zeci de mii care ar merita citite. Unde aș putea înghesui câteva zeci de mii de cărți într-o bibliotecă? Într-un calculator da.

Se scrie atât de mult că nu ai cum să cuprinzi totul. Nici într-o viață, nici în două vieți, nici în mai multe. În mai multe poate, dacă ar fi infinite.

Să trăiești din scris e o utopie, mai ales în România. Să mai fi și poet...

Ultima carte pe care am publicat-o am împrăștiat-o gratuit. Probabil am publicat-o din orgoliu, orgoliu care mi-a trecut. Mă maturizez. In adolescență, unul din visurile mele era ca la 40 sau 50 de ani să mă apuc de scris și să devin celebru. Acum, ajuns la vârsta ceea, tocmai m-am lăsat de scris (fără să devin celebru) pentru că nu văd niciun avantaj. Și când spun avantaj, nu mă refer numai la cel material.

E mai simplu să fii consumator. Pentru mine e mai simplu. Ca să scrii o carte consumi timp cât ai putea citi o sută. Nu numai că n-ai niciun avantaj, dar ieși în pagubă. Scrisul ar putea rămâne doar o ocupație (hobby) pentru cei care n-au ce să facă cu timpul liber, pensionari, sau cei orgolioși. Cel puțin în România unde piața literară e fără însemnătate economică.

Când voi ajunge pensionar poate mă reapuc de scris. Dacă n-am ce face mai bun. Lectură de exemplu, crescut nepoți, plimbat prin lume, fumat droguri sau mai știu eu ce. Dacă-mi va permite bugetul să fac ce-mi trece prin cap. Dacă nu-mi va permite va trebui să lucrez mai departe. Bineînțeles, cu condiția să mai fiu în viață

.

Las Vegas

Am avut rețineri să povestesc despre escapada din Las Vegas. Nici nu știu de ce, n-a fost un concediu ratat, ci chiar unul reușit. Perfect n-avea cum să fie, perfecțiunea fiind sinonimă cu infinitul.

Partea cea mai bună a Las Vegas-ului e să te abți de la jocurile de noroc. Am văzut destui (ceea ce se traduce cu mulți sau prea mulți) aruncând cu fișicuri de bancnote de cîte o sută pe masa de ruletă, zaruri sau ce se întâmpla acolo. Bineînțeles că au rămas cu paguba, casa câștigă întotdeauna.

M-a întrecut și pe mine curajul de câteva ori, am băcat o bancnotă de 1 dollar în mașină și am tras de manivelă de o sută de ori până am pierdut dollarul. Da, am jucat la mașini de un cent tragerea. Recunosc. Sunt un zgârie-brânză.

Toți moșnegii și toate babetele trăgeau de manivele sau butonau cu venele umflate și ochii bulbucați la cireșele, merele și perele care li se derulau pe ecranele mașinilor de tocat bani.

Șmecherii rafinați (sper să nu fi tras vreun pleonasm) serveau vinuri și șampanii la mese cu dealeri în carne și oase. Zâmbeau șarmant și pariau cu eleganță. Zâmbeau și dealerii, dar din alte motive. Pe unele mese dansau sau își etalau formele femei îmbrăcate în șnururi de ultima modă. Durdulii și apetisante numai bune de tăvălit. Poate iau un bobârnac peste cap de la Sulfina.

Casinourile în sine erau fără capăt, m-am pierdut prin câteva, nu reușeam să găsesc ieșirea, fie nu găseam toaleta, fie nu găseam ce căutam (miscelanea). Nimeni nu găsește nimic, mai puțin mesele de joc, fiind pretutindeni. Totule e gândit până în cele mai mici detalii. Aerul îmbogățit în oxigen ca să nu te simți obosit, semi întunericul permanent ca să nu-ți dai seama dacă e zi sau noapte, scrumierele schimbate regulat, chelnerițele care se vânzolesc cu tăvi de mâncare și băutură printre jucători (serviți la botul calului). Dealerii îți zâmbesc, îți cântă dacă vrei, îți și dansează. Stai și joacă! Cam ăsta e mesajul. Pentru cei care nu joacă există magazine. Înăuntrul Casinourilor sau înafară. Buticuri, săli de spectacol, baruri, restaurante și tot felul  de alte posibilități de distracție și desigur, cheltuit bani. Că doar de aia ești în concediu. Să bagi mâna în buzunar. Să te simți bine, să te distrezi, să rămâi lefter și eventual cu datorii.

Luxul etalat de hotele și casinouri e halucinant. Ai senzația că te plimbi prin palatele din basmele și poveștile nemuritoare. Am mai văzut prin filme scene din Las Vegas, însă realitatea întrece totul.

Ce mi-a plăcut: prima dimineața când m-am trezit și am văzut munții (prin fereastră) de jur împrejur. Eram la etajul 27. Nu la 40 ca alții, mă rog... sau mai sus. Întotdeauna se poate mai sus. Balcon n-am avut și nici n-am simțit nevoia. Ce să fac în balcon, să scuip în capul celor de jos? Nu că aș mai fi făcut-o, dar mi s-a întâmplat să fiu tocmai eu victima.

Ce nu mi-a plăcut: agenții de vânzări care se aruncă la tine de cum cobori în lobby-ul hotelului sau de cum pășești pe trotuar, ba te mai agață și prin parcare, să-ți vândă cele mai ieftine bilete de tururi, de spectacole, de muzee, să te ducă la prezentări unde să cumperi ce vrei și mai ales ce n-ai nevoie. Foarte agresivi, foarte insistenți și plictisitori în cele din urmă. Bineînțeles că m-am ferit de ei, dar tot am căzut în capcană. Până la urmă am fost la o prezentare în care unul din agenți a încercat să-mi încuia mintea și să cumpăr vacanțe garantate, în vile la care urma să fiu și eu coproprietar cu garanții și avantaje fabuloase. M-am ținut tare pe picioare și n-am pus botul nici când a venit șeful agentului și nici când a venit șeful șefului.

Nu sunt interesat. Am nevoie de timp de gândire. Sunt obligat să cumpăr? Nici nu mai știam ce scuze să găsesc. Nu fac afaceri pe loc, nici nu știu cine sunteți. Ia mai lăsați-mă dracului în pace!

Ce mi-a plăcut: tururile. Dar nu cele aranjate de agenții, am închiriat o mașină, am cumpărat o hartă (chiar mai multe) și am vizitat ce am vrut și când am vrut. Peisajele au fost absolut spectaculoase. Din punctul ăsta de vedere merită să mergi la Las Vegas și să te plimbi prin împrejurimi. Nevada, Arizona, Utah, California. Să vezi Hoover Dam-ul cu lacul și împrejurimile,Red Rock Canion, Death Valley, Valley of Fire și cea mai fost. Zion Canyon în care, când intri, ți se pare că intri pe poarta Raiului.

Ce nu mi-a plăcut: cerșetorii de pe străzile orașului. Oraș al bogăției și al belșugului, al luxului aproape deșănțat. Al luminilor și-al risipei. Homeless-i, handicapați, bețivani jigăriți dormind pe stradă în cele mai contorsionate poziții. Bătrâni neputincioși, oameni bolnavi cu tot felul de malformații. Pe lângă ei mai erau și cântăreți ambulanți, fără niciun talent, sau jongleri și bufoni amatori. Tot un fel de cerșit.

Ce mi-a plăcut: cactușii și palmierii. Trenul suspendat și sălile de convenții. Câteva clădiri cu o arhitectură futuristică. Vremea în general.

Ce nu mi-a plăcut: faptul că mi-am luat bilete târziu și n-am mai prins zboruri directe. Escală și la dus și la întors. Nu mi-a plăcut vama canadiană (niciodată – o porcărie cât casa) și toată tevatura din aeroporturi. Nu mai zbor niciodata cu Alaska Air Line. M-au pus să plătesc bagajul din cală, fără să mă avertizeze dinainte. Și încerc să nu mai trec prin aeroportul din Vancouver, unul din cele mai urâte din câte am văzut vreodată. Nu mai zic că ofițerii de la ceck in mi-au confiscat o sticlă de alcool pe o cursă internă pentru că mașina lor le-a indicat urme de substanțe explozive. Cu toate că fusese ambalată special de cei de la Duty Free din aeroportul din Las Vegas, după noua lege canadiană.

Ce mi-a plăcut: o mulțime de alte lucruri.

Ce nu mi-a plăcut: o mie și una de alte lucruri

.

.