marți, 29 decembrie 2009

Bilanț



Cam păgubos anul ăsta. Am câștigat pe jumătate cât anul trecut. Dar n-am murit (asta cu nemuritul o trec la partea pozitivă).
Am ajuns în România cu escală în Londra, am lansat o carte (cea din dreapta sus), știu că n-ați citit-o, dar eu am scris-o. Mi-am vizitat neamurile și câțiva prieteni.
Greutatea mi-am menținut-o constantă (o trec si pe asta la pozitiv). Și faptul că nu mi-am făcut dușmani noi. În schimb i-am ascuțit pe cei vechi.
Mi s-a mai mărit chelia și am mai pus un an în cârcă. Mă simt deșelat.
Am mai citit câte ceva, am reușit să finalizez încă o carte (pe care nu știu dacă o public, până la urmă), am văzut o mulțime de filme, multe furate de pe internet, la greu.
Nu demult mi s-a dezlipit lucrarea (un pod de șase dinți) pe care am înghițit-o fără să-mi dau seama. Podul a trecut prin aventura prin care l-am aruncat și a ieșit tot fără să-mi dau seama. L-am recuperat în ultima clipă (recuperarea o trec, desigur, la pozitiv).
Moș Crăciun mi-a adus ce i-am cerut, un bilet la filmul Avatar, în 3D, cu gașca. Am fost opt în gașcă. Eu, Sulfina, băieții mei, Flo și vecinii din potcoavă. Băcanii chiar ei, plus ”a mică” a lor. Filmul a fost impresionant, mai ales de la jumate încolo, când m-a apucat ceva să merg undeva. Am rezistat până la final ca să nu deranjez lumea și să nu pierd din spectacolul cu ochelari. De două ori l-am mângâiat pe cap pe eroul principal, că avea capul la câțiva centimetri de mine și o dată am mângâiat-o și pe Sigourney Weaver pe care o cunosc din Alien, o preferată a mea din tinerețe. Am mângâiat-o când nu era atentă Sulfina, altfel mi-ar fi tras peste mână de nu m-aș fi văzut și aș fi mângâiat-o eu și pe Ney'tiri, eroina filmului, dar mi-a fost frică de coada ei care m-a fascinat mai bine de două ore.
După film ne-am întrebat unul pe altul în timp ce fugeam către veceu.
- Na, ți-a plăcut?
- Aha...
Mie cel mai mult mi-a plăcut cum trăgeau pandorienii cu arcul, aveau niște săgeți cât niște sulițe, pe urmă mi-a plăcut că aceiași pandorieni, populatia na’vi, aveau mai puține degete decât avatarii și-mi tot imaginam niște porcării, cum fac ei, adică, copii cu cozile alea ale lor și altele.
De la veceu am ieșit cu o impresie și mai bună despre film, că puteam să mă concentrez deja la ceea ce vizionasem.
Ce nu mi-a plăcut a fost că n-am văzut cum mănâncă na’vi, cum folosesc ei toaleta, decât cum beau apă și cum se pupă și că nimeni n-a avut un rol negativ în film. Cei care ar fi putut să-l aibe, colonelul și reprezentantul bogătașilor, au jucat pe proștii. Iar militarii ca o gașcă de tolomaci. Trăgeau și mureau și ziceau yes, sir! Dar nu-i nimic, că ne așteaptă o trilogie cu aceeași eroi și aceleași efecte de imagine, așa că regizorul va trebui să umble la poveste și să o facă mai interesantă.
Iar data viitoare merg la film în pamperși

.

luni, 21 decembrie 2009

Sarbatori

Pentru prima oară de când sunt în Canada mi-am cumpărat brad artificial. Nu din motive ecologiste, nu cred că ești mai ecologic folosind plasticuri, ci dimpotrivă. Dar am mai dezbătut subiectul ăsta anul trecut pe alte bloguri, nu vreau să-l redeschid. Am brad de plastic din motive mult mai banale. Managerul clădirii în care locuiesc a interzis brazii naturali pe motiv că e un potențial risc de incendiu. N-am chef să mă bat cu el în argumente.
Nu-i nimic, bradul a venit împodobit cu beculețe, a fost mai ieftin ca unul natural, după Bobotează am să-l arunc la gunoi ca să am o mică senzație că fac ce-am făcut și anii trecuți. Moș Crăciun sper să nu fie unul artificial made în China. Anul acesta am fost mai cuminte ca anul trecut și trag speranțe... Poate un bilet de film la Avatar? O cravată, ceva?
Bestsellerul meu e aproape de final. Nu mă grăbesc, pentru că vreau să sparg gura târgului. Iar târgul merită să umble cu gura spartă.
Iarna s-a mai domolit, am ajuns la temperaturi suportabile, plăcute chiar. Minus 15 te înfioară de plăcere.
Și vin sărbătorile! Și le urez celor care se rătăcesc pe aici, sărbători frumoase și pline de mister! Crăciun si An Nou fericit!

.

duminică, 13 decembrie 2009

Christmas Party


Am fost la petrecerea de Crăciun ținută de compania la care lucrează Sulfina (Dyna Life Dx). În down town Edmonton, Show Conferince Centre, o clădire super elegantă cu o suprafață de 14 000 de metri patrați, pe malul râului Saskatchewan, o priveliște pentru oamenii bogați, pe holul principal o cucoană cânta la pian o nocturnă de Chopin, într-o rochie neagră, impecabilă, numai volane și dantele. Înainte de a intra în sală am asistat la o mică expoziție de sculptură în gheață menită să ne impresioneze și care chiar ne-a impresionat.

Când am plecat de acasă mi s-au lipit mâinile de clanța ușii la ieșirea din bloc, am condus tot timpul cu mănușile pe mâni și, după o așteptare de 20 de minute am reușit să parchez, cu noroc, la subsolul clădirii.

Mâncarea și băutura au fost acceptabile, fără prea multe pretenții, la masă am stat cu o familie de ruși, una de cehi, una de români si una de filipinezi. Mai mult de jumătate din invitați au fost asiatici, la un moment dat aveam senzația că m-am transbordat în țara piticilor. Muzica n-a fost pe placul meu, fiind foarte pretențios și dificil la acest capitol. Totuși, pe Macarena s-a anunțat un concurs cu premii pe care l-am câștigat nesperat (dansam prima oară macarena) fiind foarte neîndemânatic, mai tot timpul în contra sens cu ceilalți combatanți, un ring întreg. Singura soluție a fost să improvizez, m-am ales cu un grătar electric George Foreman, să nu se mai spună că dacă nu știi să dansezi nu ai șanse să câștigi o competiție.

La tombolă am avut iar noroc, o sticlă de vin alb și una de vin roșu, Sulfina crede că mi-a adus noroc pusul mâinii când am plecat de acasă. Poate că da.

La concursul de dans pe Rasputin (Boney M) n-am mai reușit performanța de la Macarena, cu toate că m-am mișcat mult mai bine, mai vioi, o melodie pe care o dansam și pe vremea adolescenței. E drept că, de atunci, mi-am mai pierdut mobilitatea.

Am ajuns acasă pe o temperatură de minus 35 C. Azi, la amiază, termometrele înregistrează minus 44. Ocazie cu care am sărit peste mersul la biserică, iar pentru ieșitul la țigară mă voi înveli ca o sarma. Sau ca un eschimoș. Sau voi renunța pur și simplu la fumat, pentru că risc să-mi inghețe buzele.

Doar un lucru, unde e încălzirea aia globală de care se vorbește atâta?

miercuri, 9 decembrie 2009

Loază

(poezie modernă cu final în coadă de pește, formă finală)


Motto:
Locuiesc la tata-n oază
Că sunt loază golomoază
Pantalonii-mi stau de groază
Jumătate în găoază



*
dimineața când mă scol, duc măciuca la pișare
încă moțăi casc domol și mă clatin
din picioare

dar stropesc puțin colacul că mi-e silă să-l ridic
urina
ricoșează în perete și mi-e ciudă
mă oftic

o beșină insolentă explodează zgomotoasă
era să mă c... pe mine
ațipisem cu atâta liniște prin
casă

poți s-o scuturi până mâine orice-ai face n-o să poți
mai rămane-un strop pe țeavă
să se scurga și-n chiloți

ticăloasa, mă gândesc să fac un duș că put pe bune
dar ce lene
mă apucă-așa fără vreun motiv anume

nici pe dinți, nici pe gingii, pe limbă... sunt de groază
sunt așa cum mă descrie lumea
loază

da
acum mi-e bine am scăpat de presiune
mă scarpin satisfacut la coa... și în c... iar ceasul peste cinci minute
de-o să sune



Stimate domnule Duma,

plicul expediat de dumneavoastră și poposit la mine pe birou încă de săptămâna trecută, mi-a reținut atenția prin roșul său aprins, intens, incandescent, strident și pătrunzător, rănindu-mi cu agresivitate retina.

Din păcate, trecând peste violența sa cromatică, n-am reușit să-l deschid, în ciuda tentației și curiozității pe care mi le-au stârnit. Mențiunea cu majuscule „PENTRU CONCURS” mi se pare ambiguă și înșelătoare, într-un fel, derutantă. Conținutul, judecând după aparențele exterioare, părând mai degrabă unul politic. Or, eu sunt(!) o persoană implicată și aliată politic, spre insatisfacția unora. Pe de altă parte, am fost extrem de ocupat, lucrez la o nouă versiune a monumentalei mele lucrări de istorie a literaturii.

Sugestia mea este să reexpediați conținutul epistolei colegului meu, Adel Bostănescu, redactorul șef al revistei. Mulțumesc pentru înțelegere.
Director România Literară Contemporană, Niki Molănescu


Stimate domnule Duma,

după ce s-a rătăcit de câteva ori, ceea ce a devenit o regulă de când serviciile poștale române au intrat în grevă, plicul cu încercarea dumneavoastră literară, ”Loază”, pe care am și răsfoit-o deja, a reușit să sosească cu corespondența de miercuri. Între timp, greva a luat sfârșit, surprinzător de brusc, perdanții fiind de data aceasta chiar greviștii, cred că sunteți de acord cu mine. Un deznodământ la care a concurat și vremea mizerabilă, o săptămână în care a plouat neîntrerupt, scoțând șobolanii Bucureștiului pe trotuare, un tablou dezagreabil și obscen, imaginați-vă că au început să se împerecheze în jurul tomberoanelor, deasupra capacelor de canalizare și chiar la intrarea în magazine - au împânzit orașul ca niște cuceritori cu blana zbârlită, boturi umede și cozi monstruoase, dezgustătoare - semănând panică printre greviști, copleșindu-i cu potențialul lor contagios și infecțios, dacă-mi permiteți această scurtă digresiune.

Revenind la subiect, lucrarea dumneavoastră este excelentă, are forță lirică, un cinism bine stăpânit, cu un limbaj fără artificii inutile, o pastișă stilistică reușită, în opinia mea, după marele nostru Topârceanu. Tocmai de aceea voi fi franc cu dumneavoastră. Pentru a intra în concurs va trebui să retrimiteți materialul doamnei Catrina Bleuzea, cea care se ocupă de secțiunea poezie, eu mă ocup exclusiv cu răsfoitul cărților, poate ați observat rubrica mea, cărți răsfoite de Adel Bostănescu, unde-mi exprim avizat părerea în funcție de titlurile cuprinse în volum. O metodă nu atât de ortodoxă, dar vă asigur, sută la sută mai eficientă.

Al Dumneavoastră, Adel Bostănescu, redactor șef al României Literare Contemporane


Stimate domnule Dorian Duma,

mi-a sosit lucrarea dumneavoastră pentru concurs, destul de târziu, (asta e România, domnul meu), socotind după data expedierii, deși nu pot să înțeleg de ce la mine și nu la persoana desemnată să se ocupe de acest eveniment, (ăștia ne sunt românii), iertată-mi fie malițiozitatea care nu are nici o legătură cu persoana dumneavoastră.

Pentru a intra în concurs, vă propun să retrimiteți lucrarea altui redactor, suntem plin de redactori, doar suntem plătiți de la buget, și am ajuns să ne călcăm pe picioare, atribuțiile mele restrângându-se la selecția textelor de proză și poezie ce intră în cuprinsul revistei. Puteți încerca mai întâi la directorul adjunct, cel care crede că le știe pe toate și se ocupă cu repartizarea de sarcini angajațiilor, domnul Gavriil Dichensianu. Sper să fi auzit de el, unii pretind că nu.

Cu bunăvoință, șef al departamentului proză și poezie, Catrina Bleuzea


Stimate domnule Duma,

vă mulțumesc și vă felicit în numele redacției și al meu personal pentru hotărârea dumneavostră de a participa la concursul de poezie al revistei România Literară Contemporană, lansat anul acesta prin bunăvoința sposnsorului nostru principal, Uniunea Poeților din România. În acest sens, vă rug să-l contactați pe distinsul nostru coleg și colaborator cu jumătate de normă, Constantin Ciocgros, care se ocupă momentan de organizare.

Vă doresc mult succes!

Cu considerație, director adjunct Gavriil Dichensianu, critic și autor de istorie literară, de trei ori premiat de uniune, o dată de Academia Română, plus alte premii la fel de importante (am scris, printre altele, depre toți scriitorii valoroși din perioada contestată ai anilor ’70,’80, dar și despre Delavrancea)


Stimate domnule Duma,

vă mulțumim pentru participarea la concursul de poezie contemporană inițiat de revista noastră, publicație afiliată Sindicatului Poeților și vă rugăm să retrimiteți poemul la care să adăugați un subtitlu, să-l corectați dacă n-ați făcut-o deja, și să-i adăugați diacriticele specifice limbii române. Vă rugăm să folosiți sunt, în locului lui sînt și â în interiorul cuvintelor. Scrieți într-un singur cuvânt prenumele negativ niciunul, niciuna, respectiv niciun și nicio, sau scoateți-le de tot. În forma sa actuală textul dumneavoastră este inacceptabil, nesupunându-se rigorilor limbii conform normelor acceptate de Academia Română.

Cu deosebită stimă, Constantin Ciocgros


Stimate domnule Duma,

în urma reorganizării de vineri a redacției revistei România Literară Contemporană, mă ocup temporar de concursul de poezie lansat de aceeași revistă cu aprobarea Sindicatului Poeților din România, din al cărui consiliu director fac parte. În urma propunerii pe care ne-o faceți cu textul Loază”, observ o problemă tehnică suficient de delicată pe care urmează să vi-o sesizez și dumneavoastră. Conform regulamentului, lucrarea trebuie introdusă într-un plic sigilat și semnat cu un moto pentru eliminarea din start a unor inconveniențe ce ține de jurizarea textelor. Nu pentru că am aveau vreun dubiu asupra membrilor juriului, ci mai degrabă dintr-o deontologie literară. Vă rog să procedați întocmai și să ne retrimiteți lucrarea, cât mai curând posibil, pe aceeași adresă. Cu mulțumiri,

șef secție publicistică, Cristinel Tudorache


Stimate domnule Dorian Duma,

conform noului regulament, intrat în vigoare zilele acestea, vă atrag atenția că lucrarea dumneavoastră pentru concurs ”Loază”, trebuie însoțită de o poză tip pașaport alb-negru sau color și de o scurtă autobiografie ori CV. Vârsta, locul nașterii, domiciliul actual, starea civilă, gradul cu care ați terminat stagiul militar (un aspect încă nesigur), studiile liceale și post liceale, profesia, locul de muncă, eventual orientarea politică, numărul de telefon fix și celular și tot ce mai credeți dumneavoastră că vă caracterizează sau e important. Puteți include fotografii cu întreaga familie, casa, mașina, impresiile dumneavoastră despre literatură, despre revista noastră, ce vă place în mod deosebit sau ce vă displace .

Vă recomandăm, de asemenea, să retrimiteți poemul, pentru orice eventualitate și vă rog să ne scuzați pentru toate posibilele inconveniențe trecute.

Cu deosebită atenție,

Veta Gheorghe Gheorghiu, tehnoredactor literar


Stimate domnule Dorian Duma,

vă aduc la cunoștiință că pentru a putea participa la concursul de creație poetică inițiat de revista România Literară Contemporană, trebuie să fiți mai întâi membru al Sindicatului Poeților Liberi din România. În acest sens, vă trimit un formular în dublu exemplar pentru cererea de intrare în rândul acestora. Cererea va fi analizată, în cel mai scurt timp, de președintele sindicatului, Domnia Sa, Niki Molănescu.

Cu stimă,

Iolanda Petreușescu, colaborator permanent cu normă întreagă


Stimate domnule Duma,

participarea dumneavoastră la concursul de poezie a fost compromisă și, de aceea, anulată. Ați depășit, din păcate, timpul limită de trimitere al manuscrisului. Ne cerem scuze pentru penalizare și eventuala bâlbâiala din redacție și vă invităm să participați la ediția următoare ce se va ține în aceleași condiții. Așteptăm o confirmare. Indiferent de hotărârea dumneavoastră, noi, colectivul revistei România Literară Contemporană, vă urăm mult succes!

Redacția


Stimate domnule Dorian Duma,

făcâd curat prin dosare și acte, cu ocazia întâmpinarii sărbătorilor de iarnă, am dat peste vraful de corespondență pe care îl semnați și care domină redacția revistei România Literară Contemporană, corespondență împrăștiată prin mai toate birourile angajaților acesteia. Considerând efortul și timpul pe care le-ați investit și ținând cont că revista își mută sediul în altă locație (încă neprecizată, dar certă), am hotărât să vă înapoiez toate materialele semnate de dumneavoastră.

Cu sinceră admirație,

Măgduța Prelipcean, secretar de redacție


Stimate domnule Duma,

cererea dumneavoastră de intrare în Sindicatul Poeților din România a fost aprobată cu statut de invitatspecial, în urma ședinței din 12 decembrie ac, urmează ca, într-un viitor apropiat, să fiți confirmat membru plin. Alăturat, vă trimitem carnetul de membru invitat special precum și statutul organizației noastre pe care vă rugăm să-l citiți cu atenție. Pentru a deveni membru plin, trimiteți lucrările dumneavoastră publicate pe adresa sediului, însoțite de criticile, recenziile și cronicile lor literare. Vă reamintim cerințele minime, (una din variante): trei plachete de poezie fără nicio recomandare (o plachetă să conțină minim zece poeme), două plachete și o recomandare din partea unui membru confirmat, o plachetă și două recomandări sau trei recomandări fără nici o plachetă.

Cu stimă, Valerian Vulcanian, vice președintele Sindicatului Liber al Poeților din România



.

marți, 1 decembrie 2009

La mulți ani, România!



1 decembrie este a 335-a zi a calendarului gregorian şi a 336-a zi în anii bisecţi.

1 Decembrie, comună din județul Ilfov a cărei populație sunt români (96.08%) și țigani (3.84%). Numele original al comunei a fost Copăcenii de Sus. Și-a schimbat numele în Regele Ferdinand, în memoria aceluiași rege. După preluarea puterii de comuniști numele comunei a fost schimbat în 30 Decembrie comemorând ziua abdicării de la tron, în 1947, al Regelui Mihai I. După revoluția din 1989 numele a devenit 1 Decembrie, ziua când Regatul României s-a unit cu Transilvania.

1 Decembrie, Ziua Mondiala de Lupta impotriva SIDA

1 Decembrie, stradă, bulevard, stadion, universitate, zi liberă, trenuri anulate, cupă, diplomă, piață, emisiune, discurs, portal pe internet, rețea, zi de naștere, parc, spectacol, comemorare, sărbătoare, zi națională, primărie, cartier, SRL, editură, manifestare, proclamare, promoție, poezie, localitate, paradă, eveniment, proiect, petrecere

1 Decembrie, 1640: Portugalia îşi câştigă independenţa faţă de Spania

1 Decembrie 1918: Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croaţia, Dalmaţia, Voivodina şi Bosnia şi Herţegovina se unesc în Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, ulterior Regatul Yugoslaviei, având la conducere dinastia Karagheorghevic

1 Decembrie, ziua naţională a Replubicii Centrafricane.

1 Decembrie, 1918: Islanda devine stat suveran

1 Decembrie, Sf. Proroc Naum; Cuv. Filaret Milostivul


.

marți, 3 noiembrie 2009

Despre legionari


Legionarii

Membri ai Mișcării Legionare, mişcare autohtonă, născută din grupări studenţeşti în perioada celor două războaie mondiale, oponenți, în principal, ai doctrinei comuniste și bolșevice, mișcare condusă de Corneliu Zelea Codreanu (Căpitanul), lider carismatic, strangulat și împușcat la ordinul Regelui Carol al II-lea al României.
În conflict permanent cu partidele aflate la putere în România interbelică, dictatura carlistă și apoi cea militară, a generalului Ion Antonescu. Hăituiți, schingiuiți, închiși, asasinați și exterminați de către aceștia, culminând cu perioada comunistă de după război.
Autori ai asasinatelor politice IG Duca, Mihail Stelescu, Armand Călinescu, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga etc.

IG Duca
(1879-1933)

În noiembrie 1933, regele Carol al II-lea al României i-a cerut să devină şeful guvernului ca prim-ministru până la alegerile din decembrie. În această funcţie, IG Duca a încercat să anihileze organizaţia naţionalistă de extremă dreapta, Garda de Fier. A iniţiat măsuri dure de represiune împotriva acesteia cu scopul de a o împiedica să participe la alegerile din decembrie 1933. Peste 11.000 de oameni sunt ridicaţi de la casele lor şi aruncaţi în închisoare, mii de case sunt devastate. Valul de violenţă se soldează cu 18 morţi de partea legionarilor.
IG Duca a fost ucis după scurtă vreme în gara Sinaia, de Nicadori. Carol al II-lea fusese informat, despre ce aveau de gând Nicadorii, după ce şeful poliţiei, Gabriel Marinescu primise o notă care deconspira întregul plan, însă regele a dat următoarea dispoziţie: «Ţine nota la birou şi n-o transmite mai departe». Informarea fusese făcută chiar de vărul unuia dintre autori care era informator al poliţiei.


Nicadorii

(NIcolae Constantinescu –economist, Ion CAranica – economist și gazetar şi DORu Belimace, licenţiat al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti şi student la Facultatea de Drept). Nicadorii au fost asasinaţi, la rândul lor în noaptea de 29/30 noiembrie de către jandarmi, din ordinul regelui Carol al II-lea al României, în timp ce erau transportați la închisoarea Jilava.
Cei trei membri ai grupului s-au predat autorităţilor imediat după atentat. Nicolae Constantinescu suferise în vara precedentă patru răniri grave provocate de jandarmi. Belimace şi Caranica erau de origine aromâni. Un plus al motivaţiei lor l-a constituit faptul că guvernul Duca bloca aşezarea în Dobrogea a familiilor de aromâni care fugeau din calea persecuţiilor şi asasinatelor comise asupra lor în Grecia.


Mihail Stelescu (1907-1936)

Comandant legionar din prima serie, deputat în parlament, 1932, șeful Frăţiilor de Cruce pe ţară (1930 - 1934).
Aspiră și complotează pentru a obține șefia Mișcării Legionare din care este exclus în 1934. Două tentative de asasinat împotriva Căpitanului precum și lansarea într-o campanie de calomniere a Mişcării, a foştilor lui camarazi, prin intermediul ziarului "Cruciada Românismului", finanţat de guvern, îi pecetluiesc soarta. Este împușcat de către Decemviri în iulie, 1936.


Decemvirii

Cei care l-au împuşcat pe Stelescu au primit numele de "DECEMVIRI" pentru că erau în număr de 10: 8 studenţi (Iosif Bozântan, Ion Caratănase, Ştefan Georgescu, Ion Trandafir, Ion Pele, Ion Atanasiu, Radu Vlad Bogdan, Gavrilă Ion) şi 2 muncitori (Grigore State, Ştefan Curcă). Decemvirii s-au predat de bună voie autorităţilor și au fost condamnați pe viața la muncă silnică, apoi asasinați din dispoziția regelui Carol al II-lea al României, împreună cu Nicadorii și Corneliu Zelea Codreanu, înscenându-li-se o tentativă de evadare, în noaptea de 29/30 nov., 1938 (noaptea Sf. Andrei), lângă pădurea Tâncăbeşti.


Nicolae Iorga
(1871-1940)

Cel mai prolific scriitor al României, cu o medie de 1,2 cărți și 20,2 articole / lună, (socotind de la primul an de viață). Patru dactilografe angajate care lucrau simultan. Personaj proeminent de o cultură vastă, enciclopedic, poliglot. Profesor, om politic și orator de prestigiu național. Fondator al Partidului Nationalist Democrat pe care-l va face și desface de mai multe ori în funcție de oportunitățile de moment. Născut la Botoșani. Membru titular al academiei Române și fondator al cotidianului „Neamul Românesc”. Fondator al revistei Sămănătorul. Cofondator (împreună cu IG Duca) al organizaţiei „Cercetaşii României”. Membru a zeci de academii şi instituţii specifice de peste hotare, incluzând Santiago de Chile. Înființător de instituţii româneşti în străinătare, precum Şcoala Română de la Paris (1926), Casa Română de la Fontenay-aux-Rosses, Casa Română din Veneţia şi altele.
Deputat și președinte al Adunării Deputatilor. Senator. Ministru. Prim Ministru. Înverșunat împotriva altor partide naționaliste și al celor perindate la conducere. Inamic politic al lui Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Corneliu Z Codreanu (în a cărui moarte a fost implicat direct) și al altor lideri politici ai vremii. Aflat tot timpul în război crâncen cu majoritatea vârfurilor luminate din cultura noastră națională. Xenofob la începuturile carierei sale politice. Înfocat susținător al lui Carol al II-lea, spre sfârșitul aceleiași cariere, în timpul căruia România pierde Basarabia și nordul Bucovinei, ținutul Herței, Cadrilaterul și nord-vestul Transilvaniei. Adânc implicat în guvernul de dictatura carlistă, Consilier regal, funcție prin care a girat și legitimizat acțiunile regelui Carol al II-lea.
Moare împușcat în cap la 69 de ani, fiind găsit într-un şanţ, pe şoseaua Ploieşti-Strejnic. Autorii asasinatului sunt Ion Tucan (secretar general al Institutului Naţional al Cooperaţiei), Ştefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ştefan Iacobete (şofer INC) şi Tudor Dacu (informator al Poliţiei Legionare) sub comanda lui Traian Boieru, agent NKVD infiltrat în structurile legionare.
Lasă în urma lui o operă monumentală, cantitativ.


Traian Boeru

Agent NKVD infiltrat în structurile legionare, vinovat de asasinarea lui Nicolae Iorga și a ministrului Virgil Madgearu. Crime dezabrobate de către conducerea legionară a acelei vremi. Refugiat în Germania este condamnat la moarte în contumacie. Cu toate acestea, își reunește familia în occident, cu vize de ieșire în regulă, eliberate de către autoritățile comuniste de la București.


Armand Călinescu (chiorul) (1893-1939)

Fondator al Frontului Renaşterii Naţionale (FRN), partid unic şi totalitar aflat sub comanda directă a şefului statului. Ministru de interne și Președinte al Consiliului de Miniștri în dictatura carlistă, implicat direct în asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu .
A fost la rândul lui asasinat la ordinul Gestapoului de un comandou de 9 legionari coordonat de Horia Sima, comandantul legionarilor după moartea Căpitanului. Armand Călinescu era membru al serviciului secret britanic, ţară care a avea mari interese pentru bogăţiile petroliere ale României, odată cu declanşarea conflictului mondial. Călinescu a devenit „incomod” pentru nemţi, motiv pentru care şeful spionajului nazist şi Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, au pus la cale celebrul asasinat. Moruzov a primit aprobarea regelui Carol al II-lea al României, acesta având un nou motiv pentru a elimina întreaga conducere legionară. Nemţii l-au trimis de la Berlin pe Horia Sima pentru a se ocupa de detaliile atentatului. Succesul acestuia a fost supravegheat de la distanţă de Moruzov, Horia Sima, şi Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, cel mai apropiat colaborator al regelui Carol.

Horia Sima (1907-1933)

O filă neagră și încrețită a istoriei. Comandantul Mișcării Legionare după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu.


Carol al II-lea al României


Cea mai mare rușine a neamului nostru. Degenarat, instabil psihic, priapic, curvar, trădător, criminal. Revine în România după o înțelegere cu Iuliu Maniu și e proclamat rege, după ce abdicase, inițial, în favoarea fiului său Mihai. Regele playboy.
Abdică din nou în 1940, în favoarea lui Mihai I, predând puterea în mâinile generalului Ion Antonescu și părăsește România cu un tren încărcat cu obiecte din patrimoniul Coroanei, tablouri de mari maeştri, ca Tizian, Rubens şi Rembrandt, sute de goblenuri, bijuterii, armuri ce decorau pereţii palatelor regale de la Pelişor şi Peleş. În Portugalia a valorificat toate aceste obiecte de artă devenind proprietarul unei averi fabuloase, pe care a cheltuit-o în întregime ducând o viaţă de lux împreună cu nimfomana Elena Lupescu

.

luni, 26 octombrie 2009

Ocazie


Azi, lumea rea și împielițată în care trăim și din care facem parte, am grijă ce vorbesc, a tăiat toți copacii din parcarea noastră. Vreo 80 de foioși, arțari de-ai noștri, cu care ne lăudăm pe toate drapelele canadiene, iar am grijă ce vorbesc. Nu zic că erau falnici, dar erau copaci. Aveau și frunze! Drapele multiple, am grijă ce vorbesc. Cum se poate ca primăria să avizeze așa un măcel? Când, pentru un singur copac, dacă-l ai în grădina ta, yardul tău, și vrei sa-l tai îți trebuie nu știu cîte avize. Doar nu suntem în România, țara tuturor posibilităților. Ci în Canada, țara tuturor resurselor, pentru că am grijă ce vorbesc.
Managerul clădirii, un red neck ordinar, aoleu, ar trebui să am grijă ce vorbesc, ne-a anunțat cu o săptămână înainte să ne mutăm autoturismele să nu ni le facă praf. Ne-a furișat o hârtie pe sub ușă pe care scria că va fi zi de curățenie, nicidecum de exterminare și genocid ecologic. Că nu mă mai pot abține. De-acum, planeta o să aibe câțiva metri cubi de oxigen mai puțin. Au adus și o mașinărie, cum cădea copacul cum îl băgau în mașinărie și-l măcinau. La capătul ei ieșea rumegușul vesel direct într-o basculantă. Mai un pic și-l scoteau dulăpior. Il consider un act terorist, de data asta chiar nu m-am abținut, cuvântul ăsta va intra direct în vizorul celor de la FBI care-mi vor traduce pe loc articolul și voi fi, o vreme, rezident pe listele lor de degenerați mintali, dacă tot mă vor citi și nu-mi pot ține gura.
Am rămas cu butucii și rădăcinile. Întrebarea e de ce le-au picat managerilor pata pe copaci? Poate că nu din cauza frunzelor și a costurilor liberalizate legate de curățenia acestora. O economisire ridicolă de câteva mii de dollari pe an... În lipsa unui răspuns, cu toate că nu m-am interesat niciunde, m-am căpătuit cu altă întrebare. Unde o să-mi duc eu autoturismul pe timpul curățeniei fără să cheltui bani? Fiind într-o mică jenă financiară până la relansarea economiei. Am ales să merg la mall, unde te poți plimba gratis și mai e și aproape de unde locuiesc, deși știam că la mall nu scapă nimeni fără să cumpere ceva. Ți se lipesc mărfurile de mâini, de picioare, de buzunare mai ales. Ori de poșetă, să zică Sulfina. Adică să-mi dea dreptate.
Mi-am lăsat acasă portofelul, grijuliu, și mi-am luat doar permisul de conducere. Un fel de a-ți pune armura, iar eu mi-am pus armura. Cu coif cu tot. Războaiele sunt pentru bărbați, orice s-ar spune, așa cum cratițele sunt pentru femei, deși nu se mai spune, pentru că politic nu mai e corect. A afirma ca femeia e pentru coada cratiței, e discriminatoriu. A spune că bărbatul e pentru război, nu e. Du-te și repară gardul că ești bărbat, nu e discriminatoriu, doar du-te și spală copilul la cur că ești femeie. Mă ia gura, iarăși, pe dinainte.
La mall a fost aglomerație și după doi kilometri m-a prins oboseala, setea și foamea. M-am scobit în buzunare după mărunțiș. Am găsit de-un covrig si un pahar de apă. Apoi m-am așezat să mă odihnesc pe o băncuță, în fața unui magazin, întâmplător de îmbrăcăminte pentru bărbați. În vitrină reclamă mare. 50% reducere. Măi să fie. Deci dacă, aș lua o cravată de 20 de dollari, ceea ce era exclus, neavând portofelul cu mine, aș plăti, de fapt, zece. Până la urmă curiozitatea m-a împins înăuntru, ce putea să mi se întâmple, doar eram în armură.
Acasă, i-am povestit Sulfinei tărășenia.
- Și ce-ai cumpărat dacă ai fost la mall?
- Un costum.
- Ce costum?
- De haine, doar știi că n-am avut unul de când m-am însurat.
- Păi eu ți-am spus de atîtea ori să-ți iei unul, că te râde lumea dacă n-ai costum.
- Da, păi de aia m-am și dus... cu toate că un costum îți cumperi să-l îmbraci, nu ca să n-ajungi de râsul lumii.
- Dar cum ai reușit, văd că portofelul l-ai lăsat acasă.
- Ei, pe baza carnetului de conducere, plătesc mâine, când mă duc să-l probez.
- A fost ofertă?
- Da, de 50%, dar nu la costum.
- Dar la ce?
- La cămăși. N-am observat de la început, sub 50% scria cu niște litere mici, imposibil de citit cu ochiul liber. Așa că mi-am cumpărat și niște cămăși, ca să nu pierd ocazia

.

marți, 20 octombrie 2009

Deodată





aveam o trompetă când eram mic, lucioasă şi plină de butoane şi cântam
ţinându-mi de sete si alteori de foame
speriam
vrabiile, vecinii-i enervam
o trompetă pe care tata voia să mi-o rupă de cap, mamă-mamă
şi n-a reuşit, fiind o trompetă din alamă

cântam rezemat de mărul din fundul grădinii
mi se aşezau fluturii pe nas şi ciulinii
pe picioare îmi urcau furnicile
unde eşti, cristelniţa mă-tiii! (mă înjura tata)
ca atunci cand alergam câinii şi pisicile
cu lopata
mai lasă trompeta că ţi-o îndes dracului pe gât
mă ameninţa
cu arătătorul numaidecât

voiam sa-ti spun, de fapt voiam să te rog
nici nu ştiu cum am adus vorba de trompetă
poate că te doream în fiecare a doua noapte ca pe un drog
sau te visam ca pe o viaţă secretă
asta voiam, să te implor prin mai puţine cuvinte
de fapt, să nu dispari din viaţa mea ordinară şi neînsemnată
cenuşie mai ales asta voiam
deodată

luni, 19 octombrie 2009

Să râdem cu Doru Octavian Dumitru


Duminică seara am avut spectacol la sala mare a bisericii "Sfinții Constantin și Elena" din Edmonton, cu Doru Octavian Dumitru. O întreagă zăpăceală cu ora de începere. S-a vehiculat ba șase, la sfârșitul slujbei, ba șase jumate, în fițuica „Hello, Alberta”(organizatorii turneului albertan). La sosire am aflat că de fapt e șapte. Mulți au venit de la șase și, neavând ce face, au început să socializeze pe-afară, la fumat, sau la o sarma și un langoș. O vodcă sau o bere (norocoșii care nu trebuia să conducă). La șapte eram așezați cuminți pe scaune. Un tip scund și rotofei făcea kilometri pe scenă aranjând când una când alta. La un moment dat, încerca din răsputeri să configureze sistemul de sunet și mormăia enervant într-un microfon până ne-a exasperat pe toți, “testing testing, testing”. Până am început să strigăm și noi testing. Pe la șapte jumate ne-a anunțat că în câteva minute începe spectacolul. Amăgeală, a mai trecut o jumătate de oră. Însfârșit, a pornit banda muzicală, era să ne spargă timpanele, ne-am adunat pe scaune cu degetele în urechi, așa că artistul a pierdut aplauzele de intrare pe scenă. Același program, repetat aproape la indigo, cu cel de anul trecut. Deși, în aceeași fițuică din Calgary, ce se vrea a tuturor românilor din Alberta (scrisă fără diacritice) se anunța o noutate. „Glezne de rama”. Înțelege fiecare ce vrea, Rama, ramă, râmă. Ei, n-a fost să fie. Poate pentru că nu ne-am strâns decât 60 de plătitori și n-am meritat. Am înțeles că în Vancouver, cu o seară înainte, au fost chiar mai puțini, 40.
La nouă fără un sfert am beneficiat de o pauză până la nouă jumate. Ni s-au cam lungit urechile de așteptare. Iar pe la zece și un pic s-a terminat spectacolul și ne-am împrăștiat ca potârnichile pentru că luni, știe toată lumea...
Anul trecut, la același spectacol, am rămas câțiva alături de „one man show” la o masă cu sarmale și vin, să-l ascultăm. Întâmplări mai puțin hazlii, dar adevărate, chiar din viața personală sau din culisele vieții de comedian. Atunci, destul de îndrăzneț, i-am atras atenția că i-ar trebui un impresar și faptul că nu are un textier care să-i pună în valoare talentul interpretativ. Cu care e dotat în mod cert. Și am aflat că e propriul său impresar și că își scrie singur textele. Chiar de la el. Spus la modul destul de înțepat. Poate cu ceva îngâmfare. Însă fără motivații solide, din punctul meu de vedere. Doru Octavian Dumitru mizează pe subiecte preluate din repertoriul altora, adică din cel al comedienilor americani, adaptate nu totdeauna fericit la specificul românesc (vezi your mama is so fat...or so skiny, or is talking so much... plus trimiteri sexuale directe) și pe bancuri, unele vechi și perimate, pe care le lungește și le lungeșteee. Se știe că bancurile au un efect cu atât mai puternic cu cât sunt mai scurte. Și mai ales proaspete.
Ce-i reușește însă, e spontaneitatea și abilitatea de a improviza în dialogul cu spectatorii. Ce-i mai reușește sunt alunecările în umorul de o factură mai absurdă: pechinezul de sub care lipsea chinezul, fumând două pachete de țigări fără a împărți cu chinezul, pentru a se calma, stingând ultimul chiștoc cu piciorul de sub care lipsea chinezul... Și, desigur, mimica și jocul de scenă.
Una peste alta, spectatorii s-au destins, n-am văzut pe nimeni plângând și nici înjurând pentru întârzierea începerii spectacolului, ori pauza de trei sfert de oră dintre cele două reprize (cu toate că nu e profesional).
Toate biletele s-au vândut la intrare. Sugestia e că majoritatea am luat decizia de a veni la spectacol în ultimul moment.
În încheiere, referitor la întârzierea îceperii spectacolului și pentru faptul că s-a prezentat cu unul vechi contrar celor anunțate, aș spune doar atât, noi știm cine e Doru Octavian Dumitru. Și îl iubim. Însă și Doru Octavian Dumitru ar trebui să știe că, mulți sau puțini, spectatorii trebuie tratați, pe lângă talent, cu mai mult respect.
Succes în continuare!

.

luni, 12 octombrie 2009

Jurnal de duminică


Azi m-am evaporat de la slujbă tocmai când se pomeneau morții, ca de obicei, că atunci nu te vede nimeni, lumea e preocupată să clatine masa umflată de colaci, colivă, vin!! bunătăți adică. Coliva cu esență de rom!! Cacao, nucă și bombonici. Am clătinat și eu, odată, masa, mai cu nădejde, credeam că ceilalți din jurul meu nu sunt în stare, ocazie cu care coliva a ajuns fleașcă pe podea și bombonicile s-au împrăștiat prin toată biserica, ce să la mai aduni. Cine știe câți morți am supărat. Na, știu că n-am nicio scuză.

M-am furișat afară cu tot cu cheile de la mașina Sulfinei și dă-i bice la cel mai apropiat fast food unde m-am cinstit cu două gogoși, o cafea lungă și cu ziarul local. În ziar am citit pe sărite toate bârfele mai ales pe cea cu hoțul de bijuterii pe care l-au prins polițiștii tocmai în fața apartamentului jefuit.
- Mint, m-a asigurat un om de la masa vecină care trăgea cu ochiul la ce citesc eu. Uite, în ziarul meu scrie altceva.
Omul acela avea tot un ziar local, dar unul mai mare ca al meu. În care scria că hoțul și-a rupt gâtul sărind de la balcon să scape cu prada și-a murit pe loc.
- Iar în al meu, a spus un alt om, de la o altă masă, cu ziarul cel mai mare, scrie că păgubașul l-a ajutat să sară balconul, ca să încaseze asigurarea pe bijuterii.
- Da de unde, s-a băgat alt om, n-ați ascultat la radio? S-a anunțat azi dimineață, bijuteriile erau false, originalele au fost înlocuite și vândute clandestin de soția păgubașului cu mulți ani înainte. Iar banii i-a cheltuit cu amantul.
- Păi amantul era unul și-acelasi cu victima, ne-a informat omul de la cea mai îndepărtată masă din cafenea, se anunță chiar în acest moment la televizor.
- Până la urmă toți mint.
L-am privit cu toții, întrebători, pe vânzătorul de cafea care trăsese cu urechea la ce se discuta între mese.
- Victima sunt chiar eu.
- Hopa.
- Am fost băut în seara respectivă, ne-a povestit el, și am adormit sub balconul cu pricina. M-a trezit un ofițer de poliție și m-a legitimat. N-am avut niciun act la mine. Ori le-am pierdut, ori mi le-a furat cineva în timul somnului. Portofelul, lanțul de la gât și inelul. Mi-au dat drumul după ce am clarificat problema identității.
Brusc, vânzătorul ne-a devenit simpatic și după ce s-a plâns că n-are nici cu ce să-și plătească chiria, i-am lăsat fiecare câteun bacșiș mai umflat ca să-l mângâiem. Vânzătorul ne-a mulțumit frumos și ne-a urat o zi bună. La ieșire, l-am auzit râzând mulțumit cu alt vânzător, care zicea ceva de fraieri și sacări, probabil se referea la polițai, dar nu mai sunt sigur că mă grăbeam să ajung înapoi la biserică să nu pierd predica
.

joi, 8 octombrie 2009

Ziua recoltei


Deși copacii sunt încă verzi în Edmonton ninge. Dar nu în dușmănie. Ai putea scrie un basm cu degetul prin iarbă. Noaptea se face minus 10, iar ziua se așterne zapada. Ne povestesc cei de la bletinul meteo. Prima zăpadă, va ninge toată săptămâna.
Iar luni vom sărbători ziua recoltei

.

marți, 29 septembrie 2009

Blow job


Fragment din Via Italia

Am mers cu moldoveanul după brânză, povestește Viorel, gazda mea, agitându-și mâinile. Pentru că m-a pus dracul, povestește tot el. Dracul întotdeauna te pune. Mimând niște coarne imense. Dracul m-a pus, pentru că telemeaua la magazinele grecești din Detroit e mai proaspătă și mai bună decât cea din Windsor. Dar și mai ieftină, asta e. Merg cu moldoveanul, cu mașina lui, el cunoștea drumul că mai fusese, cu vanul lui că e mai încăpător, parcă voiam să cumpărăm toată prăvălia grecului. Habar n-aveam că moldoveanul avea o listă cu cereri de la alți români, făcea și el un ban. Dar nici el n-avea habar că aveam și eu lista mea. Nu știam nici unul de lista celuilalt, decât atât, să mergem cu van-ul lui fiind mai încăpător și să-l burdușim cu brânză. Îmi zice el, Viorele, tu conduși că ești din Făgăraș, eu doar ti dirijiez. Dar nu pentru că eram din Făgăraș, ci pentru că avea el chef de băut. Cum am trecut de vama americanilor cum am și intrat într-un magazin de băuturi alcoolice unde moldoveanul s-a blindat cu vin, la americani fiind pe jumate prețul față de canadieni. Pe urmă ia-o pi colo, ia-o pi colea, s-a facut moldoveanul zob și-am început să ne rotim în cercuri. Deci ne-am rătăcit. Dar nu numai că ne-am rătăcit, dar am intrat în cartierele negrilor. Moldoveanul se învitejise ca un tigru iar mie îmi tremura piciorul pe pedala de accelerație. Lasă, bre, că ești cu mini. Moldoveanul le mai și făcea cu degetul negrilor de pe trotuar care oricum erau încremeniți și uluiți că doi albi inconștienți se plimbau pe străzile lor la ora aia. Ne-a prins seara de atâta învârtitură. I-am spus, bagă-ți degetu n cur dacă vrei telemea, dacă nu vrei să murim de vii, dar nu mai aveai cu cine. Până la urmă, după atâta învârteală, am rămas fără benzină, ne-a încercuit o gașcă de-a lor, de-a negrilor, au început să ne scuture vanul, să ne dăm jos să ne facă chiseliță. Era unul cu niște buze imense, plin de belciuge, agita un pistol că ne zboară creierii. Am coborât, cu chiu cu vai, nu mă mai ascultau genunchii, moldoveanul nervos rău, le zice negrilor că au noroc că nu și-a luat levierul cu el, bine că nu l-au înțeles, eu m-am predat imediat, le-am și spus să-i îmbunez, luați vanul, că nu ni-l mai trebuie. Al vostru să fie! Moldoveanul s-a făcut foc și pară, cum, mă, li dai vanu meu, ticălosule. Nu-l iau ei fără gaz, ti bag în chizdoiul mă-tii, ba te bag eu pe tine. Îmi sare la gât, îi trag eu un pumn, îmi dă el vreo două, negrii se împart în două tabere, una ținea cu mine, alta cu el, cred c-au făcut și pariuri. Până la urmă tot ei ne-au și despărțit când am început să ne gâtuim unul pe altul. Ne-au scuturat de praf, negrii, băieți de gașcă dacă stai să te gândești, voiau să știe în ce limbă ne înjuraserăm birjărește și ne amenințaserăm cu moartea toate neamurile duse sau încă în viață. În românește, păi cum. Ne-au împins vanul până la cea mai apropiată benzinărie și ne-au îndrumat cum să ajungem la magazinul grecului. Grecul s-a speriat, că eram plini de sânge, a vrut să cheme poliția până i-am arătat banii și l-am lămurit că-i cumpărăm toată brânza. L-am mințit, i-am spus că ne-au bătut negrii din cartierul vecin prin care ne rătăcisem, grecul iar s-a oferit să cheme poliția, abia l-am liniștit. Ne-am pansat la el în prăvălie, ne-am pieptănat, ne-am cumpărat și șepci, eu eram tot zgâriat pe frunte iar moldoveanul avea un ochi umflat și nasul cât borcanul, altfel nu treceam noi vama înapoi, am declarat că am avut un accident minor, abia vorbeam pentru că-mi mutase moldoveanul falca. Când ne-a văzut nevasta moldoveanului s-a luat cu mâinile de cap, am mințit-o și pe ea, am pus vina iar pe negri, cum ne-au bătut, cum l-au obligat pe moldevean să bea o poșircă de vin de-al lor, noroc că eu eram treaz și m-a crezut. Și pe tine de ce nu te-a obigat să bei? Pentru că eu eram șoferul, atâta lucru mai știu și negri că nu poți să conduci beat, te amendează poliția și negri îi urăsc pe polițai. Am împărțit telemeaua grecului și n-am mai vorbit vreun an de zile. După un an tot moldoveanul a venit să ne împăcăm, i se vindecase nasul, iar mie maxilarul, a zis că știe el un magazin de ceasuri scumpe în Detroit care dă faliment și le vinde pe nimica toată, dar să mergem cu noaptea-n cap că o să fie coadă, că or să vină toți oportuniștii mă-sii, plus Grigore cu prietenii lui de unde auzise și el pontul. Data viitoare îți povestesc eu cum s-a terminat și cu ceasurile, de-atunci nu m-am mai dus cu el niciodată, nu se abține să nu bea, e neam prost.
- Dar când s-a întâmplat treaba cu ceasurile?
- Acum vreo trei luni.
- Aa.
- Nici nu mai vorbim de-atunci.
- De unde-l știi pe moldoveanul? Cum v-ați cunoscut, vreau să spun.
- Păi nu ți-am povestit încă? Din Trainskirchen. Eram amândoi refugiați acolo, am ajuns deodată în Canada. Făceam numai prostii, abia au așteptat austriecii să scape de noi.
- Deci vă știți de mult.
- Da, de mult.
- Dar aia cu blow job-ul?
Viorel râde.
- A, aia. De unde-ai auzit de povestea cu blow job-ul?
- De la prietenul tău, moldoveanul, dar n-a vrut să-mi dea amănunte, a zis să te întreb pe tine, că tu ești cu povestitul.
- Păi hai că ți-o spun acum, dacă tot m-ai întrebat

.

vineri, 25 septembrie 2009

O leapșă lungă pe care eu am s-o scurtez, ca deobicei


De ce aș vizita Luvrul?

Leapșa asta am primit-o de la Delaskela, nu știu ce legătură are cu Luvrul, întrebați-l pe el. O dau și eu mai departe scaetinei

1.Dacă ai putea să intri și să trăiești într-o carte, care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută!
De ce să motivez? Mai bine nu motivez. Problema se pune în ce carte n-aș intra, pentru că aș intra în multe. Mai ales în cele de aventuri și fantastice. E greu să alegi o singură carte. Greu să alegi și două și trei și depinde câte cărți ai citit și ți-au plăcut. Până la urmă, ca inspirație de moment, aș intra în Aventurile bravului soldat Svejk (Jaroslav Hașek), să asist la decadența imperiului Austriac alături de unul din cele mai celebre personaje literare din toate timpurile. Bere pe toate coclaurile, femei pe toate coclaurile și umor cu ghiontura. Dacă ar fi să mă reîncarnez, aș vrea să fiu Svejk, însă e o opțiune netrecută în leapșă. Nu pentru că e naiv, sau prost de naiv, ori de-a dreptul tâmpit iremedialbil (cum a fost declarat de către comisia medicală militară) ori că suferă de cretinism congenital, aș vrea să fiu Svejk pentru că Svejk e mereu corect față de sine însuși trecând cu simplitate și seninătate peste toate problemele și provocările unei societăți în descompunere și a unui imperiu muribund. Svejk este vesel, Svejk este un erou și un personaj fericit. Se știe cât de greu e să fii fericit pe lumea aceasta.

Dar într-un film?
Într-un film nu știu, că ține doar două ore. Poate într-unul pornografic? Aiii, mă omoară Sulfina.

Dar într-un cântec?
Într-un cântec da, un cântec de Max Bruch sau unul de Vangelis. Sunt mai multe cântece pe care le-am ascultat decât filme văzute și cărți citite, ar mai fi și Secret Garden și încă vreo mie cel puțin. Dar nu manele. Dar probabil că, dacă ajung în iad, numai așa ceva o să ascult, manelele au fost inventate special pentru cei din iad, poate chiar o să fie aglomerație, iar unii se vor călca pe picioare să ajungă acolo. Am auzit că vreo 90% din populația României contemporane.


2. Dacă ai putea să-ți alegi prenumele care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?
Svejk, credeam că s-a înțeles de prima oară. Dacă aș fi fată m-ar chema Smaranda, sper să n-am probleme cu Sulfina pe marginea subiectului. Cu toate că o să am.

3. În ce altă țară ai vrea să trăiești pentru 1 an și de ce?
În Mongolia pentru că mă fascinează fără niciun motiv.

4. Care e visul cel mai neobișnuit pe care l-ai avut și pe care ți-l amintești?
Că eram pe altă planetă, planeta în altă galaxie, iar galaxia într-un univers paralel cu al nostru. Nu mai țin minte cât de paralel sau ce făceam eu acolo, dar nu voiam să mă mai întorc în universul nostru prăpădit în care m-am și întors spre dimineață, cu ciudă și deznădejde. Dar nu cu mâna goală, am adus cu mine o rocă pe care am păstrat-o în vitrina cu bibelouri a mamei. Ieșeau niște raze din ea și venea lume pe la noi, întreba ce e, de unde e, până într-o zi când a dispărut. Am făcut mare tămbălău după roca mea, dar tot degeaba. După o săptămână a apărut un bărbat cu cravată. A fost primul bărbat cu cravată care a intrat în casa noastră, tata l-a servit repede cu scaunul de musafiri și cu niște vin cam răsuflat din producția proprie. Bărbatul a spus că-l cheamă tovarăsul Năstase și ne-a cerut roca iradiantă. De unde, dacă n-o mai aveam. Așa că eu și cu tata l-am urmat pe bărbatul acela undeva unde am și dormit chirciți pe o banchetă de piele, iar dimineața am dat dat tot felul de declarații până ne-am zăpăcit de tot. A venit un alt bărbat pe care îl chema tot tovarășul, dar nu Năstase, ci Breazu, care ne-a promis solemn că dacă nu cooperăm ne bagă pe amândoi la zdup. Ce-i ăla zdup, l-am întrebat pe tata, că eu nu știu ce înseamnă. Poate un fel de hinta palinta, nu eram prea sigur. Însă tata se cam albise la față. Pe urmă, tovarăsul Breazu a scos o măciucă noduroasă și iar ne-a făcut o promisiune. Că ne bate cu măciuca până ne căcăm pe noi. Așa că m-am trezit repede și din universul nostru într-unul total necunoscut în care mai trăiesc și azi.

5. Povestește o zi din viața ta imaginându-ți că ești un animal
Să zicem că sunt o vacă. Pe la 5 dimineața, așa, fac și eu ochi. Mă trezesc rumegând. Mai stau ce stau, mă uit în dreapta și-n stânga, vine o femeie și mă prinde de ugere. Cred că-mi place. După o jumate de oră alerg zglobie pe imaș unde mă îndestulez cu iarbă de calitate. Pe la amiază mă apucă lenea și trândăvesc la umbra unui măr. Pe la patru vine stăpânul și mă scarpină la șale. Îmi face semn spre poartă, o anume poartă. Aha, vizită la taur. Taurul sare pe mine cu nădejde, aoleu ce plăcere, mai vin. Spre seară mă întorc agale scuturându-mi talanga spre iesle. Vine din nou femeia și mă apucă de ugere. Adorm rumegând iarba de azi dimineață. Îl visez pe domnul taure.

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană și de ce ai ales-o?
În pielea lui delaskela, de când i-am citit cartea abisex numai la asta mă gândesc. Sulfina n-a citit-o așa că nu știe la ce mă refer.

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ți-ar fi primele gânduri și ce ai face prima dată?
Prima dată aș aprinde lumina, m-aș freca la ochi și aș sări peste spălatul pe dinți. M-aș gândi că dacă tot sunt singur nu-mi mai reproșează nimeni că-mi pute gura. Pe urmă m-aș gândi că sunt singur și ce rău e să fii singur. Mai bine m-aș spăla pe dinți. Pe urmă aș lua micul dejun, pe urmă aș bea niște bere și pe urmă aș face niște sex

.

miercuri, 23 septembrie 2009

Întâia patetică




în clasa întâi mama mi-a cumpărat ghiozdan
de carton de pus în spate în care căram
abecedarul
penarul
beţişoarele şi sandviciul cu salam

aveam uniformă nouă şi o cămaşă cu picăţele
iar la pantaloni nu purtam curea ori bretele
mă încălţam cu ghetuţe
seara în pat visam mașinuţe
iar uneori mă jucam cu mărgele


apoi am primit cadou de la cineva o brişcă
alergam cu ea prin aer ca o morişcă
ameninţam fetele
bietele
şi băieţii cu ea: nimeni nu mişcă!

la întâmplare
în ghiozdan mai îndesam o socotitoare
o călimară cu cerneală, plastilină
şi hârtie velină
dacă aveam (şi aveam), două mascote
şi cel mai important, carnetul de note

va să zică eram un şcolar
mă ţineam de nasturi când vedeam un hornar
sau ăla era popa, nici nu mai ştiu
dar cel mai mândru eram de chipiu
şi de-un bănuţ arămiu

ce mai băiet
aveam şi-o praştie în secret
trăgeam după becuri discret
iar dacă e să-mi amintesc, prin buzunar
eram un adevarat bazar

hei, aş vrea să mai fiu pe clasa întâi
inocent şi zevzec, pazvantlâi
ce-au trecut anii ce-au mai trecut
şi parcă, totuşi, abia ieri
m-am născut

.

duminică, 20 septembrie 2009

A aparține




Trecerea de la o depresie adâncă la starea de bucurie intensă poate fi parcursă în câteva secunde. Vine șeful și-ți spune, ești concediat. Și explodezi de fericire prin toate găurile salopetei, îți vine să-l iei în brațe pe șeful ăsta și să-l pupi. Iacs. De când, șefule? Din momentul în care vorbim. Pe șef ar putea să-l cheme Remi Teriaux, un derbedeu quebeqoiz, sau Marcus și nu mai știu cum, un căcănar de niufi. Sau chiar Cindy Lee, o altă quebequoiză cu curul mare și foarte aproape de pământ. În momentul acela îți vine să crezi că viața e frumoasă. Viața nu e atât frumoasă și, pentru momente ca acestea, aștepți îndelungat, te zbați și suferi, alteori înjuri și blestemi ori te superi ca măgarul, pe întregul sat.
După două luni de absență, la biserică m-am simțit relaxat. Am avut sentimentul ăsta... de apartenență. Ca ortodox creștin. Verbul zilei: a aparține. Asistând și participând la o slujbă neschimbată de aproape două mii de ani. Am ținut-o pe Sulfina mai tot timpul de mână. Senzația de calm, pace și echilibru. A aparține unei femei. Unei familii. Unei arii mai restrânse sau unei națiuni. Unei comunități. Unei religii, unei generații. Unui curent. Unor părinți
.

duminică, 13 septembrie 2009

Cerc vicios



Jurnal de Syncrude


25 de ani trec mai repede decât orice, nici n-am avut timp să clipesc, pâna am făcut-o au mai trecut vreo 20, ca să mă satur. Ca să m-apuce, deodată, fobia clipitului, poate mai clipesc odată și mă trezesc mort. Dacă mă trezesc. Dacă nu mă trezesc, mă uit pe fereastră și ce să văd? Syncrude Oil la el acasă. O porcărie petrochimică. Pe una din coloane iese un fum negricios iar pe alte cinci guri aburi cu nemiluita. S-a întunecat și cerul. Iar o să plouă acid. Miroase înecăcios a bioxid de sulf.
- De ce lucrezi acolo, mă întreabă Troancă la telefon? Mină îți trebuie ție și smoală, o să ai parte de ea în iad, nu e mai bine fermier?
- De aia! Ba da.
- Sădești și tu un morvov, ai morcovul tău, o buruiană, o ceva, un mărar, o țelină...
- Un pătrunjel...
- Un cartof
- O roșie
- Un ardel
- O găină...
Oare pe ce se bazează că o să ajung în iad? Acum mă întreb singur, telefonul l-am închis, Troancă s-a culcat, ce-mi trebuie mie mină?
Da de unde să știu? Mai bine mă nervez. Îmi număr păcatele. Fac bani, de aia! Îmi răspund. O să ajung în iad.
Și banii la ce-mi trebuie, îi car cu tine pe lumea ailaltă? (Adică in iad). Da. Bine, mă nervez iar. Ca să trăiesc mai bine. Că la ciorap n-am de unde. Cei care lucrează ca mine nu pun bani la ciorap.
Cum trăiesc mai bine dacă lucrez într-o mină împuțită departe de familie și de prieteni, de viața socială? La biserică mă mai duc? Când am jucat eu ultima partidă de șah?
Șahul nu mai e la modă, ci pokerul. Texas Hold em
Am intrat în cercul ăsta vicios. Nu mă mai duc nici la biserică, mă bifează părintele absent. Cum am reușit? Cineva mi-ar trânti-o, dar nu Troancă, pentru că ai putut. Fiindcă e la modă. Așa se spune. De ce mi-ai tras o palmă? Că am putut. De ce mă cutare și cutare, pentru că pot. De ce-mi dă Dumnezeu ce-mi dă? Pentru că poți să duci. A putea, ăsta e verbul. Verb esențial.
Faptul că te maturizezi nu înseamnă nimic. Aproape nimic. Începi să te senilizezi și să nu mai percepi lumea, să n-o mai înțelegi. De aceea vor tinerii să te dea la o parte și să te calce pe trompă. Băăi, babacule, s-au schimbat vremurile. Am trecut în mileniul trei! Mă revolt. Și eu nu? Am trecut și eu și mama, chiar și bunica. Ne bucurăm cu toții de încălzirea globală și terorismul internaționalizat. Capitalismul sălbatic, globalizarea și circul politic.
Mă gândesc la străbunica mea, nu doar să schimb vorba și nu numai acum ci încă destul de des și simt că tot o mai iubesc chiar dacă a murit. Ci am trecut-o în panteonul femeilor de excepție. Pe ea și pe Sulfina mea. Dar și pe mama. Ia să vedem. Pe câteva din profesoarele mele. O mătușa. Sau două. Câteva actrițe.
M-am gândit și la moarte, nu de puține ori. N-am ajuns la niciun rezultat. Acum, niciun se scrie împreună. Vin deștepții și-mi spun, moartea face parte din viață. Eu care credeam că sunt antonime. Moartea tocmai că se definește prin încetarea vieții. Și sinonimul morții e dispariție. Am schimbat iar vorba. E și ăsta un cerc vicios, mănâncă și filosofii o pâine. Dacă m-ar întreba cineva pe mine, singurii nemuritori sunt nenăscuții. Odată ce te-ai născut ai pus-o de mămăligă, crematoriul te-așteaptă. O sapă, o lopată. Numai că nu mă întreabă nimeni, vorbesc de unul singur, poate m-am căpiat în mina asta prăpădită și puturoasă.

.

luni, 7 septembrie 2009

Labour day


jurnal de Alberta



Iată ce se întâmplă în Alberta. Suntem în campania de seceriș. Grâu, secară și ovăz. Plus rapiță. Porumbul încă nu. Porumbul, probabil, se lasă să înghețe bocnă și abia pe urmă. Totuși, datorită încălzirii globale, se speră ca înghețul să nu apară în septembrie. Ceva speranțe sunt.

Eu încă nu mi-am găsit job. Lucrez încontinuare în mina de la Syncrude, adun smoală. Din smoală se face petrol. Petrolul e bun cu toate că pute.

Tot încontinuare locuiesc la MLV (Mildred Lake Village) în propria mea garsonieră ce mi s-a alocat temporar pe durata serviviului. Am dulap. Am și televizor dar nu știu dacă am canale fiindcă n-am fost curios să pornesc televizorul. Internetul e mult mai bun, pe internet nu se întrerupe programul pentru publicitate. Încă.

Prietenul meu Băcanu s-a mutat din Windsor la Edmonton, acum e mult mai bine ca înainte. Fiindcă înainte nu era așa bine. Dar acuma e. Când vin acasă de la muncă, odată la săptămână, sau la două săptămâni, ma rog, sau la trei săptămâni, stăm pe terasă și bem bere. Locuim în aceeași clădire. Popescu locuiește în aceeași clădire. Dar și eu. Doar Florin și-a cumpărat propria lui clădire. Noi nu. Noi ni le-am vândut în Windsor și acum stăm cu chirie.

Sâmbătă am avut noroc, m-a oprit poliția, conduceam prea repede, adică apăsam pedala prea tare.

- Ai vreo idee de ce te-am oprit, m-a întrebat polițistul, cu toate că nu era prea vorbăreț

- Am una, dar cam atât

- Conduceai cu 93km/oră pe limită de 60

Și mie care mi se părea că stăteam pe loc. Nu l-am contrazis, am încasat amenda, i-am dat noapte bună și mi-am văzut de drum. Dacă mă prindea când aveam 160 la oră?

Azi e zi importantă pentru că e ziua muncii. De ziua muncii, muncitorii de la lanțul de magazine Safeway au intrat în grevă. Plus cei de la fabrica de înghețată. Pe 25 septembrie vor intra în grevă și laboratoarele medicale unde lucrează Sulfina mea. O să fie distractiv și-o să avem o grămadă de emoții.

În Caboto Park, șomerii au primit cremvuști în corn și hamburgeri pe gratis. Portocale nu prea, din cauza grevei de la magazinele Safeway. În loc de 4000 de portocale s-au distribuit numai 1000. Șomerii au fost furioși. Din cauza recesiunii numărul șomerilor albertani s-a dublat față de anul trecut și nici 4000 de portocale n-ar fi ajuns la toți. E din ce în ce mai greu. E vina americanilor, clar.

Mâine încep un contract nou de 4 zile și probabil or să mă pună să semnez și pentru următorul, încă din prima oră. Să fie siguri pe câți oameni se pot baza la următorul contract, pentru că oamenii nu prea vor să vină să lucreze pentru ei. Compania se numește... cred că am semnat și un contract de confidențialitate. Adică n-am voie să-i vorbesc de rău. Acum câteva zile ne-au cerut să le facem sugestii cum să momească oamenii să vină la ei. Toți am scris la fel, doar ne-am înțeles dinainte. Am cerut mai multe ore de lucru într-o zi, adică 12 în loc de 10 și să lucrăm sfârșiturile de săptămână. Dacă ar afla cei care au luptat pentru programul de lucru 8 ore, s-ar răsuci în mormânt, parcă suntem idioți. De ce vrem mai multe ore e simplu sau mai degrabă aritmetic. Tot ce depășește 40 de ore pe săptămână se plătește o dată și jumătate. Tot ce depășește 50 de ore, se plătește dublu. De aceea vin oamenii de la depărtări ce-ți taie respirația în mina asta puturoasă de nisip petrolier. Pentru bani. De drag niciunul.

Eu vin de la 500 km și sunt iubit de soartă. Cei din Calgary vin de la 800, cei din Winnipeg și Vancouver de la peste 1000, iar cei de pe coasta Atlanticului nu mai vorbesc, peste 5000. Iar chinezii și indienii, aoleu.

Și tot azi, conducând de la Edmonton la Fort McMurry, m-a prins o ploaie cu bulbuci de nu se mai termina. Abia vedeam luminile de poziție a celui din fața mea, ștergătoarele se agitau înnebunite la maxim, de încordat ce-am fost pe parcusul celor 500 de km cred că mi-am paradit mușchii de la mâini, piciare și spatele. Plus mușchii feței plus ochii pe care i-am bulbucat la maxim. O să aflu eu mâine. Noapte bună!


.

vineri, 28 august 2009

Leapșa pe cărți dacă nu mă-nșel


Am preluat o leapșa de la filonous care tocmai s-a lăsat de blogărit și delaskela (mi-au pasat-o în același timp). O leapșă înfiorător de lungă, așa că mă văd nevoit să o separ în mai multe sau chiar să o scurtez cu permisiunea lor, altfel n-o să mi-o citească nimeni. Nu mai spun că mai am una și de la Zamolxis, cred că am pus-o de mămăligă.

Ce carte ai recomanda şi de ce, unui dezamăgit în dragoste?
Cred ca aș recomanda o carte bună, Cartea râsului și a uitării, a lui Milan Kundera, în nici un caz Sinucigașul lui Nikolai Erdman. Cel puțin, după titlu, pare adecvată dacă n-o citești, mă refer la prima, dacă stai s-o citești râsul e cam scrâșnit, iar uitarea cam înfiorătoare. Mai bine Zece negrii mititei, de Agatha Christie, carte pe care am citit-o de mai multe ori și de fiecare dată am fost surprins de final. Fiind un final surprinzător. Am recomandat-o la toți prietenii, de ce nu și unui dezamăgit în dragoste. În dragoste nici n-ai cum să scapi nedezamăgit, că nu ține mult (dragostea), fiind o boală, după un timp intervin anticorpii și te vindeci (de unde și dezamăgirea), apoi devii imun. Mai mult sau mai puțin, unii dau peste o variație a bolii și o iau de la capăt, iar se îndrăgostesc, iar se dezamăgesc, iar se vindecă. De aia și atâtea divorțuri peste divorțuri. Pe vremuri, pe vremea bunicilor ori a străbunicilor, când căsniciile erau aranjate de părinți, divorțurile erau extrem de rare. Iar pe vremuri și mai îndepărtate nici nu existau. S-au îndesit de curând, de când lumea și-a luat-o în cap, sau s-a modernizat sau cum se spune și se căsătorește din dragoste, adică tocmai când nu trebuie, când nu judecă, când suferă de maladia asta a aprinsului călcâielor și a mâncăriciului printre picioare. Ar trebui să se interzică prin lege căsătoriile pe timpul îndrăgostirii. Îndrăgostiții nu numai că acționeză pripit și necugetat dar, pe lângă suferința extatică din timpul bolii, mai suferă și când se trezesc ca după o beție lungă (sau scurtă dar intensă) și realizează că au comis greșeala vieții lor. Alții se vindecă doar parțial, rămân cu sechele pentru tot restul zilelor. Femeile cu copii neplanificați iar bărbații cu pensii alimentare și pierderea locuinței.
.