luni, 21 iunie 2010

22 iunie




Dragă Sulfina,

asta am vrut să-ți spun, de ziua ta, că te iubesc! Pentru că iubirea pentru mamă e altfel și pentru fiică e altfel, dar pentru iubită e cu totul altfel. Pentru că sunt bărbatul de azi datorită ție și copiii noștri sunt bărbații de azi datorită ție. Și iată trei bărbați care te iubesc, copiii cu iubirea lor de copii, dar eu cu iubirea mea de iubit.

La mulți ani!


.

luni, 14 iunie 2010

Jurnal întârziat


17 mai

Locuiesc în modulul KK, o baracă în toată regula. Dacă era triplu K mai înțelegeam și eu ceva, dar așa nu, li s-au terminat numerele sau ce-s cu literele astea duble. Mai e una, OO.
- Pentru că există și modulul K simplu (îmi explică un turc originar din Izmir, cu care stau la masă).
- Și care e diferența?
- Diferența e că modulul KK e baracă de fumători.
- Și modulul K nu.
- Ba da, și modulul K e de fumători.
Ca în gluma cu ciobanul care avea oi albe și oi negre.
- Bine și atunci care e diferența?
- Diferența e că modulul KK are aer condiționat.
Și K nu. Dar nu i-am mai spus-o de frică să nu-mi răspundă, ba da, și modulul K are aer condiționat.
- Aha...
La lucru pute de-ți pică părul din nas. Din procesul de ardere se degajă sulf și combinații de sulf, toate put. Și prin metan, butan, propan și ce mai au pe-aici, bagă mercaptani care sunt mai grețoși chiar decât căcatul. Însă conducerea se spală pe mâini. Doar ne-au dotat cu măști contra gazelor. Căldura, pe de altă parte, e ucigătoare. S-a lăsat cu temperaturi peste 25 C, iar acolo unde lucrez (înăuntru) sunt plin de cuptoare și cazane ce produc abur. Conducte și țevăraie pretutindeni ca niște mațe încâlcite. Abia aștept săptămâna viitoare când se anunță ninsoare.
Bineînțeles că n-am cerut cameră de fumători, e prima oară când stau în una. Altceva nu mai aveau. Tipului de la cazare i-a părut rău. Eu nu l-am crezut. Cred că, dimpotrivă, s-a înveselit.
- Băi, ce ipocrit ești.
Dar nu m-a înțeles, că i-am spus-o în românește.
- Pardon me?
- Lasă că vă știu eu.
De cum intri pe hol te și lovește un balsam de fum de țigară ieftină și scrum.
- Pentru că e modul de fumători, mi-a explicat turcul din Izmir.
- Da, știu, KK

18 mai 2010

Azi la cină am avut un New York Steak. Am cerut medium rare și nu l-am mâncat nici pe jumătate, bucătarii de aici habar n-au să-l pregătească, noroc că am cerut și pește.
Tot azi, după masa de prânz, când ieșeam de la cantină, m-a pescuit security (adică portăreasa) că n-am voie să scot nimic de la sala de mese, căram un grapefruit în mână, voiam să-l mănânc în pauză, la serviciu.
- Nu se poate, e împotriva regulamentului.
- Fie. Căcam-aș pe regulamentul vostru!
Mi l-a luat din mână. Dar tot i-am spus beach, adică curva dracului. Ce bine e să mai știi și altă limbă decât cea oficială. S-a uitat după mine. N-a înțeles, dar precis a bănuit, am uitat că trebuie să zâmbesc când înjur. Așa că m-am nervat de privirea ei și m-am răzgândit. I-am cerut grepfruitul înapoi, i-am spus că mă întorc în cantină și-l mănânc acolo cu lingurița. Nu se aștepta. L-a început n-a vrut să mi-l dea, până am amenințat-o că-i fac raport pentru intoleranță la bărbații de etnie română. A căscat niște ochi cât ferestrele.
- Putoareo!
M-am dus într-un colț și am băgat fructul în buzunarul de la pantaloni, deși era cam mare. Am trecut din nou pe lângă portăreasă, cu pantalonii umflați unde trebuie, dar n-a mai spus nimic. A privit în altă direcție. N-are voie să te caute în buzunar, deși parcă aș fi vrut.

19 mai 2010

Azi nu scriu nimic, am lucrat 12 ore și mai bine mă uit la un film. Au curs apele pe mine ca pe Athabasca River.

20 mai

Tot 12 ore am lucrat, se pare că ăsta e programul de-acum pană se termină. Poate se termină joia viitoare.
Azi am lucrat la cota patru. E interesant cum se numerotează etajele. După etajul doi vine doi jumate, unde lucrez de obicei. Pe urmă vine trei, trei și-un sfert, trei jumate, patru, patru și-un sfert, cinci. După cinci mai urmează și altele, dar nu mai sunt numerotate, că acolo nu mai urcă liftul.

21 mai

Azi e Constantin și Elena. Nu spun sfinții, că n-au fost sfinți, dar deloc. Decât împărați. Cine i-au canonizat sfinți, IoanaT, e treaba lui.
Citesc cartea asta, în pauzele de la serviciu, Scândura lui Afansol. Îmi place mult de tot, am mai citit-o odată în 91 când a apărut. Autorul (Dan Giosu) are o imaginație debordantă și o inteligență aparte în construcția textelor. Numele personajelor sunt de-a dreptul spumoase și n-au legătură cu nimic. De altfel nici prozele nu trimit la nimic, nici la mituri, nici la legende, sunt exerciții pure de virtuozitate stilistică. Subiectele sunt hilare, absurde, dar nu de un absurd împins peste limită cum e la Urmuz, nu-mi place Urmuz, l-am citit din curiozitate doar, într-o cărțulie de câteva pagini, mai mult coperta de ea. Mai degrabă îmi place Daniil Harms.
La sfârșitul volumului există și o postfață semnată de Nikita Danilov care bate câmpii cu grație, o postfață scrisă grăbit și cu mâna stângă.


22 mai

în ultimele zile, după o săptămână de nădușeală, s-a lăsat cu un frig de te piși pe tine. Eu, cel puțin, mă piș tot timpul. Dar nu pe mine. Pe o pancardă, chiar la intrarea în exploatare, scrie că Suncor e prima companie care a rafinat bitumul. Sund curios când s-a întâmplat asta că și Ceaușescu al nostru a construit ceva pe bază de șisturi bituminoase la Anina, o fabrică falimentară, de pe urma căreia a rămas un munte de steril. Ceaușescu a clădit multe fabrici falimentare, dacă nu chiar o industrie, însă roadele le culegem abia acum. Când lucram la combinatul petrochimic țin minte că prețul polietilenei la vânzare era mai mic decât costurile de producție și cu toate astea, din când în când, auzeam expresia depășire de plan. Ba se mai dădeau și prime. Ba s-a mai deschis o instalație similară și la capul Midia. Și una pe platforma Teleajen, Ploiești.

23 mai

Contractul mi s-a încheiat fără veste. Îi las Sulfinei mesaj pe telefon că mă întorc acasă. Să se pregătească de acțiune. Că tocmai am terminat ziua de lucru și în jumate de oră mă pornesc la drum. Nu fac nici duș, nu mă duc nici la masă. 500 de km par o veșnicie. Undeva pe la mijlocul distanței începe să ningă peste pomii înfrunziți și două căprioare îmi taie calea cu grație. Opresc pentru o cafea și alimentare cu benzină. După aproape cinci ore dau buzna în casă cu cele două genți pline de haine peste Sulfina mea care a ațipit în fața televizorului și rămâne stupefiată de surpriză, nu poate să articuleze un cuvânt. Nu ascultase mesajul.
- Visez?
- Tu poate visezi, dar eu sigur nu, că-mi tremură picioarele cât am apăsat pedala aia de accelerație.
Ce urmează nu mai ține de jurnal, iar vecinii n-au decât să ne suporte chiar dacă e o oră târzie

.

miercuri, 9 iunie 2010

16 mai


Am prins o durere de șale de când am fost în Mexic, unde am zăcut mai mult la umbră. M-am întors de-acolo prăjit și jupuit și cu mâncărici ca după râie, pentru că, într-o zi, cu toată fereala mea, m-a pus dracu să mă joc cu găletușa în nisip și să clădesc castele. Iar după ce m-am plictisit am tras și-un fotbal pe plajă, cu mexicanii, cred că de-acolo și durerile de șale. Fără încălzire înainte, fără nimic. Încălzire numai de la soare. Adică prăjeală. Am băgat și două goluri, dar prietenul meu Nielu nu m-a crezut, a zis că mă laud.
- Taci, bă, că te lauzi. Așa mi-a zis.
- Nu mă laud, ci am băgat două goluri.
- Păi tocmai de aia te lauzi.
- Ci dacă vrei să știi am stat și în poartă și am luat vreo trei boabe.
Atunci m-a crezut. Eu nu înțeleg de ce prietenii te cred numai când faci ceva prost, când faci ceva bine îți reproșează că te lauzi. Ce mare brânză să dai două goluri împotriva mexicanilor? Poate că mă laud, să zicem că mă laud, dar sunt sincer. Cred că e o deosebire între a te lăuda sincer și între a te lăuda pur și simplu.
- Hai mai bine să bem un tequila. Fac cinste.
- Ba, fac eu cinste.
- Ba nu, fac eu.
Cinstea o făcea cel care meregea la bar, altfel băutura era gratuită că de aia plătisem totul inclus.
Încă din a doua zi de concediu ne-am repezit în excursie la o fermă de crocodili. Am mers cât am mers cu autobuzul și pe urmă ne-am îmbarcat într-o barcă cu motor mexicană. Pe barcagiul nostru îl chema Hector, i-am spus că are nume de grec legendar, iar el a zis că nu crede, el crede că are nume de spaniol.
- Dar nu legendar!
- Ba da, legendar.
- Ăsta se laudă (l-am pârât lui Nielu).
Era metis toată ziua. Am tras o fugă și până la Portul San Blas, unul din primele porturi mexicane (fondat în 1531) un orășel amărât, vai de capul lui, o sărăcie în provincia aia (Nayarit) și o mizerie pe străzi de-ți venea să te tragi de păr.
Cu barca am trecut printre mangrove, copaci cu crengile în apă (sărată) și radăcinile în aer. Junglă de-a binelea, norc de culoarul de apă, altfel ți-ar fi trebuit o maceta. Sau un pistol cu laser. Bineînțeles că am văzut și crocodili, stăteau neclintiți cu gurile căscate și înmagazinau raze de soare. Își conservau energia. Adică. Am văzut și pui de crocodil, asta când am ajuns la crescătorie. Ba chiar și ouă. Și iar crocodili adulți, niște namile prin cuști de nu se mai terminau. La întoarcere, Hector a greșit drumul și așa ne-au depășit toate celelalte bărci cu turiști ca noi. Ocazie cu care am văzut o iguană, la fel de neclintită ca celelalte reptile, mi-a arătat-o Hector șifonat pe el însuși.
Ziua următoare am mai făcut o excursie, la Tequila, orașul care dă numele băuturii și nu invers. Jose Cuervo. Am vizitat distileria și am gustat bunătățile distileriei. Tequila era un oraș mai spălat decât ce văzusem până atunci, cel puțin în centrul său, iar fabrica arăta chiar bine. Am gustat și din agave. Crude și la cuptor. În drum, trecând pe lângă nu știu câți vulcani, am remarcat și culturile de agave, din care se prepară Tequila, am văzut mai ales întinderi nepopulate și necultivate, am mers cu autobuzul ăla toată ziua de m-am săturat. E mare Mexicul. A doua zi mi-a fost rău și n-am ieșit din cameră pană seara. Poate de la apă. Toată lumea mi-a spus să nu beau apă de la chiuvetele mexicane că mă îmbolnăvesc și nici să nu mă spăl pe dinți cu apa lor.
- Dar cu care?
Nici nu mai țin minte dacă m-am spălat pe dinți sau am băut, cert e că am pățit-o. Trebuie să-mi bag mințile-n cap și să nu mai fac pe Gică contra. În penultima zi am ieșit în larg la balene. Iar mă laud. Ne-am întâlnit cu câteva, se jucau pe lângă barca noastră, negre ca smoala. La întoarcere am oprit pe o insuliță la snorkeling. Ce snorkelling că era apa de juma de metru vedeai totul fără să-ți mai bagi fața în ea. Și nici nu prea era de văzut, decât o grămadă de gunoaie aruncate de turiști. Pe urmă, în ultima noapte, a fost cutremurul din Chile. Sulfina s-a înfiorat toată. Lumea vorbea de tsunami, prietenii noștri chiar au urcat pe terasă să nu-i prindă valul. Pe plajă, o trupă de muzicanți ambulanți își târau instrumentele, cu pălăriile lor de paie (sombrero sau ce erau) păreau niște broaște țestoase, habar n-aveau nici de cutremurul din Chile nici de tsunami pe care-l așteptam noi să apară dintr-o clipă-n alta. Le-am dat 100 de peso să nu mă-ntoc cu bani mexicani acasă și ne-au cântat o polcă mexicană. Contrabasistul avea o voce nemaipomenită, așa că am invitat-o pe Sulfina la un dans furând la sfârșit câteva aplauze celor de pe plajă. Dacă tot e să mă laud. Atunci încă nu mă dureau șalele, abia după ce m-am întors acasă am început să simt junghiurile

.

luni, 7 iunie 2010

15 mai

Ieri a fost vineri dar azi nu mai e, azi e sâmbătă.. În România e deja duminică, unii se trezesc la ora asta, se scoală din pat și se pregătesc să meargă la biserică. Sunt foarte multe biserici în România în ultima vreme. Am vizitat și eu câteva. Pentru că se construiesc pe bandă rulantă. S-a trecut dintr-o extremă-n alta. Și foarte mulți popi. O armată întreagă. Iar lucrurile n-au să se oprească aici. Lucrurile se vor opri abia când popii vor deveni mai numeroși decât cei care nu vor fi popi. De la sine. Mi-e teamă să nu iese cu scântei din cauza densității, pentru că hai să fim corecți, românul mai degrabă s-a ticăloșit în ultimii 20 de ani decât s-a pocăit. Dar nu știu dacă e vreo relație de proporționalitate între numărul de păcătoși și cetele de preoți. Mai sunt și mănăstirile, că e bine să existe și concurență... Gata, frână!

Și uite cum stau eu fără nici o știre de niciunde, rupt de lume la capătul pământului. A planetei. Poate că e bine așa, că nu știu. Am sunat-o pe Sulfina de la o cabină telefonică. Cabine telefonice avem.
- Îmi țin jurnalul, i-am spus.
- Înseamnă că n-ai internet, s-a prins ea. Tu nu-ți ții jurnalul decât atunci când n-ai internet. Te-am prins?
- M-ai prins.
Și barăci avem, chiar locuim în ele. Avem și cartele telefonice. La chioșc. Și ziare avem la chioșc numai că eu nu citesc ziare, mereu aceleași crime prin ele, comise mereu de criminali, crime de care m-am cam săturat. Așa cum m-am săturat și de reclame. Nu există pagină de ziar să nu vezi mașini de vânzare. Sunt atât de multe mașini de vânzare în ziare de parcă le-ar oua gâștele din zbor.

La serviciu e obligatoriu să cari cu tine masca de gaze. Ai o gentuță pe care o agăți de o centură, bagi în ea masca și o cari la șold. Ori la spate. În timp ce mergi te bate la fund. Dacă simți gaze otrăvitoare îți pui repede masca. Are și filtru. C 100, nu știu de la ce vine. Dar dacă oxigenul e deficitar n-are rost să-ți mai pui masca, nu ajută la nimic, crapi oricum cu tot cu filtru. La șapte jumate dimineața e ultimul autobuz. Te urci în el, faci zece minute până la uzină. Eu urc în cel de șapte și-un sfert, să fiu sigur că ajung la timp. Sunt conștiincios adică. Îmi place să fiu conștiincios. Mai ales duminica și sâmbăta când sunt plătit dublu.

În pauze citesc. Îmi pare rău că n-am luat biblia cu mine. Nu că n-aș fi citit-o deja din scoarță-n scoarță, dar să scot niște citate din ea cu care să-i dau peste nas Ioanei T. Am luat, în schimb, alte cărți. Ultimele rămășițe de cărți în limba română pe care încă nu le-am citit de două ori. Pe urmă n-o să am încotro, voi trece la cărți în limba engleză, deși nu-mi place să citesc în engleză. Nici măcar cele scrise originar în engleză. Prefer traducerile românești. Mie limba română mi se pare foarte frumoasă și exotică. Chiar elegantă. Mă relaxează când citesc în românește și mă binedispun. Mai ales dacă sunt cărți scrise de autori români. Nu chiar orice autor român pentru că unii mă plictisesc la fel de mult ca francezii sau rușii contemporani. Cel mai rău mă plictisesc autorii români din generația 2000. Ei, nu toți. Au o atmosferă aproape pornografică în cărți sau scabroasă, de parcă sexualitatea nu poate fi scoasă din contextul pornografic și scabros. Și droguri, ca și cum ei ar fi descoperit drogurile. Viața nu e numai pornografie, droguri și căcat. Vorbesc și eu de unul singur, nu mă cert cu nimeni. Însă cel mai mult mă nervează englezismele, unii din autori au ajuns să-și pună și titlurile poeziilor în engleză. Așa se zice, că e șic. La modă. Lăv iu, hani.

Majoritatea colegilor mei de aici sunt quebequoși, nu-i înțeleg ce vorbesc. N-am uitat nici eu franceza de tot. Quebequoșii nu vorbesc franceză însă, ci își bat joc de ea așa cum au început și românii să-și bată joc de limba română. Să spună marfă la orice și nașpa. Plus englezismele de care pomeneam. Pe Maria n-o mai cheamă Maria ci Mery. Și nici nu mai e drăguță, ci sweet. Și lumea nu-și mai urează drum bun, ci take care.
Nu știu de ce mă nervez că doar sunt singur în cameră. Poate sunt lovit cu leuca. Mai bine mă uit la un film

.

vineri, 4 iunie 2010

Poem în gerunziu armonic


Erai tu (bocănind) în bocancii cei negrii de la vânătoarea de capre înapoi alergând
Te priveam, eram preşul ce-l călcai cu noroi, cu pământ
În picioare peste trupu-mi înainte înapoi pendulând

Erai tu cu toporul, cu cuţitul, cu puşca, cu cartuşe şi câinii de la vânătoare sosind
Îţi pândeam apăsarea piciorului stâng, ascuţimea privirii
Mă făcusem fereastră, oglindă, chipu-ţi aspru din alt unghi să-l surprind

Te-ai oprit la fântână, m-ai cuprins cu o mână, eram ciutura, eram lanţul cel greu scârţâind
Eram apa cu care îţi spălai oboseala şi rana, eram boarea
Dogoarea, eram vântul vuind

Erai tu, intrând în livada cu meri şi caişi în tumbe prin iarbă şi prin flori lunecând
Eram eu printre ramuri, cireaşa cea coaptă
Căutându-ţi privirea şi gura, oftând

Erai tu în cerdac, ai paşit peste prag, te-ai lăsat obosit pe un pat, adormind
Eram eu aşternutul cu miros de lavandă
Ofrandă. Din visul ce-l visai. Suspinând

.

marți, 1 iunie 2010

13 mai

Drumul spre Fort McMurray a fost liniștit (întotdeauna e liniștit dacă nu te agiți de unul singur), mai puțin când apăsam pedala de frână și mi se scutura mașina. Am niște probleme cu frânele, plăcuțele au ajuns la 25%, trebuie schimbate discurile și saboții pe față. Parcă nu-mi vine să mai bag bani în hârbul ăsta de mașină. Buikul meu LeSabre, un model ieșit din fabricație. Parbrizul pe față a crăpat de la un capăt la altul, suspensiile sunt praștie, motorul mănâncă ulei și mai și picură, caroseria e plină de găuri și rugină pe la poale, iar vopseaua începe să se scorojească. Aerul condiționat nu mai funcționează de anul trecut. A îmbătrânit Buikul meu. Dar eu nu, n-am îmbătrânit, eu mă mențin la 40 de ani +.

După 500 de km am ajuns la destinație. Mă așteaptau numai lucruri noi. Prima oară în campusul Milenium. Prima oară lucrez pentru TransAlta, prima oară lucrez prin compania Aecon/ Lockerbie and Hole. Și tot prima oară voi lucra la o turbină de pe timpul lui Pazvante Chiorul.

Ce-am luat cu mine.
12 tricouri. Pentru că așa mi s-a spus, merg pe 12 zile.
12 perechi de ciorapi, din același motiv.
12 perechi de chiloți. Tot din acelaș motiv. Restul dau ei, adică salopetele. Fără salopete nici directorul nu intră în instalație. Așa-i trebuie.
Ceas deșteptător (foarte important!!, mai important decât chiloții).
Scule de bărbierit (tot așa, mai important decât chiloții). Bărbieritul zilnic e obligatoriu. Ca-n armată.
Laptopul, cărți de citit, filmele. Mai important decât chiloții.
Bocancii de muncă, șlapi de baie, prosop, săpun, pastă de dinți. Periuța am uitat-o acasă, ceva trebuia să uit.
Țigările (mai important decât chiloții și ciorapii la un loc)
Actele, acreditările, dispatch-ul (habar nu am cum îi spune în românește)
Și hainele de pe mine.

Surprize:
prima surpriză e că nu mai au camere de nefumători. A doua, camerele n-au nici televizor, nici telefon. A treia și cea mai năprasnică, nu au internet. Bine, o să stau fără internet că mi-am luat vreo 300 de filme cu mine. O să-mi țin și jurnalul cu ocazia asta, deși nu mă pricep la jurnale. Cine vrea să citească jurnale să intre pe blogul lui delaskela. Lui delaskela nu i se întâmplă cine știe ce, dar scoate niște chestii din nimic de te ține cu inima la gură. Sar femeile pe el, iar el le ia mințile, ce mai. Cu toate că s-a cumințit, nu le mai hăituiește cum o făcea prin cartea aia, abisex. Sau așa cred eu. Acum pregătește o nouă carte, noaptea pisicilor lungi, să vedem ce le făcea pisicilor

.