1
Despre merite
Mie mi-a zis, odată, bunicul meu, pe vremea când tata mă bătea degeaba, că tot ce cade din cer e sfânt fiindcă e de la Dumnezeu. Înafară de găinaț, găinațul n-are cum să fie sfânt că de aia e găinaț.
- Dar sateliții? l-am intrebat pe bunicul meu.
- Ce-i cu sateliții?
- Sunt sfinți? Că și ei cad din cer.
- Nu, nu din cer, sateliții cad de pe orbită.
- Dar avioanele?
- Avioanele nu sunt sfinte că sunt făcute de oameni, iar oamenii sunt păcătoși, asta se știe încă de la Adam încoace.
- Dar bombele care vin din cer și-ți cad pe acoperișul casei?
Că tot bunicul mi-a povestit cum bombardau americanii acoperișurile caselor. Adică ei căutau rafinăriile Ploieștiului și, din când în când, mai scăpau bombe și pe case. În Japonia au scăpat o bombă într-un oraș, chiar în două orașe, și au umplut cerul cu japonezi nucleari. Nu știu dacă Dumnezeu i-a primit în Rai, ca să nu-i radieze pe cei de-acolo.
- Dar ploaia?
- Ploaia e sfântă sută la sută.
- Chiar dacă e multă, bunicule?
- Ce vrei să spui?
- Păi, dacă e multă, face inundații și mor oamenii pe capete.
- Mor de păcătoși ce sunt.
- Păi mor și animalele care sunt nevinovate fiindcă n-au conștiință. Și insectele, chiar și rozătoarele și chiar și lanurile ori verdețurile care n-au conștiință nici atât.
- Nu știu ce vorbești, dar te asigur că ploaia e sfântă.
- Ploaia acidă?
- Ce-i cu ploaia acidă?
- E sfântă?
- Tu vrei o curea sau ce, s-a supărat bunicul meu, acum înțeleg de ce te bate taică-tău toată ziua degeaba. Despici firul în patru și cauți nodul în papură.
Aici avea dreptate bunicul meu, îmi meritam soarta și, mai ales, îmi meritam bătaia degeaba a tatei.
2
Conspiraţia muzicii
Dacă vreau, mă reped la un zid şi dau cu capul în el. Dar nu vreau, că poate mi-l sparg ca frate-meu, Troancă, fac peretele zob şi-mi ies creierii prin sânge. Aşa se zice. Creierii nu pot ieşi prin sânge, numai sângele prin creieri. Şi îi spune hemoragie. Iar zidului îi va crăpa tencuiala.
- De ce-ai dat cu
capul în zid, Troancă?
- Ca să mă învăţ minte, de aia, că aşa a zis tata. Mintea pleacă de la cap, dacă vrei să ştii.
- Nu vreau. Tata s-a referit la pragul de sus al uşii, nu la zid, acum o să-ţi pierzi toate gândurile.
- Tot aia e, că eu n-ajung încă până la pragul uşii.
- Cum să fie tot aia?
L-am întrebat pe tata, că nici el nu ajungea pragul, îi lipsea un jumate de metru bun.
- E adevărat că până nu te loveşti cu capul de prag nu te înveţi minte?
- Păi da.
- Că a doua oară îţi apleci capul…
- Păi da.
- Şi umbli cu capul aplecat de câte ori intri pe uşă…
- Aşa e.
- Am auzit că dacă umbli mereu cu capul aplecat, nu ţi-l taie sabia!
- Aşa e. Păi da. Numai că se cacă toţi în capul tău, dacă-l ţi mereu aplecat. N-ai învăţat la şcoală? A venit turcul şi s-a căcat în capul românului. A venit ungurul şi s-a căcat şi el. Austriacul nu ştiu ce-a făcut. Neamţul aşişderea, de rus nu mai vorbesc, popor de bolşevici. Şi câţi alţii, că dacă o iei înapoi pe firul istoriei, la popoarele cotropitoare, toate s-au căcat în capul nostru de români rezistenţi.
- Cam care popoare, am devenit deodată interesat. Eu auzisem numai de vandali, aveam o profesoară care ne chema vandalilor, pe băieţi, dar şi pe fete, nu că-mi plăcea cuvântul, ori doamnei, iar o altă profesoară ne spunea tătarilor, de nu mai ştiam nici noi ce suntem. Poate nici nu eram.
- Pe mine mă întrebi, tu să-mi spui, că tu mergi la şcoală degeaba. Ce vă învaţă acolo?
- La şcoală nu ne învaţă cine se cacă în capul românilor.
- Păi vizigoţii ăia, ostrogoţii, pizdigoţii şi puligoţii, hai, ieşi afară la joacă, altfel te pun la treabă. Ţi-ai făcut temele pentru mâine?
- Nu (nu mi le făcusem), azi a fost ultima zi de școală, am intrat în vacanţă.
- Care din ele?
- Vacanţa de vară.
- Ca să mă învăţ minte, de aia, că aşa a zis tata. Mintea pleacă de la cap, dacă vrei să ştii.
- Nu vreau. Tata s-a referit la pragul de sus al uşii, nu la zid, acum o să-ţi pierzi toate gândurile.
- Tot aia e, că eu n-ajung încă până la pragul uşii.
- Cum să fie tot aia?
L-am întrebat pe tata, că nici el nu ajungea pragul, îi lipsea un jumate de metru bun.
- E adevărat că până nu te loveşti cu capul de prag nu te înveţi minte?
- Păi da.
- Că a doua oară îţi apleci capul…
- Păi da.
- Şi umbli cu capul aplecat de câte ori intri pe uşă…
- Aşa e.
- Am auzit că dacă umbli mereu cu capul aplecat, nu ţi-l taie sabia!
- Aşa e. Păi da. Numai că se cacă toţi în capul tău, dacă-l ţi mereu aplecat. N-ai învăţat la şcoală? A venit turcul şi s-a căcat în capul românului. A venit ungurul şi s-a căcat şi el. Austriacul nu ştiu ce-a făcut. Neamţul aşişderea, de rus nu mai vorbesc, popor de bolşevici. Şi câţi alţii, că dacă o iei înapoi pe firul istoriei, la popoarele cotropitoare, toate s-au căcat în capul nostru de români rezistenţi.
- Cam care popoare, am devenit deodată interesat. Eu auzisem numai de vandali, aveam o profesoară care ne chema vandalilor, pe băieţi, dar şi pe fete, nu că-mi plăcea cuvântul, ori doamnei, iar o altă profesoară ne spunea tătarilor, de nu mai ştiam nici noi ce suntem. Poate nici nu eram.
- Pe mine mă întrebi, tu să-mi spui, că tu mergi la şcoală degeaba. Ce vă învaţă acolo?
- La şcoală nu ne învaţă cine se cacă în capul românilor.
- Păi vizigoţii ăia, ostrogoţii, pizdigoţii şi puligoţii, hai, ieşi afară la joacă, altfel te pun la treabă. Ţi-ai făcut temele pentru mâine?
- Nu (nu mi le făcusem), azi a fost ultima zi de școală, am intrat în vacanţă.
- Care din ele?
- Vacanţa de vară.
- Păi da, că doar e
vară. Ai trecut clasa?
- Am trecut-o, dar n-am luat nici un premiu. Şi am privit în cu totul altă direcţie.
- Păi da, înseamnă că ai profesori cu scaun la cap. Nici măcar vreo menţiune?
- Nici, toate premiile şi menţiunile le-au luat fetele, că sunt atât de tocilare încât le urăsc pe toate.
Entuziasmat, tata m-a felicitat pe loc.
- N-ai nici o idee despre ce vorbeşti, prostovane! Semeni cu neamul lui mă-ta. Dar cu fetele ai nimerit-o.
Afară se strânseseră toţi băieţii de pe strada noastră, cum îi spuneam noi străzii noastre, se mai domolise căldura, se înnorase şi era gata gata să plouă, nu tuna şi nici nu fulgera, doar muştele ne pişcau mai ceva ca viespile. Ariton se bătea cu Mircea Bastard în pumni şi-n picioare şi se mai şi înjurau reciproc, ca de obicei. Ceilalţi făceau galerie, tot ca de obicei. Le-am povestit ce aflasem de la tata. Treaba cu căcatul în cap.
- Taică-tău e citit, mă, şi-a dat cu părerea Ariton, abandonând bătaia. Aşa cred. L-am văzut de mai multe ori vorbind cu poştaşul. Şi poştaşul îi dă, în fiecare zi, un ziar.
- Îi dă pentru ca suntem abonaţi.
- Noi nu suntem, pentru că taică-meu nici nu ştie să citească. Nici să scrie. Nici nu mă poate controla la teme. Taică-meu semnează cu degetul. L-au dat afară de pe şantier că şi-a scrântit piciorul şi nu mai poate să care găleata cu mortar.
- Mai bine îşi lua concediu medical pe un pachet de Kent.
- Nu mai vrea doctorul, a zis că e simulant, tata n-a înţeles ce-i aia şi l-a alergat cu mistria prin cabinetul medical. Că în fiecare lună îşi scrânteşte piciorul şi Kent-ul costă o sută pachetul.
- Şi ce-o să facă?
- Hai, mă, acum vorbim despre taţi? Cum naiba îl alergă taică-tău pe doctor cu piciorul scrântit? Titian nu avea tată şi mereu îl enerva subiectul. Să ne jucăm de-a ceva.
- Bună idee, de-a ce?
Titian putea să fumeze, maică-sa nu-i spunea nimic. Ori, dacă-i spunea, n-o băga în seamă. Ori, dacă o băga în seamă, fuma pe ascuns. Şi fuma şi frate-său, Marian, care era mai mic decât Titian. Şi fuma şi soră-sa, Felicia, cu un nas cât un cartof, care era şi mai mică decât ei amândoi. Dar înjura băieţeşte.
- Să ne jucăm de-a hoţii şi pungaşii, a sărit repede Troancă.
- Vardiştii, bă, ce pungaşi?
- Aşa se spune, pungaşi. A zis tata că hoţii sunt mai cinstiţi ca miliţienii. A zis că un hoţ e mai deştept ca patru miliţieni la un loc şi pe de-asupra!
- Ca miliţienii, poate, dar nu ca vardiştii…ce-i cu pe de-asupra?
- Să ne jucam de-a prinsa!
- Ori de-a ‘scunsa!
- De unde ştii tu cum sunt vardiştii?
- Ori fotbal!
Mie îmi plăcea de-a scunsa, că număram din zece în zece şi mă auzea toată strada cum ştiam să număr pînă la o sută. Iar la sfârşit, adăugam: “ cine nu-i gata, îl iau cu lopata”, imaginâdu-mi pe loc cum roteam lopata pe deasupra capului. “ Cine-i la trei paşi de mine, ţine! Ori o ia pe spinare (asta era de la mine)”. Ştiam pe fiecare unde se ascunde, dar mă făceam că nu-i văd, ca să mai număr odată din zece în zece. Tare şi răspicat.
- De ce nu ne-am duce la pescuit!
Am fi mers şi la pescuit, dar de unde râme pe căldura aia?
- De la Gyuri din grădină.
Parcă ne-ar fi auzit, că mama lui Gyuri a şi început să strige din curte, pe ungureşte.
- Gyuricaaa!
Gyurica ăsta, era cel mai bun la fotbal dintre noi, era în stare să joace singur împotrivă la toţi. Iar al doilea cel mai bun era Coco. Coco scuipa tot timpul printre dinţi şi la fiecare două cuvinte îi trăgea câte-un scuipat şi câte un “futui”, care era un cuvânt ruşinos de tot. Eu nu ştiam.
Fotbalul îmi plăcea aşa şi-aşa. Jucam cu mingi de gumă pentru că se ovalizau din pricina căldurii şi săreau mereu în partea în care nu te aşteptai.
- Gyuri, vezi că te strigă maică-ta, futui.
Gyuri nu era acolo, că ar fi auzit el, auzea toată strada, se auzea şi din casă, cu radioul pornit. De obicei, Gyuri răspundea pe loc:
- Itt vagyooook!
Pe urmă, a apărut maică-sa afară, aşa scundă cum era şi rotofeie, cu obrajii roşii şi bucălaţi.
- Unde ie Gyurica mieu?
- Nu ştim, tanti, era aici acum câteva minute.
- Să-i spuneţi să vină să munce.
- Îi spunem, tanti.
După nici cinci minute, am auzit-o din nou.
- Gyuricaaa!
- Da ce răcneşte mama lu ăsta, hai să-l căutăm, că ne sparge timpanele. Să mănânce odată, să putem merge la un fotbal. Dacă nu ne prinde ploaia și-o belim.
Toată căutarea noastră a fost să ne uităm în lungul străzii. Şi să fluierăm semnalul nostru ştiut, diferit de al altor străzi. Noi, cei de pe strada Secerii, fluieram din “Sfântul la pândă”, iar cei de pe strada Ciocanului, fluierau din “Bonanza”.
- Nu l-aţi vazut pe Gyurica?
- Nu l-am văzut, tanti, l-am căutat dar nu l-am găsit. L-am şi fluierat…
- Unde să fie? Am să-i dau cu picioarele-n curu lui de ungur, că s-a răcit muncarea.
M-a ochit pe mine, din toată gaşca de băieţi. Poate mă plăcea. Sau poate mă plăcea pentru că n-o depăşisem încă în înălţime, ca ceilalţi băieţi. Când colo, eram mai înalt decât Troancă.
- Nu te duci să cauţi altă stradă? Poate că ie pe altă stradă sigur.
- El nu pleacă niciodată singur, tanti, că el e căpitanul.
- Du-te să vezi. Îţi dau o palacintă.
- Hai să mergem toţi, i-a venit ideea, dar am uitat cui. Şi-aşa n-avem ce face. Tanti, îl găsim noi.
- Vin şi eu?
- Vino şi tu, Troancă, îţi dau jumate din “palacinta” mea.
După ce plecam, strada rămânea pustie, într-o linişte desăvârşită. Părea alta. Ca după o bătălie. Adică Ariton şi Mircea Bastard se băteau continuu, dar nu despre asta vorbeam. Şi căram hărmălaia cu noi, dintr-un loc în altul, ca ţiganii. Cu țiganii ne băteam de câte ori ne întâlneam.
Am luat-o pe strada Ciocanului, pe Emil Zola, pe urmă ne-am întors şi-am bătut strada Islaz, Florilor, până pe Calea Şagului. Nici urmă de Gyuri. La întoarcere, am trecut şi pe la Bagher, locul nostru de pescuit şi pe la depozitul de lemne. Am tras cu prăştiile după plutele pescarilor mai batrâni să le speriem peştele şi am luat-o la fugă. Am sunat la poartă.
- Tanti, l-am căutat. Abia mai respiram din pricina alergăturii. Câte-un pescar mai al dracului se mai lua după noi. Nu cumva a apărut între timp?
- N-a aparut! Aţi vizitat peste tot?
- Da, am fost pe toate străzile, nu-i niciunde.
Mama lui Gyuri a schimbat feţe-feţe. Şi, deodată, a început să plângă cum plâng femeile.
- Unde-i baiatul meu, el nu pleacă niciodată să nu zică.
Din senin, însă afară era înnorat. Adevarul ăsta era, Gyuri îşi cerea întotdeauna voie de la maică-sa, uneori chiar şi când mergea până la alimentara din colţ. Şi nu umbla singur, că nu-i plăcea, trebuia să povestească filmele pe care le vedea, cărţile citite şi revistele “Piff”. După Mirciu și Pătruţ, el era cel mai mare de pe stradă, dar Pătruţ nu citea, Pătruţ se ţinea numai de prostii. Cât îl ducea capul. S-a şi împuşcat, odată, cu un cartuş găsit nu ştiu pe unde, că numai el găsea de toate; am trecut calea ferată, am făcut un foc, adică el l-a făcut, am băgat cartuşul într-o cutie goală de conserve, adică tot el l-a băgat şi l-am pus la încălzit. Adică el. Iar noi ne-am ascuns după o gramadă de pietriş căreia i se spunea balast. Ne-am cam plictisit după o vreme, aşa că Pătruţ şi-a pierdut răbdarea de tot şi s-a dus să vadă ce şi cum. Tocmai atunci a pocnit şi cartuşul şi l-a împroşcat cu bucăţele de cartuş în piept, la umplut de sânge în ultimul hal. L-am târat peste calea ferată, era cam greu, fiind cel mai mare dintre noi, iar noi eram speriaţi de groază. Ne făcuserăm ca ceara. Pătruţ s-a speriat şi el, dar cheful de vorbă nu şi-l pierduse.
- Poate c-o să mor, am auzit că împuşcaţii se duc pe copcă dacă nu cumva dau ortul popii pe loc. Ai, ce mă doare!
Îşi ţinea pălmile la piept, unde fusese lovit şi sângele i se scurgea printre degetele murdare. Şi era roşu! (sângele)
Noroc de nenea Peder, care se întorcea de la serviciu cu maşina lui, era singurul de pe strada noastră cu maşina lui, adică o Skoda gălbuie, ne dădea un leu dacă i-o spălam, copiii lui erau prea mici încă şi nici nu făceau parte din gaşca de pe strada noastră. Renate nu şi-a scos nasul din casă pâna la 14 ani, era frumoasă, ca mai toate nemţoaicele, însă cu ce folos. L-am urcat pe Pătruţ în spate, pe banchetă, pe care a şi pătat-o cu sânge şi nenea Peder l-a dus, cam şifonat, la urgenţe. După ce s-a întors de la spital, Pătruţ n-a mai fost aşa sălbatic cîteva zile, stătea pe un scaun în faţa casei şi citea o carte, prima carte pe care l-am văzut citind. Semn că era cuminte. Iar pieptul îi era bandajat.
- N-ai murit?
- Nu, mi-au scos schijele şi m-au pansat. Nu era adânc, mai mult la suprafaţă. A fost şi miliţia la spital, să mă întrebe de unde aveam cartuşul.
- Şi ce le-ai spus?
- Că l-am găsit noi, pe drum, sub o piatră.
- Cum adică, noi?
- Doar nu era să spun că numai eu, mi-a fost frică. Aşa că poate vine să vă întrebe. Spuneţi la fel, altfel o dăm de dracu, ne prinde pe toţi cu cioara vopsită şi ne bagă la şcoala de corecţie.
A început să ne tremure picioarele.
- Dar tu? l-a întrebat tata pe Troancă.
- Ce?
- Ai trecut clasa?
- Poate că am trecut-o.
- Cum adica, poate? Cum vine asta?
- Cam nu prea bine, a recunoscut Troancă, am rămas corigent la matematică. Păi de aia, că l-am contrazis pe profesor. El ţine cu Dinamo, echipa milițienilor, împotriva lui Poli.
- UTA e şi mai bună, a sărit tata care era utist înfocat fără nici un motiv.
- Iar profesorul mi-a promis că mă lasă şi repetent dacă tata , adică matale, nu-i trimite ceva de unde lucrează.
- Ceva ce? El crede că sunt pe moşia mea acolo?
- Nu, dar ştie şi profesorul că toată lumea fură ceva de unde lucrează.
- Mă rog, s-a supărat tata de adevăr. Profesorul tău ce fură de la şcoală?
- Cretă.
- Ce, -i nebun? Ce să facă cu creta?
- Le-o aruncă elevilor care nu-şi fac temele, în cap.
- Păi da, aveţi un profesor deştept. Spune-i că nu-i dau nimic, să te lase repetent. Pe urmă te omor în bătaie!
Troancă i-a repetat profesorului ce a spus tata, că-l omoară în bătaie, însă n-a spus pe cine anume, dacă nu-l trece clasa, pe urmă a adăugat.
- A mai zis tata că nu crede că o să fie nevoie, că sunteţi un profesor deştept.
- De unde ştie? s-a supărat profesorul de matematică de ameninţarea cu bătaia.
- Că i-a spus sora lui care e inspectoare şcolară pe judeţul nostru Timiş…
- Aa, asta e altceva.
L-a crezut pe Troancă, n-avea cum să verifice pe loc şi l-a trecut la corigenţă, iar când a aflat ca sora tatei creşte bivoliţe la ţară, anul următor, s-a îmbolnăvit de ciroză fiind un beţivan de profesor şi s-a pensionat de boală.
Spre seară, toată strada era alertată. Pe mama lui Gyuri n-o mai putea nimeni opri din plâns. Repeta întruna.
- Gyurica, baiatul meu.
Ţi se strângea inima cât o fărmitură. Mie mi s-a strâns, că plângea cam tare. Au ieşit toţi vecinii în stradă şi vorbeau toţi deodată.
- Să anunţe miliţia!
- A anunţat-o, ce crezi.
Miliţia fusese anunţată.
- Şi să caute pe la spitale.
- L-a căutat, a dus-o Peder cu maşina peste tot.
Spitalele fuseseră răscolite.
- Unde, Dumnezeu, putea să dispară?
- L-or fi prins sârbii şi i-au estras sângele.
Asta era mama, nu putea să-l spună pe cs. Povestea cu sârbii şi cu trasul sângelui circula de multa vreme. Şi multă vreme a circulat şi de atunci încolo. Sârbii erau un fel de Bau-Bau. De unde şi până unde nu se ştie. Sau poate că se ştie. Poate pentru că erau vecinii noştri de frontieră şi circulau când voiau ei. Românii nu aveau voie la sârbi. Că s-ar fi evaporat şi ar fi rămas Banatul pustiu. Zice tata, care toată ziua asculta la radio Europa Liberă.
- Na, la aşa ceva nici nu te aşteptai.
- Sau l-or fi omorât vreun ţigan, în ziua de azi nu mai ai încredere în nimeni…
Sau sau. Ţiganii s-au jurat pe mamă, pe mama lor, că nu ştiu nimic şi s-au oferit şi ei să caute prin reţelele lor. Ţiganii aveau reţele în toată ţara, ca şi comuniştii. Zice tata. Tata le cam ştie. Tata citea zilnic “Drapelul Roşu” şi asculta radioul.
A doua zi nici nu se mai vorbea despre altceva.
- Nu l-au găsit?
- Nu, e groasă rău.
- A scotocit miliţia tot oraşul, e rău rău.
- Poate s-a urcat în vreun tren.
- L-au pus şi în ziar, n-aţi citit?
- Să vă mai prind că plecaţi mai departe de strada noastră, s-a speriat mama. În faţa casei să vă văd, altfel nu vă mai las afară!
- Înseamnă că nu mai mergem după apă la pompă, m-am bucurat eu şi cu Troancă, prematur. Pompa de apă era pe Emil Zola, a treia stradă.
- Ba, după apă vă duceţi, esact atât.
- Dar la complex, la cumpărături?
- Şi acolo. Esact…
Repede ne-am dezumflat, mama se referea numai la terenul de joacă de pe alte străzi.
- Dar la pescuit şi la baie?
- Nici poveste, în faţa casei şi atât.
- Dar la şcoală?
- Acum sunteţi în vacanţă, nu mă mai scoateţi din sărite, că vă croiesc cu joarda de nu vă vedeţi.
Troancă s-a ales cu o nuia după cap, că s-a pus el, deşteptul, să mai întrebe.
- Dar la dracu în praznic?
- Am trecut-o, dar n-am luat nici un premiu. Şi am privit în cu totul altă direcţie.
- Păi da, înseamnă că ai profesori cu scaun la cap. Nici măcar vreo menţiune?
- Nici, toate premiile şi menţiunile le-au luat fetele, că sunt atât de tocilare încât le urăsc pe toate.
Entuziasmat, tata m-a felicitat pe loc.
- N-ai nici o idee despre ce vorbeşti, prostovane! Semeni cu neamul lui mă-ta. Dar cu fetele ai nimerit-o.
Afară se strânseseră toţi băieţii de pe strada noastră, cum îi spuneam noi străzii noastre, se mai domolise căldura, se înnorase şi era gata gata să plouă, nu tuna şi nici nu fulgera, doar muştele ne pişcau mai ceva ca viespile. Ariton se bătea cu Mircea Bastard în pumni şi-n picioare şi se mai şi înjurau reciproc, ca de obicei. Ceilalţi făceau galerie, tot ca de obicei. Le-am povestit ce aflasem de la tata. Treaba cu căcatul în cap.
- Taică-tău e citit, mă, şi-a dat cu părerea Ariton, abandonând bătaia. Aşa cred. L-am văzut de mai multe ori vorbind cu poştaşul. Şi poştaşul îi dă, în fiecare zi, un ziar.
- Îi dă pentru ca suntem abonaţi.
- Noi nu suntem, pentru că taică-meu nici nu ştie să citească. Nici să scrie. Nici nu mă poate controla la teme. Taică-meu semnează cu degetul. L-au dat afară de pe şantier că şi-a scrântit piciorul şi nu mai poate să care găleata cu mortar.
- Mai bine îşi lua concediu medical pe un pachet de Kent.
- Nu mai vrea doctorul, a zis că e simulant, tata n-a înţeles ce-i aia şi l-a alergat cu mistria prin cabinetul medical. Că în fiecare lună îşi scrânteşte piciorul şi Kent-ul costă o sută pachetul.
- Şi ce-o să facă?
- Hai, mă, acum vorbim despre taţi? Cum naiba îl alergă taică-tău pe doctor cu piciorul scrântit? Titian nu avea tată şi mereu îl enerva subiectul. Să ne jucăm de-a ceva.
- Bună idee, de-a ce?
Titian putea să fumeze, maică-sa nu-i spunea nimic. Ori, dacă-i spunea, n-o băga în seamă. Ori, dacă o băga în seamă, fuma pe ascuns. Şi fuma şi frate-său, Marian, care era mai mic decât Titian. Şi fuma şi soră-sa, Felicia, cu un nas cât un cartof, care era şi mai mică decât ei amândoi. Dar înjura băieţeşte.
- Să ne jucăm de-a hoţii şi pungaşii, a sărit repede Troancă.
- Vardiştii, bă, ce pungaşi?
- Aşa se spune, pungaşi. A zis tata că hoţii sunt mai cinstiţi ca miliţienii. A zis că un hoţ e mai deştept ca patru miliţieni la un loc şi pe de-asupra!
- Ca miliţienii, poate, dar nu ca vardiştii…ce-i cu pe de-asupra?
- Să ne jucam de-a prinsa!
- Ori de-a ‘scunsa!
- De unde ştii tu cum sunt vardiştii?
- Ori fotbal!
Mie îmi plăcea de-a scunsa, că număram din zece în zece şi mă auzea toată strada cum ştiam să număr pînă la o sută. Iar la sfârşit, adăugam: “ cine nu-i gata, îl iau cu lopata”, imaginâdu-mi pe loc cum roteam lopata pe deasupra capului. “ Cine-i la trei paşi de mine, ţine! Ori o ia pe spinare (asta era de la mine)”. Ştiam pe fiecare unde se ascunde, dar mă făceam că nu-i văd, ca să mai număr odată din zece în zece. Tare şi răspicat.
- De ce nu ne-am duce la pescuit!
Am fi mers şi la pescuit, dar de unde râme pe căldura aia?
- De la Gyuri din grădină.
Parcă ne-ar fi auzit, că mama lui Gyuri a şi început să strige din curte, pe ungureşte.
- Gyuricaaa!
Gyurica ăsta, era cel mai bun la fotbal dintre noi, era în stare să joace singur împotrivă la toţi. Iar al doilea cel mai bun era Coco. Coco scuipa tot timpul printre dinţi şi la fiecare două cuvinte îi trăgea câte-un scuipat şi câte un “futui”, care era un cuvânt ruşinos de tot. Eu nu ştiam.
Fotbalul îmi plăcea aşa şi-aşa. Jucam cu mingi de gumă pentru că se ovalizau din pricina căldurii şi săreau mereu în partea în care nu te aşteptai.
- Gyuri, vezi că te strigă maică-ta, futui.
Gyuri nu era acolo, că ar fi auzit el, auzea toată strada, se auzea şi din casă, cu radioul pornit. De obicei, Gyuri răspundea pe loc:
- Itt vagyooook!
Pe urmă, a apărut maică-sa afară, aşa scundă cum era şi rotofeie, cu obrajii roşii şi bucălaţi.
- Unde ie Gyurica mieu?
- Nu ştim, tanti, era aici acum câteva minute.
- Să-i spuneţi să vină să munce.
- Îi spunem, tanti.
După nici cinci minute, am auzit-o din nou.
- Gyuricaaa!
- Da ce răcneşte mama lu ăsta, hai să-l căutăm, că ne sparge timpanele. Să mănânce odată, să putem merge la un fotbal. Dacă nu ne prinde ploaia și-o belim.
Toată căutarea noastră a fost să ne uităm în lungul străzii. Şi să fluierăm semnalul nostru ştiut, diferit de al altor străzi. Noi, cei de pe strada Secerii, fluieram din “Sfântul la pândă”, iar cei de pe strada Ciocanului, fluierau din “Bonanza”.
- Nu l-aţi vazut pe Gyurica?
- Nu l-am văzut, tanti, l-am căutat dar nu l-am găsit. L-am şi fluierat…
- Unde să fie? Am să-i dau cu picioarele-n curu lui de ungur, că s-a răcit muncarea.
M-a ochit pe mine, din toată gaşca de băieţi. Poate mă plăcea. Sau poate mă plăcea pentru că n-o depăşisem încă în înălţime, ca ceilalţi băieţi. Când colo, eram mai înalt decât Troancă.
- Nu te duci să cauţi altă stradă? Poate că ie pe altă stradă sigur.
- El nu pleacă niciodată singur, tanti, că el e căpitanul.
- Du-te să vezi. Îţi dau o palacintă.
- Hai să mergem toţi, i-a venit ideea, dar am uitat cui. Şi-aşa n-avem ce face. Tanti, îl găsim noi.
- Vin şi eu?
- Vino şi tu, Troancă, îţi dau jumate din “palacinta” mea.
După ce plecam, strada rămânea pustie, într-o linişte desăvârşită. Părea alta. Ca după o bătălie. Adică Ariton şi Mircea Bastard se băteau continuu, dar nu despre asta vorbeam. Şi căram hărmălaia cu noi, dintr-un loc în altul, ca ţiganii. Cu țiganii ne băteam de câte ori ne întâlneam.
Am luat-o pe strada Ciocanului, pe Emil Zola, pe urmă ne-am întors şi-am bătut strada Islaz, Florilor, până pe Calea Şagului. Nici urmă de Gyuri. La întoarcere, am trecut şi pe la Bagher, locul nostru de pescuit şi pe la depozitul de lemne. Am tras cu prăştiile după plutele pescarilor mai batrâni să le speriem peştele şi am luat-o la fugă. Am sunat la poartă.
- Tanti, l-am căutat. Abia mai respiram din pricina alergăturii. Câte-un pescar mai al dracului se mai lua după noi. Nu cumva a apărut între timp?
- N-a aparut! Aţi vizitat peste tot?
- Da, am fost pe toate străzile, nu-i niciunde.
Mama lui Gyuri a schimbat feţe-feţe. Şi, deodată, a început să plângă cum plâng femeile.
- Unde-i baiatul meu, el nu pleacă niciodată să nu zică.
Din senin, însă afară era înnorat. Adevarul ăsta era, Gyuri îşi cerea întotdeauna voie de la maică-sa, uneori chiar şi când mergea până la alimentara din colţ. Şi nu umbla singur, că nu-i plăcea, trebuia să povestească filmele pe care le vedea, cărţile citite şi revistele “Piff”. După Mirciu și Pătruţ, el era cel mai mare de pe stradă, dar Pătruţ nu citea, Pătruţ se ţinea numai de prostii. Cât îl ducea capul. S-a şi împuşcat, odată, cu un cartuş găsit nu ştiu pe unde, că numai el găsea de toate; am trecut calea ferată, am făcut un foc, adică el l-a făcut, am băgat cartuşul într-o cutie goală de conserve, adică tot el l-a băgat şi l-am pus la încălzit. Adică el. Iar noi ne-am ascuns după o gramadă de pietriş căreia i se spunea balast. Ne-am cam plictisit după o vreme, aşa că Pătruţ şi-a pierdut răbdarea de tot şi s-a dus să vadă ce şi cum. Tocmai atunci a pocnit şi cartuşul şi l-a împroşcat cu bucăţele de cartuş în piept, la umplut de sânge în ultimul hal. L-am târat peste calea ferată, era cam greu, fiind cel mai mare dintre noi, iar noi eram speriaţi de groază. Ne făcuserăm ca ceara. Pătruţ s-a speriat şi el, dar cheful de vorbă nu şi-l pierduse.
- Poate c-o să mor, am auzit că împuşcaţii se duc pe copcă dacă nu cumva dau ortul popii pe loc. Ai, ce mă doare!
Îşi ţinea pălmile la piept, unde fusese lovit şi sângele i se scurgea printre degetele murdare. Şi era roşu! (sângele)
Noroc de nenea Peder, care se întorcea de la serviciu cu maşina lui, era singurul de pe strada noastră cu maşina lui, adică o Skoda gălbuie, ne dădea un leu dacă i-o spălam, copiii lui erau prea mici încă şi nici nu făceau parte din gaşca de pe strada noastră. Renate nu şi-a scos nasul din casă pâna la 14 ani, era frumoasă, ca mai toate nemţoaicele, însă cu ce folos. L-am urcat pe Pătruţ în spate, pe banchetă, pe care a şi pătat-o cu sânge şi nenea Peder l-a dus, cam şifonat, la urgenţe. După ce s-a întors de la spital, Pătruţ n-a mai fost aşa sălbatic cîteva zile, stătea pe un scaun în faţa casei şi citea o carte, prima carte pe care l-am văzut citind. Semn că era cuminte. Iar pieptul îi era bandajat.
- N-ai murit?
- Nu, mi-au scos schijele şi m-au pansat. Nu era adânc, mai mult la suprafaţă. A fost şi miliţia la spital, să mă întrebe de unde aveam cartuşul.
- Şi ce le-ai spus?
- Că l-am găsit noi, pe drum, sub o piatră.
- Cum adică, noi?
- Doar nu era să spun că numai eu, mi-a fost frică. Aşa că poate vine să vă întrebe. Spuneţi la fel, altfel o dăm de dracu, ne prinde pe toţi cu cioara vopsită şi ne bagă la şcoala de corecţie.
A început să ne tremure picioarele.
- Dar tu? l-a întrebat tata pe Troancă.
- Ce?
- Ai trecut clasa?
- Poate că am trecut-o.
- Cum adica, poate? Cum vine asta?
- Cam nu prea bine, a recunoscut Troancă, am rămas corigent la matematică. Păi de aia, că l-am contrazis pe profesor. El ţine cu Dinamo, echipa milițienilor, împotriva lui Poli.
- UTA e şi mai bună, a sărit tata care era utist înfocat fără nici un motiv.
- Iar profesorul mi-a promis că mă lasă şi repetent dacă tata , adică matale, nu-i trimite ceva de unde lucrează.
- Ceva ce? El crede că sunt pe moşia mea acolo?
- Nu, dar ştie şi profesorul că toată lumea fură ceva de unde lucrează.
- Mă rog, s-a supărat tata de adevăr. Profesorul tău ce fură de la şcoală?
- Cretă.
- Ce, -i nebun? Ce să facă cu creta?
- Le-o aruncă elevilor care nu-şi fac temele, în cap.
- Păi da, aveţi un profesor deştept. Spune-i că nu-i dau nimic, să te lase repetent. Pe urmă te omor în bătaie!
Troancă i-a repetat profesorului ce a spus tata, că-l omoară în bătaie, însă n-a spus pe cine anume, dacă nu-l trece clasa, pe urmă a adăugat.
- A mai zis tata că nu crede că o să fie nevoie, că sunteţi un profesor deştept.
- De unde ştie? s-a supărat profesorul de matematică de ameninţarea cu bătaia.
- Că i-a spus sora lui care e inspectoare şcolară pe judeţul nostru Timiş…
- Aa, asta e altceva.
L-a crezut pe Troancă, n-avea cum să verifice pe loc şi l-a trecut la corigenţă, iar când a aflat ca sora tatei creşte bivoliţe la ţară, anul următor, s-a îmbolnăvit de ciroză fiind un beţivan de profesor şi s-a pensionat de boală.
Spre seară, toată strada era alertată. Pe mama lui Gyuri n-o mai putea nimeni opri din plâns. Repeta întruna.
- Gyurica, baiatul meu.
Ţi se strângea inima cât o fărmitură. Mie mi s-a strâns, că plângea cam tare. Au ieşit toţi vecinii în stradă şi vorbeau toţi deodată.
- Să anunţe miliţia!
- A anunţat-o, ce crezi.
Miliţia fusese anunţată.
- Şi să caute pe la spitale.
- L-a căutat, a dus-o Peder cu maşina peste tot.
Spitalele fuseseră răscolite.
- Unde, Dumnezeu, putea să dispară?
- L-or fi prins sârbii şi i-au estras sângele.
Asta era mama, nu putea să-l spună pe cs. Povestea cu sârbii şi cu trasul sângelui circula de multa vreme. Şi multă vreme a circulat şi de atunci încolo. Sârbii erau un fel de Bau-Bau. De unde şi până unde nu se ştie. Sau poate că se ştie. Poate pentru că erau vecinii noştri de frontieră şi circulau când voiau ei. Românii nu aveau voie la sârbi. Că s-ar fi evaporat şi ar fi rămas Banatul pustiu. Zice tata, care toată ziua asculta la radio Europa Liberă.
- Na, la aşa ceva nici nu te aşteptai.
- Sau l-or fi omorât vreun ţigan, în ziua de azi nu mai ai încredere în nimeni…
Sau sau. Ţiganii s-au jurat pe mamă, pe mama lor, că nu ştiu nimic şi s-au oferit şi ei să caute prin reţelele lor. Ţiganii aveau reţele în toată ţara, ca şi comuniştii. Zice tata. Tata le cam ştie. Tata citea zilnic “Drapelul Roşu” şi asculta radioul.
A doua zi nici nu se mai vorbea despre altceva.
- Nu l-au găsit?
- Nu, e groasă rău.
- A scotocit miliţia tot oraşul, e rău rău.
- Poate s-a urcat în vreun tren.
- L-au pus şi în ziar, n-aţi citit?
- Să vă mai prind că plecaţi mai departe de strada noastră, s-a speriat mama. În faţa casei să vă văd, altfel nu vă mai las afară!
- Înseamnă că nu mai mergem după apă la pompă, m-am bucurat eu şi cu Troancă, prematur. Pompa de apă era pe Emil Zola, a treia stradă.
- Ba, după apă vă duceţi, esact atât.
- Dar la complex, la cumpărături?
- Şi acolo. Esact…
Repede ne-am dezumflat, mama se referea numai la terenul de joacă de pe alte străzi.
- Dar la pescuit şi la baie?
- Nici poveste, în faţa casei şi atât.
- Dar la şcoală?
- Acum sunteţi în vacanţă, nu mă mai scoateţi din sărite, că vă croiesc cu joarda de nu vă vedeţi.
Troancă s-a ales cu o nuia după cap, că s-a pus el, deşteptul, să mai întrebe.
- Dar la dracu în praznic?
Ori mama nu suporta
înjurăturile drăcești.
După încă două zile, au început să vină oameni de prin alte cartiere, să caşte gura. Numai aşa. Că cică vuia tot oraşul. După noutăţi. Noutăţi, de unde noutăţi. Mama lui Gyuri nici nu mai ieşea afară, plângea toată ziua în casă şi toată noaptea până adormea, iar când se trezea, plângea din nou. În casă, dar o auzeai până afară.
- Gyurica, baiatul meu!
Şi nici noi, copiii, nu mai aveam chef de nimic. Ne adunam numai şi vorbeam ca ţaţele. Acelaşi subiect, unde a dispărut Gyuri. Ne mai lansam în idei fanteziste, la care li se spun aiureli dar, pe urmă, iar o auzeam pe maică-sa bocind şi ni se transmitea şi nouă boceala.
- Mai bine dispărea Ariton, a izbucnit Mircea Bastard şi gata, iar s-au încăierat.
- Toate minunile ţin trei zile, o să vedeţi, s-a trezit Petoi, cu pantalonii lui de tergal la dungă.
- Da de unde știi?
- Aşa zice tata, care e mai deştept ca taică-tău.
Tata lui Petoi era impegat de mişcare la gara mare. Muncă de birou. Ştergea scaunul cu curul şi pe urmă arăta paleta la locomotivă. Un fel de şef. Alt şef nici nu mai era pe strada noastră înafară de tata lui Petoi. Era şi în gaşca comunistă, mare membru. Na, şi pe baza asta, Petoi ar fi vrut să câştige el la toate jocurile, parcă nouă ne-ar fi păsat de taică-său şi clica lui de partid despre care tata scuipa flegmos.
- Cât ai spus?
- Trei zile!
Tatei nu-i prea păsa de rezultatele mele sau Troancă la învăţătură, ceea ce o ducea la disperare pe mama. Motiv pentru care se certau şi-şi scoteau ochii unul altuia.
Mama: tu eşti vinovat!
Tata: de unde ştii?
Mama: tu eşti vinovat, că tu eşti bărbat. De tine ascultă fiindcă le e frică, dar nu te implici, nu te interesează decât de sticla ta cu vin. Bei până ţi se face capul mare şi pe urmă nu se mai poate sta de vorbă cu tine.
Tata: păi da, poate-ţi ard una, atunci de ce nu te implici tu, deşteapta pământului!
Mama: pe mine nu mă ascultă. Or să ajungă nişte bagabonzi şi-o să fie prea târziu să-ţi dai cu capul de pereţi.
Eu şi cu Troancă ascultam din spatele uşii. Va să zică aşa, cu capul de pereţi sau de ziduri poţi să-ţi dai şi din alte motive. Nici nu bănuisem.
Mama: nu le verifici niciodată temele, de aia iau note proaste la estemporale.
Tata: nu pot să-i mai verific la teme, eu n-am atâta şcoală. Verifică-i tu.
Mama: păi nici eu n-am.
Tata: atunci taci din gură, că au deja au mai multă şcoală, fiecare, cât amândoi la un loc.
Eu şi cu Troancă ne-am infiorat de plăcere când am auzit ce-am auzit şi-am rămas aşa, extaziaţi, până ne-a găsit tata după uşă, trăgând cu urechea. Restul nu-l spun, că e uşor de ghicit şi se numeşte deducţie.
Gyuri a apărut, dar nu peste trei zile cum a prezis Petoi, sau taică-său, ci exact după o săptămână. Tot într-o sâmbătă. Şi tot pe la patru după-amiază, când a şi dispărut. Şi era tot aşa, înnorat şi muştele muşcau de-ţi venea să le loveşti pe toate cu pliciul.
- Gyuri! Oaaa!
- Ce?
- Unde-ai fost? Oaa!
Gyuri sugea o bomboană.
- Vrei una? Sunt de mătase. La prăvălie, unde să fiu? Unde sunt ceilalţi?
- De-o saptămână eşti la prăvălie? Oaa!
- Cum de-o săptămână, de zece minute, ce, m-a strigat maică-mea la mâncare?
- De unde să te strige, că a rascolit tot oraşul după tine. Cred că s-a îmbolnăvit de cât a plâns până şi-a umplut toate batistele.
- În zece minute?
- Ce tot o dai cu zece minute. Pe unde ai umblat, că numai despre tine se vorbeşte. Ce-aş fi vrut eu să fiu în locul tău şi să plângă mama după mine.
Gyuri m-a privit de parcă tocmai aş fi căzut din lună. Dar nu căzusem.
- Eşti sisi?
Nu eram. Apoi, am auzit-o pe maică-sa.
- Gyuricaaa!
- Itt vagyoook! Am venit la timp, vezi?
Doar nu visam ziua-n amiaza mare. Sau după-amiaza mare. Am fugit repede şi m-am urcat pe gardul lor, că nu m-am răbdat. Mie chiar îmi plăcea să dau veşti, mai ales dacă erau bune.
- A apărut, tanti! Era să şi cad de pe gard.
- Cine aparut?
- Gyuri! Băiatul dumneavoastră.
- De unde aparut?
- Zice că de la prăvălie…
- Spune-i să vină la muncare.
Cred că mi se bulbucaseră ochii. Gyuri a intrat pe poartă şi s-a îndreptat glonţ spre bucătărie. Dar, mai înainte, mi-a făcut semn cu palma la ureche. Că eram sisi, adică. Dar nu eram.
- Vorbeşte cu ceilalţi băieți, poate facem un fotbal după ce mănânc. Dacă nu plouă. Ne-ar trebui şi-un portar.
M-am dus acasă şi i-am spus mamei noutatea.
- S-a întors Gyuri!
- Şi ce dacă s-a întors? De unde s-a întors?
- Zice că de la prăvălie.
- Şi ce-i cu asta?
- Cum ce, şi matale numai de asta ai vorbit o săptămână. Toată strada numai de asta a vorbit. Tot oraşul… Şi tata, toţi…
- Şi eu ce? Tata mi-a tras cu ochiul, era semn ca trebuia să merg la alimentară după o sticla de vin, fără să ştie mama. Ce-i cu mine?
- Povestea cu Gyuri…
- Ce poveste, ai facut insolaţie? Cui îi pasă de Gyuri al tău?
Tata cred că era singurul care nu era la curent decât cu rezultatele la fotbal, singurul lucru care-l interesa şi ce s-a mai şopârlit la Europa Liberă. Mi-a strecurat 10 lei în palmă şi mi-a spus, mimând numai din gură.
- Vezi să nu te vadă mă-ta când te întorci. Dacă nu sunt prin împrejurimi, o pui în locul vechi din grădină.
Pe stradă erau câţiva vecini, Trofi baci, Buna şi baba Botoaca, bunica lui Pătruţ.
- A venit Gyuri!
- Să trăieşti, copile, ce mai face mamă-ta?
Conspiraţie toată ziua. Abia aşteptam să mă întâlnesc cu Troancă, să discut măcar cu el evenimentul de care ceilalţi se prefăceau că habar nu au. Cu toate că şi de la Troancă mă puteam aştepta la orice.
Şi când să intru în prăvălie, m-a oprit un bătrân pe care nu-l mai văzusem prin cartier, cu o barbă stufoasă, albă, cam jigărit, proptindu-se într-un baston. Zbârcit ca o mumie. Mi-a făcut semn să mă apropiu.
- Ce e, nenea, vreţi să vă trec strada?
- Da, da mai târziu. Ce, ce se mai aude de copilul acela dispărut.
Na, ca m-am luminat la faţă. Însfârşit, cineva
- Gyuri?
- Nu ştiu cum îl cheamă, l-a căutat tot oraşul… parcă Gyuri, ai dreptate, ce e, ungur? Mi s-a părut că taică-său e român, n-a jucat fotbal la Ştiinţa Timişoara? A dispărut din senin, l-au mai găsit?
- Da, nenea, l-au căutat peste tot fără să-l găsească, ştiam eu că nu m-am ţăcănit. A apărut azi, după o săptămână! E român, numai maică-sa e unguroaică. Iar taică-său e tot ungur.
- Cum, cum după o săptămână, că a disparut acum un an.
- Nu, nenea, acum o săptămână
- Ba acum un an!
- Ba o săptămână!
- Ba un an!
Afurisitul. L-am trecut strada. Era mai încăpăţânat ca mine. L-am trecut de două ori. Că s-a răzgândit, tam-nesam, ca să-mi facă mie în ciudă, uite-aşa.
- Ştii cine sunt eu, copile?
- Nu ştiu, nene, dar de pe aici nu sunteţi, garantez, că-i cam ştiu pe toţi moşnegii căpoşi şi sclerozaţi. Dar pe căpoşi l-am adăugat numai în gând. Şi pe sclerozaţi la fel. Bine că nu mă scrântisem, asta mai îmi lipsea. Am cumparat sticla de vin pentru tata şi am ascuns-o sub tricou. Şi repede înapoi, că avea sete şi, dacă nu mă întorceam la timp, nu primeam restul de la zece lei.
- Sunt Toma, copile!
- Care Toma?
Nu auzisem de Toma, era un nume cam rar.
- O să-l întreb pe tata de matale.
Tatei, i se lungise gâtul după mine. Când să intru pe poartă, m-am împiedecat ca nătăfleţul şi am spart sticla cu vin. Din grabă. De tăiat nu m-am tăiat, mai bine mă tăiam, poate aşa l-aş fi induioşat pe tata, care era să moară pe loc de supărare.
- Uite ce mămăligar am crescut pe lângă casă.
Pe fundul de la sticlă mai rămăsese vin cam de două degete, tata l-a cules de jos ca pe ceva preţios şi l-a băut din două sorbituri. Nici nu l-a interesat că puteau fi cioburi înăuntru. Poate au şi fost. Eu m-am rugat să nu fie
- M-am grăbit din cauza moşneagului acela, că m-a ţinut de vorbă şi a trebuit să-l trec şi strada.
Aproape că m-a scăpat şi plânsul.
- Ce moşneag?
- Unu Toma, nu l-am mai văzut prin cartier
- Pe bunicu-tău îl chema Toma…Toma? A tresărit tata. De unde ştii că îl chema Toma.
- El mi-a spus.
- Avea barba?
- Da, îl cunoşti şi matale? Umblă cu pantaloni de pufoaică, găuriţi în genunchi
- Păi da.
- L-am trecut drumul de două ori.
- Şi pe nas avea un semn maroniu?
- Avea, cu un smoc de păr ce-i ieşea din el. Şi un singur dinte, sus, pe partea dreaptă…
- Păi da, el e. Unde ai zis că v-aţi întâlnit?
- La prăvălie. Era sigurul care ştia de Gyuri.
- Ce făceai la prăvălie?
- M-ai trimis matale după vin.
- Când?
- Nu demult, acum o jumătate de oră. Mi-ai dat zece lei, uite, ăsta e restul. Şi i-am întins tatei restul de la sticla de vin pe care o spărsesem.
- Fugi de-aici, că nu ţi-am dat nimic. Acum îţi dau.
Şi, numaidecât, tata a scos zece lei din buzunar.
- Iei o sticlă de vin. Dar să nu te vadă mă-ta. Dacă nu mă găseşti, o pui în ascunzătoarea din gradină. Nu stai mult că mi-e sete!
- Şi dacă mă întâlnesc iar cu Toma ăla?
- Care Toma?
Cred că m-am damblagit, până la urmă. M-am uitat în oglindă şi arăt blegos rău de tot. Îl aud pe Troancă, prin fereastră, îi povesteşte mamei ce-a auzit la şcoală. Ce Dumnezeu de şcoală, că abia ce-am intrat în vacanţă. Îi spune că aude mereu un zumzăit în aer, ca o melodie, iar la şcoală, profesorii şoptesc pe la colţuri despre nu ştiu ce conspiraţie a muzicii.
- E New Age, mamă!
- Ce-i aia?
Când am auzit de conspiraţie, mi s-au aprins filamentele. Am scos capul pe geam.
- Despre ce conspiraţie vorbeşti, Troancă?
Troancă a alergat într-un suflet la mine şi mi-a făcut semn să-l ajut să intre înăuntru. Avea să-mi spună ceva de urgenţă. L-am prins de urechi până a răcnit, de când aşteptam, şi l-am ajutat să se caţere pe fereastră.
- DoDu-le, e groasă rău. Mă dor urechile, ce trebuia să tragi aşa tare?
Gâfaia.
- Ştiu şi eu că e groasă, dar să văd care e motivul tău.
- DoDu-le, ne-au invadat extratereştrii, pe cuvântul meu!
- Fugi, măi, că te-ai ţăcanit şi tu.
- Dacă-ţi spun, dacă i-am văzut cu ochii mei.
- Parcă ziceai de nu ştiu ce conspiraţie.
- Ce-i aia conspiraţie?
Ăsta era Troancă…
- Îi povesteai lui mămica ce-ai auzit la şcoală vorbind profesorii, numai că noi suntem în vacanţă de o săptămână bună…
- Azi n-am fost la şcoală, vin direct de pe terenul de fotbal unde au aterizat extratereştrii. Arată ca în filme, cu capul mare şi două antene parabolice în frunte, unde să mă ascund?
- Bagă-te sub pat. Auzi, antene parabolice…
- Nu, că sub pat mă caută din prima. Mai bine în dulap, acoperă-mă cu o haină. Am citit într-o carte că extratereştrilor nu le plac martorii oculari, că-i jupoaie de vii şi le pun sare pe rană. Să mă acoperi bine. Cred că o să mă cac pe mine de frică.
Şi, nici una nici două, Troancă s-a băgat în dulap, trăgând uşile după el.
- DoDu-le, învârte şi cheia.
- A apărut Gyuri, ai aflat? Chiar voiam să-ţi spun.
- Când?
- Azi, pe la patru…
- O să mănânce bătaie, dacă nu-l prind extratereştrii mai întâi, că-l caută maică-sa de două ore. Ai încuiat?
După încă două zile, au început să vină oameni de prin alte cartiere, să caşte gura. Numai aşa. Că cică vuia tot oraşul. După noutăţi. Noutăţi, de unde noutăţi. Mama lui Gyuri nici nu mai ieşea afară, plângea toată ziua în casă şi toată noaptea până adormea, iar când se trezea, plângea din nou. În casă, dar o auzeai până afară.
- Gyurica, baiatul meu!
Şi nici noi, copiii, nu mai aveam chef de nimic. Ne adunam numai şi vorbeam ca ţaţele. Acelaşi subiect, unde a dispărut Gyuri. Ne mai lansam în idei fanteziste, la care li se spun aiureli dar, pe urmă, iar o auzeam pe maică-sa bocind şi ni se transmitea şi nouă boceala.
- Mai bine dispărea Ariton, a izbucnit Mircea Bastard şi gata, iar s-au încăierat.
- Toate minunile ţin trei zile, o să vedeţi, s-a trezit Petoi, cu pantalonii lui de tergal la dungă.
- Da de unde știi?
- Aşa zice tata, care e mai deştept ca taică-tău.
Tata lui Petoi era impegat de mişcare la gara mare. Muncă de birou. Ştergea scaunul cu curul şi pe urmă arăta paleta la locomotivă. Un fel de şef. Alt şef nici nu mai era pe strada noastră înafară de tata lui Petoi. Era şi în gaşca comunistă, mare membru. Na, şi pe baza asta, Petoi ar fi vrut să câştige el la toate jocurile, parcă nouă ne-ar fi păsat de taică-său şi clica lui de partid despre care tata scuipa flegmos.
- Cât ai spus?
- Trei zile!
Tatei nu-i prea păsa de rezultatele mele sau Troancă la învăţătură, ceea ce o ducea la disperare pe mama. Motiv pentru care se certau şi-şi scoteau ochii unul altuia.
Mama: tu eşti vinovat!
Tata: de unde ştii?
Mama: tu eşti vinovat, că tu eşti bărbat. De tine ascultă fiindcă le e frică, dar nu te implici, nu te interesează decât de sticla ta cu vin. Bei până ţi se face capul mare şi pe urmă nu se mai poate sta de vorbă cu tine.
Tata: păi da, poate-ţi ard una, atunci de ce nu te implici tu, deşteapta pământului!
Mama: pe mine nu mă ascultă. Or să ajungă nişte bagabonzi şi-o să fie prea târziu să-ţi dai cu capul de pereţi.
Eu şi cu Troancă ascultam din spatele uşii. Va să zică aşa, cu capul de pereţi sau de ziduri poţi să-ţi dai şi din alte motive. Nici nu bănuisem.
Mama: nu le verifici niciodată temele, de aia iau note proaste la estemporale.
Tata: nu pot să-i mai verific la teme, eu n-am atâta şcoală. Verifică-i tu.
Mama: păi nici eu n-am.
Tata: atunci taci din gură, că au deja au mai multă şcoală, fiecare, cât amândoi la un loc.
Eu şi cu Troancă ne-am infiorat de plăcere când am auzit ce-am auzit şi-am rămas aşa, extaziaţi, până ne-a găsit tata după uşă, trăgând cu urechea. Restul nu-l spun, că e uşor de ghicit şi se numeşte deducţie.
Gyuri a apărut, dar nu peste trei zile cum a prezis Petoi, sau taică-său, ci exact după o săptămână. Tot într-o sâmbătă. Şi tot pe la patru după-amiază, când a şi dispărut. Şi era tot aşa, înnorat şi muştele muşcau de-ţi venea să le loveşti pe toate cu pliciul.
- Gyuri! Oaaa!
- Ce?
- Unde-ai fost? Oaa!
Gyuri sugea o bomboană.
- Vrei una? Sunt de mătase. La prăvălie, unde să fiu? Unde sunt ceilalţi?
- De-o saptămână eşti la prăvălie? Oaa!
- Cum de-o săptămână, de zece minute, ce, m-a strigat maică-mea la mâncare?
- De unde să te strige, că a rascolit tot oraşul după tine. Cred că s-a îmbolnăvit de cât a plâns până şi-a umplut toate batistele.
- În zece minute?
- Ce tot o dai cu zece minute. Pe unde ai umblat, că numai despre tine se vorbeşte. Ce-aş fi vrut eu să fiu în locul tău şi să plângă mama după mine.
Gyuri m-a privit de parcă tocmai aş fi căzut din lună. Dar nu căzusem.
- Eşti sisi?
Nu eram. Apoi, am auzit-o pe maică-sa.
- Gyuricaaa!
- Itt vagyoook! Am venit la timp, vezi?
Doar nu visam ziua-n amiaza mare. Sau după-amiaza mare. Am fugit repede şi m-am urcat pe gardul lor, că nu m-am răbdat. Mie chiar îmi plăcea să dau veşti, mai ales dacă erau bune.
- A apărut, tanti! Era să şi cad de pe gard.
- Cine aparut?
- Gyuri! Băiatul dumneavoastră.
- De unde aparut?
- Zice că de la prăvălie…
- Spune-i să vină la muncare.
Cred că mi se bulbucaseră ochii. Gyuri a intrat pe poartă şi s-a îndreptat glonţ spre bucătărie. Dar, mai înainte, mi-a făcut semn cu palma la ureche. Că eram sisi, adică. Dar nu eram.
- Vorbeşte cu ceilalţi băieți, poate facem un fotbal după ce mănânc. Dacă nu plouă. Ne-ar trebui şi-un portar.
M-am dus acasă şi i-am spus mamei noutatea.
- S-a întors Gyuri!
- Şi ce dacă s-a întors? De unde s-a întors?
- Zice că de la prăvălie.
- Şi ce-i cu asta?
- Cum ce, şi matale numai de asta ai vorbit o săptămână. Toată strada numai de asta a vorbit. Tot oraşul… Şi tata, toţi…
- Şi eu ce? Tata mi-a tras cu ochiul, era semn ca trebuia să merg la alimentară după o sticla de vin, fără să ştie mama. Ce-i cu mine?
- Povestea cu Gyuri…
- Ce poveste, ai facut insolaţie? Cui îi pasă de Gyuri al tău?
Tata cred că era singurul care nu era la curent decât cu rezultatele la fotbal, singurul lucru care-l interesa şi ce s-a mai şopârlit la Europa Liberă. Mi-a strecurat 10 lei în palmă şi mi-a spus, mimând numai din gură.
- Vezi să nu te vadă mă-ta când te întorci. Dacă nu sunt prin împrejurimi, o pui în locul vechi din grădină.
Pe stradă erau câţiva vecini, Trofi baci, Buna şi baba Botoaca, bunica lui Pătruţ.
- A venit Gyuri!
- Să trăieşti, copile, ce mai face mamă-ta?
Conspiraţie toată ziua. Abia aşteptam să mă întâlnesc cu Troancă, să discut măcar cu el evenimentul de care ceilalţi se prefăceau că habar nu au. Cu toate că şi de la Troancă mă puteam aştepta la orice.
Şi când să intru în prăvălie, m-a oprit un bătrân pe care nu-l mai văzusem prin cartier, cu o barbă stufoasă, albă, cam jigărit, proptindu-se într-un baston. Zbârcit ca o mumie. Mi-a făcut semn să mă apropiu.
- Ce e, nenea, vreţi să vă trec strada?
- Da, da mai târziu. Ce, ce se mai aude de copilul acela dispărut.
Na, ca m-am luminat la faţă. Însfârşit, cineva
- Gyuri?
- Nu ştiu cum îl cheamă, l-a căutat tot oraşul… parcă Gyuri, ai dreptate, ce e, ungur? Mi s-a părut că taică-său e român, n-a jucat fotbal la Ştiinţa Timişoara? A dispărut din senin, l-au mai găsit?
- Da, nenea, l-au căutat peste tot fără să-l găsească, ştiam eu că nu m-am ţăcănit. A apărut azi, după o săptămână! E român, numai maică-sa e unguroaică. Iar taică-său e tot ungur.
- Cum, cum după o săptămână, că a disparut acum un an.
- Nu, nenea, acum o săptămână
- Ba acum un an!
- Ba o săptămână!
- Ba un an!
Afurisitul. L-am trecut strada. Era mai încăpăţânat ca mine. L-am trecut de două ori. Că s-a răzgândit, tam-nesam, ca să-mi facă mie în ciudă, uite-aşa.
- Ştii cine sunt eu, copile?
- Nu ştiu, nene, dar de pe aici nu sunteţi, garantez, că-i cam ştiu pe toţi moşnegii căpoşi şi sclerozaţi. Dar pe căpoşi l-am adăugat numai în gând. Şi pe sclerozaţi la fel. Bine că nu mă scrântisem, asta mai îmi lipsea. Am cumparat sticla de vin pentru tata şi am ascuns-o sub tricou. Şi repede înapoi, că avea sete şi, dacă nu mă întorceam la timp, nu primeam restul de la zece lei.
- Sunt Toma, copile!
- Care Toma?
Nu auzisem de Toma, era un nume cam rar.
- O să-l întreb pe tata de matale.
Tatei, i se lungise gâtul după mine. Când să intru pe poartă, m-am împiedecat ca nătăfleţul şi am spart sticla cu vin. Din grabă. De tăiat nu m-am tăiat, mai bine mă tăiam, poate aşa l-aş fi induioşat pe tata, care era să moară pe loc de supărare.
- Uite ce mămăligar am crescut pe lângă casă.
Pe fundul de la sticlă mai rămăsese vin cam de două degete, tata l-a cules de jos ca pe ceva preţios şi l-a băut din două sorbituri. Nici nu l-a interesat că puteau fi cioburi înăuntru. Poate au şi fost. Eu m-am rugat să nu fie
- M-am grăbit din cauza moşneagului acela, că m-a ţinut de vorbă şi a trebuit să-l trec şi strada.
Aproape că m-a scăpat şi plânsul.
- Ce moşneag?
- Unu Toma, nu l-am mai văzut prin cartier
- Pe bunicu-tău îl chema Toma…Toma? A tresărit tata. De unde ştii că îl chema Toma.
- El mi-a spus.
- Avea barba?
- Da, îl cunoşti şi matale? Umblă cu pantaloni de pufoaică, găuriţi în genunchi
- Păi da.
- L-am trecut drumul de două ori.
- Şi pe nas avea un semn maroniu?
- Avea, cu un smoc de păr ce-i ieşea din el. Şi un singur dinte, sus, pe partea dreaptă…
- Păi da, el e. Unde ai zis că v-aţi întâlnit?
- La prăvălie. Era sigurul care ştia de Gyuri.
- Ce făceai la prăvălie?
- M-ai trimis matale după vin.
- Când?
- Nu demult, acum o jumătate de oră. Mi-ai dat zece lei, uite, ăsta e restul. Şi i-am întins tatei restul de la sticla de vin pe care o spărsesem.
- Fugi de-aici, că nu ţi-am dat nimic. Acum îţi dau.
Şi, numaidecât, tata a scos zece lei din buzunar.
- Iei o sticlă de vin. Dar să nu te vadă mă-ta. Dacă nu mă găseşti, o pui în ascunzătoarea din gradină. Nu stai mult că mi-e sete!
- Şi dacă mă întâlnesc iar cu Toma ăla?
- Care Toma?
Cred că m-am damblagit, până la urmă. M-am uitat în oglindă şi arăt blegos rău de tot. Îl aud pe Troancă, prin fereastră, îi povesteşte mamei ce-a auzit la şcoală. Ce Dumnezeu de şcoală, că abia ce-am intrat în vacanţă. Îi spune că aude mereu un zumzăit în aer, ca o melodie, iar la şcoală, profesorii şoptesc pe la colţuri despre nu ştiu ce conspiraţie a muzicii.
- E New Age, mamă!
- Ce-i aia?
Când am auzit de conspiraţie, mi s-au aprins filamentele. Am scos capul pe geam.
- Despre ce conspiraţie vorbeşti, Troancă?
Troancă a alergat într-un suflet la mine şi mi-a făcut semn să-l ajut să intre înăuntru. Avea să-mi spună ceva de urgenţă. L-am prins de urechi până a răcnit, de când aşteptam, şi l-am ajutat să se caţere pe fereastră.
- DoDu-le, e groasă rău. Mă dor urechile, ce trebuia să tragi aşa tare?
Gâfaia.
- Ştiu şi eu că e groasă, dar să văd care e motivul tău.
- DoDu-le, ne-au invadat extratereştrii, pe cuvântul meu!
- Fugi, măi, că te-ai ţăcanit şi tu.
- Dacă-ţi spun, dacă i-am văzut cu ochii mei.
- Parcă ziceai de nu ştiu ce conspiraţie.
- Ce-i aia conspiraţie?
Ăsta era Troancă…
- Îi povesteai lui mămica ce-ai auzit la şcoală vorbind profesorii, numai că noi suntem în vacanţă de o săptămână bună…
- Azi n-am fost la şcoală, vin direct de pe terenul de fotbal unde au aterizat extratereştrii. Arată ca în filme, cu capul mare şi două antene parabolice în frunte, unde să mă ascund?
- Bagă-te sub pat. Auzi, antene parabolice…
- Nu, că sub pat mă caută din prima. Mai bine în dulap, acoperă-mă cu o haină. Am citit într-o carte că extratereştrilor nu le plac martorii oculari, că-i jupoaie de vii şi le pun sare pe rană. Să mă acoperi bine. Cred că o să mă cac pe mine de frică.
Şi, nici una nici două, Troancă s-a băgat în dulap, trăgând uşile după el.
- DoDu-le, învârte şi cheia.
- A apărut Gyuri, ai aflat? Chiar voiam să-ţi spun.
- Când?
- Azi, pe la patru…
- O să mănânce bătaie, dacă nu-l prind extratereştrii mai întâi, că-l caută maică-sa de două ore. Ai încuiat?
3
Era să fiu Antonescu
lui Gabriel, Viorel și Danei Marineasa
Când eram eu KGB-ist,
aveam un pistol mitralieră din lemn, un picior de scaun strungit şi două bucaţi
de scândură negeluită pe care frate-meu, Troancă, mi le-a bătut în cuie şi
faceam piuuu! şi trăgeam la gloanţe ca la balamuc.
- Împuşcă ochiul din lună, mă ruga, Troancă, că se chioraşte la noi şi o să vadă unde ascundem mitraliera!
- Ce, eşti nebun, luna n-are ochi.
- Ba da, uite-l acolo, se uită direct încoace. Ce mai clipeşte din pleoapă…face pe niznaiul.
Şi cum mă tot uitam după ochiul lunii, am călcat pe o cutie goală de conservă de fasole cu costiţă, m-am dezechilibrat şi am dat cu curul într-o scobitură a asfaltului, era plin de scobituri în asfalt. Iar puştii mitralieră i s-a rupt ţeava tocmai de la mijloc, unde piciorul de scaun fusese strungit mai tare şi se mai nimerise şi un nod împieliţat.
- Aştia sunt bihorenii, am să-i afurisesc de nu se văd.
Că era o trupă din Salonta ce punea traverse de cale ferată şi toată ziua mâncau conserve cu bricege multifuncţionale. Aveau şi o sticlă de ţuică pe care o plimbau de la unul la altul, se ştergeau la bot mai întâi, cu mâneca lor lucioasă, apoi ridicau sticla în sus şi dădeau ochii peste cap. În secunda aceea, în care gâlgâiau gura lor de ţuică, nu mai păreau atât de jegoşi şi nici înjuracioşi, mie mi se părea că încremeneau şi se făceau stană de piatră, pentru o clipă scurtă de tot.
- Na, acum ce-o să facem, că eu m-am chinuit să bat cuiele şi tu ai rupt ţeava mitralierei, ţeava nu se mai poate bate în cuie şi chiar dacă aş bate-o, ar lua-o gloanţele strâmb.
- O să tragem după colţ, atunci. O să fim spaima cartierului, o să-i decimăm pe bihoreni şi-o să le ciuruim genunchii profesorilor.
- La profesorii de muzică sau la cei de desen?
- De ce nu la ăia de matematică şi limba română?
- Mai bine la ăla de muzică. Mă pune să cânt şi râd toţi copiii. Cântece patriotice care oricum nu-mi plac. Zice că am voce de ţambal dezacordat. Cum arată un ţambal?
- Nu ştiu, poate ca o trompetă. Şi ăla de desen ce are cu tine?
- Ăla e o aia. Ne-a dat să desenăm ce vrem noi. Eu am început o casă, că sunt bun la case, doar ştii. Dar tovaraşa a azis că nu, case nu. Aşa că am început o maşina. Dar tovaraşa a zis că nici maşini. Na, am desenat un avion reactor biplan. Şi nici avioane. Nici caiboi cu pistoale şi nici indieni pe cai cu arcuri şi săgeţi otrăvite. Iar când am desenat soarele, doamna a zis că cine desenează soarele ia nota patru. Eu zic să o împuşcăm dupa colţ!
- Până la urmă ce ai desenat?
- O găinuşa cu cioc urâcios şi cu ochelari ca cei ai tovaraşei şi în loc de creastă i-am pus cocul tovarăşei şi tovarăşa mi-a dat nota patru că n-am imaginaţie. Ţii minte când ţi-am spus că i-am văzut chiloţii tovarăşei, că se crăcănase pe sub catedră?
- Da, ce-i cu asta?
- I-am pus şi chiloți găinuşei, dar mai pe la genunchi, să o fac de râs, chiloţi cu bastonaşe negre şi portocalii, ca ai tovarăşei. Iar din curul găinuşei se iţea un ou care semăna cu nasul tovaraşului de la istorie. Ştii tu, cârnul…care m-a întrebat cine a fost cel mai mare domnitor al românilor.
- Cine a fost, ca nici eu nu ştiu, nu-mi place istoria că se tot schimbă.
- Cum să se schimbe istoria?
- Păi cum, cum? Noi învăţăm istoria Ardealului într-un fel şi ungurii în altul.
- De unde ştii?
- De la Gyuri.
- Păi el are aceeaşi carte de istorie ca şi noi.
- Da, dar are şi una ungurească, de la bunicu-său.
- Şi ce scrie acolo?
- Habar n-am, dă-l dracu pe Gyuri, îl întreb mâine când mergem la pescuit. Uite, o împuşcăm şi pe profesoara de desen, dar pe urmă şi pe ăla de matematică.
- Dar ție ce ţi-a făcut tovarăşul de matematică?
- Ne-a controlat ieri temele şi i-am spus că mi-am uitat caietul acasă, dar nu m-a crezut.
- Nu te-a crezut pentru că asta i-ai spus şi săptămâna trecută.
- Şi ce dacă?
- Şi cea de dinainte.
- Şi ce dacă?
- Şi cea de dinaintea celei de dinainte!
- Şi ce dacă?
- Păi, nu ştii că ulciorul nu merge de multe ori la apă?
- Şi ce, eu mă iau după proverbe şi ghicitori?
- Zicători.
- Ce zicători?
- Aşa se spune, proverbe şi zicători.
- Se spune ghicitori.
- Ba nu! Dar pe aia de română de ce vrei să o împuşti după colţ?
- Cine ţi-a spus?
- Păi tu, mai ’nainte.
- Pentru că nu mi-am învăţat poezia pe de rost.
- Şi atunci de ce vrei să o împuşti pe tovarăşa?
- Pentru că ne-a pus să o învăţăm.
- E grea?
- Ai ai, o să vezi anul viitor când o să o ai şi tu.
- Despre ce e?
- Despre partid.
- Aa, te cred şi eu, ţi-a dat patru?
- Păi, sigur.
- Ţi l-a pus în carnet?
- Nu, că i-am zis că mi-am uitat carnetul acasă.
- Şi te-a crezut?
- De ce să nu mă creadă?
- Pentru ca tot timpul spui asta când iei note proaste.
- Şi ce dacă?
- Bine, DoDule, o împuşcăm, dar îmi trebuie un cui să repar puşca. Oare KGB-iştii au pistoale care trag după colţ?
- N-am auzit, dar sigur au cuţite cu care lovesc după colţ. Mai bine nu mai sunt KGB-ist. Mai bine nu.
- Dar ce?
- Securist.
- Sunt mai tari ăştia?
- Nu prea, că tăticu îi urăşte că au paltoane negre de piele.
- Oare cine or fi cei mai tari?
- Cel mai tare a fost Antonescu. Că era mareşal.
- De unde ştii?
- A zis tăticu. Când nu era beat!
- Atunci înseamnă că aşa e. O să fii mareşalul Antonescu?
- Da.
- Şi ce-o să faci?
- O să trec Nistrul.
- Mai bine treci Bega, că-i mai aproape.
- Ba am să trec Nistrul şi am să împuşc toti KGB-iştii.
- Şi profesorii? Cu ei ce facem? Antonescu împuşca profesori?
- Nu, cred că nu. Poate că-i iert pe profesori.
- După ce ţi-au dat patru?
- Ce mare şmecherie, am mai luat eu.
- Asta aşa e, tu mereu iei câte un patru.
- Parcă tu nu.
- Eu numai când am ghinion.
- Păi şi eu, la fel.
- Atunci, dacă te faci Antonescu ce-ţi trebuie? Tot puşcă mitralieră?
- Nu. Pistol. Îmi faci un pistol, o sabie, un cal şi un legionar*.
- Atâtea? Păi n-am aşa multe lemne. Ce-i ăla legionar?
- N-am idee, dar a spus tăticu, şi nu era beat, că atunci când a venit Antonescu la putere avea legionari.
- Bine, îţi fac şi legionar. Da trebuie să mă ajuţi să furăm o scândură din gardul lui Pera.
- Mai bine din gardul lui Botoacă.
- Care-i diferenţa?
- Păi, nu ții minte că pe gardul lui Pera ne-am tot pişat?
- Ba da, uiii, de ce nu mi-ai spus când am făcut puşca mitralieră?
- Am uitat.
- Tu totdeauna uiţi.
- Şi ce dacă?
Până la urmă nu m-am mai făcut mareşalul Antonescu, că m-a auzit tata şi mi-a zis că dacă vreau să-l văd şi pe el şi pe mama şi pe noi toţi la puşcărie, să vorbesc ce aud prin casă. Că mareşalul a fost cel mai mare patriot român, dar au câştigat războiul cine nu trebuie şi aşa şi pe dincolo, până m-a convins că e mai bine să mă fac că plouă, că ploaia te spală de toate, mai puţin de păcatele comuniste. Dar nici asta nu m-a lăsat să o repet. Zicea că tot la puşcărie duce.
- Mai bine rămâi un an repetent la şcoală, că atât îţi trebuie, decât să vorbeşti ce nu trebuie** pe-afară, unde toţi copacii au urechi.
Eu nu mai văzusem copaci cu urechi, totuşi, l-am ascultat pe tata. Iar până la urmă, tot am ajuns la puşcărie ca politic, dar nu pentru vorbe, ci pentru altceva, însă asta e cu totul şi cu totul altă poveste***. Cu totul alta.
- Împuşcă ochiul din lună, mă ruga, Troancă, că se chioraşte la noi şi o să vadă unde ascundem mitraliera!
- Ce, eşti nebun, luna n-are ochi.
- Ba da, uite-l acolo, se uită direct încoace. Ce mai clipeşte din pleoapă…face pe niznaiul.
Şi cum mă tot uitam după ochiul lunii, am călcat pe o cutie goală de conservă de fasole cu costiţă, m-am dezechilibrat şi am dat cu curul într-o scobitură a asfaltului, era plin de scobituri în asfalt. Iar puştii mitralieră i s-a rupt ţeava tocmai de la mijloc, unde piciorul de scaun fusese strungit mai tare şi se mai nimerise şi un nod împieliţat.
- Aştia sunt bihorenii, am să-i afurisesc de nu se văd.
Că era o trupă din Salonta ce punea traverse de cale ferată şi toată ziua mâncau conserve cu bricege multifuncţionale. Aveau şi o sticlă de ţuică pe care o plimbau de la unul la altul, se ştergeau la bot mai întâi, cu mâneca lor lucioasă, apoi ridicau sticla în sus şi dădeau ochii peste cap. În secunda aceea, în care gâlgâiau gura lor de ţuică, nu mai păreau atât de jegoşi şi nici înjuracioşi, mie mi se părea că încremeneau şi se făceau stană de piatră, pentru o clipă scurtă de tot.
- Na, acum ce-o să facem, că eu m-am chinuit să bat cuiele şi tu ai rupt ţeava mitralierei, ţeava nu se mai poate bate în cuie şi chiar dacă aş bate-o, ar lua-o gloanţele strâmb.
- O să tragem după colţ, atunci. O să fim spaima cartierului, o să-i decimăm pe bihoreni şi-o să le ciuruim genunchii profesorilor.
- La profesorii de muzică sau la cei de desen?
- De ce nu la ăia de matematică şi limba română?
- Mai bine la ăla de muzică. Mă pune să cânt şi râd toţi copiii. Cântece patriotice care oricum nu-mi plac. Zice că am voce de ţambal dezacordat. Cum arată un ţambal?
- Nu ştiu, poate ca o trompetă. Şi ăla de desen ce are cu tine?
- Ăla e o aia. Ne-a dat să desenăm ce vrem noi. Eu am început o casă, că sunt bun la case, doar ştii. Dar tovaraşa a azis că nu, case nu. Aşa că am început o maşina. Dar tovaraşa a zis că nici maşini. Na, am desenat un avion reactor biplan. Şi nici avioane. Nici caiboi cu pistoale şi nici indieni pe cai cu arcuri şi săgeţi otrăvite. Iar când am desenat soarele, doamna a zis că cine desenează soarele ia nota patru. Eu zic să o împuşcăm dupa colţ!
- Până la urmă ce ai desenat?
- O găinuşa cu cioc urâcios şi cu ochelari ca cei ai tovaraşei şi în loc de creastă i-am pus cocul tovarăşei şi tovarăşa mi-a dat nota patru că n-am imaginaţie. Ţii minte când ţi-am spus că i-am văzut chiloţii tovarăşei, că se crăcănase pe sub catedră?
- Da, ce-i cu asta?
- I-am pus şi chiloți găinuşei, dar mai pe la genunchi, să o fac de râs, chiloţi cu bastonaşe negre şi portocalii, ca ai tovarăşei. Iar din curul găinuşei se iţea un ou care semăna cu nasul tovaraşului de la istorie. Ştii tu, cârnul…care m-a întrebat cine a fost cel mai mare domnitor al românilor.
- Cine a fost, ca nici eu nu ştiu, nu-mi place istoria că se tot schimbă.
- Cum să se schimbe istoria?
- Păi cum, cum? Noi învăţăm istoria Ardealului într-un fel şi ungurii în altul.
- De unde ştii?
- De la Gyuri.
- Păi el are aceeaşi carte de istorie ca şi noi.
- Da, dar are şi una ungurească, de la bunicu-său.
- Şi ce scrie acolo?
- Habar n-am, dă-l dracu pe Gyuri, îl întreb mâine când mergem la pescuit. Uite, o împuşcăm şi pe profesoara de desen, dar pe urmă şi pe ăla de matematică.
- Dar ție ce ţi-a făcut tovarăşul de matematică?
- Ne-a controlat ieri temele şi i-am spus că mi-am uitat caietul acasă, dar nu m-a crezut.
- Nu te-a crezut pentru că asta i-ai spus şi săptămâna trecută.
- Şi ce dacă?
- Şi cea de dinainte.
- Şi ce dacă?
- Şi cea de dinaintea celei de dinainte!
- Şi ce dacă?
- Păi, nu ştii că ulciorul nu merge de multe ori la apă?
- Şi ce, eu mă iau după proverbe şi ghicitori?
- Zicători.
- Ce zicători?
- Aşa se spune, proverbe şi zicători.
- Se spune ghicitori.
- Ba nu! Dar pe aia de română de ce vrei să o împuşti după colţ?
- Cine ţi-a spus?
- Păi tu, mai ’nainte.
- Pentru că nu mi-am învăţat poezia pe de rost.
- Şi atunci de ce vrei să o împuşti pe tovarăşa?
- Pentru că ne-a pus să o învăţăm.
- E grea?
- Ai ai, o să vezi anul viitor când o să o ai şi tu.
- Despre ce e?
- Despre partid.
- Aa, te cred şi eu, ţi-a dat patru?
- Păi, sigur.
- Ţi l-a pus în carnet?
- Nu, că i-am zis că mi-am uitat carnetul acasă.
- Şi te-a crezut?
- De ce să nu mă creadă?
- Pentru ca tot timpul spui asta când iei note proaste.
- Şi ce dacă?
- Bine, DoDule, o împuşcăm, dar îmi trebuie un cui să repar puşca. Oare KGB-iştii au pistoale care trag după colţ?
- N-am auzit, dar sigur au cuţite cu care lovesc după colţ. Mai bine nu mai sunt KGB-ist. Mai bine nu.
- Dar ce?
- Securist.
- Sunt mai tari ăştia?
- Nu prea, că tăticu îi urăşte că au paltoane negre de piele.
- Oare cine or fi cei mai tari?
- Cel mai tare a fost Antonescu. Că era mareşal.
- De unde ştii?
- A zis tăticu. Când nu era beat!
- Atunci înseamnă că aşa e. O să fii mareşalul Antonescu?
- Da.
- Şi ce-o să faci?
- O să trec Nistrul.
- Mai bine treci Bega, că-i mai aproape.
- Ba am să trec Nistrul şi am să împuşc toti KGB-iştii.
- Şi profesorii? Cu ei ce facem? Antonescu împuşca profesori?
- Nu, cred că nu. Poate că-i iert pe profesori.
- După ce ţi-au dat patru?
- Ce mare şmecherie, am mai luat eu.
- Asta aşa e, tu mereu iei câte un patru.
- Parcă tu nu.
- Eu numai când am ghinion.
- Păi şi eu, la fel.
- Atunci, dacă te faci Antonescu ce-ţi trebuie? Tot puşcă mitralieră?
- Nu. Pistol. Îmi faci un pistol, o sabie, un cal şi un legionar*.
- Atâtea? Păi n-am aşa multe lemne. Ce-i ăla legionar?
- N-am idee, dar a spus tăticu, şi nu era beat, că atunci când a venit Antonescu la putere avea legionari.
- Bine, îţi fac şi legionar. Da trebuie să mă ajuţi să furăm o scândură din gardul lui Pera.
- Mai bine din gardul lui Botoacă.
- Care-i diferenţa?
- Păi, nu ții minte că pe gardul lui Pera ne-am tot pişat?
- Ba da, uiii, de ce nu mi-ai spus când am făcut puşca mitralieră?
- Am uitat.
- Tu totdeauna uiţi.
- Şi ce dacă?
Până la urmă nu m-am mai făcut mareşalul Antonescu, că m-a auzit tata şi mi-a zis că dacă vreau să-l văd şi pe el şi pe mama şi pe noi toţi la puşcărie, să vorbesc ce aud prin casă. Că mareşalul a fost cel mai mare patriot român, dar au câştigat războiul cine nu trebuie şi aşa şi pe dincolo, până m-a convins că e mai bine să mă fac că plouă, că ploaia te spală de toate, mai puţin de păcatele comuniste. Dar nici asta nu m-a lăsat să o repet. Zicea că tot la puşcărie duce.
- Mai bine rămâi un an repetent la şcoală, că atât îţi trebuie, decât să vorbeşti ce nu trebuie** pe-afară, unde toţi copacii au urechi.
Eu nu mai văzusem copaci cu urechi, totuşi, l-am ascultat pe tata. Iar până la urmă, tot am ajuns la puşcărie ca politic, dar nu pentru vorbe, ci pentru altceva, însă asta e cu totul şi cu totul altă poveste***. Cu totul alta.
*
Am aflat eu, până la urmă, ce a fost și cu
legionarii. Oameni răi, stăteau într-o gardă de fier și se băteau cu comuniștii
pe care nu-i sufereau deloc, voiau să-i stârpească de pe planetă până la unul,
așa că i-a stârpit comuniștii pe legionari cu ajutorul bolșevicilor. A fost
care pe care. Comuniștii, tot împreună cu bolșevicii, l-au stârpit, în adaos, pe mareșalul Antonescu
pentru că a îndemnat armata să trecă Prutul, dar și Nistrul. Dar și Niprul.
Până la urmă și Donul. Bine că n-a trecut și Volga că l-ar fi omorât pe
Antonescu de mai multe ori. Au ajuns numai până acolo și erau gata. Gata gata.
**
- De unde știi tu? m-a luat la rost tovarășa
de istorie, că nu scrie în manualul de istorie omologat de republica noastră
socialistă.
- De la bunicul.
- Bunicul tău a îmbătrânit și vorbește
prostii.
Bunicul meu a luptat pe toate râurile
enumerate și nu vorbea prostii, mai degrabă vorbea prostii tovarășa care avea,
totuși, dreptate, în manualul de istorie nu scria de al doilea război mondial,
n-avea capitol dedicat cum avea primul război, în care românii i-au bătut pe
nemți la Mărăști, Mărășești și Oituz. Am făcut bătături la degete răsfoind.
Erau doar câteva paragrafe despre 23 august și că românii au luptat în munții
Tatra. Alături de bravul popor rus.
- Da, dar ce le-am făcut noi bravului popor
rus până la Tatra, aoleu. Mi-a povestit mie bunicul.
Pentru aoleul ăsta tovarășa mi-a dat nota
patru și m-a amenințat că mai îmi dă, că mai avea note de patru nenumărate. Și
mă lasă și corigent dacă nu-mi țin gura. Sau fleanca. Așa că mi-am ținut fleanca
și a ajuns și tovarășa de istorie pe lista mea și-a lui Troancă de profesori.
Iar anul următor, când l-a prins și pe Troancă
la ora ei, profesoara de istorie și-a amintit:
- Aha! Nu ești cumva frate cu Dorian? Ia
spune, atunci, cine a fost la putere în România, între cele două războaie
mondiale?
- Duduia, doamnă.
- Ce duduie visezi, elev Duma, poate-ţi dudui eu
una de nu te vezi! Nu cumva era Regele Carol al doilea?
- Nu, doamnă, a insistat Troancă obraznic, era
duduia Elena Lupescu, care l-a cucerit pe Regele Carol al doilea cu tot ce-i
aparţinea. Mai ales minţile, că minţile Majestaţii Sale coborau în panta... Aşa
că legionarii s-au autosesizat, l-au îndepărtat pe rege şi au curăţat puşcăria
Jilava ca să poată să intre ei în loc, mai târziu, împreună cu partidele
istorice şi cu Mareşalul Antonescu.
- De unde ştii?
- De la bunicul.
- Dar ce e bunicul tău, până la urmă?
- Dezertor.
- Cum adică?
- Adică a dezertat din armata lui Horthy.
- Înseamnă că bunicul tău a fost un erou! s-a
excitat deodată tovarășa de istorie.
- Cred şi eu că a fost erou, din cauza unei
unguroaice focoase, care n-a acceptat să-mi devină bunică şi s-a ascuns de bunicul
cu unul Janos într-o căpiţă cu fân, aşa că bunicul, când a aflat, de supărare şi-a
luat lumea-n cap şi a nimerit defileul Carpaţilor.
***
Odată, într-o plimbare, mergând pe lângă calea
ferată, tata ne-a arătat. Mie și lui Troancă.
- Uite, aici e Popa Șapcă!
Am privit cu luare aminte. Era o curte
înconjurată cu sârmă ghimpată și cu oameni în pijamale păziți de soldați
înarmați și nemișcați în niște foișoare.
- Și care e Popa Șapcă din ei?
- Chiar închisoarea. Închisoarea Popa Șapcă.
Mai auzisem noi de închisoare, dar cum arăta
în realitate nu ne imaginasem. Credeam că seamănă cu cocina porcilor în care ne
închidea tata când avea el chef. Sau când făceam noi porcării de copii. Măcar
tata ne închidea în hainele de joacă, nu în pijamale. Iar închisoarea nu se
numea Popa Șapcă, ci penitenciar, Popa Șapcă se numea de fapt strada pe care era
penitenciarul.
Iar cum am ajuns eu pe dinăuntru e altă
poveste.
4
Pățania mea cu țiganul îngândurat
lui Eugen Dorcescu, Daniel Vighi, Cornel
Ungureanu și Adrianei Babeți
Eu, odată, am
întâlnit un țigan foarte îngândurat. Stătea pe un petec de iarbă cu capul între
mâini, turcește și se gândea. Gândurile îi dădeau pe dinafară, pe frunte și pe
ceafă. Erau mici cât niște broboane. Din când în când, țiganul își ștergea
gândurile cu o batistă și pe urma iar stătea nemișcat și iar se gândea. Până
când a venit un polițist care l-a întrebat.
- Ce învârți pe aici, țigane?
- Nu învârt nimic, domnule ofițer, i-a răspuns țiganul respectuos. Stau și mă hodinesc puțin la umbra copacului ăsta desfrunzit, Dumnezeu să-ți dea sănătate, că frumos chipiu mai ai!
- Lasă vrăjeala! Hai, circulă, că distrugi spațiul verde.
Țiganul s-a ridicat și s-a așezat pe bordura drumului.
- N-ai auzit? Circulă! Încurci traficul pe șosea.
Țiganul s-a ridicat și s-a așezat pe trotuar.
- Nici acolo, împedici trecătorii!
- Bine, domnule ofițer, dar nu trece nimeni înafară de copilașul ăsta care se uită la noi. Și m-a arătat pe mine cu degetul lui arătător.
- O să treacă. Iar dacă mai trăncănești mult o să te duc la secție.
- Dar ce-am făcut, domnule ofițer?
- Ei, ceva ai făcut tu, o să recunoști la secție dacă nu cumva o să te stâlcesc în bătaie cu pulanul de cauciuc până te caci pe tine.
- Aoleu, domnule ofițer, să trăiești o groază de ani că eu m-am cărat de aici.
După plecarea țiganului, polițistul mi-a făcut cu ochiul.
- Ai văzut ce l-am speriat? Și a început să râdă gros.
- Dacă-i spuneați că e un șarpe în iarbă, ar fi luat-o la fuga imediat, că țiganilor le e frică de șerpi și de arici și nu mai pierdeați vreamea cu atâta vorbărie fără rost. Fiindcă vorba fără rost e rudă cu prostia. Iar prostia vine de la omul prost, iar omul prost poartă uniformă, centură, epoleți, chipiu, baston și uneori mustață.
- Adică mă faci prost, copile, s-a dumirit polițistul.
- Ba nu, am negat eu vehement, care e un cuvant nou. Eu nu știu să fac proști. Pe proști îi fac părinții proștilor, iar unii din ei ajung fuduli și le cresc slăninele. Asta era o vorbă a tatei care se referea la mine și la frate-meu, Troancă. Așa că eu i-am vândut-o polițistului pentru că mai degrabă i se potrivea lui.
Când a auzit una ca asta, polițistul s-a luat dupa mine iar eu am luat-o la fugă. L-am ajuns pe țigan din urmă. Iar țiganul, văzând că polițistul aleargă în spatele lui, a luat-o și el la fugă și a ajuns o cerșetoare din urmă. Cerșetoarea a luat-o și ea la fugă crezând că polițistul aleargă dupa ea. Polițistul alerga dupa noi toți agitându-și pulanul de cauciuc prin aer. Își scosese chipiul că era cald și alerga cu el în cealalată mână. După încă 20 de metri, alături de noi mai alerga și un câine vagabond pe care nu știu ce l-a apucat. După încă o sută de metri, gâfâiam ca niște locomotive. Polițistul se oprise din fugăreală, se oprise lângă zidul unei case și era alb ca o coală de hârtie. A venit o ambulanță și l-a luat. La spital, i-au facut polițistului analizele și așa a aflat polițistul că avea un început de cancer la prostată. L-au și operat, săptămâna următoare, doctorii bineînțeles, iar acum polițistului îi merge bine. Soției lui i-a revenit roșeața în obraji, iar băieții polițistului vin la școală și se laudă că tatăl lor e polițist.
Cam asta e pățania mea cu țiganul îngândurat.
- Ce învârți pe aici, țigane?
- Nu învârt nimic, domnule ofițer, i-a răspuns țiganul respectuos. Stau și mă hodinesc puțin la umbra copacului ăsta desfrunzit, Dumnezeu să-ți dea sănătate, că frumos chipiu mai ai!
- Lasă vrăjeala! Hai, circulă, că distrugi spațiul verde.
Țiganul s-a ridicat și s-a așezat pe bordura drumului.
- N-ai auzit? Circulă! Încurci traficul pe șosea.
Țiganul s-a ridicat și s-a așezat pe trotuar.
- Nici acolo, împedici trecătorii!
- Bine, domnule ofițer, dar nu trece nimeni înafară de copilașul ăsta care se uită la noi. Și m-a arătat pe mine cu degetul lui arătător.
- O să treacă. Iar dacă mai trăncănești mult o să te duc la secție.
- Dar ce-am făcut, domnule ofițer?
- Ei, ceva ai făcut tu, o să recunoști la secție dacă nu cumva o să te stâlcesc în bătaie cu pulanul de cauciuc până te caci pe tine.
- Aoleu, domnule ofițer, să trăiești o groază de ani că eu m-am cărat de aici.
După plecarea țiganului, polițistul mi-a făcut cu ochiul.
- Ai văzut ce l-am speriat? Și a început să râdă gros.
- Dacă-i spuneați că e un șarpe în iarbă, ar fi luat-o la fuga imediat, că țiganilor le e frică de șerpi și de arici și nu mai pierdeați vreamea cu atâta vorbărie fără rost. Fiindcă vorba fără rost e rudă cu prostia. Iar prostia vine de la omul prost, iar omul prost poartă uniformă, centură, epoleți, chipiu, baston și uneori mustață.
- Adică mă faci prost, copile, s-a dumirit polițistul.
- Ba nu, am negat eu vehement, care e un cuvant nou. Eu nu știu să fac proști. Pe proști îi fac părinții proștilor, iar unii din ei ajung fuduli și le cresc slăninele. Asta era o vorbă a tatei care se referea la mine și la frate-meu, Troancă. Așa că eu i-am vândut-o polițistului pentru că mai degrabă i se potrivea lui.
Când a auzit una ca asta, polițistul s-a luat dupa mine iar eu am luat-o la fugă. L-am ajuns pe țigan din urmă. Iar țiganul, văzând că polițistul aleargă în spatele lui, a luat-o și el la fugă și a ajuns o cerșetoare din urmă. Cerșetoarea a luat-o și ea la fugă crezând că polițistul aleargă dupa ea. Polițistul alerga dupa noi toți agitându-și pulanul de cauciuc prin aer. Își scosese chipiul că era cald și alerga cu el în cealalată mână. După încă 20 de metri, alături de noi mai alerga și un câine vagabond pe care nu știu ce l-a apucat. După încă o sută de metri, gâfâiam ca niște locomotive. Polițistul se oprise din fugăreală, se oprise lângă zidul unei case și era alb ca o coală de hârtie. A venit o ambulanță și l-a luat. La spital, i-au facut polițistului analizele și așa a aflat polițistul că avea un început de cancer la prostată. L-au și operat, săptămâna următoare, doctorii bineînțeles, iar acum polițistului îi merge bine. Soției lui i-a revenit roșeața în obraji, iar băieții polițistului vin la școală și se laudă că tatăl lor e polițist.
Cam asta e pățania mea cu țiganul îngândurat.
5
Ambasador
lui Sorin, Rafael și Traian
Primul meu gând cu
adevărat secret, pe lângă cele obișnuite, altele, l-am avut în clasa a cincea
de ziua Unirii, o zi mai aspră și mai friguroasă decât toată iarna acelui an. Chiar
și a anilor precedenți, dacă e să te iei după statistici. În anul acela, ziua
Unirii a căzut într-o vineri, nu ultima vineri din lună, deși n-a contat, eram
în plină epocă de aur, când vinerile nu însemnau începutul sfârșitului de
săptămână, ca acum, pe atunci săptămâna de muncă avea șase zile fix. Școala tot
atât. Erau considerate zile bune numai pentru că, după vinerea, urma sâmbăta,
iar sâmbătă seara era cel mai așteptat moment al săptămânii, puteai să-ți faci
de cap având duminica la mijloc.
În ziua aceea (de
vineri, mă rog) am ajuns acasă de la școală înghețat. Cu mucii solidificați, cu
toate că mă legasem cu fularul peste față, ca un ninja, doar ochii mi se
vedeau, veritabil, cu degetele mâinilor sloi, purtam mănuși de lână tricotate
de mama și cu vârfurile picioarelor bocnă. Douăzeci de minute nici ghiozdanul
nu l-am dat jos din spate, îi înghețaseră curelele. Am intrat pe poartă odată
cu Troancă a cărui căciulă făcuse țurțuri, iar mânecile paltonului nu le mai
putea îndoi de la coate, înțepeniseră și păreau două bucăți de burlan. Mânecile,
mult prea lungi, îi acopereau palmele în întregime.
- Salut, Troancă!
- Salut, tu pe
unde-ai venit de nu te-am văzut?
- Pe calea ferată,
cred că m-am congelat. M-a lăsat autobuzul sub pod.
- Da, dar eu pe jos!
cu Simona.
Abia articulam
cuvintele. Ne coborâsem fularele sub bărbie trimițându-ne mici norișori
alburii, unul altuia. Ca doi fumători.
- Și cu Felicia nu?
- Felicia a plecat
mai devreme că și-a scrântit un deget în capul lui Loți. Iar tovarășa i-a
scăzut nota la purtare.
- Cui?
- Lui Loți. Hei, am o
idee, mergem să ne dăm pe gheață?
- Și Loți ce-a spus?
- Că nu-i pasă.
Noroc că uitsem
poarta deschisă, pentru că n-am fi fost în stare să manevrăm cheia. Și că ușa
de la bucătăria de vară nu se putea încuia, spre disperarea mamei, mama avea
obiceiul să încuie totul. Dacă-i fura cineva butelia? Sau oalele? Sau tigăile? Sau
ceșcuțele? Până la urmă, după multe rugăminți, l-a convins pe tata să lege
butelia cu lanțul de perete.
- Pe frigul ăsta? Tu
n-ai degerat?
- Ba da, am degerat
sigur, ziceam și eu așa, nici nu știu cum o să mă piș că îmi cam vine, numai
dacă mă piș în bucătărie.
În bucătărie era la
fel de frig ca afară, singura diferență era că nu bătea vântul.
- O să-ți înghețe
știi tu ce.
- Atunci mă piș pe
mine.
Am încercat să aprind
un ochi al aragazului la flacăra căruia să ne dezmorțim mâinile. N-am reușit să
țin chibritul în mână. Ce să te încălzești, toate ferestrele făcuseră flori de
gheață, o vineri îngrozitor de rece, am tropăit o oră întreagă în bucătăria de
vară până a venit tata de la uzină și a făcut foc în sobă. Troancă se pișase
deja, pe el.
- Cibeizerilor! atât
ne-a spus tata.
În seara aceea a
trecut și nenea Gyuri pe la noi să sărbătorească, împreună cu tata, evenimentul
Unirii. Dar nu cu mâna goală, ci cu o sticlă întreagă de rachiu de drojdie.
- Hopa, s-a bucurat
tata.
Mamei nu i-a convenit
deloc. Ar fi rupt o coadă de mătură pe spinarea lui nenea Gyuri. Poate că și
pe-a tatei.
- Oi ioi! domnul
Duma. E un frig afară de te caci pe tine.
Au pornit și
televizorul, cam pe la jumătatea sticlei, pe timpul telejurnalului, ceea ce nu
prea se întâmpla, pentru că nici unul nu suporta telejurnalul din cauza
propagandei comuniste. De data aceasta l-au urmărit de parcă era un meci
important de fotbal. Alb negru. Campionatul mondial se terminase cu un an
înainte. Olanda, favorita tatei, pierduse finala cu Germania de Vest, iar
Polonia, favorita lui nenea Gyuri în lipsa calificării românilor sau a
ungurilor, se clasase pe locul trei cu Lato golgheter, bătându-i pe brazilieni.
De fapt, dar nu în secret, tata și nenea Gyuri așteptau, pe programul 1
București, singurul program pe care-l prindeam cu antena de cameră, o emisiune
despre Alexandru Ioan Cuza în legătură cu marea Unire din 1859, despre care
tata avea o părere mai bună chiar decât despre Carol I al României, Ferdinand
ori Mihai I, la un loc.
- Mare Domn, zicea
tata, mare Domn, Cuza ăsta. Pe vremea lui arbitrii nu făceau mișmașuri și nu umbla
lumea cu ocaua mică. Nu le dădea mâna... Iar despre Carol al II-lea zicea, mare
bleg. Hohenzollern, ce vrei. De Sigmaringen!
- Păi și ceilalți regi
au fost tot Hohenzollern, s-a mirat nenea Gyuri de raționamentul tatei. Războiul
de independență, primul război mondial! Și tot de Sigmaringen. Doar Cuza se
trăgea din grecii fanarioți.
- După mamă!
- Păi mama contează,
că e sigură. Tații...
- Așa e, dă-i dracu
de tați, nu schimba vorba, hai mai bine să recapitulăm regii și domnitorii care
merită să rămână în istorie.
- Păi Cuza și Țepeș.
Care alții?
- Și Mihai Viteazul.
- Și el.
- Și Ștefan cel Mare?
- Și el.
- Și Decebal? Și
Burebista?
- Decebal și
Burebista nu erau români. Românii nu se născuseră încă pe vremea lui Burebista.
Abia după ce a atacat Traian Dacia, pe la sudul Dunării...
- Ai dreptate, că
nici Attila nu era maghiar, ci hun. Dar Carol I e pe listă pentru că, înainte
să fie rege, a fost tot un Domn. Român! Cu toate că era neamț.
- Dar Ferdinand?
- Și Ferdinand.
Neapărat.
- Așa e, iar 1
decembrie l-am sărbătorit luna trecută. Cu turț! Și cu palincă de Zalău.
Atunci am auzit și
eu, pentru prima oară, din gura lui nenea Gyuri, că pe rege l-a chemat, de
fapt, Charles, numai românii și ungurii îi spuneau Carol. Și tot în seara aceea
am auzit și de cuvântul ambasador, tocmai la telejurnal. Cum sărbătorea ambasadorul
României în Mozambic Unirea principatelor române. Și atașatul cultural al
României în Republica Populară Mongolă. Pentru câteva secunde am văzut și ce
făceau, dădeau mâna cu toată lumea din televizor. În cravată și costum, cu
steagul tricolor pe masă. Și după cum rezona cuvântul, adică ambasador, mi s-a
părut că suna mai important și decât un președinte sau secretarul general al
partidului.
Am păstrat secretul
aproape trei luni, cu strășnicie, aproape că nu-mi mai venea să dorm nopțile,
după care n-am mai rezistat și l-am destăinuit celor doi colegi ai mei de clasă
cu care mă înțelegeam mai bine, pe la sfârșitul lui aprilie. Sau pe la începutul
lui mai. Cu unul din ei, din colegi adică, mă băteam aproape în fiecare pauză, de
plictiseală, era un deliciu, ne rupeam buzunarele și nasturii de la uniformă. Pe
care mama nici nu-i mai cosea la loc, zicea că oricum vin cu ei rupți a doua
zi. Îi înlocuiam cu ace de siguranță. Alteori ne mai sfâșiam și cămășile, ne
mai umflam un ochi sau ne mai spărgeam nasul și gura. Cu celălat coleg nu mă
băteam, fiind prea iute de picior. Nu puteam să-l prind orice-aș fi făcut. Pe
primul îl chema Mirel, iar pe cel iute de picior Octavian. Despre care, iată. Nici
bine n-am început clasa a cincea că Mirel și Octavian au devenit frați,
părinții lor au divorțat fără să se știe motivul principal. Din zvonuri, au
fost ceva păruieli pe-colo. Pe urmă s-au recăsătorit. Dar nu ca inainte, ci
invers. Nenea Botoacă, tata lui Mirel, s-a recăsătorit cu tanti Cioncan, mama
lui Octavian, iar nenea Cioncan cu tanti Botoacă. Așa că lui Mirel și lui
Octavian lumea le-a spus, din acel moment, frații Cioncan. Nu pe față, să nu se
supere nenea Botoacă. Nenea Botoacă ar fi snopit pe oricine în bătaie, că era
cât un munte și se nerva repede, mai ales pe stomacul gol. Asta mi-a spus-o
Octavian.
Fiind doar o frăție
de alianță prin rearanjarea căsătoriilor, cel puțin așa credeam atunci și așa
știau și ceilalți colegi ai mei din explicațiile părinților lor, am intrat și
eu în ea, cu toate că îi aveam și eu pe frații mei, pe Troancă și pe Vahile,
dar pe care îi consideram prea mici și nici nu-mi erau colegi de clasă. Nu mult
după aceea a intrat și Ion în frăție, un alt coleg de-al nostru, la fel de
vorbăreț ca noi, așa că secretul l-am destăinuit la toți trei. Le-am spus în
șoaptă, sub nucul din curtea școlii:
- Am un gând secret.
- Cât de secret? a
părut interesat Octavian, unul din frații Cioncan. Secret secret?
- Da. Bineînțeles.
- Şi nu ni-l spui şi
nouă?
- Ba da, tocmai, dar
numai dacă juraţi pe mamă că n-o să-l spuneţi la nimeni.
- Jurăm, gata.
Eu cred că Mirel și
Octavian au spus gândul meu secret cuiva, că uite ce s-a întâmplat cu mamele
lor. S-au păruit. Deși ele se păruiau și înainte să le destăinuiesc eu
secretul.
- Gândul meu e, după
ce o să cresc mare, să mă fac ambasador!
După o clipă de
liniște prelungită, Mirel a cerut lămuriri suplimentare.
- Adică.
- Adică ciocolată
“Ambasador”, i-a explicat Octavian.
- Nu, adică nu
ciocolată. Ambasador e cineva îmbrăcat elegant la dungă, se plimbă prin țări
străine şi dă mâna cu lumea. Râde tot timpul și ciocnește pahare de șampanie.
Și, din când în când, apare la telejurnal.
- Pe banii lui?
- Șampania?
- Ce șampania?
- Ce, pe banii lui?
- Se plimbă...
- Nu, nu cred că pe
banii lui...
- Poate pe-a lui
taică-său.
- Sau mai degrabă pe
banii statului.
Nici nu ne gândisem
că ar putea fi posibil. Tata lui Ion era șef de aprozar și se plimba de multe
ori prin țară pe banii statului, știa ce vorbește. Dar să vezi toate țările...
- E Colosal!
- Păi atunci o să ne
facem şi noi ambasadori.
În ziua aceea am
făcut legământ că vom păstra secretul și că vom deveni, cândva, când vom ajunge
mari, probabil după terminarea liceului, ambasadori. Din acel moment am devenit
gașcă, iar pe Ion, care părea mai de încredere, l-am numit șeful găștii. Am
stabilit semnale speciale de recunoaștere, fluierături și saluturi secrete,
desigur, și am început să umblăm numai câte patru, mai ales când veneam la
școală sau când plecam acasă de la școală, ocolindu-i și excluzându-i, cât s-a
putut, pe ceilalți colegi ai noștri. Ne mai râdeau fetele cu țâțele lor în
creștere și ifose de domnișoare în devenire, fetele totdeauna râdeau de noi
fără nici un motiv, când nu le auzeam, ori chicoteau pe la colțuri. Ronella, pe
care n-o sufeream deloc, pentru că mi se părea prea frumoasă, pe de-o parte, și
prea băiețoasă, pe de alta. Și dacă-i dădeai un pumn îți întorcea doi înapoi,
pentru că nu se lăsa. Ori era în stare să-ți scoată ochii. La fel și cu
Victorina, numai că Victorina se baza mai mult pe fratele ei cu doi ani mai
mare ca noi. Carmen și Eniko, ele râdeau tot timpul privindu-se galeș una pe
alta, ca și cum toate enigmele lumii le erau numai lor știute, clipeau des din
pleoape și, dacă nu râdeau cu gura până la urechi, zâmbeau cu subînțeles.
Marcela, cea mai dezvoltată fizic dintre toate fetele cu curul mai mare decât
banca și Laura, pârâcioasa clasei, pe care îți venea să o bați întruna. Mai
erau Mariana și o altă Mariana, Florica și o altă Florica, Adriana, Astrita,
Tonia, Diana, Ramona și Adela. Și încă două a căror nume le-am uitat. Antonia.
Cornelia. Și Anca.
A doua oară, am auzit
cuvântul la femeia de serviciu, baba Giucu, nu chiar așa babă după cum mânuia
teul cu care ne mai croia pe câte unul când ne prindea aruncând hârtii pe jos
și care, văzându-ne pe toți patru trecând țanțoși pe lângă ea, a remarcat:
- Ia uite la ăștia,
parcă ar fi ambasadori!
Episod în urma căruia
ne-am înfiorat de plăcere și auto respect. Am renunțat, o vreme, la bătăile din
recreații cu Mirel, am început să-mi perii uniforma și să-mi dau mai des
pantofii cu cremă. Mama a căzut în extaz. Nu înțelegea ce se petrece dar se
bucura și se ruga să-mi țină Dumnezeu obiceiul cel nou.
Următorul pas a fost
să ne împărțim zonele de influență. Fiind patru, am luat-o pe continente.
America mi-a revenit mie, pentru că venisem cu ideea, Ion a luat Europa, iar
Mirel cu Octavian și-au împarțit Africa, Asia și Australia. Interesul la limba
franceză ne-a crescut peste noapte, fapt remarcat și de tovarășa profesoară. În
plus, apetitul pentru geografie, istorie și limba română.
Până la sfârșitul
clasei a cincea atât colegii, cât și profesorii, au înțeles că se petrece ceva
cu noi, cei patru gășcari, în sensul bun al schimbării. Din clasa a șasea
fetele au început să ne privească altfel, cu mai mult interes și parcă mai
puțin batjocoritor. Ba chiar ne-au remarcat și elevi din clasele mai mari, cu
unii am avut și încăierări, însă tot mai rare, era greu să ne provoace pe toți
patru odată, iar noi acționam aproape ca unul, ca o gașcă adevărată ce ne
consideram.
Pe la mijlocul clasei
a șasea, am observat eu, Ronella mă pândea tot mai des din banca ei și-mi
arunca zâmbete din ce în ce mai pe înțeles, ceea ce mă fâstâcea pe moment și,
neștiind cum să reacționez, îi aruncam cu cocoloașe de hârtie în cap.
- Prostule!
A treia oară,
cuvântul l-am auzit la mama. Așa, fără nici o introducere, mi-a spus într-o zi,
în timp ce mâncam.
- Mă, tu ai să fii
ambasador!
Era să cad de pe
scaun, am scăpat lingura din mână și m-am înecat.
- De ce... crezi...
mamă? Roșind de plăcere.
- Nu știu, așa mi-a
venit.
Păcat că a fost și
tata prin preajmă să mă dezumfle imediat.
- Ambasadorul oilor,
ha, făcând aluzie la notele mele de la matematică. Și fizică. O să faci cunoștință
cu măgarul. Vezi că măgarii au o grămadă de membre, să nu greșești... piciorul!
Norbert a intrat în
gașcă pe la sfârșitul clasei a șaptea, tocmai când gașca începuse să se moaie.
Fără să-l chemăm, fără să-l invităm și fără să-l acceptăm. S-a considerat de la
sine membru, venea și pleca odată cu noi acasă, se învârtea mereu în jurul
nostru și nu mai scăpam de gura lui. Ne povestea de satul bunicilor săi, de
vacanțele de vară și iarnă pe care le petrecuse acolo, despre munții Apuseni,
fânețe, animale domestice și sălbatice, păduri, peșteri, izvoare, vorbea
continuu. I-am plasat lui Australia cu toate țările din jur, deși el voia ceva
mai aproape.
- Eu mă fac ambasador
în Germania, ne-a anunțat el.
- Bine.
Eram într-o perioadă
în care tot felul de lucruri ciudate se petreceau cu noi, începuse brusc să ni
se îngroașe vocile, să ne crească păr prin tot felul de locuri, coșuri pe față
din cauza cărora sufeream mai mult ca pentru orice altceva, să avem erecții la
tot pasul și, mai ales, să ni se intensifice interesul pentru fete. Eu chiar
începusem să-mi pierd capul pentru câte una. Ceea ce mă mira, îmi plăcea și mă
speria în același timp. Intram în pubertate, pubertate despre care nu știam
nimic și nici nu aveam să știu până am trecut de ea. O perioadă plină de
transformări radicale, pe care am numit-o “chinurile iadului”.
În clasa a opta a
fost ceva mai rău. Datorită crizei, din cauza transformărilor hormonale prin
care treceam, am reușit să mă îndrăgostesc de toate colegele din clasă. Pe
rând. Gașca aproape că nu mai conta, iar dorința mea de a deveni ambasador se mai
muiase (estompase, sinonim) pentru moment. M-am îndrăgostit începând cu cea mai
frumoasă colegă, în aprecierile mele şi sfârşind cu cea mai urâtă deși, la
vârsta pe care o aveam, nici o fată nu era suficient de urâtă. Poate tocmai de
aceea n-am scăpat nici una. Pe cea mai frumoasă nu mai ştiu cum o chema,
Ronella, sau probabil Florica. Ori Ludmila. Ori Daniela. M-am și bătut cu un
coleg pentru ele. Cu Adrian. Atunci mi-am rupt pantalonii de uniformă, i-am
agăţat într-un cui ce ieşea din bancă.
- Ce-ţi atârnă de
fund în această dimineață de februarie pe trecute? a întrebat tovarăşa cu părul
ei coafat permanent, o scorpie de profesoară de fiziologie și igienă. M-a
întrebat atât de serios și încâlcit, încât am crezut că se referea la lecția
din ziua aceea.
- Nu ştiu, tovarășa
profesoară. Dar dacă ține de fiziologie, n-am început eu. Ci Adrian.
Colegii mei au pufnit
pe nas, a pufnit și restul găștii, ceea ce, după statut, era neregulamentar,
până şi tovarăşa a pufnit din colţul gurii şi m-a trimis în bancă fără să mă
mai noteze.
Pe cea mai urâtă fată
o chema Maria. Nu urâtă de speriat, purta ochelari cu dioptrii suprapuse,
foarte groşi, avea guşă şi îi creştea tuleii ca la băieți. Vorbea piţigăiat. Şi
mai şi avea un neg pe faţă. Şi nici nu învăţa prea bine. Dar după ce mă
îndrăgostisem eu de toate celelalte colege şi îmi și trecuse deja, parcă Maria
nu mi s-a mai părut așa de urâtă. Mi-am pierdut capul şi pentru ea, vreo două
zile, pe urmă s-a făcut duminică, iar luni ne-a sosit o altă colegă, părinții
ei tocmai se mutaseră în cartierul nostru, o fată Corina, care era atât de
frumoasă încât mi s-a tăiat respiraţia. Toţi băieţii din clasă ne-am
îndrăgostit de ea, fără excepție. Toţi ne-am pierdut capetele în acelaşi timp,
aceeași bătaie a ceasului. Dar de luat la harță nu ne-am mai luat. Eram prea
uluiți și prea impresionați. Ne strângeam doar în pauză şi vorbeam despre
Corina.
- Băăăi!
- E superfaină.
- E totală.
- E super totală.
- E de nediscutat.
- E mirifică.
- E super mirifică.
- Are şi ţâţe...
- Are cele mai mari
țâțe din clasă.
- Are țâțe mai mari
decât profesoarele.
- Și decât
profesorii.
- Băi, ce tâmpit
ești.
- E perfectă.
- E super perfectă.
Şi cum vorbeam noi
aşa, Corina s-a apropiat de gaşca noastră şi l-a întrebat pe Mirel care, pe
atunci, cu pistruii lui și cu părul lui roșcat, era cel mai făţos dintre noi.
- Cum te cheamă?
- Mirel, am răspuns
toți băieții deodată, luați prin surprindere.
- Mirel, vrei să ne
pupăm?
Am încremenit şi n-am
mai respirat nici unul. Mirel s-a făcut galben. Și, peste câteva secunde, a
țâșnit dintre noi ca o rachetă prin curtea școlii, făcându-se nevăzut.
- Poate vrei tu? Şi
m-a arătat pe mine cu degetul.
Mie mi s-au înmuiat
picioarele.
- Eu nu, am reuşit să
îngaim, că eşti prea îndrăzneață! Iar eu am gașcă! Şi mi-am pierdut şi mai tare
capul.
- Aa, gașca
băieților. Vedeți că ați pierdut un membru Mirel. Se ascunde în spatele
nucului. Apoi, fără nici o legătură, a adăugat. Iar eu am să mă mărit cu un
ambasador!
A fost a patra oară
când cuvântul ambasador mi s-a înfipt în minte, de data aceea mai ascuțit ca
oricând.
După încă o lună, am
terminat clasa a opta, a venit vacanţa de vară, iar după vacanţă am început
liceul şi am uitat de Corina. Ori cel puțin am pretins. Era greu s-o uiți pe
Corina. Mai ușor era să o visezi. Mi-a fost ciudă pe mine, sau pe timiditatea
mea, nu mai pupasem o fată niciodată, mă lăudam numai, în discuțiile cu
băieții, toți ne mai lăudam numai, ascuțindu-ne pintenii și crestele ca niște
cocoși în devenire. Până la urmă mi-a trecut pentru simplu fapt că n-am mai
văzut-o. Iar după o vreme, chiar m-am bucurat că-mi recâştigasem capul și
puteam, de-acum, să-mi clădesc alte planuri. Planuri noi. Și alte visuri.
*
Din clasa a noua gașca s-a dezmembrat
definitiv, chiar dacă ne-am mai întâlnit prin vacanțele școlare. Ori,
întâmplător, pe stradă, în autobuz sau tramvai, prin cinematografe (mai rar) sau cofetării (și
mai rar). Însă n-a mai fost, în acest sens, și n-a mai însemnat, ceea ce a
însemnat în cei patru ani de școală generală. Mirel s-a îndreptat spre liceul
Sanitar, voia să devină medic oftamolog, Octavian în alimentație publică, în
paralel cu cariera de fotbalist, Ion la informatică, Norbert s-a mutat din oraș
undeva mai aproape de satul bunicilor săi, iar eu am ajuns la liceul de chimie.
Cum am ajuns la chimie e o poveste. Sau, mai bine zis, altă poveste.
**
Frații Cioncan s-au dovedit frați vitregi, în
cele din urmă. Nenea Cioncan fiind tatăl amândurora. Test de paternitate
efectuat, mai târziu, după 1989, la inițiativa lui Octavian. În urma unui alt
scandal izbucnit în cartier, a reieșit că frații Cioncan erau mult mai numeroși
decât Mirel și Octavian. Așa au fost descoperiți, în ordinea vârstei: Liana (cu
tanti Adameșteanu), Geta (cu tanti Popescu), Traian (cu tanti Druc) și Mircea
(cu tanti Marinache). Aceștia sunt cei de care se știu, tanti Cioncan fiind de
părere că ar mai fi și alții, împrăștiați prin celelalte cartiere timișorene.
***
După terminarea liceului, în dimineața zilei
de doi iulie, am plecat cu Ion (singurul din gășcari cu care păstrasem legătura
constant și secret) îndreptându-ne spre frontiera cu Yugolavia. Fără să spunem
nimănui nimic, fără să ne luăm rămas bun de la nimeni. Fără să lăsăm vreo notă
sau atenționare cuiva. Părinților ori fraților. Sau prietenilor. Ori iubitelor.
Cu rucsacurile în spate, vopsite în negru, umplute cu haine de schimb, apă și
câteva sandviciuri. O hartă, o busolă, o schiță de mână a terenului și două
pachete de țigări. Călare pe biciclete. Bicicletele le-am abandonat într-un lan
de floarea soarelui, conform planurilor. Eram veseli, încrezători și plini de
optimism.
Am fost prinși, a doua zi, de către paza de
frontieră și predați procuraturii din Timișoara unde am fost anchetați și ni
s-au luat datele personale de infractori.
- Unde ați vrut să plecați, trădătorilor?
- Nu știm.
Răspuns destul de curajos și riscant după
bătaia pe care o luasem deja la pichetul militar de pe frontieră. Dar nu
obraznic. Sau nu suficient.
- Cum nu știi, cetățene. M-a privit pe mine,
direct. Îți bați joc de autoritățile statului român?
- Nu știu unde am vrut să plec, știu numai de
unde, domnule procuror.
Ion și-a ferit capul instinctiv, iar eu m-am
pomenit cu o palmă grea după ceafă trântindu-mă la pământ.
- Ridică-te!
Mă lovisem cu gura de podea și-mi țâșnea
sângele.
- Ați vrut să plecați din partidul care v-a
alăptat. Care v-a născut. Din țâța căruia ați supt. Să părăsiți patria care v-a
educat. V-a spălat și v-a îmbrăcat. V-a încălzit la sânul ei, năpârcilor!
Trădătorilor!
Cred că procurorul era țăcănit, confunda țara
cu partidul comunist și partidul comunist cu mamele noastre.
****
- Stai! Stai, că trag!
Soldatul trăgea, nu se mai oprea. Din când în
când, pe țeava pistolului, ieșea câteun cartuș trasor ce lumina prin noaptea
fără pic de lună.
- Stăm, nu mai trage.
- Stai, că trag!
- Țârrr, ţârrr, până ce soldatul şi-a consumat
toată muniția.
Noi nu ştiam, nu i-o numărasem, nu știam câte cartușe
trebuiau să fie într-un încărcător de pm. Eram morţi de frică. Numai soldatul
ştia câte cartușe îi mai rămăseseră.
- Stai că trag!
Nu-i mai rămăsese niciunul. Le trăsese pe
toate. De frică.
- Cine mişcă, trag în plin!
- Nimeni nu mişcă, m-am încumetat eu de frica
vreunui glonţ rătăcit. Pentru care m-am pomenit cu un bocanc milităresc în
față.
- Gura! Nimeni nu vorbeşte!
Gura mea sângera. Ne-a pus să ne legăm
şireturile între ele ca să nu fugim şi să ne dăm pantalonii jos până la
genunchi. Tot ca să nu fugim.
- Pe burtă și cu mâinile la ceafă!
După o jumate de oră au mai venit nişte
soldaţi care ne-au dus la un pichet cu pistoalele mitralieră înfipte în coaste.
După ancheta de la pichet, am ajuns, destul de
bine bătuți, trecând prin procuratură, la arestul miliţiei. Iar din arestul
miliţiei în penitenciarul de pe vestita stradă Popa Șapcă de care mi-am adus
aminte instantaneu. Mi-o arătase tata cu mult timp în urmă, mie și lui Troancă.
Dar numai pe dinafară.
6
Dragă
Dorian,
(debut epistolar)
care-mi ești verișor drag și scump după mamă, te așteptam anul ăsta sa treci pe la noi, mai mult pe la mine, te așteptam cu sufletul la gură și am aflat că nu mai vii, că n-ai concediu, că trenurile știu că circulă, dar călătorii, dacă n-au concedii, nu. Însă m-am bucurat când ți-am auzit vocea la telefon, ai o voce hotărâtă de verișor, te rog să nu ți-o schimbi. Urmează scrisoarea mea.
Nintendo
Dragă Dorian,
știi ce-ar trebui să facem noi? Doi? Să uităm scrisoarea anterioară pe care ți-am expediat-o acum șase ani și la care nu mi-ai răspuns pentru că îți înțeleg supărarea! Gabor m-a tot întrebat, fiind un microbist înrăit al SC-ului, dar nu mult, pentru că el mi-a scris-o, mie îmi tremura mâna din cauza injecțiilor. Hai să ștergem totul cu buretele, toată aventura aceea din București, și eu îți promit solemn că astfel de evenimente nu se vor mai petrece, fiindcă nu vreau și nici chef nu am să te mai supăr vreodată. Nu mai amintesc ce tratamente am luat la clinică din cauza asta, adevărate spălări de creier după care am rămas în perpetuă revenire. Să trecem peste o întâmplare atât de neinspirată oricum, revin la ideea dintâi, să punem punct și să punem de la capăt.
Cosmin,
vreau să-ți spun că,
de fiecare când mă culc, până să adorm, stau cu ochii deschiși și mă gândesc la
tine și la Aneta, pentru că tu ești verișorul meu drag și abia aștept ziua în
care ne vom reîntâlni și vom chiui de bucuria revederii după atâția ani, vreo
zece ani plini de dor. Știu că sună patetic, chiar sunt patetic, nu trebuia s-o
amintesc pe Aneta în povestea noastră, că îmi citește tati scrisoarea și îmi
zice să mai ciuntesc din ea că mă lălăi și să trec la subiect, odată. Și să
nu-mi mai plâng de milă că am tot ce-mi trebuie. Aneta a murit.
Dragă Cosmin,
m-am obișnuit cu
numele ăsta conspirativ al tău, dacă vrei am să-ți spun că mi-e tare tare dor
de tine și că aici, la grădină, nu am adversar la pescuit, să vezi, Cosmine, că
am fost la pădure să-mi caut băț de pescuit și mă tot uit eu pe acolo și ce
crezi că găsesc eu acolo? Cosmin, un lemn de brad! Înalt de vreo șapte metri
dacă nu și mai mult, poate 14 metri și ce crezi că am făcut? Am mers cu tati după el și l-am adus la
grădină. L-am curațat bine și tati l-a uns cu ulei, l-am lăsat să se usuce,
apoi ce crezi că am facut cu el? Am făcut din el un catarg. I-am pus niște role
de la ruleta mea de acasă, i-am pus și o sfoară lungă și am înălțat pe catarg
drapelul României! Acum drapelul României flutură în grădină, iar România are
un drapel în plus!
Cosmin,
care-mi ești cel mai iubit dintre verișori, dacă vei lua cumva concediu de odihnă de revelion, te invit pe data de 31 decembrie la ziua mea de naștere
(continuare de pe pagina cealaltă)
pe tine cu toată familia pe care o iubesc, dar nu ca pe tine, pentru că tu te detașezi printre neamuri. Dacă mă nășteam cu câteva ore mai târziu, treceam în celalalt an, pe 1 ianuarie, și eram ceva mai tânăr acum, în schimb, sunt mai matur. Am auzit că și cei ca mine se maturizează. Eu încă nu, sunt tot așa cum îți amintești. Am renunțat la profesionala de ceasornicari, am făcut alta, o să-ți povestesc eu de ce, fiind o promisiune pe care o făcusem Anetei. Aneta a murit într-o zi de marți, noiembrie, acum șase ani, la scurt timp după ce ți-am scris eu.
Cosmin,
am ceva important să-ți spun. Anume că, la mănăstirea Izbuc, unde am stat trei ani după terminarea profesionalei de lăcătuș în construcții metalice, dar n-am reușit să mă călugăresc, fiindcă mă ducea capul și la prostii, iar Aneta îmi apărea în mai toate visurile mele, a fost fain de tot. Am învățat numai lucruri faine și frumoase și utile. Acum știu să bat toaca și să trag clopotele de sfoară, Cosmin. Până mă oprește părintele Iosofram, că de tras clopotele nu mă satur niciodată.
Tati mi-a recitit a doua oară scrisoarea și mi-a reproșat că încă n-am ajuns la subiect și că acum află și el ce visez eu și de ce mai plâng uneori prin somn, așa că, alături de scrisoare, îți atașez o poză cu mine, verișorul tău drag. Poza e făcută la vârsta apropiată de două zeci de ani, dar acum am mult mai mult și încă semăn cu poza. Te rog să o adaugi în albumul tău cu poze favorite și să te uiți la mine când ai chef.
Dragă Cosmin,
acum e acum, dacă te hotărăști să-mi cumperi un joc Nintendo, te rog să te gândești numai dacă îl merit. Eu aș zice că n-aș merita un astfel de joc performant, după supărarea pe care ți-am provocat-o cu fuga mea la București. Dar dacă tu tot vrei să-mi iei Nintendo (să fie compatibil cu televizorul meu), eu nu te oblig, decizia îți aparține. Iar când mai vii la noi, să ne anunți, că te ducem și pe tine la mănăstirea Izbuc ca să vezi și tu ce frumos e și când o să trag clopotele o să te iau cu mine în clopotniță, sus pe deal. Pe urmă, dacă vrei, îți arăt mormântul Anetei.
Dragă Cosmin,
după ce-mi cumperi jocul Nintendo, să mă suni și pe urmă să-mi scrii o scrisoare, iar jocul să mi-l trimiți prin poștă că l-am alarmat pe poștaș de anul trecut și știe despre ce e vorba. Și să nu te superi pentru ce am să-ți spun în următoarele rânduri, că eu nu mai țin cu SC-ul demult, că a stat în divizia A, pe urmă au căzut, a promis că promovează și iar a căzut și iar a promis, că a tot mâncat bătaie până ce-a ajuns ciuca bătăilor. De SC mă lega Aneta, după ce-a murit ea nu l-am mai suportat din motivele pe care ți le-am descris. Acum sunt susținător înfocat al lui “Steaua” București.
Cosmin,
care-mi ești cel mai iubit dintre verișori, dacă vei lua cumva concediu de odihnă de revelion, te invit pe data de 31 decembrie la ziua mea de naștere
(continuare de pe pagina cealaltă)
pe tine cu toată familia pe care o iubesc, dar nu ca pe tine, pentru că tu te detașezi printre neamuri. Dacă mă nășteam cu câteva ore mai târziu, treceam în celalalt an, pe 1 ianuarie, și eram ceva mai tânăr acum, în schimb, sunt mai matur. Am auzit că și cei ca mine se maturizează. Eu încă nu, sunt tot așa cum îți amintești. Am renunțat la profesionala de ceasornicari, am făcut alta, o să-ți povestesc eu de ce, fiind o promisiune pe care o făcusem Anetei. Aneta a murit într-o zi de marți, noiembrie, acum șase ani, la scurt timp după ce ți-am scris eu.
Cosmin,
am ceva important să-ți spun. Anume că, la mănăstirea Izbuc, unde am stat trei ani după terminarea profesionalei de lăcătuș în construcții metalice, dar n-am reușit să mă călugăresc, fiindcă mă ducea capul și la prostii, iar Aneta îmi apărea în mai toate visurile mele, a fost fain de tot. Am învățat numai lucruri faine și frumoase și utile. Acum știu să bat toaca și să trag clopotele de sfoară, Cosmin. Până mă oprește părintele Iosofram, că de tras clopotele nu mă satur niciodată.
Tati mi-a recitit a doua oară scrisoarea și mi-a reproșat că încă n-am ajuns la subiect și că acum află și el ce visez eu și de ce mai plâng uneori prin somn, așa că, alături de scrisoare, îți atașez o poză cu mine, verișorul tău drag. Poza e făcută la vârsta apropiată de două zeci de ani, dar acum am mult mai mult și încă semăn cu poza. Te rog să o adaugi în albumul tău cu poze favorite și să te uiți la mine când ai chef.
Dragă Cosmin,
acum e acum, dacă te hotărăști să-mi cumperi un joc Nintendo, te rog să te gândești numai dacă îl merit. Eu aș zice că n-aș merita un astfel de joc performant, după supărarea pe care ți-am provocat-o cu fuga mea la București. Dar dacă tu tot vrei să-mi iei Nintendo (să fie compatibil cu televizorul meu), eu nu te oblig, decizia îți aparține. Iar când mai vii la noi, să ne anunți, că te ducem și pe tine la mănăstirea Izbuc ca să vezi și tu ce frumos e și când o să trag clopotele o să te iau cu mine în clopotniță, sus pe deal. Pe urmă, dacă vrei, îți arăt mormântul Anetei.
Dragă Cosmin,
după ce-mi cumperi jocul Nintendo, să mă suni și pe urmă să-mi scrii o scrisoare, iar jocul să mi-l trimiți prin poștă că l-am alarmat pe poștaș de anul trecut și știe despre ce e vorba. Și să nu te superi pentru ce am să-ți spun în următoarele rânduri, că eu nu mai țin cu SC-ul demult, că a stat în divizia A, pe urmă au căzut, a promis că promovează și iar a căzut și iar a promis, că a tot mâncat bătaie până ce-a ajuns ciuca bătăilor. De SC mă lega Aneta, după ce-a murit ea nu l-am mai suportat din motivele pe care ți le-am descris. Acum sunt susținător înfocat al lui “Steaua” București.
În încheiere, vreau
să-ți urez noroc, al tău verișor iubit drag și scump,
Toni
Cosmin,
am uitat să-ți spun că, odată cu jocul, să iei și trei casete pentru el, cu Super Mario, fotbal și formula 1. Îți mulțumesc din tot sufletul, fiindcă ăsta era subiectul scrisorii, de la bun început, nu știu ce ai înțeles tu până la urmă. Așa zice și tati, însfârșit.
Te sărut, te îmbrățițez și te rog să vorbești cu șeful tău de concediu, moaie-i inima, că pe om dacă-l atingi la inimă faci ce vrei cu el. Dacă are inima. Dacă nu are, am auzit că oamenii fără inimă devin androizi. Trimite-mi și un joc de împușcat alieni, că de-acum tati nu-mi mai citește scrisoarea, o lipesc în următoarele 20 de secunde. Un joc cu multe nivele în care eroul principal să iese câștigător. Îți mai scriu eu data viitoare.
Aștept jocul cu drag
al tău verișor, Toni
Cosmin,
am uitat să-ți spun că, odată cu jocul, să iei și trei casete pentru el, cu Super Mario, fotbal și formula 1. Îți mulțumesc din tot sufletul, fiindcă ăsta era subiectul scrisorii, de la bun început, nu știu ce ai înțeles tu până la urmă. Așa zice și tati, însfârșit.
Te sărut, te îmbrățițez și te rog să vorbești cu șeful tău de concediu, moaie-i inima, că pe om dacă-l atingi la inimă faci ce vrei cu el. Dacă are inima. Dacă nu are, am auzit că oamenii fără inimă devin androizi. Trimite-mi și un joc de împușcat alieni, că de-acum tati nu-mi mai citește scrisoarea, o lipesc în următoarele 20 de secunde. Un joc cu multe nivele în care eroul principal să iese câștigător. Îți mai scriu eu data viitoare.
Aștept jocul cu drag
al tău verișor, Toni
7
Povestea cu lipoveanca
lui Gogu Lână, Lucian Zsabo și fostului meu
decan de an Radu V
Am fost în deltă, am
uitat pe care braț, unde m-au pişcat toţi tânţarii din lume, răi şi urâţi, cu
trompe nesăţioase după sânge ca al meu. Din cauza lor n-am reușit să momesc
nimic, aruncam mereu cu șapca după țânțari în timp ce, prietenul meu, prindea
pui de crapi graşi, plini de solzi, iar la mine orocaiau broaştele cu gură
mare. Pe atunci nu le mâncam. Oricum, păreau scârboase și nici nu știam că sunt
delicatese prin unele restaurante.
- Tu cu ce cârlig dai?
- Cu numărul 5.
- Asta era, fiindcă eu dau cu 4.
Am schimbat cârligul, pe urmă pluta, undiţa, pe urmă locul, pe urmă mi-am pierdut răbdarea şi am vrut să plec acasă ca un trădător.
- Unde vrei să pleci deja, mi-a făcut semn prietenul meu cu degetul la tâmplă, abia am venit. Nu mai vrei să ne umplem de pește?
- Atunci ce să mai schimb, că la mine nu trage nimic.
- Ai pus mâna când ai plecat de-acasă?
- Unde s-o pun?
- Ei unde, unde trebuie...
- Unde trebuie?
- Nu mai fă pe prostul. Acolo...
- Adică unde nu trebuie? Aflam un lucru nou. N-am pus-o dar o pun acuma. Ajută?
- Păi, nu la tine, măi, la o femeie. Ca să-ţi aducă noroc. Sigur că ajută. Eu am pus când am plecat. Finuţ aşa, să nu se trezească nevastă-mea, altfel, adio pescuit.
- Acum îmi spui şi tu... eu nu sunt însurat ca tine. Și de unde femei în pustietatea asta?
M-am dus să caut o femeie dar nu prea erau femei în delta aia. Mai degrabă ţânţari. Pe țânțari nici nu-i căutai că se luau ei după tine. Până la urmă, am dat peste o lipoveancă cam durdulie şi cam veştejită, spăla nişte haine într-o albie de lemn.
- Sărumâna, domniță.
Lipoveanca m-a privit chiorâş, nu prea vedea bine.
- Tu cu ce cârlig dai?
- Cu numărul 5.
- Asta era, fiindcă eu dau cu 4.
Am schimbat cârligul, pe urmă pluta, undiţa, pe urmă locul, pe urmă mi-am pierdut răbdarea şi am vrut să plec acasă ca un trădător.
- Unde vrei să pleci deja, mi-a făcut semn prietenul meu cu degetul la tâmplă, abia am venit. Nu mai vrei să ne umplem de pește?
- Atunci ce să mai schimb, că la mine nu trage nimic.
- Ai pus mâna când ai plecat de-acasă?
- Unde s-o pun?
- Ei unde, unde trebuie...
- Unde trebuie?
- Nu mai fă pe prostul. Acolo...
- Adică unde nu trebuie? Aflam un lucru nou. N-am pus-o dar o pun acuma. Ajută?
- Păi, nu la tine, măi, la o femeie. Ca să-ţi aducă noroc. Sigur că ajută. Eu am pus când am plecat. Finuţ aşa, să nu se trezească nevastă-mea, altfel, adio pescuit.
- Acum îmi spui şi tu... eu nu sunt însurat ca tine. Și de unde femei în pustietatea asta?
M-am dus să caut o femeie dar nu prea erau femei în delta aia. Mai degrabă ţânţari. Pe țânțari nici nu-i căutai că se luau ei după tine. Până la urmă, am dat peste o lipoveancă cam durdulie şi cam veştejită, spăla nişte haine într-o albie de lemn.
- Sărumâna, domniță.
Lipoveanca m-a privit chiorâş, nu prea vedea bine.
- Domniță, zici?
Iar eu i-am povestit
problema mea dintr-o răsuflare, că mă grăbeam să mă întorc la pescuit.
- Eu te las să pui mâna, mi-a şuierat lipoveanca, dar pe urmă o pun şi eu, că plec și eu la pescuit la noapte, cu lipoveanul meu fără noroc.
Am bătut palmele, deşi îmi era cam silă de lipoveanca aia şi, după vreo 5 ore, am ajuns înapoi la locul de pescuit.
- Unde dracu ai umblat toată ziua, m-a luat la rost prietenul meu, că de când ai plecat n-am mai prins nici un crap.
- Eu te las să pui mâna, mi-a şuierat lipoveanca, dar pe urmă o pun şi eu, că plec și eu la pescuit la noapte, cu lipoveanul meu fără noroc.
Am bătut palmele, deşi îmi era cam silă de lipoveanca aia şi, după vreo 5 ore, am ajuns înapoi la locul de pescuit.
- Unde dracu ai umblat toată ziua, m-a luat la rost prietenul meu, că de când ai plecat n-am mai prins nici un crap.
- Pui de crap!
- De crap.
- Mă întrebi şi tu de parcă n-ai ştii…
- Ce să ştiu?
- Păi, şmecheria cu mâna, am căutat un loc de pus.
- Şi ai găsit?
- Vezi bine că da, altfel nu m-aş fi întors.
- Ia să vedem dacă ai pus-o, ori numai te lauzi.
Şi pe loc am şi prins un monstru cât toate zilele. Prietenul meu s-a cam speriat de invidios ce era şi a aruncat toţi puii de crap, pe care îi prinsese până atunci, în apă.
- Unde dracu ai băgat mâna până la cot?
Nu mai ştiu, că m-a îmbătat Lipoveanca cu spirt medicinal şi mi s-a rupt filmul. Dar de pus am pus-o, altfel nu prindeam monstrul.
- Dă-mi repede adresa!
I-am dat repede adresa Lipovencei. Ce s-a mai întâmplat nu ştiu, că prietenul meu nu s-a mai întors, am plecat singur acasă, târând monștri după mine. Ne-am întâlnit abia după două săptămâni, în gara de Nord, el se grăbea să plece undeva fără să-mi spună unde. Un secret de-al lui.
- Dar ce ai în geamantan?
- Spirt medicinal.
- Şi mai ce?
- Atât.
- Cum, tot geamantanul e plin de spirt medicinal?
- Da.
- Mă întrebi şi tu de parcă n-ai ştii…
- Ce să ştiu?
- Păi, şmecheria cu mâna, am căutat un loc de pus.
- Şi ai găsit?
- Vezi bine că da, altfel nu m-aş fi întors.
- Ia să vedem dacă ai pus-o, ori numai te lauzi.
Şi pe loc am şi prins un monstru cât toate zilele. Prietenul meu s-a cam speriat de invidios ce era şi a aruncat toţi puii de crap, pe care îi prinsese până atunci, în apă.
- Unde dracu ai băgat mâna până la cot?
Nu mai ştiu, că m-a îmbătat Lipoveanca cu spirt medicinal şi mi s-a rupt filmul. Dar de pus am pus-o, altfel nu prindeam monstrul.
- Dă-mi repede adresa!
I-am dat repede adresa Lipovencei. Ce s-a mai întâmplat nu ştiu, că prietenul meu nu s-a mai întors, am plecat singur acasă, târând monștri după mine. Ne-am întâlnit abia după două săptămâni, în gara de Nord, el se grăbea să plece undeva fără să-mi spună unde. Un secret de-al lui.
- Dar ce ai în geamantan?
- Spirt medicinal.
- Şi mai ce?
- Atât.
- Cum, tot geamantanul e plin de spirt medicinal?
- Da.
- Și ce faci cu el?
- Îl car cu mine.
- Da, dar de ce nu-l
trimiți prin poștă?
- Prin Poșta Română??
Nu știu ce-a vrut să spună cu Poșta Română și nici la ce-i trebuia atâta spirt medicinal, că doctor nu era, aşa că m-am dus şi eu imediat să mă aprovizionez, m-am gândit că cine ştie ce criză o să mai vină, doar erau la modă crizele. În țara noastră. Alte vremuri. Ce vremuri. Cred că mai am şi acum câteva sticle de spirt, după atâția ani, până la urmă m-am speriat degeaba. Prietenul meu a mai făcut câteva aprovizionări, îl întâlneam mereu în gara de Nord, gata de plecare cu valizele pline, n-o să știu niciodată la ce i-a trebuit atâta spirt și unde-l căra.
Nu știu ce-a vrut să spună cu Poșta Română și nici la ce-i trebuia atâta spirt medicinal, că doctor nu era, aşa că m-am dus şi eu imediat să mă aprovizionez, m-am gândit că cine ştie ce criză o să mai vină, doar erau la modă crizele. În țara noastră. Alte vremuri. Ce vremuri. Cred că mai am şi acum câteva sticle de spirt, după atâția ani, până la urmă m-am speriat degeaba. Prietenul meu a mai făcut câteva aprovizionări, îl întâlneam mereu în gara de Nord, gata de plecare cu valizele pline, n-o să știu niciodată la ce i-a trebuit atâta spirt și unde-l căra.
Despre Poșta
Română
scrisoare ajunsă la destinatar după șase ani
de la expediere (epistolă)
Dragă Dorian, sau mai degrabă Cosmin, pentru
camuflaj!!
îmi pare extrem de rău că nu m-ai găsit acasă
anul trecut când ai venit să mă vezi, pentru că te așteptam cu brațele mele
lungi și deschise, nu degeaba am scris cu sufletul la gură! Am reparat scările
ce duc spre pârâu special pentru tine, special să cobori malul în trepte pentru
că, ultima oară, dacă-ți aduci aminte, ai alunecat și era să-ți rupi piciorul.
Noroc cu lanterna! Am înlocuit șipcile de la poartă și am cosit iarba de pe
mal, ți-am urmat întocmai recomandările, totul era pregătit. Toată lumea vorbea
numai despre venirea ta, toți te așteptam (cu sufletul la gură). Dar am făcut-o
lată, Cosmin, ca de obicei, cum le fac eu, altfel nu se putea, nu m-ar chema
Toni și nu mi s-ar spune troante!! M-a apucat, pur și simplu, am abandonat
școala și am fugit la București, vechea mea problemă, cu o fată de care mă
îndrăgostisem și o iubeam mai mult decât pe mami. Cel puțin în acel moment,
mai mult și decât pe tati, cu toată
supărarea pe care le-am pricinuit-o. Destul de rotofeie (fata), cum îmi plac
mie fetele(!), cu bretonul în ochi, mai tăcută decât altele. O cheamă Aneta.
Răspunde numai când e întrebată și numai dacă te-aude, pentru că e puțin cam
întârziată, ca mine. Când o ating se electrizează, ies scântei din noi, ne
speriem și o luăm la fugă, iar când mă atinge ea pe mine mi se răscoală fiecare
fir de păr!!! L-am auzit pe doctor când
i-a explicat lui mami că e o schemă hormonală mai degrabă. Dar e frumoasă, mai
ții minte găluștile cu prune pe care le face mami? Gomboți!
Cosmin,
probabil că vrei să afli povestea chiar de la
mine, de aeea îți și scriu această scrisoare în secret, de fapt o scrie
prietenul meu, Gabor !!!, tu ai auzit prea multe variante și, mai mult ca
sigur, acum e un haos în mintea ta! Ei bine, dincolo de ce spun mami și tati,
iar pe ei nici nu poți să-i crezi pentru că sunt subiectivi, Aneta nu numai că
e sfâșietor de frumoasă, dar e sexi în primul rând. Azi nici nu se mai spune
unei fete că e frumoasă, e mult prea generalizat și fata s-ar putea supăra,
frumos poate fi și ceea ce e urât, știi tu mai bine toate teoriile astea
estetice, mami e frumoasă, e cu totul altceva, dar dacă vrei să câștigi o fată
nu-i spui că e frumoasă, ori drăguță, ori și mai rău, simpatică. Ci îi declari
că e sexi! Adică felul cum arată trezește și mișcă ceva în tine, exact ce
trebuie să trezească și să miște, fapt despre care nu poți să minți sau să o
duci cu preșul pentru că se vede! Sau se simte!! Înțelegi tu ce vreau să
spun!!!
Asta s-a întâmplat,
Cosmin. După cum ți-am scris deja, eu eram
informat de venirea ta și te așteptam ca pe ace cât îmi era de dor, însă Aneta n-a
mai avut răbdare, am cumpărat bilete de tren cu niște bani furați de la mami
din poșetă și valea București, capitala. O aventură întreagă pentru că, în
București, oamenii vorbesc cu bre și cu bă, a trebuit să mă adaptez, sau cu
ete, sunt foarte necivilizați după standardele noastre și foarte bruneți unii
din ei (!), bărbații au bărbii duble iar mașinile, asta m-a impresionat cel mai
tare, circulă în ambele sensuri pe aceeași bandă!!! O vreme am locuit pe lângă
stadionul SC-ului, datorită afinitățiilor mele sportive, urmăream toate
meciurile, îți spun ca să rezonezi cu mine, dragă Cosmin, râdeam, plângeam și
sufeream alături de echipă, cu galeria. Aveam fular culorile lor, șapcă și
emblemă. Noaptea aveam o pătură și o pungă cu hârtii de pus sub cap, Aneta-mi
ținea de cald pentru că o strângeam în brațele mele foarte lungi, pe urmă ne-am
mutat într-o stație de metrou să nu ne mai plouă și mai ajutam oamenii la cărat
bagaje, nu făceam foamea. Dacă ai brațe lungi ca ale mele, bagajele ți se par
mai ușoare fiind mai aproape de asfalt! Mai câștiga și Aneta bani, mai greu,
pentru că ea nici nu cerea, iar bărbații vor totul pe gratis, cât îi dădea unul
sau altul era mulțumită și atât, ne duceam zilele la stilul foarte boem și
trebuie să recunosc că eram continuu fericiți în ciuda lipsurilor de tot
felul!!
Dragă Cosmin,
aventura noastră s-a sfârșit după ce ne-a
prins poliția, eram dați în urmărire generală, poza noastră a apărut și în
ziar, o păstrează tati în albul lui. Nu sunt supărat, doar mă cunoști, poliția
și-a făcut datoria și ne-au adus înapoi acasă, direct la clinică unde am stat
aproape două luni sub narcoză. Acum iau injecții acasă, pe Aneta am început să
o privesc platonic, încă o mai iubesc, nu e vorba că nu mai e sexi, a rămas
atrăgătoare, dar e ceva cu injecțiile astea. În fiecare zi beau ceai cu
bromură, mi se întorc mațele pe dos, îmi vine să dau cu ceașca de pământ, însă
mă abțin, e spre binele meu! Așa zice toată lumea!! Doar mă cunoști !!!, iar pe
tine te cred pentru că ești verișorul meu drag. M-am reîntors la școala
ajutătoare.
Cosmin,
când s-a aflat că Aneta e însărcinată, știi ce
s-a întâmplat? (!) A ieșit un tărăboi
inimaginabil, tatăl ei mă pândea când ieșeam de la școală și alerga după mine
cu un ciocan special de bătut șnițele în bucătărie. Oare ce avea de gând, că a
reușit să mă sperie.Trebuia mereu să sar gardul prin spatele școlii, până s-a
prins și a început să mă aștepte și acolo. I-or fi sărit și lui doagele. Nu s-a
pus problema unui avort, cu toate ca Aneta are dreptul datorită certificatului
medical, însă n-a știut nimeni până în luna a opta. Aneta se strângea peste
burtă, cineva a învățat-o, dacă nici eu n-am avut habar. Copilul a murit la
naștere, o fată, acum Aneta repetă clasa a noua pentru că au reprimit-o și pe
ea la școala ajutătoare. Ne întâlnim doar în pauze și vorbim despre cum a fost
în București, tatăl ei ne-a interzis să vorbim, însă profesorii ne lasă pentru
că suntem sub observație strictă. Plus injecțiile pe care le luăm amândoi, plus
bromura din ceai. I-am spus ce planuri laborioase am după terminarea clasei a
zecea, o să merg la profesionala de ceasornicari din Arad. Iar când ajung major
o iau de soție cu acte și ne integrăm în societate. Până atunci scap și de
bromură!!!
Cu drag, al tău verișor favorit,
Toni
PS. Doar știi că-mi plac ps-eurile. De la
tine!!
8
Tehnolemn
lui Gabriel Marineasa și Șomică, mereu
În copilărie, o
poveste pe care o să o scriu cândva, alergam după o minge pe stadionul
Tehnolemn, unde ne întâlneam echipe din cartier. Cartierul meu se numea
Fratelia, era Fratelia A şi Fratelia B, eu locuiam în Fratelia A, dinspre gara
de Sud, dar mai aproape de podul din Calea Şagului. Adică podul nici nu exista
mai pe la începuturi, doar duzii de pe marginea şoselei, bariera şi căsuţa
ceferistului de barieră cu care ne imprieteniserăm toţi copiii la cataramă.
Iată de ce: un copil stătea la 500 de metri pe marginea şoselei, unul la 100
şi, mai mulţi, chiar lângă barieră. Cel de la 500 de metri semnala maşina
străină celui de la 100 de metri care, la rândul lui, ne-o semnala nouă, iar
noi semnalam ceferistului de barieră care, numaidecat, închidea bariera, iar
mașina străină oprea. Moment în care ne aruncam ca lăcustele la geamul maşinii
şi ceream guma de mestecat, bomboane, ciocolată, pixuri şi abţibilduri. Erau
bune şi creioanele, mai ales bomboanele şi gumele de ros, că erau straine şi
pixurile erau străine şi ele, iar şoferii ni le dădeau numai să scape de noi şi
să deschidă ceferistul bariera, după ce dădeam noi semnalul. Marfa se împărţea
frăţeste între noi şi ceferistul de barieră până într-o zi, când sectoristul,
un miliţian al dracului, ne-a luat la fugărit printre străzile de cartier. Cel
mai rău era să fugi pe o stradă înfundată. Era o singură stradă înfundată în
cartier și dacă dădea norocul peste tine să intri pe ea (și cam dădea) nu mai
aveai încotro, la capătul ei trebuia să sari gardul în curtea unui moşneag
despre care lumea spunea că e nebun de tot. Moșneagul mai avea şi un câine
sălbatic dezlegat. În cazul ăsta trebuia să stai pe gard până se apropia
sectoristul, gata să te înhaţe şi abia pe urmă săreai gardul, câinele moşului
cel salbatic întotdeauna se arunca la cel din urmă, aşa că sectoristul a cam
păţit-o de data aia şi a rămas fără jumătate din uniformă de la curea în jos.
Iar moşneagul cel nebun a rămas fără câine, că i l-a împuşcat miliţianul care
era mai nebun decât moşneagul. Iar lui Mirciu, băiatul pe care-l fugărise
sectoristul, i-a intrat un colţ de scândură din gard chiar în fund şi l-a luat
salvarea şi l-a cărat la spital să-l panseze de urgenţă.
Na, şi anul urmator
au pornit lucrările la podul peste calea ferată şi au început cu tăiatul
duzilor.
- Comunişti
afurisiţi! i-a înjurat tata pe toţi constructorii ţării, că tata în fiecare an
ne lua la cules de dude cu prelata şi butoiul, acasă făcea ţuică de dude şi se
îmbăta ca un porc, dacă e să o cred pe mama.
- Minte, nu va luaţi
dupa ea, cine a mai auzit să te îmbeţi din ţuică de dude, că e slabă ca o poşircă.
- Atunci de ce o
fierbi de două ori, îl lua mama la rost?
- Ca să o sterilizez,
că dudele sunt pline de pulberi străine (să nu priceapă mama) şi fum de la
eşapamente.
- O... sterizezi pe
naiba, ce-s alea şapamente?
- Curul de la maşină!
- Adică spatele
maşinii, vrei sa spui…
- Nu, curul, că fumul
iese chiar din gaură.
- Vorbeşti numai
porcării, când te imbeţi, te-aud copiii şi or să vorbească la fel!
Aici mama n-a avut
dreptate, că eu nu spun cur la obiectele de uz casnic, e greșit. Mie mi-a părut,
numai, rău după afacerile cinstite pe care le făceam cu maşinile străine. Adio
gume de ros şi pixuri, ne-a rămas mingea de pe stadionul Tehnolemn, care era
tot străină, trenurile marfare de care ne agăţam în timpul mersului, băltocele
de pescuit şi fabrica de căramidă, unde ne jucam de-a v-aţi ascunselea prin
cuptoarele de ars, ori printre vagoneţii cu care aduceau pământul, trase de cai
ţigăneşti, răpciugoşi şi slăbănogi. Şi, desigur, bătăile cu ţiganii. Şi multe
altele, vreau să spun, mai puţin bariera care a fost desfiinţată.
La fotbal nu prea mă
pricepeam, că trebuia să loveşti mingea cu picioarele, nu era suficient să o
alergi. Dar şi când o prindeam, ah, îi şutam una de nu se mai vedea. Am bagat
eu, odată, şi gol în poarta care nu trebuia, şi ce bobârnace am luat după aia
de nu m-am văzut. Mai ales de la portarul nostru care mi-a spus că am picioare
de lemn, dar nu le aveam de lemn, altfel nu m-ar fi durut când stăteam duminica
dimineaţă în picioare la biserică.
- De ce n-au scaune
la biserică? Am întrebat-o pe mama.
- Ca să nu doarmă
lumea când vorbește popa. Dacă stai în picioare, trebuie să-l asculţi, că n-ai
încotro.
- Păi eu nu-l ascult
nici aşa, că mă gândesc numai cât de tare mă dor picioarele…
- Dacă nu-l asculţi,
o să devii păcătos ca taică-tău şi o să ajungi în iad ca şi el.
De frica iadului,
m-am concentrat la ce spunea popa, deşi era greu, că vorbea lălăit. Părea că le
cântă vorbele.
- Mie nu-mi prea
place cum cântă popa ăsta.
- Păi nu cântă, s-a
suparăt mama, spune slujba.
Ce-mi plăcea la
biserică era că umblau oamenii cu farfuriile după bani şi mama îmi dădea un leu
pentru farfurie, leu care îmi rămânea mie de păcătos ce eram, cineva trebuia să
semene şi cu tata.
Câteodată, când jucam
fotbal pe stadionul Tehnolemn, mă puneau pe mine în poartă, dacă nu nimeream
mingea cu piciorul poate o nimeream cu mâna, dar şi aşa mi se părea greu, că
mingea nu venea decât rareori pe direcţia mea, cel mai des trecea pe unde nu
eram eu, cu viteză, mai pune mâna pe ea dacă puteai. Luam goluri cu sacul şi
toată lumea dădea vina pe mine dacă pierdeam meciul. Nu-mi plăcea să stau în
poartă, mai bine alergam ca un titirez.
- De ce dracu te
fereşti de minge în loc să sari la ea, m-a luat la trei pazeşte căpitanul de
echipă, unul Gyuri.
- Din respect, i-am
răspuns.
Că am păţit-o eu la
un şut, când mi-a venit mingea în cap şi mi-a spart şi nasul şi gura, arătam de
parcă m-ar fi ciomăgit tata. Că așa era tata când ciomagea, o făcea ca la
carte, cu toate că nu citea cărţi. Ci ziare.
- Sunt sătul de minciunile
mele, zicea, n-am nevoie să le citesc pe-ale altora. Şi nici la filme nu se
uita, decât dacă erau cu mafioţi americani, că lui tata îi plăcea de Al Capone
din cauză că a fost un spărgător de prohibiţie.
Cel mai mult, tata
asculta postul de radio Europa Libera. Acolo a auzit de poetul Radu Gyr şi una
din poeziile sale şi, de când a auzit de el, întreba prin stânga şi prin
dreapta, în cercurile lui de prieteni:
- Bă, tu ai citit
vreo poezie de Radu Gyr?
- Nu, domnu’ Duma.
- Ăla poet…
Deşi nici tata nu
citise, că nu se găseau poeziile lui Radu Gyr pe piaţa comunistă, dimpotrivă,
adică nu se găseau.
- Ăla poet, nu ca
gâscanul de Păunescu…
- Dar de Mihai
Eminescu ce spui, l-am întrebat eu, că tocmai citisem la şcoală “Somnoroase
păsărele”
- Am auzit şi eu că a
fost mare, dar n-a facut puşcărie la comunişti ca Radu Gyr…Ce-a scris?
- “Somnoroase
păsărele”
- A, poezii de
adormit păsările, eu citesc poeţi serioşi. Ia ascultă aici: “Ridica-te
Gheorghe, ridică-te Ioane”! Ăsta vers.
Până s-a trezit cu
sectoristul la poartă.
- Domnule Duma, dacă
mai pomeneşti vreodată de poetul ăla al matale, te leg de nu te vezi, am ordine
de sus. Te duc la secţie şi te bat până te caci pe tine, pe urmă te închid şi
acolo îţi putrezesc oasele ca şi poetului ăla al matale…Nu mă pune!
Tata s-a cam
înfricoşat vreo două zile, de atunci n-a mai pomenit de Radu Gyr decât în casă.
Doar când se mai îmbăta cam des la birt cu colegii, se mai răstea:
- Ridică-te,
Gheorghe! şi mormăia ca pentru el, care va să zică, ăsta vers.
Pe sectorist l-au
tăiat ţiganii cu bricegele, într-o noapte cam întunecoasă, nu mult dupa aceea.
Au intrat peste el în casă şi l-au legat cu mâinile de o grindă din tavan, l-au
crestat bine şi i-au pus sare pe răni, nu se ştie de ce. Vecinii cred că de aia,
că sectoristul a confiscat tot aurul ţigăniei şi nu ştiu ce i-a făcut fetei
bulibaşei, adică ştiu, dar e prea ruşinos ca să o spun în public. Apoi ţiganii
au făcut foc în sobă şi i-au mâncat toată mâcarea omului din casă. Pe urmă au
plecat lăsându-l cu mâinile spânzurate de grindă şi cu focul aprins în sobă şi
de aia a murit sectoristul, de la sobă, de la nişte gaz periculos.
Ziua cealaltă, a fost
o zi de vânătoare ceva de groază, au venit toate dubele de miliţie din ţară şi
ne-au înconjurat cartierul şi dăi la arestat ţigani. Tata nu aflase de
tărăşenia cu sectoristul, nu aflase nimeni încă, decât miliţienii, şi a crezut
că după el vin, să-l aresteze din cauza lui “ridică-te, Gheorghe” şi repede s-a
ascuns în cocina porcilor unde, deobicei, ne băga pe noi (pe mine şi pe fraţii
mei), când ne pedepsea şi se sătura să ne bată. S-a închis acolo (adică a pus-o
pe mama să-l închidă), cu două sticle de ţuică şi n-a mai ieşit nici să meargă
la serviciu în ziua următoare. La veceu nici atât.
Noi, copiii, ne-am adunat
pe stadionul Tehnolemn şi numai de fotbal nu ne-a ars, toată lumea vorbea de
miliţieni şi de ţiganii cu care umpluseră dubele.
- L-au luat şi pe
taică-meu, ne-a anunţat Lae, care şi el era ţigan, mai ales taică-său, că Lae
mergea la şcoala cu noi şi nici briceag nu avea decât praştie, ca toată lumea.
- Şi ce-o să-i facă,
o să-l împuşte?
- Nu ştiu.
Toţi copiii l-au
bătut pe umeri şi s-au împrietenit cu Lae toata ziua aceea.
- Păi şi taică-meu a
dispărut, mi-am amintit eu.
- Taică-tău e ţigan?
- Nu, e ardelean…
- Atunci s-o fi
îmbătat pe undeva…nu ziceai tu că se îmbată ca un porc?
- Ba da.
Şi aveau dreptate
băieţii, când m-am dus acasă l-am auzit pe tata sforăind în cocina porcilor şi
mă tot întrebam dacă mama l-a închis acolo (chiar aşa şi era) deşi, nu-mi prea
venea mie să cred. De unde atâta curaj pe mama.
- Mamă, cine sforăie
în cocină la noi?
- Nimeni!
- Cum nimeni dacă eu
aud pe cineva sforăind?
- Eşti tu fudul de
urechi.
N-am avut încotro,
m-am uitat printr-o crăpătură şi l-am vazut pe tata dormind cu sticla lângă
cap. A fost un mister pe care mi-a trebuit ceva vreme să-l dezleg.
După încă o zi, s-a
auzit de moartea sectoristului bătut de ţigani şi iar ne-am întâlnit pe
stadionul Tehnolemn fără chef de fotbal, toţi băieţii din cartier. Numai Lae
lipsea. Lae era portarul nostru, al echipei în care jucam şi eu, vreau să spun.
Din cauza lui am ajuns eu portar permanent, că Lae s-a mutat din cartierul
nostru după moartea sectoristului.
Eh, o poveste, cum
ziceam, am să o scriu eu într-o zi.
9
Gărgăuni
pictorului de palme Traian Abruda și profesorului
meu de fotografie Lucian Ionică
Eu cred că ideile
sunt ca niște fluturi în timp ce, unii, le spun fluturilor gărgăuni. Adică
ideile fluturi zboară din capul tău și nu le poți prinde decât una câte una,
iar ideile gărgăuni stau în capul tău și nu interesează pe nimeni.
Când eram mic, aveam
câțiva gărgăuni, acum am mai puțini. Odată, din cauza unui gărgăune, am invitat
o fată la un film.
- Nu vin decât dacă
vorbești ungurește, mi-a spus ea, că avea și ea gărgăunele ei.
- Și dacă nu vorbesc
ungurește, nu?
- Nu.
- Bine, pregătește-te
că vin mâine să te iau.
Așa că mâine am venit
și i-am spus fetei.
- Mitcinals?
- Ce-ai spus?
- Ți-am spus că ești
frumoasă și că filmul e foarte interesant și precis are să-ți placă.
- Așa, într-un singur
cuvânt?
- Da, că ungurii
ăștia vorbesc puțin dar spun multe.
În drum spre
cinematograf iar am avut un gărgăune din cauza căruia am ajuns cu fata într-o
pădurice stufoasă.
- Aici e cinamatograful?
- Nem tudom, am
asigurat-o eu.
- Ce-nseamnă?
- Înseamnă că dacă
găsim un luminiș, e la fel de bine ca pe ultimul rând de scaune din sala de
cinema.
Doar nu era să ne
uităm la film când nouă ne clocotea sângele nu spun unde și mai aveam și gărgăuni.
Eu nu sunt sigur dacă
gărgăunii încep să dispară odată cu vârsta, sau dimpotrivă, să se înmulțească,
dar câțiva tot mai rămân, în orice caz, cel puțin gărgăunii care te lovesc dupa ce împlinești 40 de ani. Mai
scapă, dacă poți, la 40 de ani! La femei e și mai cu cântec, pe femei le lovesc
gărgăunii în cicluri.
Gărgăunii iau
geometrii neașteptate, n-a spus-o Euclid și nici alt geometru important, ci un
prieten de-al meu, cu care frecventam cluburile de de literatură științifico
fantastică, pictor, a cărui idee fixă era să picteze palme. Palme fără degete
sau chiar fără linia vieții, cam expresive, că nu degeaba era pictor, avea și
diplomă.
- Care e diferența
între un pictor și un vopsitor, l-am întrebat într-o dimineață ce ne-a surprins
pe amândoi cu niște sticle goale pe masă.
- Ca de la ceeer...
la pămââânt, m-a asigurat el, întinzând cuvintele până la infinit.
- Dar între un pictor
și un zugrav?
- Ca de la Pămââânt
la planeta Maaarte.
- Dar între un pictor
și un cosmetician?
- Imensă, bă!! mi-a
trântit-o, revenindu-și din senin. Și să nu treci acum de la cosmetician la
chirurg plastic apoi la unul care schimbă sexele, că știu unde vrei să ajungi.
Eu habar n-aveam unde
voiam să ajung așa că iar l-am întrebat.
- Ce diferență e
intre un pictor și un fotograf?
- De esență.
Fotograful filtrează realitatea printr-o cameră obscură și goală, pe când
pictorul o interpretează prin dimensiunile sale artistice.
- Și cine are cei mai
mulți gărgăuni, pictorul sau fotograful?
- Tu, cu întrebările
tale scrântite.
Răspunsul ăsta m-a
cam ofuscat, dar nu mi-am arătat supărarea pe faţă, băusem prea mult și
sufeream de o veselie conjuncturală de moment.
- He he he.
- Ce ți-am spus?
Numai un idiot râde când cineva îl face scrântit.
- Păi nu m-ai facut
pe mine, ci întrebările mele, oricine ți le-ar fi putut pune, întrebările există și în afara mea sau a ta.
- Da?
- Da.
- Și unde anume
există?
- Niciunde anume, nu
e nici un spațiu pentru întrebări și nici timp, doar momente când le pui.
Aceeași întrebare poate fi întrebată în același timp în toate colțurile pământului.
Sau a universului.
Pictorul a căscat
gura cât două guri și repede a desfăcut o sticlă plină.
- Cred că ți s-a
inflamat omulețul din gât, i-am atras atenția, punând la cale o răzbunare
parșivă și repede am dat-o iar pe veselie, ca să-i abat atenția pe o pistă
falsă (mie cuvântul ăsta, pistă, nu-mi place deloc, că trebuie să-l pronunț cu
grijă). He he he!
- Dă-l dracului de
omuleț!
- He he he!
- Mai bei cu mine?
- Mai beau, dar mai
am o întrebare.
- Te-ascult.
- Ce diferență e
între un pictor și un sculptor?
- Pfui! Am început să
te văd cruciș. Bei din sticlă?
- Beau. Și-așa nu mai
contează.
Adevărul e că toate
paharele erau pline de scrum și mucuri de țigări.
- Asta e o întrebare
deșteaptă. Până la urmă nu mai sunt sigur dacă ești idiot sau doar ai băut prea mult ca să-mi faci pagubă. E chiar
uluitor…nu e nici o diferență. Sculptorul, ca și pictorul, sunt vrăjitori ai
formei și ai imaginii. Un conglomerat de talent și imaginație. Ei nu creează,
ei recreează realitatea vizuală. Prin distorsionare, prin alterare, prin
îmbogățire, prin…ți-am mai spus, trecerea ei prin filtrul propriilor
experiențe, filosofii, trăiri, personalități într-un singur cuvânt. Etc, etc.
- Ce vrei să spui cu
etc? Ce mai poate fi?
- Etc pot fi și
sticlele pe care le tot deschidem și apoi le lichidăm.
- Aha.
- Noroc!
- Deci e nevoie și de
noroc.
- Mare nevoie, dar
problema asta o lăsăm pe altădată, mai sunt nopți.
- Mai sunt, dar noi
n-o să le mai prindem pe toate. Știi ce am auzit eu?
- Asta e tot o întrebare?
- Nu, e ceva ce am
auzit.
- Cu urechile tale
nici nu mă mir, ce-ai auzit?
- Mă întrebi?
- Nu, te-ascult.
- Am auzit că și
poeții intra în tagma pictorilor și-a sculptorilor. Că și ei crează imagini,
chiar picturale, provoacă stări și emoții, gânduri, plus etc-ul tău.
- Posibil. Însă,
uite, pune doi pictori împreună, sau mai mulți. Ai să vezi că nu-și scot ochii
cu pensulele și nici nu-și fac gulere din tablouri, unul altuia. Pe când poeții
se înjură și se insultă în ultimul hal. E tagma de artiști cu cei mai mulți
gărgăuni la cap, ar trebui să știi, tu te învârți printre ei.
- Am întâlnit și poeți
cumsecade.
- Ăia nu sunt poeți,
sunt diletanți, eventual grafomani, însă grafomania nu are nimic cu pictura.
- Ce vrei să spui?
- Mă întrebi?
- Nu, mă mir.
- E bine, pentru că
mirarea te duce înainte, spre evoluție. Siprituală, tehnică, artistică, ce vrei
tu. Autosuficiența te ține pe loc, iar a fi de acord cu toată lumea, a face pe
placul fiecaruia, te împinge înapoi.
- Asta e prea
filosofic, mai bine vorbim despre Ovidiu Bufnilă, mi-am amintit eu (pe care-l
consideram, atunci, autorul cel mai extravagant dar și mai lovit cu leuca, din
mișcarea SF-istă). Ceva mai simplu, în
orice caz.
- Cum e ce?
- Cum sunt gărgăunii,
de pildă, că am devenit interesat.
- Fie, vorbim și
despre gărgăuni, înepe tu.
*
Întâia,
a doua și a treia scrisoare către cele patru zări, prietenului meu Ovidiu
Bufnilă
(E pistolar)
Dragă Ovidiu Bufnilă,
îți scriu de la masa de lucru a prietenul nostru atipic comun, pictorul de palme, pe șevaletul căruia tronează mâna lipsă a Afroditei, venusiana din Milo! (și credeam că eu am gărgăuni). Îți răspund cu o întârziere experimentală, însă integrată programelor de pliere temporală ambigue. Fără nicio extravaganță, unde greşeşti e luarea în considerare exclusivă a câmpurilor şi energiilor magnetice şi electromagnetice. Citez din ultimul tău extract tubular, Scrisoarea a treia catre Efesiomani. Despre forţe, energii şi câmpuri care sunt eliberate treptat şi generate numai pe suprafaţa tensioactivă a învelişulurilor electronice sensibile unde salturile subquantice sunt de 10 la puterea minus 23 mai puţin probabile ca în cazul nucleotidelor. În penumbră.
Dragul meu, te încăpăținezi ca întotdeauna și ignori cu desăvârşire forţele slabe de atracţie nucleonică şi interacţiunile gluonice cu implozie secvenţială, generatoare (capabile deja) de lumi infinite în spectrul materiei cunoscute şi admise din universul acceptat.
După cum foarte bine ştii, universul îşi împinge frontierele spre limitele entropice ale propriei finităţi. În spatele lor, în penumbră, marginile sunt doar iluzorii, curbate în (n+m)/k F(delta +) dimensiuni, dincolo de unde, materia albă stă la pândă pentru anihilarea totală al noului intrat în familie. Neo-zeul. Ameninţând cu răsturnarea tuturor valorilor unic aceptate. Materia albă sau, mai bine spus, precaritatea echilibrului său se accentueaza la fiecare ciclu (inexponenţial în ani luminici) prin liniaritate matricială. La fiecare o mie de miliarde de ani, măsuraţi în lumină radiană teoretică, geometria materiei albe se modifică şi se înjumătăţeşte, fluxul de autoregenerare fiind întârziat de formele t-materiale, pe care de comun accord le numim suflete rătăcitoare, nesupuse nici unui tip de algoritm cunoscut sau posibil de a fi imaginat.
N-aş vrea să tragi concluzii pripite, dragă Ovidiu, dar după cum observi, în ecuaţie intră mai multe cunoscute şi necunoscute decât vrei să admiţi.
Conceptul ideii de rezonanţă, sau “Cutia vocală” cum e cunoscut profanilor, a facut ceva valuri în anii solstiţiilor aglomerate, dar a sucombat în penumbră datorită haosului şi entropiei, termeni înlocuiţi cu teoria complexităţii (de şi mai mare popularitate) încă la modă. N-am să fac greşeala să ţi-o explic eu, căci nu te subestimez, cât timp haosul şi întâmplarea se pot teoretiza şi clasifica în formule mai mult sau mai puţin clare ori bizare, de fapt cui îi pasă, ele îşi pierd proprietăţiile iniţiale transformându-se în legi şi reguli vulgare.
În tratatul lui Hodek I, se vorbeşte de călătoriile în trecut, cu liste despre toţi pionierii şi întreprinzătorii de mai târziu. Buclele temporale n-au creat lumi materiale ci doar universuri posibile dupa formula din penumbră: dacă atunci sau numai atunci. Umbrele irizate ale uriaşelor negre îşi emit temperaturi de cea mai joasă frecvenţă curbând timpul nu înspre înapoi absolut, ci înapoi în spirală.
îți scriu de la masa de lucru a prietenul nostru atipic comun, pictorul de palme, pe șevaletul căruia tronează mâna lipsă a Afroditei, venusiana din Milo! (și credeam că eu am gărgăuni). Îți răspund cu o întârziere experimentală, însă integrată programelor de pliere temporală ambigue. Fără nicio extravaganță, unde greşeşti e luarea în considerare exclusivă a câmpurilor şi energiilor magnetice şi electromagnetice. Citez din ultimul tău extract tubular, Scrisoarea a treia catre Efesiomani. Despre forţe, energii şi câmpuri care sunt eliberate treptat şi generate numai pe suprafaţa tensioactivă a învelişulurilor electronice sensibile unde salturile subquantice sunt de 10 la puterea minus 23 mai puţin probabile ca în cazul nucleotidelor. În penumbră.
Dragul meu, te încăpăținezi ca întotdeauna și ignori cu desăvârşire forţele slabe de atracţie nucleonică şi interacţiunile gluonice cu implozie secvenţială, generatoare (capabile deja) de lumi infinite în spectrul materiei cunoscute şi admise din universul acceptat.
După cum foarte bine ştii, universul îşi împinge frontierele spre limitele entropice ale propriei finităţi. În spatele lor, în penumbră, marginile sunt doar iluzorii, curbate în (n+m)/k F(delta +) dimensiuni, dincolo de unde, materia albă stă la pândă pentru anihilarea totală al noului intrat în familie. Neo-zeul. Ameninţând cu răsturnarea tuturor valorilor unic aceptate. Materia albă sau, mai bine spus, precaritatea echilibrului său se accentueaza la fiecare ciclu (inexponenţial în ani luminici) prin liniaritate matricială. La fiecare o mie de miliarde de ani, măsuraţi în lumină radiană teoretică, geometria materiei albe se modifică şi se înjumătăţeşte, fluxul de autoregenerare fiind întârziat de formele t-materiale, pe care de comun accord le numim suflete rătăcitoare, nesupuse nici unui tip de algoritm cunoscut sau posibil de a fi imaginat.
N-aş vrea să tragi concluzii pripite, dragă Ovidiu, dar după cum observi, în ecuaţie intră mai multe cunoscute şi necunoscute decât vrei să admiţi.
Conceptul ideii de rezonanţă, sau “Cutia vocală” cum e cunoscut profanilor, a facut ceva valuri în anii solstiţiilor aglomerate, dar a sucombat în penumbră datorită haosului şi entropiei, termeni înlocuiţi cu teoria complexităţii (de şi mai mare popularitate) încă la modă. N-am să fac greşeala să ţi-o explic eu, căci nu te subestimez, cât timp haosul şi întâmplarea se pot teoretiza şi clasifica în formule mai mult sau mai puţin clare ori bizare, de fapt cui îi pasă, ele îşi pierd proprietăţiile iniţiale transformându-se în legi şi reguli vulgare.
În tratatul lui Hodek I, se vorbeşte de călătoriile în trecut, cu liste despre toţi pionierii şi întreprinzătorii de mai târziu. Buclele temporale n-au creat lumi materiale ci doar universuri posibile dupa formula din penumbră: dacă atunci sau numai atunci. Umbrele irizate ale uriaşelor negre îşi emit temperaturi de cea mai joasă frecvenţă curbând timpul nu înspre înapoi absolut, ci înapoi în spirală.
Dragule Ovidiu mereu Bufnilă,
îmi pare nespus de rău că nu pot să-mi termin
elucrubaţiile speculative, de fapt te-am contactat doar să-ţi cer părerea asupra
valorii unei constante (k-kapa B) din raportul spaţiu p-dimensionat/ timp
reltiv activat. După cum banuieşti, trebuie să dau serii de valori dimensiunii
teta, în calculul ecuaţiei infinitului destructurat.
Aştept cu sufletul la gură.
Al tău prieten translucid ca o meduză,
Dorian
PS I
Dragă Ovidiu Bufnilă,
mi-am amintit că nu te-am întrebat despre interacţiunile frivole alfa-census, monitorizate pe planeta Takla Makan, din constelaţia…am uitat numele constelaţiei, oricum nu apare pe hărţile din Holibaum. În penumbră sunt cateva stele apocrife, master documentul a disparut acum câţiva zeci de ani din centru de cercetare secret al Replubicii Costa Pica.
Ce era de ascuns, poate ploile fotonice ambivalente, guvernate de gravitonul universal Cronos, oamenii din penumbră de la conducerea Republicii Costa Pica, opunându-se mediatizării din cauza zăcămintelor ultra secrete de Structurium în stare pură.
Pe atunci, la centru, îşi făcea veacul Don Alfonso Montero, care la 75 de revoluţii încă deţinea postul de coordinator intermiar pentru solstiţiile din Andor. În septembrie, anul Războinicului, a fost scos cu forţa din fortăreaţă şi aruncat, pur şi simplu, în strada Alehante. Bătrânul s-a prostit instantaneu, şi-a scos o licenţă (mult discutată în presa vremii) de Godolfier în Arme (pseudocivile).
Iată faptele. Cotrobăind în arhivele securităţii de salon, s-a descoperit că bătrânul Alfonso s-a instalat în colţul Intrării Santiago cu Bulevardul Simon Bolivar, în dreptul prăvăliei lui Pacitto şi vindea pe rupte hărţiile stelare ale universelor camunflate (cu tot cu portalele conectoare) pe trabuce şi sticle goale de bere. Se prostise, aşa cum am spus.
Când agenţii ministerului Costa Pican l-au recuperat, Don Alfonso înstrăinase deja master documentul unui beţivan local. Un oarecare Banditos. Banditos a fost împuşcat în capul plin de gărgăuni politici, prin vitrina prăvăliei de către agenţie, însă prea târziu, documentul ajunsese, în câteva minute, în mâinile negustorului de Ochi Elveţieni, care s-a evaporat cu ajutorul unui filtru cu raze paleative.
Aştept cu sufletul la gură.
Al tău prieten translucid ca o meduză,
Dorian
PS I
Dragă Ovidiu Bufnilă,
mi-am amintit că nu te-am întrebat despre interacţiunile frivole alfa-census, monitorizate pe planeta Takla Makan, din constelaţia…am uitat numele constelaţiei, oricum nu apare pe hărţile din Holibaum. În penumbră sunt cateva stele apocrife, master documentul a disparut acum câţiva zeci de ani din centru de cercetare secret al Replubicii Costa Pica.
Ce era de ascuns, poate ploile fotonice ambivalente, guvernate de gravitonul universal Cronos, oamenii din penumbră de la conducerea Republicii Costa Pica, opunându-se mediatizării din cauza zăcămintelor ultra secrete de Structurium în stare pură.
Pe atunci, la centru, îşi făcea veacul Don Alfonso Montero, care la 75 de revoluţii încă deţinea postul de coordinator intermiar pentru solstiţiile din Andor. În septembrie, anul Războinicului, a fost scos cu forţa din fortăreaţă şi aruncat, pur şi simplu, în strada Alehante. Bătrânul s-a prostit instantaneu, şi-a scos o licenţă (mult discutată în presa vremii) de Godolfier în Arme (pseudocivile).
Iată faptele. Cotrobăind în arhivele securităţii de salon, s-a descoperit că bătrânul Alfonso s-a instalat în colţul Intrării Santiago cu Bulevardul Simon Bolivar, în dreptul prăvăliei lui Pacitto şi vindea pe rupte hărţiile stelare ale universelor camunflate (cu tot cu portalele conectoare) pe trabuce şi sticle goale de bere. Se prostise, aşa cum am spus.
Când agenţii ministerului Costa Pican l-au recuperat, Don Alfonso înstrăinase deja master documentul unui beţivan local. Un oarecare Banditos. Banditos a fost împuşcat în capul plin de gărgăuni politici, prin vitrina prăvăliei de către agenţie, însă prea târziu, documentul ajunsese, în câteva minute, în mâinile negustorului de Ochi Elveţieni, care s-a evaporat cu ajutorul unui filtru cu raze paleative.
Dragule Ovidiu Bufnilă,
încearcă să-ţi imaginezi că înaintezi prin
clisura unei fotocatapulte asincronizate şi vei înţelege ce s-a întâmplat.
Interveţiile Statelor Salutare au fost tardive. Tung-USA, ca deobicei, a debarcat în forţa cu zepeline neuronucleare, iar Marea Bretona le-a urmat exemplul la 4 fracţiuni echivalente de secunde Bolerienne. De aici şi Anul Razboinicului, de care se cramponeaza guvernele amestecate în afacere.
Toate hărţile puse la îndemâna marelui public, după evenimentul amintit, au un defect de paralaxă Caliburească (în penumbră, vezi efectul Calibur).
Abia anul trecut, în urma alinierii Universurilor Cubice cu cele structurate pyramidal concentrice, a fost detectată unda Micului Gabon în timpul transferelor tahionice Ram-gamma 2. Din păcate, procesul de expediere depăşeşte suma valorilor sacre şi nu poate fi achizitionat până în următorii 2000 de ani, mult prea târziu pentru noi.
Propunerea mea era, dacă te mai interesează (aveai o idee, acum 15 ani, de valorificare a gheizerelor genealogice din celula Afgani), să facem un schimb echitabil de substracţii în sistem metric derivat.
Plin aplicarea interacţiunilor frivole alfa-census, pot achizitiona 42 de gheizere în stare de puritate avansată, inclusiv trecute prin separatorul de azeotropi infrastructurali. Îmi rămâne şi mie suficient pentru a amorsa o grenadă cu deflagraţie indusă, secretul meu (care nu mai e secret, îmi place doar să mă amăgesc) prin deplasarea în colţul Femurului lui Ahile unde am auzit din surse demne de încredere despre zăcăminte importante de cognac Zarea, singura monedă de schimb cu bulibaşa imperiului Gibsy.
Interveţiile Statelor Salutare au fost tardive. Tung-USA, ca deobicei, a debarcat în forţa cu zepeline neuronucleare, iar Marea Bretona le-a urmat exemplul la 4 fracţiuni echivalente de secunde Bolerienne. De aici şi Anul Razboinicului, de care se cramponeaza guvernele amestecate în afacere.
Toate hărţile puse la îndemâna marelui public, după evenimentul amintit, au un defect de paralaxă Caliburească (în penumbră, vezi efectul Calibur).
Abia anul trecut, în urma alinierii Universurilor Cubice cu cele structurate pyramidal concentrice, a fost detectată unda Micului Gabon în timpul transferelor tahionice Ram-gamma 2. Din păcate, procesul de expediere depăşeşte suma valorilor sacre şi nu poate fi achizitionat până în următorii 2000 de ani, mult prea târziu pentru noi.
Propunerea mea era, dacă te mai interesează (aveai o idee, acum 15 ani, de valorificare a gheizerelor genealogice din celula Afgani), să facem un schimb echitabil de substracţii în sistem metric derivat.
Plin aplicarea interacţiunilor frivole alfa-census, pot achizitiona 42 de gheizere în stare de puritate avansată, inclusiv trecute prin separatorul de azeotropi infrastructurali. Îmi rămâne şi mie suficient pentru a amorsa o grenadă cu deflagraţie indusă, secretul meu (care nu mai e secret, îmi place doar să mă amăgesc) prin deplasarea în colţul Femurului lui Ahile unde am auzit din surse demne de încredere despre zăcăminte importante de cognac Zarea, singura monedă de schimb cu bulibaşa imperiului Gibsy.
Îţi rămân dator. Cu aceeaşi caldă, cromatică
şi densă consideraţie,
Dorian
Dorian
PS II
Dragă Ovidiu Bufnilă,
uitasem să-ţi amintesc, salva de argon a lui
Zamolxe a fost deconstipată în urmă cu trei ani telurici în quadranul epsilon metabisulfit, aproape
de portalul Siouxului Zburător. Am asistat personal, la invitaţia guvernului
Esmerald, ca observator pentru asezonarea cutiilor de conserve gavronice. A
ieşit destul de prost, sau mai prost nici nu se putea, Contesa de Laur a făcut un atac renal indus
tahionic, aura spinală i s-a descărcat instantaneu şi a ras patru din clădirile
guvernamentale cu toţi ocupanţii de la ora aceea. Un dezastru de proporţii, mă
mir că n-ai auzit, au fost afectate toate cotările bursiere din galaxiile
neutre. A trebuit să-mi prelungesc sejurul un an pentru cercetari de securitate
(codul Esteam), aşa am pierdut 90% din
toate tranzacţiile de rubidiu dens, ca să fiu mai exact, am fost aproape de
faliment. Între timp, războiul mamuţilor apatici luase amploare, iar
transporturile de cognac Zarea îşi pierduseră poliţa de asigurare, a trebuit să
fac nişte eforturi suplimentare cu credite neindexate, pentru care am girat cu
două vieţi viitoare.
E foarte posibil ca următoarea etapă ecliptică
să o petrec într-un sanatoriu de recuperare castică pe un regim spartan de
gradul 19 cu timp vălurit asimptot. O
şansă de excepţie, când lumile noastre se vor întrepătrunde pentru 20 de
nanosecunde. Cu un sincronizator de
ultimă generaţie am putea sta la o şuetă extinsă pe scala cvasinusiodală, dar
despre asta vom mai avea timp să vorbim în epistola a doua către Cormani. Visez
la o astfel de posibilitate. Ce ne-am fi făcut fără descoperirea vitezelor
luminice negative… nici nu pot să-mi imaginez. Nici nu îndrăznesc. Şi nici nu
vreau. În penumbră.
Cu aceeaşi delicată şi certă atitudine de
ambiguitate platonică intensă pe ambele interfeţe,
Dorian
Ultimul PS
Nu-mi amintesc de Veronica, cine e? Sunt încă
sub incidenţa articolului 4 din legile codului Galvanic, accesul meu la memoria
paralelă abstractă îmi e restrânsă la câţiva trago-byti, sper că nu e ceva
important. Transmite salutarile mele soţiei din calota de Rubin.
O gonflabilă şi finală îmbrăţişare,
Dorian
10
Moş Crăciun
unchiilor mei
Moş Crăciun nu mi-a
adus niciodată un cadou semnificativ. Deşi îl pândeam toată ziua şi toată
noaptea. Odată,
l-am prins, a intrat pe uşă cu un sac infernal de mare, în care Moşul avea un balon infernal de umflat. Nici n-a putut să-l scoată, a trebuit să dea
drumul la puţin aer. Când a scos afară balonul, sacul a rămas gol. Iar eu am
înghiţit în sec. Că nu eram chiar atât de prost să-mi ia mintea Moşul cu un
balon de câţiva bănuţi. I-am tras un bobârnac balonului de nu s-a văzut. Adică
s-a şi spart speriind-o pe mama care alăpta pe unul din fraţii mei. Sfârcul i-a
sărit din gura bebeluşului de frate-meu care era Troancă și a început să
răcnească asurzitor ca înjunghiat. Rămăşiţele de la balon au zburat prin
încăpere, parte din ele au aterizat în paharul cu ţuică al tatei care s-a
enervat şi el şi mi-a zburat două picioare în cur.
Moşul privea la noi cam aiurit. Barba i se tot desprindea şi îi cădea pe podea, el o punea iarăşi la loc. Aşa, fără barbă, semăna cu un unchi al meu. Unchiul Iftode, care era cam plecat de-acasă, aşa zicea tata. Pentru că unchiul Iftode era un frate al mamei şi chiar plecase de-acasă şi locuia cu noi. Eu am început să plâng din cauză de picioare de la tata şi mai ales din cauză de cadou, pentru că eu aşteptam cu totul altceva. Eu voiam o maşinuţă, una ieftină, chiar cea mai ieftină cu putinţă, numai să aibă roţi. Aş fi dat toată averea mea pe o maşinuţă, dar nu aveam decât 65 de bani, de care nu mă înduram să-mi cumpăr un pachet de Eugenia pe vremea aia.
Când am să cresc mare, mă gândeam, am să intru în magazin şi am să cumpăr toate maşinuţele pe care o să le găsesc. Pe urmă am crescut mare, dar n-am cumpărat maşinuţe, nu ştiu cum se face că am început să le urăsc. Poate pentru că mi-au lipsit când le-am dorit.
Moş Crăciun a început să se retragă tacticos înspre uşă, dar tata l-a observat şi i-a făcut cu mâna.
- Unde-o ştergi, Iftode, lasă fetele, stai să bei un pahar cu mine.
Eu nu înţelegeam de ce îi zicea tata lui Moş Crăciun, Iftode, că Iftode îl chema pe fratele mamei. Fratele mamei avea o fată pe care o iubea, era tramvaistă, ori poate că taxatoare pe tramvai.
- Să nu te mai prind cu tramvaista aia, că dai de dracu, îl ameninţa mama.
- De ce, lele, dacă o iubesc…
- O iubeşti pe naiba, parcă tu ştii ce-i aia, îţi trage o fată cu ochiul şi gata, ţi se năzare că te iubeşte.
- Ba nu, lele.
- Ba să taci tu din gură că ştiu eu mai bine ca tine, mai întâi îţi faci armata şi pe urmă mai discutăm.
Aşa că unchiul Iftode a renunţat la tramvaistă şi pe urmă l-au luat în armată. A muncit la şoseaua Transfăgărăşanului, ne scria scrisori de acolo şi tata ni le citea, că mama nu cunoştea toate literele. “Aici e frumos, scria unchiul Iftode, dar e frig ca dracu, aia-iai. Mie îmi merge bine şi-mi fac datoria de ostaş.” Tata comenta:
- Ăsta ori e prost, ori se face.
“Cu mâncarea e mai rău, că nu e destulă, dar m-am dat cu bucătăreasa şi acum mă îndoapă ca pe un purcel.”
- Cum adică, s-a dat cu bucătăreasa, a întrebat mama, eu l-am ferit de tramvaistă şi el se dă la bucătărese?
Pe urmă, unchiul Iftode a terminat armata şi iar a venit să stea cu noi. Între timp mai crescusem şi eu, aşa că l-am întrebat:
- Tu ai făcut pe Moş Crăciun într-un an când mi-a adus un balon umflat?
- Da, eu, dar de ce mă întrebi?
- Aşa, bine că n-ai mai venit anul următor, că-mi făcusem o praştie şi voiam să-i sparg capul Moşului.
- Şi dacă se nimerea cel adevărat?
La întrebarea asta n-am ştiut ce să-i răspund. Am auzit eu că, de fapt, nu există Moş Crăciun, dar sigur n-am fost niciodată. Şi nu sunt nici acum. În forul meu intim, cred. Dar ăsta e un secret. Pe care n-am să-l spun nimănui, niciodată.
Moşul privea la noi cam aiurit. Barba i se tot desprindea şi îi cădea pe podea, el o punea iarăşi la loc. Aşa, fără barbă, semăna cu un unchi al meu. Unchiul Iftode, care era cam plecat de-acasă, aşa zicea tata. Pentru că unchiul Iftode era un frate al mamei şi chiar plecase de-acasă şi locuia cu noi. Eu am început să plâng din cauză de picioare de la tata şi mai ales din cauză de cadou, pentru că eu aşteptam cu totul altceva. Eu voiam o maşinuţă, una ieftină, chiar cea mai ieftină cu putinţă, numai să aibă roţi. Aş fi dat toată averea mea pe o maşinuţă, dar nu aveam decât 65 de bani, de care nu mă înduram să-mi cumpăr un pachet de Eugenia pe vremea aia.
Când am să cresc mare, mă gândeam, am să intru în magazin şi am să cumpăr toate maşinuţele pe care o să le găsesc. Pe urmă am crescut mare, dar n-am cumpărat maşinuţe, nu ştiu cum se face că am început să le urăsc. Poate pentru că mi-au lipsit când le-am dorit.
Moş Crăciun a început să se retragă tacticos înspre uşă, dar tata l-a observat şi i-a făcut cu mâna.
- Unde-o ştergi, Iftode, lasă fetele, stai să bei un pahar cu mine.
Eu nu înţelegeam de ce îi zicea tata lui Moş Crăciun, Iftode, că Iftode îl chema pe fratele mamei. Fratele mamei avea o fată pe care o iubea, era tramvaistă, ori poate că taxatoare pe tramvai.
- Să nu te mai prind cu tramvaista aia, că dai de dracu, îl ameninţa mama.
- De ce, lele, dacă o iubesc…
- O iubeşti pe naiba, parcă tu ştii ce-i aia, îţi trage o fată cu ochiul şi gata, ţi se năzare că te iubeşte.
- Ba nu, lele.
- Ba să taci tu din gură că ştiu eu mai bine ca tine, mai întâi îţi faci armata şi pe urmă mai discutăm.
Aşa că unchiul Iftode a renunţat la tramvaistă şi pe urmă l-au luat în armată. A muncit la şoseaua Transfăgărăşanului, ne scria scrisori de acolo şi tata ni le citea, că mama nu cunoştea toate literele. “Aici e frumos, scria unchiul Iftode, dar e frig ca dracu, aia-iai. Mie îmi merge bine şi-mi fac datoria de ostaş.” Tata comenta:
- Ăsta ori e prost, ori se face.
“Cu mâncarea e mai rău, că nu e destulă, dar m-am dat cu bucătăreasa şi acum mă îndoapă ca pe un purcel.”
- Cum adică, s-a dat cu bucătăreasa, a întrebat mama, eu l-am ferit de tramvaistă şi el se dă la bucătărese?
Pe urmă, unchiul Iftode a terminat armata şi iar a venit să stea cu noi. Între timp mai crescusem şi eu, aşa că l-am întrebat:
- Tu ai făcut pe Moş Crăciun într-un an când mi-a adus un balon umflat?
- Da, eu, dar de ce mă întrebi?
- Aşa, bine că n-ai mai venit anul următor, că-mi făcusem o praştie şi voiam să-i sparg capul Moşului.
- Şi dacă se nimerea cel adevărat?
La întrebarea asta n-am ştiut ce să-i răspund. Am auzit eu că, de fapt, nu există Moş Crăciun, dar sigur n-am fost niciodată. Şi nu sunt nici acum. În forul meu intim, cred. Dar ăsta e un secret. Pe care n-am să-l spun nimănui, niciodată.
Morală
Povestea asta are şi o morală pe care eu n-am
vrut să o scriu pentru că lumea e sătulă de morală.
Cu tramvaista e cam aşa: unchiul Iftode a căutat-o de cum s-a liberat din armată, dar ea se măritase deja cu un măcelar de pe strada Bujorilor. Măcelărie unde mai trecea şi mama să cumpere oase, că oasele sunt bune dacă faci ciorbă pe ele, numai să nu fie lungă ciorba. Odată, mama a făcut o ciorbă atât de lungă, că nu s-a gătat toată săptămâna. Până s-a acrit. Abia atunci a început să mănânce şi tata din ea.
- E bună ? a întrebat mama.
- Bună rău, a răspuns tata.
- Păi, e stricată, că n-aţi vrut s-o mâncaţi până acuma.
- Ba, acuma e mai bună, că are gust.
Mama s-a nervat şi a început să plângă, pe urmă s-a nervat şi tata şi a mâncat tot ce era în oală şi a doua zi n-a mai plecat la serviciu, a făcut planton la veceul din spatele casei.
Tramvaista a divorţat după câţiva ani, că bărbatul era un ungur şi o bătea toată ziua, însă prea târziu, că unchiul Iftode se însurase cu o ospătăriţă de la restaurantul "Ana Lugojana". De care şi el a divorţat după 10 ani, între timp tramvaista se remăritase şi ea cu un ceferist, un beţivan înrăit, a căzut într-o noapte sub tren şi l-a tăiat trenul cu roțile de la vagoane. Numai că şi unchiul s-a recăsătorit înainte de moartea ceferistului, aşa că mereu contra timp s-au nimerit, parcă ar fi fost blestemați.
Cu tramvaista e cam aşa: unchiul Iftode a căutat-o de cum s-a liberat din armată, dar ea se măritase deja cu un măcelar de pe strada Bujorilor. Măcelărie unde mai trecea şi mama să cumpere oase, că oasele sunt bune dacă faci ciorbă pe ele, numai să nu fie lungă ciorba. Odată, mama a făcut o ciorbă atât de lungă, că nu s-a gătat toată săptămâna. Până s-a acrit. Abia atunci a început să mănânce şi tata din ea.
- E bună ? a întrebat mama.
- Bună rău, a răspuns tata.
- Păi, e stricată, că n-aţi vrut s-o mâncaţi până acuma.
- Ba, acuma e mai bună, că are gust.
Mama s-a nervat şi a început să plângă, pe urmă s-a nervat şi tata şi a mâncat tot ce era în oală şi a doua zi n-a mai plecat la serviciu, a făcut planton la veceul din spatele casei.
Tramvaista a divorţat după câţiva ani, că bărbatul era un ungur şi o bătea toată ziua, însă prea târziu, că unchiul Iftode se însurase cu o ospătăriţă de la restaurantul "Ana Lugojana". De care şi el a divorţat după 10 ani, între timp tramvaista se remăritase şi ea cu un ceferist, un beţivan înrăit, a căzut într-o noapte sub tren şi l-a tăiat trenul cu roțile de la vagoane. Numai că şi unchiul s-a recăsătorit înainte de moartea ceferistului, aşa că mereu contra timp s-au nimerit, parcă ar fi fost blestemați.
Mănuşile mamei
Nu sunt bune blestemele. Că se prind.
Pe mine m-a blestemat cineva, odată, să-mi pierd mănuşile şi mi le-am pierdut. Şi atunci n-am ştiut ce să fac şi am furat mănuşile lui Troancă. Iar Troancă n-a știut nici el ce să facă și a furat mănuşile celuilalt frate al meu, Vahile. Iar celălalt frate al meu a furat mănuşile tatei. Iar tata ne-a luat pe toţi trei la bătaie, că nu ştia care din noi i-am furat mănuşile.
Iar mama s-a prins cu mâinile de cap şi a întrebat cine a blestemat-o cu aşa viaţă.
- Eu cred că te-a blestemat băiatul ăla care m-a blestemat şi pe mine să-mi pierd mănuşile, am informat-o pe mama.
Şi aşa a aflat mama cine era hoţul de mănuşi. Care era tata, că şi tata furase, la rândul lui, mănuşile mamei.
Pe mine m-a blestemat cineva, odată, să-mi pierd mănuşile şi mi le-am pierdut. Şi atunci n-am ştiut ce să fac şi am furat mănuşile lui Troancă. Iar Troancă n-a știut nici el ce să facă și a furat mănuşile celuilalt frate al meu, Vahile. Iar celălalt frate al meu a furat mănuşile tatei. Iar tata ne-a luat pe toţi trei la bătaie, că nu ştia care din noi i-am furat mănuşile.
Iar mama s-a prins cu mâinile de cap şi a întrebat cine a blestemat-o cu aşa viaţă.
- Eu cred că te-a blestemat băiatul ăla care m-a blestemat şi pe mine să-mi pierd mănuşile, am informat-o pe mama.
Şi aşa a aflat mama cine era hoţul de mănuşi. Care era tata, că şi tata furase, la rândul lui, mănuşile mamei.
Ciorapi noi
Mie noaptea nu-mi place, mai ales iarna când se întunecă
repede, că noaptea umblă dracii să te mănânce. Pe mine m-a muşcat, odată, un
drac de picior şi când am ajuns acasă mama m-a luat la rost că iar mi-am rupt
ciorapii de școală. Dar mănușile încă nu mi le pierdusem.
- M-a muşcat un drac! i-am spus mamei, care a rămas cu gura căscată.
- Când?
- Acum cinci minute, că de aia gâfâi ca o locomotivă.
- Ferească Dumnezeu, copile, cum arăta dracul ăla?
- Păi nu prea l-am văzut pe întuneric, dar era cam mic şi dădea din coadă ceva de groază.
- Ţi-ai făcut cruce?
- Mi-am făcut, că de aia m-a şi ajuns. Că m-am oprit din fugă să-mi fac cruce şi dracu haţ, la piciorul meu, să-l mănânce. Dar cel mai tare m-am speriat că lătra ca un câine.
- Aşa e, a murmurat mama impresionată, dar fără să mă ia în brațe, dracii ăştia ştiu să se prefacă în orice.
Aşa că mama a aruncat ciorapii ăia, nu i-a mai cârpit, ca de obicei, şi mi-a cumpărat o pereche nouă pe care am şi luat-o în ziua următoare la şcoală, ca să mă laud că am ciorapi noi.
- M-a muşcat un drac! i-am spus mamei, care a rămas cu gura căscată.
- Când?
- Acum cinci minute, că de aia gâfâi ca o locomotivă.
- Ferească Dumnezeu, copile, cum arăta dracul ăla?
- Păi nu prea l-am văzut pe întuneric, dar era cam mic şi dădea din coadă ceva de groază.
- Ţi-ai făcut cruce?
- Mi-am făcut, că de aia m-a şi ajuns. Că m-am oprit din fugă să-mi fac cruce şi dracu haţ, la piciorul meu, să-l mănânce. Dar cel mai tare m-am speriat că lătra ca un câine.
- Aşa e, a murmurat mama impresionată, dar fără să mă ia în brațe, dracii ăştia ştiu să se prefacă în orice.
Aşa că mama a aruncat ciorapii ăia, nu i-a mai cârpit, ca de obicei, şi mi-a cumpărat o pereche nouă pe care am şi luat-o în ziua următoare la şcoală, ca să mă laud că am ciorapi noi.
Trasul de păr
Ce-aş mai fi vrut
să întâlnesc pe cineva, când eram mic, care să mă strângă în braţe, că tare îmi
plăcea să fiu strâns în braţe și nu mă
strângea nimeni, fiind băiat, numai pe fete le
strângeau mamele lor şi taţii lor sau oameni necunoscuţi.
Doar o dată m-a strâns și pe mine la piept profesoara de franceză, în clasa a cincea, după ce m-a tras de păr pentru că am bătut o fată. Iar eu, ca prostul, am început să plâng.
- Qu'est-ce qui se passe, răule, te doare părul? m-a întrebat profesoara de franceză.
- Nu mă doare, tovarășa profesoară, am sughiţat eu.
- Atunci de ce plângi?
- Din cauză de îmbrăţişare.
- Te-am strâns prea tare?
- Nu, m-aţi strâns prea drăgăstos şi nu mai știu ce să fac de plăcere. Parcă aş vrea să nu-mi mai daţi drumul niciodată.
Anul următor tovarășa profesoară a ieşit la pensie şi mi-a părut rău. Îmi venea să mai bat o fată şi profesoara de franceză să mă tragă iară de păr...
Doar o dată m-a strâns și pe mine la piept profesoara de franceză, în clasa a cincea, după ce m-a tras de păr pentru că am bătut o fată. Iar eu, ca prostul, am început să plâng.
- Qu'est-ce qui se passe, răule, te doare părul? m-a întrebat profesoara de franceză.
- Nu mă doare, tovarășa profesoară, am sughiţat eu.
- Atunci de ce plângi?
- Din cauză de îmbrăţişare.
- Te-am strâns prea tare?
- Nu, m-aţi strâns prea drăgăstos şi nu mai știu ce să fac de plăcere. Parcă aş vrea să nu-mi mai daţi drumul niciodată.
Anul următor tovarășa profesoară a ieşit la pensie şi mi-a părut rău. Îmi venea să mai bat o fată şi profesoara de franceză să mă tragă iară de păr...
Cadoul
de Crăciun
Iar cu cadoul de Crăciun e aşa, nu primeam
cadouri de Crăciun. Eram prea zvăpăiat, iar tata avea o vorbă, copiii trebuie
pedepsiți drastic, altfel nu-și bagă mințile-n cap. De-aceea, părerea mea
despre Moş Crăciun era că-i un cărpănos și un zgârcit şi jumătate. L-am
întrebat şi pe tata:
- De ce nu vine şi la noi Moş Crăciun cu
cadouri de copii? Cele mai ieftine?
- I-am scris eu să nu vină, că nu meritați.
- Atunci am să-i scriu eu să vină. Știu să
număr până la zece.
- Dar nu știi să scrii.
- O să-l rog pe unchiu Iftode.
- El n-are timbre speciale pentru Polul Nord.
- Bine dar Romică (vecinul de peste drum) a
dat foc la casă şi tot a venit moşul la el…
La problema asta tata n-a putut să răspundă,
aşa că m-a luat de urechi şi m-a dat pe uşă afară unde a și uitat de mine. Și
unde mi-am băgat minţile în cap să nu mai pun întrebări prostești de preșcolar.
Noaptea aia m-am zgribulit de frig. Ba chiar am avut halucinații că-l văd pe
moșu cu sania lui spațială făcându-mi semn că nu poate coborî pe casa noastră
dacă am fost rău, iar dimineaţa tata m-a dus la spital, speriat, mă făcusem alb
ca varul şi-mi îngheţaseră lacrimile cu mucii la un loc.
11
Rerorism
lui Claudiu Komartin, Cosmin Perța și Andrei Doboș
Ăsta e un titlu
mascat şi înseamnă terorism, dar n-am scris terorism pentru că americanii atât
aşteaptă, vin acasă de la serviciul lor şi urmăresc cuvântul cheie pe tot mapamondul, că mapamondul e rotund, şi
o iau pe firul lui până ajung la sursă. După ce ajung la sursă, identifică
persoana care a scos cuvântul (emis) şi iar o iau pe fir până ajung la originea
persoanei unde văd o găurică. Origine sănătoasă!
Iar dacă sunt eu în
cauză, nu cred că tatei i-ar conveni să se uite americanii la găurica aceea,
imediat i-ar pocni cu sticla peste şale, tata e grijuliu cu sticlele lui.
- Oricum, se uită cu
satelitul, i-a spus un vecin care citea ziarul găinilor şi raţelor în fiecare
zi. Pe urmă, dacă găinile erau ascultătoare, dădea de două ori cu cazmaua şi le
trimitea să ciugulească larve care eu nu ştiu ce sunt, dăunătoare din pământ.
Numai cocoşului îi da grăunţe, ca să fie în putere şi să le smulgă găinilor
penele din cap, că dacă nu le smulge penele, găinile nu mai fac puişori. Scrie
la ziar, domnu’ Duma…
- Ce scrie?
- Că se uită cu
satelitul.
- Unde, la
nevasta-mea…
- Unde vor ei.
- Chiar şi noaptea?
- Mai ales.
Atunci tata s-a dus,
într-o noapte, în gradină, şi-a scos pantalonii şi a stat cu curul în sus vreo
zece minute să-l vadă americanii cu satelitul. Şi cum stătea aşa, în lumina
lunii, a văzut că ceva e mai jos decât altceva, nu pot să spun pe şleau ce. Ceva
despre hernie. Şi n-a fost numai asta, a doua zi a răcit şi dăi cu plimbările
la gardul vecinului unde ne pişam toţi bărbații din casă, din cinci în cinci
minute, ca să-i putrezim şipcile vecinului. Că mama a şi intrat imediat la idei.
- Iar ţi-ai ascuns o
sticlă de ţuică pe-afară, de mergi aşa des şi-o să te îmbeţi ca un porc?
- Ba bine că nu,
toanto, s-a supărat tata din senin, ia mai bine vezi că ceva nu e în regulă. Şi
i-a arătat mamei, pe loc, problema pe care tocmai o detectase. Ei?
- Păi?
- Păi nu atârnă cam
dubios?
- Tocmai.
Tata s-a tot
frământat, o vreme, să-şi amintească dacă şi bunicul avusese hernie, că tata
credea în genetism, care iar nu ştiam ce înseamnă.
- E o boala
molipsitoare, mi-a explicat tata într-o duminică dimineaţa, când avea obiceiul
să ne mai scoată la plimbare, pe mine şi pe fratele meu Troancă. Măcar nu ne
lua mama la biserică. Ocoleam oraşul pe la periferie până la o berărie favorită
a lui. Se transmite de la părinţi la copii, împuţită boală.
- Antunci se explică.
- Ce vrei să spui, că
habar n-ai la ce mă gândesc eu.
- Vreau să spun că
ştii matale, când ai încercat să te bronzezi la lună…
- Cine ţi-a spus? O
omor pe mă-ta!
- Dar ştie toată
strada, că te-a fotografiat vecinul de peste gard cu bliţu’.
- De asta mă miram
eu, ca prostul, că fulgera şi când colo era senin… dacă-l prind, îi sparg toate
sticlele de cap… dar nu mi-ai spus ce se explică.
- Mai bine dacă i-ai
sparge damigeana de cap, că ţi se vede ceva în poză şi toate vecinele au
comandat câte-o copie, pe unele le-au şi cotonogit bărbaţii lor, deja. Iar unii
din ei ți-au pus gând rău. Aaa, păi şi mie îmi spun la şcoală, profesorii, că
sunt cam prostovan.
- Şi care e legătura?
- Legătura e că până
acum n-am ştiut de genetismul ăsta prin care te pricopseşti cu bolile
părinţilor.
Însă tata n-a mai
ascultat şi nici plimbarea n-am mai terminat-o, am oprit un taxi şi ne-am
întors acasă cu taxiul, val-vârtej. Luni, toată şcoala ştia că m-am plimbat cu
taxiul şi am fost vedeta zilei până marţi, când Mirel, un coleg de clasă, s-a
căcat pe el în mijlocul orei de geografie.
- S-a întors lumea cu
fundul în sus, s-a îngrozit doamna tovarăşa de matematică, pe vremea mea nu se
căcau copiii pe ei în timpul orelor…
Noi ne înghionteam pe
sub bănci şi ne-am ales fiecare o materie la care să repetăm performanţa lui
Mirel
Iar tata n-a mai
spart damigeana în capul vecinului, până la urmă, că era cam greu să o ridice
singur şi cam scumpă să o spargă, s-ar fi pus mama cu gura pe el. S-a dus la
vecinul numai cu karatele lui cât nişte lopeţi şi era gata să-l sugrume dacă nu
pica din întâmplare sectoristul, care auzise de poza tatei şi voia şi el o
copie. Sectoristul l-a ameninţat:
- Stai cuminte,
domnule Duma, că ai cam multe bube în cap şi, într-o zi, te iau le secţie.
Speria toată lumea cu
secţia asta, până şi pe noi, pe copii, deşi tare eram curioşi cum o fi acolo.
Tata s-a lăsat
păgubaş, nu era să se pună cu
sectoristul care nu ştia multe, decât pulan, cătuşe şi secţie. Şi mai ştia să
alerge şi ţiganii prin grădini, uneori, când se mai îmbăta din cauza nevestei,
că nu putea să-i facă băieţi, numai fete şi lumea îi spunea căscat pe furiş,
iar tata îl poreclise pe sectorist Gadafi-teroristul, că de la el am auzit eu
prima oară de cuvântul ăsta…rerorism, pssst.
Continuare:
cu alte cuvinte, iată
cum stau faptele, luate cronologic. Oamenii s-au bătut mereu între ei, pentru
ciolan, pentru câte-o femeie mai şoldoasă, un loc mai călduţ în peşteră şi tot
aşa. Pe urmă, oamenii s-au batut între cete. Apoi între triburi. Apoi au apărut
războaiele, au început să se bata naţiunile cu popoarele. Apoi religiile au ars
vrăjitoarele de vii, dar pe rug, până s-au supărat nemţii şi iată cum s-a ajuns
la războaie mondiale. La rerorism,
noutatea e că se bate un individ cu toată lumea. Hai, doi indivizi cu toată
lumea, cel mult o ceată. Se trezeşte omul dimineaţa, transpirat dintr-un coşmar,
că l-a alergat un cal toată noaptea şi, transpirat cum e, declară război
Mexicului. Îşi cumpără omul dinamită, poate chiar de la guvernul mexican, se
învălătuceşte cu ea şi se pune cuminte în autobuz. Dacă e metrou prin
apropiere, se pune cuminte în metrou. Şi explodează.
Se caută soluţii.
Soluţii ar fi, să găsească omul alţi oameni, pe altă planetă, ca să apară
războiul planetelor, al stelelor, al galaxiilor care suportă războiul că sunt
infinite. Nu ca pământul nostru, care numai infinit nu e, degeaba crede lumea
şi se populează ca fermenţii de bere şi mor de la propriile lor excremente.
Cam aşa aş face eu,
aş inventa o planetă pe care aş numi-o planeta Marte şi aş da sfoară în lume că
marţienii sunt cam răi. Pe urmă aş deschide lista cu sinucigaşi care au chef
sa-i terorizeze pe marţieni, să le destabilizeze calotele de gheaţă de la poli
şi să le înfunde văile cu pietriş marţian. Şi le-aş mai spune ceva. Planeta
Marte e mai aproape de cer (pentru amatorii de paradisuri), că de aia pleci cu
racheta în sus şi nu în jos.
- Nu exista rachete!
Si nici sateliţi, a adăugat tata, supărat.
- Atunci cum îţi
explici că poţi să vezi meciul de fotbal cu Brazilia, la televizor, domnu’
Duma?
- Nu-mi explic, dar
nici mericanii n-au ajuns pe lună, cui vând aştia poveşti?
- Doar ai vazut cu
ochii tăi ce mai săreau pe-acolo ca nişte canguri…
- Trucaje.
Apoi tata s-a
înfuriat din senin:
- Le f… muma-n cur la
toţi!
- Cum adică, la toţi,
s-a mirat nenea Gyuri, vecinul nostru care trăgea cu urechea supărat că nu ştia
de ce mereu îi putrezeau şipcile din gard.
- Aşa, foarte bine
- Adică şi pe
maică-mea?
- Adică da.
S-au încăierat pe
loc, că lui nenea Gyuri nu-i placea să fie înjurat de mamă, maică-sa fiind
unguroaică, şi tocmai atunci a picat şi sectoristul care, de data asta, a ţinut
cu tata, fiind şi el de acord că americanii n-au ajuns pe lună, decât ruşii.
- Ba nici ruşii!
- Ba au ajuns şi au
înfipt steagul rusesc în lună.
Iar nenea Gyuri,
excitat din cauza amenzii, i-a atras atenţia sectoristului.
- Lasă-l în pace, că
e căpos, a zis ca le f… muma-n cur la toţi.
- Cum adică, la toţi,
s-a mirat şi sectoristul. Adică şi…
- Adică da.
Aşa că sectoristul a
scos din nou chitanţierul şi l-a amendat şi pe tata.
- Asta că să nu vă
duc pe amîndoi la secţie şi să vă bat cu pulanul până vă căcați pe voi. Acum
hai să bem o bere, i-a invitat sectoristul pe tata şi pe nenea Gyuri, dau eu că
mi-e o sete de mă ia dracu.
- Bine-ar fi! s-a scăpat tata. Vreau să spun, bine-ar fi să
bem o bere rece.
Când s-au reîntors de
la birt, tata şi nenea Gyuri erau din nou prieteni la cataramă. La desparţire,
în faţa porţii, s-au pupat şi s-au îmbrăţişat de betoci ce erau, iar mama, când
i-a văzut, s-a luat cu mâinile de cap. Când i-a văzut şi tanti Iolanda, vecina
noastră, s-a prins cu mainile de şoldurile ei lăbărţoase după care murea tata.
- Nu-i băiat rău,
sectoristul nostru.
- Nu, a fost şi tata
de acord, păcat că e terorist. Şi rusofliu. Îi f… muma-n cur!
- Nu se spune
rusofliu, ci rusoflui
- Sau rusoflon?
- Nu, rusoflui.
- Bine, rusoflui. Cum
vrei tu, că n-am chef să ne desprietenim aşa repede.
Eu mă codeam pe după
poartă, aşteptam momentul prielnic.
- Tu ce faci acolo,
bitancule, mă spionezi?
- Nu, m-a trimis mama
să-ţi spun să intri în casă.
- Şi de ce nu-mi
spui? Şi de ce să intru că eu mă simt bine în faţa porţii…
- Că te văd
americanii din satelit.
Care era o minciună
sfruntată, mama spusese să nu-l vadă vecinii şi să-l râdă din nou, însă pe mine
mă întrecuse inspiraţia de moment.
- Aa, americanii.
Stai să le arat eu ceva, americanilor.
Şi tata a început să
se desfacă la șliţ, pe-atunci nu se purtau fermoare la pantaloni, aşa că eu am
tulit-o repede de-acolo, să nu văd; nu era prima oară când tata se pişa pe
stradă şi, a doua zi, toate vecinele se adunau să povestească ce văzuseră.
Sfârşit (despre
rerorism, cu final rotund)
12
Vizionar
lui Daniel
Bureția și surorilor Robitu
Eu tot n-am înţeles, odată, ce-i ăla porc. Eu
credeam că porc e ceva care guiţă. Are coada în formă de covrig şi botul ca o
priză. Plin de cârnaţi şi slănini.
Dar mama avea alta teorie, ea zicea:
- Porc e omul când se îmbată cum se îmbată taică-tău cu vecinul Gyuri şi pe urmă îşi bat nevestele până le stâlcesc, iar nevestele îşi blestemă soarta, zilele şi bărbaţii lor beţivani cu care s-au pricopsit de tinere pe când n-aveau minte și n-au nici acum că daca ar avea i-ar lăsa dracului.
Iar profesoara de geometrie avea altă părere despre porci, zicea că sunt elevii paraleli cu geometria plană, care nu-şi învaţă lecţiile, nu-şi scriu temele, mint de-ngheață apele că și-au uitat caietele acasă, n-au nici măcar caiete și provin din familii dezbinate.
O tanti Adela, care lucra într-un aprozar tip gostat, avea părerea că mai degrabă porci sunt cei care se murdăresc pe haine ori pe pantofi, umblă nespălați, bărboşi, netunşi și se scarpină unde nu trebuie între picioare.
Iar vecina noastră de la a treia casă spunea că porc e ăla care pişcă femeile de cur, dar şi pe bărbaţi, în mijloacele de transport în comun*, fără ruşine, profitând de înghesuială.
- Habar nu aveţi ce e ăla un porc, şi-a dat şi tata cu presupusul. Vorbiţi să vă aflaţi în treabă. Porc e ăla care stă toată ziua la televizor, iar poeţii de curte îi laudă şuncile şi şoriciul gros prin imnuri, ode şi slăvi . Ei, porcul ăla chiar ar merita sacrificat de Crăciun împreună cu scroafa lui savantă**.
Aşa am aflat eu că tata era un vizionar.
Dar mama avea alta teorie, ea zicea:
- Porc e omul când se îmbată cum se îmbată taică-tău cu vecinul Gyuri şi pe urmă îşi bat nevestele până le stâlcesc, iar nevestele îşi blestemă soarta, zilele şi bărbaţii lor beţivani cu care s-au pricopsit de tinere pe când n-aveau minte și n-au nici acum că daca ar avea i-ar lăsa dracului.
Iar profesoara de geometrie avea altă părere despre porci, zicea că sunt elevii paraleli cu geometria plană, care nu-şi învaţă lecţiile, nu-şi scriu temele, mint de-ngheață apele că și-au uitat caietele acasă, n-au nici măcar caiete și provin din familii dezbinate.
O tanti Adela, care lucra într-un aprozar tip gostat, avea părerea că mai degrabă porci sunt cei care se murdăresc pe haine ori pe pantofi, umblă nespălați, bărboşi, netunşi și se scarpină unde nu trebuie între picioare.
Iar vecina noastră de la a treia casă spunea că porc e ăla care pişcă femeile de cur, dar şi pe bărbaţi, în mijloacele de transport în comun*, fără ruşine, profitând de înghesuială.
- Habar nu aveţi ce e ăla un porc, şi-a dat şi tata cu presupusul. Vorbiţi să vă aflaţi în treabă. Porc e ăla care stă toată ziua la televizor, iar poeţii de curte îi laudă şuncile şi şoriciul gros prin imnuri, ode şi slăvi . Ei, porcul ăla chiar ar merita sacrificat de Crăciun împreună cu scroafa lui savantă**.
Aşa am aflat eu că tata era un vizionar.
*
Eu nu pișcam
femeile în mijloacele de transport în comun, ca tata, dar odată, într-un
tramvai, am scăpat din nebagare de seamă un vânt zgomotos. Tramvaiul era destul de aglomerat, cu toate că s-a făcut loc în jurul
meu de puteam să joc o sârbă. Va să zică oamenii aceia,călătorii, nu m-au
răbdat pentru vântul care l-am scăpat din pricina ciorbei de varză cu care mă
ameţea mama în fiecare săptămână. Că i-am și spus:
- Mamă, nu-mi mai da ciorbă de varză, că împut toate tramvaiele cu ea.
- Varza e bună, a replicat mama.
- O fi bună, dar mie mi-au crăpat pantalonii în c...
- Aa, acuma înţeleg, păi de ce nu spui lucrurilor pe nume? Înțeleg acum, e ca și cu săratul semințelor…
N-am înțeles ce era cu săratul semințelor decât mult mai târziu. Săptămâna următoare mama n-a mai gătit varză, ci fasole. Fasolea a fost mai bună, că nu era zgomotoasă, însă mă dădea de gol prin aromă. Chiar mama a întrebat într-o zi:
- A ce miroase în casa asta?
- A fasole, păi.
Şi vreau să spun că nici mazărea n-a fost mai bună.
- Mamă, nu-mi mai da ciorbă de varză, că împut toate tramvaiele cu ea.
- Varza e bună, a replicat mama.
- O fi bună, dar mie mi-au crăpat pantalonii în c...
- Aa, acuma înţeleg, păi de ce nu spui lucrurilor pe nume? Înțeleg acum, e ca și cu săratul semințelor…
N-am înțeles ce era cu săratul semințelor decât mult mai târziu. Săptămâna următoare mama n-a mai gătit varză, ci fasole. Fasolea a fost mai bună, că nu era zgomotoasă, însă mă dădea de gol prin aromă. Chiar mama a întrebat într-o zi:
- A ce miroase în casa asta?
- A fasole, păi.
Şi vreau să spun că nici mazărea n-a fost mai bună.
Săratul semințelor
La intersecția
Străzii Bujorilor cu linia tramvaiului șapte, locuia o babă fără dinţi, chioară
şi surdă. Vindea seminţe.
- Sărumâna, sunt sărate seminţele?
- Ha? A, sărate, maică.
- Atunci nu cumpăr.
- Nu, n-a venit.
- Sărumâna, sunt sărate seminţele?
- Ha? A, sărate, maică.
- Atunci nu cumpăr.
- Nu, n-a venit.
- Semințele,
babo, vorbeam de semințe.
- Dar ce are
dacă sunt sărate?
- Am auzit că unii se pişă pe ele ca să le săreze.
- N-a venit că l-am așteptat toată ziua, uite chitanța.
- Am auzit că unii se pişă pe ele ca să le săreze.
- N-a venit că l-am așteptat toată ziua, uite chitanța.
- Se pișă pe
ele, babo.
- Aa, așa e, că şi eu mă piş pe
ele. Dar n-am auzit pe nimeni până acum să nu-i fi plăcut.
Apoi baba mi-a făcut semn cu degetul la gură, adică să nu mai spun la nimeni. Că lumea e proastă, nu ştie ce-i bun.
- Asta cam așa e, m-am bucurat deodată, lumea e a dracului, lasă că-ţi trimit eu clienţi.
Și repede m-am dus la toţi prietenii mei să le dau pontul cine vinde cele mai bune seminţe din oraş. Iar cu baba, ce să spun, m-am împrietenit la cataramă. Din când în când o rugam să mă lase şi pe mine să mai sărez seminţele...
Apoi baba mi-a făcut semn cu degetul la gură, adică să nu mai spun la nimeni. Că lumea e proastă, nu ştie ce-i bun.
- Asta cam așa e, m-am bucurat deodată, lumea e a dracului, lasă că-ţi trimit eu clienţi.
Și repede m-am dus la toţi prietenii mei să le dau pontul cine vinde cele mai bune seminţe din oraş. Iar cu baba, ce să spun, m-am împrietenit la cataramă. Din când în când o rugam să mă lase şi pe mine să mai sărez seminţele...
**
Executată la 25 decembrie 1990
13
Sub castan
vecinilor de pe strada noastră
Ba când eram eu
foarte mic, umblam de-a bușilea printre picioarele tatei și nu-i ajungeam la
genunchi, cu toate că și tata era un scundac de neamul lui.
- Nu lăsa copilul să-ți umble printre picioare, s-a trezit mama într-o zi, că nu e bine. Nu e bine deloc!
- De ce să nu-l las, dacă-i place, uite cum se bucură ca un cățel.
Nemului tatei lumea îi spunea polodeț, dar să nu fi auzit tata, că nu-i cădea deloc la stomac. Chiar dacă polodeț nu însemna nimic în românește. Sau poate tocmai de aia...
- Dacă te scapi și-l strângi, îl faci turtoi, cu picioarele tale păroase.
- Ce are părul meu de pe picioare cu făcutul turtoiului, s-a nedumerit tata.
Mama nu i-a oferit nici o explicație. Știa ea mai bine
Dintre picioarele tatei mă târam sub scaun, unde iar nu se putea sta, auzise mama că dacă stai sub scaun nu-ți mai bate nimeni la ușă. Pe urmă intram sub masă, unde nici atât nu se putea, aș fi ajuns sărac mai târziu. Cândva.
- Strici copilul de cap, s-a hotărât tata, noroc că nu te înțelege.
- Ce știi tu...
Când m-am ridicat pe verticală, mi s-a lărgit brusc orizontul. Vedeam mult mai departe ceea ce m-a copleșit pe loc. În primul rând, am vazut genunchii tatei pe care am început să-i examinez cu atenție. Probabil că i-am și mozolit puțin, cam tot ce-mi cădea în mână băgam în gură și-mi făceam tot felul de păreri. În plus, îmi dădeau niște dinți și simțeam nevoia să rod mereu câte ceva. A fost o perioadă bogată în experiențe, universul devenea din ce în ce mai interesant. Aveam și o pisică după care alergam toată ziua dacă o vedeam. Dacă nu puteam să o prind și de regulă nu puteam, alergam după găini. Găinile nu le puteam prinde nici atât, săreau de colo colo cotcodăcind înnebunite. Mai și zburau din când în când și le mai cădeau și penele din când în când. Culegeam toate penele și-mi îndesam cu ele buzunarele pe care tocmai mi le descoperism. Locul meu preferat devenise sub mărul din curte.
- Nu mai sta sub măr că dacă plouă te poate trăzni. Nici sub păr, că și acolo te poate trăzni.
Nici sub salcâm nu puteam sta. Și nici sub nucul din fundul grădinii. Nici sub gardul vecinului, că era veste rea. Trăznet văzusem deja, însă veste rea nu știam încă ce înseamnă. Poate ceva de mâncat?
- Nu mai sta sub scară că nu te mai însori. Nici sub streașina casei că aduce inundație.
Mai crescusem, mergeam la grădiniță și stiam să numar pe degete până la cinci.
- Șase. După cinci vine șase!
- Șapte.
- Nu șapte, șase!
- Opt.
- Copilul ăsta e capsoman.
Reușisem să-l nervez pe tata.
- Ți-am mai spus să nu stai sub tocul ușii, e ghinion curat.
- Dar unde să stau mamă, că nu mai știu unde să stau.
- Stai unde stau toți oamenii, de ce trebuie să te pui numai unde nu trebuie.
- Păi, spune-mi tu unde să stau și o să stau acolo.
- Stai unde vrei. Dar nu sub stâlpul de curent că te poți curenta. Știi cum arată oamenii curentați?
- Nu știu.
- Cu parul măciucă. Întreabă-l pe taică-tău, că el s-a curentat de nu știu câte ori.
- A stat și el sub stâlp?
- Nu, a încercat să repare priza. Tot aia e.
- Atunci o să stau lângă tine, că tu știi cel mai bine unde se poate sta.
- Ba lângă mine nu poți să stai, mă încurci de la treburi. Mai bine stai lângă Troancă și ai grijă de el.
Troancă era frate-meu. Mic și negricios la față, abia începuse să o ia și el de-a bușilea. Într-o zi, m-am ascuns de el sub o copaie în care mama spăla haine și ne mai spăla și pe noi. Troancă se ținea mai mereu de mine și nu mă puteam juca în voie. Și cum stăteam eu așa, ascuns, la întuneric, am adormit. Mama mă căuta că nu mă mai văzuse de ceva timp. M-a strigat peste tot până a intrat în panică. În panică am intrat și eu când m-am trezit, că nu știam unde sunt, de ce e atât de întuneric și de ce atât de strâmt. Am luat prima bătaie de la mama, pe care o țin minte, chiar dacă și eu eram la fel de speriat ca și ea.
- Să nu te mai bagi niciodată sub copaie, că era să fac infarct. Ia-l pe frate-tu afară și jucați-vă sub castan, azi e senin și nu trăznește.
După nici zece minute a venit ploaia și a început să trăznească în ultimul hal. Ce să mai ajungi în casă că ne-ar fi fleoșcăit bine. Însă mama ne tot chema disperată și ne făcea semne. Noi ne prefăceam că nici nu o vedem, nici nu o auzim. Am reușit s-o nervăm și pe ea. Neavând altă alternativă, mama a venit după noi. A murat-o ploaia până la piele și asta în doi timpi și trei mișcări. Dar nici bine n-a intrat sub castan că o bubuitură ne-a și astupat urechile. Ba chiar am surzit de-a binelea pentru câteva zile. Ne-am uitat în spate și am văzut casa noastră în flăcări. O trăznise. Din plin. Privind flăcările acelea, surzi cum eram, ne-am îngrozit și ni s-au bulbucat ochii. Mamei îi dăduseră și lacrimile. Dacă nu cumva plângea de-a binelea. Ne-a luat pe mine și pe Troancă în brațe și ne-a spus. N-o auzeam, dar am înțeles.
- Ce bine că suntem toți aici, sub castan.
- Nu lăsa copilul să-ți umble printre picioare, s-a trezit mama într-o zi, că nu e bine. Nu e bine deloc!
- De ce să nu-l las, dacă-i place, uite cum se bucură ca un cățel.
Nemului tatei lumea îi spunea polodeț, dar să nu fi auzit tata, că nu-i cădea deloc la stomac. Chiar dacă polodeț nu însemna nimic în românește. Sau poate tocmai de aia...
- Dacă te scapi și-l strângi, îl faci turtoi, cu picioarele tale păroase.
- Ce are părul meu de pe picioare cu făcutul turtoiului, s-a nedumerit tata.
Mama nu i-a oferit nici o explicație. Știa ea mai bine
Dintre picioarele tatei mă târam sub scaun, unde iar nu se putea sta, auzise mama că dacă stai sub scaun nu-ți mai bate nimeni la ușă. Pe urmă intram sub masă, unde nici atât nu se putea, aș fi ajuns sărac mai târziu. Cândva.
- Strici copilul de cap, s-a hotărât tata, noroc că nu te înțelege.
- Ce știi tu...
Când m-am ridicat pe verticală, mi s-a lărgit brusc orizontul. Vedeam mult mai departe ceea ce m-a copleșit pe loc. În primul rând, am vazut genunchii tatei pe care am început să-i examinez cu atenție. Probabil că i-am și mozolit puțin, cam tot ce-mi cădea în mână băgam în gură și-mi făceam tot felul de păreri. În plus, îmi dădeau niște dinți și simțeam nevoia să rod mereu câte ceva. A fost o perioadă bogată în experiențe, universul devenea din ce în ce mai interesant. Aveam și o pisică după care alergam toată ziua dacă o vedeam. Dacă nu puteam să o prind și de regulă nu puteam, alergam după găini. Găinile nu le puteam prinde nici atât, săreau de colo colo cotcodăcind înnebunite. Mai și zburau din când în când și le mai cădeau și penele din când în când. Culegeam toate penele și-mi îndesam cu ele buzunarele pe care tocmai mi le descoperism. Locul meu preferat devenise sub mărul din curte.
- Nu mai sta sub măr că dacă plouă te poate trăzni. Nici sub păr, că și acolo te poate trăzni.
Nici sub salcâm nu puteam sta. Și nici sub nucul din fundul grădinii. Nici sub gardul vecinului, că era veste rea. Trăznet văzusem deja, însă veste rea nu știam încă ce înseamnă. Poate ceva de mâncat?
- Nu mai sta sub scară că nu te mai însori. Nici sub streașina casei că aduce inundație.
Mai crescusem, mergeam la grădiniță și stiam să numar pe degete până la cinci.
- Șase. După cinci vine șase!
- Șapte.
- Nu șapte, șase!
- Opt.
- Copilul ăsta e capsoman.
Reușisem să-l nervez pe tata.
- Ți-am mai spus să nu stai sub tocul ușii, e ghinion curat.
- Dar unde să stau mamă, că nu mai știu unde să stau.
- Stai unde stau toți oamenii, de ce trebuie să te pui numai unde nu trebuie.
- Păi, spune-mi tu unde să stau și o să stau acolo.
- Stai unde vrei. Dar nu sub stâlpul de curent că te poți curenta. Știi cum arată oamenii curentați?
- Nu știu.
- Cu parul măciucă. Întreabă-l pe taică-tău, că el s-a curentat de nu știu câte ori.
- A stat și el sub stâlp?
- Nu, a încercat să repare priza. Tot aia e.
- Atunci o să stau lângă tine, că tu știi cel mai bine unde se poate sta.
- Ba lângă mine nu poți să stai, mă încurci de la treburi. Mai bine stai lângă Troancă și ai grijă de el.
Troancă era frate-meu. Mic și negricios la față, abia începuse să o ia și el de-a bușilea. Într-o zi, m-am ascuns de el sub o copaie în care mama spăla haine și ne mai spăla și pe noi. Troancă se ținea mai mereu de mine și nu mă puteam juca în voie. Și cum stăteam eu așa, ascuns, la întuneric, am adormit. Mama mă căuta că nu mă mai văzuse de ceva timp. M-a strigat peste tot până a intrat în panică. În panică am intrat și eu când m-am trezit, că nu știam unde sunt, de ce e atât de întuneric și de ce atât de strâmt. Am luat prima bătaie de la mama, pe care o țin minte, chiar dacă și eu eram la fel de speriat ca și ea.
- Să nu te mai bagi niciodată sub copaie, că era să fac infarct. Ia-l pe frate-tu afară și jucați-vă sub castan, azi e senin și nu trăznește.
După nici zece minute a venit ploaia și a început să trăznească în ultimul hal. Ce să mai ajungi în casă că ne-ar fi fleoșcăit bine. Însă mama ne tot chema disperată și ne făcea semne. Noi ne prefăceam că nici nu o vedem, nici nu o auzim. Am reușit s-o nervăm și pe ea. Neavând altă alternativă, mama a venit după noi. A murat-o ploaia până la piele și asta în doi timpi și trei mișcări. Dar nici bine n-a intrat sub castan că o bubuitură ne-a și astupat urechile. Ba chiar am surzit de-a binelea pentru câteva zile. Ne-am uitat în spate și am văzut casa noastră în flăcări. O trăznise. Din plin. Privind flăcările acelea, surzi cum eram, ne-am îngrozit și ni s-au bulbucat ochii. Mamei îi dăduseră și lacrimile. Dacă nu cumva plângea de-a binelea. Ne-a luat pe mine și pe Troancă în brațe și ne-a spus. N-o auzeam, dar am înțeles.
- Ce bine că suntem toți aici, sub castan.
14
Jurnal de armată
fostului meu
comandant de pluton Viorel Frumușelu
Camarade,
(epistolă unui amic din altă generație)
vere (luând în considerare șabloanele
oltenești), în continuarea scrisori de săptămâna trecută mai am de adăugat doar
atât. Faptul că s-a renunțat la serviciul militar obligatoriu în România nu e
neapărat un lucru bun. Ba chiar ar putea fi o lipsă. Pentru că, multor
adolescenți, le lipsește, azi, tocmai acest catalizator al maturizării.
Cu camaraderie, Dorian
1.
Mie nu mi-a plăcut
armata. Că soldaţii erau neinstruiţi şi furăcioşi. Pe tot ce puneau mâna,
furau. Odată,
au pus mâna pe căciula mea. Eu
eram în prima zi de armată şi eram tare mândru de uniforma cea nouă. Aşa că
m-am tolănit pe pat, ca să-mi admir bocancii, care erau noi şi ei. Şi voiam să
mă descalţ, să văd dacă n-au început să-mi pută ciorapii.
Mi-am scos căciula, am aşezat-o lângă mine pe partea stângă şi m-am aplecat să desfac şireturile. Pe urmă m-am răzgândit şi am vrut să aşez căciula în partea dreaptă. Dar n-am mai găsit-o. M-am uitat în jur, nu era nici un furăcios, nu era nimeni. M-am uitat şi sub pat, să văd dacă se pitulase careva acolo şi nu se pitulase nimeni. Unde-mi era căciula? Eu întreb acum, dar pe mine mă interesa atunci. Mi-am amintit deodată de ce-mi spusese tata când am plecat de-acasă, că dacă mi se fură ceva să nu spun la nimeni, să fur şi eu la loc. Aşa că am pornit spre nişte soldaţi care jucau cărţi în capătul dormitorului.
- Are cineva o căciulă numărul meu? Eu port 60.
- N-are nimeni, eşti cam căpos, ăsta e cel mai mare număr. Al meu e 54. De ce întrebi?
- Pentru că mie tocmai mi s-a furat căciula şi vreau să o fur şi eu de la altul.
- Eşti tâmpit?
- Poate că nu sunt.
Soldatul ăla care îmi vorbea se uita dubios la mine.
- Ştii pocker?
- Nu ştiu.
- Hai că te învăţ. Îţi dau şansa să câştigi o căciulă.
Eu m-am învoit. Că dacă el purta aşa număr mic la căciulă, m-am gândit că sunt mai deştept ca el. Nu mi-am imaginat că deşteptăciunea nu e totuna cu şmecherismele. Aşa că, în loc să câştig o căciulă, mi-am pierdut şi centura. Pe urmă mi-am pierdut vestonul. Pe urmă cămaşa. Pe urmă pantalonii. Pe urmă bocancii. Pe urmă chiloţii şi ciorapii. Pe urmă am ajuns în fundul gol.
- Mai ai pe ce să joci? m-a întrebat soldatul acela netrebnic.
- Mai am lenjeria de pat.
Am jucat pe lenjerie şi am pierdut-o şi pe aia. Aşa că m-am dus să i-o aduc, însă tocmai atunci a intrat un gradat superior în dormitorul nostru să vadă cum merg treburile cu noii recruţi. Cineva a strigat “drepţi”, dar noi nu ştiam încă drepţi. M-am pus drepţi în picioare cu mâinile pe ceva, ca să nu se vadă din lipsă de haine.
- Ce ascunzi acolo, soldat?
Vocea gradatului era tunătoare, aşa că m-am speriat şi am dus mâinile pe lângă corp, ca toată lumea.
- Nimic, domnule gradat.
Mi-am scos căciula, am aşezat-o lângă mine pe partea stângă şi m-am aplecat să desfac şireturile. Pe urmă m-am răzgândit şi am vrut să aşez căciula în partea dreaptă. Dar n-am mai găsit-o. M-am uitat în jur, nu era nici un furăcios, nu era nimeni. M-am uitat şi sub pat, să văd dacă se pitulase careva acolo şi nu se pitulase nimeni. Unde-mi era căciula? Eu întreb acum, dar pe mine mă interesa atunci. Mi-am amintit deodată de ce-mi spusese tata când am plecat de-acasă, că dacă mi se fură ceva să nu spun la nimeni, să fur şi eu la loc. Aşa că am pornit spre nişte soldaţi care jucau cărţi în capătul dormitorului.
- Are cineva o căciulă numărul meu? Eu port 60.
- N-are nimeni, eşti cam căpos, ăsta e cel mai mare număr. Al meu e 54. De ce întrebi?
- Pentru că mie tocmai mi s-a furat căciula şi vreau să o fur şi eu de la altul.
- Eşti tâmpit?
- Poate că nu sunt.
Soldatul ăla care îmi vorbea se uita dubios la mine.
- Ştii pocker?
- Nu ştiu.
- Hai că te învăţ. Îţi dau şansa să câştigi o căciulă.
Eu m-am învoit. Că dacă el purta aşa număr mic la căciulă, m-am gândit că sunt mai deştept ca el. Nu mi-am imaginat că deşteptăciunea nu e totuna cu şmecherismele. Aşa că, în loc să câştig o căciulă, mi-am pierdut şi centura. Pe urmă mi-am pierdut vestonul. Pe urmă cămaşa. Pe urmă pantalonii. Pe urmă bocancii. Pe urmă chiloţii şi ciorapii. Pe urmă am ajuns în fundul gol.
- Mai ai pe ce să joci? m-a întrebat soldatul acela netrebnic.
- Mai am lenjeria de pat.
Am jucat pe lenjerie şi am pierdut-o şi pe aia. Aşa că m-am dus să i-o aduc, însă tocmai atunci a intrat un gradat superior în dormitorul nostru să vadă cum merg treburile cu noii recruţi. Cineva a strigat “drepţi”, dar noi nu ştiam încă drepţi. M-am pus drepţi în picioare cu mâinile pe ceva, ca să nu se vadă din lipsă de haine.
- Ce ascunzi acolo, soldat?
Vocea gradatului era tunătoare, aşa că m-am speriat şi am dus mâinile pe lângă corp, ca toată lumea.
- Nimic, domnule gradat.
- Tovarășe!
- Tovarășe gradat.
- Locotenent major!
- Tovarășe locotenent
major.
- Văd şi eu că nu ascunzi nimic...
- Ascunde un pistolet, şi-a dat cu părerea un recrut cam obraznic.
- Nu vorbeşte nimeni fără permisiune! a tunat din nou locotenentul major al cărui grad nu-mi spunea absolut nimic, de era să ne spargă urechile la toţi.
- Văd şi eu că nu ascunzi nimic...
- Ascunde un pistolet, şi-a dat cu părerea un recrut cam obraznic.
- Nu vorbeşte nimeni fără permisiune! a tunat din nou locotenentul major al cărui grad nu-mi spunea absolut nimic, de era să ne spargă urechile la toţi.
Și nici eu nu m-am
lăsat să nu dau o replică pe care o aveam pregătită.
- Dacă mă supăr, pistoletul ăsta îl fac puşcă mitralieră, domnule gradat. Tovarășe locotenent major.
- Faci pe mă-ta, soldat! Am spus că nu vorbeşte nimeni. Dar pe urmă, tot el a adăugat. Ia supără-te!
- Asta nu pot, tovarășe locotenent major, decât dacă sunt singur cu o femeie.
- Dacă mă supăr, pistoletul ăsta îl fac puşcă mitralieră, domnule gradat. Tovarășe locotenent major.
- Faci pe mă-ta, soldat! Am spus că nu vorbeşte nimeni. Dar pe urmă, tot el a adăugat. Ia supără-te!
- Asta nu pot, tovarășe locotenent major, decât dacă sunt singur cu o femeie.
- Așa, păi
povestește, soldat, cum faci când ești cu o femeie.
- Dar încă n-am fost
niciodată, că nu se cuvine. Femeilor nu le plac lucrurile ruşinoase, că sunt
prea finuţe. Lor trebuie să le dai parfumuri şi flori şi să le pupi mâna.
- Eşti idiot?
- Nu prea. Că port la căciulă numărul 60, pe care cineva mi-a furat-o şi de aia am jucat poker până mi-am pierdut hainele şi lenjeria de pat. E un joc şmecheros, domnule locotenent major, mai bine să nu-l jucaţi, că ajungeţi şi dumneavoastră în situaţia mea.
Când a auzit de poker, locotenentul major s-a nervat şi a ordonat să-mi apară hainele pe loc. Hainele mele au apărut pe loc, cu tot cu căciulă, iar eu nu mai puteam de bucurie. De aia, când a venit noaptea, m-am culcat îmbrăcat şi încălţat pe deasupra, de frica furăcioşilor. Care n-au mai putut să-mi fure decât valiza de sub pat, unde nu aveam decât o periuţă de dinţi pe care am împrumutat-o de la un văr de-al meu care şi aşa nu se spăla pe dinţi. I-am promis să i-o dau înapoi după armată, promisiune ţinută până la urmă. Căci mi-am găsit periuţa după două luni, în spălător, în cana unui soldat. Avea aceeaşi culoare şi dimensiune. Nu putea să nu fie aceeaşi.
A ieşit o bătaie pe cinste între mine şi soldatul acela, din cauza periuţei, dar povestea asta am să o spun cu altă ocazie.
- Eşti idiot?
- Nu prea. Că port la căciulă numărul 60, pe care cineva mi-a furat-o şi de aia am jucat poker până mi-am pierdut hainele şi lenjeria de pat. E un joc şmecheros, domnule locotenent major, mai bine să nu-l jucaţi, că ajungeţi şi dumneavoastră în situaţia mea.
Când a auzit de poker, locotenentul major s-a nervat şi a ordonat să-mi apară hainele pe loc. Hainele mele au apărut pe loc, cu tot cu căciulă, iar eu nu mai puteam de bucurie. De aia, când a venit noaptea, m-am culcat îmbrăcat şi încălţat pe deasupra, de frica furăcioşilor. Care n-au mai putut să-mi fure decât valiza de sub pat, unde nu aveam decât o periuţă de dinţi pe care am împrumutat-o de la un văr de-al meu care şi aşa nu se spăla pe dinţi. I-am promis să i-o dau înapoi după armată, promisiune ţinută până la urmă. Căci mi-am găsit periuţa după două luni, în spălător, în cana unui soldat. Avea aceeaşi culoare şi dimensiune. Nu putea să nu fie aceeaşi.
A ieşit o bătaie pe cinste între mine şi soldatul acela, din cauza periuţei, dar povestea asta am să o spun cu altă ocazie.
2.
Când am făcut armata,
în Caracal, aveam şi vreo câţiva 25 de colegi olteni care îşi tot ziceau vere.
Cum pot să fie atâţia veri şi toţi de acelaşi leat? m-am gândit eu şi m-am şi
mirat că părea prea groasă. Când colo, mă strigă unul şi pe mine:
- Ce te hlizeşti aşa, vere, fire-ai a dracu!
M-am uitat în spatele meu, nu era nimeni. În dreapta nimeni. În stânga…
- Ce-ai, vere, ai prins motorişcă la gât?
- Tu cu mine vorbeşti?
- Cu tine, fire-ai a dracu!
- Şi de unde ţi-s vere sau de când şi mai ales cum aşa?
- Păi vorbeşti româneşte?
- Da, ce altceva?
- Atunci eşti vere.
- Tot e bine că nu sunt frate…
- Da de unde eşti de loc, fire-ai a dracu?
- De ce?
- Las’ că-ți spun.
- Din Timişoara.
- Păi tata făcea des delegaţii la Timişoara acum 20 de ani, na, că poţi să-mi fii şi frate.
Aşa că ne-am încăierat la o bătaie militarească. Bocanci, centuri, paftale şi ce mai aveam prin dotare. Nu s-a băgat nimeni că era dezonoare de soldat. Doar un locotenent, că ce ştiu locotenenţii despre onoarea noilor recruţi. L-a luat pe vere de nas şi-l trăgea de nas în sus.
- Da di ci dădeai în dânsul, soldatule?
Eu, ca fraierul, m-am bucurat şi numaidecât m-am pomenit tras de o ureche tot în sus, gata să mi-o facă praştie.
- Da, matale, di ci râzi?
I-am promis locotenentului două gume de ros sârbeşti şi un pachet de ţigări Carpaţi de Timişoara ca să-mi dea drumul urechii.
- Da ci, mă, criezi că mă cumperi cu un pachet de ţigări?
Am plusat la două, ceea ce n-a fost deloc inspirat, mi-a prins şi cealaltă ureche. Apoi am urcat la trei, patru, cinci şi abia pe la zece am simţit eliberarea.
- Li ai în valiză?
- Da, toa’şu...dar în gând, m-am luat şi eu după vere. Firea-ai dracu!
- Ce te hlizeşti aşa, vere, fire-ai a dracu!
M-am uitat în spatele meu, nu era nimeni. În dreapta nimeni. În stânga…
- Ce-ai, vere, ai prins motorişcă la gât?
- Tu cu mine vorbeşti?
- Cu tine, fire-ai a dracu!
- Şi de unde ţi-s vere sau de când şi mai ales cum aşa?
- Păi vorbeşti româneşte?
- Da, ce altceva?
- Atunci eşti vere.
- Tot e bine că nu sunt frate…
- Da de unde eşti de loc, fire-ai a dracu?
- De ce?
- Las’ că-ți spun.
- Din Timişoara.
- Păi tata făcea des delegaţii la Timişoara acum 20 de ani, na, că poţi să-mi fii şi frate.
Aşa că ne-am încăierat la o bătaie militarească. Bocanci, centuri, paftale şi ce mai aveam prin dotare. Nu s-a băgat nimeni că era dezonoare de soldat. Doar un locotenent, că ce ştiu locotenenţii despre onoarea noilor recruţi. L-a luat pe vere de nas şi-l trăgea de nas în sus.
- Da di ci dădeai în dânsul, soldatule?
Eu, ca fraierul, m-am bucurat şi numaidecât m-am pomenit tras de o ureche tot în sus, gata să mi-o facă praştie.
- Da, matale, di ci râzi?
I-am promis locotenentului două gume de ros sârbeşti şi un pachet de ţigări Carpaţi de Timişoara ca să-mi dea drumul urechii.
- Da ci, mă, criezi că mă cumperi cu un pachet de ţigări?
Am plusat la două, ceea ce n-a fost deloc inspirat, mi-a prins şi cealaltă ureche. Apoi am urcat la trei, patru, cinci şi abia pe la zece am simţit eliberarea.
- Li ai în valiză?
- Da, toa’şu...dar în gând, m-am luat şi eu după vere. Firea-ai dracu!
3.
Tot în armată, am aflat că
nisipurile mişcătoare sunt înșelătoare. Te ademenesc să intri în ele şi pe urmă
încep să se mişte ca să-ţi pierzi balansul din cerebel. Cerebelul trebuie să
stea perpendicular pe centrul pământului. Dacă stă paralel sau în tot felul de
unghiuri, începi să vomiţi din cauza atracţiei gravitaţionale, care încă nu se
știe exact ce înseamnă, sau cum se propagă şi se notează cu literă minusculă
(g!).
Odată, în timpul instrucției, fiind încorporat la unitatea de parașutiști, am intrat în nişte roţi, că aşa a vrut un ofițer cu grad de locotenent, şeful meu de pluton.
- O să vă învârtiţi pe două axe, a spus el. Ca să vă obişnuiţi.
- Eu aş vrea să mă învârt pe șapte axe, să trăiţi! Dacă se poate. Dacă aveţi aşa ceva. Pe-aici.
- Avem cu trei, dar mai întâi încearcă cu două. Vorbim după aia.
Însă eu ţineam morţiş că vreau cu șapte, până s-a nervat locotenentul şi mi-a dat zece culcaturi. Un locotenent rău, cu mustaţă. Era o băltoacă prin apropiere şi acolo şi-a găsit să-mi dea culcaturile. Pe urmă mi-a spus că arăt ca porcul şi m-a trimis să mă schimb în cazarmă. Dar cu ce să mă schimb, că în cazarmă aveam o singură uniformă. Am nimerit în dormitor un camarad care avea scutire de boală pe ziua aceea şi i-am cerut uniforma lui.
- Vezi să nu mi-o murdăreşti sau să mi-o rupi, că te bat de te caci pe tine!
Aşa că m-am băgat în roţile cu două axe şi am început să mă învârt. Când am ieşit din învârtitură nu mai ştiam pe ce lume mă aflu. Am încercat eu să stau perpendicular pe centru pământului, dar nici pomeneală. Am luat-o în spirală şi m-am şi ciocnit de un copac crescut chiar acolo. Pe urmă cerebelul şi-a făcut damblaua, iar eu am început să-mi golesc stomacul pe bocancii militari. Aşa am aflat şi eu ce-am mâncat de dimineaţă, că nu ştiam niciodată ce mănânc din cauză că la masa de dimineață dormeam cu ochi închişi, răpus de oboseală. Cu oboseala nu te pui. Mâncam aşa, mecanic, şi mai şi clefăneam. Boabe de fasole, urme de pâine, pietricele, şorici şi o bucăţică mică de portocală. Eu nici habar nu aveam că ăştia ne dădeau portocale la masa de dimineaţă. L-am întrebat pe un soldat de lângă mine, care şi el venise în spirală şi se ciocnise de acelaşi copac.
- A crescut și copacul ăsta unde nu trebuie.
- Îl bag în mă-sa! a gemut soldatul.
- Pe locotenent sau pe copac ?
- Aha…
- Păcat de bunătatea de portocală.
- Ce portocală?
- Cea de la masa de dimineaţă.
- N-am avut portocale la masa de dimineaţă.
- Dar la care?
- La nici una, unde ai mai auzit tu, în armată, portocale? Când nici la magazin nu se găsesc de ani de zile.
- Ai dreptate, m-am speriat eu, înseamnă că cineva m-a otrăvit.
Am raportat imediat incidentul şefului meu ierarhic de pluton, locotenentul cel rău cu mustaţă şi un chipiu cam prea larg pentru capul lui.
- Permiteţi să raportez!
- Ce-i, soldat neinstruit, vrei roata cu şapte axe, a râs el zgomotos în bătaie de joc.
- Nu, să trăiţi!
- Atunci ce vrei?
- Vreau să vă atenţionez că o pasăre s-a găinăţat pe chipiul dumneavoastră.
Locotenentul şi-a scos chipiul să se uite şi i-au intrat degetele în găinaţ, pentru care a și prins râcă pe mine şi mi-a dat iară zece culcaturi în băltoaca din apropiere.
- Arăţi ca un porc, soldat, du-te şi te schimbă!
- Şi cu portocala cum rămâne?
Locotenentului i-au sticlit brusc ochii.
- În cazarmă. Ce portocală?
- Cea cu care am fost otrăvit şi am vomitat-o adineauri…
Pe urmă nu ştiu ce s-a întâmplat că m-au băgat la arest. La arest am aflat că cineva furase 20 de kg de portocale de la cantina domnilor ofiţeri căreia i se spunea popotă.
- De două zile umblă şeful de stat major ca turbatul, mi-a spus un soldat din gardă. Zicea că dacă-l prinde pe hoţ îl spânzură.
- Şi l-au prins?
- Te-au prins pe tine, fraiere! Cred că ai îmbulinat-o.
- Cred şi eu că am îmbulinat-o, că nu ştiu când am furat portocalele şi nici ce-am făcut cu restul.
Am stat opt zile la arest. Trebuia zece, dar după opt zile l-au prins pe hoţul de portocale, care era gornistul companiei, un soldat umflat şi mai şi cânta fals la trompetă, nu ştiai niciodată dacă suna de sculare sau de culcare. După opt zile, nu mă mai prea dădeam ieşit de la arest, începuse să-mi placă. Nu instrucţie, nu roţi cu două axe, nu culcaturi prin băltoace. Mâncarea mi-o aduceau gărzile în celulă. Stăteam toată ziua şi vorbeam cu ele prin gratiile de la celulă. Numai cu dormitul mi-a fost mai greu, din cauza patului ca un țambal cum îi și spuneau. Pat din scândurele. O scândură da, alta ba. Dar mă obişnuisem şi cu asta. Acuma nu ştiam cum să fac să intru înapoi. Auzisem eu că cei care calcă pe bec intră la arest, aşa că, într-o zi, am călcat şi eu.
- Tovarăşe locotenent, permiteţi să raportez!
- Ce-i, soldat?
Odată, în timpul instrucției, fiind încorporat la unitatea de parașutiști, am intrat în nişte roţi, că aşa a vrut un ofițer cu grad de locotenent, şeful meu de pluton.
- O să vă învârtiţi pe două axe, a spus el. Ca să vă obişnuiţi.
- Eu aş vrea să mă învârt pe șapte axe, să trăiţi! Dacă se poate. Dacă aveţi aşa ceva. Pe-aici.
- Avem cu trei, dar mai întâi încearcă cu două. Vorbim după aia.
Însă eu ţineam morţiş că vreau cu șapte, până s-a nervat locotenentul şi mi-a dat zece culcaturi. Un locotenent rău, cu mustaţă. Era o băltoacă prin apropiere şi acolo şi-a găsit să-mi dea culcaturile. Pe urmă mi-a spus că arăt ca porcul şi m-a trimis să mă schimb în cazarmă. Dar cu ce să mă schimb, că în cazarmă aveam o singură uniformă. Am nimerit în dormitor un camarad care avea scutire de boală pe ziua aceea şi i-am cerut uniforma lui.
- Vezi să nu mi-o murdăreşti sau să mi-o rupi, că te bat de te caci pe tine!
Aşa că m-am băgat în roţile cu două axe şi am început să mă învârt. Când am ieşit din învârtitură nu mai ştiam pe ce lume mă aflu. Am încercat eu să stau perpendicular pe centru pământului, dar nici pomeneală. Am luat-o în spirală şi m-am şi ciocnit de un copac crescut chiar acolo. Pe urmă cerebelul şi-a făcut damblaua, iar eu am început să-mi golesc stomacul pe bocancii militari. Aşa am aflat şi eu ce-am mâncat de dimineaţă, că nu ştiam niciodată ce mănânc din cauză că la masa de dimineață dormeam cu ochi închişi, răpus de oboseală. Cu oboseala nu te pui. Mâncam aşa, mecanic, şi mai şi clefăneam. Boabe de fasole, urme de pâine, pietricele, şorici şi o bucăţică mică de portocală. Eu nici habar nu aveam că ăştia ne dădeau portocale la masa de dimineaţă. L-am întrebat pe un soldat de lângă mine, care şi el venise în spirală şi se ciocnise de acelaşi copac.
- A crescut și copacul ăsta unde nu trebuie.
- Îl bag în mă-sa! a gemut soldatul.
- Pe locotenent sau pe copac ?
- Aha…
- Păcat de bunătatea de portocală.
- Ce portocală?
- Cea de la masa de dimineaţă.
- N-am avut portocale la masa de dimineaţă.
- Dar la care?
- La nici una, unde ai mai auzit tu, în armată, portocale? Când nici la magazin nu se găsesc de ani de zile.
- Ai dreptate, m-am speriat eu, înseamnă că cineva m-a otrăvit.
Am raportat imediat incidentul şefului meu ierarhic de pluton, locotenentul cel rău cu mustaţă şi un chipiu cam prea larg pentru capul lui.
- Permiteţi să raportez!
- Ce-i, soldat neinstruit, vrei roata cu şapte axe, a râs el zgomotos în bătaie de joc.
- Nu, să trăiţi!
- Atunci ce vrei?
- Vreau să vă atenţionez că o pasăre s-a găinăţat pe chipiul dumneavoastră.
Locotenentul şi-a scos chipiul să se uite şi i-au intrat degetele în găinaţ, pentru care a și prins râcă pe mine şi mi-a dat iară zece culcaturi în băltoaca din apropiere.
- Arăţi ca un porc, soldat, du-te şi te schimbă!
- Şi cu portocala cum rămâne?
Locotenentului i-au sticlit brusc ochii.
- În cazarmă. Ce portocală?
- Cea cu care am fost otrăvit şi am vomitat-o adineauri…
Pe urmă nu ştiu ce s-a întâmplat că m-au băgat la arest. La arest am aflat că cineva furase 20 de kg de portocale de la cantina domnilor ofiţeri căreia i se spunea popotă.
- De două zile umblă şeful de stat major ca turbatul, mi-a spus un soldat din gardă. Zicea că dacă-l prinde pe hoţ îl spânzură.
- Şi l-au prins?
- Te-au prins pe tine, fraiere! Cred că ai îmbulinat-o.
- Cred şi eu că am îmbulinat-o, că nu ştiu când am furat portocalele şi nici ce-am făcut cu restul.
Am stat opt zile la arest. Trebuia zece, dar după opt zile l-au prins pe hoţul de portocale, care era gornistul companiei, un soldat umflat şi mai şi cânta fals la trompetă, nu ştiai niciodată dacă suna de sculare sau de culcare. După opt zile, nu mă mai prea dădeam ieşit de la arest, începuse să-mi placă. Nu instrucţie, nu roţi cu două axe, nu culcaturi prin băltoace. Mâncarea mi-o aduceau gărzile în celulă. Stăteam toată ziua şi vorbeam cu ele prin gratiile de la celulă. Numai cu dormitul mi-a fost mai greu, din cauza patului ca un țambal cum îi și spuneau. Pat din scândurele. O scândură da, alta ba. Dar mă obişnuisem şi cu asta. Acuma nu ştiam cum să fac să intru înapoi. Auzisem eu că cei care calcă pe bec intră la arest, aşa că, într-o zi, am călcat şi eu.
- Tovarăşe locotenent, permiteţi să raportez!
- Ce-i, soldat?
- Am călcat pe bec.
- Adică.
- Adică am călcat pe bec.
- Adică ce anume ai făcut, deşteptule?
- Am călcat pe bec.
- Te-ai scrântit, soldat? Cum ai călcat pe bec?
- Cu piciorul, să trăiţi!
- Aşa, ce-ai făcut cu piciorul?
- Am călcat pe bec.
- Eşti idiot de-a binelea. Ia fă tu zece culcaturi în băltoaca din apropiere, poate-ţi revii.
În disperare, din cauză de culcaturi şi murdărit ca porcul, am ridicat bocancul militar de pe becul pe care călcasem şi i l-am arătat locotenentului cu chipiul prea larg.
- Ce-i cu becul ăsta, de unde-l ai?
- Adică.
- Adică am călcat pe bec.
- Adică ce anume ai făcut, deşteptule?
- Am călcat pe bec.
- Te-ai scrântit, soldat? Cum ai călcat pe bec?
- Cu piciorul, să trăiţi!
- Aşa, ce-ai făcut cu piciorul?
- Am călcat pe bec.
- Eşti idiot de-a binelea. Ia fă tu zece culcaturi în băltoaca din apropiere, poate-ţi revii.
În disperare, din cauză de culcaturi şi murdărit ca porcul, am ridicat bocancul militar de pe becul pe care călcasem şi i l-am arătat locotenentului cu chipiul prea larg.
- Ce-i cu becul ăsta, de unde-l ai?
- Din biroul dumneavoastră,
că la noi în dormitor le-au furat soldaţii pe toate şi seara nu vedem nici să
mergem la veceu, ne pişăm în spălător.
- Deci tu eşti hoţul de becuri.
- Nu sunt eu, să trăiţi! Pe ăsta l-am împrumutat ca să calc pe el.
Locotenentul a devenit curios şi a început să mă descoase:
- De ce, soldat?
- Ca să intru la arest, să trăiţi!
- Şi de ce vrei să intri la arest?
- Că e mai bine acolo. Scap de instrucţie şi de culcaturi prin băltoace.
- Aşa, eu te iau de tâmpit şi tu încerci să mă duci cu preşul. Lasă că te bag eu la arest.
- Mulţumesc, tovarăşe locotenent, eu totdeauna am crezut că sunteţi al dracului, dar acum văd că, de fapt, sunteţi de gaşcă.
- Noaptea ai să dormi la arest, iar ziua ai să faci instrucţie cu ceilalţi.
După care am mai băgat şi zece culcaturi în băltoaca din apropiere. Ceea ce mi-a amintit din nou de nisipurile mişcătoare. De la trândăveala din arest, la alergatul ca un descreierat. Ori la săpat adăposturi individuale, adică şanţuri ordinare şi asta după o noapte dormită pe ţambal. Nu era drept, numai că eu alunecasem în nisipul ăsta mişcător şi îmi pierdusem perpendicularitatea pe centrul pământului.
Cincisprezece zile am dus-o aşa. Trebuia numai zece, dar locotenentul cel rău, cu mustaţă, mi-a oferit un supliment.
- Deci tu eşti hoţul de becuri.
- Nu sunt eu, să trăiţi! Pe ăsta l-am împrumutat ca să calc pe el.
Locotenentul a devenit curios şi a început să mă descoase:
- De ce, soldat?
- Ca să intru la arest, să trăiţi!
- Şi de ce vrei să intri la arest?
- Că e mai bine acolo. Scap de instrucţie şi de culcaturi prin băltoace.
- Aşa, eu te iau de tâmpit şi tu încerci să mă duci cu preşul. Lasă că te bag eu la arest.
- Mulţumesc, tovarăşe locotenent, eu totdeauna am crezut că sunteţi al dracului, dar acum văd că, de fapt, sunteţi de gaşcă.
- Noaptea ai să dormi la arest, iar ziua ai să faci instrucţie cu ceilalţi.
După care am mai băgat şi zece culcaturi în băltoaca din apropiere. Ceea ce mi-a amintit din nou de nisipurile mişcătoare. De la trândăveala din arest, la alergatul ca un descreierat. Ori la săpat adăposturi individuale, adică şanţuri ordinare şi asta după o noapte dormită pe ţambal. Nu era drept, numai că eu alunecasem în nisipul ăsta mişcător şi îmi pierdusem perpendicularitatea pe centrul pământului.
Cincisprezece zile am dus-o aşa. Trebuia numai zece, dar locotenentul cel rău, cu mustaţă, mi-a oferit un supliment.
15
Poezie patriotică
lui Silviu Genescu, Gyuri Gyorfi și Ioan Sorin
Usca
Am fost patriot încă
de mic. Vecinii mei fiind unguri, sârbi, nemţi şi ţigani, mereu ne lăudam
fiecare cu naţia lui. Plus că-l aveam şi pe Ghiţă, pe jumătate bulgar şi fraţii
Pancarician, care erau armeni. Cea mai mare gură o avea ungurul Gyuri, care era
copilul lui nenea Gyuri.
- Ungurii sunt cei mai tari din ţară, că ştiu să vorbească ungureşte. Iar în Covasna şi Harghita suntem covârşitori.
- Cine sunteţi covârşitori, tu cu taică-tău?
Eu nu auzisem încă nici de Covasna şi nici de Harghita şi habar nu aveam ce înseamnă covârşitori.
- S-o crezi tu că sunteţi covârşitori, ia zi ceva pe ungureşte!
- Cutio fos.
- Şi ce înseamnă?
- Nu ştiu, dar aşa zice tata când se îmbată ca porcul.
- Păi şi eu ştiu să zic cutio fos acum, iar tata se îmbată şi el ca porcul, asta mă face ungur?
- Nu, că tu eşti român.
Bela se umfla în pene cu guma de mestecat sârbească , Günther cu maşina lui taică-său, o Skodă gălbuie, iar Lae cu bunicu-său care lucra la gostat.
- Bunicu-meu lucrează la gostat.
- Şi ce dacă?
- Şi fură.
- Ce fură?
- Pui morţi, ieri am mâncat unul, uai ce bun a fost, prăjit pe jar, uai! Ne-a lasat gura apă la toţi.
Pe urmă, după ce ne mai lăudam un pic cine e mai tare, mergeam toată gaşca la pescuit, pe Bagher, o baltă din apropiere, unde ne nervam că ne săreau broaştele pe plute şi ne încurcau cârligele. Atunci Günther devenea neamţ cotofleanţ, Gyuri ungur pungur, Bela cal verde, lui Lae îi ziceam ţigane, iar mie imi spuneau moldoveanule cu toate că eram ardelean sută la sută. Sau poate tocmai de aia.
- Ungurii sunt cei mai tari din ţară, că ştiu să vorbească ungureşte. Iar în Covasna şi Harghita suntem covârşitori.
- Cine sunteţi covârşitori, tu cu taică-tău?
Eu nu auzisem încă nici de Covasna şi nici de Harghita şi habar nu aveam ce înseamnă covârşitori.
- S-o crezi tu că sunteţi covârşitori, ia zi ceva pe ungureşte!
- Cutio fos.
- Şi ce înseamnă?
- Nu ştiu, dar aşa zice tata când se îmbată ca porcul.
- Păi şi eu ştiu să zic cutio fos acum, iar tata se îmbată şi el ca porcul, asta mă face ungur?
- Nu, că tu eşti român.
Bela se umfla în pene cu guma de mestecat sârbească , Günther cu maşina lui taică-său, o Skodă gălbuie, iar Lae cu bunicu-său care lucra la gostat.
- Bunicu-meu lucrează la gostat.
- Şi ce dacă?
- Şi fură.
- Ce fură?
- Pui morţi, ieri am mâncat unul, uai ce bun a fost, prăjit pe jar, uai! Ne-a lasat gura apă la toţi.
Pe urmă, după ce ne mai lăudam un pic cine e mai tare, mergeam toată gaşca la pescuit, pe Bagher, o baltă din apropiere, unde ne nervam că ne săreau broaştele pe plute şi ne încurcau cârligele. Atunci Günther devenea neamţ cotofleanţ, Gyuri ungur pungur, Bela cal verde, lui Lae îi ziceam ţigane, iar mie imi spuneau moldoveanule cu toate că eram ardelean sută la sută. Sau poate tocmai de aia.
Fiind patriot, ca să
nu mă îndepartez, totuşi, de la subiect, m-am gândit într-o zi, prin clasa a
șaptea, că ce-ar fi să scriu eu o poezie patriotică. Adică, nu numai că m-am gândit,
dar am și scris-o. O mai păstrez pe undeva printr-un caiet, în pod la mama. Nu-mi
mai amintesc decât primele patru versuri pe care mă și grăbesc să le pun aici,
pentru posteritate:
Patria mea, Republica Socialistă România
M-am născut în patria mea Republica Socialistă România
şi acum locuiesc la câmpie
Într-o casă de căramidă tencuită cu gradină, curte, o bucătarie de vară, o pompă de apă şi vie
Într-o casă de căramidă tencuită cu gradină, curte, o bucătarie de vară, o pompă de apă şi vie
Via era a tatei,
bineînţeles, cine intra în via tatei era ca şi mort, oricat de patriot ar fi
fost. Eu şi cu Troancă mai intram, dar ne tremurau izmenele în asemenea hal că
nu ne priau deloc strugurii, făceam imediat pântecăraie şi lăsam urme prin vie.
De fapt, tatei nu-i plăceau patrioţii din acele vremuri, zicea că se pişă pe
capul lor de patrioţi contemporani, că sunt nişte comunişti împuţiţi şi vor
colocăi în iad. Mai bine zis pe fundul iadului. Tata zicea că în iad nu-i chiar
rău, decât pe fundul iadului. Zicea că fundul iadului era plin de nămol
amestecat cu căcat, cărbuni incinşi, bolşevici şi comunişti.
- Atâta îmi doresc, tot tata mai zicea, să apuc ziua când o să cadă de la putere şi o să-mi suflu nasul pe cheliile lor.
Dupa ’89, dorinţa i s-a împlinit, dar numai pe jumătate. Comuniştii au căzut, ca partid, însă s-au regrupat în altele, iar tata şi-a suflat nasul pe chelia lui nenea Gyuri când s-au îmbătat amândoi ca porcii într-un birt ordinar ieşit ca ciupercile după ploaie odată cu recucerirea democraţiei. Nu se puteau hotărî în ce partid să se înscrie și ei. Tata opta între ţărăniştii lui Raţiu şi liberalii lui Câmpeanu. Până la urmă, din cauza lui nenea Gyuri, s-a înscris în Uniunea Democratică Maghiară.
- Băi, eu nu înţeleg nimic ce bolmăjesc ăia acolo, spune-le să vorbească mai rar.
Problema era că nici nenea Gyuri nu înţelegea mare lucru.
- Nu ştiu ce dracu de ungurească folosesc ăstia, că din ce-am învăţat eu de la mama, nu pricep decât două trei cuvinte dintr-o frază.
Aşa că au analizat problema şi şi-au dat demisia. Venise rândul tatei. L-a pus pe nenea Gyuri să aleagă între Vatra Romanescă, PUNR sau România Mare! Iar nenea Gyuri, înjurând pe ungureşte, a ales Vatra Românească. În ideea că, pe lângă ungur, era și el român orice s-ar spune.
- Dă-le în pizda mă-sa de partide, ozoniat cutio fos, că nu mai ai nici o securitate. Dorm pe ele și tot comuniștii câștigă alegerile, s-a supărat nenea Gyuri.
Până la urmă și-au dat demisia din toate partidele și au sărbătorit evenimentul la birt, că altundeva unde.
- Dar băieţii matale pe unde mai sunt, nu i-am văzut cam demult, a mai întrebat nenea Gyuri
- Băieţii mei? Care din ei?
- Atâta îmi doresc, tot tata mai zicea, să apuc ziua când o să cadă de la putere şi o să-mi suflu nasul pe cheliile lor.
Dupa ’89, dorinţa i s-a împlinit, dar numai pe jumătate. Comuniştii au căzut, ca partid, însă s-au regrupat în altele, iar tata şi-a suflat nasul pe chelia lui nenea Gyuri când s-au îmbătat amândoi ca porcii într-un birt ordinar ieşit ca ciupercile după ploaie odată cu recucerirea democraţiei. Nu se puteau hotărî în ce partid să se înscrie și ei. Tata opta între ţărăniştii lui Raţiu şi liberalii lui Câmpeanu. Până la urmă, din cauza lui nenea Gyuri, s-a înscris în Uniunea Democratică Maghiară.
- Băi, eu nu înţeleg nimic ce bolmăjesc ăia acolo, spune-le să vorbească mai rar.
Problema era că nici nenea Gyuri nu înţelegea mare lucru.
- Nu ştiu ce dracu de ungurească folosesc ăstia, că din ce-am învăţat eu de la mama, nu pricep decât două trei cuvinte dintr-o frază.
Aşa că au analizat problema şi şi-au dat demisia. Venise rândul tatei. L-a pus pe nenea Gyuri să aleagă între Vatra Romanescă, PUNR sau România Mare! Iar nenea Gyuri, înjurând pe ungureşte, a ales Vatra Românească. În ideea că, pe lângă ungur, era și el român orice s-ar spune.
- Dă-le în pizda mă-sa de partide, ozoniat cutio fos, că nu mai ai nici o securitate. Dorm pe ele și tot comuniștii câștigă alegerile, s-a supărat nenea Gyuri.
Până la urmă și-au dat demisia din toate partidele și au sărbătorit evenimentul la birt, că altundeva unde.
- Dar băieţii matale pe unde mai sunt, nu i-am văzut cam demult, a mai întrebat nenea Gyuri
- Băieţii mei? Care din ei?
- Ăla mare, ăla
mijlociu și ăla mic.
- S-au cărat care
cum, la capătul lumii!
- Păi cum, că erau mari patrioţi când erau mici.
- Nu erau. Dacă erau patrioţi nu plecau. Își înființau și ei un partid și acum aveam și noi cu cine să votăm.
- Păi cum, că erau mari patrioţi când erau mici.
- Nu erau. Dacă erau patrioţi nu plecau. Își înființau și ei un partid și acum aveam și noi cu cine să votăm.
O să cresc destoinic, o să cresc viteaz și înalt, ca
un brad verde ca un stejar stufos
Cu rădăcinile înfipte în patria mea Republica
Socialistă România, mai repede și mai aprig decât Făt-Frumos
*
Tatei nu i-au plăcut niciodată poeziile patriotice
şi nu mă lăsa să le memorez, zicea că îmi paradesc memoria și așa cam șubredă.
- Să nu te prind că înveţi porcariile alea pe de rost, mă ameninţa tata, că te altoiesc, că ştiu eu cine e Miciurin.
- Cine e Miciurin?
- O comună din Drochia, ciopârţită de bolşevicii sovietici.
Şi una două luam un altoi de-al tatei în dos, va să zică Miciurin ăsta era şi altoitor. Era şi una şi alta. Și nici muzică patriotică nu aveam voie să cânt în casă. Ori să mă compromit cu muzica folk. Cenaclul Flacăra nu puteam să-l ascult fiindcă tot tata zicea:
- Să nu care cumva să te prind că asculţi cenaclul ăla!
- De ce, tată?
Am avut eu grijă să nu mă prindă. Mă furişam. Iar tata zicea:
- Atâta-ţi spun!
- Bine, dar toată naţiunea română ascultă cenaclul Flacăra.
- E condus de Adrian Păunescu şi eu nu-l suport pe porcul ăla.
- De ce, te-a bătut?
- Nu, cum să mă bată, pe mine nu mă poate bate nimeni, decât Dumnezeu.
- Te-a înjurat?
- Atâta i-ar trebui!
- S-a dat la mama?
Aici iar m-am chivernisit cu un altoi. Sau cu un Miciurin. Sau ce era.
- Mie nu-mi place decât formaţia Phoenix, ca să ştii. Andri Popa!
- Păi şi Phoenix a cântat cu cenaclul Flacăra.
- Fugi de-aici ca minţi de-ngheaţă.
De-atunci, tata n-a mai vrut să asculte nici Andri Popa, decât pe ascuns, din cauza lui Nicu Covaci, unul din favoriții lui care a şters-o în occident. Desigur, tatei îi plăcea occidentul cu toate că nu fusese niciodată acolo, însă auzise de München fiindcă asculta Radio Europa Liberă. Vrând nevrând, o ascultam şi eu, că se auzea în toată casa. Şi mă mai şi lăudam la şcoală, printre colegi.
- Băi, voi ştiţi că Europa e liberă?
- Da, măi, lasă, că avem şi noi taţii noştri.
- Să nu te prind că înveţi porcariile alea pe de rost, mă ameninţa tata, că te altoiesc, că ştiu eu cine e Miciurin.
- Cine e Miciurin?
- O comună din Drochia, ciopârţită de bolşevicii sovietici.
Şi una două luam un altoi de-al tatei în dos, va să zică Miciurin ăsta era şi altoitor. Era şi una şi alta. Și nici muzică patriotică nu aveam voie să cânt în casă. Ori să mă compromit cu muzica folk. Cenaclul Flacăra nu puteam să-l ascult fiindcă tot tata zicea:
- Să nu care cumva să te prind că asculţi cenaclul ăla!
- De ce, tată?
Am avut eu grijă să nu mă prindă. Mă furişam. Iar tata zicea:
- Atâta-ţi spun!
- Bine, dar toată naţiunea română ascultă cenaclul Flacăra.
- E condus de Adrian Păunescu şi eu nu-l suport pe porcul ăla.
- De ce, te-a bătut?
- Nu, cum să mă bată, pe mine nu mă poate bate nimeni, decât Dumnezeu.
- Te-a înjurat?
- Atâta i-ar trebui!
- S-a dat la mama?
Aici iar m-am chivernisit cu un altoi. Sau cu un Miciurin. Sau ce era.
- Mie nu-mi place decât formaţia Phoenix, ca să ştii. Andri Popa!
- Păi şi Phoenix a cântat cu cenaclul Flacăra.
- Fugi de-aici ca minţi de-ngheaţă.
De-atunci, tata n-a mai vrut să asculte nici Andri Popa, decât pe ascuns, din cauza lui Nicu Covaci, unul din favoriții lui care a şters-o în occident. Desigur, tatei îi plăcea occidentul cu toate că nu fusese niciodată acolo, însă auzise de München fiindcă asculta Radio Europa Liberă. Vrând nevrând, o ascultam şi eu, că se auzea în toată casa. Şi mă mai şi lăudam la şcoală, printre colegi.
- Băi, voi ştiţi că Europa e liberă?
- Da, măi, lasă, că avem şi noi taţii noştri.
Dacă l-aş întâlni pe poetul Adrian Păunescu la
o bodegă, i-aş cere precis să se uite peste versurile mele patriotice din tinerețe
de care tata habar n-avea că le scriu, cu toate că le scriam tocmai împotriva
lui și-a lui Miciurin ăla cu care mă altoia.
Iată o mostră:
Iată o mostră:
Eu sunt
român, pui de ardelean, ardeleni care
O mie de ani au îndurat bătându-se cu hunii
E adevarat că au încasat-o, ar fi fost şi culmea, dar limba
Nu şi-au uitat-o ca şi unii…
O mie de ani au îndurat bătându-se cu hunii
E adevarat că au încasat-o, ar fi fost şi culmea, dar limba
Nu şi-au uitat-o ca şi unii…
Mult mai pe urmă, ca o paranteză, am aflat că
între huni şi unguri nu e nici o legătură. Că latinii romani şi triburile
germanice i-au nimicit pe huni până la ultimul hun, fiind un vecin prea
periculos. Agresiv și instabil. Ungurii au apărut sute de ani mai târziu, în
Europa, din stepele asiatice. În 896, împinși de pecenegi, au descălecat pe
furiş în Ardeal, în timpul nopţii. De aia li s-a părut că-i pustiu, că
ardelenii dorm noaptea, abia spre ziuă se trezesc odată cu găinile la cântatul
cocoșilor. Aşa că ungurii au făcut un foc de surcele ardeleneşti, s-au uitat
împrejur grijulii şi au afirmat în şoaptă.
- Ighen.
Adică vor ramâne lângă focul ăla, în Ardeal, până s-o stinge. Fie ce-o fi. Eu cred că au şi rămas, că au tot pus vreascuri pe el și focul nu s-a mai stins.
- Ighen.
Adică vor ramâne lângă focul ăla, în Ardeal, până s-o stinge. Fie ce-o fi. Eu cred că au şi rămas, că au tot pus vreascuri pe el și focul nu s-a mai stins.
Dar să continui cu mostra mea de poezie
patriotică:
Nu-s
bulgar, cuman, vareg
Și nici
neam de peceneg
Nici
tătar și nici mongol
Ochii
m-ar fi dat de gol.
Nu sunt
slav şi nici ovrei
Daci au fost părinţii mei
Neam viteaz, liber şi viu
Şi latin, dar mai târziu
Daci au fost părinţii mei
Neam viteaz, liber şi viu
Şi latin, dar mai târziu
Aşa am auzit, că atunci când au venit latinii,
noi deja eram traci înaintea lor, cultivam vița de vie și îl aveam pe Zamolxis
al nostru. Iar pe vremea când au sosit grecii în Europa în hoarde, sau în
valuri, sau în ce-au sosit, tot din stepele adânci ale Asiei, nu mai ştiu cum
ne numeam, poate arboreeni, după unele istorii, sau poate pelasgi, după altele.
Și eram culți, aveam cultura cucuteni. Pelasg, în limba pelasgă, înseamnând
de-ai casei. O istorie alternativă cu alte istorii. În sfârșit, dacă citești
istoria, lucrurile sunt sensibil diferite în viziunea fiecărui popor, fiecare
trăgându-și spuza pe turtoiul său.
Cât despre slavii ruşi, o altă paranteză, a
căror origine încă se dispută, că ăştia numai parvoslavnici nu sunt, mai
degrabă bețivani după distinsul Petre Țuțea, n-am cuvinte. Bunicul povestea că
atunci când s-au retras ruşii din ţară, au jupuit naţiunea română mai rău ca
turcii, tătarii, ungurii şi toate triburile migratoare la un loc. Că aşa ne
trebuie, din cauza lui Antonescu care a trecut Prutul, Nistrul și toate râurile
până la Volga, încercând să recupereze tezaurul României. O afacere
discutabilă. Cam totul e discutabil. Ruşii au rămas cu tezaurul, ne-au luat
fabricile, mâncarea, femeile şi ne-au lăsat comunismul lor împuțit. Na,
spălaţi-vă cu el pe cap, că apa nu e bună. Apa pute! Aşa am auzit, că ruşii nu
se spălau, fiecare rus era o brânzărie ambulantă. Sau asta era pe vremea lui
Ivan Turbincă cel Groaznic. În orice caz, bunica mea, când a auzit că se retrag
ruşii pe la noi prin sat, s-a ascuns în pădure, pe după copaci, altfel toţi
urmaşii ei s-ar fi născut mai blonzi ca moldovenii. Că Ştefan cel Mare nu cred
să fi fost blond. Şi nici Vasile Lupu. Şi nici Vodă Ciubăr, care nu mai ştiu
când a domnit.
Adaug și ultima strofă, că iar mă iau cu
vorba, tot ca mostră, compusă mai tâziu ca să dau unitate celorlalte.
România
este ţara mea de gintă
Mai latină decât toţi italienii
Ce le-am stat turcilor în coaste
Cum le stau rușilor cecenii
Mai latină decât toţi italienii
Ce le-am stat turcilor în coaste
Cum le stau rușilor cecenii
16
Poveşti pentru nepoţi
cumnatelor mele Maria și Aurica și soților lor
Eu cred că îmi
amintesc unde am fost în decembrie '89. În baie!!
Am pus copilaşii mei
în vană că trăgeau tolomacii în blocul în care locuiam, iar în baie n-aveam
ferestre, n-aveau decât sa tragă până rămâneau fără cartuşe cum arămas un
soldat ce se ascundea după un copac şi trăgea ca un descreierat. Asta pe vremea
contraofensivei teroriştilor invizibili. Sau transparenți. Aşa că l-am
interogat de la geam pe soldat, că soldatul se ascundea cu spatele la mine în
mantaua ce i se încurca printre picioare.
- Bă, soldatule, mai
ai gloanţe?
- Nu mai am, că le-am
scăpat pe toate în ultima rafală.
- Acum spune-mi şi
mie, după cine ai tras?
- După terorişti, păi
cum.
- Şi de unde îi
recunoşti care sunt terorişti?
- Păi, se ascund sau
se târăsc pe burtă, fac salturi înainte, şmecherii din astea de atac.
- Ăia nu sunt
terorişti, sunt civili şi se-aruncă pe burtă din cauza unor tembelişti ca tine
care trag în tot ce mişcă.
Da, acum mi-am
amintit mai bine ce-am făcut şi unde am fost în decembrie. Spun tot până nu
uit, că am prins obiceiul bunicului.
16 decembrie:
am tăiat porcul la
socri, l-am şuncit şi cârnaţit de nu s-a vazut, apoi m-am întors la Timişoara
cu sacoşele cam dolofane de porcării. În Timişoara era agitaţie mare din cauza
unui popă ungur născut român cu afiliaţii subterane în securitate, aripa
novatoare (adică Iliescu). Atunci am pierdut jumătate din porcarii, mi le-a furat
un borfaş la înghesuială, aşa că m-am supărat rău şi am strigat şi eu "jos
comunismul!", că aşa strigau unii mai aţâţaţi ca mine.
O babă care nu era
chiar aşa babă ne-a strigat de la un balcon:
- Nebunilor, daca vă
înşfacă securitatea?
- Dacă ne înşfacă
securitatea, ne pişăm pe ea, na, i-a replicat un nene cu basca neagră, mai bine
bagă capul la cutie că poate te-alegi cu vreun găinaț de porumbel în cap!
- Porcule!
Replica asta am
auzit-o numai eu şi am tresărit, că tocmai treceam pe sub balcon şi repede m-am
uitat în sacoşa rămasă cu porcării, pe care acum o păzeam ca pe ochii din cap.
Pe urma, de parcă
s-au înţeles, au început să strige toţi deodată:
- Li-ber-ta-te!
Eu m-am cutremurat,
nu ştiam ce-i aia liberatate şi nici cum se exercită, nici măcar teoretic, mereu
am crezut că e doar un cuvânt filosofic sau inventat special pentru politicienii
comuniști ca să amăgeasca cetăţenii patriei.
17 decembrie:
zi grea, am avut
etapă de şah împotriva echipei Electrobanat, pe care i-am şi batut de i-am
uscat cu 6 puncte jumate la 3 jumate, am cules puncte la mesele din spate şi la
prima masă unde am jucat eu pe post de pion sacrificat. Era o zi ca de
primăvară. Cam senină. Am ieşit de la bilblioteca din Calea Lipovei şi hai spre
casă că imi era o foame de nu mai ştiam ce-i cu mine. Adică ştiam, că de aia
îmi chioraiau maţele. Mergeam în contracurent, toata lumea se îndrepta spre
centru, pe jos, ca la defilare de 23 august.
- Unde dracu merge
toata lumea?
- În centru, mi-a propus
un amic pe care îl poreclisem Pericle, consilier cultural la combinatul la care
lucram.
- E fotbal, ceva?
- Se adună lumea,
revoluţie mare, hai şi tu.
- Nu ştiu dacă să
vin, că şi ieri a fost revoluţie şi mi-au furat o sacoşă cu cârnaţi.
Până la urmă m-am
dus, mă gândeam că poate-mi recuperez sacoşa, dar nici pomeneală. Au venit
nişte soldaţi răi şi pletoşi şi au început să împuşte la noi ca la prepeliţe. Aşa
că am tulit-o înapoi acasă sfârâind din călcâie. Doar cu mâinile goale, nu se
putea sta. Mi-am luat un cuţit de bucătărie şi sucitorul nevestii care m-a şi
prins în flangrant delict
- Încotro?
- La revoluţie, păi
cum?
- Nu te duci, că ai
nevastă şi copii.
- Păi tocmai de aia
mă duc!
Dar până m-am câcâit
eu, n-a mai trebuit să merg în centru,
au început să tragă şi la noi în cartier aşa că ne-am adunat de o
coloană sănătoasă şi am început să mărşăluim pe străzi, mamă mamă, păream de
nezdrobiţi. Doar că, la primul foc de armă, ne-am împrăstiat ca potârnichile.
Eram noi curajoşi, dar nici chiar aşa, după măcelul din centru.
- Bă, nu trageţi, că
suntem români!
Problema a fost că şi
cei care trăgeau erau români, aşa că o confuzie a existat chiar de la început.
Un militar raguşit
dinăuntrul unitaţii de grăniceri, a început să strige:
- Nu mişcă nimeni că
trag!
- Ba aia să o crezi
tu, i-a raspuns unul de-ai noştri, că s-a lăsat cu frig şi dacă nu mişcăm ne ia
dracu!
Aşa că noi am mişcat
iar grănicerii, care tocmai fuseseră încorporaţi la ministerul de interne, au
tras ca la poligon.
Am mai stat o vreme
pitiţi până am început să ne plictisim.
- Ce facem?
- Păi eu mă duc la
lucru că sunt schimb de noapte.
M-am dus pe jos, cu
vecinul meu, Săndulescu, că nu mai circula nici un troleibuz din cauza
evenimentelor, şi am fost legitimat de nu ştiu câte ori de niște soldaţi pletoşi.
La serviciu am găsit o linişte de mormânt, dar tot m-am întâlnit cu Bria,
secretarul de partid pe combinat.
- Ce spuneţi,
tovaraşe secretar, despre ce se întâmplă în oraş?
- Nu ştiu, dar am cam
încurcat-o cu funcţia mea, aşa-mi trebuie, hai mai bine să acţionăm cumva în
consens.
- Buna idee.
- Dar cum?
- Eu zic să ardem
tablourile cu Ceauşescu, tovarăşe Bria.
- Şi daca nu iese
revoluţia?
- Dacă nu iese, daţi
vina pe mine că şi eu am să o dau pe dumneavoastră...
18 Decembrie (şi
restul)
În ziua asta n-am
ajuns acasă. De la serviciu, după terminarea schimbului de noapte, am coborat
direct în centrul oraşului unde fumegau mormane de cărţi cu operele geniului
din Carpaţi. Plouase toată noaptea şi ploaia spălase sângele împuşcaţilor. Dacă
nu erau vitrinele sparte şi cărţile fumegânde, ai fi spus că nu se întâmplase
mai nimic. Numai că lumea nu era proastă, ştia ce ştia, se îngrămădeau câte doi
trei şi dă-i pe bârfă. Dar şi opoziţia era puternică, cum ne vedea că ne
adunam, cum dădea comanda de împrăştiere.
- Ia, circulaţi!
- Cine mă-sa-n cur
mai e şi ăsta?
- Sau preferați
beciul?
- Haideţi la Elba,
ne-a şoptit un agitator de ocazie, am auzit ca acolo muncitorii au intrat în
grevă generală!
- Hai!
Da, iar după ce ne-am
îndepărtat la o distanţă destul de convenabilă, i-am strigat curajos,
brunetului în haină de piele care ne amenințase cu beciul lui.
- Ce vrei cu noi,
mămăligarule?
La Elba toata lumea
era în curtea întreprinderii. O blindată se plimba ca o răţuşcă pe lângă poarta
din spate şi una pe lângă cea din faţă. Şi învârteau din turelă, probabil că se
defectaseră. Era şi mama în curtea fabricii, cam speriată dar şi nervoasă că o
dureau picioarele şi nu găsea pe ce să se aşeze. Apucase de la cineva o
pancardă pe care scria "Unde ne sunt colegii?" se pare că dispăruseră
câțiva, şi se sprijinea ca de-un baston. Un bărbat cam dubios s-a apropiat de
ea tiptil şi i-a şi luat o poză.
- Mă, dacă-ţi trag cu
pancarda asta în cap, te fac ciuşpaiţ, te satur eu de poze, dă aparatu-ncoace!
Bărbatul a luat-o la
sănătoasa, dar l-a prins lumea, că era plin de lume prin curtea fabricii şi
poate că-i făcea de petrecanie dacă nu apărea primarul Timişoarei, tovaraşul
Bălan, cam brunet la înfăţişare.
- Lăsaţi-l în pace,
că e cu mine!
Deşi nu puteai ştii,
că fotograful avea un ten mai spălăcit.
- Şi ce dacă e cu
dumneavoastră?
- Poate nu ştii cu
cine vorbeşti...
- Ba poate ştiu, cu
fostul primar al oraşului. Ţi-s zilele numărate, tovaraşe!
A mai urmat 19 şi 20,
pe urmă 21 şi 22 şi cam atât. Pe urmă a
început altă numărătoare.
Tot prin curtea
fabricii Elba era şi frate-meu, Troancă, nevasta numai ce-i născuse o fată iar
Troancă era cam supărat că nu era băiat.
- Băi, DoDule, du-te
la mine acasă şi spune-i soţiei că sunt bine şi că mai stau pe-aici cu greviştii,
aduc şi bere mai târziu.
- Îi spun.
- Şi mai spune-i că
toţi colegii sunt bine, înafară de cei arestaţi.
- Îi spun. Dar dacă
mă întreabă cine sunt cei arestaţi cum şi de ce, treburi de-astea, ce spun?
- Că nu încetăm greva
până nu-i vedem înapoi.
Da, gata, că m-am
plictisit să tot înşir verzi şi uscate. Pe 19 l-au împuşcat pe un coleg de-al
meu de serviciu, iar pe 20 decembrie m-am întâlnit cu tata în Piaţa
Operei, sectorul destinat fabricii lui,
adică Guban. Eu mă plimbam prin sectorul Solventul, iar alţii se plimbau prin
alte sectoare. De la balconul Operei s-a proclamat grevă generală, iar nu mai
ştiu când, am început să strigăm că-l vrem pe Bălan care-i bănăţan. L-am
strigat pe nume şi pe Iliescu despre care se ştia deja în unele cercuri şi
pătrăţele că va fi noul preşedinte ales prin vot democratic al patriei noastre.
Am strigat noi cam tot ce ne-a trecut prin gură sau ne-a fost inspirat de la
balconul Operei timişorene de unu Lorentz Furtună și alții pe care am uitat cum
îi cheamă la repezeală. Claudiu Iordache, scriitor român!
Eu mă simţeam destul
de bine, nu mai fusesem demult aşa manipulat şi nu-mi venea să plec acasă, îmi
venea mereu să strig lozinci*, noroc că erau din belşug. Cam asta a fost tot.
Ce s-a mai întâmplat
e secret, bine că mi-am adus eu aminte de restul. Că e important, altfel ce o
să povestesc nepoţilor?
*
Azi În Timişoara, mâine în toată ţara!
Luptăm, luptăm, luptăm şi cîştigăm!
Armata e cu noi!
Jos cu pantofarul!
Români, veniți cu noi!
Lașii stau acasă!
Unde ne sînt morţii, ce-aţi făcut cu ei?
Fără violență!
Nu plecăm acasă!
Soldaţi, Soldaţi, pe cine apăraţi?
Noi suntem poporul!
Uniți-vă cu noi!
Jos cu Ceaușescu!
Îl vrem pe Bălan, că e bănățan!
Să fie judecat aicea în Banat!
Oltenii sunt cu noi!
Libertate!
Nu sîntem huligani!
Ceauşescu vinovat, pentru morţii din Banat!
Vine și Aradul!
Să bată clopotele!
17
A doua scrisoare
celui mai iubit verișor al meu, Claudiu
Pentru verișorul meu
scump și drag, Dorian
Dragă Cosmin,
de când nu ți-am mai
scris au trecut trei ani și două zile, timp în care am tot așteptat să-mi
raspunzi și mă întrebam dacă ai primit scrisoarea mea pe care ai primit-o, desigur,
degeaba m-am razbunat pe bicicleta poștașului tăindu-i cauciucurile cu
briceagul din armata suedeză pe care mi l-ai făcut cadou în urmă cu foarte
mulți ani.
M-am liniștit aflând
că ai primit scrisoarea mea, până la urmă, când am stat cu tine la telefon și
știi ce-am auzit eu la telefon? Vocea ta de verișor. Pe urmă, tati mi-a spus că
ai fost foarte impresionat de scrisorile mele și mă bucură faptul că te-am
impresionat și iar vreau să te impresionez așa că o să-ți mai povestesc câte
ceva despre mine, poate aceleași lucruri de data trecută, dar cu mai multe cuvinte
ca să poți să savurezi în detaliu. În primul rând m-am pensionat medical. Nu-ți
fă griji, nu e ceva grav, doar știi, handicapul meu mental de care suferă mai
toată populația globului. La mine e doar ceva mai evident, după ultimele
analize, cred că ți-a spus tati. Din când în când mai trec pe la Casa Minunată
unde mă întâlnesc cu alții ca mine și mai socializăm.
Cosmin dragă,
acum o să trec la
prima poveste pe care vreau să ți-o povestesc despre școala mea profesională. Specială.
Cred că înțelegi la ce mă refer. Și acum să începem povestea:
1992 a fost primul meu an de școală profesională. După ce am
intrat (prin admitere!) mi-am ales meseria de lacătuș în construcii metalice cu
toate că mie mi-ar fi placut să fiu ceasornicar, poate îți amintesti când ai
fost la noi și în timp ce dormeai în camera oaspeților eu ți-am demontat ceasul
de la mână? Tu n-ai știut ce s-a întamplat, iar mie mi-a fost frică să-ți spun
ca să nu te supăr, pentru că n-am mai putut să-l pun la loc din cauza unui arc
de sârmă pe care l-am îndreptat și pe urmă n-am mai putut să-l fac covrig cum
era din fabricație. L-am aruncat în coșul de gunoi unde l-a gasit mami și ți
l-a dat înapoi, între timp eu fluieram că nu știu nimic, ca să crezi că tu l-ai
aruncat din greșeală.
Pentru admitere la
școala profesională am dat teste la matematică și limba română și să vezi ce-am
făcut eu atunci, Cosmin. Te rog să mă ierți pentru ceas. Testul la limba română
a fost ușor pentru că era o dictare. Eu am scris această dictare și când am
terminat dictarea cât crezi că am primit pentru ea? Am primit nota maximă, care
era șase, dar la matematică n-am aflat nicodată rezultatul pentru că, fiind o
materie foarte grea, s-au pierdut testele și școala a trebuit să ne accepte pe
toți cei care am dat examen că nu eram destui pentru câte locuri erau goale și
au mai primit și copii de pe la alte școli de unde i-au dat afară și așa am
ajuns să fim câți trebuie, că de aia îi spunea școală specială ajutătoare.
Pe urmă ne-au dat o
clasă în care stăteam în bănci eu cu toți colegii mei, numai că în pauze veneau
băieții mari din anul patru și își băteau joc de noi. Pe mine mă băteau că
aveam o mutră care cerea bătaie, dar eu nu voiam bătaie și nici nu vorbeam cu
ei. Îi priveam doar, așa, fix, să nu creadă că mi-era frică. După ce-am scăpat
de ei, că au absolvit, a fost mai ușor, timpul trecea, iar când am terminat
primul an, am încheiat cu media șase. Însă anul doi cu cât crezi că am încheiat?
Tot cu media șase! Și tot așa, toți anii, iar la sfârșit am terminat cu o medie
generală de șapte.
Povestea mea începe
când eram în anul trei și ne șmecheriserăm de acum, ce crezi tu că au pus la
cale colegii mei? Ne-am întâlnit toți în fața stadionului Voința, numai că,
școala mea, era chiar în fața stadionului Voința și ne-am hotărât toți colegii
să nu mergem la ore pentru că afară era zapada mare și plus că mai și ningea.
Și plus că școala era și închisă. Și plus că atunci toți colegii ne-am dus să
spălăm fetele cu zăpadă, dar eu fiind puțin mai milos m-am uitat la alții cum le spală pe fete cu zăpadă
și fetele țipau de plăcere că nu voiau să fie spălate. Eu nu m-am luat de
nimeni, mi-am văzut de treaba mea până am înghețat în zăpadă de nu mi-am
revenit trei zile, ocazie cu care mami iar mi-a spus că sunt troante, iar tati
m-a asigurat că dacă spălam vreo fată cu zăpadă, era sigur un progres din
partea mea, eu n-am înțeles ce fel de progres, aș zice că dimpotrivă, și sunt hotărât să nu spal niciodată fete cu
zăpadă.
În anul patru, care a
fost ultimul an, nu mi-am bătut joc de copiii din primul an, ci am învățat și
am terminat profesionala cu media șapte, cum ți-am spus și am promovat și
examenul de absolvire cu nota șase la practică.
Și uite-așa a fost
povestea cu școala mea profesională de unde am luat și o diplomă de absolvire
în vara anului 1995 la data de 4 iunie. Plus că am ținut și banchet.
Cosmin dragă,
acum am să-ți spun o
altă poveste, că prima a fost plictisitoare și s-a întins prea pe mulți ani. A
doua poveste începe în august 1995 când am intrat la sfânta mănăstire Izbuc,
unde am învățat să bat sfânta toacă și să trag de sfintele clopote. Vreau să-ți
spun ce frumos a fost acolo ca să te cutremuri din toată ființa ta dragă.
Povestea:
mai întâi să-ți spun
că am făcut toate ascultările, prin rotație. Am trecut prin toate rotațiile
până m-am rotit, iar ultima ascultare am avut-o în fața sfatului sfintei
biserici din sfânta mănăstire.
Mă sculam în fiecare
dimineață la cinci jumate și, dacă era iarnă, făceam focul în sfânta biserica
și aprindeam sfânta lumânare din fața sfântului altar, după care aprindeam
sfintele candele. Apoi ieșeam afară din sfânta biserică și băteam sfânta
tochiță mică de lemn în formă de sfântă cruce, roată pe după sfânta biserică,
plus cu oprire din mers. După aceea, urcam sus pe deal și ce crezi că făceam?
Băteam sfânta toacă mare care era tot de lemn. Dacă era sărbătoare, trăgeam și
de sfintele clopote, de amândouă. Dacă nu era sărbătoare, trăgeam numai de
unul. Apoi coboram din deal de la sfânta clopotniță. Apoi intram în sfânta
biserică. Apoi începeam slujba sfintei Utrenii
împreună cu sfântul părinte Stareț. Eu cântam în sfânta strană la sfânta
Ectenie.
Cosmin,
sa vezi ce-am pățit,
odată, că vreau să te impresionez. Am pierdut vaca mănăstirii. Am găsit-o, a
doua zi, dar să vezi ce făcea vaca. Îi mânca dulama Părintelui Pimen Bătrânu. Plus
izmenele și asta după ce le-a spălat și întins pe sârmă.
Dar să vezi tu,
Cosmine, că iar am pierdut vaca și, până să o găsim, ne-am pus toți pe căutat,
dar până la urmă am gasit-o și știi unde? În beci! Ne mânca nouă cartofii.
Foarte greu am scos-o de-acolo că era locul strâmt. Dar pe urma ce crezi că s-a
întâmplat? Am pierdut iarăși vaca. S-a întors singură după doua zile lihnită de
foame.
Acuma, noi, obștea
mănăstirii, am numit un frate care să fie cu animalele. Într-o zi, când eram
toată obștea la slujbă, fratele acela care se ocupa cu animalele, a muls vaca,
pe urmă i-a dat drumul și pe urmă a dus laptele la bucătărie. Când a plecat, a
uitat să închidă bucataria și ușile. După ce am ieșit noi de la slujbă, ne-am
îndreptat toată obștea la bucătărie și să vezi ce-am văzut și noi, cred că ai
să te miri de ce-o să-ți spun. A intrat vaca în bucatarie! Înaintea noastră.
Și-a făcut nevoile de bălegar pe-acolo și a răsturnat laptele din găleată, iar
vițelul ei a intrat cu capul în scara de la pod și se învârtea cu scara. Greu
i-am scos scara din cap. Mie mi-a revenit curățenia. Bălegarul l-am curățat
ușor, dar din lapte nu s-a mai putut recupera nimic.
Dar asta nu-i nimic,
să vezi tu, Cosmine, ce frumos e iarna la mănăstire. Când venea Craciunul
mergeam la pădure cu fratele Lucian Luminosul după doi brazi de Crăciun, plus
că mai aduceam și o cracă de brad, pe care le ornam pe toate, ne strângeam pe
urmă la stăreție și porneam toți cu colinda. De Anul Nou era și mai frumos, că
trăgeam clopotele să îngrop anul.
Asta a fost povestea
mea de la mănăstirea Izbuc de unde am plecat în vara sfântului an 1998.
Dragul și scumpul meu
verișor Cosmin,
acum urmează povestea
la care țin cel mai mult, ce frumos a fost la Budapesta. Eu n-am crezut
niciodată că o să ajung să merg vreodată în vreo străinătate. Pentru că sunt
troante. Dar am fost cu colegii mei de la Casa Minunată, care toți sunt ca mine
și eu ca ei. Să-ți spun cum e Budapesta. Budapesta e o capitală frumoasă de pe
malul Dunării noastre. Să-ți spun cum mai e. E curată. Când am ajuns acolo, era
după-amiază și am înnoptat la hotelul Marco Polo. A doua zi, mi-am cumpărat o
geacă originală și o pereche de mănuși. Iar următoarea după-amiază am mâncat la
un restaurant. Pe urmă ne-am întors iar în țară, toți colegii de la Casa
Minunată.
Dragă Cosmin,
mai am o poveste, cum
am fugit eu de-acasă la București, despre care ți-am mai amintit dar nu în
detalii, pe asta vreau să ți-o las la următoarea scrisoare, că s-a făcut cam
groasă și poate nu mi-o mai duce poșta. Că m-a văzut un vecin când am tăiat cauciucurile
de la bicicleta poștașului și m-a pârât și poate e mai cumsecade să nu îngroș
scrisoarea. Dar numai dacă vrei să te mai impresionez.
În continuare, am
să-ți dau vești care te vor bucura în ultimul hal. Am schimbat catargul de la
grădină. Acum am un catarg telescopic cu șase brațe. Într-o duminică, am dat la
pescuit și am prins un clean mărișor. Cu ce crezi că l-am prins? Cu un fluture
negru și m-am bucurat de n-am mai știut
ce să fac de atâta bucurie.
Aici, la grădină, am
schimbat multe. Am refăcut terasele. Eu cu tati am terminat și căsuța și acum,
duminica, dorm în podul căsuței. Am făcut și aleea spre fântână, iar mai
departe o să vezi tu, Cosmine dragă, când o să vii, că eu te-am visat într-o
noapte că ai venit la noi și erai tânăr. Abia aștept să vii și să dăm la
pescuit, să prindem un clean și să-l mâncăm până la oase. Dacă vrei jucăm și
șah, dacă n-ai uitat, că pe tati l-am bătut ultima oară, 2-2!
Transmite familiei
salutări de dragul meu. Îți doresc sănătate și mi-e dor de tine, abia aștept
ziua și ceasul să ne revedem după ani și ani de zile.
Te îmbrățișează al
tău verișor cel mai iubit,
Toni
18
Brabant
(cronica unei crime)
Ioanei, Adelei și Dorinei
Cel mai mare mincinos
pe care l-am cunoscut n-a fost Troancă, fratele meu mijlociu, Vahile fiind prea
mic, ceea ce a cam mirat-o pe tovarășa lui învățătoare când a terminat clasa a
patra, ci Liviu, un băiat de pe strada Ciocanului pe care taică-său l-a
poreclit brabant. Pentru că nu zicea cribit, cum se zice, ci cribrit. Și când
se nerva se bâlbâia și sărea cu pumnii la bătaie. Pancarician, de la taică-său,
din familia Pancarician, erau două familii de armeni în cartier, cealaltă
familie Pancarician făcea parte din familia Koblaskian, una din fetelele lor stătea
cu mine în bancă. Fata Felicia. De care nu-mi plăcea, mie îmi plăcea de Helena,
nu pentru că fata Felicia era armeancă, pe vremea aia oricum nu știam ce sunt
armenii, adică nu știam că sunt un popor. Acum știu. Și că aveau o țară, o
sovietă, pe vremea aceea, a lor. De aceea, lui Liviu îi spuneam și noi brabant,
până s-a obișnuit cu ideea lui taică-său, fiindcă la minciuni pescărești nu-l
întrecea nimeni. Liviu mințea de îngheța pământul pe sub el. Venea de la baltă
și mințea cu nerușinare.
- Iar am scăptat azi
un pește, pleznindu-se cu palma peste fruntea lui plină de cucuie. De un
kilogram!
- Nu se zice scăptat.
Arăta cu mâna. După
cum arăta el cu mâna, peștelele părea cel puțin de cinci kilograme.
- Și unde e?
- În baltă, unde să
fie dacă l-am scăptat?
- Și ce face acum?
- Cine?
- Peștelele.
- Hai că ești
țărcănit, de unde să știu eu ce face peștelele acum, înoată, ce să facă?
Îmi stătea mie pe
limbă și altă întrebare, una chiar mai importantă, dar dacă m-a făcut țărcănit
nu l-am mai întrebat. Să se-ntrebe singur. M-am rugat doar să-i crească
urechilele, îi erau și-așa destul de mari, că trăgea taică-său de ele fără
milă, dar nu blegoase ca la mine, eu voiam să-i crească și mai mari și să fugă
fetelele de el. Doamne dă, așa am zis. Veneau alți copii din gașca noastră și
le turna și lor aceleași gogoși.
- Am prins azi un
pește de un kil. Și jumate.
- Minți, băi,
brabant.
Toată lumea știa că
Liviu, când venea vorba de pescuit, mințea de înghețau apelele pe sub el. Și
că-l bătea taică-său vitreg de-l snopea cu ciocanul de tâmplărie.
- Întreabă-l și pe
Dorian, că azi l-a văzut.
Luat mai prin
surprindere, m-am bâlbâit eu în locul lui.
- Nu, nu era de un
kil jumate, ci ci de unul...
- Dar recunoapște,
m-a întrerupt el, cu fițelele lui de mincinos, când ți-am arătat era cam așa!
Și iar și-a desfăcut brațelele la maxim.
- Da, cam așa mi l-ai
arătat.
Ceilalți băieți au
părut deodată impresionați, în ziua aceea.
- Să moară maică-ta?
- Nu maică-mea,
taică-meu. Jur. Pe croastelele mele!
- Nu se zice
croastelele.
Învățasem să înjurăm
de la tații noștri, mai ales de la unii, înafară de Petronel a cărui tată
fugise în Austria înainte ca el să se nască, și să ne jurăm de la țigani. Dacă
ne-ar fi auzit mamelele noastre ne-ar fi jupuit de vii. Totuși, țiganii aveau
un repertoriu mult mai pestriț. Și mai bogat. Aproape infinit. Unul din copiii
lor cu care ne împrietenisem, Floricel, se jura pe toată șatra. Să orbească
șatra, să-i cadă dinții șatrei, dar și lui, dinții i-au și căzut cândva până la
urmă, să intre bulibașa lor în pușcărie, și chiar a intrat, să li se rupă
cailor picioarelele, să moară Cleopatra, sora-sa cea mică, să sece balta (cu
care nu eram deloc de acord).
- Și acum unde e?
- Ce?
- Peștelele.
- L-am priponit la
mal, a mințit Liviu cu aceeași nerușinare, mie îmi spusese că-l scăpase în
șovar. Că n-am avut în ce să-l iau acasă, de aia l-am priponit. Era prea greu.
- Cu ce l-ai
priponit?
- Cu o bucată de
sfoară. Și a accentuat. Putrezită!
- Mergem să-l vedem,
a hotărât Mirciu, fiind cel mai mare și mai musculos din gașca noastră. Mergem
și, dacă nu-l găsim, îl aruncăm pe Brabant în baltă. Și pe Dorian după el.
Îmbrăcați.
Mare lucru, oricum eu
eram în pantaloni scurți și în maieul meu. Era atât de cald că te uscai în două
minute, prin mijlocul lui iulie. Pe de altă parte, chiar ne-ar fi priit o baie
la toți, jegoși cum eram și transpirați în ultimul hal, poate asta a fost și
ideea, îmi era doar ciudă și eram supărat că fusesem asociat direct cu
minciunilele umflate ale lui Liviu. M-am rugat iar să-i crească urechile. Dar
și nasul. Dar altceva nu. He, he. Liviu avea nasul rupt, ca boxerii.
Am pornit-o pe șina
de cale ferată să vedem cine cade primul, bășicându-ne tălpilele desculțe. Cu
toate că o băgase pe mânecă, Liviu părea în toane bune în ziua aceea, deși se
cam bâlbâia.
- Băi, băi, ar trebui
să facem rost de o sacoșă sau ceva, cu ce-o să cărăm peștelele?
Apoi mie mi-a venit o
idee.
- Și dacă se rupe
sacoșa?
- Atunci aduc o
pungă, v-ajung de pe urmă, ne-a anunțat el. Din urmă!
Voia să dispară cu
tot cu peștelele lui fantomă. Îi tremura vocea și i se zbătea un ochi, dreptul.
Mie mi-ar fi convenit să dispară, de data asta, dar s-au opus ceilalți.
- Cine pleacă ia zece
picioare cu șpițul în cur de la fiecare.
- 15!
Am uitat cine a zis
15. Când am auzit, am căzut primul de pe șină și m-au eliminat. Dacă nu cădeam
nu mă opream până-n finală. Am luat-o pe traverse, traversele erau la fel de
fierbinți și pline de catran, ori motorină, ori cu ce le dădeau muncitorii
bihoreni de la căilele ferate. Cu smoală. Al doilea a căzut Gyuri și ne-am
mirat, fiindcă el purta teniși, fiindcă maică-sa nu-l lăsa să umble desculț.
Maică-sa zicea că numai țiganii și românii umblă desculți, ungurii poartă
teniși. Așa că Gyuri mai intra cu tenișii prin apă iar maică-sa îl alerga, în șlapi,
în jurul casei, cu joarda și nu putea să-l ajungă pentru că Gyuri purta teniși.
- Te prind ieu când
vii la muncare!
Gyuri nu mai mergea
în ziua aceea la muncare, venea la noi și munca ciorbă de la noi, ardelenească,
din castroanelele noastre.
- Auzi, l-am luat eu
pe Gyuri de-o parte, să nu cumva să m-audă ceilalți, eu nu cred că Brabant a
prins vreun pește de un kilogram. Are ceva. Cred că minte ca un nerușinat.
- Ca de obicei.
- Așa minte și
vară-sa, fata Felicia, colega mea de bancă.
- Atunci de ce-ai
spus că l-ai văzut?
- Ce să văd?
- Peștelele.
- Pentru că mi l-a
arătat cu mâinilele lui, dar nu m-ați lăsat voi să termin. Pe urmă a zis că l-a
scăpat, iar acum zice că l-a priponit...
- O să facă baie
îmbrăcat.
- Da, dar o să fac și
eu. Gyuri n-a înțeles până nu i-am spus direct. Poate vrei să-mi ții ceasul...
I-am pasat ceasul meu
pe care-l căpătasem de la unchiu Iftode, un frate al mamei, Pobeda, avea geamul
spart, unchiu Iftode mi-l dăduse gata stricat, a zis că e prea scump să-l mai
repare. I-am smuls toate buruienile din vie și i-am plivit trotuarul din jurul
casei pentru el. Am vrut să-i dau lui Gyuri să-mi țină și bomboana, numai că mi
se lipise de buzunar și a trebuit să o bag în gură aproape topită.
- Vrei și tu?
- Nu, eu am bomboane
ungurești.
- Păi și asta e tot
ungurească, mi-a dat-o taică-tău aseară, când a plecat de la noi. Era rupt de
beat.
- Și al tău nu?
- Și al meu.
Pe taică-său lui
Gyuri îl chema tot Gyuri și era prietenul de cataramă nedespărțit al lui tata.
Lucrau împreună la întreprinderea de utilaje și beau cot la cot când ieșeau de
la muncă, la Șarineni, un birt ordinar cu grădină de vară, pe urmă se înjurau
de mamă, fiecare pe limba lui, nenea Gyuri mai pomenea și de Iștenem, Dumnezeul
ungur, dar nici tata nu se lăsa, lua toți sfinții din calendar la spurcat, că-i
știa pe toți, la rând, de la bunicu. Iar dacă se îmbătau și mai tare, atunci
începea tata să înjure pe ungurește și nenea Gyuri pe românește. Ieșea cu
tărăboi, se mai și băteau, iar a doua zi vorbea toată lumea de pe stradă despre
ei.
- Vezi că e secret.
Șșt!
- Da, șșt!
La nici două minute
după ce i-am spus secretul meu lui Gyuri, îl și aflaseră toți. Că eu, adică, nu
văzusem peștelele, ci doar mă cârdășisem cu Liviu și l-am ajutat să-l ascundă
în păpuriș să nu-l găsească nimeni și-o să vedem noi pe dracu. Cine mai auzise
de pești atât de mari în balta noastră. Nici măcar pescarii bătrâni cu
experiență. Păi Liviu. Care, între timp, aflase și el că eu nu văzusem nici
măcar o aripioară din peștelele lui și minciuna i se dezumfla cu viteză. De
emoție, sau de ce, l-a întrecut lipsa mare, tocmai sub pod. Între timp, căzuse
și Petronel de pe șină, mai rămăseseră decât Mirciu, Ștefănoiu, Liviu
abandonase din cauza crampelor, și Lia, sora lui Ștefănoiu de care nu ne puteam
scăpa niciodată și care trăgea cu urechea la toate porcăriilele spuse de noi,
băieții.
- Eu nu mai vin,
mergeți sintguri, că mă cac pe mine.
- Nu se spune
sintguri.
Liviu se albise ca un
perete văruit. L-am privit toți pe Mirciu, el trebuia să hotărască, fiind cel
mai mare și mai mușchiulos.
- O să așteptăm până
te caci. Și pe urmă aducem peștelele acasă.
- Dar n-am, n-am,
n-am...
- Ce n-ai?
- Hârtie! S-a nervat
Liviu.
- Băi, Dorian,
caută-i hârtie.
- De ce tocmai eu?
Deși era clar de ce.
Am găsit o pagină de ziar, Drapelul Roșu, împinsă de vânt sub pod, poate cineva
o folosise deja în același scop, nu mai conta, i-am întins-o lui Liviu. Liviu
mă privea cu ochii bulbucați.
- Stăm și ne uităm la
ăsta..., a comentat Lia, sora lui Ștefănoiu, dar fără să-și dezlipească ochii
de la ceva anume.
- Du-te-acasă, dacă
nu suporți! I-a tras și un bobârnac, frate-său. Du-te și aranjează-ți
șervețelele de colecție, ce cauți aici? N-ai mai văzut căcat?
- Nu!
- Atunci aproapie-te
și cască ochii.
- Ba nu! Porcule!
Adevărul e că sub pod
era mult mai bine datorită răcoarei. Cu toată putoarea... aproape că nu-ți venea să mai ieși de-acolo.
Liviu gemea și nici hârtia nu i-a ajuns, a trebuit să-i mai caut una.
- Du-i-o tu, am
repezit-o și eu pe Lia, spre plăcerea pe față a lui Ștefănoiu, fă și tu ceva
dacă tot stai printre băieți.
Credeam că o să-mi
dea cu ea în cap, când colo, Lia mi-a smuls hârtia din mână și s-a îndreptat
direct spre Liviu ținându-se cu două degete de nas.
- Na, șterge-te
repede, vezi că alta nu-ți mai aduc, n-ai decât să te târâi cu curul pe iarbă.
După ce s-a șeters
Liviu a dat să se îmbrace.
- Nu așa repede.
- Ce, nu așa repede?
- Că vreau să văd.
- Ce să vezi, uită-te
la fratre-tău, dacă vrei să vezi.
- Frate-meu nu mă
lasă. Numai el se uită la mine. Și la mama, pe gaura cheii când se duce la
veceu.
Am râs repede pe
înfundate, dar Ștefănoiu a și început să ne alerge pe sub pod aruncând cu pietre după noi, înjurându-ne
înfiorător cu pizda mă-tii! și făcându-ne piedică. Pe noi dar și pe soră-sa.
Adică o înjura și pe ea.
În finală s-a
calificat el cu Mirciu și au convenit să termine la egalitate ori să continue,
la întoarcere, pentru că ajunseserăm deja la baltă și nu ne mai păsa decât de
baie. Pe baltă toată lumea era în apă, până și pescarii, era o zăpușeală insuportabilă.
Infinită. Liniile de curent se încinseseră și se lăsaseră în jos, fleșcăite.
Unii își aduseseră umbrelelele cu ei iar unii cosiseră buruienilele dintre
boscheți, unde mai era un pic de umbră să-și instaleze păturilele acolo.
- Sărim?
Ne-am dezbrăcat toți
la chiloții noștri tetra și ne-am aruncat în apă, printre ceilalți. De pește nu
i-a mai păsat nimănui pe așa o arșiță. Îți aprindea creierul.
- Eu sar feieș.
- Eu sar echer.
- Eu sar cap.
- Eu sar bombă.
Săritura bombă era
singura săritură prin care nu-ți pierdeai chiloții. Dar și cea mai ușoară.
Bătaia era pe mal, neavând trambulină. Eu săream numai bombă, nu din cauza
chiloților, ci pentru că eram fricos, cu toate că nu mă demascam imediat,
inventam tot felul de scuze. Principala scuză era că nu-mi plăcea să închid
ochii când săream în apă. Nici nu-mi plăcea, iar o altă scuză era că am
nimerit, odată, cu capul într-o țepușă de fier și mi-am sfâșiat urechea. Am
scos țepușa, dar obiecte metalice apăreau tot timpul pe fundul bălții. Cioburi
de sticlă, cutii goale de conserve și tot felul de alte gunoaie pe care unii le
aruncau pentru că le dicta conștiința să le arunce. Mie nu. Liviu, care venea
zilnic la pescuit, din cauza lui taică-său, mi-a arătat, odată, o groapă pe
care o umpluse el singur numai cu gunoaie pe care le aducea apa la mal tocmai
în colțul nostru plin cu trestii, dinspre depozitul de lemne. În vacanță de
vară, Liviu era în stare să stea la pescuit toată ziua. Toată ziua bună ziua.
Tot ce prindea arunca înapoi și, la sfârșit, se spăla bine să nu-i pută
mâinilele a pește dar tot îl cotonogea taică-său, Pancaricianul.
- De ce te bate
taică-tău?
- Parcă pe tine nu te
bate.
Alteori ne mai
povestea sau ne arăta vânătăi. Nasul turtit. Ochii umflați, gura spartă, dinți
lipsă. Altă dată ne-am dus toată gașca la spital să-l vedem, când a căzut de pe
acoperiș și și-a zdrobit coastelele.
- Făceai plajă?
- Ba mă ascrundeam de
taică-meu. Îmi vine să-l omor!
Ceea ce pe mine mă
înfiora.
- Mare mincinos ești,
Brabant.
Măcar eu n-o încasam
ca el. Mai degrabă tata se bătea cu nenea Gyuri când se îmbătau. Nenea Gyuri
susținea că ungurii au fost primii în Ardeal, iar tata revendica comitatul
Bichiș, pe lângă toate celelalte teritorii pierdute de români. Nenea Gyuri îi
amintea tatei că românii erau doar câțiva și hoinăreau în cete, clanuri și
familii dincolo de Carpați, printre cumani, niște cnezate nesemnificative și că
oricum erau vasalii ungurilor. Iar tata îi amintea lui nenea Gyuri că pe români
îi durea în cur de dările către unguri, așa zicea tata, iar dacă ungurilor nu
le convenea, românii le arătau degetul sau le-o mai trăgea pe coajă prin Posada
și prin alte părți. Din când în când românii se mai revărsau dinspre munți, dar
nu de dincolo de munți și le mai călăreau pe unguroaice, așa că ungurii, conchidea
tata, nu sunt unguri, că de aia nu mai au ochii oblici de mongoloizi galbeni.
- Băi, eu sar șurub.
- Eu sar bondar.
- Eu sar libelulă.
Eu am sărit iar
bombă, cu ochii deschiși, împoșcând cu apă în toate direcțiile, iar după mine,
Petronel, în coadă de rândunică.
Nenea Gyuri îi mai
amintea tatei că Ardealul a stat sub administrația ungurilor o mie de ani și
dacă se nervează el o sa mai stea o mie, iar tata i-l punea pe Matei Corvin și
Pe Iancu de Hunedoara în brațe, români la cârma Ungariei. Și că Mihai Viteazu
i-a bătut pe unguri de i-a căpiat la Șelimbăr.
- Tarzan, a răcnit
Liviu excitat, eu sar Tarzan!
Până la urmă se luau
la bătaie, mai ales când tata îi amintea lui nenea Gyuri că în bătălia de la
Mohacs au pierit toți ungurii supraviețuitori de la alt măcel, cel de la
Lechfeld când Otto I i-a exterminat pe toți ungurii de parte bărbătească. Dar
fără coaie, așa zicea tata. Sau când afirma că pe Istfan cel Sfânt îl chemase
Voicu la origine și era vlah în toată regula.
- Noi suntem frați,
băi ungure, frați români, dă să te pup! Dar nu se pupau decât după ce terminau
cu bătaia și se îmbăteau praștie.
- Eu sar licurici!
De sărit săream până
ne epuizam, malul era destul de înalt pe partea dinspre calea ferată și apa
suficient de adâncă. Cel mai bine sărea Mirciu, pentru că era cel mai
mușchiulos, mai bine făcut și putea să înoate până la insulă și să se-ntoarcă.
În după-amiaza aia s-a dus de vreo cinci ori și mereu s-a întors, egalând
recordul lui Gunther care nu venise cu noi, tocmai murise bunică-sa și era jale
la ei în casă, se pregăteau de înmormânatre. Gunther nu plângea. În ultimii
cinci ani bunică-sa zăcuse paralizată, Gunther nici nu și-o mai amintea decât
zăcand pe patul de lângă cămară de unde îl striga să aducă ba una, ba alta și
nu prea putea să iasă nici la joacă pentru că trebuia să o supravegheze.
- Na, însfărșit a
murit bunică-mea, s-a bucurat Gunther când a murit, însfârșit, bunică-sa.
- A murit bunica lui
Gunther, ne-am bucurat și noi.
Gunther era cel mai
deștept dintre copiii de pe strada noastră și mai primea și gumă de mestecat de
la o mătușă de-a lui din Germania pe care o împărțea cu noi. Ne rupea câte-o
bucățică la fiecare, din pachet, nu din gură de la el cum făcea Gyuri
Spre seară, după ce
s-a mai răcorit, ne-a apucat foamea de atâta baie, nici nu mâncasem nimic de la
micul dejun, am dat iama printre prunii de pe marginea căii ferate. Prune
verzi, acre sau amărui, ne-a stârnit o foame și mai grozavă. Și corcodușe.
Pline de praf. Când deodată, Liviu, ne-a lăsat pe toți cu gura căscată. Numai
ce ne aliniasem, hămesiți, pe șina de tren, în drum spre casele noastre, să
vedem cine o să cadă ultimul.
- Păi și peștelele?
Poate că nu auzisem
bine.
- Care pește?
- Peștelele pe care
l-am prins azi dimineață și l-am lăsat pritponit între trestii.
I-am făcut semn cu
mâna că e sisi și să tacă din gură, că nu se zice pritponit. Însă el a
continuat ca și cum era stăpân pe situație.
- Nu-l mai aducem
acasă?
- Ba da, a hotărât
Mirciu, cam enervat. Dacă am spus că-l aducem, îl aducem, așa că îl aducem
acasă. Dar dacă nu e niciun pește și ne faci să ne întoarcem degeaba, ai
îmbulinat-o.
- Ai îmbulinat-o, bă,
i-am zis toți, văzând dublu de foame.
Eu încă mai credeam
că e vreo cacealma ca să iese basma curată, pentru că un mincinos nu mizează numai
pe minciuni, mai ales un mincinos mare și nerușinat ca Liviu. Întotdeauna mai e
ceva, ceva cu care să-ți sucească mintea sau să ți-o pună pe bigudiuri, unde-am
mai auzisem eu de bigudiuri? Poate la tata, când discuta istorie cu nenea Gyuri
în fața unei sticle de oarece. De rachiu. Pentru că șah nu juca, table nu juca.
Foarte rar 66. Și atunci pierdea și se nerva, îl face pe nena Gyuri cartofor și
trișor iremediabil. Irecuperabil. Și
iredentist.
- E imposibil și
improbabil, pentru că tata studia dicționarul limbii române încă de când s-a
mutat de la țară la oraș și tocmai ajunsese la litera i, în jocurile de noroc
nu poți câștiga la infinit, până la urmă mai trebuie să și pierzi. Cum se face
că tu nu pierzi niciodată? E incredibil și de-a dreptul intolerabil. E
împotriva principiilor imuabile ale matematicii. Până când?
- Până vrea pula mea
de ungur. Pe care mi-o bag în toate legilele de probabilitate, răspundea nenea
Gyuri. Și în dicționarul tău românesc de origine latină.
Era clar că după asta
începea scandalul.
- Tu ce crezi, l-am
întrebat pe Gyuri, fără să-i mai destăinuiesc secretul ce tocmai îmi trecuse
prin cap, a prins Brabant peștelele ăla?
- Pe colț, la locul
nostru cu stufăriș, i-a arătat Liviu cu degetul, lui Mirciu. Acolo e.
Locul cu stufăriș era
tocmai pe cealaltă parte a belții, lângă depozitul de lemne.
- Eu cred că da.
Poate nu de un kil cât zice el, dar ceva o fi. Numai dacă e nebun ne chema
înapoi, care era tocmai secretul ce-mi trecuse mie prin cap. Că Liviu e nebun,
adică.
Am coborât malul pe
cărarea bătătorită privind în direcția pe care ne-o indica Liviu și am găsit
priponul. Am găsit și sfoara, destul de solidă, nu cum insinuase Liviu și am
început să tragem de ea. Era plină de noduri. Dar grea la capătul celălat.
- Cu ce-ai pescuit,
băi, Brabant, direct cu priponul?
Tot nu credeam că
prinsese un pește atât de mare chiar dacă era el cel mai priceput dintre noi.
Deci făcea nodurile cu ochii închiși și, dacă îi mișca pluta, putea să-ți spună
exact ce fel de pește îi dă târcoale. Învățase fazele lunii de la pescarii
bătrâni, cum să prepare mămăliga sau pâinea pentru momeală, ascuțea cârlige,
îndrepta trestia de zahăr cu flacăra de la lumânare și alte o mie de trucuri
pescărești.
- L-ați scos, băi,
odată?
La capătul sfoarei am
dat de firul de nylon, probabil cel de pe undița lui Liviu așa că am tras de
nylon în continuare. Până l-am scos. O știucă (habar nu aveam atunci că era o
știucă, nu mai văzusem una) infernală, cu un bot terifiant și niște dinți de
care ne-am speriat în ultimul hal. Mai ales după ce-a plescăit odată, din
coadă. Am lăsat totul din mână și am început să ne cățăram unul peste altul, țipând și
călcându-ne pe picioare. Am ieșit la mal, unde ne aștepta Lia, sora lui
Ștefănoiu care ne-a avertizat că s-a luat știuca după noi. Am luat-o la goană
spre linia de cale ferată. Din spate, l-am auzit pe Liviu râzând cum nu-l mai
auzisem până atunci și nici nu ni l-am fi putut imagina. La un moment dat ne-a ajuns din urmă cu coastelele lui sudate de
nu știu câte ori și genunchii lui zdorbiți de nu știu câte alte ori, ceea ce
ne-a speriat și mai tare. Până și Mirciu își pierduse cumpătul din cauza
noastră și alerga ca la un concurs.
A doua zi a căzut
într-o sâmbătă și am apucat să povestesc, cu lux de amănunte, la masa de
dimineață, ce pățisem la baltă. Troancă era încă supărat pe mine că nu-l luasem
și pe el pentru că diareea l-a ținut legat de veceu, iar mama a fost de părere
că ar fi trebuit să aducem peștelele acasă, s-ar fi mulțumit și cu capul și
coada pentru o ciorbă.
- Mamă, dar dumneata
nu înțelegi că era o enormitate cu dinți? Așa ceva vezi numai la televizor când
dă filmul ăla din insula Galapagos.
- Exagerezi și tu.
- Nu exagerez, că
doar n-am fost singur.
- Eu n-am văzut, așa
că minți, ești al doilea Brabant, s-a răzbunat Troancă.
Iar tata mi-a arătat
cu două degete să mai tai din coada vulpii.
Lui Gyuri la fel i
s-a întamplat și lui Petronel i s-a întâmplat. Și lui Ștefănoiu la fel cu toate
că o avea martoră pe soră-sa. Și lui Mirciu la fel cu toate că Mirciu era mai
mare decât noi. Până la urmă l-am întrebat și pe Liviu.
- Pe tine te-au
crezut ai tăi?
Liviu era plin de
sânge în cap, iar o dâră mică i se scurgea pe frunte.
- Ce-ai pățit?
- M-a ajuns tata cu
ciocanul lui de trâmplărie.
- Nu se zice
trâmplărie, putea să te omoare, trebuia să fugi.
- Pe mine nu mă crede
nimeni, oricum, niciodată, a răspuns Liviu la prima noastră întrebare,
continuându-și un gând mai vechi. Începând cu Pancaricianul pe care, într-o zi...
de când s-a măritat mama cu el, fug continuu, ce-mi tot plângeți de milă. Acum ați
înțeles și voi cum e să nu fi crezut. Dacă o să mă întrebe cineva despre știucă
o să spun că mințiți cu nerușinare. Că ați văzut năluci și ar trebui să vă
căutați la doctor...
Dacă nu era Liviu cum
era, adică plin de sânge în cap, probabil i-am fi tras 15 picioare în cur de la
fiecare. Așa, l-am lăsat în pace, toată lumea știa că Liviu mințea de îngheța
scaunul de sub el. Ne-am dus din nou la baltă, cu mai mult curaj, dar știuca
plecase, Liviu tăiase linia de nylon încă din după-amiaza de dinainte, în timp
ce noi alergam înnebuniți de spaimă.
Spre seară, a trecut
pe la noi, ca de obicei, nenea Gyuri cu o sticlă de Tokaji.
- Furmint și
Harslevelu!
- Ăsta e un vin bun,
a tresărit tata cu ochii sticlind de poftă.
Au umplut paharele.
- Ce credeai, că
numai românii știu să facă vinuri bune?
- Ba nu, știu și
ungurii, a recunoscut tata. Vinul de Tocaji a fost una din rețetele secrete a
lui Decebal.
- Noroc, frate! a
închinat nenea Gyuri, trecând peste ofensa tatei.
- Să trăiești! a închinat
și tata, încă o mie de ani! Și tot în Transilvania!
Peste alte câteva
zile de zăduf și arșiță, imdeiat după ce au îngropat-o pe bunica lui Gunther, când
ne-am umplut de colivă cu bombonele Cip și colaci, pe tata lui Liviu l-au găsit
pe baltă. Dimineața plecase de acasă, ca de obicei, spre stația de autobuz,
fiind impiegat de mișcare la gara de Nord și, după numai două ore, plutea
deasupra apei cu gura deschisă, plină de lintiță. Chiar în costumul lui de
impiegat, albastru închis cu fir roșu, călcat mereu și apretat, numai chipiul
îi lipsea. Și pantofii. Moș Kapra, un pescar obișnuit al bălții, pe care-l uram
toți copiii, l-a scos la mal alertând muncitorii din schimbul de dimineață de
la depozitul de lemne. Chipiul i l-au găsit o echipă a miliției, care a
scotocit toată balta și împrejurimile, împotmolit în trestiile de la mal,
tocmai în colțul nostru de pescuit. Nimic nu s-a mai vorbit altceva, pe strada
noastră, pe urmă, decât despre Pancarician. Cum l-au găsit, cum l-au scos, cum
avea două lipitori pe față și-i sugeau ochii. La înmormântare s-a umplut
cimitirul de ceferiști, au venit de la toate gările din oraș. Pentru că-l
cunoșteau, era unul de-al lor. Impiegat de mișcare. Au venit și ceferiștii din
satele apropiate.
Liviu n-a plâns, nici
nu ne așteptam, Liviu nu l-a iubit pe Pancarician, totuși, a fost foarte trist
din cauza lui maică-sa, care-și dădea cu capul de masă când n-o vedea nimeni.
Maică-sa plângea întruna și, îmbrăcată în negru, cu batic pe cap, plină de
cearcăne, semăna cu babele de pe strada noastră. Cu baba Botoaca și cu tanti
Mili. A fost crimă, așa s-a spus, dar fără făptaș. Fata Felicia, verișoara lui
Liviu și colegă cu mine de bancă, a venit la școală și ne-a umplut capul că
l-au prins pe criminal, tocmai l-au arestat și l-au închis, dar când l-am
întrebat pe Liviu, Liviu a spus că nu. Că Fata Felicia vorbea prostii, că-și
pierduse și dramul de minte și ”nu” a rămas, până-n ziua de azi, cu toate că
era greu să-l crezi pe Liviu.
19
Mărţisor
bunicii mele Floare
Nepoate! mi-a strigat
bunica în telefon, fudulă de-o ureche, nepoate! Măi, nepoate, măi! Vine
primavara, nepoate! Mă auzi acolo? Se aude la tine?
Se aude prea bine,
bunico, schimbă și matale urechea, mută receptorul pe stânga, cum să nu
se-audă, vine primavara, îmi spuneai, ei, să vină, mai întinerim un anotimp,
mai cresc speranțele și se înmulțesc visele, dorințele și puterea, mai bine
zis, de a le visa.
E unu martie,
nepoate, lasă prostiile, împarte și tu niște mărțișoare pe la tine pe-acolo, ce
Dumnezeu, că acuș explodează natura asta și te poate rasuci cu roatele-n sus.
Știu, bunico, dar nu
mi-e mai frică, acum sunt bărbat în putere, încă, sunt iubit, sunt soţ și sunt
tată și nu-mi reproșa și matale că nu-ți plac repetițiile, că-s plin de emoții,
acuș se întorc păsările migratoare, nu le cunosc, că nu sunt de ale noastre, nu
chiar acum, martie e încă lună de iarnă, dar vine primăvara, știu, poate să
intre, sunt acasă și aștept cu fereastra deschisă.
Adica geam, ai și tu
geamuri la casă, cum sunt casele pe acolo, de ce-ai plecat, nepoate, prin cele
strainătățuri, la ce sunt bune străinătățurile, cum e primavara pe la tine,
ce-ți fac copiii, ce-ți face femeia, o mai bați, te-asculta?
Eu nu-mi bat femeia,
bunico, ăla era tata, ne confunzi, eu îmi iubesc femeia, chiar noțiunea de
femeie, mult mai primavară decât primăvara, mai explozivă ca soarele, mai crudă
ca iarba, mai fragilă ca un mugur, o iubesc bunico, tot boboc de femeie a
rămas, iar ai mutat receptorul pe dreapta, știi că nu mă ascund de matale, iar
străinătățurile, ca străinătățurile…
Bine faci, nepoate,
bucură-te de primavară și de femeia ta, că nu știi niciodată câte primăveri mai
apuci, dă-le-n pustie de străinătățuri, strânge-te pe lângă cei dragi, i-ai în
brațe, i-ai și pe câmp cu tine, ai plug? Fă brazda cât mai adâncă, să rodească,
să pui sămânță bună, să uzi mai mereu de nu dă Dumnezeu ploaie, dar poate dă,
alditul, roagă-te și mai zi și tu câte-un da, în telefonul ăla, sau ai spiker,
am auzit că acum sunt spikerele la modă, că parcă vorbesc de una singură, cu
pereții, tu m-auzi nepoate?
Te-aud, bunico,
te-aude toată casa, râd nepoții că nu știu ce-i ăla plug și nici brazdă, ei vor
o mașină nouă, noi locuim la oraș, bunico, patine cu rotile, skateboarde, se
dau toată ziua pe trotuar cu ele, iar trotuarele sunt protejate de primărie,
n-ai voie să le sapi, le mai curăți de zăpadă, iarna și cam atât, bunico,
trebuie să închid că vorbim de ceva timp și telefoanele peste ocean sunt
scumpe, te mai sun eu, bunico, iar prin mijlocul primăverii, după ce înfloresc
corcodușii, cireșii, caișii, dă colțul la iarbă, am să vin în carne și oase
și-o să ne îmbrățișăm, mamă-mamă, sub soarele primăvăratec și mirosul florilor
de meri, știi, merii aceia din spatele grădinii în care mă cățăram după mere
verzi și făceam pântecăraie...
Blăstămat ai mai
fost, nepoate, dar și drag, atunci vino când o să vii și să nu-mi aduci nimic
că eu am de toate, doar ani au mai ramas puțini, dacă au mai rămas și ăia,
ți-am pus deoparte un costum național, a fost al lui bunicu-tău, eu i l-am
țesut cu mâna mea, când eram tânără, dacă am fost, parcă da, să vii, nepoate,
să ne mai vedem odată pe lumea asta, dar să vii primăvara, acolo prin aprilie,
când apar mieii, prăjim unul la proțap și mai am ceva țuică din toamna trecută,
porc n-am tăiat că-s prea bătrână, altfel mă învârt de colo până colo toată
ziua și-s rumenă în obraji, că mai am un pic de sânge, spatele ce mă mai supăra
și picioarele, când se schimbă vremea, dinți nu mai am și nici nu-mi mai
trebuie, mănânc numai zamă cu pâine dumicată, iar fructe numai dacă sunt
motode…
Sărumâna, bunico,
lasă ca te mai sun, așa cum ți-am spus, anul ăsta mă vezi acolo numai nu da
știre în tot satul, că n-am timp să trec pe la toată lumea, la noi acum ninge,
dar nu mai are putere, doar e întâi martie, îți trimit câte un mărțișor pe
fiecare obraz, bunico, bunico.
20
Lecție de hidraulică
lui Dorin Davideanu, Adrian Muscă și Dan Sociu
Nu mă pricep la
etichete. La școală puneam toate etichetele strâmbe. Ori erau strâmbe caietele,
ceea ce nu prea cred.
- De ce pui
etichetele strâmbe, DoDule? M-a întrebat tovarășa învățătoare. Cred că prin
clasa a adoua. Sau cred că pe clasa întâi.
Pe mine mă nervau oricum învelitorile din hârtie albastră, cu tot cu etichetele lor pline de clei de oase pe care trebuia să le lingi să se lipească, ce rost aveau etichetele dacă oricum nu știam ce scrie pe ele, că încă nu învățasem să citesc și să socotesc nici atât. Mereu mă pomeneam din cauza asta cu caietul colegului de bancă în ghiozdan. Cu învelitorile de hârtie albastră îmbibate cu untură și margarină, colegul meu fiind un mâncău, iar înăuntru filelor, plin de bastonașe și liniuțe înclinate în toate părțile. Până au apărut învelitorile de plastic, iar etichetele au început să stea drepte, dar mai târziu, prin clasa a cincea care mi s-a părut cea mai grea clasă din toată existența mea.
Până la urmă am învățat eu literele, că altfel nu se putea, te lăsa învățătoarea corigent și te mai punea să repeți și clasa. O rușine mai mare nu-ți trebuia, nu mai vorbesc de bătaia pe care o încasai acasă, în sânul familiei. Am învățat toate literele, însă mă împiedecam la grupul chi și che, ghi și ghe, că scriam Chiorche în loc de Gheorghe și a fost cel mai bun prilej să mă umflu cu note de patru pentru care am luat o bătaie soră cu moartea. Partea cea mai rea era că nici să pronunț nu mai puteam, pronunțam tot Chiorche. A zis tovarășa că sunt handicapat, dar nu eram.
- Spune Gheorghe!
- Chiorche.
- Ai văzut? Ce tot repet eu...
- Chiorche!
Tata a fost de acord că sunt handicapat și mi-a mai tras câteva curele peste curul gol ca să bag bine la cap ce mi-a spus. Pe lângă curele am luat și câțiva pumni, așa că, a doua zi am ajuns la școală cu ochii vineți. Dar și umflați, păream un broscoi.
- Cu cine te-ai bătut, DoDu, m-a luat tovarășa la rost.
- Cu tata, doamnă, că sunt handicapat și nu pot să spun Chiorche.
- Ba Chiorche poți să spui, Gheorghe nu poți, dar o să mă ocup eu special de tine, îmi pare rău că i-am pomenit lui taică-tău că ești handicapat, dacă știam că te bate în halul ăsta tăceam dracului din gură.
Eram pe la sfârșitul anului școlar, puteam deja să socotesc cu socotitoarea pe care am purtat-o cu mine până am pierdut-o. Bețișoare nu mai aveam demult că aruncam cu ele după alți băieți dar și după fete. După fete pentru că erau tocilare. Ele nu socoteau cât fac unu plus unu, ci învățau pe de rost, de aia știau mai bine ca băieții. Noi până socoteam...
Dar în clasa a cincea, cum ziceam, a fost iadul pe pământ. Mai întâi pentru că-mi schimbasem școala, cea de cartier ordinar cu una de artă. Și nu orice fel de artă, ci artă plastică!! Plasată tocmai în buricul orașului. Peste toate, pe lângă faptul că era școală generala, mai era și liceu, așa se și chema, Liceul de Arte Plastice. Cui mă întreba la ce școală merg răspundeam umflându-mă ca un gușter.
- La LICEUL de Artă Plastică!
- Băăi, pișpirică, dar ce, tu ești de liceu?
Ceea ce mă făcea să mă umflu și mai tare.
- Acolo merg eu, nenea, la școală.
- Și ce înseamnă artă plastică?
- Înseamnă de desen.
- Atunci de ce îi spune plastică și nu-i spune de desen?
Aici mă încurcam, fiindca nici eu nu înțelegeam și nici părinții mei.
- Pentru că, pe lângă desen, mai studiem și pictură.
- Și ce dacă? Se putea spune Școala de desen și pictură...
- Și pe lângă pictură mai facem și sculptură. Și modelaj. Și Istoria artelor. Ar fi un nume prea lung să le cuprindă pe toate, de aia îi spune plastică.
Însă clasa cincea a fost traumatizantă în primul trimestru. Până atunci eram obișnuit cu o singură tovarășă, adică învățătoarea, ori acum, la fiecare materie aveam câte una. Una mai năzuroasă ca alta. Și materii noi de care nu auzisem niciodată. Nu mai era aritmetică, ci matematică. Nu mai era citire, ci limba română și gramatica limbii române. Aoleu. Limba fraceză. Aoleu. Botanică. Istoria antică. Și cele speciale de artă plastică. Colegi noi de clasă, nu cunoșteam pe nimeni. Îmbrăcați toți fără cusur, nu ca la școala noastră din cartier unde veneai și fără nasturi sau cu cămașa sfâșiată în urma unei bătăi de pauză. Nu mai spun că în școala de cartier țiganii veneau cum voiau, ei nu purtau uniforme.
La matematică am început cu mulțimi și mi se părea ceva de pe altă planetă. Una îndepărtată rău. După o lună mi se umflase mintea și nu mai voiam să merg la orele de matematică. Voiam să ma întorc la școala din cartier. Nenorocirea a fost că și acolo se studia același lucru. Într-o zi, m-am ascuns în cabina de la veceu și am început să plâng a disperare de m-am cutremuram tot. Mi se părea sfârșitul lumii. Copiilor de pe strada noastră nu le puteam spune ce e în sufletul meu, căci toți mă invidiau pentru artele mele plastice, colegii de clasă încă nu-i cunoșteam prea bine, oricum eram numai o mână de băieți, probabil și restul în aceeași stare cu a mea, iar acasă ce să te plângi, singurul lucru cu care te alegeai era o bătaie bună. Mai rămânea Troancă.
- Nu-mi place deloc la școala nouă. Troancă era mai mic ca mine cu un an școlar.
- Dacă vrei, îți prind un șoarec și îl bagi la profesori în catedră.
- Dacă vreau pot să-mi prind și singur, nu e asta.
- Dar care?
Nu puteam să-i explic pentru că nu știam nici eu exact, așa că m-am pus pe un plâns răcoritor în cabina veceului liceului de artă plastică. M-a auzit o elevă din clasa a doișpea, a intrat și m-a luat în brațe. Pentru mine arăta nu ca o elevă, ci mai degrabă ca o profesoară.
- Eu știu de ce plângi, mi-a șoptit eleva la ureche și m-a scos afară. Cursurile începuseră, eram numai eu și cu ea, plus nucul din mijlocul curții. Ne-am așezat pe singura bancă, eu îmi încolăcisem mâinile de gâtul ei și suspinam din când în cand. Cel puțin nu mai plângeam.
- Eu știu ce se petrece cu tine, a repetat eleva. Am trecut și eu pe acolo și nu mi-a fost nici mie prea ușor. Îmi amintesc de parcă s-ar fi petrecut azi. Sau ieri. O să te obișnuiești tu. Până atunci, dacă ai nevoie de ceva, mă cauți la clasă. Mă cheamă Nicoleta.
Până la urmă m-am obișnuit eu și cu clasa a cincea, dar a durat ceva. După care a trebuit să se obișnuiască profesorii cu mine. Cu șoarecii pe care mi prindea Troancă, paianjenii pe care-i băgam în catedra și cu ținuta mea vestimentară căci, pe la mijlocul trimestrului al doilea, aveam deja uniforma ferfeniță.
Pe mine mă nervau oricum învelitorile din hârtie albastră, cu tot cu etichetele lor pline de clei de oase pe care trebuia să le lingi să se lipească, ce rost aveau etichetele dacă oricum nu știam ce scrie pe ele, că încă nu învățasem să citesc și să socotesc nici atât. Mereu mă pomeneam din cauza asta cu caietul colegului de bancă în ghiozdan. Cu învelitorile de hârtie albastră îmbibate cu untură și margarină, colegul meu fiind un mâncău, iar înăuntru filelor, plin de bastonașe și liniuțe înclinate în toate părțile. Până au apărut învelitorile de plastic, iar etichetele au început să stea drepte, dar mai târziu, prin clasa a cincea care mi s-a părut cea mai grea clasă din toată existența mea.
Până la urmă am învățat eu literele, că altfel nu se putea, te lăsa învățătoarea corigent și te mai punea să repeți și clasa. O rușine mai mare nu-ți trebuia, nu mai vorbesc de bătaia pe care o încasai acasă, în sânul familiei. Am învățat toate literele, însă mă împiedecam la grupul chi și che, ghi și ghe, că scriam Chiorche în loc de Gheorghe și a fost cel mai bun prilej să mă umflu cu note de patru pentru care am luat o bătaie soră cu moartea. Partea cea mai rea era că nici să pronunț nu mai puteam, pronunțam tot Chiorche. A zis tovarășa că sunt handicapat, dar nu eram.
- Spune Gheorghe!
- Chiorche.
- Ai văzut? Ce tot repet eu...
- Chiorche!
Tata a fost de acord că sunt handicapat și mi-a mai tras câteva curele peste curul gol ca să bag bine la cap ce mi-a spus. Pe lângă curele am luat și câțiva pumni, așa că, a doua zi am ajuns la școală cu ochii vineți. Dar și umflați, păream un broscoi.
- Cu cine te-ai bătut, DoDu, m-a luat tovarășa la rost.
- Cu tata, doamnă, că sunt handicapat și nu pot să spun Chiorche.
- Ba Chiorche poți să spui, Gheorghe nu poți, dar o să mă ocup eu special de tine, îmi pare rău că i-am pomenit lui taică-tău că ești handicapat, dacă știam că te bate în halul ăsta tăceam dracului din gură.
Eram pe la sfârșitul anului școlar, puteam deja să socotesc cu socotitoarea pe care am purtat-o cu mine până am pierdut-o. Bețișoare nu mai aveam demult că aruncam cu ele după alți băieți dar și după fete. După fete pentru că erau tocilare. Ele nu socoteau cât fac unu plus unu, ci învățau pe de rost, de aia știau mai bine ca băieții. Noi până socoteam...
Dar în clasa a cincea, cum ziceam, a fost iadul pe pământ. Mai întâi pentru că-mi schimbasem școala, cea de cartier ordinar cu una de artă. Și nu orice fel de artă, ci artă plastică!! Plasată tocmai în buricul orașului. Peste toate, pe lângă faptul că era școală generala, mai era și liceu, așa se și chema, Liceul de Arte Plastice. Cui mă întreba la ce școală merg răspundeam umflându-mă ca un gușter.
- La LICEUL de Artă Plastică!
- Băăi, pișpirică, dar ce, tu ești de liceu?
Ceea ce mă făcea să mă umflu și mai tare.
- Acolo merg eu, nenea, la școală.
- Și ce înseamnă artă plastică?
- Înseamnă de desen.
- Atunci de ce îi spune plastică și nu-i spune de desen?
Aici mă încurcam, fiindca nici eu nu înțelegeam și nici părinții mei.
- Pentru că, pe lângă desen, mai studiem și pictură.
- Și ce dacă? Se putea spune Școala de desen și pictură...
- Și pe lângă pictură mai facem și sculptură. Și modelaj. Și Istoria artelor. Ar fi un nume prea lung să le cuprindă pe toate, de aia îi spune plastică.
Însă clasa cincea a fost traumatizantă în primul trimestru. Până atunci eram obișnuit cu o singură tovarășă, adică învățătoarea, ori acum, la fiecare materie aveam câte una. Una mai năzuroasă ca alta. Și materii noi de care nu auzisem niciodată. Nu mai era aritmetică, ci matematică. Nu mai era citire, ci limba română și gramatica limbii române. Aoleu. Limba fraceză. Aoleu. Botanică. Istoria antică. Și cele speciale de artă plastică. Colegi noi de clasă, nu cunoșteam pe nimeni. Îmbrăcați toți fără cusur, nu ca la școala noastră din cartier unde veneai și fără nasturi sau cu cămașa sfâșiată în urma unei bătăi de pauză. Nu mai spun că în școala de cartier țiganii veneau cum voiau, ei nu purtau uniforme.
La matematică am început cu mulțimi și mi se părea ceva de pe altă planetă. Una îndepărtată rău. După o lună mi se umflase mintea și nu mai voiam să merg la orele de matematică. Voiam să ma întorc la școala din cartier. Nenorocirea a fost că și acolo se studia același lucru. Într-o zi, m-am ascuns în cabina de la veceu și am început să plâng a disperare de m-am cutremuram tot. Mi se părea sfârșitul lumii. Copiilor de pe strada noastră nu le puteam spune ce e în sufletul meu, căci toți mă invidiau pentru artele mele plastice, colegii de clasă încă nu-i cunoșteam prea bine, oricum eram numai o mână de băieți, probabil și restul în aceeași stare cu a mea, iar acasă ce să te plângi, singurul lucru cu care te alegeai era o bătaie bună. Mai rămânea Troancă.
- Nu-mi place deloc la școala nouă. Troancă era mai mic ca mine cu un an școlar.
- Dacă vrei, îți prind un șoarec și îl bagi la profesori în catedră.
- Dacă vreau pot să-mi prind și singur, nu e asta.
- Dar care?
Nu puteam să-i explic pentru că nu știam nici eu exact, așa că m-am pus pe un plâns răcoritor în cabina veceului liceului de artă plastică. M-a auzit o elevă din clasa a doișpea, a intrat și m-a luat în brațe. Pentru mine arăta nu ca o elevă, ci mai degrabă ca o profesoară.
- Eu știu de ce plângi, mi-a șoptit eleva la ureche și m-a scos afară. Cursurile începuseră, eram numai eu și cu ea, plus nucul din mijlocul curții. Ne-am așezat pe singura bancă, eu îmi încolăcisem mâinile de gâtul ei și suspinam din când în cand. Cel puțin nu mai plângeam.
- Eu știu ce se petrece cu tine, a repetat eleva. Am trecut și eu pe acolo și nu mi-a fost nici mie prea ușor. Îmi amintesc de parcă s-ar fi petrecut azi. Sau ieri. O să te obișnuiești tu. Până atunci, dacă ai nevoie de ceva, mă cauți la clasă. Mă cheamă Nicoleta.
Până la urmă m-am obișnuit eu și cu clasa a cincea, dar a durat ceva. După care a trebuit să se obișnuiască profesorii cu mine. Cu șoarecii pe care mi prindea Troancă, paianjenii pe care-i băgam în catedra și cu ținuta mea vestimentară căci, pe la mijlocul trimestrului al doilea, aveam deja uniforma ferfeniță.
A, să-mi cer scuze.
Hidraulica e foarte ușoară. Eu am învățat-o pe loc și tot nu mi se pare grea.
Hidraulica e formată dintr-o țeavă care se leagă de un furtun prin care curge
lichidul hidraulic. Daca e împins de o pompă, iar pompa e învârtită, la rândul
ei, de un motor. Fără pompă nu există hidraulică și nici fără legea lui Pascal.
Dacă ai o macara, fără hidraulică nu funcționează, fiindca nu ridică brațul. Îi
trebuie un cilindru de oțel cu tot cu fitinguri și ce-i mai trebuie. Plus
racorduri. Cele mai complicate sunt ventilele și motoarele, iar ca și calcule,
trecerile de la sistemul metric la cel imperial. Daca știi toate astea se cheamă
că ești un hidraulician.
PS
N-am mai auzit nimic de Nicoleta, iar învățătoarei din clasa întâi i-am uitat numele.
N-am ajuns plastician și nici șanse nu sunt să mai ajung vreodată. M-am împăcat cu soarta.
Troancă s-a făcut popă.
Profesoara de matematică pe care am avut-o în clasa a cincea a murit, dar restul mai trăiesc.
Pe portăreasa liceului o chema tanti Sida, nu era o femeie frumoasă dar nici urâtă. Părea mai degrabă misterioasă.
Părinții mei au divorțat.
Articolul de față face parte dintr-un ciclu de lecții despre hidraulică pe care vreau să le pun la îndemâna cititorului de limba română.
N-am mai auzit nimic de Nicoleta, iar învățătoarei din clasa întâi i-am uitat numele.
N-am ajuns plastician și nici șanse nu sunt să mai ajung vreodată. M-am împăcat cu soarta.
Troancă s-a făcut popă.
Profesoara de matematică pe care am avut-o în clasa a cincea a murit, dar restul mai trăiesc.
Pe portăreasa liceului o chema tanti Sida, nu era o femeie frumoasă dar nici urâtă. Părea mai degrabă misterioasă.
Părinții mei au divorțat.
Articolul de față face parte dintr-un ciclu de lecții despre hidraulică pe care vreau să le pun la îndemâna cititorului de limba română.
21
Despre păpuși
lui Ovidiu Bîtan și Valentin Chelba
Tata nu mi-a cumpărat
niciodată jucării pe când eram copil pentru că tata avea un dicton. Pe când
eram copil nu ştiam ce înseamnă dicton, însă tot tata spunea mereu pe
nerăsuflate:
- Jucăriile nu ţin de foame!
Ceea ce era, negreşit, o judecată proastă. Fiindcă există foame şi foame. Iar mie îmi era foame de jucării aşa cum şi tatei îi era foame de mama, nu explic pe larg că e cu prostii, sau îi era foame de ţigările lui, sau de ţuica lui, iar altădată îi era foame de vecina noastră, despre care iar nu vreau să explic şi aşa mai departe.
Adică treaba cu vecina nu s-a terminat fără nici o urmare, că a auzit şi vecinul nostru, nenea Gyuri, şi pe loc a smuls un par din fasole cu care a venit la tata. Tata îl aştepta cu o lopată întreagă aşa că nenea Gyuri a dat-o cu salutul.
- Servus, vecine.
- Să trăieşti, Gyuri-baci, ce mai e nou?
- Am auzit că are să plouă la noapte…
- Da, aşa am auzit şi eu. Dar ce faci cu parul ăla de fasole?
Nenea Gyuri a mai privit odată la lopata lui tata şi, puţin cam nervat, a încheiat.
- Acum mă duc că mă aşteaptă muierea mea.
Poate de aia, într-o zi, umblând încoace şi-ncolo, am văzut o păpuşă într-o curte. Era chiar aproape de gard, iar pe stradă nu se vedea nimeni. Şi atunci repede mi-a trecut un gând tâlhăresc. Unul la drumul mare, nu orice gând. Va să zică, mi-am băgat mâna prin gard. Am apucat păpuşa de cap, numai că păpuşa era mai mare decât spărtura şi nu ştiu cum se face că şi mâna mi-a devenit deodată mai mare şi n-am mai reuşit să o scot afară. M-am chinuit cât m-am chinuit, dacă am văzut că nu se poate, m-am liniştit pe loc. Am şi aţipit şi am visat că partea de mână trecută de gard se umflase cât un dulap. Până m-a găsit tata după vreo două ore de când nu mai apăream de la joacă.
- Ce faci acolo? m-a întrebat tata.
- Mângâi păpuşa asta pe cap.
- Cu ce scop?
- Era cam tristă şi plângea, că cineva a aruncat-o peste gard. Cine a mai văzut un gard atât de neîngrijit?
- Nu cumva voiai s-o furi?
- Cum să o fur, că doar are capul mai mare decât gaura prin care mi-am băgat mâna şi nu mai pot să mi-o scot…
Tata, când i-a tras un picior gardului, praf l-a făcut, apoi m-a luat în spinare şi fugi sănătos cu mine până acasă, fără oprire. A fost unul din rarele momente când tata a fost de partea mea şi nu a ursului. Şi asta din cauză de păpuşă. Mi-a explicat el mai târziu:
- Să te joci cu o păpuşă e un act bărbătesc, numai să fie una vie.
E drept că n-am priceput mare lucru.
- O să înţelegi tu mai târziu.
- Cam când?
- Ei, când, când ţi-o veni vremea.
Eu am tot aşteptat să vină vremea aia, însă nici tata nu mi-a lăsat vreun reper. Până la urmă, după nişte ani grei, m-am însurat fără nici o premeditare şi m-am iluminat pe loc. M-a năpădit brusc înţelegerea de care-mi povestise tata. Cam asta e. Acum gata, vorba lui nenea Gyuri, că mă strigă Sulfina, nevastă-mea, în dormitor la joacă.
- Vin, păpuşo!
- Jucăriile nu ţin de foame!
Ceea ce era, negreşit, o judecată proastă. Fiindcă există foame şi foame. Iar mie îmi era foame de jucării aşa cum şi tatei îi era foame de mama, nu explic pe larg că e cu prostii, sau îi era foame de ţigările lui, sau de ţuica lui, iar altădată îi era foame de vecina noastră, despre care iar nu vreau să explic şi aşa mai departe.
Adică treaba cu vecina nu s-a terminat fără nici o urmare, că a auzit şi vecinul nostru, nenea Gyuri, şi pe loc a smuls un par din fasole cu care a venit la tata. Tata îl aştepta cu o lopată întreagă aşa că nenea Gyuri a dat-o cu salutul.
- Servus, vecine.
- Să trăieşti, Gyuri-baci, ce mai e nou?
- Am auzit că are să plouă la noapte…
- Da, aşa am auzit şi eu. Dar ce faci cu parul ăla de fasole?
Nenea Gyuri a mai privit odată la lopata lui tata şi, puţin cam nervat, a încheiat.
- Acum mă duc că mă aşteaptă muierea mea.
Poate de aia, într-o zi, umblând încoace şi-ncolo, am văzut o păpuşă într-o curte. Era chiar aproape de gard, iar pe stradă nu se vedea nimeni. Şi atunci repede mi-a trecut un gând tâlhăresc. Unul la drumul mare, nu orice gând. Va să zică, mi-am băgat mâna prin gard. Am apucat păpuşa de cap, numai că păpuşa era mai mare decât spărtura şi nu ştiu cum se face că şi mâna mi-a devenit deodată mai mare şi n-am mai reuşit să o scot afară. M-am chinuit cât m-am chinuit, dacă am văzut că nu se poate, m-am liniştit pe loc. Am şi aţipit şi am visat că partea de mână trecută de gard se umflase cât un dulap. Până m-a găsit tata după vreo două ore de când nu mai apăream de la joacă.
- Ce faci acolo? m-a întrebat tata.
- Mângâi păpuşa asta pe cap.
- Cu ce scop?
- Era cam tristă şi plângea, că cineva a aruncat-o peste gard. Cine a mai văzut un gard atât de neîngrijit?
- Nu cumva voiai s-o furi?
- Cum să o fur, că doar are capul mai mare decât gaura prin care mi-am băgat mâna şi nu mai pot să mi-o scot…
Tata, când i-a tras un picior gardului, praf l-a făcut, apoi m-a luat în spinare şi fugi sănătos cu mine până acasă, fără oprire. A fost unul din rarele momente când tata a fost de partea mea şi nu a ursului. Şi asta din cauză de păpuşă. Mi-a explicat el mai târziu:
- Să te joci cu o păpuşă e un act bărbătesc, numai să fie una vie.
E drept că n-am priceput mare lucru.
- O să înţelegi tu mai târziu.
- Cam când?
- Ei, când, când ţi-o veni vremea.
Eu am tot aşteptat să vină vremea aia, însă nici tata nu mi-a lăsat vreun reper. Până la urmă, după nişte ani grei, m-am însurat fără nici o premeditare şi m-am iluminat pe loc. M-a năpădit brusc înţelegerea de care-mi povestise tata. Cam asta e. Acum gata, vorba lui nenea Gyuri, că mă strigă Sulfina, nevastă-mea, în dormitor la joacă.
- Vin, păpuşo!
22
Birtul gării
lui Călin Crudu și foștilor mei colegi de
armată
Femeile și berea
totdeauna m-au tentat, nu știu de ce.
Odată, m-a tentat și un bărbat, recunosc, avea și epoleți bărbatul ăla și a
venit să recruteze soldați la unitatea unde era și el mare ofițer cu epoleți și
steluțe (dar nu galbene). A zis:
- Cine vine la
Caracal unde s-a răsturnat căruța cu proști și boii au tulit-o la București, o
să-i pară bine, că e plin Caracalul de curve.
Ademeneală curată. Așa
că noi, recruții, am alergat ca fraierii la Caracal să înmulțim proștii.
Singurele curve pe care le-am găsit în oraș erau două țigănci, mama și fiica,
ce-și făceau veșnic de lucru pe lângă gardul unității. Fata era cu materialul
și mama era casierul contabil, că pe soldați îi lăsa la preț de ieftinire,
adică 5 lei minutul (și uneori nu-l cheltuiai nici minutul ăla) iar pe caporali
și sergenți îi taxau de nu se vedeau, adică 10 lei. Așa că toată lumea mergea
la tovarășul locotenent și cerea să fie degradat că nu mai făceau față cheltuielilor.
Teatrul operațional,
care nu știu dacă înseamna ceva, era
cimitirul. Cum săreai gardul unității, nimereai direct un boschet din cimitir
unde te aștepta și Floricica. Hei, n-aveai voie să dai pantalonii jos, că asta
cerea timp și timp nu prea era, că soldații stăteau la coadă ca la aprozar.
- Ce se dă? (mai erau
și soldați neinstruiți și dezinformați prin împrejurimi)
- Sculament și
păduchi lați!
Ăștia erau filosofii
și pudicii care preferau closetul și singuratatea. Deși cam aveau dreptate, se
fereau căci iată, la un moment dat, jumătate din unitate lua antibiotice, vai
de farmaciile din oraș, erau luate cu asalt ca la Plevna.
- Domn doctor, am
probleme!
- Ce fel de probleme?
- Mi-e rușine să vă
spun, mai bine vă uitați dumneavoastră...
Pe lângă cele două
curve, Caracalul mai avea și alți țigani, cam a treia parte din populație, o
altă treime fiind militarii și ultima, fetele din industria textilă.
Eu cred că am văzut
și un cinematograf pe undeva, iar birturile erau plasate strategic, pe
intrările și ieșirile din oraș. Una din porțile orașului era tocmai gara, iar birtul se numea „birtul gării”. La
birtul gării, după aproximativ două halbe de bere, începeai să te cufuri și te
apucau durerile de burtă. Gurile spurcate spun că birtașul băga perlan în bere
ca să facă spumă, eu n-am prea ținut cont, se dădea la halbă, era ieftina, rece
și făcea clabuci. Hei, ce vremuri...
Bilete de voie nu
aveam, oricum nu le primeam, că nici unul din părinții mei nu erau granguri
mari, iar bani pentru “atenții”, nici pomeneală. Mai bine-i pieredeam la poker.
Așa că atunci când mi se făcea dor de o bere, în fiecare dupa-amiază, mă
parașutam peste gard. Dar nu peste gardul dinspre cimitir, că acolo mă aștepta
Florica să-mi ia 5 lei minutul, o zbugheam pe cealaltă parte, prin unitatea
vecina, de artileriști. Unde, odată, m-a luat la rost un ofițer rău cu mustață
groasă. Că artileriștii aveau uniforma kaki, iar parașutiștii erau albaștri, te
distingeai una două.
- Ce cauți aici,
soldat?
N-am știut ce să-i
mint la repezeală, așa că m-a cuprins sinceritatea.
- Vă caut pe
dumneavoastră.
- Cum adică, pe mine,
s-a mirat ofițerul.
- M-a trimis
tovarășul comandant să va raportez că un soldat artilerist a sărit gardul la
noi în unitate și acum e la arestul nostru și să veniti să-l luați…
Dar nu m-a crezut, ba
și mai rău, m-a băgat pe mine în arestul artileriștilor, pe urmă l-a sunat pe
comandantul unității noastre să trimită un ofițer să mă recupereze.
- Ce căutai în
unitatea vecină, m-a și interogat ofițerul nostru pe loc.
- Am fost în misiune
de spionaj, să trăiți!
- Ce spionaj?
- Am vrut să văd câți
soldați păduchioși au, că la noi e plin. I-au luat de la Florica
- Care Florica?
- Florica din
cimitir.
- Nu pricep, soldat,
detaliază!
Eu nu știam ce
înseamnă detaliază, așa că am început să-i spun în amănunțime toată tărășenia.
- Sfinte Sisoie! A
ramas ofițerul crăcănat cum era, cu toate că în armată era interzis să faci
trimiteri cu conținut religios. Cine ar fi crezut? Și pentru ofițeri care e
taxa?
- Nu știu, să trăiți!
Dar mă pot interesa.
- Păi ia s-o faci! De
data asta te trimit eu în misiune de spionaj. Să-mi afli dacă Florica asta are
vreun client printre ofițeri. Vii și îmi raportezi mie. Numai mie. Vezi că e
ultra secret.
- Am înțeles, să
trăiți!
- Fuga marș!
Am luat-o fuga marș
și am căzut într-o groapă afurisită unde mi-am scrântit piciorul. Că în
unitatea noastră toată lumea săpa șanțuri și gropi. Cum călcai pe bec, cum erai
trimis la săpat adăposturi de camuflaj. Adică șanțuri în toată regula, unde se
aduna apa de ploaie. Din cauza căreia am ieșit din șanț ca un porc. Pe urmă am
ajuns și eu la infirmerie, printre păduchioși și mi-a mers buhul că aș avea și
eu ce au și ceilalti. Toți păduchioșii îmi trăgeau cu ochiul sau mă priveau
galeș.
- Flooooriiicaaa…
- Ce Florica?
- Las’ că știm noi.
Uite, te luam și pe tine în Comando. Doar suntem șogori, acum.
- Ce Comando?
- Când ieșim din
infirmerie, o prindem pe Florica și pe mă-sa.
- Și?
- Le dezbrăcăm și le
bărbierim. Le ducem la Vasile, porcarul unității, și le ținem acolo până le trece
păduchii.
Eu n-am avut chef de
Comando-ul lor scrântit, dar ei și-au dus planul la îndeplinire, a ieșit un
scandal cam mare, toată țigănimea din oraș a venit la poarta unității să
întrebe unde le sunt pirandele. Comandantul s-a luat cu mâinile de cap.
- Ce să caute femeile
voastre la noi?
Dar țiganii nu s-au
lăsat, știau ei ce știau, au sărit gardul noaptea următoare, în unitate, și
și-au găsit femeile la porcar. Pirandele nu mai voiau să plece cu țiganii, se
indrăgostiseră de Vasile, amândouă.
Urmatoarea zi, a
venit din nou, bulibașa la comandant, să ceară despăgubire. Că altfel ajunge
până la comandantul suprem al armatei care era chiar Ceaușescu, cu care se
lăuda că e rudă și așa mai departe. Că înarmează țigănimea cu furci și topoare
și cu coceni de porumb și ne devastează unitatea. Că ne dă foc ca la o gaură de
șoareci și ne asmute afară cu fumul. Că așa și pe dincolo…
Comandantul nostru
s-a cam speriat, s-a sfătuit cu ofițerii și, până la urmă, l-au lăsat pe Vasile
porcaru la vatră, printr-un ordin special. Așa am scăpat de Florica și hoașca
de maică-sa. Au plecat amândouă la mama dracului de unde era și Vasile. Undeva
pe lângă București. Cu ocazia asta toți militarii merituoși am primit învoire
în oraș cu condiția să nu bem până ne pierdem mințile.
- Să trăiți, toașu’
comandant!
Am luat cu asalt
birtul gării unde ne-am făcut pulbere. După dictonul: că de aia sunt făcute
regulamentele, ca să fie încălecate. Cu tot cu interdicții sau mai ales.
Că ce-a urmat, a fost
de groază, revin eu cu amănunte.
23
EPistolar
10 scrisori către George Geacăr
Stimate domnule
Geacăr,
(întâia scrisoare)
diareea nu e bună (deloc!), mai ales când curge
împrăștiat. Mai bine te constipi. Cu constipația te obișnuiești, cu diareea nu.
Cu constipația faci și economie de timp, nu stai toată ziua lipit de veceu. Eu
mă constip de la alunele americane. Cele la prețuri acceptabile sunt cele mai
bune, poate inginerizate genetic dar nu în totalitate. De la alunele romanești
n-am nimic, decât de la nucile românești și de la gutui. Au fost vremuri când
mâncam gutui nespălate și mi se strângea gura biscuite, mă ținea cât mă ținea
și mă constipam trei zile. Recordul a fost șapte zile, de la ciocolata amăruie.
Iar de la semințe de dovleac și usturoi pe stomacul gol mă căcam limbrici*.
La cinci ani mi s-au inflamat polipii, mă trezeam
dimineața cu puroii în gură, erau dulci, roșii și galbeni. Copți bine. Curg la
fel ca diareeea doar că nu se împrăștie. L-am scârbit pe tata care nu mai
auzise de polipi și mi-a legat un ciorap de gât ca să am cu ce să-mi șterg
nasul. Dar nu un ciorap al meu, ci unul de-al lui, ciupercos. Așa că lui îi
venea greață de mucii mei puroioși, iar mie de la ciorapii lui puturoși, niște
ciorapi de plastic, un fel de șosete. Tata folosea șosetele asortate cu cizmele
de cauciuc. Povestea s-a terminat că pe mama au luat-o cu ambulanța la maternitate,
deja circulau ambulanțele în orașul nostru, tocmai căzuse decretul cu patru
copii pe cuplu căsătorit, ocazie cu care tata iar a înjurat conducerea
partidului până l-a durut gura, moment prielnic, pe de altă parte, să mă
interneze și pe mine la chirugie infantilă unde m-au operat de polipi. La
spital am pierdut șoseta tatii așa că tata m-a înjurat și pe mine, însă pe
ungurește. A, la înjurături tata era poliglot.
- Unde mi-e șoseta? Boso mego!
Între timp, mama l-a născut pe Vahile și am devenit
trei frați. Detaliez eu în scrisoarea următoare.
Cu stimă, Dorian Duma
Stimate domnule
Geacar,
(a doua scrisoare)
îți răspund la o
întrebare mai veche, cu miștocăreala e cam așa: cu cât îmbătrânești mai tare,
te faci mai miștocar și lumea, în timp ce te aplaudă, îți mai scapă câte una
peste cap din greșeală. Lumea e vicleană și perfidă. Insidioasă (am și eu
vocabularul meu). Lumea e lume. Cu cât avansezi în vârstă, ți se îngroșă tarele
și-ți dispar bunele maniere. Iar lumea sesizează imediat.
Însă poeții valoroși
mor devreme. Nu-l dau exemplu pe Labiș. Că Labiș a murit împins sub tramvai. Nici
pe cernăuțeanul Ilie Motrescu. Vorbesc de poeții care mor ca poeți. Unii scriu
două trei cărți și rămân nemuritori. Alții scriu 20 și devin anonimi. Mari.
Alții, când nu mai au ce să scrie, inventează ștrumfi sau pitici ori pete pe
creier, ca Marius Ianuș, marele fracturist român. Un curent care a dispărut
înainte să înceapă. Dar ce știu eu.
Eu, dacă aș putea,
dacă m-ar duce talentul, unii îl denumesc vână, dar vâna e altceva, aș scrie o
poezie pe an, dar nu mă duce. Cu sau fără ștrumfi. Sunt român și nu m-am nascut
poet, fiind o excepție de la regulă. Las oricând o poezie bună pe un pescuit
păgubos sau o bere trezită. Ori pe o partidă de șah unde orice computer mă face
chiseliță. Nu se pune problema să câștig partida, ci câte mutări pot rezista să
nu mă facă mat. Recordul e zece.
Când îmbătrânești,
domnule Geacăr,
o știu din
experiență, devii irascibil (că am și eu vocabularul meu), nervos, vanitos,
orgolios, îngâmfat, înfumurat și trufaş, chiar dacă sunt sinonime. E vorba de
nuanță. Iar nuanțele au și ele nuanțele lor. Dimineața te cauți în oglindă să
vezi câte fire de păr ți-au mai rămas în frunte, ziua amușini toate gâlcevile
din cartier, seara te măsori să vezi cu cât ți s-au mai tasat inelele
vertebrale, iar înainte de a intra în pat iei o pilulă albastră, pe furiș,
pentru care ai economisit o săptămână la țigări. Nu ma refer la matale, domnule
Geacăr, matale faci excepție pentru că ești de față în epistolarul meu, iar eu,
cum spuneam, știu din experiență. Și chiar dacă n-am experiență, o voi avea, că
nu scapă nimeni.
Domnule Geacar,
sper să nu mă obișnuiesc
să-ți scriu scrisorele, că nu sunt la prima abatere, devin dependent și e de
rău. Acum o spun chiar din experiență. Am devenit dependent de tot mai multe
lucruri. De aer, de apă, de cafea, bere, țigări, conserve (temporar), de
însurătoare, de mașină, de privitul la copiii mei, de chiloții tetra cu șliț,
mersul la biserică, munca la exploatatorul capitalist. Am devenit dependent de
filmele americănești cu finale holiwoodiene și de mersul la veceu. Nu mai
vorbesc de internet, televizor, radioul din mașină, aparatul de fotografiat,
prăjitorul de pâine și cazanul de fiert țuică. Săpunul și lama de ras.
Cardurile de plastic. Datoriile de la bancă…
Ai putea spune ce mai
conteaza o dependență, dar contează. Mâine vine și Miruna Vlada să-i scriu și
ei scrisorele. Dan Sociu, Adi Șchiop și mai știu eu cine. Ioan Es. Pop. Aș vrea
eu. Poate că mă înțelegi, că și eu te înțeleg pe matale și-ți ascult unele
sfaturi dar beștelelile din epistole nu.
Am o glumă cu
Alexandru Ștefănescu, dar nu ți-o spun. Românii nu-l cunosc pe Alex Ștefănescu,
nu știu ce face, unde face, când sau de ce. Românii nu-și cunosc nici măcar președinții,
că dacă i-ar cunoaște nu i-ar mai vota.
Stimate domnule
Geacar,
(a treia scrisoare)
am văzut că, recent,
ai întrebat de mine ce mai fac. Fac bine, genoflexiuni de slăbire (metaforic
spus), dar vreau să-ți răspund în detaliu de ce nu mai scriu, pentru că la asta
te refereai, interogativ și foarte nedumerit.
Mai întâi că matale,
fiind un poet important, nu m-ai pus și pe mine la dedicații în poemul acela cu
monumente slăvite, nici măcar la coadă după Sociu, nu că mi-ar place pârțurile
lui Sociu, dar să mă simt și eu dedicat, apropiat ca generație. Contemporan
pentru încă niște ani, nu prea mulți. Cu ce e mai special Sociu ca mine,
înafară de cărțile pe care le-a scris și premiile pe care le-a adunat? Premiile
sunt mereu conjuncturale, mai mult clăbuci, mereu depind de cum se trezește
dimineața un membru al juriului sau altul și mai ales de cine participă la
concurs. Traseul, în ultima instanță.
Un alt motiv e că
m-am cam sclerozat și nu-mi aduc aminte cuvinte mai elevate, decât porcării,
porcării pe care le citesc din ce în ce mai des în operele literare de azi, mă
refer la generația 2000 cu tam-tam (din care face parte și Sociu despre care nu
pot scrie nimic de rău, fiind preferatul soției mele).
Ieri, când a apărut
întrebarea cu ce mai faci, n-am fost pe fază, eram amețit de la o bere, am dat
bună seara la colțul casei și m-am ocupat de viespi pentru că mi-am cumpărat
spray. Pe cel mai scump. M-au năpădit viespile, n-are legătură cu literatura
vreau să spun, e anul lor și am prins curaj de la bere. Mi-a zis cineva că dacă
ești beat viespile nu te împung. Nu-i adevărat. Te împung. M-am umflat tot de
ieri până azi. Dacă ai ști cât m-a durut... viespile astea au ace veninoase,
iar eu le-am spreiat căsuțele. Le-am și distrus pe cele pe care le-am ajuns.
M-am suit pe o scară de aluminiu și dă-i cu spray din toate direcțiile. Ele au
sărit la mine, eu de pe scară n-am reușit să sar la timp, betoc cum eram, așa
că mai bine am căzut. Ce să mai fugi când îți cloncăne berea în burtă, m-a
ajuns o viespe și m-a împuns în gât. Alta în chelie, că mi-am pierdut punga de
plastic pe care o aveam protectivă în cap, când am căzut de pe scară. Și altă
viespe m-a împuns în pleoapă, acum arăt mai urât ca Dan Sociu, Ruslan Carța și
Vasile Ernu la un loc, cărora matale le-ai dedicat poezia de care aminteam. Nu
știu ce ți-a picat așa pata pe ăștia trei. La o lansare de carte a lui Vasile
Ernu, în Timișoara, ce crezi, domnul autor s-a prezentat fără nici o carte.
Nici pe bani, nici fără bani, adică deloc. Am plecat de la lansare cu mâna
goală. Uite cui oferi dedicații, domnule Geacăr!
Am făcut și-o
entorsă, dar fără urmări secundare, la una din glezne. Trece cu oțet. Când am intrat
în casă, de durere am dat cu nasul de tocul ușii, pe care mi l-am spart pe loc
și-am pătat mocheta cu sânge. Am fugit iar în grădina, maică-mea îmi punea
noroi pe înțepăturile de viespi când eram mic și, fugind, mi-a căzut o lampă pe picior, n-am văzut-o,
era pe partea unde mi se umflase pleoapa și mi s-a îngustat câmpul vizual, altă
explicație nu găsesc. Nici noroi n-am găsit, n-a plouat demult prin zonă, au
fost niște călduri de-o să le pomenesc. Am stat numai în beciul casei, iar
matale te mai întrebi de ce nu scriu. Șeful mă tot suna la cap cu telefonul lui
să mă întrebe când vin, odată, la lucru.
- Când trec
căldurile, i-am strigat și eu înapoi, așa că am rămas în continuare șomer.
Căldurile n-au mai
trecut, de aia am umblat după viespi. Pentru că am avut timp. Acum m-am lecuit,
în cesul al doișpelea, m-am mutat înapoi în beci și-ți răspund nedumeririi
matale cu ochiul sănătos.
Domnule Geacar,
mai am vreo douăzeci
de motive pentru care nu mai scriu, unul mai important ca altul, dar mi-e frică
să mă expun, nu știi niciodată de unde răsare câte-un critic din generația asta
nouă și mă face praf cu miștocărelile lui versate. Tudor Crețu poate mă iartă,
fiind conorășeni, dar Florin Măduță nu, ăsta e arădean, ca și Vasile Leac,
odată-ți taie beregata, jugulara cu bisturiul lui critic. Komartin e și el mai
blând dacă nu-l atâți, eu n-am de gând, am văzut ce s-a întâmplat când l-a
ațâțat Țone de la Editura Vinea, decât să mi-l scol pe Komartin în cap mai bine
mă mai îmbăt o dată și repet figura cu viespile. Am și furnici în bătătură, îmi
prisoseasc, chiar și gongi cu lăbuțe multe, vreo două veverițe cu pui cărora
le-aș veni de hac, un raton care mi se cacă prin grădină destul de consistent
și vreo trei vrăbiuțe ciripitoare la prima rază de soare. Fac un tril de scoală
și morții. Mă rog, eu nu sunt mort. Dar o să fiu. Dar mai e până atunci. De
iepurele cu picioare lungi am scăpat, nu mai avea ce să roadă la mine, acum
roade la vecina mea cu care mai vorbesc printre șipcile gardului, că e
italiancă. De la ea am învățat proverbul ăla cu “vino
rosso, casa groso!” (casa cred că a spus, că altceva ce)
- Altceva poate să
fie organul..., m-a atenționat Sulfina, că așa spun italienii pe limba lor la
organ, ai grijă ce faci cu italianca asta, mie mi se pare că vrea ceva.
- Dar nu de la mine!
M-am opus eu.
- De la mine nici
atât, s-a opus și Sulfina.
- Lasă ca o să plece
iepurele, am încercat s-o liniștesc pe vecină când am prins-o singură, dupa ce
roade ce e de ros, că și de la mine a plecat.
- Dar ce roade, cu
predilecție, m-a întrebat italianca, trăgându-mi cu ochiul, m-a și depistat că
eram singur acasă, eu cred că Sulfina are dreptate, italianca asta umblă după
ceva, pe urmă și-a țuguiat buzele și s-a lins pofticios pe rădăcina nasului.
- Ultima oară mi-a
ros, cu predilecție, florile!
- Eu aș roade o casa
grande, (cam țâțâit, cu accentul ei de italiancă), a zis ea și a început să
râdă, sper ca nu și-a pus în cap să-mi roadă mie casa, la cât de mătăhăloasă e,
ar fi în stare. Noroc că n-am o casa grande.
- Vino până la mine,
vreau să-ți arăt ceva, mi-a șoptit țuguindu-și buzele ca într-un film pe care
l-am văzut eu după 12 noaptea.
- Ai prins, cumva,
iepurele?
- Ce iepure? Dă-l
dracu de iepure, vino să-ți arăt ceva.
Nu mai știu ce mi-a
arătat italianca, domnule Geacăr, că dacă îmi aduc aminte, află și Sulfina mea
și nu știu cum o scot la capăt, în halul în care arăt acum, sunt victimă
sigură. Dacă vrei, îți spun codat, însă trebuie să stabilim niște coduri mai
întâi.
Cu prietenie, Dorian
Duma
PS
Am uitat să te întreb, matale ce mai faci?
Am uitat să te întreb, matale ce mai faci?
Stimate domnule Geacăr,
(a
patra scrisoare)
odată, am plantat un copăcel, la ora de muncă
obligatorie, când am fost făcut pionier cu cravată. Nu tricoloră, bineînțeles,
ci una roșie. De la care am pierdut inelul și nici n-am mai purtat-o. Oi fi
pierdut și cravata, sau i-o fi dat tata foc. Un copacel de pădure, pădureț
adevărat, l-a adus un președinte de fermă din Giulvăz, împreună cu alți copăcei.
Nuci nu se plantau că nu creștea iarba pe lângă ei. Nici duzi, aștia se îngroșau
prea tare, iar pomii fructiferi îi atacau copiii de cum dădeau primul rod. Nu
mai știu ce se planta. Dacă era aproape de școală, castani, tovarășa ne
trimitea mereu la adunat castane, corcoduși din ăia roșii, salcâmi și pădureți.
Eu am sădit un pădureț direct în pământ. Pe urmă m-am pișat la rădăcina lui
când nu m-a văzut nimeni. Pe urmă, pădurețul s-a prins, a făcut niște frunze
lunguiețe și pe urmă s-a uscat. Pe urmă nu mai știu ce-a fost. Am crescut și am
început să mă uit după fete.
Vecinul nostru dinspre răsărit era uica Pătru, avea
o fată după care mereu mă uitam când mergea în grădină să se pișe, veceul lor
era tocmai în capătul grădinii, iar ei îi era frică și se pișa mai pe la
mijlocul distanței, pe cărare. O pândeam în fiecare seară până mi s-a făcut și
mie chef să mă piș și atunci vecina m-a auzit, că eu mă pișam zgomotos, din
picioare. N-am știut ce să zic, dar am zis, totuși.
- Ce fain ne pișăm.
Pe urmă vecina a crescut, dar tot nu se ducea la
veceu, se obișnuise cu cărarea. Iar eu cu zmeura pe care mă pișam în timp ce
vorbeam cu ea. Mama mai facea spuma de zmeură, dar și de căpșuni, mai ales de
vișine, aveam doi vișini roditori și unul sterp, pădureți nu aveam, un gutui
viermănos, un smochin, un nuc, doi meri, un cireș, un prun și un corcoduș,
restul era via lui tata și grădina de zarzavat a mamei. Plus tufele de zmeură
pe care mă pișam eu, de agrișe și coacaze. Fiecare pom din grădina noastră avea
urme pe care le făcea tata când îi altoia. Nici un altoi nu s-a prins,
vreodată, cu toate că tata îi altoia în fiecare an, deprinsese meștesugul de la
un sârb, unul Slobodan de pe cealaltă stradă care, la rândul lui, îl învățase
la închisoare. Intrase pentru încercarea de mituire a unui organ al legii.
Foarte grav. Organele comuniste nu puteau fi mituite. Mai ales de sârbi. În
orice caz, nu cu așa puțin cât i-a oferit Slobodan organului să închidă ochii
până ar fi ridicat el o grindă căzută dintr-un vagon de marfă de pe calea
ferată și care îi trebuia la casă. Organul a închis un singur ochi, iar cu
celalalt l-a pândit pe sârb cât îi pune în palmă, devenind martor la
infracțiune și nu s-a mai putut face nimic. Slobodan, printr-un concurs de
împrejurări, a devenit grădinar șase luni la penitenciarul de pe Poapa Șapcă,
unde a învățat tehnica altoirii. Iar tata de la el. Tata ne mai altoia si pe
noi, pe copii. Mai ales pe frate-meu, pe Troancă, și mai ales pe mine ori pe
mama. Se mai altoia și cu prietenii de cataramă, când se îmbăta, care pe care,
pentru că mai erau și zile când venea chiar el altoit acasă.
Acum toate astea au trecut, domnule Geacăr, însă
gloanțele nu trec prin găuri negre, că de aia sunt găuri negre, să nu treacă
nimic prin ele, m-a asigurat chiar profesoara de fizică, nu trece nici măcar
lumina cu toată viteza ei. Eram într-o pauză, sub nucul din curtea școlii când
mi-a spus, arătându-mi lumina cu degetul. Abia pe urmă mi-a cerut un foc.
- Hai, știu că la toți băieții le place să se joace
cu chibrituri.
Așa că hai să-i ofer un foc doamnei, iar doamna mi-a
confiscat chibriturile și m-a propus pentru scăderea notei la purtare. Noroc că
nu-mi ceruse și o țigară. De atunci sunt foarte atent la găurile negre.
Bineînțeles că am înjurat-o în gând, la modul vulgar, luându-mă după tata,
folosind un anume cuvânt ce descria tot o gaură neagră, însă de altă natură.
Doar când am fost în clasa a doua am mai scris cuvântul, pe ultima pagina din
caietul de caligrafie, mi l-a văzut tovarașa învățătoare. M-a dat afara din
clasă, mi-a rupt foaia, m-a făcut porc, pe urmă măgar, ungur, țigan, pe urmă
l-a chemat pe tata la școală. Tata a venit beat așa că tovarășa a chemat-o și pe
mama. Mama nu s-a dus că i-a explicat tata despre ce era vorba. Noaptea aia am
dormit în cocina porcilor. Pentru un singur cuvânt! Tata m-a vizitat de doua
ori în cocină și mă tot întreba.
- Mă, ție de pizdă îți arde?
Nu mai țin minte a ce-mi ardea mie că eram singur
într-o bezna totală și porcii se căcau pe picioarele mele. Eu nici nu știam, în
clasa a doua, ce înseamnă cuvântul acela, îl auzisem la un copil mai mare. Nu
mă gândisem că-i atât de popular (uite că și popular are ceva necuviincios) și
fiind ceva nou l-am și trecut în caiet. Ba da, îl mai auzisem la tata, dar
mereu asociat cu "mă-tii", așa cum l-am asociat și eu când am
înjurat-o pe profesoara de fizică în gând. Cu tot cu găurile ei negre.
Mereu al matale, Dorian Duma
Stimate domnule Geacăr,
(a
cincea scrisoare)
la Botoșani am fost vara, ca oamenii normali, nu
știu ce-ai înțeles matale, sper că apreciezi faptul de ați răspunde punctual.
M-am învârtit ce m-am învârtit prin oraș, în Botoșani toată lumea vorbea
moldovenește și m-am dus să văd casa memorială Nicolae Iorga, a lui George
Călinescu nu, despre care aveam o părere mult mai bună ca acum. Din Botoșani am
ajuns în Săveni cu un tren care azi nu mai funcționează, să-mi cunosc rudele
prin alianță. Unchiul meu prin alianță m-a luat cu salvarea, că era șofer și
avea o urgență, să-mi arate dealurile Botoșanilor. Din Săveni am ajuns în
Hănești, tot cu salvarea unchiului, la niște veri ai soției și un alt unchi.
M-am dat cu barca cu motoraș pe un iaz și am prins cu plasa niște crăpălăi
grași pe care i-am mâncat moldovenește, cu mămaliga și usturoi cât cuprinde.
Seara am fost invitați la discoteca din sat. Vărul nevesti-mii avea o soră de
trei ani care i s-a pișat în poală, alți pantaloni nu avea, s-a supărat el pe
soră-sa, a și certat-o, dar până la urma s-a hotărât să meargă cu pantalonii
ăia, pișați. La discotecă vânzoleală cumplită. Cânta trompeta!!
- Eee, trompeta, zice Ion, vărul nevesti-mii.
Nu mai rețin dacă era scândură pe jos, sau pământ.
Dar cămin cultural era. Am dansat și eu o dată cu Sulfina pe trompeta aia, o
horă moldovenească. Abia spre sfârșit am început să nimeresc pașii.
- Îți place trompeta? m-a întreabat Ion.
- Dar altă muzică nu aveți?
- Păi, trompeta e muzică.
Avea dreptate, trompeta era muzică.
Din Botoșani am plecat la Suceava. În Suceava, pe un
stâlp, era prinsă o coală de hârtie pe care am citit: “s-a stins din viață Constantin Cozmiuc, la 41 de ani”. Am cam înghețat.
Era numele unui prieten al meu sefist din Timișoara. Și îi nimerise și vârsta.
Din Suceava m-am dus la Cluj, apoi în Sălaj, să-mi văd și rudele directe, dar
capul îmi stătea numai la Cozmiuc ăsta, de ce-o fi murit. Am ajuns în Timișoara
și repede l-am scos pe Cozmiuc la o bere, mortul fusese alt Cozmiuc și m-am
bucurat ca atunci când eram copil și mă băteam cu prietenii până ne spărgeam
gurile și nasurile. Cozmiuc, prietenul meu, a mai trăit încă 20 de ani pe urmă.
M-a prins dorul după el. Chiar acum.
Domnule Geacăr,
în timp ce-ți scriam a
intrat Sulfina peste mine și n-am știut ce să fac, i-am pus mâna la ochi, ea
totuși, apucase să citească o bucată bună din corespondență, chiar rândul ăla
cu ...zdă și m-a și întrebat despre ce e vorba că pare ceva cunoscut.
Deocamdata am scapat,
dar sunt sigur că după ce plec eu de-acasă o să vină să citească și restul, că
așa sunt nevestele, urmăresc ce scriu bărbații lor pe e-mailuri ori pe unde mai
navighează internetul când sunt singuri și se simt nesupravegheați. De-aia, uneori,
intru pe pagini japoneze și le tot deschid una după alta, ca să se mire Sulfina
de unde știu eu limba japoneză. Altă dată era să ne și certăm. Mi-a zis:
- Ce tot intri pe
paginile alea cuneiforme, că mă plictisesc groaznic, ce, tu știi ce scrie
acolo?
- Nu știu, am
recunoscut eu, de aia și intru, să aflu.
- Ce, te pricepi să
citești în japoneză?
- Păi, sigur.
- Ce scrie aici?
- Tzocomaka mijui
bakuku.
- Și ce înseamnă?
- Bine-ați venit pe
site-ul lui Tzocomaka.
- Ce nume tâmpite au
și ăștia...vezi că dacă mă duci cu preșul cheltui 200 de lei noi pe loc.
Am cam înghețat la
replica asta, știe nevastă-mea unde să mă altoiască. Nu la testicule, că acolo
mi-am dezvoltat imunitate și oricum nu vreau să discut despre testicule, că e
ceva privat, mai bine îmi exprim următoarea nedumerire.
Nu înțeleg de ce se
leagă toată lumea de istoria literară a lui Alex Ștefănescu, de a lui Nicolae
Manolescu nu, cu toate că a lui Nicolae Manolescu e mai mare și mai groasă.
Omul a nădușit până a scris-o, a răsfoit zeci și zeci de cărți în rubrica aceea
din România Literară, cărți răsfoite de Alexandru Ștefănescu. A răsfoit-o și pe
a mea, chiar pagina cu prefața și a scris despre cartea mea că are o prefață
frumoasă, bine scrisă, antrenantă și cu trimiteri erudite.
Am vrut să scriu și
eu, odată, despre un mexican pe care l-am cunoscut la serele din Leamington, tot
o istorie, dar nu literară, pentru că sunt cele mai mari sere din lume. Deci
documentară. Adică mari. Sere adevărate, nu așa. Adică, dacă matale ai intra
printr-un capăt și Sociu prin celălalt capăt, iar Alex Ștefănescu prin alt
capăt, nu v-ați întâlni, mai degrabă v-ați rătăci printre straturile de
castraveți sau pătlăgele, sau ardei. Sau varză. Mexicanii nu se rătăcesc din
cauza pălăriilor. Nu degeaba le poartă ei. Sere kilometrice, doar că, aici,
fermierii le măsoară în yarzi.
Am fost și la o seră
unde se cresc pomișori și unele plante luxuriante. Au și tot felul de bufete pe-acolo,
în aerul liber din seră. Stăteam eu, cu o ocazie, într-o iarnă, la grădina de
la bufetul pentru fumători și îmi sorbeam cafeaua și când colo m-am pomenit cu
o portocală în cap. M-am uitat în sus printre hățișul de frunze, dar n-am văzut
decât portocale. Bine, am mâncat-o. Și atunci a venit ospătarul să-mi culeagă
ceașca de cafea și m-a văzut mâncând și a dat din cap cu subînțeles, a crezut
că am furat portocala de la sursă, trecând peste toate interdicțiile. Însă tocmai
atunci i-a căzut și lui una lovindu-l în nas, s-a speriat, a dat din mâini și a
împrăștiat toate ceșcuțele și farfurioarele pe jos. Câteva s-au spart. Aproape
toate. Și iar a dat din cap, de data asta de disperare și pagubă. Chelnerii ăștia,
imediat ar trage concluzii. Tot în sera aia e și o grădină zoologică. Au și un
ștruț acolo.
- E ouător? Voiam să
văd cum arată un ou de ștruț.
- Nu.
Nu era ouător. Un
tigru mic, șerpi boa și pitoni câți vrei. Pe pitoni îi puteai mângâia pe solzi.
Îi țineau niște fete, în chiloți, încolăciți după cap. Te uitai la ei și pe
urmă privirea îți aluneca pe chiloții fetelor. Căprioare, găinușe, ieduți și papagali
vorbitori. Și mexicani cu sombrero care se îngrijeau de seră.
Însă, într-o vizită
în Toronto, (n-are legătură cu serele din Leamington) a venit la mine o curvă
pentru că eu nu știam că e curvă, era cam neagră și cu părul făcut permanent,
cu nasul turtit și ochii bulbucați, buzoasă rău, într-o dimineață cam însorită,
pe unul din trotuarele din downtown,Toronto. Și râdea cu buzele alea ale ei.
Dacă am văzut eu că râde am râs și eu, cine știe, poate oi fi comic, mi-am zis.
Și m-am gândit la Dan Sociu, dar nu pot să-ți spun în ce context. Poetic,
evident.
- Ba ai o mutră
familiară, m-a asigurat negresa, un pic mai languros, ne-am mai văzut cumva pe
trotuarul ăsta?
- Poate semăn cu
vreun neam de-al matale, am replicat, că dacă tăceam era o lipsă de politețe și
nu voiam să creadă că sunt rasist, adevărul e că mie îmi plac filmele cu negri
dacă sunt cu favoritul meu Denzel Washington. Sau cu Cuba Gooding Jr, ori cu
Morgan Freeman, Laurence Fishburne, Eddie Murphy, Sidney Poitier și poate se
mai nasc.
- Esti funny, îmi
zice curva de trotuar, meriți un blowjob pe un pol. Dacă ești falit fac și
reduceri la jumătate…adică ea mi-a spus “discount”. De unde ești?
- Din România,
doamnă.
- Acolo cât e un
blowjob?
- Nu știu, doamnă, te
rog să mă ierți, depinde în ce loc aștepți pe centură.
- Bine, bine, vezi că
mă car pe trotuarul celălat și revin în cinci minute, dacă mai ești tot aici,
îți dau un blowjob pe gratis, că pari cam pierdut.
Așa că repede am
plecat de-acolo, că dacă era gratis sigur avea și un chițibuș cu care să te
prindă, am citit eu pe undeva să te ferești de darurile grecilor, nu că negresa
aia ar fi fost grecoaică, nici nu părea, dar nici eu nu mai aveam dinți de
lapte. La opt dimineața numai de blowjoburi nu-mi ardea mie, ci numai negresei,
e clar.
Cu dinții de lapte e
așa, am avut dinți de lapte când am fost mic dar i-am pierdut pe rând, cădeau
ca proștii și din cauza asta vorbeam sâsâit și peltic. Pe urmă, mi-au crescut
alți dinți, mi-a crescut și mustața și mai ales păr prin locuri mai dosnice.
Dar negru. Tata începuse să albească și l-am întrebat pe el de ce albește părul
și mai ales de ce cade, că al lui cădea tocmai din frunte.
- Din cauză de
foftosinteză, mi-a răspuns tata. Vine toamna.
Toamna nu venea,
venea primăvara, dar nici n-am cerut lămuriri în plus, să nu cumva să creadă că
nu știu ce-i aia fotosinteză, m-ar fi prins că nu învățam la botanică unde,
până la urmă, am rămas corigent pentru că n-am avut ierbar! Anul următor, la
zoologie, mi-am făcut insectar, o colecție întreagă de râme, partea proastă a
fost că am început să adun râmele prea devreme și până să predau insectarul au
putrezit. Am mai prins un fluture de varză, iar restul insectarului l-am umplut
în grabă cu coropâșnițe, că aveam destule prin grădină și cosași. La fluture
i-am adăugat o aripă din hârtie cu lipici pelicanol, că s-a zbătut ca prostul
când i-am băgat acul de gămălie în spinare și și-a făcut-o ferfeniță. La școală
mi-am amintit că și muștele sunt insecte, am și facut rost de una, la
repezeală, când i-am arătat insectarul doamnei profesoare încă mai bâzâia din
aripi, cu toate că-i smulsesem capul să moară pe loc.
- Musca asta de ce
n-are cap?
- Nu știu, doamnă,
poate și l-a pierdut, că altfel nu s-ar agita atâta. Unii își pierd capul una
două.
Am luat nota șase,
iar colegul meu, Mirel, a luat patru și doamna i-a cerut ca, până la ora
umătoare, să-i spună de ce i-a dat nota patru. Toți prietenii ne-am strâns în
jurul insectarului lui Mirel să găsim cauza, dar n-am găsit-o, era prea
ascunsă, o cauză și jumătate, așa că eu m-am oferit să-i cumpăr cârtița cu doi
lei, iar Alexandru i-a cumparat șoarecul. Mie mi s-a părut cel mai frumos
insectar din clasă, nimeni nu mai avea cârtiță, nici puișor de vrabie și nici
șoarec, numai Mirel.
Despre șuruburi,
săptămâna viitoare. Până atunci fac o rectificare, nu despre George Călinescu
aveam o părere bună și mi-am schimbat-o, ci despre Nicolae Iorga.
Cu deosebită plăcere,
Dorian Duma
Stimate domnule
Geacăr,
(scrisoare suplimentară, a șasea)
cu șuruburile,
încurcătura vine, în primul rând, de la filete. Pentru că filetele au pași.
Dacă au pasul de unu e simplu, unu e unu, dar la pasul de doi e complicat. Iar
dacă e pasul de 1,5 e și mai complicat din cauza virgulei, nu mai spun de cel
de 1,75 că deja ajungem la doua zecimale și mă doare mintea. Pe urmă, de parcă
filetele cu pași n-ar fi destul, șuruburile au capuri, iar capul șurubului e
mai mare decât corpul și hexagonal, în cazul fericit. Poate să fie și cap
rotund și atunci să te văd cum mai pui cheia pe el. Atunci mai bine te uiți în
capul șurubului să vezi dacă nu cumva are vreo găurică hexagonală și dai cu
cheia impus care nu seamănă cu o cheie, dar așa îi zice. Îi zice impus.
Să nu-mi reproșezi că-ți fac teoria șurubului, domnule Geacăr, eu îți vorbesc chiar din experiență, fără nici o aluzie politică. Apoi vine strângerea. Fără mușchi nu strângi șuruburi. Sunt tot felul de tabele cu ce forță strângi un șurub de 10 sau unul de 16. Dacă vrei să le strângi mai moale, aplici forță de chinez, dar dacă vrei mai tare, bagi alte forțe. Le strângi de nu le mai desface nimeni. Iar dacă te superi, le sudezi și rămân strânse definitiv. Cel mai greu e cu locurile strâmte. Bagi cheia hexagonală, nu vezi nimic, orbecăi ca o cârtiță, pui șaiba, pui piulița, contrapiulița, le mai ungi și cu ulei ori cu vaselină și dă-i și strânge. Sunt complicate rău șuruburile astea. Tot felul de lungimi din oțeluri unul mai special ca altul. Și astea sunt șuruburile comune, de duzină. Mai sunt cele individualizate în care-ți prinzi toate urechile. Fiecare profesie cu șuruburile ei. Că una e șurubul de mecanic și alta șurubul de electrician. Și cu totul altul șurubul de tâmplar. Ori cele folosite la asamblarea avioanelor sau a vapoarelor.
Acum recunoaște si matale, domnule Geacăr, te întreb retoric, nu-i mai ușor să scrii un eseu sau vreo critica literară decât să fii șurubar?
Să nu-mi reproșezi că-ți fac teoria șurubului, domnule Geacăr, eu îți vorbesc chiar din experiență, fără nici o aluzie politică. Apoi vine strângerea. Fără mușchi nu strângi șuruburi. Sunt tot felul de tabele cu ce forță strângi un șurub de 10 sau unul de 16. Dacă vrei să le strângi mai moale, aplici forță de chinez, dar dacă vrei mai tare, bagi alte forțe. Le strângi de nu le mai desface nimeni. Iar dacă te superi, le sudezi și rămân strânse definitiv. Cel mai greu e cu locurile strâmte. Bagi cheia hexagonală, nu vezi nimic, orbecăi ca o cârtiță, pui șaiba, pui piulița, contrapiulița, le mai ungi și cu ulei ori cu vaselină și dă-i și strânge. Sunt complicate rău șuruburile astea. Tot felul de lungimi din oțeluri unul mai special ca altul. Și astea sunt șuruburile comune, de duzină. Mai sunt cele individualizate în care-ți prinzi toate urechile. Fiecare profesie cu șuruburile ei. Că una e șurubul de mecanic și alta șurubul de electrician. Și cu totul altul șurubul de tâmplar. Ori cele folosite la asamblarea avioanelor sau a vapoarelor.
Acum recunoaște si matale, domnule Geacăr, te întreb retoric, nu-i mai ușor să scrii un eseu sau vreo critica literară decât să fii șurubar?
Iar cu soția, ca să
nu mă mai tachinezi, a fost cam așa, o
chema Sulfina și era foarte atrăgătoare, ca un fel de magnet, mă atrăgea în
permanență înspre ea fiind foarte sexoasă. Iar eu aveam părul mare și creț, ei
îi plăcuseră până atunci numai baieții tunși scurt, militărește, așa că i-am
devenit interesant și exotic. Plus că eram slab ca un ţâr și mai purtam și
pantaloni strâmți să mi se vadă ceva.
Ea m-a cucerit pe mine! Cu râsul ei. Eu umblam dupa ea în limbă, o așteptam pe la toate colțurile, ce să mai cuceresc dacă eram deja cucerit. Că dacă n-o ceream de soție explodam, mă făceam bucățele și mă împrăstiam prin cine știe ce alte așternuturi. Până la urmă a fost norocul meu și nu al altuia, Sulfina a devenit soția mea, m-am pricopsit peste noapte, iar peste mult mai multe nopți m-am pricopsit cu vreo doi băieți. De atunci nu încetez să mă minunez cât am fost de norocos. Cine știe ce-am mâncat când am fost mic. Mama zice că am supt lapte, dar când rămâneam nesupravegheat nu-și amintește ce mâncam.
- Salam cu soia! zice tata, dar pe tata nu-l cred, că tata îi ura pe comuniști cu sistemul lor de alimentație rațional științifică. Iar salamul cu soia e legat de comuniști emblematic. Pe când eram eu mic, ca o mențiune, comuniștii nu implementaseră încă salamul cu soia. Așa că tata o aburește.
Ea m-a cucerit pe mine! Cu râsul ei. Eu umblam dupa ea în limbă, o așteptam pe la toate colțurile, ce să mai cuceresc dacă eram deja cucerit. Că dacă n-o ceream de soție explodam, mă făceam bucățele și mă împrăstiam prin cine știe ce alte așternuturi. Până la urmă a fost norocul meu și nu al altuia, Sulfina a devenit soția mea, m-am pricopsit peste noapte, iar peste mult mai multe nopți m-am pricopsit cu vreo doi băieți. De atunci nu încetez să mă minunez cât am fost de norocos. Cine știe ce-am mâncat când am fost mic. Mama zice că am supt lapte, dar când rămâneam nesupravegheat nu-și amintește ce mâncam.
- Salam cu soia! zice tata, dar pe tata nu-l cred, că tata îi ura pe comuniști cu sistemul lor de alimentație rațional științifică. Iar salamul cu soia e legat de comuniști emblematic. Pe când eram eu mic, ca o mențiune, comuniștii nu implementaseră încă salamul cu soia. Așa că tata o aburește.
- Atunci parizer cu
găuri și cartelele lui Iulian Mincu!
Și nici astea.
- Și de băut, bere cu
ulei!
Eu nici nu beam bere
când eram sugar. Inhalam doar vapori, de la tata.
- Dar și franzele, că nu era să mă dau bătut. Albe!
- Ce franzele, alea erau franzele?
- Dar și franzele, că nu era să mă dau bătut. Albe!
- Ce franzele, alea erau franzele?
Aici avea dreptate.
Dacă nu găseai aluat nedospit în ele, găseai pete de motorină sau găuri de șoarec.
Ba, odată, am găsit o cataramă de curea într-o franzelă…și altădată o bilă de
rulment.
Poate are dreptate tata, poate de acolo îmi vine norocul, de la bila aia de rulment.
Poate are dreptate tata, poate de acolo îmi vine norocul, de la bila aia de rulment.
Gata, m-am epuizat.
Dar o să mai auzi de mine, domnule Geacăr. Cât de curând. Salutări lui Dan
Sociu!
Al matale, Dorian
Duma
*
Limbricii sunt buni că-și depun ouăle undeva
(în cur) pentru că sunt limbrici depunători și pe urma te scarpini și-ți
găurești pantalonii undeva (în cur!), iar oamenii care te văd or să creadă că
ai limbrici în cur. Eu nu înțeleg cum pot să înoate limbricii prin intestinul
gros în fiecare noapte fără să le fie greață, plus riscul vreunui vânt puternic
care poate să-i împrăștie de nu se văd în toate direcțiile, adică eu nu mi-aș
lua riscul ăsta dacă aș fi vierme intestinal.
Când eram copil destul de zburdalnic, mama îmi dădea să mănânc usturoi pe stomacul gol, apoi se lua cu mâinile de cap și mă punea pe oliță și umpleam olița cu limbrici. Cred că odată m-am pus să-i și număr să văd dacă sunt toți, i-am scos unul câte unul pe un ziar după mărimi.
- Mergem la pescuit? m-a întrebat frate-meu, Troancă.
Care nici n-a fost o idee prea rea, am prins o babușcă mărișoară și vreo doi carași pe care i-am schimbat cu două cârlige la un pescar bătrân. Pe urmă am auzit prin cartier că pescarul ăla bătrân (avea o pălărie hoață de pescar) a prins cea mai mare roșioară de pe baltă, purta și cizme de cauciuc, vorbeau toți băieții, au auzit ei că bătrânul folosise niște viermi speciali, pe care tot eu îi dădusem pescarului în schimbul a doi metri de nailon nemțesc.
- Păi ăia sunt limbrici.
- De unde limbrici, că limbricii nu cresc în pământ ca râmele, a râs unul din băieți de mine
- Habar n-ai. Am eu o metodă cum să faci rost de limbrici.
I-am spus metoda, pe două timbre și un tub de cartuș. L-am pus să mă scarpine undeva (în cur!) și să nu se spele vreo două zile pe mâini.
- Mănânci usturoi pe stomacul gol și pe urmă te... (caci) la oliță.
După două luni, copilul ăla a mâncat usturoi și l-a durut burta și n-a mai ajuns la școală în ziua aceea, a umplut două olițe de limbrici și a stat toată ziua pe baltă, s-a întors acasă cu o gramadă de cârlige și nailon nemțesc de pe la pescarii bătrâni, iar părinții lui au venit la părinții mei să se plângă. Că i-am dat adică, limbrici baiatului lor, că tata băiatului l-a batut cu cureaua pe băiat până a aflat toată tărășenia și de unde are el atâția limbrici, crezuse că i-a furat.
- Două olițe, domnu Duma! Vă dați seama...
S-a aflat și la școală, unde tovarășa ne-a pus împreună în aceeași bancă, a zis că acolo ne putem scărpina undeva (în cur!) unul pe altul cât vrem noi. Noi n-am mai vrut, deși era bine când te scărpinai undeva (în cur!), că era senzație. Asta până am luat râie de la Troancă și-am aflat ce înseamnă aia senzație, că dormeam în același pat, iar Troancă adusese râia de la școala lui și atunci am început să mă rog de toți colegii mei să mă scarpine până i-am umplut pe toți cu râia mea senzațională (doar m-am uitat în dicționar, senzațional e ceva care impresionează). Am umplut și doi profesori care s-au impresionat imediat și m-au lăsat corigent după aia, nu știu ce-au avut cu mine, că nu eram eu mai bleg ca alți colegi râioși de-ai mei.
Asta e, (senzațional) să ai limbrici, scărpinatul undeva (în cur!) e foarte plăcut, dar și ciupercile de la picioare sunt de nedescris. Însă, ca râia, nu e nimic pe lume, eu știu că le-am avut pe toate. A, pentru scărpinatul în cap sunt recomandați păduchii, iar dacă vrei să te scarpini undeva (altundeva decât în cur), tot păduchi se cheamă, doar că sunt mai lăței și se iau de la unele fete.
Când eram copil destul de zburdalnic, mama îmi dădea să mănânc usturoi pe stomacul gol, apoi se lua cu mâinile de cap și mă punea pe oliță și umpleam olița cu limbrici. Cred că odată m-am pus să-i și număr să văd dacă sunt toți, i-am scos unul câte unul pe un ziar după mărimi.
- Mergem la pescuit? m-a întrebat frate-meu, Troancă.
Care nici n-a fost o idee prea rea, am prins o babușcă mărișoară și vreo doi carași pe care i-am schimbat cu două cârlige la un pescar bătrân. Pe urmă am auzit prin cartier că pescarul ăla bătrân (avea o pălărie hoață de pescar) a prins cea mai mare roșioară de pe baltă, purta și cizme de cauciuc, vorbeau toți băieții, au auzit ei că bătrânul folosise niște viermi speciali, pe care tot eu îi dădusem pescarului în schimbul a doi metri de nailon nemțesc.
- Păi ăia sunt limbrici.
- De unde limbrici, că limbricii nu cresc în pământ ca râmele, a râs unul din băieți de mine
- Habar n-ai. Am eu o metodă cum să faci rost de limbrici.
I-am spus metoda, pe două timbre și un tub de cartuș. L-am pus să mă scarpine undeva (în cur!) și să nu se spele vreo două zile pe mâini.
- Mănânci usturoi pe stomacul gol și pe urmă te... (caci) la oliță.
După două luni, copilul ăla a mâncat usturoi și l-a durut burta și n-a mai ajuns la școală în ziua aceea, a umplut două olițe de limbrici și a stat toată ziua pe baltă, s-a întors acasă cu o gramadă de cârlige și nailon nemțesc de pe la pescarii bătrâni, iar părinții lui au venit la părinții mei să se plângă. Că i-am dat adică, limbrici baiatului lor, că tata băiatului l-a batut cu cureaua pe băiat până a aflat toată tărășenia și de unde are el atâția limbrici, crezuse că i-a furat.
- Două olițe, domnu Duma! Vă dați seama...
S-a aflat și la școală, unde tovarășa ne-a pus împreună în aceeași bancă, a zis că acolo ne putem scărpina undeva (în cur!) unul pe altul cât vrem noi. Noi n-am mai vrut, deși era bine când te scărpinai undeva (în cur!), că era senzație. Asta până am luat râie de la Troancă și-am aflat ce înseamnă aia senzație, că dormeam în același pat, iar Troancă adusese râia de la școala lui și atunci am început să mă rog de toți colegii mei să mă scarpine până i-am umplut pe toți cu râia mea senzațională (doar m-am uitat în dicționar, senzațional e ceva care impresionează). Am umplut și doi profesori care s-au impresionat imediat și m-au lăsat corigent după aia, nu știu ce-au avut cu mine, că nu eram eu mai bleg ca alți colegi râioși de-ai mei.
Asta e, (senzațional) să ai limbrici, scărpinatul undeva (în cur!) e foarte plăcut, dar și ciupercile de la picioare sunt de nedescris. Însă, ca râia, nu e nimic pe lume, eu știu că le-am avut pe toate. A, pentru scărpinatul în cap sunt recomandați păduchii, iar dacă vrei să te scarpini undeva (altundeva decât în cur), tot păduchi se cheamă, doar că sunt mai lăței și se iau de la unele fete.
**
De la unele fete e mai bine să nu iei nimic,
pe lângă păduchi te mai servesc și cu altele, mai ales cele care te ademenesc
cu sexul la prima vedere. Parcă n-aş da amănunte. Totuși, îmi amintesc de o
fată care, la prima vedere, într-o bodegă, mi l-a arătat în schimbul unei
sticle de vin. I-am şi plătit sticla în avans ca să mă lase în pace. Tocmai îmi
găsisem un serviciu , abia terminasem armata și mă concentram la serviciul meu.
Dar ţi-ai găsit…
- Dacă vrei, poţi să pui şi mâna, s-a oferit
fata văzând cât de tare mă fâstâcisem.
- Şi ce câştig dacă pun mâna?
- Nu ştiu, dar toţi bărbaţii vor să pună mâna…
- Poate pescarii bătrâni, aia ştiu că pun, ca
să le miroase mâna a peşte, dar eu nu sunt pescar bătrân…
- Nu, nu, tu ești un pescar tânăr. Și deștept!
Nu ştiu ce-a vrut să spună fata cu asta, dar
până la urmă i-am pus mâna, că nimeni nu mă mai făcuse deştept până atunci. Şi
nici de atunci. Ma rog, cu fata nu ştiu ce s-a mai întâmplat că după toată
povestea cu pusul mâinii m-am îmbătat şi m-am dus acasă pe trei cărări. O
cărare ducea la mama, unde aveam un pat numai al meu, a doua ducea chiar la
fata aceea şi a treia într-o stație de tramvai în care am și dormit toată
noaptea, mai bine zis în tramvai sau, și mai bine zis, în depou cu tot cu
tramvai, până a reintrat tramvaiul pe traseu. M-a trezit o doamnă în etate
să-mi ceara locul pe care dormeam. Eu m-am uitat la doamnă și nu i-am sesizat
imediat etatea, eram încă în mijlocul unui coșmar, mi s-a părut că e aceeași
fată din bodegă, n-am văzut nici vreun alt semn, așa că am întrebat-o.
- În ce lună ești, duduie?
- În august, porcule!
- Și vrei să-ți pun mâna?
Parcă nu mai primisem eu poșete în cap. I-am
cedat locul speriat că mă așezasem pe scaun seara și se făcuse dimineața cât ai
bate din palme. Mai aveam o jumate de oră până începeam serviciul. Abia atunci
am sesizat cât de suspect mă priveau restul călătorilor. Mai ales dubios. Mai
ales dezaprobator.
- E de la pusul mâinii, m-a asigurat un coleg,
mult mai experimentat decât mine, căruia i-am povestit pe nerăsuflate tărășenia.
În momentul în care pui mâna ți se schimbă tot metabolismul. Mi s-a întâmplat
și mie. Și nu o dată. Și nici nu-mi pare rău.
- Ai pus și tu mâna?
- Oho!
- Și nu ți s-a lipit?
- Oho!
Pe urmă, colegul meu, căsătorit și plictisit
deja de căsătorie, zicea el, s-a pus să-mi povestească despre toate
perversiunile la care se deda cu fetele pescuite prin bodegi și toate bolile cu
care se pricopsise de la ele și i le pasase soției.
- Și cum îi explici soției când ți se
întâmplă?
- Nicicum. Fac pe nebunul, o mint și dau vina
pe ea, că cine știe pe unde și cu cine a umblat și m-a umplut și pe mine de
boli. Îi mai cârpesc și una peste gură.
Ceea ce pe mine m-a îngrozit și m-a făcut
să-mi promit că mie nu mi se va întâmpla niciodată, iar peste mai mulți ani,
după ce m-am însurat și eu, i-am scris o scrisoare unui prieten foarte bun.
Camarade,
(epistolă unui amic din altă generație)
amorul pervers
nu e bun, am aflat !, că te
perverteşte şi pervertiţii sunt periculoşi din cauză de perversiune.
Am cunoscut un om care-mi era coleg și era pervers de mincinos, dar nu vroia să recunoască, zicea că nu e adevărat, că el n-a minţit niciodată.
- Niciodată, niciodată, l-am întrebat eu, sau niciodată câteodată?
- Niciodată uneori şi nici atunci, a minţit omul acela, colegul meu, şi se vedea pe el cât de gogonată era minciuna lui. Eu doar trunchiez adevărul, îl mai ajustez, nu recunosc ori îl ascund, dar astea nu sunt minciuni.
- Ba chiar minciuni, omule. Fraţii şi surorile lor. Și se cheamă perversiune. Care e mai rea ca o minciună cinstită. Minciuna cinstită are farmecul ei, dar forma perversă a ei e condamnabilă.
Aşa şi cu amorul ăsta pervers. Eu cred că amorul pervers este ceea ce nu faci acasă, că nu se cade sau nu se cuvine și o faci cu fete culese de prin bombe și bodegi. Dacă ai face-o şi acasă, atunci tot amor s-ar chema. Şi nici n-ar mai fi pervers. Perversiunea constă, de fapt, în a-ţi înşela partenerul,
camarade.
Am cunoscut un om care-mi era coleg și era pervers de mincinos, dar nu vroia să recunoască, zicea că nu e adevărat, că el n-a minţit niciodată.
- Niciodată, niciodată, l-am întrebat eu, sau niciodată câteodată?
- Niciodată uneori şi nici atunci, a minţit omul acela, colegul meu, şi se vedea pe el cât de gogonată era minciuna lui. Eu doar trunchiez adevărul, îl mai ajustez, nu recunosc ori îl ascund, dar astea nu sunt minciuni.
- Ba chiar minciuni, omule. Fraţii şi surorile lor. Și se cheamă perversiune. Care e mai rea ca o minciună cinstită. Minciuna cinstită are farmecul ei, dar forma perversă a ei e condamnabilă.
Aşa şi cu amorul ăsta pervers. Eu cred că amorul pervers este ceea ce nu faci acasă, că nu se cade sau nu se cuvine și o faci cu fete culese de prin bombe și bodegi. Dacă ai face-o şi acasă, atunci tot amor s-ar chema. Şi nici n-ar mai fi pervers. Perversiunea constă, de fapt, în a-ţi înşela partenerul,
camarade.
Stimate domnule Geacăr,
(a șaptea scrisoare)
nu te-am întrebat
niciodată cum te descurci cu condusul mașinii pe străzile fostei cetăți de
scaun, o să te întreb cât de curând, acum vreau doar să-ți scriu că mi-e dor de
canalul Bega, al Timișoarei, odată era să mă înec în el dar nu m-am înecat,
odată s-a spart gheața cu mine și tot nu m-am înecat, de două ori m-am
răsturnat cu barca și, odată, m-am plimbat cu bușteanul. Și tot nu m-am înecat.
Cred că nu sunt un înecăcios.
Mi-e dor de canalul
Bega în dreptul grădinii de vară Vaporul, sau în dreptul grădinii Bănățeana,
sau cofetaria Flora sau, că oricum numele astea nu mai au aceeași rezonanță de
altă dată, poate mata nici n-ai auzit de ele, pur și simplu, mi-e dor de aleile
pe care mă plimbam cu cineva de mâna și nu era mama.
Mi-e dor de podurile
Timișoarei. De locul meu secret de pescuit de după silozurile de cereale. De
curgerea leneșă a apei și-a caiaciștilor ce se antrenau și cărora, tot alteori,
le făceam cu mâna.
Mi-e dor de o fată care a oprit odată la mal și-a vrut să mă bată cu vâsla, de parcă ar fi avut nevoie, că era de două ori cât mine. M-a pus să-mi cer iertare pentru că-i strigasem un cuvânt necuvincios.
- Te rog să mă ierți, tanti, că sunt mic și prost.
- Mic ești, prost grămadă, dar dacă te mai prind strigând dupa mine și arătându-mi degetul, te fac chiftea.
- Nu mai strig niciodată.
Fata avea coșuri pe față și era cam urâtă, dar mușchiuloasă rău de tot, cred l-ar fi putut bate și pe tata. Iar pe tata nu-l putea bate oricine. După ce-a ieșit din nou în largul canalului, cu barca, i-am strigat ca un nerușinat de pe mal.
- Nu mi-e frică de tine că ești urâtă și știu fente de carate!
Fata a mimat că se întoarce din nou la mal, așa că eu am luat-o la fugă și nu m-am oprit până în stația de tramvai.
Mi-e dor de o fată care a oprit odată la mal și-a vrut să mă bată cu vâsla, de parcă ar fi avut nevoie, că era de două ori cât mine. M-a pus să-mi cer iertare pentru că-i strigasem un cuvânt necuvincios.
- Te rog să mă ierți, tanti, că sunt mic și prost.
- Mic ești, prost grămadă, dar dacă te mai prind strigând dupa mine și arătându-mi degetul, te fac chiftea.
- Nu mai strig niciodată.
Fata avea coșuri pe față și era cam urâtă, dar mușchiuloasă rău de tot, cred l-ar fi putut bate și pe tata. Iar pe tata nu-l putea bate oricine. După ce-a ieșit din nou în largul canalului, cu barca, i-am strigat ca un nerușinat de pe mal.
- Nu mi-e frică de tine că ești urâtă și știu fente de carate!
Fata a mimat că se întoarce din nou la mal, așa că eu am luat-o la fugă și nu m-am oprit până în stația de tramvai.
Mi-e dor de stația
aceea de tramvai.
Mama nu avea timp de
plimbări pe malul canalului Bega. Mama avea altceva. Avea trei copii, îl avea
pe tata, avea casa și curtea, avea serviciul ei, avea multe problemele care-i
dădeau dureri de cap. Sărăcia, bolile, speranțele pentru noi și sacoșele cu
alimente.
Nu m-am plimbat
niciodată cu mama de mână pe malul Begheului, domnule Geacăr, și azi îmi pare
rău pentru că e o lipsă în viața mea.
Domnule Geacăr,
tehnic, sacoșele,
oricum le sucești și le învârți, devin încăpătoare. Într-una singură ai putea
să bagi toată opera lui Marin Preda, știu că te-ai ocupat de ea, matale ai
băgat-o într-o singură carte, iar cartea matale ar încăpea într-un singur
buzunar. Le-am folosit și eu, am trecut din nou la sacoșe, când mă mai trimitea
mama la cumpărături cu Troancă, să nu mă plictisesc, înainte ca alimentele să
ajungă rarități pe cartelă. Mama își confecționa singură sacoșele, avea mașină
de cusut Ileana, adusă tocmai de la Cugir, de care era foarte mândră și le
punea sacoșelor niște toarte nesfârșite, după niște tipare cu care rămăsese de
la cursul de croitorie, mie îmi ajungeau până la umeri, mai mult le târam pe
asfalt până se făceau găuri în fund sacoșelor și pierdeam franzelele prin ele.
Între timp, Troancă a ajuns popă la biserica Sfântul Elefterie, cine ar fi
crezut, toate babele aleargă după el acum, să-i pupe mâinile și anteriul,
aceleași babe care, altădată, femei în putere, ne fugăreau agile prin grădini.
La furat de corcodușe.
- Sărumâna, Părinte!
- Dumnezeu să te
binecuvânteze, maico!
Într-o zi, am lovit
sacoșa mamei de bordura trotuarului și am spart tocmai borcanul cu castraveți
murați, erau castraveți în oțet, mama voia să facă din ei o salată de beof din
piept de pui, de unde beof că beoful era scump, n-avea nimeni curaj să taie
viței, cu multă mazăre și mulți cartofi fierți, puțină maioneză din gălbenuș de
ou și morcovi de grădină, morcovi vitaminoși, îi aduceau țăranii la piață cu
sacii și îi vindeau la legătură, portocalii, iar salata verde era plină de fier
(tata zicea că ăia erau melcișori de salată culeasă după ploaie). Salata pălită
sau fiartă în ciorbe cu șorici, pe de altă parte, avea un gust fleșcăit, în
ciuda cățeilor de usturoi, fierul dacă nu-l măncai proaspăt se precipita și scădea
din concentrație. Asta am citit-o într-un almanah. Așa cum și despre spanac
scria că dacă-l reîncălzeai se transforma în acid uric de la care făceai pietre
la ficat și te căcai verde.
- Acum cu ce fac
salata de beof? a întrebat mama suparată.
Tata era și el
supărat. Mai supărat decât mama. Sosea președintele american Gerald Ford în
România și era mare vâlvă în ziarul local.
- Și ce-i cu asta?
- Cum și ce-i? O să
iese același căcat care a ieșit și după vizita lui Nixon. Adică nimic, degeaba
am sperat noi. Tot cu rușii o să ne scăldăm în cadă și-o să-i spălăm pe cur
până o să ni se aplece.
Pe mama n-o interesau
americanii. Și nici rușii. Ci salata ei de beof.
- Păi, țelina și
morcovii nu i-am spart, am încercat s-o îmbunez eu. Decât castraveții și
borcanul cu mazare.
- Pentru că suntem
orbi și n-avem simțul orientării politic. Ne merităm soarta de români.
Nici cartofii nu-i
spărsesem, iar pătrunjelul nu-l spărsesem. Dar sticla de ulei (vărsat) se răsturnase și eram unși
din cap până-n picioare. Troancă se tăiase la mână într-un ciob de sticlă, îi
curgea sânge și se ștergea de maieul îmbibat în ulei. L-a pansat mama cu o
frunză de varză. Noroc că ouă făceau găinile noastre și n-a mai trebuit să le
cumpărăm, aveam găini ouătoare de coteț aduse de mama din Ardeal, dar nu gât
golaș de Transilvania, altele, pe care le căuta zilnic în fundul lor de
ouătoare, poate de aia se și ouau atâta. Cum făceai o mișcare prin curte cum
cotcodăceau că s-au ouat. Le excita degetul mamei.
Dan Sociu nu se
născuse încă.
Dar nu e asta,
domnule Geacăr,
că nu numai femeile
de 50 de ani poartă sacoșe, ci mai toate femeile. De orice vârstă. Și cele de
40, și cele de 30, sau chiar cele mai tinere. Depinde câte guri au de hrănit în
casă. Acum îmi amintesc. Mama avea doar trei, excluzând-ul pe tata, iar gurile
noastre creșteau, de la o zi la alta, tot mai mari și mai nesățioase, împreună
cu stomacele, ca la termite. Când am început brusc să mă înalț, pe la 15 ani,
aș fi mâncat orice, de dimineața până seara. Îmi venea să rod și copacii.
- Într-o zi o să
ajungeți să mă mâncați și pe mine, se mai plângea mama, disperată. Că nu vă mai
săturați cu nimic. Gătesc toată ziua și nu se prinde de voi, tot slabi ca niște
gloabe înfometate rămâneți. Tot ce mâncați ajunge la veceu.
- Trimite-i la
păscut! se înduioșa tata.
Pentru că tata nu
căra sacoșe, sacoșele le căra mama și noi, tata își căra doar servieta până la uzină și
înapoi, plimbând ziarul la care se abonase, servietă din care mama avea grijă
să nu-i lipsească pâinea și bucata de slănină sau brânza cu ceapă, jumările cu muștar,
salamul sau cârnațul în zilele de sărbătoare, pentru că nici măcar tata nu
putea trage la fiare cu burta goală.
Pentru unele femei,
domnule Geacăr,
sacoșa era un simbol
în acele vremuri. Numai “flușturatecele” (în
opinia mamei) umblau prin oraș cu poșete, pe pantofi cu toace, stâlcindu-și
gleznele și pulpele picioarelor.
- Parcă umblă pe ouă!
Și profesoarele, dar
nu toate. Și vânzătoarele de la Modern și Mercur, dar nici ele toate. Câteva. Sau
nevestele de ștabi. Pentru restul, sacoșele încărcate aveau conotații și
semnificații clare. Sunt o gospodină, pentru că asta sugerau. O adevărată
femeie de casă. La locul ei, serioasă, dedicată familiei, creștină cu frica lui
Dumnezeu, în ciuda propagandei atee, materialist dialectice, a partidului
comunist de care nici membrii lui nu erau convinși în forul lor intim. Cel
puțin o parte. Și în ciuda revistei Știință și tehnică. Îți trebuia ceva
nebunie și destule doage lipsă să crezi că omul se trăgea din maimuță, pentru
că tragerea asta nu reprezenta deloc o evoluție a omului, ci mai degrabă o
evoluție a maimuței.
Alte femei, nu puține
nici acestea, purtau sacoșe să se fereasca de asalturile sexuale ale bărbaților
cu prea mult testosteron, le dădeau cu sacoșele-n cap, sper că am scris corect,
niște degenerați (după teoria mamei preluată de la nenea Gyuri) care se dădeau
la femeile fără sacoșe, asaltându-le cu nerușinare. Nenea Gyuri era de părere
că oamenii degenerați sunt niște maimuțe și nu invers, iar tata îl contrazicea,
de dragul contrazicerii, zicea:
- Eu cred că știința
are dreptate, maimuțele au evoluat și au ajuns maimuțe evoluate. Uită-te la
maimuțoii care ne conduc și ai să înțelegi ce spun.
Nenea Gyuri s-a uitat
și a înțeles. Iar după evenimentele din 89, a replicat.
- Ai dreptate,
vecine, mare maimuțoi e președintele ăsta al nostru.
Și, particularizând,
domnule Geacăr, tragedia femeilor la 50 de ani nici nu sunt sacoșele, ci
menopauza. Pentru că, odată intrat în menopauză, scheletul femeii devine
casant, femeile nu-și mai permit sa se împiedece, să mai și cadă e deja o
nenorocire, iată de ce au nevoie de sacoșe. Le scade foliculina și mai știu eu
ce le scade, nu prea știu, progesteronul, dar mai ales libidoul și nu mai au
chef de asalturi sexuale în plină stradă. Bărbații fiind niște porci, după
aceeași părere a mamei, cei agresori adică, cu toate că porcii n-au nimic de-a
face cu astfel de comportament, sau măgari, și nici măgarii. Nesimțiți da,
mârlani da. Ciobani nu. Am auzit o femeie, într-o zi, țipând în tramvai.
- Ce vrei, ciobane,
ce te holbezi la curul meu?
Bineînțeles că, în
momentul acela, toți bărbații din tramvai s-au holbat la curul femeii aceleia.
Ciobănia e o
ocupație, o profesie, nu un caracter al unora. Tata unui coleg de-al meu de la
școală era cioban, îl chema Rândunel. Avea și autorizație de cioban. Toată ziua
era cu oile la pășunat. Dar locuia la oraș, în cartier cu noi, că era bine să
ai buletin de oraș, or oile lui iernau la o stână în vârful unui deal, așa că
ciobanul Rândunel stătea cu ele să le păzească, iar nevasta ciobanului, de care
ne despărțeau câteva străzi, se ocupa cu comercializarea brânzei. Tata nu se
dădea în vânt după brânza de oaie, zicea că pute a oaie, însă îi plăcea să o
viziteze pe nevasta ciobanului care nu avea încă 50 de ani și nu căra nici sacoșe,
se găsea mereu câte un vecin să i le care, avea fundul lățos cum îi plăcea
tatei și lăptarie bine pusă la punct, nu degeaba era nevastă de cioban.
- Ce te tot umbli pe
la ciobaneasa, l-a chestionat mama când și-a pierdut răbdarea.
- După produse, a
recunoscut tata. Lapte!
- Lapte! a șuierat
mama.
- Lapte, ce altceva? Am
întrebat-o de sănătatea lui bărbatu-său, oamenii trebuie să aibe omenie între
vecini, că de aia sunt vecini.
- Păi cum, tu ești
vecin cu tot cartierul? Și de când te pasionează sănătatea ciobanilor, a
continuat mama cu chestionările că mama era buna la chestionat când era geloasă.
Tata n-a mai știut ce
să răspundă așa că a schimbat subiectul.
- Când îi trag una
copilului ăsta, uite cum îi curg mucii în farfurie!
Ăla eram eu, domnule Geacăr,
că eram mucos când eram mic și-mi pierdeam mucii prin farfurii. M-am și ales cu
una după cap, că așa era tata, iubăreț și omenos cu vecinii, întreba de
sănătatea lor. Nu și cu copiii. Lui.
Cu simpatie, Dorian Duma
Stimate domnule
Geacăr,
(a opta scrisoare)
prima oară când am
jucat alba neagra am rămas lefter. Nu mai văzusem așa ceva în România și m-a
luat prin surprindere, la fel ca și revoluția. Ieșeam mereu neagra şi mă enervam.
Din păcate, fiind perseverent, nu m-am lăsat până n-am pierdut și ultimul leu.
În final, cel care mi-a luat banii, m-a făcut găgăuță.
- Ești un găgăuță!
mi-a zis.
Iar în spatele meu,
am auzit un țăran de două ori mai nervos ca mine.
- Aii, ...tu-i
căciula mă-sii, iar am tuflit-o. Ieșise și el neagra.
Am trecut asta în
jurnal. Am scris „mâine nu mai joc alba neagra, pulifricule, că-mi iei banii. E
o schemă!”. Cel cu alba neagra a vrut să vadă ce am scris în jurnal despre el,
dacă nu cumva l-am înjurat de mamă, la cât de supărat arătam. M-a fugărit pe
niște străzi, pentru că i-am arătat degetul, cu jurnalul în mână, pe o
zăpușeală de nedescris pentru luna mai, scoțând sufletul din mine. Până la urmă
am obosit amândoi și credeam că o să ne dăm duhul.
- Eu simt că-mi dau
duhul, s-a văietat el.
- Și eu simt, am
recunoscut. Parcă iau foc.
- Hai să ne răcorim
pe undeva.
- Pe unde, dacă mi-am
jucat toți banii la alba neagra...
- Așa e.
Am intrat la terasa
Vaporul, abia se deschisese sezonul și cel cu alba neagra s-a întâlnit cu un
prieten de-al lui care s-a oferit să ne plătească berea. Ba chiar mi-a înapoiat
banii pe care-i pierdusem în ziua aceea cu promisiunea că nu mai joc niciodată.
Mi-a întins mâna și s-a recomandat.
- Sunt Vali, candidez
pe listele fesene.
Dar nu l-am crezut.
Ce să caute un candidat, fie și fesene, prieten cu unul care juca alba neagra.
- Păi asta am scris
și-n jurnal, l-am asigurat, că nu mai joc niciodată. Fără să menționez că l-am
numit pulifric pe prietenul lui. E o schemă.
Ceea ce mi-a amintit
de un alt jurnal, pe care-l țineam când eram mic. Fiecare pagină din jurnalul
acela începea la fel: “ce-o să fac eu mâine”. Nu
mai știu de ce l-am abandonat, la un moment dat, cred că începusem să fiu trist
şi să scriu tot felul de porcării care or să mi se întample. M-am speriat rău,
de aia. Porcăriile începeau să mi se întâmple cuvânt cu cuvânt. Până într-o zi,
când mi-a găsit tata caietul de jurnal
şi mi-a dat cu el în cap din cauză că la pagina doi am scris că mâine o să-i
pun o coropâşniţă în pălărie. Şi la pagina trei a găsit acelaşi lucru. Eram
pornit pe coropâșnițe. A găsit şi la şase, pe urma şi la opt şi mi-a dat cu
caietul în cap până i-au zburat filele. Aşa a aflat tata în pagina 30, că i-a
zburat pagina chiar pe un ochi, cum o sa-mi suflu mucii în ţuica lui, o să-i
scot pantofii în ploaie şi o să-i arăt curul când doarme. A adunat paginile de
pe jos şi a zis.
- Hopaa! Devine interesant. Uite ce criminal cresc eu la casa mea!
Mi-a luat caietul şi a început să-l citească cu ochelarii lui legați cu sârmă. Când găsea ceva interesant, îi citea şi mamei:
- Uite ce scrie fiu-tău aici: “mâine o să iau un patru că n-am învăţat la matematică nimic şi profesoara e o scorpie de profesoară, bine zice tata că profesoarele de matematică sunt ţăcănite...” Nu e chiar prost fiu-tău ăsta, îmi mai dă şi mie dreptate, că sunt taică-său. Pe urmă a citit mai departe şi a răcnit. Când îl prind, îl belesc de viu, uite ce scrie mai departe: “care şi tata e ţăcănit mai tot timpul şi cam căcănar, cred că mâine îi bag un şoarec mort în servietă…” Îl omor!
- Hopaa! Devine interesant. Uite ce criminal cresc eu la casa mea!
Mi-a luat caietul şi a început să-l citească cu ochelarii lui legați cu sârmă. Când găsea ceva interesant, îi citea şi mamei:
- Uite ce scrie fiu-tău aici: “mâine o să iau un patru că n-am învăţat la matematică nimic şi profesoara e o scorpie de profesoară, bine zice tata că profesoarele de matematică sunt ţăcănite...” Nu e chiar prost fiu-tău ăsta, îmi mai dă şi mie dreptate, că sunt taică-său. Pe urmă a citit mai departe şi a răcnit. Când îl prind, îl belesc de viu, uite ce scrie mai departe: “care şi tata e ţăcănit mai tot timpul şi cam căcănar, cred că mâine îi bag un şoarec mort în servietă…” Îl omor!
Dar nu m-a omorât
tata, că încă sunt viu.
- Și nici n-o să-mi
mai joc banii la alba-neagra cu toți golanii!
- Ce-ai zis? s-a
speriat fesenistul de izbucnirea mea.
- Nimic, vorbeam cu
tata.
- Cum cu tata, s-a
speriat și pulifricul, unde-i taică-tău, că am rămas numai noi pe toată terasa.
- Acasă la el, m-am
mirat eu, unde să fie?
- Pe mine mă-ntrebi?
Bine că măcar trăiește și nu vorbeai cu morții.
- Mergi duminică la
votare? a intervenit din nou candidatul fesene.
- Neapărat.
- Ia-l și pe
taică-tău. Adu-ți toți prietenii.
Ca și cum era sigur
că o să-i votez pe ai lui, doar îmi înapoiase banii pierduți la alba neagra și-mi
oferise o bere.
În ziua următoare
i-am întâlnit din nou, în zona parcului Central, o mulțime de femei se
îngrămădiseră în jurul lor, iar ei împărțeau trandafiri. Cel cu alba neagra își
dăduse mustața jos și privea mereu în toate direcțiile. Avea și un partener. Un
tip fălcos cu cămașa desfăcută până la primele semne de slănină, care desfăcea
trandafirii, transpirând. Iar fesenistul, cu poza viitorului președinte în
piept, îi împărțea, zâmbindu-le femeilor. Campania electorală se încheiase de
două zile, dar pulifricul m-a zărit din grămadă și mi-a tras cu ochiul când am
trecut pe lângă ei, de parcă eram prieteni de o viață. Mi-am notat repede în
jurnal, dar cu fereală, să nu mă mai vadă. „se înmulțesc pulifricii!” Apoi am
traversat strada și l-am sunat pe tata de la un telefon public. L-am întrebat
să fiu sigur.
- Mergi duminică la
votare?
- Neapărat. De ce
întrebi?
- Așa. Pentru că, am
adăugat eu neinspirat, continuând în
același timp și notița din jurnal „dacă iese Iliescu și ai lui în alegeri îmi
iau lumea-n cap!”.
Totuși, n-am plecat
imediat, domnule Geacăr,
peste doi ani am
reprezentat convenția democratică la una din secțiile de votare din cartier,
eram mult mai optimist ca ultima oară și de zece ori mai excitat, însă au ieșit
tot roșii la putere și soarta mea, de data aceasta, a fost pecetluită. Acum
știi și cum. Acum știi și de ce am plecat din România.
- Și dacă o să
câștige Constantinescu, pe urmă, te întorci? m-a întrebat tata.
- Da. Dar numai
dacă-mi garantezi matale că după Constantinescu nu se întoarce Iliescu.
Domnule Geacăr,
te las acum, pentru
că trebuie să-i scriu și domnului Florin Smarandache o scrisoare cu care îi
sunt dator de mai multă vreme. Una locală, adică pe continentul nord american.
Cu aceeași simpatie,
Dorian Duma
Stimate domnule
Geacăr,
(a noua scrisoare)
cu școala nu m-am
lăudat niciodată, până în clasa a patra chiar credeam că e adevarată povestea
cu slănina, că dacă ungi şcoala cu o slănină sau cu două slănini, o mănâncă
câinii (faină cacofonie am tras), aş fi mâncat-o şi eu și nu de drag. De-aceea
nici n-am luat premii, oricum nu se dădeau la codaşi şi nici nu-mi plăceau
premiile dacă nu m-am obișnuit cu ele, mai mult te făceau de râs, trebuia să
ieşi în faţa careului, să mergi la diriginta care te pupa şi toată lumea te
urmărea cu ochii şi cu sufletul la gură. Curgeau transpiraţiile pe tine şi pe
urmă te aplaudau toți de-ți săreu timpanele, iar premiantele mai şi plângeau
câteodată, nu ştiu de ce, că nu le făcea nimeni piedică şi nici nu le băgau
broaşte în buzunar chiar atunci.
Doar corigenţe am
luat, alea se luau şi pe de-a moaca nu numai pe merit. Odată, la botanică,
pentru că n-am avut ierbar. Adică eu ierbar am avut, dar a trebuit să-l pun la
presat sub dulap şi a căzut dulapul pe radioul lui tata, un radio cu pick-up
deasupra şi l-a făcut ferfeniţă, şi dulapul s-a făcut ferfeniţă şi el, şi
fundul meu ferfeniță, iar de ierbar nu mai pomenesc, că l-a sfâşiat tata în mai
multe sute de bucăţi. Mai multe decât radioul.
- Unde ţi-e ierbarul?
s-a răstit tovarăşa profesoară de botanică.
- L-am pus la presat
şi din cauza unui ştiulete de porumb, am dărâmat dulapul lui tata care a spus
că profesoarele de botanică sunt nişte proaste dacă le cer copiilor să preseze
ştiuleţi de porumb sub dulapurile părinţilor.
- Am spus eu să faci
aşa ceva?
- Nu, dar trebuia
să-i mint ceva tatei, altfel mă snopea în bătaie...
Următoarea corigenţă
a fost la desen tehnic. N-am ştiut să trag linii şi cercuri cu vârful
compasului, am zgâriat hârtia, am făcut-o harcea parcea, compasul era mai bun
să-ți împungi colegii în cur, iar altă dată când am vrut să trasez linii în
tuş, s-a vărsat călimara pe catedră şi a înnegrit catalogul tovarăsei
profesoare, care n-a înţeles de ce am adus călimara cu mine şi n-am lăsat-o pe
bancă să mi-o bea colegul meu, Simion, că nu era prima oară.
Nici la liceu nu m-am
lăsat de corigenţe. Sau mai ales la liceu.
- De ce nu te laşi de
corigenţe? m-a întrebat tata, că nu mai voia să mă bată, crescusem mai înalt ca
el şi mi se bulbucaseră muşchii pe sub uniforma școlară.
- Păi sunt dependent,
i-am răspuns tatei, care nu ştia ce înseamnă, deşi bea şi el alcool zilnic şi
mai şi fuma două pachete de țigări, şi-o mai şi bătea pe mama, de mine începuse
să se ferească, şi mai şi înjura zilnic. Câte nu face omul zilnic, dar n-are
habar, care e tot o dependenţă.
În clasa a unșpea m-a
întrebat și profesoara de istorie:
- Elev Duma, vrei să
te mai ascult, odată, sau te las corigent?
- Mai bine mă lăsaţi
corigent, doamnă, că la istorie n-am fost încă...
- N-am mai auzit niciodată
de elevi care vor să rămână corigenţi pentru palmares, nu eşti cumva într-o
doagă?
- Poate că sunt,
doamnă, dar sigur e că, fetelor, le plac corigenţii ceva de groază. Iar
corigenţilor le plac fetelele de speriat. Aşa că vedeţi...
Iar la fizică am rămas
corigent din cauza lui Edison. Pentru că am susținut că nu există invenții, ci
numai descoperiri.
- Cum așa, adica
Edison n-a inventat becul, ci l-a descoperit?
- Eu așa cred doamnă,
că Edison ăsta umbla cu șmecherii, iar unul din cei înșelați de Edison a fost
chiar Tesla. Edison a găsit becul printre gunoaiele aruncate de Tesla, pe urmă
l-a forțat să-și dea demisia din laboratoarele lui, iar pe urmă a plătit pe
cineva să dea foc laboratoarelor construite de Tesla. Pe urmă l-a denigrat în
toată lumea. Edison! Pe Tesla!
Povestea asta am
auzit-o de la nenea Gyuri, vecinul nostru, care citea toate almanahurile din
România.
- Cum adică în
gunoaie, că m-ai zăpăcit cu Tesla.
- Da, doamnă, câte
lucruri nu descoperi scotocind gunoaiele. Mai ales pe ale altora.
- Și bomba atomică
inventată de americani?
- Inventatorul bombei
a fost ungur, doamnă.
- Deci bomba a fost
inventată!
- Nu doamnă, a fost
descoperită de japonezi într-o dimineață, explodând chiar la ei în ogradă …
Dorian Duma
Stimate domnule
Geacăr,
(a zecea scrisoare)
nu i-am mai scris
domnului Florentin Smarandache, nici nu-i mai scriu, i-am trimis altădată o
scrisoare cu poza mea bust pentru o antologie paradoxistă și n-am primit niciun
semn, cu atât mai puțin o carte, mai bine îți semnalez matale paradoxurile* pe
care mă gândeam să i le propun pentru ediția următoare. Nu e o modă
americănească să nu te bage în seamă, i-am scris odată și lui Cristian Tudor
Popescu, aveam nevoie de o critică de întâmpinare și puțină publicitate, însă
m-a ignorat. Cu desăvârșire. Cu toate că scosesem paragraful în care el mi-a
rupt patul. Când s-a îmbătat alături de pictorul de palme și îi mitralia pe
toți noii lideri politici cu calbru mare. Polifonic. Nu-i mai scriu nici lui.
Îl mai citesc doar, ocazional. Totuși, dimineața asta m-am trezit cu o
revelație, relaxat și cu ceva roșeață în obraji, mă privesc în oglindă, sunt
viu și nu arăt deloc cutremurător, mă gândesc doar așa, retrospectiv, dacă HR
Patavieci a scris vreodată texte de sertar. Fie și despre laseri. Sau mai ales
despre laseri. Sau când a copt el ideea că noi, românii, nu putem alcătui un
popor pentru că valorăm cât o turmă și avem fețe patibulare. O observație
ingenioasă, mie nu mi-ar fi trecut prin cap nici de-acum în o mie de ani. Pentru
că, înainte de 89, prin cercurile literare, era la moda să scrii texte de
sertar. Toată lumea o făcea. Mai treceam, din când în când, pe la câteun
cenaclu, dacă nu mă oprea nimeni, unde făceam figurație și căscam gura la cei
de acolo, care se mai întrebau, unul pe altul, apatici, cu maxilarele
încleștate.
- Tu ai mai scris
ceva?
- Literatură de
sertar, răspundea cel întrebat, cu maxilarul înțepenit. Ori încleștat.
Ca să publici ceva
trebuia să iei cu asalt redacțiile revistelor de cultură și pe cele ale
editurilor, să ai relații, cunoștințe și, înainte de toate, să fii membru de
partid. Dacă nu erai membru trebuia să compensezi cu talent și să fii insistent
cu toate nuanțele din sinonime, perseverent și stăruitor. Și persuasiv. Tenace.
Dârz. Și îndrăznez, chiar obraznic. Între timp, poeții și prozatorii optzeciști
se născuseră și începuseră să tropăie nervoși din picioare. Te-ai născut și
matale, domnule Geacăr, pe urmă m-am născut și eu. Pe urmă, mult mai târziu,
s-a născut și Dan Sociu. Cu fețele noastre patibulare, demne de spânzurat,
remarcate de HR Patapievici, căruia nu-i port pică. De fapt, nici nu i-am
purtat vreodată.
În orașul nostru
ieșea o revistă de cultură ce ținea de Uniunea scriitorilor, majoritatea
materialelor publicate fiind traduceri. Cenzurate și alea. Dar avea o rubică
numită debut și acolo era bătaia peștelui. Am încercat și eu, cu niște poezii
optzeciste de-ale mele, pe atunci de rubrică se ocupa Aurel Turcuș, un poet el
însuși, care m-a tras la o parte în vestita sală Orizont și mi-a spus direct, fără
nicio introducere.
- Mai citește și pe
urmă apucă-te de proză. Cred că am făcut o mutră de spânzurat. Dumneata ai
simțul limbii. Însă nu suficient dezvoltat.
- Adică?
- Adică așteaptă noul
val, al nouăzeciștilor, m-a sfătuit el. Ascultă-mă pentru că știu ce vorbesc.
Și știa, pentru că
era bihorean la origine. Iar bihorenii știu ce vorbesc. Bineînțeles că l-am
ascultat, în secret, dar nu pentru că mi-a spus-o el, ci pentru că așa am vrut
eu. Decizia trebuia să fie personală și a fost.
Iată poezia cu care
am încercat să debutez, matale știu că te pricepi, domnule Geacăr, dacă meritam
sau nu să fiu debutat.
Loază
(poezie optzecistă
cu final în coadă de pește, formă finală)
Motto:
Sunt o loază
și-n găoază
Pantalonii-mi
stau de groază
*
dimineața când mă scol, duc măciuca la pișare
încă moțăi casc domol și mă clatin
din picioare
dar stropesc puțin colacul că mi-e silă să-l ridic
urina
ricoșează în perete și mi-e ciudă
mă oftic
o beșină insolentă explodează zgomotoasă
era să mă cac pe mine
ațipisem cu atâta liniște prin
casă
poți s-o scuturi până mâine orice-ai face n-o să poți
mai rămane-un strop pe țeavă
să se scurga și-n chiloți
ticăloasa, mă gândesc să fac un duș că put pe bune
dar ce lene
mă apucă-așa fără vreun motiv anume
nici pe dinți, nici pe gingii, pe limbă... sunt de groază
sunt așa cum mă descrie lumea
loază
da
acum mi-e bine am scăpat de presiune
mă scarpin satisfacut la coa... și în c... iar ceasul peste cinci minute
de-o să sune
încă moțăi casc domol și mă clatin
din picioare
dar stropesc puțin colacul că mi-e silă să-l ridic
urina
ricoșează în perete și mi-e ciudă
mă oftic
o beșină insolentă explodează zgomotoasă
era să mă cac pe mine
ațipisem cu atâta liniște prin
casă
poți s-o scuturi până mâine orice-ai face n-o să poți
mai rămane-un strop pe țeavă
să se scurga și-n chiloți
ticăloasa, mă gândesc să fac un duș că put pe bune
dar ce lene
mă apucă-așa fără vreun motiv anume
nici pe dinți, nici pe gingii, pe limbă... sunt de groază
sunt așa cum mă descrie lumea
loază
da
acum mi-e bine am scăpat de presiune
mă scarpin satisfacut la coa... și în c... iar ceasul peste cinci minute
de-o să sune
Și mai circula un
cotidian tâmpițel prin oraș la care tata se și abonase, îmbâcsit de propagandă
comunistă cu excepția micii publicități și a rubricii sportive. Avea și un
supliment literar artistic cultural și era condus de un cadru din același
partid comunist, singular, un oarecare Ion, ori Marin, care scria romane
plictisitoare și le publica la singura editură din oraș, pentru că orașul avea
și o editură, iar Ion avea proptele, dacă n-a fost chiar șeful editurii la un
momnent dat. Ba chiar a fost.
După revoluție, când
te puteai șterge la cur cu carnetul de membru PCR, cotidianul a dispărut ca
prin farmec, devenind altul, săptămânalul cultural s-a restructurat, iar noile edituri,
ieșite ca ciupercile, au început să caute înnebunite texte și literatură de
sertar. Însă, autorii, cel puțin autorii din cercul frecventat de mine,
exceptându-l pe Sabin**, s-au plâns că faimoasele texte de sertar le-au fost
confiscate de oligarhia comunistă.
- Și tu? m-au
întrebat câțiva colegi petrochimiști după evenimentele din 89.
- Eu ce?
- Păi și tu treceai
pe la un cenaclu literar, ai publicat ceva după revoluție?
- Nu.
Adevărul e că eu nu
scriam literatură, mergeam la cenaclu numai să casc gura, fără să mă amestec în
discuțiile erudite a celor de acolo. Despre marii ruși. Marii sud americani.
Marii francezi, marii englezi. Germanii. Toți erau mari. Numai românii nu.
Românii păreau inexistenți, deși se mai amintea de Buzura, știu eu, Livius
Ciocârlie. În timp ce pe Goma îl menționau cei de la Europa Liberă. Poate Marin
Preda și popularul Nichita Stănescu ori Marin Sorescu, premiat și răspremiat de
Sindicatul Poeților. La lilieci I, La lilieci II, La Lilieci III și așa mai
departe. Numai lilieci avea în cap.
Dar am avut și eu
textele mele de sertar, fără să mă laud nimănui. Codate într-un alfabet
inventat de mine. Tot un fel de jurnal, deosebit însă de al lui Sabin. Eu notam
zilnic de câte ori se întrerupea lumina, cât dura întreruperea, când se
repornea. Căldura, câte ore pe zi, ce temperatură maximă atingea, când făceau
caloriferele țurțuri și altele asemănătoare. Programul de funcționare la apa
caldă și rece. Când se băga carne la măcelărie, ce cantitate, câți oameni
număram la coadă... Ouăle, untul, lucruri care n-ar fi interesat pe nimeni,
pentru că toți treceam prin aceleași neajunsuri și transformări, nu? Cei care
treceau. De câte ori mi se tăia salariul pentru neîndeplinire de plan cu toate
că, în ziarele centrale, planul cincinal era împlinit înainte de termen.
Totuși, ca material documentar, am vrut să îl arăt câtorva persoane interesate,
însă nu l-am mai găsit nici eu, cu toate că mie nu mi le confiscase nimeni.
- Unde-mi sunt
textele de sertar?
Eram disperat în
ciuda lipsei lor de valoare literară.
- Iar ai băut bere, gluma
preferată a soției. De fapt gluma întreagă era, ai băut bere și ai făcut burtă.
Nu făcusem burtă, arătam atletic cu părul cârlionțat, eram mai frumos și mai cu
lipici la femei decât sunt acum Claudiu Komartin și Dan Coman. Despre ce texte vorbești?
- Textele mele de
sertar, am coborât tonul. I-am arătat sertarul gol de la bibliotecă. Unde au
dispărut?
- Cum arătau?
- Păi, erau coli a4
scrise de mână.
- A4?
- Coli ministeriale.
- Și sigur erau
scrise?
- Da, era jurnalul
meu.
- Am crezut că nu
sunt importante, erau doar asteriscuri peste tot și niște semne neinteligibile.
Le-au luat copiii și au făcut avioane din ele. Le-am spus eu să nu se atingă de
colile goale că-ți trebuie ție să scrii.
- Avioanele alea
frumoase pe care le urmăream eu de pe balcon, ani de zile?
- Alea. Erau importante?
- Alea. Erau importante?
- Da. Dar nu
avioanele.
- Dar ce?
- Asteriscurile.
Mi-am imaginat pe loc
ce s-ar fi întâmplat dacă cineva ar fi descifrat avioanele copiilor mei. Până
la urmă, am răsuflat ușurat. Bine că nu s-a întâmplat. Fusesem norocos. Bine că
fusesem norocos.
Domnule Geacăr,
am amintit de textele
mele de sertar numai pentru că voiam să-ți spun, neconsolator, să te bucuri că
am reconsiderat sugestia matale și am început să scriu o carte de povești cu
jurnale și epistole. Cam târziu, dar cu chef. Știu că acum în România e la modă
să scrii cât mai de tânăr și să citești abia la pensionare, după ce ajungi
scriitor, dar faptul că m-am hotărât, până la urmă, o să mă arunce și pe mine
direct în curentul douămiist, alături de Sociu. O să vin în România să mă
lansez cu mare fast. Mi-am anunțat câțiva prieteni, sper să nu mă prindă HR
Patapievici și să mă spânzure de Institutul Cultural Român, glumesc, că am o
față mai patibulară ca oricând.
Cu stimă și prietenie,
Dorian Duma
*
Iată câteva paradoxuri pe care nici măcar nu
le-am născocit, le-am găsit mai degrabă, pentru că am talent la găsit. Când
eram mic tata mă punea mereu să-i găsesc nasturii. Odată și-a pierdut nasturele
de la haina de costum și m-a pus să i-l găsesc urgent fiindcă se grăbea la o
nuntă. I-am găsit unul la paltonul mamei, un palton negru, plin de floace pe
care mama nu-l mai purta, paltonul ăla îl luam toți în spate când mergeam iarna
la veceu, în capătul grădinii. Îl țineam jos, în fața ușii, să nu intre frigul
pe sub prag.
- Nu-i cam mare nasturele ăsta? s-a mirat
tata.
- Ba da, dar dacă-l pierzi, sigur îl găsești,
că face zgomot când cade.
Mama își aranja părul, așa că i-am cusut chiar
eu nasturele, cu ață tare de bumbac, albă, iar la nuntă toți nuntașii i-au
admirat nasturele tatei și, după ce s-au îmbătat, i-au luat adresa croitorului.
Dar iată ce paradox am găsit de curând. De
curând, un prieten m-a întrebat când vin în România.
- Păi nu știu, i-am răspuns, că pentru asta
trebuie să trec dincolo de ocean.
- Ba nu dincolo, ci dincoace.
- Dar eu nu pot să trec dincoace, numai
dincolo. Că așa e oceanul.
- Vezi că le-ncurci, m-a atenționat el.
Dincoace e în România!
Poate are dreptate, pentru că atunci când am
plecat din țară am trecut oceanul dincolo, înseamnă că la înapoiere ar trebui
să-l trec dincoace, deși asta pare să plaseze România în america. Mă derutează
geografia, într-o zi am să-mi cumpăr un atlas. Dar după ce scriu cartea. Așa
că, domnule Geacăr, dacă vezi că nu-ți mai vin epistole de la mine nu trage
concluzii alarmiste, e din cauza cărții. Care va fi un succes asemănător cu a
lui Ionuț Chiva, Adrian Șchiop, Filip Florian sau Florin Lazarescu. Asemănător
în sensul de mai mare și că voi fi mai bine vândut. Mai vândut și decât
Cărtărescu.
Alt paradox e atunci când am urcat într-un
autobuz la capăt de linie și șoferul m-a pus să cobor că autobuzul nu merge. Și
nici nu mergea, altfel cum aș fi urcat eu și cu încă o femeie?
- Dar când îl pornești, merge?
- Nu merge.
- De ce nu merge?
- Din cauza frânelor.
- Păi eu credeam că tocmai fără frâne merge
mai repede. Că frânele le folosești să-l oprești ca să stea cum stă acum.
- Nu merge, s-a nervat șoferul, autobuzul ăsta
se retrage la depou!
Am coborât repede, șoferul era cât o namilă și
m-am îndepărtat destul de sprinten. Numai femeia a rămas, a zis că se retrage
și ea că nu contează unde ajunge, acasă nu se mai întoarcea oricum să o omoare
bețivanul de bărbatu-său, mai bine la depou cu șoferul cel mătăhălos, poate
acolo n-o găsea. Dar bărbatul femeii a găsit-o și acolo. Dar asta e altă
poveste, mai puțin paradoxală.
Ultimul paradox l-am găsit la formația Enigma.
Pe coperțile primelor două albume scrie Michael Curly, iar pe următoarele apare
Michael Crețu. Unul din ei e impostorul celuilalt, dacă nu cumva amâdoi sunt
impostori, ar trebui să li se verifice certificatele de naștere. Unde, probabil,
precis ar scrie Mihai.
Vorbind de certificate de naștere, un alt
prieten m-a întrebat unde sunt născut.
- În Mal, am răspuns eu.
- Nu se zice în mal, ci la mal, m-a atenționat
el.
- Cum, dacă Mal se cheamă satul în care m-am
născut? l-am întrebat eu.
- Și atunci locuitorilor satului cum le spune?
m-a întrebat și el.
- Mălani, am răspuns eu.
- Păi de ce mălani și nu malani? m-a întrebat
el.
Întrebare la care n-am mai știut să-i răspund,
m-a încuiat de tot cu paradoxul ăsta.
**
Lui Sabin i-au găsit acasă materiale
subversive. Dar nu securitatea, ci cei de la secția de moravuri. Tocmai lui Sabin,
tipul cel mai retras din toți figuranții cenaclului. Cu siguranță opera
denunțătorilor. Pentru că denunțătorii eram mai mulți decât nedenunțătorii,
n-aveai cum să scapi de ei și te denunțau din orice. Lui Sabin i-au găsit un
caiet gros de 200 de file în care își nota aventurile amoroase cu vecinele din
bloc. Scria totul pe șleau, fără ocolișuri ori subterfugii pudice, scria exact
ce-și băga în ele, cum, ce reflecții îl pocneau după, scene naturaliste, cu
poziții, procedee... și ce afla de la femeile cu care se culca despre bărbații
acestora. Cele mai cutremurătoare secrete. Două zile a stat Sabin în arest, la
domiciliu, până căpitanul Deleanu, ofițerul desemnat să se ocupe de problema
lui, un alt individ patibular cu trăsături rudimentare, a terminat de citit
jurnalul și a verificat câteva din informațiile cuprinse în el. Meticulos, suna
la ușa vecinei menționată de Sabin și o întreba direct, după ce se legitima, dacă
în data cutare, la ora cutare, conform informațiilor pe care le deținea,
indicând și sursa, a întreținut relații sexuale cu x. X fiind Sabin. De regulă,
soțul femeii era de față, cu maxilarul încleștat, pentru că Sabin nu se încurca
pe atunci decât cu femei măritate. Femeile altora. Îi păreau mai sigure. Și mai
sexoase. Mai atrăgătoare. Avea fixul ăsta al lui, să nu i se încolăcească
vreuna de gât și să nu mai scape de ea. Femeile leșinau în brațele căpitanului,
scandal, relații sexuale extraconjugale, îngălbeneau patibular, îmbătrâneau
prematur, se îmbolnăveau de inimă. Cele mai curajoase negau și, atunci,
ofițerul de moravuri venea cu amănunte concrete, citând chiar din jurnalul lui
Sabin, laconic.
”În seara de, la ora de”, în genul ăsta.
”Ne-am futut pe linoleu, în fața ușii”.
Sau ”în baie”. Sabin prefera băile. Cu cât
erau băile mai strâmte, cu atât mai excitat devenea Sabin. Ne mai povestea și
nouă din aventurile lui, la bere, prin bombele frecventate de artiști sau
terasele de la Bastion și Cina. Altădată își băga cucoanele cu capul în
frigider, printre oale și borcanele cu murături.
- Bă, ești nebun. Poate încerc și eu deseară,
cu nevastă-mea.
- Aș putea să-ți fac dosar penal, l-a
amenințat căpitanul Deleanu, patibular, pe Sabin. Și concubinelor tale la fel.
- Pentru ce, tovarășe căpitan?
- Pentru perversiuni sexuale. Sau pretinzi că
nu știi. Că în România sexul oral e socotit perversiune sexuală. Insinuezi că
noi, comuniștii... omul nou adică... omul nou nu face sex oral. Are caracter,
dezaxatule! Nici nu se sparge în figuri de Kamasutra.
- Vă rog, tovarășe căpitan, fiți înțelegător!
De data asta...
Vă rog-ul ăsta l-a costat cinci mii de lei pe
Sabin, bani pe care i-a împrumutat de la ajutorul reciproc al întreprinderii la
care era angajat. Era negru de supărare. I se zbăteau ochii.
- Mulțumesc, tovarășe căpitan!
Deși l-ar fi trimis în pizda mă-sii.
- Atunci bagă-ți, mințile-n cap, tovarășe!
Caietul se confiscă, e ilegal să deții materiale pornografice în Republica
Socialistă România..
Parte din conversație a fost ascultată prin
țeava de calorifer, atât de vecina de deasupra, înfiorată, cât și de cea de
dedesubt, zguduită (cu musca pe căciulă), poveștile lor s-au potrivit în
detaliu.
După revoluție, Sabin și-a recuperat
manuscrisul și a deschis un tabloid cu circulație locală, unde și-a publicat,
în serial, jurnalul cu titlul “Texte de sertar confiscate de securitatea statului dictatorial Român”.
Tabloidul a avut ceva succes, la început, apoi n-am mai auzit nimic de Sabin
până a dat lovitura cu un teren de pe lângă aeroport, redobândit de la primăria
din Gearmata și a intrat brusc în tagma milionarilor post revoluționari. De
curând, Sabin s-a lansat și în politică, se pare cu destul succes.
24
O nuntă de pomeneală
vărului meu Iulică și tatălui său, Petrea
Șoitului
Mie îmi cam plac
morile de vânt, fiindcă produc energie, iar energia e importantă dacă te
energizează. Eu aveam un unchi care şi-a construit o moara de vânt în vârful
unui deal. Odată, a venit furtuna şi a trăznit-o. Unchiul meu era prin
apropiere şi s-a cam energizat. I s-a ridicat părul maciucă.
- Ce-i cu măciuca aia
în capul tău? l-a întrebat mătuşa mea căreia eu îi spuneam lele, ca toată
lumea.
- Dacă nu taci din
gură, sar la tine, a ameninţat-o unchiul. A trăznit în moară şi cred că a
ricoşat în mine. Sunt plin de energie, de asta mi s-a ridicat părul şi nu
numai...
Aşa că lelea n-a
tăcut din gură, nici n-ar fi putut, iar unchiul a sărit la ea. Au ieşit nişte
scântei mari, de s-au văzut până în vale, că a şi ieşit Şură din vale la drumul
mare şi a început să bată toaca:
- L-a trăznit pe-a’
Petricescului, ai, ai.
- Na şi ce-i cu asta.
- Şi a’ Petricescului
s-a dat la muiere, i-a spus unui ţigan ce trecea pe-acolo molfăind un coltuc de
pâine mucegăită.
- Că doar nu s-o dat
la a mea, că de se dă la a mea îl tau cu coasa, ia uite ce coasă am, te tau si
pe tine, tau tot satul asta dacă mă nervez.
- Păi în satul ăsta
sunt şi ţigani de-ai tăi.
- Îi tau şi pe ei.
- Dar ei ce ţi-au
făcut?
- Nu mi-au făcut nimic,
am băut eu cam mult şi-mi vine să tau pe cineva. Ce ziceai de muierea
Petricescului?
- Că o să rămâie
grea…
- Şi de aia nu mai
pot eu, aşa-s muierile, rămân grele, parcă a mea nu rămane, mi-a umplut
bordeiul cu puradeii ei.
De câte ori era
trăznită moara unchiului, lelea, prin nu ştiu ce proces cam complicat, rămanea
grea, (care eu nu ştiu ce poate să insemne) aşa că, într-o zi, s-a suparat
unchiul şi a demolat moara.
Eu habar n-aveam de
aşa ceva, pe atunci, că eram prea mic, dar m-am pomenit cu o grămadă de veri pe
care îi mai am şi-acum. Unul din ei cântă la vioară, lumea îi spune hegheduş
sau ceterar. Ştia şi unchiul să cânte, sprijinea vioara în piept şi, când
începea să frece arcuşul pe strune, se oprea vântul.
„De ce
m-ai părăsit, măi?
M-ai
lăsat orb şi calic, măi
M-ai
lăsat al dealului şi-al văilor, măi
Al
muntelui şi-al pădurilor, măi
Şi-al
livezilor cu pruni (versul ăsta l-a adăugat mai târziu)
Unde-mi
sunt surorile
Unde-mi
sunt fraţii
Unde-mi
sunt iubitele,
Unde-mi
sunt fârtaţii?
Tulai!
Maică!”
Un alt văr de-al meu,
s-a angajat miner în Petroşani unde s-a şi însurat cu o femeie de pe lângă
Brăila, avea şi-un copil femeia, că mai fusese măritată dar bărbatul o lăsase,
o prinsese cu altul şi au divorţat. La proces a ieşit că tot soţul era vinovat,
trecea prea rar pe-acasă, fiind navetist, iar judecătoarea s-a dat de partea
femeii.
- Cum vrei tu, omule,
să stea femeia o săptămână-două fără bărbat?
- Aşa e, a recunoscut
soţul, n-are cum, că o mănâncă. Bine ca n-a fost război, în patru ani găseam 5
copii.
Şi a părăsit-o, cu
tot cu copil, a spus că nu-i copilul lui. Că nu seamănă cu el, că n-are urechea
despicata ca a lui, una alta, aşa că a devenit copilul lui văru-meu.
- Bă, prostule, l-a
luat lelea din scurt, creşti copiii altuia, tu nu eşti în stare să-i faci pe-ai
tăi? Te râde satul!
- Şi ce dacă? Nu m-am
însurat cu el.
- Eşti moale ca
taică-tău, i-a reproşat lelea, noroc că mai trăznea moara din când în când şi-l
mai energiza...
Pe fete şi pe ultimii
trei veri mai mici, lelea nu i-a mai lăsat să plece, ca să aibe grijă de ea, la
bătrâneţe. Le-a împărţit păşunile, grădinile, viile, prunii şi locurile de
pădure. La fete le-a mai dat câte-o viţea de bivoliţă, iar băieţilor, unuia o
căruţă (cu toate că nu mai erau la modă, la modă erau ARO-urile), altuia un cal
(nici caii nu mai erau la modă, ci tot ARO-urile), iar celui mic i-a dat bani
să-şi cumpere un tractor casat de la IAS-ul din satul vecin. I-a făcut pe toţi
agricultori. Vărul meu, muzicantul, şi-a luat maşină mică, din bani câştigaţi
cu vioara, o Dacie 1100 din a doua serie, o mai şi împingea când era nevoie şi
venea cu ea în vizită la unchiu şi la lelea, le aducea franzele albe de la oraş
şi bere la sticlă, care bere la sticlă mai aduceam şi eu că aveam relaţii la
birt […]
Unchiul se bucura
când mă vedea, ştia că aduc bere, că dacă nu găseam la sticlă, aduceam la
bidon, dar nu veneam fără şi ţigări, îi aduceam totdeauna, le ascundeam în
scorbura unui măr, că unchiu n-avea voie să fumeze, nu-i placea lelii, zicea
că-i miroase gura a căcat dacă fumează.
- Noroc nepoate!
- Sarumâinile
unchiule! Lelea e pe aproape?
- Sssst, dohan ai
adus? Sssst!
- Da, la scorbură...
- Să trăieşti o mie
de ani, nepoate!
Dar lelea sărea
imediat:
- Dacă ţi-a adus iar
ţigări, îl tăbăcesc cu lopata.
Mie îmi cam era frică
de lelea. Îi aduceam şi ei câte-un batic de la oraş şi se mai calma şi câte un
baton de nugat, că murea dupa el.
- Aşa ceva bun, n-am
mâncat de când sunt pe lume, nepoate, Dumnezeu să te-aibe-n pază! Şi vai de
capul tău, dacă ai adus țigari lui unchiu-tău...
Una din verişoarele
mele, cea mai mare, Florentina, s-a măritat după un băiat de chiabur, din al
doilea sat. Băiatului îi lipsea un picior, de la gleznă, şi umbla pe proteză.
- Şi ce dacă? A făcut
lelea, nu aia contează, ci restul, ascultă de mine, i-a spus vară-mii, că ştiu
ce vorbesc...
Lelea ştia ce
vorbeşte, că doar născuse 12 copii din care 7 erau în viaţă, mari, cu rostul
său fiecare.
Rostul vărului meu
cel mai mic, Aurel, era să conducă tractorul cu care s-a ploconit de la lelea.
Nu şi-a luat carnet, a zis că ce atâta filosofie, să întorci de un volan la
stânga sau la dreapta, că dacă are roţi se durgăle, numai să ţii tare de volan.
- Păi ce, motor nu
are, l-am întrebat, numai volan?
- Nu mai are, că i
l-am scos, că nu mergea fără motorină şi motorină de unde?
- Păi şi cum merge
fără motor?
- Nu ţi-am spus? Are
roţi! Îi dai drumul de pe coastă şi să vezi cum aleargă.
- Şi pe urmă cum îl
aduci înapoi?
- Cu calul lui
frati-miu, cum altfel?
O altă verişoară a
mea, Mărioara, care era şi cea mai frumoasă, s-a logodit cu feciorul popii.
Lelea nu mai putea de voioasă, mai că nu sărea într-un picior, dar nu putea, că
se cam îngrăşase în ultima vreme, de când unchiul nu se mai energiza.
- Ne-ncuscrim cu
popa! i-a tunat unchiului la ureche, gata să-l asurzească.
- Ne-ncuscrim pe
dracu! Nici să n-aud!
- Da ce, eşti surd?
Parcă e după tine…
- Nici să n-aud, a
repetat unchiu.
- Înseamna că, până
la urmă e adevărat ce se vorbeşte
- Ce se vorbeşte, a
făcut imediat unchiu pe prostul, muindu-se deodată
- Ca tu şi cu
preuteasa… aşa şi aşa şi pe dincolea…o fi copilul tău, de aia te-ncontrezi.
- Bârfe de oameni
fără căpătâi.
- Atunci ai ocazia să
astupi gura lumii, lasă-i să se ia, odată, că-i mănâncă prin toate părţile.
Aşa că, până la urmă,
vară-mea Mărioara, s-a luat cu băiatul popii şi-au făcut o nuntă de pomeneală.
25
Poetul
lui Radu Vancu, Șerban Axinte și Cătălin
Lazurcă
Am avut, odată, un
coleg.
- Ai avut?
- Un coleg.
- Unul?
- Adică da.
Lucram la secţia
plastifianţi. La III, unde era Bosch mare şef. Iar Udrescu un şef mai mic în
grad dar mai drăcos, oltean afurisit, nu-i prea înghiţea pe studenţi, zicea că
sunt tâmpiţi, că de aia au nevoie de mai multă învăţătură, că le lipsesc doage.
Ce carte, ce atâta carte, meseria se învaţă pe teren. Altfel suporta orice dacă
nu-i cereai nimic. Să nu fii mai şmecher decât el şi să nu te prindă cu lipici
la femei. Că nu suferea nici femeile. Să nu fi mai înalt decât el. Şi nici mai
solid. Şi să nu porţi barbă. Să nu bei “ghebulaş”, cum îi spuneam noi spirtului
de porumb, în timpul serviciului ori să dormi cu nasul în pufoaică. Poate de
aia şi era tot timpul nervos, că lumea muncitoare dormea pe rupte în tura de
noapte, iar el nu putea să prindă, să surprindă, lumea dormea cu plantoane la
cap, cu schimbul, ca la armată, de frica lui, a lui Udrescu. Când se apropia
Udrescu, plantonul striga cât îi permiteau plămânii lichefiaţi de plastifiant
(trompeta nu aveam): Vasile! Pârr, pârr! Bagă şi tu mai multă presiune pe
stripăr! Vasile se trezea buimac, sărind direct pe coloana de stripare,
lovindu-şi capul de toate conductele. Ce făceai, băă, dormeai în picioare? Nu
dormeam maistore, cruşoiu mă-sii di conductă, ci tari m-am lovit olecuţă. Te ia
mama dracului, Vasile, dacă te prind dormind, du-te şi te spală pe faţa că
arăti buhăit rău de tot.
- Deci de ăsta era
vorba, de Vasile…
- Vasile?
- Cel din povestea cu
Udrescu.
- Udrescu?
Ba, e vorba de Mihai,
căruia toată lumea îi spunea poetul şi nu-l scotea din poet. Lume rea, deh,
alta nu avem. Acum să nu-ţi imaginezi că am habar de ce i se spunea poetul, e o
nebuloasă cât Calea Lactee, Mihai nu avea nimic cu poezia. Poate pentru că
purta părul lung iar moda părului lung cam trecuse. Privit din spate ar fi
semănat cu o fată dacă n-ar fi fost aşa înalt şi slăbănog. Ca o coadă de
lopată. Nu şi din faţă. Din faţă nu, din faţă purta mustaţă şi vorbea gros.
Locuia la căminul întreprinderii unde locuiam şi eu. Dar în altă cameră, iar eu
locuiam tot în alta cu alţi doi băieţi care nu erau poeţi. Unul din colegi era
ungur de prin Carei, iar celălalt era moţ din Alba Iulia şi îi spuneam moţule.
Însă ungurului nu-i spuneam ungurule. Că era gras. Îi spuneam Lajos.
- Ba, dacă vrei
poveşti cu Udrescu, îţi spun eu. Cu Udrescu şi Mihailov, când Mihailov i-a tras
un pumn şefului de şi-a rupt două degete în gura ăstuia şi pe urmă a intrat în
concediu medical. Atele şi altele. Dar mai întâi a trecut pe la medicul legist,
însă medicul legist nici n-a vrut să audă, iar secretarul de partid al secţiei
i-a atenţionat şi pe Mihailov şi pe maistrul Udrescu: în societatea noastră
comunistă multilateral dezvoltată, altercaţiile dintre şefi şi subalterni au
fost eradicate în cincinalul trecut. Aşa că unul din voi şi-a spart gura cu
borcanul de gogoşari iar celălalt şi-a prins degetele în cursa de şoareci.
Gata, la muncă! Şi nu vă mai accidentaţi ca proştii!
- Da.
- Păi?
Păi, într-o zi,
poetul s-a pus să scrie poezii, dacă tot îl chema lumea poetule…poate o fi ce-o
fi, s-a gândit el. N-a spus la nimeni, a început să scrie în ascuns, să nu-l
vadă careva, asta ar mai fi trebuit, să se afle că acum poetul scrie poezii. Nu
l-ar mai fi spălat toată apa de pe Canalul Bega în care era odată să mă înec şi
până la urmă nu m-am înecat. Nu mai ţin minte de ce. Vreo pricină…
Iar într-o altă zi,
după alţi câţiva ani, poetul s-a dus la ziarul local şi şi-a arătat poeziile
unui redactor. Emoţionat şi cu dinţii clănţănind. Mai şi slăbise între timp şi
arăta ca un baston, cu coastele vraişte. Însă lumea tot poetul îl striga. Îl
arăta cu degetul, ăla e poetul.
Redactorului i-au
placut poeziile poetului pentru că pe redactor îl chema Aurel, am uitat şi mai
cum, iar poeziile erau multe, aveau versuri, titluri, cam tot ce le trebuie
poeziilor să fie poezii şi redactorul i+a spus poetului că i le publică pe loc,
aveau şi rime, dar nu pe toate, împreună cu poza dacă se tunde şi-şi dă jos
mustaţa ca să arate ca un debutant adevarat al patriei noastre: perciunii nu,
poţi să-i laşi, s-a îndurat redactorul, că de aia sunt favoriţi.
Aşa că poetul s-a
tuns, s-a bărbierit şi şi-a cumpărat o cămaşă nouă de la un văr de-al lui. Cred
că de bumbac, că era cam albă. A doua zi cine să-l mai recunoască la serviciu.
Toată lumea (rea) întreba ce-i cu poetul de întârzie, că el nu obişnuia să
întârzie. Şi nu puteam să începem partida de şeptică întreruptă cu o zi înainte
din cauza maistrului Udrescu, porcul ăla a dracului.
- Cine?
- Udrescu, cine. Ne
confisca toţi şeptarii din pachet, cum să mai joci fără şeptari, cu şeptarii
schimbi culoarea, cu aşii mai stai o dată, cu doierii umfi două şi tot aşa.
- Nu puteaţi să
schimbaţi culoarea cu zecarii?
- Pe ăsta, pe Hotea,
trebuia să-l ascundem în spatele topitorului că se îmbăta după ce luam masa, nu
avea măsură sau dacă o avea o trecea mereu, un tip scund dar bine îndesat, ca
un dop, nu ca poetul, îl căram câte doi. Parcă era îndesat cu tărâţe. Mai
încolo îşi revenea, salopeta i se îmbiba cu anhidridă ftalică şi, aşa rotund
cum era, arăta ca un porc. Pe vremea aia eu răspundeam de topitor cu normă
întreagă. 7 tone pe zi, fără mască de praf, fără filtru. Mi se umpleau plămânii
şi stomacul cu acid şi-mi venea să vomit în cizmele de cauciuc. Sacii de
anhidridă îi aruncam peste Hotea ăsta, pe masură ce-i goleam, să nu-l vadă Udrescu
în caz de inspecţie, ar fi turbat. Sigur ar fi turbat.
A, ne-am pus să facem
pariuri în legatură cu poetul. Pariurile erau interzise şi casele de pariuri
tot interzise, va să zică pariurile era o formă de rezistenţă politică
împotriva regimului epocal. Fiecare îşi dădea cu presupusul cam de ce o fi
dispărut poetul.
- S-o fi însurat.
Cu toate
comentariile, cum, deodata? Peste noapte?
- O fi căzut şi şi-o
fi zdrelit coatele.
- Din senin?
- Sau l-o fi luat
vântul şi nu poate să coboare din copac
(glumă răutăcioasă).
- Dacă nu l-au mâncat
moliile.
(şi mai răutăcioasă)
- Dacă nu are diaree.
- Posibil, că mânca
toate căcăturile.
- Ba v-aţi dilit cu
toţi de la cât ghebulaş aţi băut, s-a supărat poetul care era printre noi la
masa de joc şi împărţea cărţile. Ce mama dracului, iar lipsesc şeptarii…F...în
cur pe Udrescu!
Pe urmă a intrat
Ignat, căruia îi spuneam cârnat, doar nu era poetul singurul poet din lume, şi
ne-a alertat pe toţi în ultimul hal. Descoperise poeziile şi poza din ziar. Şi
mai dăduse turul combinatului cu ziarul să-l arate la toată lumea (rea,
apatica). Ori, toată lumea (invidioasă) a rămas cu gura căscată. De rea ce era
şi de pizmuitoare. Eu ce să mai zic, eu eram căscat oricum, altfel n-aş fi
ajuns să operez topitorul de anhidridă.
Să mai ai chef de
altceva, toţi aşteptam să apară poetul care a şi apărut până la urmă, dar nu
l-am recunoscut că era tuns şi fără mustaţă, cum am spus, şi stătea printre noi
de la începutul schimbului. Acum parcă vorbea şi mai subţire, cu nuanţe în
glas.
Lumea (rea, ciudoasă,
ranchiunoasă şi cu două obrazuri) a început să dea mâna cu el şi să-l bată pe
umeri, după ce l-a recunoscut, că era mare lucru să apari în ziar fără să fi
membru de partid comunist, dar tot poetule i-au spus colegii, se obişnuiseră deja.
Doar că nu mai suna ca înainte. Înainte îi spuneau poetule, acum era pe alt
ton, suna cam aşa: poetulee.
- Şi Udrescu?
- Da.
- Ce da?
- Ce Udrescu? Udrescu
furase iar şeptarii, a intrat peste noi în vestiar ţipând ca un descreierat,
v-am prins, jucaţi cărţi în timpul serviciului! Ce ţi-am spus. Brebenel era la
veceu, făcea treaba aia împuţită, când l-a auzit pe Udrescu s-a constipat pe
loc. Nu că era un fricos, dar i s-a urcat curajul de la ghebulaş în cap, plus
nervii de la constipaţie, plus et caetera şi-aşa mai departe. S-a luat de
maistru, ce mai. Bă, Udrescule, ce serviciu visezi, pe cine vezi tu muncind
p-aici?
Evenimentul a fost
sărbătorit la grădina de vară, la “Vaporu”, pe banii sărbătoritului, şi s-a
terminat în camera lui de la căminul de nefamilişti cu capul într-un lighean de
aluminiu
- De când ai început
să scrii poezii, l-am descusut eu cam subtil după a nu ştiu câta bere, rămas
numai eu cu el, fiind singurii nefamilişti fără neveste din toată grămada.
- Păi sunt nişte ani,
oho…şi a început să numere halbele de pe masă care erau mai multe decât vârsta
lui sau a mea.
- Şi cum de nu s-a
aflat? Cum de n-ai spus la nimeni, că eu nu pot să ţin un secret mai mult de-o
oră?
- Pentru că nu eşti
secretos.
- Nu, uite, îţi spun
ultimul meu secret ca să scap de el.
- Ce secret?
- Am să mă apuc şi eu
de scris. Dar nu poezii, că nu nimeresc rimele, nu-nţeleg cum reuşeşti tu…
- Dar ce?
- Poveşti!
- Poveşti despre ce?
- Despre oamenii pe
care i-am cunoscut şi universurile lor cotangente. Chiar şi despre tine, că ai
început să semeni cu un personaj favorit de-al meu
- Ştiu şi eu, poate
am consumat prea multe halbe…ce zici, mai bem vreo trei?
Problema a fost că ne
pişam pe rând ca să nu rămână halbele nepăzite şi ne întâlneam tot mai rar,
masa noastră fiind tocmai în pupa vaporului, până am renunţat la veceu şi am
luat-o pe scurtatura care ducea la un boschet de soc.
- Tu ai băut vreodată
vin de soc?
- Nu, numai limonadă,
cum e?
- E bun, dar nu mai
culeg flori de soc din parcuri, că uite cum se pişă lumea pe ele…
- Da, iar dacă o să
scrii o poveste cu mine, să mă faci personaj pozitiv
- Neapărat, toţi
poeţii sunt pozitivi pentru că nimeresc toate rimele la fix. Înafară de unii
care nici nu vor şi scriu poezii trăznite
- Şi-mi promiţi că mă
anunţi când scrii o poveste despre mine iar eu o să-ţi dedic o poezie la
schimb. Un sonet, sau dacă vrei o baladă…
- O baladă, că-i mai
lungă, cine mai scrie balade
- Sau o epopee?
- Atunci o epopee.
Nu mai reţin restul
de promisiuni pe care ni le-am făcut în seara aia, doar că, după ce am terminat
cu poezia, am trecut la femei, un subiect inepuizabil şi posibilităţi de
fabulare infinită.
Udrescu avea vorba
asta, despre femei vreau să spun, că nu ştiu decât să se…şi să se… şi să sugă
toată energia bărbatului. Pe urmă manichiură. Pe urmă pedichiură. Rochii.
Zorzoane. Covoare persane. Parfumuri, mobile, unsori, bijuterii, acareturi,
dulciuri şi morcovi tineri. Pe mine m-a scăpat râsul şi nu mi-a fost deloc bine
vreo trei luni, mă urmărea Udrescu prin toată instalaţia. Bă, fraiere, tu vrei
să te-nsori… Până m-a încolţit în liftul de aprovizionare şi a trebuit să
recunosc. Tăntălăule!
- Ţi-am spus deja,
sărbătoarea s-a terminat la poet în cameră, iar dimineaţa ne-am trezit amândoi
plin cu flori de soc prin buzunare şi cu capurile cât ciuberele.
După altă vreme,
însuşindu-mi metoda poetului, am început şi eu să scriu poveşti, adică furişate
pe ascuns şi cam tâmpiţele. Mi le criticam singur şi mă mai şi supăram. Iar
când n-am mai putut să ţin secretul, l-am spus copiilor cu toate detaliile.
Băiatul meu mai mare tocmai începuse să meargă de-a buşilea iar cel mic era
încă în marsupiul nevestei şi aşa a aflat şi ea, adică nevasta care-mi devenise
soţie, de focurile mele literare lăuntrice cu tot cu promisiunea pe care i-o
făcusem poetului.
- Să te ţii de ea, a
fost soţia de acord, de promisiune, că nu ştiam ce te macină, bine că nu e
ce-am crezut eu.
- Ce-ai crezut tu?
N-a vrut să-mi spună,
femeile sunt secretoase rău, nu ca bărbaţii. Iar eu m-am ţinut de promisine.
Aşa că, dragă
poetule, eu am scris povestea asta despre matale şi dacă o citeşti, să ştii că
e rândul meu să dau de băut.
Între timp, Udrescu a
murit, Dumnezeu să-l ierte!
26
Un sân, doi sâni
(Interviu cu o poetă)
lui Radu Pavel Gheo și Robert Șerban
Eu, odată, m-am
întâlnit cu o poetă care a scris trei cărţi subțirele de poezii și s-a facut
poetă cu plachetă, e bine să-ți pui pe cartea de vizită poet, poate lumea te
crede, că poeziile, dacă sunt proaste, oricum nu le citește nimeni.
- Sărumâna, doamna
poetă, am salutat eu, reverențios, că-mi place să sărut mâinile poetelor,
întotdeauna sunt îngrijite, machiate și par distinse. Îmi place mie să sărut și
alte cele, numai că pe alea nu le spun…
- Ce vrei, s-a repezit
poeta, mă auzise când am spus că “dacă
poemele sunt proaste”, eu rămăsesem cu impresia că doar o gândisem, nu mă
interesează opiniile tale perpendiculare cu literatura.
- Pardon, m-am apărat
eu, părerile mele n-au nici o perpendiculară sau tangență cu literatura, sunt
paralele. Pentru că îmi plac paralelele, privind semnificativ în altă parte.
Mi-a spus un om că dacă te fugarește cineva pe o linie paralelă nu te prinde
niciodată decât dacă e cutremur de pământ, atunci liniile intră una în alta și
devin secante și cosecante. Dar cine se ia după cutremure, eu când fug nu mă
iau după nimic, fug din obișnuință, obișnuința e bună, că dacă n-ar fi bună nu
ne-am obișnui.
- Domnule, Duma,
dă-te la o parte, mi-a cerut poeta. Văd că o aburești la greu. Voi, bărbații,
habar nu aveți ce-i aia o doamnă…Stați numai cu mâinile în buzunar, vă
scărpinați la ouă și emiteți păreri neinteresante.
Eu nu-mi dau seama de
unde știa poeta că mă scărpinam, credeam că prin buzunar nu se observă.
- Ba eu știu ce
înseamnă doamnă, e un fel de duduie cu aere. Mi-a spus tata. A zis, dacă sunt
aere zgomotoase mai merg, dar de cele fâsâite să te ferești că put de-ți cade
părul din nas! Așa m-am dumirit eu de ce am rămas chelios. Cade și din urechi?
Că de părul ăla m-aș cam scăpa…Mai bine nu, m-a sfătuit tata, că-ți poți pierde
urechile cu totul și, atunci, adio echilibru…
- Eu sunt poetă, n-ai
aflat, s-a supărat poeta, ce tot mă amețești cu părul tău și cu taică-tău? Am
fost aprobată poetă de sindicatul poeților! Așa să știi! USR! În uniune nu
intră oricine și nu intră oricum, ca de aia e uniune și nu reuniune. Acum sunt
o poeta foarte mare, importantă, peste care nu se mai poate trece cu vederea. Am
vorbit cu Constanța Buzea, de care tu n-ai auzit în viața ta. La pertu. Și cu
Ioana Băiețică!
- Dar cu Ana
Blandiana?
- Și.
- Dar cu Elena
Farago?
- Și.
- Păi, Elena Farago a
murit demult.
- Vezi ce zăpăcit
ești?
- Și pe tine cum te
cheamă?
- Lumânare.
- Și mai cum?
- Oliţa.
- Eu n-am mai auzit
de numele ăsta. De Constanța Buzea, totuși, am auzit. Ce fel de poezii scrii?
- Un fel de manele.
Scot cuvinte interesante și rare din dicționar, le trântesc pe hârtie și pe
urmă umplu spațiile dintre ele cu cuvinte normale. Uneori cu prostii, că acum e
la modă. Ai citit Miruna Vlada?
- Scrie și ea manele?
- Nu, manele mai
scrie Adi Șchiop, cel puțin așa a promis.
- Și nici n-am mai
auzit de metoda asta, a matale.
- Cum sa auzi dacă e
originală?
- Doamnă poetă, te
rog să mă ierți. Îmi dai și mie un autograf?
- Sigur, doar de
aceea sunt poetă.
- Mulțumesc. O să mai
scrii și alte cărți?
- Scriu câte vreau
eu, ți-am spus ce ușor merge cu metoda mea.
- Da, mi-ai spus, dar
mie trebuie să-mi spui de multe ori până bag la cap.
- Pentru că ești
bărbat, ori se știe că bărbații sunt handicapați. Din toate punctele de vedere.
Mai ales cel sexual.
- Mai ales?
- Mai ales.
- Are legatura cu
poezia?
- Are cu manelele. Bărbatul,
sexual, trebuie să se miște tot timpul, să facă, să dreagă, să transpire, pe
când femeia poate să stea și ca vaca și tot face sex, pricepi acum? Ce, ai
vazut vreo vacă dând din cur?
- N-am văzut decât
câinii care săreau pe picioarele mele și iepurii pe care îi creștea tata în
cuști.
- Și nu ți se părea
scârbos?
- Nu prea, că nu-mi
puteam dezlipi ochii, mai ales de la iepuri, că pe câini îi fugăream dacă se dădeau
la picioarele mele.
- Gata cu porcăriile,
mai întreabă-mă lucruri deștepte, întreabă-mă ce IQ am.
- Ce IQ ai, doamna
poetă?
- Infernal!
- În creștere?
- În explozie.
- IQ-ul infernal o
face pe femeie mai feminină sau mai masculină?
- O plasează deasupra
bărbatului care, pe viitor, va ajunge sclavul femeii, cu mădularul său scârbos
cu tot și cu ouăle sale împuțite. Revenind la poezie, poezia e prin definiție
feminină, o poezie, două poezii. Proza la fel. Romanul și celelalte specii
literare tind spre neutralitate. Masculin nu e nimic. Pe demonstrații, să începem
cu poezia, intrăm la subspecii: epigramă, glosă, haiku, doina, oda, pastorala,
rondelul, sonetul, idila, pastelul, limerickul, caligrama, elegia, rondoul,
trioletul, aubada, tanka, waka și ce-or mai fi. Să trecem la proză: roman,
nuvelă, schiță, povestire, basm, moment sau celelalte specii, interviul,
reportajul, comentariul literar, eseul, scrisoarea, telegrama, e-mailul.
- Și e-mail-ul?
- Și.
- Dar messenger-ul?
- Include și teatrul,
nimic masculin în lumea literară, așa că, să-ți iese din cap că bărbații au
ceva cu literatura.
- Dar cu celelalte
arte?
- Mă faci să răcnesc
de râs, pictura, sculptura, fotografia, toate feminine, iar teatrul și filmul
neutre. Și nu mă împinge să ajung la științe, că stăm la fel. Și nu numai
știința, ci toate produsele tehnologice inventate vreodată.
Doamna poetă avea
dreptate, iar eu m-am cutremurat de dreptatea ei. Prin cap au început să-mi
treacă avioane, rachete, submarine, televizoare, radiouri, frigidere,
autoturisme, ocheane, săbii, cuțite, pistoale, tancuri și tot ce s-a mai putut
trece. Tipografiile.
- Da, dar la
articolele de îmbrăcăminte, genul masculin stă mai bine.
- Exemple.
- Pai, pantofii. Un
pantof, doi pantofi.
- Eu înacalț sandale.
- Un nasturi, doi
nasturi.
- Folosesc fermoare.
- Un ciorap doi
ciorapi.
- Șosete.
- Un chilot, doi
chiloți!
- De-acum n-o să mai
port.
- Cine a mai vazut
poetă fără chiloți?
- Cine a avut
curiozitatea.
- A, eu sunt cam
curios, am forțat nota, poate câștigam ceva teren bărbătesc.
Așa că poeta și-a
scos chiloții pe loc și i-a aruncat într-un copac de gen masculin, dar nu mi-am
dat seama atunci, că i-aș fi sesizat-o. Apoi și-a ridicat fusta.
- Poftim.
Ce-am văzut nu pot să
spun, că mi-e rușine, dar oricine poate să-și imagineze. Toate componentele
mele de bărbat cu care a dotat natura specia mascul (nu însă și gramatica
limbii române, un penis, două penisuri, au început să se foiască ceva de
groază. Am luat-o la fugă și m-am împiedecat în mijlocul șoselei, în timp ce
încercam să cataloghez substantivul sânge, dacă o fi masculin sau o fi neutru,
că feminin nu părea. Și nici să-l număr n-am reușit. În disperare, era să dea
peste mine o căruță de gen feminin, am strigat:
- Un sân, doi sâni!
27
Povestea cu paltonul
foștilor mei colegi de școală (Cameliei)
După armată, am prins o
iarnă geroasă rău, abia așteptam să scap odată de ea că nu mai rezistam cu
paltonul în spate să mi-l vadă lumea ros de molii. Moliile sunt foarte rele, se
dau la hainele oamenilor săraci, la hainele de bogatași nu, că fac discriminari
sociale. Într-un an, moliile mi-au ros paltonul și singurul tricou bun ce-l
aveam și eu, mi l-a cumpărat mama de ziua mea când am terminat liceul. Scria
“Bambi” pe el, dar nu era roșu că alea sunt tricouri de fete, era maro, de
băieți. Eu m-am oferit, odată, să-mi cumpăr și un tricou alb, dar albul se
murdărește prea repede și pe urmă lumea crede că nu-ți speli tricoul că pute și
se ferește de tine ca de râie. Nici negrul nu e bun, că și ăla se murdărește la
fel de repede dar nu se vede și nu mai știi când trebuie spălat. Mi-a spus mie
cineva că nu e bine să speli tricoul odată cu prosopul că se prind scamele de
la prosop. Și nici cu ciorapii, că se prind găurelele de la ciorapi, prin
deducție, pe care nu știu dacă tot moliile le fac.
Iar paltonul nu se spală deloc, dacă speli paltonul iese ca din curul calului
și nu-l mai calci cu toate călcătoarele din lume. Ba se duce la curățat chimic
dacă ți-l primește, pe al meu nu l-au primit.
- Nu vă plac moliile sau de ce?
- N-avem atâtea chimicale câte are nevoie paltonul ăsta, mi-au raspuns
curățătorii chimici, la obiect.
- Păi, de ce să-i trebuiască atâtea chimicale, că doar lucește.
- Tocmai de aia.
Tocmai de aia m-am supărat că nu înțelegeam la ce se referă, vorbeau fonfăit și
rebusistic.
- Nici măcar pe dos?
- Depinde cum arată dosul, s-au codit ei.
Mi-am scos paltonul și l-am întors pe dos. Au și sărit câteva molii din el și
s-au izbit cu capul de vitrină.
- Ne pare rău, s-au scuzat curățătorii…
- Doar nu credeți că se se pot infecta chimicalele de la el.
Pe urmă, curățătorii nu s-au mai abținut și-au început să râdă zgomotos cu
gurile până la urechi. Pe urmă am început să râd și eu să nu creadă că nu m-am
prins sau că n-am simțul umorului. Bine că n-au plâns, că la plâns nu știu cum
să reacționez. Pe urmă le-am spus că nu ies de-acolo cu paltonul murdar, mai
bine le sparg vitrinele cu ce apuc și i-am apucat pe curățători de gulere. Pe
urmă a intrat șeful curățătoriei apărându-se de molii și și-a cerut scuze în
numele colectivului cooperativei lor oferind-mi un palton curat pe care cineva
îl lăsase acolo cu doi ani în urmă și nu-l mai ridicase. Părea ca nou așa că
l-am acceptat pe de gratis. Am plătit numai curățatul și am ieșit plin de voie
bună. M-am și însurat cu el, eu cred că a fost un palton cu noroc.
28
Ziua Sulfinei
primei mele soții
Pe Sulfina am
întâlnit-o pe o platformă petrochimică, într-un halat alb apretat, cu niște
nasturi mari transparenți și nu se fâțâia ca alte laborante în ciuda codițelor
și-a pistruilor care-i stăteau mai bine ca oricui. Nici nu-și legăna șoldurile
ațâțător, ori ademenitor, nici nu se împleticea în x-uri complicate pe toace
amețitoare. Nu-ți spărgea nasul bombându-și țâțele, iar de farduri probabil nici
nu auzise. Probabil că auzise. Probabil că nu le folosea. Era colegă cu
Cristina, cu Ruxandra, cu Manuela și cu încă cel puțin alte zece fete din
generația ei. An grațios. Pe de altă parte, sau pe de cealaltă parte, eu eram
tras la salopetă albastră, haină și pantalon cu șnur pe care-l înnodam în față,
peste tricou, printr-o fontă dublă, cu părul cârlionțat acoperindu-mi toată
suprafața capului. Încă. Tocmai terminasem armata și mă simțeam deodată mai
bărbat. Chiar așa slab cum eram și fără mușchi. Mușchii au venit la modă mai
târziu.
- Auzi, tu pe unde tot dispari, m-a întrebat un coleg, unul Pavele, de pe lângă Vaslui, atunci când dispari și mă lași singur cu toate extruderele?
- La laboratorul CTC, l-am asigurat eu. Duc granulele de polietilenă pentru probe. Indice de curgere, vâscozitate, defecte, șmecherii dinastea, altfel cum reglăm parametrii la mașini?
- Auzi, tu pe unde tot dispari, m-a întrebat un coleg, unul Pavele, de pe lângă Vaslui, atunci când dispari și mă lași singur cu toate extruderele?
- La laboratorul CTC, l-am asigurat eu. Duc granulele de polietilenă pentru probe. Indice de curgere, vâscozitate, defecte, șmecherii dinastea, altfel cum reglăm parametrii la mașini?
Ajunsesem mare
extruderist.
- Ți-ai găsit vreo drăguță pe-acolo?
- Nu, l-am mințit eu.
Dimpotrivă, pusesem ochii pe Sulfina și pe pistruii ei, pe râsul Sulfinei molipsitor și copilăresc, iar ei începuse să-i placă de mine, nu nega, știai că veneam cu buzunarele umflate de granule să te văd, să te întâlnesc, să vorbim despre filme și cărți, despre cum a fost în liceu sau ce firoscos am fost eu în armată. Veneam mai ales pentru tine, să te trag de nasturii transparenți de la halat. Ce indici de curgere. Te luminai la față când intram și-ți întindeai mâinile să-ți torn granulele în palme. Pe urmă așteptam rezultatele acolo, nu mă mai dădeam plecat. În laborator lucrau numai femei, iar mie îmi plăcea printre femei, mai ales când era și Sulfina prin preajmă.
- Bă, tu ți-ai găsit o drăguță, că mai mult acolo stai.
- Unde stau?
- La laboratorul CTC.
- Du-te și tu, umple-ți buzunarele de granule și du-te că e plin de fete! Am eu grijă de extrudere.
- Nu mă duc, că mie mi-e rușine. Îmi plac fetele, dar când le văd fug de ele. Nu știu de ce sunt așa prost
- Pentru că n-ai făcut armata. O să te dezmeticești tu după aia.
- Și ce, în armată te învață cum să te porți cu fetele?
- Nu, dar nici nu te dezvață.
- Atunci cu ce te-alegi?
- Personal?
- Da, personal.
- Eu am devenit mai înfigăreț, că tot e vorba de fete.
- Cum, ascultând și executând ordine, de exemplu?
- Și transmițând-le mai departe altor soldați neinstruiți. Să ai un program, dacă vrei de exemplu, să te culci și să te trezești la oră fixă, să ieși la înviorare, să iei trei mese pe zi, chestii din astea... Să fii ordonat, disciplinat și patriot. De exemplu.
Deja vorbeam ca din carte. Fusesem îndoctrinat.
- Aoleu, eu cred că ție armata ți-a spălat creierul. Eu am auzit că în armată înveți numai porcării.
- Da, dacă asculți de unul și altul. Dar nu armata, ca instituție. Pe mine m-a învățat să-mi calc uniforma, de exemplu.
Nu, că Pavele ăsta mă ambiționa.
- Am auzit că în armată te-apuci de fumat, bei ca porcul și începi să umbli după femei, lasă tu călcatul uniformei. Mănânci numai conserve și te îmbolnăvești de sculament, de sifilis și de păduchi lațoși.
- În tot stagiul n-am avut decât doi soldați bolnavi. Iar dacă nu vrei să bei sau să fumezi, nu te obligă nimeni, nu-ți toarnă nimeni damigeana pe gât și nici nu-ți îndeasă țigara-n gură. Eu am început să fumez din liceu, asta nu înseamnă că liceul m-a învățat. Cât despre bolile venerice o să vezi tu de ce.
- Bun, și ce are de-a face disciplina armatei cu femeile?
- Habar n-am, că m-ai zăpăcit. Mai bine vezi că mă duc să duc niște granule pentru teste de laborator
- E clar, ai o drăguță acolo!
Era clar, aveam drăguță. Mă îndrăgostisem de Sulfina. Tot mai tare, de la o zi la alta. Numai ce trecusem de 20 de ani și Sulfina de 18. Doar ce-i împlinise în acel iunie. Circulau hormonii prin noi în toate direcțiile și cu toate vitezele. După aceea am început să ieșim împreună, ții minte primul nostru film? Papillon, nu ne mai săturam unul de altul, parcă ne mâncam de flămânzi. Am venit în pardesiul meu în carouri ca să pot ascunde în mânecă o lalea, ai roșit de încântare și ne-am ținut de mână tot drumul până la cinematograf. Anul următor te-am cerut de soție. Că nu se mai putea.
- De la granule ți se trage, a comentat Pavele care, la rândul lui, după ce și-a terminat și el armata, s-a însurat tot cu o laborantă.
- Nu de la granule.
- Dar de la ce?
- De la altceva.
- Altceva ce?
- De unde vrei să știu?
- Ți-ai găsit vreo drăguță pe-acolo?
- Nu, l-am mințit eu.
Dimpotrivă, pusesem ochii pe Sulfina și pe pistruii ei, pe râsul Sulfinei molipsitor și copilăresc, iar ei începuse să-i placă de mine, nu nega, știai că veneam cu buzunarele umflate de granule să te văd, să te întâlnesc, să vorbim despre filme și cărți, despre cum a fost în liceu sau ce firoscos am fost eu în armată. Veneam mai ales pentru tine, să te trag de nasturii transparenți de la halat. Ce indici de curgere. Te luminai la față când intram și-ți întindeai mâinile să-ți torn granulele în palme. Pe urmă așteptam rezultatele acolo, nu mă mai dădeam plecat. În laborator lucrau numai femei, iar mie îmi plăcea printre femei, mai ales când era și Sulfina prin preajmă.
- Bă, tu ți-ai găsit o drăguță, că mai mult acolo stai.
- Unde stau?
- La laboratorul CTC.
- Du-te și tu, umple-ți buzunarele de granule și du-te că e plin de fete! Am eu grijă de extrudere.
- Nu mă duc, că mie mi-e rușine. Îmi plac fetele, dar când le văd fug de ele. Nu știu de ce sunt așa prost
- Pentru că n-ai făcut armata. O să te dezmeticești tu după aia.
- Și ce, în armată te învață cum să te porți cu fetele?
- Nu, dar nici nu te dezvață.
- Atunci cu ce te-alegi?
- Personal?
- Da, personal.
- Eu am devenit mai înfigăreț, că tot e vorba de fete.
- Cum, ascultând și executând ordine, de exemplu?
- Și transmițând-le mai departe altor soldați neinstruiți. Să ai un program, dacă vrei de exemplu, să te culci și să te trezești la oră fixă, să ieși la înviorare, să iei trei mese pe zi, chestii din astea... Să fii ordonat, disciplinat și patriot. De exemplu.
Deja vorbeam ca din carte. Fusesem îndoctrinat.
- Aoleu, eu cred că ție armata ți-a spălat creierul. Eu am auzit că în armată înveți numai porcării.
- Da, dacă asculți de unul și altul. Dar nu armata, ca instituție. Pe mine m-a învățat să-mi calc uniforma, de exemplu.
Nu, că Pavele ăsta mă ambiționa.
- Am auzit că în armată te-apuci de fumat, bei ca porcul și începi să umbli după femei, lasă tu călcatul uniformei. Mănânci numai conserve și te îmbolnăvești de sculament, de sifilis și de păduchi lațoși.
- În tot stagiul n-am avut decât doi soldați bolnavi. Iar dacă nu vrei să bei sau să fumezi, nu te obligă nimeni, nu-ți toarnă nimeni damigeana pe gât și nici nu-ți îndeasă țigara-n gură. Eu am început să fumez din liceu, asta nu înseamnă că liceul m-a învățat. Cât despre bolile venerice o să vezi tu de ce.
- Bun, și ce are de-a face disciplina armatei cu femeile?
- Habar n-am, că m-ai zăpăcit. Mai bine vezi că mă duc să duc niște granule pentru teste de laborator
- E clar, ai o drăguță acolo!
Era clar, aveam drăguță. Mă îndrăgostisem de Sulfina. Tot mai tare, de la o zi la alta. Numai ce trecusem de 20 de ani și Sulfina de 18. Doar ce-i împlinise în acel iunie. Circulau hormonii prin noi în toate direcțiile și cu toate vitezele. După aceea am început să ieșim împreună, ții minte primul nostru film? Papillon, nu ne mai săturam unul de altul, parcă ne mâncam de flămânzi. Am venit în pardesiul meu în carouri ca să pot ascunde în mânecă o lalea, ai roșit de încântare și ne-am ținut de mână tot drumul până la cinematograf. Anul următor te-am cerut de soție. Că nu se mai putea.
- De la granule ți se trage, a comentat Pavele care, la rândul lui, după ce și-a terminat și el armata, s-a însurat tot cu o laborantă.
- Nu de la granule.
- Dar de la ce?
- De la altceva.
- Altceva ce?
- De unde vrei să știu?
29
Coincidențe
lui Michel Martin și Veronica D Niculescu
Eu cred că sunt un
mare mincinos de chat pentru că nu poate să mă verifice nimeni în spatele
ecranului și-mi dau în stambă. Pe chat pot să scriu că am ochi portocalii și
pectorali de Schwarzenegger, iar pantalonii îmi stau bine pe fund. Adaug 10 cm la înălțime și scad 10 kg la greutate. Chiar kilogramele de pe stomac.
Ori de pe burtă. Asta când vorbesc cu fetele, când vorbesc cu băieții mă dau
boxer și le promit pumni în nas și falcă. La unu i-am promis un pumn în ochi.
Eram la un internet cafe, de unde să știu eu că vorbeam pe chat tocmai cu
colegul de lângă mine? Care m-a chemat la o țigară afară și acolo am aflat că
și el se lupta cu un ciumeg.
- Păi și eu mă bat cu
unul, i-am spus.
Colegul de țigară s-a
uitat la mine și m-a întrebat:
- Dar nu ești cam
firav?
- Păi ce, conteaza pe
chat? Ăla de unde știe cum arăt?
- Ai dreptate, și io
m-am speriat ca prostul, că ăla cu care mă bat eu are un metru nouăzeci și o
tonă de mușchi.
Dar și eu când am
auzit, pe loc am ciulit urechile și mi-am dat seama cu cine mă luptam. Așa că,
după pauza de țigară, reîntorși la tastaturile noastre, l-am luat ca din oală:
- Băi, șmechere, când
mai ieși la țigară nu mai arunca chiștocul pe trotuar că-ți mut fălcile din
gură.
- Da de unde știi
unde am aruncat eu chiștocul?
- Știu și la ce
internet café ești acum, știu cum arăți, numele real, tot. Ești un om mort.
Fă-ți testamentul și spune-ți rugaciunea că deja sunt în taxi și mă îndrept
spre tine cu celularul.
- Te-aștept, fraiere,
că am centura neagră în karate.
- Ai pe dracu, n-am
vazut eu cand ți-ai scos țigările din buzunar că porți bretele?
Cred că povestea cu
bretelele nu trebuia să o menționez fiindcă imediat colegul meu m-a întrebat ce
nickname are tipul cu care mă bat.
- TupacAmaru, am
mințit eu și am scăpat cu fața curată pentru încă 5 minute când colegul meu m-a
invitat iară la o țigară.
- Deci tu ești ăla de
un metru nouazeci cu care mă băteam și-mi dârdâiau nădragii că vine cu taxiul
să mă crâmpoțească tot.
- Eu sunt, am
recunoscut, cum ți-ai dat seama?
- Păi nu te-am
invitat la o țigară?
- Ba da, și ce-are
una cu alta?
- Păi invitația ți-am
făcut-o pe chat …
Așa că am rămas pe
gânduri, cu gura căscată și la discreția colegului de țigară, mult mai
mușchiulos ca mine.
- Dă-l dracu de
internet, a făcut el până la urmă, hai să bem o bere pe undeva!
- Hai! am răsuflat eu
basma curată, înjurând toate coincidențele din lume.
30
Întrebări esențiale
cumnatelor Sanda, Tamara, Carmen, Cornelia și
cumnaților
Parcă trebuie să fii
filozof să-ți pui întrebări esențiale, toată lumea își pune, de ce, de ce, cum
, în ce fel, iar de ce și cam astea sunt toate întrebările, restul doar
variații. Tata cînd bea devenea foarte înțelept, își punea tot felul de
întrebări încuietoare și interogative la care nu avea răspuns și devenea
agresiv pe loc.
- De ce nu mi-au mărit mie salariul? se întreba tata și pe urmă scuipa scârbit, ce căcat de viață! Firea-ți ai dracului cu salariile voastre!
Pe urmă se întreba cine l-a pus să facă trei copii care-i mănâncă urechile, uite pentru ce muncește el, ca să hrănească trei purcei, să-i îmbrace, să-i poarte la școală. Își făcea socotelile câte sticle de rachiu ar fi putut sa bea zilnic fără cheltuielile cu noi și ajungea la concluzia că mai multe decât ar fi putut el să bea, mai multe țigări de cât ar fi putut să fumeze, mai multe femei decât ar fi putut să... aici nu era foarte convins și iar se nerva că i-a trebuit însurătoare și copii, așa-mi trebuie dacă sunt prost. Dacă am fost, adică. De o vreme se considera deșteptat, însă deșteptat prea târziu.
Mama avea alte întrebări, dar tot fără răspuns. Cu ce am greșit să am eu un bărbat bețivan și violent. Cui greșise și când, că nu-și mai amintea. Poate când fusese copil, poate de pe vremea când era încă doar un sugar? Nu putuse să aibe și ea mai mult noroc, cum avusese alte fete de vârsta ei, mai puțin meritoase și fără zestre pe deasupra? E o lume strâmbă! se inciuda mama, după care îi trăgea repede un Doamne, iartă-mă, amintindu-și că Dumnezeu făcuse lumea aceea strâmbă și știa el de ce, că doar nu degeaba.
La școală, profesorii se întrebau cu voce tare să-i auzim, poate veneam cu sugestii, dar noi nu veneam.
- Ce ne facem cu hoarda asta de sălbatici? Să-i lasăm repetenți?
Abia aici ne deșteptam și ne tremurau budigăii pe noi, fiind o întrebare existențială.
- Nuuu, murmuram dintre bănci, îngălbenindu-ne de spaimă
- Cum îi convingem, cum îi lămurim să-și facă temele și să-și învețe lecțiile, să nu vorbească în timpul orelor, să nu întârzie și să nu chiulească, să nu se mai bată în recreații, sa nu mai spargă băcile și pupitrele ori ferestrele, să nu-și mai sfâșie uniformele, să nu mai fure creta, să nu mai vină la școală cu păduchi și cu râie? Cum?
Cine să răspundă că era o întrebare multiplă și noi nu puteam răspunde nici macar la una simplă, cum era, de exemplu, de ce nu ne-am facut tema.
- Pentru că mi-am uitat caietul de teme acasă, mințeam cu nerușinare, însă minciuna nu e un răspuns corect oricât ar părea, ci doar o minciună, așa cum i se și spune.
- Băi, ce tâmpiți elevi, aceeași scuză aud de când sunt în învățământ, se oripila profesorul, voi chiar n-aveți imaginație deloc? Creatoare vreau să spun, nu cum să vă puneți piuneze sub cur sau să vă împingeți pe scări. Dorian, s-a nervat deodată profesorul (oare de ce chiar pe mine?), ia vino-ncoace! M-a luat de ureche și m-a ridicat în sus până mi s-au bulbucat ochii. Ia mai repetă odată de ce nu ți-ai făcut tema?
- Pentru că mi-am uitat caietul acasă
- De aia nu ți-ai făcut-o sau de aia n-ai caietul la tine? O să te las repetent, poate așa te înveți minte!
De unde să mă învăț minte că m-am speriat în ultimul hal, nu de profesor și nici de repetenția lui, ci de tata care m-ar fi uscat în bătaie. Care mi-ar fi pus alte întrebări la care nu se putea nici răspunde, nici minți. Tata ar fi întrebat:
- Cum ți-ai permis să rămâi repetent? Pe urmă ar fi continuat, nu cumva ai fost mai prost ca restul proștilor?
Am discutat cu Troancă problema și el a fost de acord că trebuie făcut ceva. Am și făcut, am rupt o foaie din caietul de teme, care oricum era gol și am întocmit o listă pe care am numit-o listă deschisă inepuizabilă de scuze pentru tema de casă. Pe urmă am pus punct. O idee pe zi, că nu se mai putea. Prima idee i-a venit lui Troancă și am și pus-o în aplicație. Am citit bine materialul și l-am memorat și mai bine.
- De ce nu ți-ai făcut tema, elev Duma?
- Pentru că n-am înțeles-o, domnule profesor.
- Ce n-ai înțeles?
- Acolo unde cad două obiecte de la înălțimea h și care ajunge primul jos
- Și care ajunge?
- Asta e, că depinde.
- Pai tocmai asta e, că nu depinde, ajung deodată, accelerația fiind aceeași.
- Asta e, că nu se specifică.
- Ce nu se specifică?
- Dacă obiectele cad pe aceeași planetă, sau cad pe planete diferite...
- Și dacă se menționa că e vorba de aceeași planetă, înțelegeai?
- Nu.
- De ce nu?
- Pentru că nu se menționează nici dacă sunt identice ca greutate, formă și mărime, plus la ce distanță sunt unul de altul.
- Să zicem că e o cădere liberă în vid.
- Nici atunci n-aș fi înțeles pentru că manualul meu e vechi și îi lipsește exact pagina cu problema. Plus că mi-am uitat caietul de teme acasă.
- De ce nu mi-au mărit mie salariul? se întreba tata și pe urmă scuipa scârbit, ce căcat de viață! Firea-ți ai dracului cu salariile voastre!
Pe urmă se întreba cine l-a pus să facă trei copii care-i mănâncă urechile, uite pentru ce muncește el, ca să hrănească trei purcei, să-i îmbrace, să-i poarte la școală. Își făcea socotelile câte sticle de rachiu ar fi putut sa bea zilnic fără cheltuielile cu noi și ajungea la concluzia că mai multe decât ar fi putut el să bea, mai multe țigări de cât ar fi putut să fumeze, mai multe femei decât ar fi putut să... aici nu era foarte convins și iar se nerva că i-a trebuit însurătoare și copii, așa-mi trebuie dacă sunt prost. Dacă am fost, adică. De o vreme se considera deșteptat, însă deșteptat prea târziu.
Mama avea alte întrebări, dar tot fără răspuns. Cu ce am greșit să am eu un bărbat bețivan și violent. Cui greșise și când, că nu-și mai amintea. Poate când fusese copil, poate de pe vremea când era încă doar un sugar? Nu putuse să aibe și ea mai mult noroc, cum avusese alte fete de vârsta ei, mai puțin meritoase și fără zestre pe deasupra? E o lume strâmbă! se inciuda mama, după care îi trăgea repede un Doamne, iartă-mă, amintindu-și că Dumnezeu făcuse lumea aceea strâmbă și știa el de ce, că doar nu degeaba.
La școală, profesorii se întrebau cu voce tare să-i auzim, poate veneam cu sugestii, dar noi nu veneam.
- Ce ne facem cu hoarda asta de sălbatici? Să-i lasăm repetenți?
Abia aici ne deșteptam și ne tremurau budigăii pe noi, fiind o întrebare existențială.
- Nuuu, murmuram dintre bănci, îngălbenindu-ne de spaimă
- Cum îi convingem, cum îi lămurim să-și facă temele și să-și învețe lecțiile, să nu vorbească în timpul orelor, să nu întârzie și să nu chiulească, să nu se mai bată în recreații, sa nu mai spargă băcile și pupitrele ori ferestrele, să nu-și mai sfâșie uniformele, să nu mai fure creta, să nu mai vină la școală cu păduchi și cu râie? Cum?
Cine să răspundă că era o întrebare multiplă și noi nu puteam răspunde nici macar la una simplă, cum era, de exemplu, de ce nu ne-am facut tema.
- Pentru că mi-am uitat caietul de teme acasă, mințeam cu nerușinare, însă minciuna nu e un răspuns corect oricât ar părea, ci doar o minciună, așa cum i se și spune.
- Băi, ce tâmpiți elevi, aceeași scuză aud de când sunt în învățământ, se oripila profesorul, voi chiar n-aveți imaginație deloc? Creatoare vreau să spun, nu cum să vă puneți piuneze sub cur sau să vă împingeți pe scări. Dorian, s-a nervat deodată profesorul (oare de ce chiar pe mine?), ia vino-ncoace! M-a luat de ureche și m-a ridicat în sus până mi s-au bulbucat ochii. Ia mai repetă odată de ce nu ți-ai făcut tema?
- Pentru că mi-am uitat caietul acasă
- De aia nu ți-ai făcut-o sau de aia n-ai caietul la tine? O să te las repetent, poate așa te înveți minte!
De unde să mă învăț minte că m-am speriat în ultimul hal, nu de profesor și nici de repetenția lui, ci de tata care m-ar fi uscat în bătaie. Care mi-ar fi pus alte întrebări la care nu se putea nici răspunde, nici minți. Tata ar fi întrebat:
- Cum ți-ai permis să rămâi repetent? Pe urmă ar fi continuat, nu cumva ai fost mai prost ca restul proștilor?
Am discutat cu Troancă problema și el a fost de acord că trebuie făcut ceva. Am și făcut, am rupt o foaie din caietul de teme, care oricum era gol și am întocmit o listă pe care am numit-o listă deschisă inepuizabilă de scuze pentru tema de casă. Pe urmă am pus punct. O idee pe zi, că nu se mai putea. Prima idee i-a venit lui Troancă și am și pus-o în aplicație. Am citit bine materialul și l-am memorat și mai bine.
- De ce nu ți-ai făcut tema, elev Duma?
- Pentru că n-am înțeles-o, domnule profesor.
- Ce n-ai înțeles?
- Acolo unde cad două obiecte de la înălțimea h și care ajunge primul jos
- Și care ajunge?
- Asta e, că depinde.
- Pai tocmai asta e, că nu depinde, ajung deodată, accelerația fiind aceeași.
- Asta e, că nu se specifică.
- Ce nu se specifică?
- Dacă obiectele cad pe aceeași planetă, sau cad pe planete diferite...
- Și dacă se menționa că e vorba de aceeași planetă, înțelegeai?
- Nu.
- De ce nu?
- Pentru că nu se menționează nici dacă sunt identice ca greutate, formă și mărime, plus la ce distanță sunt unul de altul.
- Să zicem că e o cădere liberă în vid.
- Nici atunci n-aș fi înțeles pentru că manualul meu e vechi și îi lipsește exact pagina cu problema. Plus că mi-am uitat caietul de teme acasă.
Debut furtunos și un
sfârșit lamentabil. Am luat nota 4 pentru lipsă de imaginație, ceea ce m-a
făcut să-mi pun și eu prima mea întrebare esențială pe care am uitat-o între
timp, însă, din una în alta, am ajuns la cea mai importantă, iat-o: de ce m-am
născut? Și de ce tocmai eu? Și de ce tocmai atunci. Și de ce tocmai băiat și nu
fată? Și de ce în familia respectivă și nu a vecinului, de ce în România și nu
în America unde voiam eu să ajung cu orice preț iar acum prețul mi-a trecut. Și
de ce tocmai om și nu altceva.
- De aia, a zis tata, pe urmă, după ce s-a mai gândit, te-ai născut ca să am eu pentru cine hămăli.
- Pentru că mi-a venit sorocul, mi-a răspuns mama, nu puteam să te țin în burtă mai mult.
Bunicul: ca să faci umbră pământului, pramatie, cine mi-a furat luleaua din trandafir pe care am primit-o de la un neamț cand a explodat un obuz și ne-am trezit în aceeași gaură unde i-am cerut o țigară, neamțului îi zburase casca și ochelarii, i-am găsit eu una din lentile și i-am tocmit o ramă dintr-o sârmă ghimpată în care ne aruncase suflul exploziei...
- O știu pe asta, bunicule
- Da pe aia cu eliberarea Budapestei o știi?
- Da, o știu și pe aia, o știu și pe cea din munții Tatra, le știu pe toate.
- Pe toate o să le știi după ce mori, s-a nervat bunicul aruncând cu cârja după o găină ce intrase în stratul său de morcovi.
Numai că mie nu-mi convenea să aștept până mor. La școală am aflat că de aia ne naștem ca să ne perpetuăm specia, dar tema de casă tot nu mi-am făcut-o.
- De ce nu ți-ai făcut tema, elevule?
- Pentru că n-am înțeles-o.
- Ce n-ai înțeles, am discutat perpetuarea mamiferelor la ora de curs.
- Da, dar catârii nu se perpetuează, mereu trebuie împerecheat calul cu măgarul.
- Asta e doar o excepție.
- Plus că mi-am uitat caietul de teme acasă.
Am luat iar un patru, pentru că ați uita caietul nu e nici un plus, veșnica problemă cu imaginația. Până la urmă, totuși, am terminat și școala, dar la întrebări esențiale n-am renunțat, pe măsură ce trece timpul se nasc altele. Ultima la care meditez acum e dacă m-am născut liber sau nu. Pentru ca mereu m-am simțit într-un fel de robie. Societatea te înrobește, familia te înrobește, religia te înrobește. Condiția ta umană te înrobește. Nu poți să faci un pas, un gest, să schițezi un zâmbet, să ai o emoție, să porți cu tine un gând fără sa fii, să aparții, să datorezi sau să îndatorezi, să ai obligații, să faci parte. Din ceva sau din altceva.
- De aia, a zis tata, pe urmă, după ce s-a mai gândit, te-ai născut ca să am eu pentru cine hămăli.
- Pentru că mi-a venit sorocul, mi-a răspuns mama, nu puteam să te țin în burtă mai mult.
Bunicul: ca să faci umbră pământului, pramatie, cine mi-a furat luleaua din trandafir pe care am primit-o de la un neamț cand a explodat un obuz și ne-am trezit în aceeași gaură unde i-am cerut o țigară, neamțului îi zburase casca și ochelarii, i-am găsit eu una din lentile și i-am tocmit o ramă dintr-o sârmă ghimpată în care ne aruncase suflul exploziei...
- O știu pe asta, bunicule
- Da pe aia cu eliberarea Budapestei o știi?
- Da, o știu și pe aia, o știu și pe cea din munții Tatra, le știu pe toate.
- Pe toate o să le știi după ce mori, s-a nervat bunicul aruncând cu cârja după o găină ce intrase în stratul său de morcovi.
Numai că mie nu-mi convenea să aștept până mor. La școală am aflat că de aia ne naștem ca să ne perpetuăm specia, dar tema de casă tot nu mi-am făcut-o.
- De ce nu ți-ai făcut tema, elevule?
- Pentru că n-am înțeles-o.
- Ce n-ai înțeles, am discutat perpetuarea mamiferelor la ora de curs.
- Da, dar catârii nu se perpetuează, mereu trebuie împerecheat calul cu măgarul.
- Asta e doar o excepție.
- Plus că mi-am uitat caietul de teme acasă.
Am luat iar un patru, pentru că ați uita caietul nu e nici un plus, veșnica problemă cu imaginația. Până la urmă, totuși, am terminat și școala, dar la întrebări esențiale n-am renunțat, pe măsură ce trece timpul se nasc altele. Ultima la care meditez acum e dacă m-am născut liber sau nu. Pentru ca mereu m-am simțit într-un fel de robie. Societatea te înrobește, familia te înrobește, religia te înrobește. Condiția ta umană te înrobește. Nu poți să faci un pas, un gest, să schițezi un zâmbet, să ai o emoție, să porți cu tine un gând fără sa fii, să aparții, să datorezi sau să îndatorezi, să ai obligații, să faci parte. Din ceva sau din altceva.
31
Arătătoare
prozatorilor Sorin Vidan Delaskela și Liviu
Nanu
Primul sărut
franţuzesc l-am avut cu un căţel. Că eu mă jucam cu o lopăţică şi ţineam gura
căscată de căscat ce eram şi a venit căţelul acela şi m-a lins în gură. Avea o
limbă foarte aspră şi nu mi-a plăcut deloc aşa că i-am tras una cu lopăţica
peste bot.
Al doilea sărut nu-mi amintesc cu cine l-am consumat și nici nu ştiu care-i deosebirea de pupătură. Când eram mic fugeam dupa fete să le pup şi fetele fugeau de mâncau pământul să nu care cumva să le prind și când le prindeam ţipau ceva de groază. Ziceau să nu le pup, că am muci la nas și nu le plac mucii mei. Mie-mi plăceau că erau săraţi. Odată, m-a prins un tovaraş de profesor de ureche, pupând o fată.
- De ce pupi fetele, DoDu?
- Aoleu, tovaraşe profesor, ce mă doare urecheaaa.
- De ce, mă, DoDu-le?
- Că-i place lui tata.
- Cum adică?
- Adică tata când a auzit că am fugit după o fată şi am pupat-o, s-a lăudat la nenea Gyury, vecinul nostru, că uite ce-a facut băiatul lui.
- Şi ce-i cu asta?
- Ceva o fi, tovaraşe profesor, că tata nu se laudă cu mine niciodată şi nici mândru nu e, aşa că de aia pup fetele, să-i dau prilej de laudă.
Tovarăşul profesor nu m-a crezut aşa că am luat un catalog în cap, dar nu m-a durut. Cataloagele în cap te dor numai dacă nu se uita nimeni, poate să-ţi curgă şi lacrimile când nu te vede nimeni şi poţi şi să te vaieţi, dar daca se uita careva nu te doare deloc, că altfel te faci de ruşine. Şi dacă te faci de ruşine e prea grav că te arată lumea cu arătătorul iar noaptea visezi numai arătătoare.
Al doilea sărut nu-mi amintesc cu cine l-am consumat și nici nu ştiu care-i deosebirea de pupătură. Când eram mic fugeam dupa fete să le pup şi fetele fugeau de mâncau pământul să nu care cumva să le prind și când le prindeam ţipau ceva de groază. Ziceau să nu le pup, că am muci la nas și nu le plac mucii mei. Mie-mi plăceau că erau săraţi. Odată, m-a prins un tovaraş de profesor de ureche, pupând o fată.
- De ce pupi fetele, DoDu?
- Aoleu, tovaraşe profesor, ce mă doare urecheaaa.
- De ce, mă, DoDu-le?
- Că-i place lui tata.
- Cum adică?
- Adică tata când a auzit că am fugit după o fată şi am pupat-o, s-a lăudat la nenea Gyury, vecinul nostru, că uite ce-a facut băiatul lui.
- Şi ce-i cu asta?
- Ceva o fi, tovaraşe profesor, că tata nu se laudă cu mine niciodată şi nici mândru nu e, aşa că de aia pup fetele, să-i dau prilej de laudă.
Tovarăşul profesor nu m-a crezut aşa că am luat un catalog în cap, dar nu m-a durut. Cataloagele în cap te dor numai dacă nu se uita nimeni, poate să-ţi curgă şi lacrimile când nu te vede nimeni şi poţi şi să te vaieţi, dar daca se uita careva nu te doare deloc, că altfel te faci de ruşine. Şi dacă te faci de ruşine e prea grav că te arată lumea cu arătătorul iar noaptea visezi numai arătătoare.
Domnule
Delaskela,
(epistolă nesolicitată)
în fiecare miercuri e ziua mea, pentru că m-am
născut miercuri și nu joi ori în vreo altă zi din săptămână. Am un prieten care
s-a născut luni și e bolnav, îl apucă mereu dorul de casă. Un alt prieten al
meu s-a născut tot luni și s-a lăsat de fumat din cauza unui cancer la colon.
Într-o marți s-au născut bunicii soției și amândoi sunt morți!! Iar într-o joi era născută fosta mea profesoară de geometrie și trigonometrie, o nesuferită, mereu mă asculta la ce nu știam eu. Eu știam să calculez triunghiul isoscel, avea o catetă și două ipotenuze, iar dacă desenam un romb și-l împărțeam în două, scoteam patru catete și o ipotenuză. La un triunghi cu unghiuri de 60 de grade scoteam trei catete egale. Cel mai greu îmi era cu cercurile, că nu știam să calculez raza mică, decât raza mare. Raza mare era întodeauna de la centru la exterior, însă raza mică se calcula numai în interior, ceea ce mi se pare mai greu decât să calculezi distanța între razele circumscrise.
Tata s-a suparat când am luat patru, a zis că ce e așa de greu să desenezi cercuri și patrate.
- Păi, e greu, i-am explicat. Poți greși perimetrul și dacă nu vrei să renunți la raza mare atunci se distruge numărul pi și nu mai poți calcula nimic fără el.
- Ce-i ăla pi, s-a interesat tata.
- Un T cu două picioare.
- Ce tâmpenie, toată lumea știe că T are un singur picior.
- Da, că pe tata nu puteai să-l prostești, iar perpendiculara are 90 de grade în toate direcțiile, punctul nu are dimensiune, dar dacă se mișca, descrie o linie. Curbă.
- De ce curbă?
- Fiindcă, după Einstein, trăim într-o lume curbă.
- Așa e, strâmbă nu curbă.
Vecinul nostru, nenea Gyuri, era născut într-o vineri, nu rezista deloc la băutură, când se îmbăta vorbea numai porcarii și se lăuda într-una cu arborele genealogic al contelui Teleki până se cutremura.
Într-o marți s-au născut bunicii soției și amândoi sunt morți!! Iar într-o joi era născută fosta mea profesoară de geometrie și trigonometrie, o nesuferită, mereu mă asculta la ce nu știam eu. Eu știam să calculez triunghiul isoscel, avea o catetă și două ipotenuze, iar dacă desenam un romb și-l împărțeam în două, scoteam patru catete și o ipotenuză. La un triunghi cu unghiuri de 60 de grade scoteam trei catete egale. Cel mai greu îmi era cu cercurile, că nu știam să calculez raza mică, decât raza mare. Raza mare era întodeauna de la centru la exterior, însă raza mică se calcula numai în interior, ceea ce mi se pare mai greu decât să calculezi distanța între razele circumscrise.
Tata s-a suparat când am luat patru, a zis că ce e așa de greu să desenezi cercuri și patrate.
- Păi, e greu, i-am explicat. Poți greși perimetrul și dacă nu vrei să renunți la raza mare atunci se distruge numărul pi și nu mai poți calcula nimic fără el.
- Ce-i ăla pi, s-a interesat tata.
- Un T cu două picioare.
- Ce tâmpenie, toată lumea știe că T are un singur picior.
- Da, că pe tata nu puteai să-l prostești, iar perpendiculara are 90 de grade în toate direcțiile, punctul nu are dimensiune, dar dacă se mișca, descrie o linie. Curbă.
- De ce curbă?
- Fiindcă, după Einstein, trăim într-o lume curbă.
- Așa e, strâmbă nu curbă.
Vecinul nostru, nenea Gyuri, era născut într-o vineri, nu rezista deloc la băutură, când se îmbăta vorbea numai porcarii și se lăuda într-una cu arborele genealogic al contelui Teleki până se cutremura.
- Am sânge de nobil! Striga nenea Gyuri după
numai două dețuri de țuică și-și arăta venele învinețite prin piele.
- Na, ai, se bucura tata. Hai să ne-ncuscrim.
- Păi cum să ne-ncuscrim că eu am un băiat și
tu ai trei băieți.
- Așa e, recunoștea tata, amețit și el, am
făcut trei ca să vă copleșim pe voi, ungurii.
Sâmbăta s-a născut o mătușă de-a mea de care
nu-mi place, umblă toată vara desculță prin sat cu intrigi și agită lumea,
cine-a mai murit, cine s-a mai născut, cine cu cine vorba aia, cui i-a căzut un
dinte sau pe cine l-a mușcat un câine, iar duminica, un coleg din clasa a doua
care a rămas repetent de mai multe ori pentru că era țigan de șatră. Țiganii de
șatră nu-și cumpărau caiete ca să nu râdă șatra de ei și din cauza asta nu
treceau nici clasa.
Bine că m-am născut miercuri. Dar matale? Sper
că nu marți!
Cu respect, Dorian Duma
32
Cel mai frumos cadou
Adinei Ungur și Ruxandrei Novac
Eu am avut foarte
multe cadouri şi foarte miştoace, nu fiindcă mi-ar place cuvântul miştoace,
bucureştenizat, dar ţigănesc la origine, doar că mi-e greu să aleg unul singur.
Cred că am să mă gândesc concentrat. Dacă beau o bere. Sau dacă beau două beri.
Dar fără guler. Că unii barmani pun guler mare la halbă ca să iese berea la
semn, pe urma gulerul se topeşte şi te pomeneşti cu berea sub semn. Şi dacă te
cerţi cu barmanul pe banii tăi, barmanului îi vine să-ţi dea cu halba în cap ca
să ţi-l spargă, că dacă nu trişează la semn cum îşi face el bacşişul. Mai bine
bei bere la sticlă şi te-ai luat de-o grijă. Când eram eu mic, asta pentru că
toată lumea crede că eu n-am fost niciodată mic, am furat o maşinuţă din curtea
unui copil care locuia peste drum de casa noastră. N-are nici o legătură cu
berea şi nici cu barmanii. Poate indirect, dar nu cred. Pe copil îl chema Gyuri
ca şi pe taică-su.
- Ia vezi ce furat DoDu de la noi, l-a repezit maică-sa, o unguroaică rea de gură şi rotundă ca o găluşcă.
Eu am luat-o la fugă, când am auzit gura ei, Gyuri după mine, că era un tip alergăreţ şi când m-a ajuns din urmă am scăpat maşinuţa din mână. De emotiv ce eram, dar şi sensibil. Şi hoţ, pe deasupra, asta nici nu se mai pune. Un comunist în devenire dacă nu cumva se spune în formare.
- Ce jucărie mi-ai furat?
Ăsta era Gyuri. Gyuri avea o masă întreagă de jucării şi n-ar fi ştiut niciodată ce-i lipseşte dacă nu m-ar fi văzut găluşca de maică-sa.
- Aaa, asta? Poţi s-o păstrezi. Ţi-o fac cadou (o cacofonie permisă).
Era o maşinuţă de tablă peste care cineva călcase şi o turtise în ultimul hal, nu te mai puteai juca cu ea decât dacă erai un calic de mâna a doua ca mine. Dar nu mi-a venit să cred. Totuşi. Prea era din cale-afară.
- Chiar?
- Ţi-o las dacă îmi cari două zile ghiozdanul la şcoală.
Gyuri părea mai degrabă bucuros să scape de ea, arăta ca o tinichea goală, cu toate că mai avea roţi, turtite şi alea, din plastic, iar eu mă gândeam în culmea fericirii. Roţile se pot recupera. Şi dacă-i trag câteva ciocane la maşinuţă poate o îndrept. Şi dacă o vopsesc arată ca nouă. Şi mă bucuram rău de tot pentru că nu avusesem niciodată o maşinuţă în toată viaţa mea scurtă de până atunci.
Iar lui Gyuri i-am promis că voi fi prietenul lui cât voi trăi şi că n-o să-l uit niciodată. Cred că l-am şi îmbrăţişat. Mi-am dat cuvantul că-i culeg o sută de pietre pentru praştie, una şi una, plus o cutie de conserve plină cu râme pentru pescuit. Ghiozdanul nu i l-am mai cărat, că eram la şcoli diferite. Cam asta. Cred că undeva prin podul casei, la mama, mai există maşinuţa aceea. Într-o cutie, alături de alte amintiri. A fost prima şi, oricum, altă maşinuţă n-am mai avut. Cel puţin nu cât am fost copil.
- Ia vezi ce furat DoDu de la noi, l-a repezit maică-sa, o unguroaică rea de gură şi rotundă ca o găluşcă.
Eu am luat-o la fugă, când am auzit gura ei, Gyuri după mine, că era un tip alergăreţ şi când m-a ajuns din urmă am scăpat maşinuţa din mână. De emotiv ce eram, dar şi sensibil. Şi hoţ, pe deasupra, asta nici nu se mai pune. Un comunist în devenire dacă nu cumva se spune în formare.
- Ce jucărie mi-ai furat?
Ăsta era Gyuri. Gyuri avea o masă întreagă de jucării şi n-ar fi ştiut niciodată ce-i lipseşte dacă nu m-ar fi văzut găluşca de maică-sa.
- Aaa, asta? Poţi s-o păstrezi. Ţi-o fac cadou (o cacofonie permisă).
Era o maşinuţă de tablă peste care cineva călcase şi o turtise în ultimul hal, nu te mai puteai juca cu ea decât dacă erai un calic de mâna a doua ca mine. Dar nu mi-a venit să cred. Totuşi. Prea era din cale-afară.
- Chiar?
- Ţi-o las dacă îmi cari două zile ghiozdanul la şcoală.
Gyuri părea mai degrabă bucuros să scape de ea, arăta ca o tinichea goală, cu toate că mai avea roţi, turtite şi alea, din plastic, iar eu mă gândeam în culmea fericirii. Roţile se pot recupera. Şi dacă-i trag câteva ciocane la maşinuţă poate o îndrept. Şi dacă o vopsesc arată ca nouă. Şi mă bucuram rău de tot pentru că nu avusesem niciodată o maşinuţă în toată viaţa mea scurtă de până atunci.
Iar lui Gyuri i-am promis că voi fi prietenul lui cât voi trăi şi că n-o să-l uit niciodată. Cred că l-am şi îmbrăţişat. Mi-am dat cuvantul că-i culeg o sută de pietre pentru praştie, una şi una, plus o cutie de conserve plină cu râme pentru pescuit. Ghiozdanul nu i l-am mai cărat, că eram la şcoli diferite. Cam asta. Cred că undeva prin podul casei, la mama, mai există maşinuţa aceea. Într-o cutie, alături de alte amintiri. A fost prima şi, oricum, altă maşinuţă n-am mai avut. Cel puţin nu cât am fost copil.
33
Despre coacăzari
Irinei, Innuendei, Eugeniei și Corinei
Aşteptam poştaşul cu
sufletul la gură, în fiecare zi, o recunosc cu toată jena de care sunt capabil.
Fiind ruşinos, aşteptam scrisori de la fete și mă rușinam chiar de poștaș,
nenea Iancul. De la băieţi nu aşteptam. Băieţii nu erau interesanţi, decât
fetele erau interesante. Cu băieţii vorbeam la şcoală, zgomotos, tot felul de
porcării nesărate, preluate de la colegii mai mari, să ne audă fetele. Cu
fetele nu vorbeam că eram timid, mai bine le scriam scrisorele. Asta avea să se
întâmple mai târziu, când m-a lovit criza hormonală și am prins dexteritate la
scris. Mai devreme, cel mult mă băteam cu ele, cu fetele, că altceva nu ştiam
ce să fac. Le trânteam de pământ apoi le lăsam să mă pălmuiască, îmi plăceau
atingerile lor calde.
Dar nici vorbă să primesc răspunsuri la scrisori, că eram zevzec, le povesteam de șobolanii morți, prinși în cursă de tata și de ouăle de vrabie pe care le descopeream și le ofeream pisicii, în schimb aşteptam şi speranţa că voi primi un răspuns mă umplea de emoţii. Alteori, îmi imaginam că am primit o scrisoare de la o fată necunoscută, o zână desprinsă de prin poveștile și basmele pe care le citeam şi chiar lecturam scrisoarea aceea ipotetică și parfumată. Cu tot cu ps. Mă încruntam, apoi mă înveseleam, apoi iar mă umpleam de emoţii la ceea ce-mi scria fata imaginată de mine.
Dar nici vorbă să primesc răspunsuri la scrisori, că eram zevzec, le povesteam de șobolanii morți, prinși în cursă de tata și de ouăle de vrabie pe care le descopeream și le ofeream pisicii, în schimb aşteptam şi speranţa că voi primi un răspuns mă umplea de emoţii. Alteori, îmi imaginam că am primit o scrisoare de la o fată necunoscută, o zână desprinsă de prin poveștile și basmele pe care le citeam şi chiar lecturam scrisoarea aceea ipotetică și parfumată. Cu tot cu ps. Mă încruntam, apoi mă înveseleam, apoi iar mă umpleam de emoţii la ceea ce-mi scria fata imaginată de mine.
Într-o altă zi, mi-am făcut niște curaj şi i-am scris Mioarei, o colegă de clasă, dar nu prin poştă, pentru că nu mai aveam răbdare, i-am strecurat un biletel în uniformă când nu era atentă:
Dragă Mioara,
îmi place cum ţi-ai legat părul, te prinde şi te face mai atrăgătoare, semeni cu o coacază neagră. Îmi plac coacăzele negre. În plus, nu-mi pot dezlipi privirea de la ... tale.
Și am semnat: „anonim”.
îmi place cum ţi-ai legat părul, te prinde şi te face mai atrăgătoare, semeni cu o coacază neagră. Îmi plac coacăzele negre. În plus, nu-mi pot dezlipi privirea de la ... tale.
Și am semnat: „anonim”.
Dimineaţa, la şcoală,
Mioara ne scana pe băieţi, fioroasă. Pe mine nu, eu eram timid şi nu mă bănuia.
S-a dus direct la Mirel. I-a spus-o de la obraz:
- Cocăzarule!
Mirel, care era cel mai făţos dintre băieţi, a rămas încremenit.
- Ce-i aia, cocăzar? Poate coacăzar.
- Lasă că ştii tu!
- Tocmai.
- Tocmai.
- Adică habar n-am.
Urmatorul, în obiectiv, a fost Adrian. Adrian era mai înalt ca noi toţi, îţi suceai capul când vorbeai cu el. Şi era primul căruia îi dăduseră tuleii. Chiar se lăuda că se barbiereşte cu briciul lui taică-său fără să se taie. A făcut şi ăsta o mutră mai bleagă decât o avea.
- Ce-i aia, cocăzar?
- Cocăzarule!
Mirel, care era cel mai făţos dintre băieţi, a rămas încremenit.
- Ce-i aia, cocăzar? Poate coacăzar.
- Lasă că ştii tu!
- Tocmai.
- Tocmai.
- Adică habar n-am.
Urmatorul, în obiectiv, a fost Adrian. Adrian era mai înalt ca noi toţi, îţi suceai capul când vorbeai cu el. Şi era primul căruia îi dăduseră tuleii. Chiar se lăuda că se barbiereşte cu briciul lui taică-său fără să se taie. A făcut şi ăsta o mutră mai bleagă decât o avea.
- Ce-i aia, cocăzar?
- Sau coacăzar!
- Tot nu știu.
Aşa că i-am scris din nou, Mioarei, încurajat de succes.
Aşa că i-am scris din nou, Mioarei, încurajat de succes.
Dragă Mioara,
vezi bine că nu eşti un bun detectiv. Și nici eficient. În primul rând pentru că nu ştii ce cauţi, în al doilea rând pentru că nu ştii unde. În al treilea rând pentru că sunt eu prea deștept.
“Anonim”
vezi bine că nu eşti un bun detectiv. Și nici eficient. În primul rând pentru că nu ştii ce cauţi, în al doilea rând pentru că nu ştii unde. În al treilea rând pentru că sunt eu prea deștept.
“Anonim”
Mioara era vedeta momentană
a clasei. O combinație destul de rară. Și frumoasă şi, culmea, cea mai bună la
învăţătură. Dar şi plină de fumuri. Însă, aşa plină de fumuri, toţi băieţii
erau după ea. Eu nu, eu o iubeam în taină pe Nana. Cu şanse, pentru că de Nana
nu-i plăcea la nimeni din cauza coşilor ei de pe faţă. De care a și scăpat după
alt an și s-a trezit peste noapte că băieții se bulucesc pe ea.
Şi iar i-am strecurat Mioarei un bileţel în buzunarul uniformei. Cred că asta o nedumerea cel mai tare. Cum? Şi cine? Şi de ce? Şi când? După mai multe bileţele de acest fel, ajunsese să privească mereu în toate direcţiile. Poate poate.
Şi iar i-am strecurat Mioarei un bileţel în buzunarul uniformei. Cred că asta o nedumerea cel mai tare. Cum? Şi cine? Şi de ce? Şi când? După mai multe bileţele de acest fel, ajunsese să privească mereu în toate direcţiile. Poate poate.
Dragă Mioara,
degeaba încerci să afli. Sunt invizibil. Ieri, la ora de sport, te-am privit în timp ce alergai. Ai nişte picioare impecabile!
“Anonim”
degeaba încerci să afli. Sunt invizibil. Ieri, la ora de sport, te-am privit în timp ce alergai. Ai nişte picioare impecabile!
“Anonim”
Până la urmă, Mioarei
i-a venit ideea să scrie pe tablă în timpul pauzei. “Anonim, te detest, laşule.
Arată-ţi mutra dacă eşti bărbat. Ai un sărut de la mine. Zece secunde pe
numărate”.
S-a aşezat în bancă, tacticoasă, și ne-a urmărit pe fiecare în parte, în timp ce ne reîntorceam în clasă. Pe mine m-a exclus, ca deobicei, fiind invizibil. Ceea ce a fost spre norocul meu pentru că tremuram ca varga de emoţie. Ceilalţi băieţi s-au aprins imediat, era rost de pupături. Nu mai aveau răbdare până se termina ora de fizică. În pauza următoare au și înconjurat-o pe Mioara.
- Eu sunt anonim!
- Da? Și care e conţinutul ultimei anonime?
Şi tot aşa până la ultimul.
În ultima pauză, Mioara a venit la mine.
- Bună, Dorian.
M-am emoţionat pe loc şi am roşit tot. N-am fost în stare să-i răspund, am dat numai din cap. Mioara m-a privit în ochi, cu toate că eu mă uitam undeva pe fereastră.
- Înţeleg, mi-a spus. Cu o voce atât de caldă de-mi venea să cad de pe picioarele mele. Tu eşti invizibilul Dorian. Am înţeles, însfârşit. Ce orbi sunt oamenii câteodată… M-a uluit cu propoziţia ei, parcă vorbea doamna de limba Franceză. Vrei să fii colegul meu de bancă?
Propunerea a venit ca o măciucă direct în moalele capului. Am reuşit, totuşi, să fac un semn afirmativ şi m-am aprins la faţă ca drapelul sovietic. Îmi vâjâiau urechile şi mi se părea că e prea cald. Poate era prea cald. Eram copleşit.. M-am mutat cu Mioara în bancă spre uluiala colegilor, în special a celorlalți băieți. Dar și a Nanei.
- Chiar îţi place tunsoarea mea nouă?
- Daa...adica da!
În fâstâceala care a urmat, neştiind ce să mai spun, i-am oferit, pur şi simplu, câteva coacăze negre pe care mama mi le pusese la pachet.
A fost una din cele mai fericite zile ale mele, ca şcolar. Am primit şi sărutul. Iar în final, m-am ales cu o poreclă pe care am purtat-o tot restul anului.
- Coacăzaruleee!
S-a aşezat în bancă, tacticoasă, și ne-a urmărit pe fiecare în parte, în timp ce ne reîntorceam în clasă. Pe mine m-a exclus, ca deobicei, fiind invizibil. Ceea ce a fost spre norocul meu pentru că tremuram ca varga de emoţie. Ceilalţi băieţi s-au aprins imediat, era rost de pupături. Nu mai aveau răbdare până se termina ora de fizică. În pauza următoare au și înconjurat-o pe Mioara.
- Eu sunt anonim!
- Da? Și care e conţinutul ultimei anonime?
Şi tot aşa până la ultimul.
În ultima pauză, Mioara a venit la mine.
- Bună, Dorian.
M-am emoţionat pe loc şi am roşit tot. N-am fost în stare să-i răspund, am dat numai din cap. Mioara m-a privit în ochi, cu toate că eu mă uitam undeva pe fereastră.
- Înţeleg, mi-a spus. Cu o voce atât de caldă de-mi venea să cad de pe picioarele mele. Tu eşti invizibilul Dorian. Am înţeles, însfârşit. Ce orbi sunt oamenii câteodată… M-a uluit cu propoziţia ei, parcă vorbea doamna de limba Franceză. Vrei să fii colegul meu de bancă?
Propunerea a venit ca o măciucă direct în moalele capului. Am reuşit, totuşi, să fac un semn afirmativ şi m-am aprins la faţă ca drapelul sovietic. Îmi vâjâiau urechile şi mi se părea că e prea cald. Poate era prea cald. Eram copleşit.. M-am mutat cu Mioara în bancă spre uluiala colegilor, în special a celorlalți băieți. Dar și a Nanei.
- Chiar îţi place tunsoarea mea nouă?
- Daa...adica da!
În fâstâceala care a urmat, neştiind ce să mai spun, i-am oferit, pur şi simplu, câteva coacăze negre pe care mama mi le pusese la pachet.
A fost una din cele mai fericite zile ale mele, ca şcolar. Am primit şi sărutul. Iar în final, m-am ales cu o poreclă pe care am purtat-o tot restul anului.
- Coacăzaruleee!
34
P (armata la reluare)
lui Hansi
Cu armata a fost iată cum, deloc uşoară şi cu efecte vizibile. Vorbesc de unitatea 01841 (ssst) Paraşutişti, Caracal.
Aveam un locotenent major, dar îl chema Mişulescu, cam ţigănos după culoarea pielii, început de burtă şi buzat ceva de groază pentru că era comandant de companie.
- Băăă! Ne-a luat în primire din prima zi, că n-avea mustaţă şi nasul îi era destul de turtit, din nări îi ieşeau smocuri de păr, iar capul îi părea rotunjor cu bărbie dublă. Băăă! Ne-a înfricoşat rău cu băă-l lui prelung. Dracul v-a luat sub comanda mea. Uitaţi de mămici şi tătici, aici faceţi armată nu bambilici, nu frecaţi leuşteanul, nu vă clăbuciţi în baie cu apă caldă că nu s-a inventat în regimentul de paraşutişti!
- Toa’le major...
Că eu am făcut armata la paraşutişti benevol, de frică să nu mă ia în altă parte, de unde era să ştiu că o să dau peste Mişulescu ăsta.
- Ce vrei, soldat, aici se cere permisiunea să vorbeşti cu un superior.
- Toaşu superior...
- Pe burtă, soldat!
- Nu pot că sunt prea gras, permiteţi să vă raportez...
- Cui, soldat?
- Lui tata, că mi-aţi ordonat să uit de tătici, iar tata mi-a spus că dacă am probleme să-i dau un telefon...
- Da cine e taică-tu?
- Primarul Craiovei, să trăiţi!
- Cum te cheamă?
- Chiţimia, să trăiţi!
- Chiţimiaaa, păi vezi, mă, că nu vorbeam cu tine, ci cu hoarda asta de soldaţi neinstruiţi. Drepţi, hoardă! Tu ai să fii locţiitorul meu, Chiţimia, dragule. Te fac comandant direct. Să-i menţionezi asta lui tac-tu când îl suni neapărat.
- Da, să trăiţi!
- Toaşu’ lemn major…
- Dar tu ce vrei? Tac-tu cine mai e?
- Prim secretar de partid pe judeţul Călăraşi, să trăiţi!
- Pe el și pe mama lui. Lasă, mă, nu trebuie să-mi spui să trăiţi, tu să traieşti, că eşti tânăr. Tu şi cu tac-tu. O să-ţi dau şi ţie un post de comandă, te separ eu de hoardă.
- Am înţeles!
Toaşu’ lemn major avea să mai afle că mai aveam un coleg, taică-său era şeful spitalului militar din Cluj. Şi încă un coleg, şeful securitaţii de frontieră cu Yugoslavia. Şi încă unul, directorul platformei chimice din Craiova. Şi încă unul, cu unchi general de armată. Aşa că, într-o lună, toa’ lemn major Mişulescu şi-a dat demisia de la compania noastra de piloşi. Că nu mai avea posturi de comandă pentru toată lumea şi, în plus, pentru că odată l-a scapat gura prin faţă. A zis:
- Să nu vă prind că mi-aduceţi sculament de la ţigăncile din cimitir care vă ademenesc pe 5 lei şi vă vând pe gratis boli de câteva sute. Şi să-mi umpleţi mie unitatea cu paduchi lăţoşi. Că aţi dat de dracu! Am primit permis special de la părinţii voştri. Dacă vă mănâncă, îmi spune-ţi, mai sunt şi alte metode să scapi de mâncărimi. Chiţimia!
- Ordonaţi, toaşu’ superior!
- Te mănâncă rău?
- Mă cam mănâncă, toaşu’
- Pleci acasă, în permisie!
Însă, înainte să plece acasă, Chiţimia a trecut pe la ţigăncile din cimitir, a luat sculamentul de la ele şi l-a cărat la logodnica lui secretă a cărui tată era membru de comitet central.
În locul lui Mişulescu a venit lemn majorul Ardeleanu, mult mai moale cu cine trebuia şi mai prea ciufut cu cei ca mine, cu părinţi trăgători la şaibă.
Problema cea mai spinoasa a mea a fost cu oltenii, care erau o treime din companie, că furau pe ce li se lipeau mâinile. Cum a dat iarna, mi-au şi disparut izmenele militare. Mă frecau pantalonii direct pe piele, ceva de groază.
- Nu mişcă nimeni în aliniament!
Strigau comandanţii de plutoane, dar eu trebuia să mă scarpin, că mă mâncau pantalonii pe pielea goală. Şi aşa mă căpătuiam cu 10 culcaturi minim la fiecare raport de dimineaţă.
La înviorare nu ieşeam nici atât, care înseamnă deloc, că mi se furaseră şi pijamalele. Până la spălător sau veceu, făceam nudism în toată regula.
Aveam o soldă de 60 de lei şi nici atât. Nici vorbă să-mi ajungă de ţigări cu toate că le fumam pe cele mai ieftine.
- Soldat DoDu!
- Da, să trăiţi!
- De ce n-ai centura, soldat?
- Mi-au furat-o oltenii ăstia, să trăiţi! Afurisiţii…
- Deseară dormi la arest.
Adică nu era destul că eram pagubaşul...
Iar păgubaşii ca mine se căpătuiau cu lucruri de care nu aveau nevoie. Mă refer la ciperca dintre degetele de la picioare pe care am luat-o eu în armată, pe gratis, de la un soldat necunoscut care mi-a schimbat ciorapii în toiul nopţii.
- Cine mi-a schimbat ciorapii? Am tunat eu cand am observat oroarea
- Eu nu, s-a disculpat soldatul care dormea în patul vecin, că eu nu fac găuri în călcâiele ciorapilor.
- De unde ştii că am o gaură în călcâi?
- Păi tocmai asta e, că nu ştiu, bună ghicitoare.
- Nu cumva ai şi mâncărici printre degetele de la picioare, ca tata?
- Ba am, dar de unde ai aflat?
- Pentru că acum am şi eu, hoţule de ciorapi!
Aşa că l-am provocat la o bătaie în spălător, când făceam baia săptămânală unde nu puteai folosi obiecte cotondente, că erai în pielea goală. Dar un săpun în cap tot am luat, unul din ăla, calup.
Ne înghesuiam 4o de soldaţi neinstriţi în baie, duşurile erau nişte capete de ţevi în tavan şi bineînţeles că trăgeam cu ochiul unul la altul pentru evaluarea armamentului din dotare.
Toată lumea îl invidia pe Marcel fiindca mergea cam împiedecat din cauza supra dotării, aşa că i-am şi scos vorbe şi, un soldat mai şmecher, a compus şi o ghicitoare. Iată: ce e moale şi atârnă până la glezna lui Marcel? Dar de ghicit n-a ghicit nimeni, decât cei care am fost la baia săptămânală cu el şi am văzut cu ochii noştri minunea.
Mie mi se pare că ghicitorile sunt făcute să nu le poţi ghici decât dacă eşti ghicitor, sau dacă ai voie să ghiceşti pe litere. Aşa că eu încep la ghicitoarea cu Marcel. Încep cu prima literă. P…
Cum am
prins eu râcă pe o petrochimistă
Am avut un gornist în armată, dar era din Galaţi, cânta din goarnă, el îi spunea trompetă. Trompetă nu era, trompeta
are butoane, goarna lui n-avea decat ţeava pentru că-i lipseau butoanele fiindcă
era de armată, iar ofiţerul de serviciu mereu ne urmărea dacă ieşim sau nu la
inviorare după cântecul goarnei, iar cântecul se numea deşteptarea. Intra în
dormitor şi răcnea ca în junglele din Bangladesh:
- Stârpiturilor!!!
- Noi nu eram stârpituri deloc, dar totuşi, ne speriam de ne căcam pe noi. Alţii! Eu nu, că mirosea cam tare, că la cantină ne dădea numai fasole din două în două zile. La prima apă, nu aşa.
- Atenţiune!
Săream ca potârnichile din pat, eu dormeam la etaj şi aterizam mereu în spatele celui de jos, îl cocoşeam adică.
- Afară, fuga marş!
Ne călcam în picioare şi ne dădeam cu nasu-n cur unu la altul. Aşa am prins râcă pe gornistul companiei şi pe urmă pe toţi gălăţenii. Şi pe urmă pe toţi ofiţerii şi pe toată armata română. Şi pe comandantul ei suprem care era însurat cu o scorpie de petrochimistă.
- Stârpiturilor!!!
- Noi nu eram stârpituri deloc, dar totuşi, ne speriam de ne căcam pe noi. Alţii! Eu nu, că mirosea cam tare, că la cantină ne dădea numai fasole din două în două zile. La prima apă, nu aşa.
- Atenţiune!
Săream ca potârnichile din pat, eu dormeam la etaj şi aterizam mereu în spatele celui de jos, îl cocoşeam adică.
- Afară, fuga marş!
Ne călcam în picioare şi ne dădeam cu nasu-n cur unu la altul. Aşa am prins râcă pe gornistul companiei şi pe urmă pe toţi gălăţenii. Şi pe urmă pe toţi ofiţerii şi pe toată armata română. Şi pe comandantul ei suprem care era însurat cu o scorpie de petrochimistă.
35
Ireversibil
tatălui, mamei
și băieților mei
Dragă Irinuca,
(epistolă de
peste ocean)
[...]
pe vremuri aveam un greieraş sub podea care ne
cânta toată noaptea. Tata dormea în camera alăturată şi îl auzea de acolo. Într-o zi, a strigat enervat că are să
omoare toţi greierii de pe lume.
Eu am început să bocesc, mie îmi plăcea de greieraş, îi lăsam fărâmituri de pâine în ascuns şi atunci tata s-a înduioşat şi mi-a scăpat o palmă peste cap.
- Îţi scot eu greierii din dovleac, m-a asigurat el.
Mi-a plăcut semnul tău de exclamare, e ca un semnal de alarmă. Uitarea nu trebuie să se aştearnă peste noi. Că ce avem mai de preţ decât amintirile noastre? Nu de mult, l-am sunat pe fratele meu în România şi mi-a spus că tata ţine un greiere într-un sertar şi îi dă de mâncare.
- Păi lui nu-i plăceau greieraşii, m-am mirat eu.
- Ba da, acum îi plac, a spus că greierii îi amintesc de tine.
Eu am început să bocesc, mie îmi plăcea de greieraş, îi lăsam fărâmituri de pâine în ascuns şi atunci tata s-a înduioşat şi mi-a scăpat o palmă peste cap.
- Îţi scot eu greierii din dovleac, m-a asigurat el.
Mi-a plăcut semnul tău de exclamare, e ca un semnal de alarmă. Uitarea nu trebuie să se aştearnă peste noi. Că ce avem mai de preţ decât amintirile noastre? Nu de mult, l-am sunat pe fratele meu în România şi mi-a spus că tata ţine un greiere într-un sertar şi îi dă de mâncare.
- Păi lui nu-i plăceau greieraşii, m-am mirat eu.
- Ba da, acum îi plac, a spus că greierii îi amintesc de tine.
*
Altădată, tata s-a hotărât să mă ducă la bâlciul ce tocmai poposise la
noi în cartier, cu toată forfota, vânzoleala și nenumăratele zorzoane și atracții pe care le puteai cumpăra pentru
numai câțiva bănuți. Dulciuri și limonade de toate felurile și esențele,
fluieriște, coifuri și pistoale de apă, dar mai ales scânciobul pe care-l vânam
noi, copiii, înainte de orice. Înainte de toate. Tata a anunțat-o pe mama că
merge și el să caște gura, nu mult, vreo oră,
să-i cumpere ei un batic și să mă învârte pe mine cu căluții. Era într-o
duminică după-amiază, împlineam 8 ani și mă consideram mare de-acum.
- Să se bucure şi el… de ziua lui!
- Hmm.
- Că nu i-am cumpărat niciun cadou. Dă-mi niște bani!
- Ce bani?
- Pentru căluți. Și pentru baticul ăla.
- Nu-mi trebuie nici un batic.
- Îți trebuie, lasă.
- Sigur nu te duci la birt să te-mbeţi cu prietenii până cazi sub scaune?
s-a scăpat mama bănuitoare și suspicioasă. Circumspectă, ca întotdeauna.
Tata a făcut o mutră nu se putea mai ofensată și mai jignită, cum adică
sub scaune, ce insultă mai era și asta de față cu mine, de când cădea el pe sub
mese și pe sub scaune, în ciuda unor experiențe anterioare, nu puține, cu
cine-l confunda, cu nenea Gyuri? Pufăind și tropăind nemulțumit prin curte,
de-a dreptul iritat de observația mamei, șutând o jumate de cărămidă cât colo,
gata să omoare cu ea o găină care s-a și pus pe un cotcodăcit zelos și mai
să-și rupă degetele de la picior prin gheata ciucită a cărui bombeu i s-a
dezlipit deodată. Mama a cedat imediat, deși se obișnuise cu scenetele tatei, n-a
mai spus nimic, ne-a lăsat să plecăm, mușcându-se de buze, privindu-ne cu ochii
subțiați în timp ce ieșeam pe poartă.
- Schimbă-ți, măcar, pantofii.
Dar tata și-i schimbase deja.
- Iar tu să ai grijă de taică-tău, mi-a strigat din urmă.
- Da.
- Nu-l lăsa să bea!
- Nu.
- Și nu stați mult!
- Nu.
- Nu vă murdăriți pe haine!
- Nu.
Pe drum m-am lăudat la toată lumea că mă duc unde mă duc şi o să fac ce-o
să fac. Săream într-un picior și desenam cercuri în jurul tatei, mi se părea că
nu mai era nimeni ca mine de fericit, până s-a enervat tata şi mi-a şters o
palmă după ceafă. După o tură scurtă de plâns însă, am prins iară curaj:
- Tată.
- Ce mai vrei?
- O să fie un scrânciob mare?
- De unde să ştiu eu, s-a mirat tata. De ce mă-ntrebi?
- Fiindcă nu îmi plac căluții, copiii de vârsta mea se dau în scrânciobul
cel mare!
- Da cine ţi-a spus că o să te dai cu scrânciobul?
- Matale. Mamei.
- I-am spus ca să pot pleca de acasă. Ce crezi, că am bani de scrânciobul
tău? O să te joci cu alţi copii până beau eu o bere şi pe urmă ne întoarcem.
Când am ajuns la bâlci, tata m-a atenționat să nu cumva să mă pierd până
bea el berea, că n-are chef să stea cu ochii numai pe mine, deși birtul era
chiar acolo, în inima bâlciului.
Aşa că am rămas numai cu privitul la copiii care strigau din scrânciob de
voioşi nevoie mare ce erau. Cred şi eu că-mi curgeau scuipaţii după o tură de
învârteală. Pe urmă l-am auzit pe tata, înveselit brusc, se întâlnise cu un
prieten de-al lui mai vechi, pe care mama i-a interzis să-l mai aducă la noi acasă,
un beţivan notoriu. Îl lăsase nevasta, își pierduse serviciul, se apucase de
furat și cerșit.
- Ce faci, Pavele, hai să bem o bere!
- Vin, s-a oferit Pavele, dar sunt lefter.
- Dau eu, a râs tata pocnind din degete. Am făcut azi un ciubuc gras la
serviciu, de care nevasta-mea habar n-are.
- Ești un boier, domnu Duma, Să trăiești!
- Şi mă dau şi eu o tură? l-am întrebat pe tata de faţă cu nenea Pavele,
o şmecherie care, la unii copii, prieteni de-ai mei, ţinea totdeauna.
- Da, a zis tata, uite, ţine aici! şi mi-a repezit un picior undeva de-am
căzut pe burtă într-o băltoacă mică rămasă după ploaie.
- Ce faci, DoDu-le, m-a strigat un copil pe care-l cunoşteam de pe strada
noastră, un șfab de bani gata, fudulul de Gunther, ai căzut din scrânciob?
Mi-a venit iar să plâng, dar mi-a fost ruşine de nişte fete care oricum
se apucaseră să râdă cu gura până la urechi, aşa că m-am ascuns în spatele
birtului şi am plâns acolo puţin, pe urmă mai mult că mă tot ambalam de unul
singur, vreo două ore, până a dat tata peste mine, clătinându-se, nu mai era
loc la veceu și venise să se pişe pe pereţi.
- Ce-i cu tine aici? Te-am căutat peste tot. Din cauza ta iară o să spună
mă-ta că am stat prea mult şi m-am îmbătat. Hai, marş acasă!
Am pornit marş acasă, tata a căzut de câteva ori şi şi-a spart nasul, iar
eu l-am pansat cu o frunză de pe marginea unui şanţ în care tata a şi alunecat
până la urmă şi s-a murdărit și el. Arătam amândoi ca porcii.
- Să nu-i spui lui mă-ta c-am băut, m-a amenințat.
- Nu.
- Tu nu știi... n-ai văzut... te dădeai în scrânciob...
- Da.
- Și ține-mă de subsuoară... nu știu ce dracu mi-a amorțit așa, un
picior...
Altă dată, iară a venit bâlciul cu scrânciob în cartier, crescusem, aveam
şi eu copiii mei deja, ne-am dus cu toţii să-l vedem. Pe copii i-am dat la
învârteală, pe căluți, iar eu cu tata ne-am luat câte-o bere, să ne amintim de
zilele bune.
- Mi-aduc aminte, a tuşit tata, de-o întâmplare, cu tine. Cam demult
de-atunci. Oare de ce îmi amintesc atâtea mărunţişuri şi alte lucruri mai
importante de acum un an, doi, le-am uitat?
- Eu le-am uitat pe toate, am râs nervos, şi mâna a început să-mi tremure
un pic din cauză halbei. Bună mai e berea asta!
- Multă vreme ai fost supărat, a continuat tata, frecându-și palmele una
de alta, îmbătrânit de-acum, cu vorba blândă, domoală. Din cauza întâmplării aceleia,
pe care mi-o amintesc eu acum. Şi pe bună dreptate...
- Ei, mi-a trecut. De fapt nici nu ştiu despre ce întâmplare vorbeşti,
m-am fâstâcit fără să vreau. Bea berea aia până nu se trezește.
- Ştiu că ţi-a trecut, băiete... ştiu, a șoptit tata, dar ce păcat că nu
putem da timpul înapoi…
36
Ora de desen
lui Darius Hupov și Cotizo Draia
Odată, la ora de
desen, tovarășa ne-a dat să desenăm animale domestice. Pe urmă s-a răzgândit.
- Mai bine nu, mai bine desenați cai. Sunt moartă dupa cai de când eram copil ca și voi.
Tovarășa învățătoare era moartă după cai de când era mică, așa că eu am desenat un cal mic, potrivit. Ca și noi.
- Cât mai simplu să fie, fără șa și fără frâie. Mare și falnic.
Am șters calul meu mic și am desenat unul mare. Cât mai simplu, i-am pus capul, gâtul –pe gât am desenat și un pic de coamă - corpul, coada și picioarele cu tot cu copite, dar fără potcoave. Mai simplu de-atât nu se putea. Și, la sfârșit de tot, am desenat și două ugere. Mi-a plăcut tare mult desenul meu. Abia așteptam să mi-l vadă tovarășa.
- Ce sunt astea?
- Ugere, doamnă.
- Unde ai mai văzut tu cal cu ugere?
- Păi calul meu e o iapă și din ugere sug mânjii laptele...
- Eu nu ți-am spus să desenezi iapă, ci cal, așa că șterge și desenează un cal adevărat!
Așa că am șters și am desenat un alt cal, iar la sfârșit i-am adăugat și ceva.
- Ce...ce-i aia?
- Ceva ce au caii.
- Nu ți-e rușine, ia să ștergi porcaria aia!
- Atunci nu mai e cal, doamnă, în nici un caz un cal adevărat... Numai dacă vreți să vă desenez un armăsar.
Doamna s-a nervat și m-a pus să șterg ceva-ul ăla ori să-l fac mai mic să nu se mai vadă că e o porcărie.
Așa că până la urma m-am nervat eu, am șters și am desenat ceva mai mic, deși la cai e mai mare și, supărat, am pus o linie punctată care ajungea din ceva până jos. Poftim, calul meu se pișa.
Așa că am luat nota patru, mi-a fost scăzută nota la purtare la opt și, pe deasupra, am fost pus să desenez o oaie șleampătă cu lâna până la pământ.
- Să nu se vadă nimic, decât lâna! m-a amenințat tovarășa. Și iarba!
- Mai bine nu, mai bine desenați cai. Sunt moartă dupa cai de când eram copil ca și voi.
Tovarășa învățătoare era moartă după cai de când era mică, așa că eu am desenat un cal mic, potrivit. Ca și noi.
- Cât mai simplu să fie, fără șa și fără frâie. Mare și falnic.
Am șters calul meu mic și am desenat unul mare. Cât mai simplu, i-am pus capul, gâtul –pe gât am desenat și un pic de coamă - corpul, coada și picioarele cu tot cu copite, dar fără potcoave. Mai simplu de-atât nu se putea. Și, la sfârșit de tot, am desenat și două ugere. Mi-a plăcut tare mult desenul meu. Abia așteptam să mi-l vadă tovarășa.
- Ce sunt astea?
- Ugere, doamnă.
- Unde ai mai văzut tu cal cu ugere?
- Păi calul meu e o iapă și din ugere sug mânjii laptele...
- Eu nu ți-am spus să desenezi iapă, ci cal, așa că șterge și desenează un cal adevărat!
Așa că am șters și am desenat un alt cal, iar la sfârșit i-am adăugat și ceva.
- Ce...ce-i aia?
- Ceva ce au caii.
- Nu ți-e rușine, ia să ștergi porcaria aia!
- Atunci nu mai e cal, doamnă, în nici un caz un cal adevărat... Numai dacă vreți să vă desenez un armăsar.
Doamna s-a nervat și m-a pus să șterg ceva-ul ăla ori să-l fac mai mic să nu se mai vadă că e o porcărie.
Așa că până la urma m-am nervat eu, am șters și am desenat ceva mai mic, deși la cai e mai mare și, supărat, am pus o linie punctată care ajungea din ceva până jos. Poftim, calul meu se pișa.
Așa că am luat nota patru, mi-a fost scăzută nota la purtare la opt și, pe deasupra, am fost pus să desenez o oaie șleampătă cu lâna până la pământ.
- Să nu se vadă nimic, decât lâna! m-a amenințat tovarășa. Și iarba!
- Da, doamnă.
Așa că am așezat oaia în stânga paginii, că aveam și eu încăpățânarea mea, chiar la margine, n-avea decât să mă lase repetent la desen, iar în mijlocul foii de hârtie am pus o grămadă de biluțe negre, fără nici o legătură.
Așa că am așezat oaia în stânga paginii, că aveam și eu încăpățânarea mea, chiar la margine, n-avea decât să mă lase repetent la desen, iar în mijlocul foii de hârtie am pus o grămadă de biluțe negre, fără nici o legătură.
37
Treaba cu americanii
foștilor mei profesori
Când eram mic mă tot
uitam după stelele căzătoare cu gura căscată. L-am întrebat pe tata, că el
citea ziarele şi știa o mulțime de lucruri:
- De ce cad stelele,
tată?
- Pentru că sunt
grele, aruncă tu o piatră în sus să vezi dacă nu-ți cade în cap...
Și a avut dreptate,
am aruncat o piatră în sus şi piatra numaidecât a căzut în capul lui nenea Gyuri,
vecinul nostru, care s-a supărat numaidecât şi a sunat la poartă.
- Domnule Duma, fiul
dumneatale a dat cu piatra în capul meu.
- Păzește-ți capul,
l-a luat tata pe scurt pentru că era cu nenea Gyuri într-o râcă mai veche din
cauza unei raţe ce mereu se oua lângă gardul nostru şi tocmai atunci s-a găsit
şi tata să ţină un câine care se dadea în vânt după ouă de raţă.
- Mai bine păzește
matale copilul...
- Adică ce vrei să
spui?
- Că dacă n-ai matale
grijă, o să am eu...
- Iar eu am să-l las
pe Azor să prinda raţa şi am s-o pun pe varză. Azor, prinde rața și
adu-o-ncoace!
- Iar eu te dau în
judecată la sfat! s-a nervat nenea Gyuri.
- Iar eu îl dresez pe
Azor să te muşte de curul tău de ungur.
Așa că nenea Gyuri
și-a tăiat raţa şi conflictul s-a stins de la sine.
Totuși, după câțiva
ani am reluat discuția cu tata.
- Am auzit că stelele
căzătoare nu sunt stele, ci bucăţi de comete ori asteroizi
- Steroizi sau
asteroizi?
Aici recunosc că m-a
încuiat.
- Nu știu, dar așa
spunea la Teleenciclopedia
- Tu știi să spui
Teleenciclopedia? s-a mirat tata. Că maică-ta spune teleciclopedia...
Mama se şifona din
cauza asta:
- Nu toata lumea e
deşteaptă ca tine.
Iar tata o tachina în
continuare:
- Du-te şi
completează-ţi patru clase!
Ce-i drept, tata se
lăuda cu cele şase clase ale sale cu toate că nu le făcuse, însă avea
certificat.
- O să le complectez...s-a
supărat mama şi, într-o bună zi, s-a înscris la un curs de alfabetizare seral.
Venea acasă cu un caiet împrumutat de la una din colege care știa să scrie şi
ni-l dădea nouă să-i copiem lecția şi să i-o citim pe de rost până adormea.
Iată cum, dupa 6 luni, mama s-a căpătuit cu un certificat de 8 clase. I l-a
lăsat tatei, ostentativ (sau poate intenționat), pe masă.
- Ce-i asta?
- Diploma mea de 8
clase! Cu două mai mult ca tine...
- Şi cine-i prostul
care ţi-a semnat-o, tu nu știi nici să-ţi scrii numele, decât pe sărite.
- Acuma ştiu. Ştiu şi
tabla înmulţirii!
- Dar a-mpărţirii?
- O ştiu şi pe
a-mpărţirii... Încearca-mă!
- Cum împarţi trei
cai în două grajduri?
- Pun doi într-unul
şi unul în altul.
- Vezi că nu ştii?
- Dar cum e?
- Unu şi jumate.
- Adică tai un cal în
două?
- Adică da.
- Asta-i o prostie,
cine-i nebun să omoare calul ca să-l bage pe jumătate în grajd?
- Legea matematică.
- E o lege proastă,
de aia oamenii cu prea multă învăţătură se prostesc primii, că învaţă măgării.
Până la urmă,
problema stelei căzatoare a fost că tata a ajuns cu ea la istorie, ca să
înţeleg că stelele se autoconsumă şi se sting.
- Fiecare popor a
fost mare şi puternic într-un anumit timp. Imperii nemaiauzite. Pe urmă au
căzut. Ca nişte stele. Grecii, romanii, egiptienii, sumerienii, macedonienii,
mongolii, turcii, nemţii, francezii, englezii şi multe altele.
- Dar românii?
- Au fost şi românii,
odată, imperiul româno-bulgar...
- Dar acum cine e
steaua?
- Ruşii, din
pacate... și americanii!
- Şi vor cădea şi ei?
- Cu certitudine. E o
lege matematică, nu scapă nimeni!
Între timp, rușii au
căzut, rămâne de văzut care e treaba cu americanii...
38
Despre Sulfine
lui Eugen Suman, Nic Bereș și Ion Amăriuței
Am auzit eu despre cocoșii din vechime că se
suiau pe casă și cântau cucurigu! Cei de la bunicii mei cântau i-i-i-ii, dar
ceva mai ragușit decat mine acum. Și se suiau doar pe gard sau pe câte un butuc
și răgușeau până nădușeau ori trezeau toată gospodăria. Restul animalelor îi
urau și le purtau gânduri de petrecanie. A ținut și tata, dar nu cocoși, ci
găini ouătoare. Cocoșul era unul singur și mult prea destul, că ce făcea cu
găinile era jale mare. Le alerga prin curtea noastră până le obosea bine, pe
urmă sărea pe ele și le smulgea toate penele din cap. Un cocoș foarte rău, îl
mai alergam și eu cu joarda să lase găinile în pace. Că unele oricum nu mai
aveau pene pe cap și nici pe gât, nu înțeleg de ce insista cocoșul atâta.
- Mamă, uite ce face cocoșul nostru cu găinile noastre. Și îi povesteam mamei cu lux de amănunte, revoltat în ultimul hal pe cocoș.
- Asta e soarta găinilor, mi-a spus mama, o să înțelegi tu când mai crești.
Așa că eu am mai crescut și, într-o zi, tata a cumpărat iepuri. Le-a făcut cuști speciale de iepuri și mă trimitea pe mine și pe Troancă să le rupem iarbă, toată ziua bună ziua. Mâncau iepurii la iarba cu tonele. Până se spărgeau. Și ce era mai rău e că mâncau zilnic. Dar ce faceau iepurii cu iepuroaicele lor, nici nu vreau să povestesc. Că mi se lipeau ochii de cuștile lor și nu mă mai dam plecat. Vai de capul iepuroaicelor, mă cuprindea o milă nesfârșită de ele. De ele și de găini. Tocmai atunci mi-am amintit ce spusese mama și am început să mă gândesc cu capul meu. Asta e soarta iepuroaicelor, mi-am zis, în locul mamei. Adică ce, te pui cu soarta?
Și am văzut eu, mai târziu, care era și soarta oilor sau a caprelor sau a altora. Îmi mai scădea din milă pe seamă ce ajungeam mai înțelegător.
Că pe urmă am crescut de tot și m-am însurat și eu cu Sulfina mea. Era și timpul. Și din nou mi-am adus aminte de ce-mi spusese mama. Mult mai meditativ. Și m-am gândit, de data asta fără nici un pic de milă. Asta e soarta Sulfinelor.
- Mamă, uite ce face cocoșul nostru cu găinile noastre. Și îi povesteam mamei cu lux de amănunte, revoltat în ultimul hal pe cocoș.
- Asta e soarta găinilor, mi-a spus mama, o să înțelegi tu când mai crești.
Așa că eu am mai crescut și, într-o zi, tata a cumpărat iepuri. Le-a făcut cuști speciale de iepuri și mă trimitea pe mine și pe Troancă să le rupem iarbă, toată ziua bună ziua. Mâncau iepurii la iarba cu tonele. Până se spărgeau. Și ce era mai rău e că mâncau zilnic. Dar ce faceau iepurii cu iepuroaicele lor, nici nu vreau să povestesc. Că mi se lipeau ochii de cuștile lor și nu mă mai dam plecat. Vai de capul iepuroaicelor, mă cuprindea o milă nesfârșită de ele. De ele și de găini. Tocmai atunci mi-am amintit ce spusese mama și am început să mă gândesc cu capul meu. Asta e soarta iepuroaicelor, mi-am zis, în locul mamei. Adică ce, te pui cu soarta?
Și am văzut eu, mai târziu, care era și soarta oilor sau a caprelor sau a altora. Îmi mai scădea din milă pe seamă ce ajungeam mai înțelegător.
Că pe urmă am crescut de tot și m-am însurat și eu cu Sulfina mea. Era și timpul. Și din nou mi-am adus aminte de ce-mi spusese mama. Mult mai meditativ. Și m-am gândit, de data asta fără nici un pic de milă. Asta e soarta Sulfinelor.
39
Cristina
prietenilor mei româno-canadieni
Știu eu un băiat pe
care îl chema Nicolae. Nicolae ăsta și-a cumpărat o păpușă de cauciuc, i-a pus
numele Cristina și, una două, în toiul unei discuții, se trezea că vrea s-o
iubească.
- Mă duc s-o iubesc pe Cristina, zicea și te lăsa cu ochii-n soare.
- Nu mai bine te însori? l-am întrebat eu.
- Nu, mai bine nu mă însor.
- De ce?
- Păi, mi-ajunge Cristina.
- Dar e un obiect, cum poți sa spui că o iubești?
- Nu mai e demult un obiect, s-a supărat el, dacă i-am pus și nume...
Și n-a mai vorbit cu mine o vreme, până când a pierdut-o pe Cristina din cauza uzurii, cu toate că o vulcanizase de nu știu câte ori . Ajunsese numai petece.
- Dă-l dracu de cauciuc, i-am spus după ce ne-am reîmpăcat, ca să-l mângâi cumva.
- Ce vrei să spui?
- Vreau să spun că acum poți să te însori cu o femeie adevărată care să-ți toarne niște copilași, să-ți facă de mâncare, să te spele, să te îmbrace și câte altele.
- Tace și din gură?
- Tace, dar numai dacă-ți bagi vată-n urechi.
- Așa e la tine?
- Nu, la mine e altcumva, dar n-am vrut să-i spun cum e la mine, să nu-l descurajez.
- Mă duc s-o iubesc pe Cristina, zicea și te lăsa cu ochii-n soare.
- Nu mai bine te însori? l-am întrebat eu.
- Nu, mai bine nu mă însor.
- De ce?
- Păi, mi-ajunge Cristina.
- Dar e un obiect, cum poți sa spui că o iubești?
- Nu mai e demult un obiect, s-a supărat el, dacă i-am pus și nume...
Și n-a mai vorbit cu mine o vreme, până când a pierdut-o pe Cristina din cauza uzurii, cu toate că o vulcanizase de nu știu câte ori . Ajunsese numai petece.
- Dă-l dracu de cauciuc, i-am spus după ce ne-am reîmpăcat, ca să-l mângâi cumva.
- Ce vrei să spui?
- Vreau să spun că acum poți să te însori cu o femeie adevărată care să-ți toarne niște copilași, să-ți facă de mâncare, să te spele, să te îmbrace și câte altele.
- Tace și din gură?
- Tace, dar numai dacă-ți bagi vată-n urechi.
- Așa e la tine?
- Nu, la mine e altcumva, dar n-am vrut să-i spun cum e la mine, să nu-l descurajez.
- Nu pot.
- De ce?
- Încă o mai iubesc pe Cristina. Și i-a dat lacrimile.
I-am sugerat un psihiatru, destul de voalat, pentru care el iar s-a supărat și ne-am luat la bătaie în mijlocul unei străzi până ne-au durut pumnii. După ce am terminat cu bătaia, am intrat la birtul "Sârbul cu noroc" și am băut de la Nicolae până Nicolae mi-a dat dreptate că ar trebui să se însoare cu o femeie adevărată, iar eu i-am dat dreptate lui Nicolae că ar trebui să-și cumpere o altă Cristină.
- De ce, măăă, a întrebat el cam troznit deja.
- De aaia, i-am răspuns cam troznit și eu.
- De ce?
- Pentru că în starea în care suntem acum nu ajungem nicăieri dacă nu ne rezemăm unul de altul. Dar dacă mergem la mine, nevastă-mea precis ne face vânt pe ușa, ba e în stare să ne mai și pocnească cu vreun picior de scaun pe spinare, pe când Cristina ta nu cred ca ar avea ceva împotrivă.
- Așa e, s-a iluminat Nicolae. Pe urmă a început iar să plângă amarnic.
Pe urmă am început să plâng și eu.
Pe urmă crâșmarul, bulgar nu sârb, ne-a dat afară că plângeam prea tare și se apropia ora închiderii.
Pe urmă am adormit amândoi în tramvai și am ajuns la depoul de tramvaie.
- De ce?
- Încă o mai iubesc pe Cristina. Și i-a dat lacrimile.
I-am sugerat un psihiatru, destul de voalat, pentru care el iar s-a supărat și ne-am luat la bătaie în mijlocul unei străzi până ne-au durut pumnii. După ce am terminat cu bătaia, am intrat la birtul "Sârbul cu noroc" și am băut de la Nicolae până Nicolae mi-a dat dreptate că ar trebui să se însoare cu o femeie adevărată, iar eu i-am dat dreptate lui Nicolae că ar trebui să-și cumpere o altă Cristină.
- De ce, măăă, a întrebat el cam troznit deja.
- De aaia, i-am răspuns cam troznit și eu.
- De ce?
- Pentru că în starea în care suntem acum nu ajungem nicăieri dacă nu ne rezemăm unul de altul. Dar dacă mergem la mine, nevastă-mea precis ne face vânt pe ușa, ba e în stare să ne mai și pocnească cu vreun picior de scaun pe spinare, pe când Cristina ta nu cred ca ar avea ceva împotrivă.
- Așa e, s-a iluminat Nicolae. Pe urmă a început iar să plângă amarnic.
Pe urmă am început să plâng și eu.
Pe urmă crâșmarul, bulgar nu sârb, ne-a dat afară că plângeam prea tare și se apropia ora închiderii.
Pe urmă am adormit amândoi în tramvai și am ajuns la depoul de tramvaie.
40
Ținutul mănăstirilor
lui Vangelis Papathanassiou
Am fost blestemat.
Din numai două cuvinte. Mi-a scris de pe computerul lui pe computerul meu, fii
blestemat! Un fost prieten al meu, care mi-a și devenit dușman pe față, m-a
blestemat pentru o cușmă românească. A zis că el are ceva cap de neamț și restul
de rus iar eu l-am degradat pentru că, punându-i cușma aia pe capul lui de
corcitură, l-am botezat român.
- Sunt rus, s-a supărat el, mai mult de jumătate, nu vezi ce barbă am?
- Sunt rus, s-a supărat el, mai mult de jumătate, nu vezi ce barbă am?
- Plină de găluște!
Dar nu i-am spus-o. Dar am gândit-o.
De-atunci nici nu-l mai cheamă Sorin, ci Vanea. Mai demult, poate chiar după revoluție, m-am întâlnit cu un alt prieten. Dar și cu Vanea, rusofilul. Dar nu despre el e vorba, ci despre celălalt. Și să nu uit, duminică a fost hramul bisericii, mi-a fost dor de Părintele, abia am așteptat să-i spun că am trecut prin Neamț, ținutul lui de baștină.
- Pe unde ai trecut?
- Pe la mănăstirea Petru Vodă, la Părintele Iustin.
- Ai trecut și prin Piatra Neamț?
- Nu, am ocolit orașul prin Fălticeni.
- Păcat, Piatra Neamț e ceva de vis.
Poate de visul Părintelui... am trecut sub tăcere că n-am apucat să vorbesc cu Părintele Iustin și că era să îngheț de tot la Petru Vodă, că toată lumea cu care am vorbit înainte m-a sfătuit să nu-mi aduc haine groase în luna mai că o să mă înăbuș de cald și nu mi-am adus. M-am înăbușit eu de cald, dar nu chiar la Petru Vodă.
- Și cum a fost la mănăstire?
- Cam bine.
O altă omisiune. Puteam să-i povestesc Părintelui de slujba de la miezul nopții, pe care am tot așteptat-o să înceapă, să nu cumva să o pierd, zăpăcit de frig, iar când s-a făcut 12 și nici o mișcare, am întrebat un frate călugăr.
- Frate călugăr, s-a amânat slujba, sau ce?
- Nu, cum să se amâne?
- Pentru că, după ceasul meu, e deja miezul nopții.
- După ceasul mănăstirii încă nu, mai bine ți-ai regla ceasul că noi nu ne luăm după ora de vară, ci după cea lăsată de sfânta biserică.
- Adică după ora de iarnă!
- Adică după cea lăsată de sfânta biserică, și-a înăsprit amenințător vocea, fratele călugăr.
Treacă de la mine, ce să mai însemne o oră în plus de clănțăneală. Ziceam de prietenul ăsta al meu, ne-am întâlnit pe malul Begăi, la Flora, era doldora de țigări, fiind o zi specială pentru el și s-a oferit să-mi facă cinste cu o bere la halbă. Așa am ajuns de la terasa Flora la terasa Bănățeana. Avea el chef de vorbă. Și eu aveam, eu întodeauna am, dar el era mai volubil de data asta, plus că făcea cinstea.
- Uită-te bine la mine, mi-a zis, cu halba ridicată, i se vedeau numai urechile, așa că m-am uitat cu luare aminte. Ei, spune-mi, ce vezi?
- Păi, văd că te-ai cam îngrășat, ți se văd urechile pe după halbă.
- Bine, mă, că tot așa ai rămas, fără să-mi explice cum. Crăcănat sau cum? Uită-te mai atent!
M-am uitat mai atent și tot gras mi s-a părut.
- Poate că ți-ai lăsat barbă...
- Vezi un om, adică pe mine, adică prietenul meu se credea om, sigur că mi-am lăsat barbă, sunt trecut prin ciur și dârlog, expresie pe care eu n-o mai auzisem, aia vezi. Am trecut prin niște experiențe! și s-a mângâiat cu palma pe piept, prin tot ce poate să treacă cineva, ascultă-mă! Tocmai ieșise de la pârnaie, de unde era eu să știu. Întreabă-mă!
- Ai făcut războiul? Na, te-am întrebat, l-am întrebat eu.
- Nu, ce război?
- Nu ziceai că ai trecut prin toate experiențele...
- Și ce, războiul înseamnă toate experiențele?
- Nu prea, dar e și asta o experiență, nu?
- Am trecut prin toate celelalte, lasă războiul, întreabă-mă altceva. El voia să-l întreb de pușcăria lui, iar mie nici nu-mi trecea prin cap. Ce să fi căutat prietenul meu în pușcărie.
- Ai mâncat vreodată căcat?
- Dar tu?
- Eu am întrebat primul, oricum nu-mi amintesc, a fost cam demult.
- Nici eu. Bine că nu m-ai întrebat dacă m-am pișat pe lună.
- Nu, dar alții au făcut-o.
- Poate, iar alții au și murit... au și putrezit...
- Da, m-am iluminat eu la față.
- Tâmpenii, s-a supărat el, nu m-am pișat pe lună și nici căcat n-am mâncat, întrabă-mă și tu de experiențe ce țin de un bărbat.
- Aaa, daa, m-am prins eu, însfârșit. Dar răspunzi sincer că altfel te prind cu miunciuna.
- Sincer.
- Nu te dai mare.
- Nu mă dau, m-am dat eu vreodată?
- De vreo trei ori, patru ori, dacă-mi amintesc.
- Poate în liceu.
- Bine, poate te-ai culcat vreodată cu o hoașcă bătrână?
- O cee?
- O cotoroanță.
- Fugi de-aici!
- Una gheboasă cu mucii-n pămînt, fără dinți, schioapă.
- Fugi de-aici!
- Da sau ba?
S-a apucat să se scarpine în cap, pe urmă în barbă, dar nu rusofilul cu găluștile lui, cu el aveam să mă întâlnesc mai spre seară, adică era nehotărât, să spună adevărul sau să mintă. Cam așa credeam eu.
- Tocmai am ieșit din închisoare, a coborât el glasul, pe neașteptate, conspirativ, cu vreo lună și ceva în urmă. De aia am tunsoarea asta de călugăr tibetan.
- Nu te cred!
Cu toate că l-am crezut pe loc, doar că n-am vrut să recunosc, era primul pușcăriaș pe care îl întâlneam în carnea și oasele lui.
- Cred că mă minți de-ngheață apele, i-am răspuns în șoaptă, la fel de conspirativ, vădit emoționat.
- Cred că nu, mi-a vorbit el șoptit și mai conspirativ.
- Pentru ce să te fi închis?
- Pentru încălcarea decretului 400. Aproape că nu ne mai auzeam. Mi-au găsit o țigară în dulapul din vestiar. Îți vine să crezi?
- Dar tu nu erai fumător.
- Nu eram, am devenit în pușcărie.
- Atunci cum?
- Nu știu, a dat prietenul meu din umeri, atunci mi-o fi plantat-o careva că doar nu eram prieten cu toată platforma petrochimică. Totuși, nici idee n-ai cât îmi pare de bine că sunt liber din nou, îmi vine să sar în sus. Și și-a aprins o țigară. Mai bem o bere?
Pe urmă a sărit în sus.
- Te-au închis pentru o țigară pe care ți-au găsit-o în dulap?
- Da, 3 luni. Nu mai contează. De-acum o să umblu prin fața primăriei cu tinicheaua legată de cur. Nici nu mă deranjează. Zornăind. M-am apucat și de fumat și mi-am lăsat barbă. Măcar am rămas cu curul întreg, habar n-ai, alții au ieșit cu el sită.
Habar n-aveam pentru că nu-mi mai povestise nimeni până atunci.
- Adică ce vrei să spui?
- Mai bine nici nu-ți spun.
Doar ce văzusem prin filme că toți pușcăriașii aveau gândul de evadare. De treaba cu curul sită nu auzisem, sau n-am văzut eu filmele care trebuie.
- Cine te-a prins?
- Un locotenent de la securitate. Unu Buzatu. Sper să dea de dracu, poate-l prind și-l bat revoluținarii. În celulă m-am apucat să scriu poezie și literatură ștințifico-fantastică. Mai ai timp?
- Da. Dar de ce vorbim tot mai încet?
- Eu vorbesc mai încet pentru că tu vorbești mai încet. Dar nici n-aș striga dacă tu ai striga. Vrei să-ți citesc un fragment?
- Ce fel de fragment?
- Nu ți-am spus că acum scriu romane SF?
- Nu.
- Ba da, adineaori.
- Adineaori ai spus că te-a prins un locotenent buzos.
- Buzatu. Deci vrei să-ți citesc sau nu?
Am făcut semn din cap mai degrabă pe oblic. M-am gândit că poate nu înțelege și renunță la citit. Numai că el n-a renunțat, a citit. Destul de răspicat:
- Octanolii atacă. Ăsta e titlul.
Noroc că a venit un prieten de-al prietenului meu, pe care-l chema Lucian, să-l întrerupă. Fuseseră împreună la zdup pentru câteva zile și Lucian ăsta nu-și mai încăpea în piele. Parcă avea piele de tigru.
- Am ieșit afară cu revoluția pentru că m-au închis pentru trecere de frontieră, s-a prezentat el, m-au arestat tocmai în ziua când s-a petrecut mascarada cu popa Tokes, acum am auzit că or să mă facă erou și primesc o adeverință dinaia, cu scutiri de taxe, locuință de la primărie, un hectar de pământ, permis gratuit pe toate mijloacele de transport în comun... poate intru și în politică. Adică intru sigur, m-a lămurit, fără să mă întrebe cum mă cheamă, adică Dorian Duma dacă l-ar fi interesat. Pe urmă l-a luat pe prietenul meu la rost, cel cu octanolii.Tu unde te-ai înscris?
- Niciunde. Eu nu sunt erou al revoluției, pe mine m-au băgat înăuntru cu decretul 400.
- Eu mă bag la feseniști.
- Păi feseniștii...
- Știu. Dar vor rămâne la putere și cu ei e rost de pricopseală.
- Atunci eu nu te mai înțeleg, ieri ți-ai riscat libertatea să fugi de comuniști, iar azi te dai cu ei.
- Trezește-te, băă, l-a zgâlțâit Lucian, tot așa ai rămas, fără să-i spună prietenului meu cum a rămas, blegos sau cum, că așa părea. Se blegise de la bere și de la fragmentul de roman pe care se pregătise să mi-l citească cu voce tare.
După 20 de ani, în apropiere de Fălticeni, am oprit la un restaurant, nu se mai putea de foame, pe reclamă scria că te primesc cu căldură, ceea ce m-a făcut să ma hotărăsc pe loc. Cred și eu, dacă tocmai veneam de la Petru Vodă cu frigul în oase.
- Cât e bacșișul l-am întrebat pe chelner, că nu scrie niciunde.
Chelnerul n-a știut cât era bacșișul. M-a servit cu ciorbă și tochitură. Și nici nu vorbea moldovenește.
- Cât vreți dumneavoastră.
- Cum să fie cât vreau eu, poate eu nu vreau nimic. Pe cât bacșiș plătești taxe?
- A, la noi nu s-a introdus legea asta.
- Nu? m-am bucurat eu.
Până la urmă i-am dat un bacșiș chelnerului pentru că l-am recunoscut, era chiar prietenul meu de care povesteam, doar că se schimbase. M-a recunoscut și el, dar nici el n-a fost sigur până nu i-am adus eu aminte de octanoli.
- Ai terminat romanul ăla?
- Da, numai că i-am schimbat titlul, nu se mai numește octanolii atacă.
- Dar cum, butanolii?
- Nu, nici.
- Dar cum?
- Ținutul mănăstirilor.
De-atunci nici nu-l mai cheamă Sorin, ci Vanea. Mai demult, poate chiar după revoluție, m-am întâlnit cu un alt prieten. Dar și cu Vanea, rusofilul. Dar nu despre el e vorba, ci despre celălalt. Și să nu uit, duminică a fost hramul bisericii, mi-a fost dor de Părintele, abia am așteptat să-i spun că am trecut prin Neamț, ținutul lui de baștină.
- Pe unde ai trecut?
- Pe la mănăstirea Petru Vodă, la Părintele Iustin.
- Ai trecut și prin Piatra Neamț?
- Nu, am ocolit orașul prin Fălticeni.
- Păcat, Piatra Neamț e ceva de vis.
Poate de visul Părintelui... am trecut sub tăcere că n-am apucat să vorbesc cu Părintele Iustin și că era să îngheț de tot la Petru Vodă, că toată lumea cu care am vorbit înainte m-a sfătuit să nu-mi aduc haine groase în luna mai că o să mă înăbuș de cald și nu mi-am adus. M-am înăbușit eu de cald, dar nu chiar la Petru Vodă.
- Și cum a fost la mănăstire?
- Cam bine.
O altă omisiune. Puteam să-i povestesc Părintelui de slujba de la miezul nopții, pe care am tot așteptat-o să înceapă, să nu cumva să o pierd, zăpăcit de frig, iar când s-a făcut 12 și nici o mișcare, am întrebat un frate călugăr.
- Frate călugăr, s-a amânat slujba, sau ce?
- Nu, cum să se amâne?
- Pentru că, după ceasul meu, e deja miezul nopții.
- După ceasul mănăstirii încă nu, mai bine ți-ai regla ceasul că noi nu ne luăm după ora de vară, ci după cea lăsată de sfânta biserică.
- Adică după ora de iarnă!
- Adică după cea lăsată de sfânta biserică, și-a înăsprit amenințător vocea, fratele călugăr.
Treacă de la mine, ce să mai însemne o oră în plus de clănțăneală. Ziceam de prietenul ăsta al meu, ne-am întâlnit pe malul Begăi, la Flora, era doldora de țigări, fiind o zi specială pentru el și s-a oferit să-mi facă cinste cu o bere la halbă. Așa am ajuns de la terasa Flora la terasa Bănățeana. Avea el chef de vorbă. Și eu aveam, eu întodeauna am, dar el era mai volubil de data asta, plus că făcea cinstea.
- Uită-te bine la mine, mi-a zis, cu halba ridicată, i se vedeau numai urechile, așa că m-am uitat cu luare aminte. Ei, spune-mi, ce vezi?
- Păi, văd că te-ai cam îngrășat, ți se văd urechile pe după halbă.
- Bine, mă, că tot așa ai rămas, fără să-mi explice cum. Crăcănat sau cum? Uită-te mai atent!
M-am uitat mai atent și tot gras mi s-a părut.
- Poate că ți-ai lăsat barbă...
- Vezi un om, adică pe mine, adică prietenul meu se credea om, sigur că mi-am lăsat barbă, sunt trecut prin ciur și dârlog, expresie pe care eu n-o mai auzisem, aia vezi. Am trecut prin niște experiențe! și s-a mângâiat cu palma pe piept, prin tot ce poate să treacă cineva, ascultă-mă! Tocmai ieșise de la pârnaie, de unde era eu să știu. Întreabă-mă!
- Ai făcut războiul? Na, te-am întrebat, l-am întrebat eu.
- Nu, ce război?
- Nu ziceai că ai trecut prin toate experiențele...
- Și ce, războiul înseamnă toate experiențele?
- Nu prea, dar e și asta o experiență, nu?
- Am trecut prin toate celelalte, lasă războiul, întreabă-mă altceva. El voia să-l întreb de pușcăria lui, iar mie nici nu-mi trecea prin cap. Ce să fi căutat prietenul meu în pușcărie.
- Ai mâncat vreodată căcat?
- Dar tu?
- Eu am întrebat primul, oricum nu-mi amintesc, a fost cam demult.
- Nici eu. Bine că nu m-ai întrebat dacă m-am pișat pe lună.
- Nu, dar alții au făcut-o.
- Poate, iar alții au și murit... au și putrezit...
- Da, m-am iluminat eu la față.
- Tâmpenii, s-a supărat el, nu m-am pișat pe lună și nici căcat n-am mâncat, întrabă-mă și tu de experiențe ce țin de un bărbat.
- Aaa, daa, m-am prins eu, însfârșit. Dar răspunzi sincer că altfel te prind cu miunciuna.
- Sincer.
- Nu te dai mare.
- Nu mă dau, m-am dat eu vreodată?
- De vreo trei ori, patru ori, dacă-mi amintesc.
- Poate în liceu.
- Bine, poate te-ai culcat vreodată cu o hoașcă bătrână?
- O cee?
- O cotoroanță.
- Fugi de-aici!
- Una gheboasă cu mucii-n pămînt, fără dinți, schioapă.
- Fugi de-aici!
- Da sau ba?
S-a apucat să se scarpine în cap, pe urmă în barbă, dar nu rusofilul cu găluștile lui, cu el aveam să mă întâlnesc mai spre seară, adică era nehotărât, să spună adevărul sau să mintă. Cam așa credeam eu.
- Tocmai am ieșit din închisoare, a coborât el glasul, pe neașteptate, conspirativ, cu vreo lună și ceva în urmă. De aia am tunsoarea asta de călugăr tibetan.
- Nu te cred!
Cu toate că l-am crezut pe loc, doar că n-am vrut să recunosc, era primul pușcăriaș pe care îl întâlneam în carnea și oasele lui.
- Cred că mă minți de-ngheață apele, i-am răspuns în șoaptă, la fel de conspirativ, vădit emoționat.
- Cred că nu, mi-a vorbit el șoptit și mai conspirativ.
- Pentru ce să te fi închis?
- Pentru încălcarea decretului 400. Aproape că nu ne mai auzeam. Mi-au găsit o țigară în dulapul din vestiar. Îți vine să crezi?
- Dar tu nu erai fumător.
- Nu eram, am devenit în pușcărie.
- Atunci cum?
- Nu știu, a dat prietenul meu din umeri, atunci mi-o fi plantat-o careva că doar nu eram prieten cu toată platforma petrochimică. Totuși, nici idee n-ai cât îmi pare de bine că sunt liber din nou, îmi vine să sar în sus. Și și-a aprins o țigară. Mai bem o bere?
Pe urmă a sărit în sus.
- Te-au închis pentru o țigară pe care ți-au găsit-o în dulap?
- Da, 3 luni. Nu mai contează. De-acum o să umblu prin fața primăriei cu tinicheaua legată de cur. Nici nu mă deranjează. Zornăind. M-am apucat și de fumat și mi-am lăsat barbă. Măcar am rămas cu curul întreg, habar n-ai, alții au ieșit cu el sită.
Habar n-aveam pentru că nu-mi mai povestise nimeni până atunci.
- Adică ce vrei să spui?
- Mai bine nici nu-ți spun.
Doar ce văzusem prin filme că toți pușcăriașii aveau gândul de evadare. De treaba cu curul sită nu auzisem, sau n-am văzut eu filmele care trebuie.
- Cine te-a prins?
- Un locotenent de la securitate. Unu Buzatu. Sper să dea de dracu, poate-l prind și-l bat revoluținarii. În celulă m-am apucat să scriu poezie și literatură ștințifico-fantastică. Mai ai timp?
- Da. Dar de ce vorbim tot mai încet?
- Eu vorbesc mai încet pentru că tu vorbești mai încet. Dar nici n-aș striga dacă tu ai striga. Vrei să-ți citesc un fragment?
- Ce fel de fragment?
- Nu ți-am spus că acum scriu romane SF?
- Nu.
- Ba da, adineaori.
- Adineaori ai spus că te-a prins un locotenent buzos.
- Buzatu. Deci vrei să-ți citesc sau nu?
Am făcut semn din cap mai degrabă pe oblic. M-am gândit că poate nu înțelege și renunță la citit. Numai că el n-a renunțat, a citit. Destul de răspicat:
- Octanolii atacă. Ăsta e titlul.
Noroc că a venit un prieten de-al prietenului meu, pe care-l chema Lucian, să-l întrerupă. Fuseseră împreună la zdup pentru câteva zile și Lucian ăsta nu-și mai încăpea în piele. Parcă avea piele de tigru.
- Am ieșit afară cu revoluția pentru că m-au închis pentru trecere de frontieră, s-a prezentat el, m-au arestat tocmai în ziua când s-a petrecut mascarada cu popa Tokes, acum am auzit că or să mă facă erou și primesc o adeverință dinaia, cu scutiri de taxe, locuință de la primărie, un hectar de pământ, permis gratuit pe toate mijloacele de transport în comun... poate intru și în politică. Adică intru sigur, m-a lămurit, fără să mă întrebe cum mă cheamă, adică Dorian Duma dacă l-ar fi interesat. Pe urmă l-a luat pe prietenul meu la rost, cel cu octanolii.Tu unde te-ai înscris?
- Niciunde. Eu nu sunt erou al revoluției, pe mine m-au băgat înăuntru cu decretul 400.
- Eu mă bag la feseniști.
- Păi feseniștii...
- Știu. Dar vor rămâne la putere și cu ei e rost de pricopseală.
- Atunci eu nu te mai înțeleg, ieri ți-ai riscat libertatea să fugi de comuniști, iar azi te dai cu ei.
- Trezește-te, băă, l-a zgâlțâit Lucian, tot așa ai rămas, fără să-i spună prietenului meu cum a rămas, blegos sau cum, că așa părea. Se blegise de la bere și de la fragmentul de roman pe care se pregătise să mi-l citească cu voce tare.
După 20 de ani, în apropiere de Fălticeni, am oprit la un restaurant, nu se mai putea de foame, pe reclamă scria că te primesc cu căldură, ceea ce m-a făcut să ma hotărăsc pe loc. Cred și eu, dacă tocmai veneam de la Petru Vodă cu frigul în oase.
- Cât e bacșișul l-am întrebat pe chelner, că nu scrie niciunde.
Chelnerul n-a știut cât era bacșișul. M-a servit cu ciorbă și tochitură. Și nici nu vorbea moldovenește.
- Cât vreți dumneavoastră.
- Cum să fie cât vreau eu, poate eu nu vreau nimic. Pe cât bacșiș plătești taxe?
- A, la noi nu s-a introdus legea asta.
- Nu? m-am bucurat eu.
Până la urmă i-am dat un bacșiș chelnerului pentru că l-am recunoscut, era chiar prietenul meu de care povesteam, doar că se schimbase. M-a recunoscut și el, dar nici el n-a fost sigur până nu i-am adus eu aminte de octanoli.
- Ai terminat romanul ăla?
- Da, numai că i-am schimbat titlul, nu se mai numește octanolii atacă.
- Dar cum, butanolii?
- Nu, nici.
- Dar cum?
- Ținutul mănăstirilor.
41
Orășan
lui Adi Bancu, Szász Geza și Laurențiu
Nistorescu
Azi e ziua mea, azi
m-am născut!
- Te-ai născut în moașe-ta pe gheață, mă-ta te-a născut, tu doar ai strigat oaaa când ai dat de lumină și a trebuit să iei prima gură de aer. Te-ai înecat și după ce ți-ai revenit ai răcnit ca un animal în bătătura casei. Ai speriat toate găinile. S-au căcat toate pe ele de ce plămâni aveai, au umplut curtea de găinaț
- Matale erai acolo?
- Păi unde să fiu, mă învârteam ca o curcă beată, înhămam caii, dezhămam caii, nu mă hotăram dacă să o duc pe mă-ta în satul vecin la dispensar că era drumul desfundat de ploi. Până la urmă, mă-ta n-a mai reușit să intre în casă, i s-a spart apa sau ce i s-a spart, în timp ce rânea la bivoli, așa că te-a născut pe bătătură. Aș fi putut să o chem pe Ileana Culii Toderii care mai moșise prin sat, dar nu eram sigur că o găsesc, cu o săptămână înainte o bătuse Cula ca pe-o bondă și Ileana fugise în Ciucea la o mătușă de-a ei. La unu a’ Piștarului. Așa că am strigat peste gard după muierea Crăciunii Niulului care a venit strigând tulai că naște mă-ta. Era plină de aluat pe mâini, cum frământa pâinea, iar eu am luat-o la fugă prin pârâul din capătul grădinii cu sticla de țuică în mână de emoții. Ziua-n amiaza mare, ce crezi
- Adică m-am născut ziua?
- Adică te-a născut mă-ta, nu ți-am spus?
- Dar la școală de ce mă întreabă toată lumea când m-am născut?
- De proști, nu știi că lumea e proastă, întreab-o pe mă-ta cum a fost, dacă o să vrea să-ți spună.
- Mama a spus că m-am născut cu păr și cu unghii.
- Că doar nu voiai să te naști cu pălărie. Cu toate că, la câte porcării* faci, ar fi trebuit.
Nu, nu cred că aș fi vrut să mă nasc cu pălărie, nici mama nu cred că ar fi vrut. Și cu pană de păun, pe deasupra. Mai degrabă mama voia să mă facă orășan de aceea m-a botezat Dorian, ca la oraș.
- Ce nume e ăsta, s-a supărat tata de alegerea mamei.
- Nume de orășan.
- Păi noi nu suntem orășeni, ci țărani, nu puteai să alegi Nicolae sau Vasile, ori chiar Ion. Ori Dumitru, ca pe tată-meu.
- Dar Dorian ce are?
Nu avea nimic, însă, de rușine, tata a plecat din sat și s-a mutat la Timișoara unde toată lumea l-a felicitat de alegerea numelui meu.
- Sunt proști orășenii, a concluzionat tata. Iar acum m-am făcut și eu unul.
- Te-ai născut în moașe-ta pe gheață, mă-ta te-a născut, tu doar ai strigat oaaa când ai dat de lumină și a trebuit să iei prima gură de aer. Te-ai înecat și după ce ți-ai revenit ai răcnit ca un animal în bătătura casei. Ai speriat toate găinile. S-au căcat toate pe ele de ce plămâni aveai, au umplut curtea de găinaț
- Matale erai acolo?
- Păi unde să fiu, mă învârteam ca o curcă beată, înhămam caii, dezhămam caii, nu mă hotăram dacă să o duc pe mă-ta în satul vecin la dispensar că era drumul desfundat de ploi. Până la urmă, mă-ta n-a mai reușit să intre în casă, i s-a spart apa sau ce i s-a spart, în timp ce rânea la bivoli, așa că te-a născut pe bătătură. Aș fi putut să o chem pe Ileana Culii Toderii care mai moșise prin sat, dar nu eram sigur că o găsesc, cu o săptămână înainte o bătuse Cula ca pe-o bondă și Ileana fugise în Ciucea la o mătușă de-a ei. La unu a’ Piștarului. Așa că am strigat peste gard după muierea Crăciunii Niulului care a venit strigând tulai că naște mă-ta. Era plină de aluat pe mâini, cum frământa pâinea, iar eu am luat-o la fugă prin pârâul din capătul grădinii cu sticla de țuică în mână de emoții. Ziua-n amiaza mare, ce crezi
- Adică m-am născut ziua?
- Adică te-a născut mă-ta, nu ți-am spus?
- Dar la școală de ce mă întreabă toată lumea când m-am născut?
- De proști, nu știi că lumea e proastă, întreab-o pe mă-ta cum a fost, dacă o să vrea să-ți spună.
- Mama a spus că m-am născut cu păr și cu unghii.
- Că doar nu voiai să te naști cu pălărie. Cu toate că, la câte porcării* faci, ar fi trebuit.
Nu, nu cred că aș fi vrut să mă nasc cu pălărie, nici mama nu cred că ar fi vrut. Și cu pană de păun, pe deasupra. Mai degrabă mama voia să mă facă orășan de aceea m-a botezat Dorian, ca la oraș.
- Ce nume e ăsta, s-a supărat tata de alegerea mamei.
- Nume de orășan.
- Păi noi nu suntem orășeni, ci țărani, nu puteai să alegi Nicolae sau Vasile, ori chiar Ion. Ori Dumitru, ca pe tată-meu.
- Dar Dorian ce are?
Nu avea nimic, însă, de rușine, tata a plecat din sat și s-a mutat la Timișoara unde toată lumea l-a felicitat de alegerea numelui meu.
- Sunt proști orășenii, a concluzionat tata. Iar acum m-am făcut și eu unul.
*
Știu la ce porcărie se referă tata, pentru că
a sărit în sus imediat:
- Cine dracu a făcut porcăria asta?
- Eu am făcut-o, am recunoscut ca să-l
impresionez, pentru că tata tot pe mine m-ar fi bănuit oricum și oricum urma
să-mi iau porția.
De data asta însă, mă pregătisem, mi-am băgat
o bucată de tablă pe dinăuntru pantalonilor așa că tata era să-și paradească
toate degetele de la picioare.
- Ce dracu de cur au și copiii aștia și cu
cine i-o făcut…
- Eu i-am făcut! a strigat mama supărată, care
e problema?
- Care problemă?
- Problema ta!
- Eu n-am probleme, a sucit-o tata. Las’ că
vezi tu când te prind fără întărituri la cur, m-a amenințat tata, arătându-mi
pumnul, dar în șoaptă, că mama avea auzul cam ascuțit.
Din ziua aia nici n-am mai umblat fără
întărituri, la câte porcarii făceam toată ziua până mi s-a aplecat. Poate avea
dreptate tata, ar fi trebuit să mă nasc cu pălărie.
42.
Despre dragoste
lui Val Antim, Gabi Zănescu și Mihai Alexandru
Eu cred că dragostea
e bună fiindcă te perpetueaza și se cheamă că n-ai trăit degeaba, tata așa a
spus, că știe el ce știe dacă s-a perpetuat de trei ori și mai putea. Cam multă
lume s-a perpetuat, în ultima vreme, de-a crescut în halul ăsta populația (mie
cuvântul ăsta, populația, nu-mi place, că are ceva ascuns la mijlocul cuvântului),
așa că merită să te populezi (na, că iar am spus-o). Dar nu ca și Clinton cu
Monica Lesbinschi aia, că din partidele de sex oral nu ies progenituri decât
procese interminabile și așa mai departe.
Am fost, odată, la un proces interminabil, ploua pe-afară și, nefiind zi de salariu, nu știam ce să fac pe gratis, m-am fofilat într-o sală de judecată direct în primul rând.
- Ești martor? m-a întrebat judecătorul, destul de aspru, pentru că m-am apropiat de pupitrul lui din greșeală.
- Nu, sunt ortodox get beget, dar m-a botezat un călugar greco catolic pe care l-a convertit partidul comunist...
Se judecau două femei, nu știu pentru ce, n-am prins de la început, dar părea un proces interminabil. Una din femei spunea ce spunea:
- N-am ajuns încă la cheremul ei, și a arătat-o pe cealaltă împricinată.
Iar cealaltă femeie, care era impricinată, a răbufnit:
- Nici eu n-am ajuns la cheremul ei… și a aratat-o cu arătătorul pe prima.
- Hai să recapitulăm, s-a înfuriat judecatorul lovindu-se din greșeală cu ciocănelul peste degete.
- Da, să-mi dea bărbatul înapoi, onorată instanță, a sărit cu gura prima femeie, altfel nu recapitulam și nici nu terminam cu judecata până poimarți! O să fie interminabilă…
- Al cui e bărbatul, până la urmă? a oftat judecătorul de durere, strecuârndu-și mâna între picioare.
- Al meu!
- Ai martori?
- Sigur, am o sută de martori. Unu și unu…
- Unu și unu fac doi…
- Nu, am o sută, bătuți în cap! Adică numărați în cap.
- Poți să-i dai bărbatul înapoi? Auzi că are martori. Probabil și copii.
- Nu pot, domnule, judecător, s-a supărat a doua femeie care era împricinata, că acum e al meu.
- Zice că nu poate. Ar fi fost și culmea. N-ar fi mai bine să aleagă el?
- Ce să aleagă, onorată instanță, că-l ține la ea cu vrăji, îl vrăjește toată ziua, umblă cu făcături. Și acum are pene de cocoș în buzunar, cereți-i să vă arate buzunarul, să vă convingeți.
- Ce ai în buzunar, femeie?
- Prezervative, domnule judecator.
- De unde, că nu se găsesc în comerț.
- Am relații la fabrica de prezervative, domnule judecator, dacă aveți nevoie vă fac rost.
- Lasa asta, discutăm după proces.
Nu știu ce s-a mai întâmplat după proces, că s-a oprit ploaia și-am ieșit. Și nici dacă femeia aceea i-a făcut rost judecătorului de prezervative, dar luna următoare, când iar a tras o ploaie, una mocănească de ți se furișează în oase și te umple de tromboză și am intrat iar în sala de judecată, femeile erau tot acolo. Își cam schimbaseră ele coafura și îmbrăcămintea, ba chiar și înălțimea și gabaritul, dar tot ele erau, că tot pentru un bărbat se băteau, de față cu aceeși onorată instanță.
- Dacă se mai atinge de barbatul meu, o omor cu mâna mea, domnule judecător!
Am fost, odată, la un proces interminabil, ploua pe-afară și, nefiind zi de salariu, nu știam ce să fac pe gratis, m-am fofilat într-o sală de judecată direct în primul rând.
- Ești martor? m-a întrebat judecătorul, destul de aspru, pentru că m-am apropiat de pupitrul lui din greșeală.
- Nu, sunt ortodox get beget, dar m-a botezat un călugar greco catolic pe care l-a convertit partidul comunist...
Se judecau două femei, nu știu pentru ce, n-am prins de la început, dar părea un proces interminabil. Una din femei spunea ce spunea:
- N-am ajuns încă la cheremul ei, și a arătat-o pe cealaltă împricinată.
Iar cealaltă femeie, care era impricinată, a răbufnit:
- Nici eu n-am ajuns la cheremul ei… și a aratat-o cu arătătorul pe prima.
- Hai să recapitulăm, s-a înfuriat judecatorul lovindu-se din greșeală cu ciocănelul peste degete.
- Da, să-mi dea bărbatul înapoi, onorată instanță, a sărit cu gura prima femeie, altfel nu recapitulam și nici nu terminam cu judecata până poimarți! O să fie interminabilă…
- Al cui e bărbatul, până la urmă? a oftat judecătorul de durere, strecuârndu-și mâna între picioare.
- Al meu!
- Ai martori?
- Sigur, am o sută de martori. Unu și unu…
- Unu și unu fac doi…
- Nu, am o sută, bătuți în cap! Adică numărați în cap.
- Poți să-i dai bărbatul înapoi? Auzi că are martori. Probabil și copii.
- Nu pot, domnule, judecător, s-a supărat a doua femeie care era împricinata, că acum e al meu.
- Zice că nu poate. Ar fi fost și culmea. N-ar fi mai bine să aleagă el?
- Ce să aleagă, onorată instanță, că-l ține la ea cu vrăji, îl vrăjește toată ziua, umblă cu făcături. Și acum are pene de cocoș în buzunar, cereți-i să vă arate buzunarul, să vă convingeți.
- Ce ai în buzunar, femeie?
- Prezervative, domnule judecator.
- De unde, că nu se găsesc în comerț.
- Am relații la fabrica de prezervative, domnule judecator, dacă aveți nevoie vă fac rost.
- Lasa asta, discutăm după proces.
Nu știu ce s-a mai întâmplat după proces, că s-a oprit ploaia și-am ieșit. Și nici dacă femeia aceea i-a făcut rost judecătorului de prezervative, dar luna următoare, când iar a tras o ploaie, una mocănească de ți se furișează în oase și te umple de tromboză și am intrat iar în sala de judecată, femeile erau tot acolo. Își cam schimbaseră ele coafura și îmbrăcămintea, ba chiar și înălțimea și gabaritul, dar tot ele erau, că tot pentru un bărbat se băteau, de față cu aceeși onorată instanță.
- Dacă se mai atinge de barbatul meu, o omor cu mâna mea, domnule judecător!
Între timp,
judecătorului îi crescuse barbă.
- Omorul cu premeditare se pedepseste cu închisoare pe viață, ai grija ce vorbești.
Aici femeia s-a cam speriat și a început să o mai dreagă.
- Atunci o înșfac de cap și mătur cu ea sala de judecată, și-așa e o sală mizerabilă, de ce nu angajați o femeie de serviciu?
- Și asta se pedepsește.
- Atunci o scuip între ochi.
- Și asta se pedepsește.
- Atunci ce să-i fac, domnule judecător?
- Te duci acasă și ai grija de bărbat.
- Păi eu îi gătesc, domnule judecător, îi spăl, îi calc, merg și la serviciu, îi fac curat, ca o sclavă, iar curva asta vine și se culcă cu el, unde e dreptatea?
- Are dreptate, onorata instanță, m-am amestecat și eu fără voia mea, încă ud de la ploaie, e strigător la cer. Femeile cinstite fac focul în vatră iar curvele trag spuza pe turta lor…
- Ce te amesteci, domnule, unde te trezești, s-a enervat judecatorul, la ședințele de sindicat?
- Omorul cu premeditare se pedepseste cu închisoare pe viață, ai grija ce vorbești.
Aici femeia s-a cam speriat și a început să o mai dreagă.
- Atunci o înșfac de cap și mătur cu ea sala de judecată, și-așa e o sală mizerabilă, de ce nu angajați o femeie de serviciu?
- Și asta se pedepsește.
- Atunci o scuip între ochi.
- Și asta se pedepsește.
- Atunci ce să-i fac, domnule judecător?
- Te duci acasă și ai grija de bărbat.
- Păi eu îi gătesc, domnule judecător, îi spăl, îi calc, merg și la serviciu, îi fac curat, ca o sclavă, iar curva asta vine și se culcă cu el, unde e dreptatea?
- Are dreptate, onorata instanță, m-am amestecat și eu fără voia mea, încă ud de la ploaie, e strigător la cer. Femeile cinstite fac focul în vatră iar curvele trag spuza pe turta lor…
- Ce te amesteci, domnule, unde te trezești, s-a enervat judecatorul, la ședințele de sindicat?
Și m-a și scos afară
din sală. Adică mi-a arătat ușa cu degetul, după ce-a tras un ciocănel în masă,
restul l-am priceput eu. Ploaia nu se oprise, părea și ea interminabilă.
43
Coloana infinitului
lui Corneliu, blândul ceasornicar
Nu mai știu unde am
auzit de coloana infinitului. De coloana spinării știu unde am auzit, a doua
zi, de la doctor, cand am căzut de pe bicicletă și am dat cu coloana spinării
de asfalt și mi-am spart doi dinți.
- Ce s-a întâmplat,
m-a întrebat doctorul a doua zi, cu niște sprâncene groase, pline de mătreață
și împreunate, parcă era un căpcăun în halat alb, dar să nu mă minți, că nu
sunt taică-tău.
- Am trecut strada,
l-am mințit eu cu nerușinare. Pentru că semăna cu tata chiar dacă nu era tata.
Dar nu de aia. Oricum, nu era tata.
Adevărul e că mergeam
în zig-zag cu bicicleta să mă vadă o fată sosită de curând în școala noastră pe
care tocmai o ochisem.
- Atunci să n-o mai
treci de-a berbeleacul! (Exact ca tata). De data asta ai scăpat cu leziuni
ușoare. Doar niște julituri. Și vezi un dentist să-ți restaureze dinții.
Pe urmă a venit o
asistentă mătăhăloasă să mă panseze și am racnit un pic.
Când am auzit de
restaurări m-am speriat în ultimul hal, a doua zi mi-am imaginat niște clești
uriași și chiar o cheie franceză și chiar dălți și ciocane cu care tata
restaura scaunele din când în când și ușile pe care eu și cu Troancă le
desfiguram din greșeală. Plus cuiele și șuruburile. Plus cleiul de oase care
îți muta nasul din loc. Mai bine nu m-am dus la dentist. Speriam lumea din
cartier cu dinții mei până m-am întâlnit din nou cu fata pe care încercasem s-o
impresionez și fata a luat-o la fugă. Fugea și striga:
- Vârcolacul!
În timp ce fugea,
fetei i s-a ridicat fusta și i-am vazut chiloții. A doua zi am chiulit ultimele
ore de la școală și m-am dus la Biblioteca Județeană să consult dicționarul. O
carte foarte groasă, mai groasă decât biblia mamei, cu scrisul la fel de
mărunt. În dicționar scria că restaurare nu era ce credeam eu, iar cu numele de
vârcolacul puteam rămâne dacă fata aia, căreia îi văzusem chiloții, l-ar mai fi
repetat. Asta nu mai scria în dicționar, am gândit-o singur. Prin deducție.
Aveam un vecin a cărui poreclă era râmă. Râmă/fărâmă. Și unul pe care-l strigam
ștrulă. E rău să te cheme ștrulă, rimează cu o porcărie și era moda să pronunți
numele cu rima lui împreună. Pe mine mă strigau DoDu/schilodu. Nici Denis nu
era bine să te cheme. Și, bineînțeles, m-am uitat la toate ilustrațiile din
dicționar, unele colorate, mi-ar fi plăcut să am și eu un dicționar explicativ
acasă.
- La ce-ți trebuie,
s-a mirat tata, îți explic eu toate cuvintele din limba română că o știu pe de
rost. Ia, încearcă-mă!
- Casă.
- Colibă.
- Ceas.
- Oră.
- Da, dar matale
nu-mi dai definiția cuvântului, nici explicația, numai sinonimele. Nu mai
vorbesc de cuvinte cu înțelesuri multiple.
- Multiple de cât?
- Nu știu, dar casă
poate fi și dulapul în care păstrezi banii, iar ceas e și instrumentul cu care
măsori orele.
- Dar ce-i ăla sinonim?
- Un cuvânt pe care
matale l-ai omis și nu l-ai învățat pe de rost și are același înțeles cu alt
cuvânt.
- Și care e sinonimul
sinonimului?
- Similar.
- Poate că am să
cumpăr un dicționar, s-a nervat tata din cauza sinonimului. Să le dau peste bot
colegilor de la serviciu.
A doua zi am mers la
dentist din propria mea inițiativă lăsându-i pe toți prietenii mei cu gura
căscată. Ștrulă/cap de ... a zis că dentiștii sunt niște călăi și-mi asum un
risc incomensurabil. Din cauza incomensurabilului a trebuit să vizitez din nou
Biblioteca Județeană. Mi-am restaurat și dinții. Dar nu mai rodeam oase și nici
nu mai mușcam din mere de sus în jos, numai de jos în sus. Restaurarea a durat
câteva luni. Iar când m-am întâlnit cu fata i-am tras un zâmbet cu toată dantura.
- Cum te cheamă?
- Dorian
- Nume de rânjit.
- De ce de rânjit?
Nu mi-a răspuns, am
dedus eu singur, ci a luat-o iar la fugă ținându-se de fustă cu amândouă
mâinile. Poate în ziua aia n-avea chiloții pe ea.
A doua zi am
așteptat-o după un copac. Am strigat oaa! și i-am sărit în față. Ea mi-a
aruncat cu ghiozdanul în cap și... la fugă. Din ghiozdan i-a căzut un caiet și
din caiet i-a căzut o foaie de hârtie. Pe toată foaia scria Dorian, erau peste
o sută de Dorian acolo. Acum ce să fac, m-am întrebat, dar prin cap nu mi-a
trecut nicio deducție. Am așezat totul la loc și i-am scuturat ghiozdanul nou
nouț de praf. I l-am dus acasă fiindcă aflasem unde locuiește, o urmărisem a
doua zi după ce s-a mutat la școala noastră. Fata mă aștepta la poartă, mi-a smuls
ghiozdanul din mână, dispărând în două secunde cu toate că, până la urmă, îi
băgasem în ghiozdan un pietroi destul de greu. Totuși, am reușit să o întreb
înainte să dispară de tot.
- Pe tine cum te
cheamă?
- Nana.
Ori poate mi s-a
părut.
- Nume de curcă! i-am
strigat, regretând imediat în clipa următoare.
În realitate, Nana
era atât de frumoasă încât îți tăia respirația. Mie mi-o tăia. Și-mi muia și
genunchii, altfel de ce-aș fi căzut cu bicicleta. De când o văzusem prima oară
o visam de cum închideam ochii. Pe lângă alte porcării pe care le visam. Visam
că mergeam împreună pe stradă și o țineam de mână. Visam că avea mâna
catifelată și caldă. Îmi place mie cuvântul ăsta, catifelat.
A doua zi de
dimineață am așteptat-o pe Nana peste drum de poarta casei în care locuia. S-a
prefăcut că nu mă vede. Ea mergea pe trotuarul ei iar eu mergeam pe trotuarul
meu paralel. Ea își furișa privirea din când în când spre mine iar eu mă uitam
numai la ea, gata să iau doi castani în brațe. Nana a râs cristalin și râsul ei
mi s-a înfipt în timpane pe tot restul zilei aceleia.
De la școală ne-am
întors unul lângă altul. Progres. Ne mai atingeam cu coatele din greșeală. Dar
fără să ne ținem de mână. La capătul drumului, Nana s-a oferit să-mi facă un
cadou.
- Cadou de despărțire,
a accentuat ea și veselă dar și tristă, în acelați timp.
N-am înțeles ce era
cu despărțirea, a doua zi aveam să o aștept din nou în fața porții, nici nu se
mai punea problema. Totuși, am acceptat cadoul. Cadoul a fost tocmai pietroiul
pe care i-l strecurasem eu în ghiozdan. Îl mai păstrez și acum.
A doua zi am aflat că
Nana s-a mutat și de la școala noastră, în alt oraș, din cauza serviciului
părinților săi și n-aveam să o mai revăd. Ce gol mi s-a umflat în stomac și-mi
venea să dau cu picioarele în toate gardurile de pe stradă.
- Un gol atât de
uriaș, i-am arătat prietenului meu, ghindă/oglindă, cu care devenisem frate de
cruce. I-am arătat o poză secretă pe care o decupasem în ascuns la Biblioteca
Județeană din dicționarul explicativ.
- Păi nu-i așa mare,
și-a dat el cu părerea. Poza îmi încăpea în palmă, iar eu aveam pălmile mici.
- Ce e în poză?
- O statuie.
- Aia văd și eu, dar
cum îi zice?
- Coloana infinitului.
De fapt, i-am spus
numai coloana, îmi era teamă să nu mă întrebe ce-i aia infinit, citisem
definițiile din dicționar și nu înțelesesem mai nimic. Tata m-a asigurat că
știe cu ce se mănâncă, dar nu-mi poate explica, iar la școală am aflat că e un
8 culcat.
- Vrei să spui,
coloana infinitului!
- Vreau să spun
coloana infinitului.
- Pentru că mai sunt
și alte coloane, m-a atenționat ghindă/oglindă, a doua zi.
- Da, știu, coloana
spinării, de exemplu.
44
Scrisoare către Moș Crăciun
lui Liviu Pârvan și Nichi Mârza
Nu știu ce să-i cer
lui Moș Crăciun, sunt într-o dilemă fără soluții. De când am învățat să scriu
îi trimit scrisori peste scrisori. Mie mi-ar trebui o mașinuță nouă cu consum
mic și garanție lungă, dar dacă e un cadou așa scump o să se prefacă moșul că
mi-a pierdut adresa. N-ar fi prima oară. Dacă cer ceva mai ieftin n-o să-mi
trebuiască, fiindcă eu vreau mașinuță. Am tras cu ochiul la scrisoarea
Sulfinei, ea nu vrea mare lucru, o blană, cât poate să fie o blană sau un
palton sau ce vrea ea. Am tras cu ochiul și la băieți, nici ei nu vor cine știe
ce, niște scule optice și electronice, nici alea nu pot să coste o avere,
precis că ei se vor căpătui cu ce își doresc, iar eu o să mă aleg până la urmă
cu dilema mea.
Un prieten bun mi-a
spus că cel mai important e să știi cum să ceri, de aia unii primesc și alții
nu primesc. Că nu se scrie bă, moșule, ci dragă moșule.
- Dacă-i spui moșneag
se supără, m-a mai atențonat prietenul meu.
- Dar dacă-i spun
moșule, Crăciunule, cu literă mare?
- Se supără sigur, că
e la per tu. Ori moșule, ori Moș Crăciun.
- Și mai departe?
- Mai departe faci și
tu o introducere, nu-i trimiți direct lista ca și copiii, că te lasă cu buzele
umflate, iar dacă se nervează îți mai dărâmă și coșul de pe casă.
- Cred că mi l-a
dărâmat acum doi ani, a trebuit să fac altul. Și despre ce să scriu în
introducere?
- Despre ce vrei tu,
bagă ceva cu vremea, niște bîrfe din vecini că-i plac și continui cu faptele
bune pe care le-ai făcut in timpul anului, abia în încheiere îi faci vreo
aluzie sau două despre ce te roade.
- Da da, mă cam roade
rău.
Așa că m-am pus să-i
scriu moșneagului.
Dragă Moș Crăciun,
(final epistolar)
că nu se scrie
moșnege, că știu că te superi și-mi dărâmi hornul de la casă. Pe la noi s-a
făcut decembrie și ninge de ne îngroapă zăpada pe sub nămeți de unde ieșim ca
niște cârtițe și ne ducem la treburile noastre. Și alta nu. Vecinul din dreapta
iar i-a tras un picior în cur cățelului său când nu se uita nimeni, o faptă
foarte rușinoasă, iar cel din stânga se întâlnește încontinuare cu o blondă
sfrijita căreia, zgripțuroaica de nevastă-sa, i-a spart capul anul trecut și
i-a tăiat poșeta în două. Bătrânul Nelson, de peste drum, a căzut acum o lună
de pe scară și și-a zdrobit genunchii de asfalt, iar Toma, cel din capătul
străzii, s-a răsturnat cu motocicleta și n-a pățit nimic dar a înjurat
birjărește pe șleau.
Eu, pe de altă parte,
am făcut numai fapte bune, poate să spună și Sulfina că n-am ieșit din cuvântul
ei nici accidental. Nu m-am mai uitat după femei pe stradă, ca anul trecut, nu
le-am mai claxonat și nici nu le-am mai cerut numerele de telefon numai dacă mi
le-au dat singure, pe urmă le-am rupt și le-am aruncat la coșul de gunoi pentru
totdeauna.
La seviciu nu l-am
mai trimis pe șeful meu undeva când nu mă auzea nimeni, iar colegul meu Dan a
zis că nu există Moș Crăciun, că e o legendă afumată și că Moș Crăciun sunt
părinții noștri când au chef și nu le bate vântul prin buzunare. Păi eu am avut
totdeauna părinți și încă mai am, dar tot nu mi-a adus nimic Moș Crăciun, până
acuma. Când eram prea mic pentru că nu știam să scriu, după ce-am învățat
scriam indescifrabil, iar altă dată m-am mutat la bloc unde nu aveam horn decât
calorifere.
Dragă Moș Crăciun,
de data asta eu nu-l
cred pe coegul meu, mai bine te cred pe matale, am și eu nevoie de ceva, altfel
sunt destul de modest, o să-ți strecor eu vreo aluzie sau două în peseuri,
al tău, dragul de
DoDu
ps1
Mașinuță.
ps2
BMW!
Ps3
Z4
45
Maratonul paltoanelor
prietenului meu Cornel Secu
Eu nu știu de unde
s-a strâns atâta populație, care e un cuvânt misterios, aveam o colegă Adriana
la școala noastră și, dimineața, când ne adunam toată clasa, Adriana își exersa
plămânii:
- Salut, populație!
într-un fel anume, particular, accentua numai ce nu trebuie din cuvânt. Parcă-l sculpta. Altfel era o colegă bună, învăța toate poeziile pe de rost și socotea din capul ei blond. Băieții o trăgeau întruna de păr pentru că purta coadă, iar Adriana alerga după noi cu cartea de zoologie să se răzbune. Să ne altoiască cu ea în cap până ce cartea a devenit ferfeniță, zburau foile din capurile și capetele noastre în toate direcțiile, eu așa cred.
Într-o zi, Adriana a venit la mine cu un zîmbet mai mult mieros. Eu am și luat-o sălbatic la fugă peste bănci.
- Unde fugi, Dorian, că nu-ți dau în cap.
- Ba eu tocmai de aia fug, că vrei să mă altoiești în cap cu cartea de zoologie.
- Ba nu, dimpotrivă, am venit, și se pisicea, să te întreb dacă nu vrei să schimbăm cărțile între noi.
- Care cărți, am devenit imediat circumspect.
- Cărțile de zoologie...
- Și eu cu ce mă aleg?
- Cu cartea mea de zoologie.
- Cartea ta de zoologie e o gioarsă, cine nu știe.
- Îți dau stiloul meu pe deasupra.
- Eu nu scriu cu stiloul că-mi pătez uniforma și cămașa cu cerneală. Și degetele. Și buzele. Chiar și urechile, câteodată. Uneori.
- Atunci îți dau pixul meu multicolor pe care îl vor toți băieții.
- Salut, populație!
într-un fel anume, particular, accentua numai ce nu trebuie din cuvânt. Parcă-l sculpta. Altfel era o colegă bună, învăța toate poeziile pe de rost și socotea din capul ei blond. Băieții o trăgeau întruna de păr pentru că purta coadă, iar Adriana alerga după noi cu cartea de zoologie să se răzbune. Să ne altoiască cu ea în cap până ce cartea a devenit ferfeniță, zburau foile din capurile și capetele noastre în toate direcțiile, eu așa cred.
Într-o zi, Adriana a venit la mine cu un zîmbet mai mult mieros. Eu am și luat-o sălbatic la fugă peste bănci.
- Unde fugi, Dorian, că nu-ți dau în cap.
- Ba eu tocmai de aia fug, că vrei să mă altoiești în cap cu cartea de zoologie.
- Ba nu, dimpotrivă, am venit, și se pisicea, să te întreb dacă nu vrei să schimbăm cărțile între noi.
- Care cărți, am devenit imediat circumspect.
- Cărțile de zoologie...
- Și eu cu ce mă aleg?
- Cu cartea mea de zoologie.
- Cartea ta de zoologie e o gioarsă, cine nu știe.
- Îți dau stiloul meu pe deasupra.
- Eu nu scriu cu stiloul că-mi pătez uniforma și cămașa cu cerneală. Și degetele. Și buzele. Chiar și urechile, câteodată. Uneori.
- Atunci îți dau pixul meu multicolor pe care îl vor toți băieții.
Auzeam prima oară de
pixul ei multicolor și de faptul că alți băieți, mai ales, și-l doreau.
- Cu câte culori?
- Cu patru culori!
Am făcut schimbul ascunzându-mi satisfacția, abia. Îmi și imaginam ce fețe-fețe au să facă ceilalți băieți când au să vadă pixul Adrianei la mine.
A doua zi, la ora de zoologie, profesoara ne-a controlat cărțile prin surprindere. Când a văzut-o pe-a mea în ce hal arăta a făcut o mutră de oroare. M-a luat de urechi și m-a scuturat în toate direcțiile și punctele cardinale, parcă eram la geografie.
- În viața mea n-am văzut un manual de zoologie atât de mizerabil. Mizerabil, chiar așa s-a exprimat și s-a prins cu mâinile de frunte. Derbedeule! Ia vino cu mine!
M-am dus cu profesoara, oareunde, în cancelarie, și profesoara a arătat cartea la toți profesorii din cancelarie. O cancelarie pătrățoasă, plină de profesori, scaune, mese și cataloage. Puțin cam prăfoasă. Așa m-am pricopsit cu nota scăzută la purtare și cu un patru lățos la zoologie. Direct în catalogul din cancelarie, să-mi fie învățătură de minte. Dar și pe Adriana, când am prins-o, am tras-o de păr până m-a durut mâna și a început ea să plângă, ca orice fată. S-a jurat pe ghetele ei roșii că mă spune fratelui ei mai mare care o să mă omoare negreșit.
- O să facă șorici din tine, porcule ce ești!
Totuși, după o săptămână, iar alerga după băieți să-i altoiască cu cartea mea de zoologie în cap. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, cu toate că se întâmplase. Îi pocnea și le zicea:
- Din partea lui DoDu!
- Cum, adică, din partea mea?
Nu înțelegeam, colegii mei nu înțelegeau nici atât, iar eu n-aveam chef să le explic deloc, dacă erau morți după Adriana. Vedeau doar că pe mine nu mă mai fugărea, cu toate că îmi trecuse supărarea pe ea. Pixul în patru culori i l-am oferit lui Troancă, în schimbul a două tuburi de cartuș, folosite.
- Dacă vrei îți dau și ție un tub.
Adriana a părut surprinsă.
- Lașule! Ce să fac eu cu tubul?
- Cu câte culori?
- Cu patru culori!
Am făcut schimbul ascunzându-mi satisfacția, abia. Îmi și imaginam ce fețe-fețe au să facă ceilalți băieți când au să vadă pixul Adrianei la mine.
A doua zi, la ora de zoologie, profesoara ne-a controlat cărțile prin surprindere. Când a văzut-o pe-a mea în ce hal arăta a făcut o mutră de oroare. M-a luat de urechi și m-a scuturat în toate direcțiile și punctele cardinale, parcă eram la geografie.
- În viața mea n-am văzut un manual de zoologie atât de mizerabil. Mizerabil, chiar așa s-a exprimat și s-a prins cu mâinile de frunte. Derbedeule! Ia vino cu mine!
M-am dus cu profesoara, oareunde, în cancelarie, și profesoara a arătat cartea la toți profesorii din cancelarie. O cancelarie pătrățoasă, plină de profesori, scaune, mese și cataloage. Puțin cam prăfoasă. Așa m-am pricopsit cu nota scăzută la purtare și cu un patru lățos la zoologie. Direct în catalogul din cancelarie, să-mi fie învățătură de minte. Dar și pe Adriana, când am prins-o, am tras-o de păr până m-a durut mâna și a început ea să plângă, ca orice fată. S-a jurat pe ghetele ei roșii că mă spune fratelui ei mai mare care o să mă omoare negreșit.
- O să facă șorici din tine, porcule ce ești!
Totuși, după o săptămână, iar alerga după băieți să-i altoiască cu cartea mea de zoologie în cap. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, cu toate că se întâmplase. Îi pocnea și le zicea:
- Din partea lui DoDu!
- Cum, adică, din partea mea?
Nu înțelegeam, colegii mei nu înțelegeau nici atât, iar eu n-aveam chef să le explic deloc, dacă erau morți după Adriana. Vedeau doar că pe mine nu mă mai fugărea, cu toate că îmi trecuse supărarea pe ea. Pixul în patru culori i l-am oferit lui Troancă, în schimbul a două tuburi de cartuș, folosite.
- Dacă vrei îți dau și ție un tub.
Adriana a părut surprinsă.
- Lașule! Ce să fac eu cu tubul?
- Poate te iau din
nou de păr, atunci să te văd, m-am enervat, nu pentru că mă făcuse laș, pentru
că nu eram, ci pentru că nu înțelegeam ce amestec aveau tuburile mele în
context.
Dar nu voiam s-o mai trag de păr, nici prin cap nu-mi trecea. Între timp, Adriana își și tăiase părul și nu mai purta coadă. Și, în afară de asta, mă simțeam izolat de ceilalți băieți, deodată, cu toate că lor nu le făcusem nimic.
- Îți stătea cam bine cu coada aia a ta, am recunoscut. Nu știu ce mă apucase deodată, poate sinceritatea. Am tras cu colțul ochiului să fiu sigur că nu mă vede cineva și am continuat repede. Îmi pare rău că te-am tras de păr.
- Mie nu.
Mie mi se uscase gâtul și-l simțeam ca pe-o iască. Am mai tras o dată cu ochiul în jur și m-am precipitat.
Dar nu voiam s-o mai trag de păr, nici prin cap nu-mi trecea. Între timp, Adriana își și tăiase părul și nu mai purta coadă. Și, în afară de asta, mă simțeam izolat de ceilalți băieți, deodată, cu toate că lor nu le făcusem nimic.
- Îți stătea cam bine cu coada aia a ta, am recunoscut. Nu știu ce mă apucase deodată, poate sinceritatea. Am tras cu colțul ochiului să fiu sigur că nu mă vede cineva și am continuat repede. Îmi pare rău că te-am tras de păr.
- Mie nu.
Mie mi se uscase gâtul și-l simțeam ca pe-o iască. Am mai tras o dată cu ochiul în jur și m-am precipitat.
- Vrei să te pup?
- Da, vreau.
*
Trotuarele se umpluseră
de atâta lume, păreau furnicare, mai ales în apropierea liniei de start, unde
roiau reporterii ziarului, radioului și televiziunii locale. Purtam paltonul cu
numarul 244 și nu-mi mai încăpeam în pielea mea păroasă. Îmi venea să pleznesc
ca o căpușă.
Mă echipasem pâna-n
dinți. Palton, bocanci, mănuși, fular și căciulă. Îmi alesesem o căciulă cu moț
în vârful capului. Alții preferaseră căciuli cu două moțuri și le bălăngăneau
moțurile pe la gât. Dacă nu cumva se spune grumaz. Ori moațe. Păreau niște pendule.
E mai bună căciula cu un singur moț că nu te încurcă și te arată mai țuguiat,
iar țuguiul meu părea mai degrabă galben, pentru că galbenul mi-a adus
totdeauna noroc, care e norocul meu, depinde în ce zodie m-am născut. Dar nu e
vorba despre noroc, la fugă norocul e să dai din picioare și să nu obosești, ci
despre maraton. Open, că așa se zice.
Sau ”Edmonton 2008”, cu ghilimele. Adică participă cine vrea el. Numai că
la serviciu m-am laudat la toată lumea, dacă n-am putut să mă abțin, le-am spus
că m-am calificat, fraților!
- Calificat? Ce fel de calificat?
Parcă nu le venea să creadă. Parcă nici mie nu-mi mai venea să cred când i-am văzut pe colegii mei așa mirați.
- Calificat? Ce fel de calificat?
Parcă nu le venea să creadă. Parcă nici mie nu-mi mai venea să cred când i-am văzut pe colegii mei așa mirați.
Pe urmă, Adriana m-a întrebat când o să ne mai pupăm. Și a hotărât tot ea, fiind mai dezghețată decât mine, eu eram doar mai deștept.
- Mâine, cu accentul pe fiecare silabă ca și cum ar fi spus populație, după ore, ne-ascundem undeva și ne pupăm până cădem în extaz.
E nu-aveam habar ce înseamnă extaz, credeam că-i un fel de groapă mai rotundă.
- N-ar fi mai bine pe o bancă?
- E bine și pe o bancă.
- În felul ăsta nu mai cădem nici în extaz.
Adriana m-a privit puțin chiorâș, pe urmă, în tot atelierul nu s-a mai vorbit altceva decât despre mine și despre calificarea mea. Directorul s-a arătat mai binevoitor ca altă dată și ne-a dat drumul acasă la toți angajații cu o oră mai devreme. A rămas numai Ashley cu decolteul ei gata să-ți spargă nasul, eu nu înțeleg de ce se laudă femeile astea atâta cu țâțele lor. Cum ar fi fost să le fi avut păroase? Mai bine nu întreb că nu vreau să-mi imaginez. Adrianei îi stătea și cu părul scurt, de când se tunsese și ochii îi păreau mai mari, ca la păpușile de plastic, păreau foarte foarte blânzi și luminoși în același timp. Iar după ce o pupasem nu mai conta nimic, mi se părea că și fără păr ar fi fost la fel de frumoasă. Cheală adică, eu așa cred.
- Ție ți-ar sta bine roșcată, i-am spus, fiindcă simțeam că trebuie să-i spun ceva, cu freza pe care o ai acum.
- Coafura, a chicotit ea, ascunzând-și cordeluța în buzunar.
Fără cordeluță mi-a amintit de o educatoare pe care o avusesem la grădiniță, cu aceeași frizură ori coafură, doar ca ea era chiar roșcată și-l auzisem pe tata, odată, povestind în șoaptă cu tatăl altui copil, că ce bine arăta educatoarea noastră și că i se scoală numai când o vede. Mi s-a părut că era ceva de bine cu sculatul ăsta, cu toate că nu înțelegeam ce i se scula, am aflat eu mai târziu pe propria mea piele, dar nu vreau să intru în amănunte.
- Când o să cresc o să mă vopsesc roșcată, dacă o să-ți mai placă,
mi-a răspuns Adriana și m-a pocnit prin surprindere cu cartea de zoologie în cap pentru că tocmai se apropia unul din colegii noștri.
Unul Marius, pe care noi
îl porecleam dovleacul din cauza capului său foarte mare și plin de rumeguș.
După părerea profesoarei de istorie, toți băieții aveam rumeguș în cap, dar
fetele nu. A rămas să ne întâlnim a doua zi în secret, undeva unde să nu putem
fi văzuți când ne pupăm, numai să nu cădem prin ceva extaz. Aveam eu
îngrijorările mele. Într-un parc, poate, fie, sau vreo grădină mai dosnică. La
despărțire, înainte să plecăm acasă, i-am dat amândouă tuburile de cartuș să le
țină oricât ar fi vrut, chiar și o lună, iar ea mi-a lăsat o oglindă mică pe
care o purta în penar.
- Vezi să n-o pierzi, m-a atenționat, arătând-mi cartea de zoologie.
- Vezi să n-o pierzi, m-a atenționat, arătând-mi cartea de zoologie.
*
Colegii nu mai puteau
de nerăbdare, au venit să mă chibițeze la maraton și așa au descoperit ei că mă
calificasem din oficiu, fără nicio calificare specială. Lista era încă
deschisă, conform regulamentului plăteai 10 dollari cât costa închiriatul
paltonului și deveneai pe loc participant la competiție.
- Eu nu particip, a mulțumit unul din colegii mei favoriți, la caserie, și mi-a și arătat pumnul la nas, mă depistase deja în grămada de alergători, adică mă sparge el după maraton pentru minciuna mea nevinovată. Uite pe cine favorizasem și eu. Mulțumesc, a mai zis, cu pumnul încă la nas, prefer să privesc. Am voie să arunc cu ouă stricate?
- Depinde, a râs casierul.
Organizatorii vorbeau la porta voce, țipau unul la altul, nu se înțelegeau din cauza hărmălaiei de pe margine, dar și de pe linia de start, unde poate că eram câteva sute de maratonști foarte ambițioși. S-a iscat și o bătaie din senin pentru că unul din concurenți îi tot trimitea bezele nevestei altui concurent, bătaie din care am scăpat cu un pumn în cap, noroc că am avut la îndemână moțul meu galben de la căciulă. Am pornit ca din pușcă, de vesel ce eram și cred că am ajuns acasă sărind într-un picior.
- Ce facem?
m-a întrebat Troancă de cum m-a văzut, agitând un ceas deșteptător, adică întârziasem.
- Dacă m-au ținut mai mult azi la școală...
- Dacă te-au ținut.
- Cine mai vine?
- Nu mai vine nimeni, ai uitat că e miercuri, toți au ore până la două azi, eu propun un pescuit pe Bagher.
- Eu nu particip, a mulțumit unul din colegii mei favoriți, la caserie, și mi-a și arătat pumnul la nas, mă depistase deja în grămada de alergători, adică mă sparge el după maraton pentru minciuna mea nevinovată. Uite pe cine favorizasem și eu. Mulțumesc, a mai zis, cu pumnul încă la nas, prefer să privesc. Am voie să arunc cu ouă stricate?
- Depinde, a râs casierul.
Organizatorii vorbeau la porta voce, țipau unul la altul, nu se înțelegeau din cauza hărmălaiei de pe margine, dar și de pe linia de start, unde poate că eram câteva sute de maratonști foarte ambițioși. S-a iscat și o bătaie din senin pentru că unul din concurenți îi tot trimitea bezele nevestei altui concurent, bătaie din care am scăpat cu un pumn în cap, noroc că am avut la îndemână moțul meu galben de la căciulă. Am pornit ca din pușcă, de vesel ce eram și cred că am ajuns acasă sărind într-un picior.
- Ce facem?
m-a întrebat Troancă de cum m-a văzut, agitând un ceas deșteptător, adică întârziasem.
- Dacă m-au ținut mai mult azi la școală...
- Dacă te-au ținut.
- Cine mai vine?
- Nu mai vine nimeni, ai uitat că e miercuri, toți au ore până la două azi, eu propun un pescuit pe Bagher.
- Da. Cu toate că pe
Bagher era greu de prins un loc. Ai făcut rost de cârlige?
- Am făcut schimb la școală, am dat pixul tău cu patru culori pe două plute. Și a râs. N-am terminat. Plutele pe o bobină de nailon și bobina pe 12 cârlige. Nu e ghișeft?
- Ce număr?
- Lasă, îți dau șase ție, iar tu îmi dai mie un tub de cartuș înapoi.
Tuburile mi-au reamintit de Adriana și îmi venea iar să sar într-un picior fără nici un motiv, lui Troancă nu i-am mai spus fiindcă oricum n-ar fi înțeles.
- Am făcut schimb la școală, am dat pixul tău cu patru culori pe două plute. Și a râs. N-am terminat. Plutele pe o bobină de nailon și bobina pe 12 cârlige. Nu e ghișeft?
- Ce număr?
- Lasă, îți dau șase ție, iar tu îmi dai mie un tub de cartuș înapoi.
Tuburile mi-au reamintit de Adriana și îmi venea iar să sar într-un picior fără nici un motiv, lui Troancă nu i-am mai spus fiindcă oricum n-ar fi înțeles.
- Am schimbat tuburile.
- Pe ce?
- Pe o oglindă.
- Nu-i ghișeft. Ia s-o văd.
- Nu de tot, numai să le țină.
- Atunci e ghișeft.
I-am arătat oglinda.
- Te-a fraierit, bă, e oglindă de fete, trebuia s-o iei pe un singur tub.
Era spre sfârșitul lui mai, cu două săptămâni până la începutul vacanței de vară. Nimeni nu mai avea chef de învățat, eu nu mai aveam chef de învățat, Gyuri și cu Pătruț, doi băieți mai mari de pe strada noastră fuseseră deja pe baltă și se lăudau cu tot felul de capturi și rupturi de nailoane și cârlige. Minciuni din astea pescărești. Dar pe care noi le credeam.
- Vii, odată?
Doar că în ziua aia nu ne-a mers deloc pescuitul și am și pierdut câteva cârlige și o plută, în plină zi, în stufărișul de lângă mal. Mă tot frecam la gură, mă mânca îngrozitor până a început sa mă usture, apoi să mă doară. Mă tot frecam și mă tot scărpinam cu unghiile pline de pământ, contagioase.
- Troancă, ce am la gură?
- Căcat!
râzând cu râsul lui de ciocănar plin de bube. Aii, ce mă doare și pe mine buba asta. Se ținea cu mâinile de burtă unde-i crescuse un furuncul cât o nucă și dădea din picioare. Și râdea. Arăți ca un tanzanian, DoDule. De ce nu te uiți în oglinda aia a ta de fete?
Buza de sus, tocmai că mă uitam, era și oglinda bună la ceva, îmi ajungea la nas, iar cea de jos atârna ca un langoș, până aproape de bărbie, m-ar fi invidiat toate cămilele din lume. Totuși, cămilele erau mult mai buzate.
- Pe ce?
- Pe o oglindă.
- Nu-i ghișeft. Ia s-o văd.
- Nu de tot, numai să le țină.
- Atunci e ghișeft.
I-am arătat oglinda.
- Te-a fraierit, bă, e oglindă de fete, trebuia s-o iei pe un singur tub.
Era spre sfârșitul lui mai, cu două săptămâni până la începutul vacanței de vară. Nimeni nu mai avea chef de învățat, eu nu mai aveam chef de învățat, Gyuri și cu Pătruț, doi băieți mai mari de pe strada noastră fuseseră deja pe baltă și se lăudau cu tot felul de capturi și rupturi de nailoane și cârlige. Minciuni din astea pescărești. Dar pe care noi le credeam.
- Vii, odată?
Doar că în ziua aia nu ne-a mers deloc pescuitul și am și pierdut câteva cârlige și o plută, în plină zi, în stufărișul de lângă mal. Mă tot frecam la gură, mă mânca îngrozitor până a început sa mă usture, apoi să mă doară. Mă tot frecam și mă tot scărpinam cu unghiile pline de pământ, contagioase.
- Troancă, ce am la gură?
- Căcat!
râzând cu râsul lui de ciocănar plin de bube. Aii, ce mă doare și pe mine buba asta. Se ținea cu mâinile de burtă unde-i crescuse un furuncul cât o nucă și dădea din picioare. Și râdea. Arăți ca un tanzanian, DoDule. De ce nu te uiți în oglinda aia a ta de fete?
Buza de sus, tocmai că mă uitam, era și oglinda bună la ceva, îmi ajungea la nas, iar cea de jos atârna ca un langoș, până aproape de bărbie, m-ar fi invidiat toate cămilele din lume. Totuși, cămilele erau mult mai buzate.
- Păi ce, eu sunt
negru?
și-am început să plâng, dar după ce-a plecat Troancă, se făuse trei, la trei jumate se întorcea tata de la uzină și dacă nu ne găsea acasă ne făcea așchii. Plus surcele ne făcea. Pe vremea aia plângeam prea des, din tot felul de motive, dacă nu era nimeni prin apropiere, nu ca fetele care una două plângeau să le vadă lumea că ele plâng, degeaba nu se spune că fetele sunt plângăcioase. Ori pârâcioase. Și tocilare. De aia le și bătea Troancă. Apoi se lăuda mamei.
- Mamă, eu n-aș pupa o fată cum face DoDu nici pentru toate tuburile de cartuș din lume! Nu-i așa?
- Așa e, Troancă, să nu le pupi că ți se umflă gura.
Aici mama o nimerise, de data asta. M-am pus să bocesc din nou, m-aș fi întors și eu acasă, dar nu în halul în care arătam, ar fi râs toată strada de mine. Mai bine bătaia tatei. M-am jurat să n-o mai pup pe Adriana și să-i trag cîteva bobârnace cu prima ocazie. Când colo s-a auzit o bubuitură ca un tunet.
și-am început să plâng, dar după ce-a plecat Troancă, se făuse trei, la trei jumate se întorcea tata de la uzină și dacă nu ne găsea acasă ne făcea așchii. Plus surcele ne făcea. Pe vremea aia plângeam prea des, din tot felul de motive, dacă nu era nimeni prin apropiere, nu ca fetele care una două plângeau să le vadă lumea că ele plâng, degeaba nu se spune că fetele sunt plângăcioase. Ori pârâcioase. Și tocilare. De aia le și bătea Troancă. Apoi se lăuda mamei.
- Mamă, eu n-aș pupa o fată cum face DoDu nici pentru toate tuburile de cartuș din lume! Nu-i așa?
- Așa e, Troancă, să nu le pupi că ți se umflă gura.
Aici mama o nimerise, de data asta. M-am pus să bocesc din nou, m-aș fi întors și eu acasă, dar nu în halul în care arătam, ar fi râs toată strada de mine. Mai bine bătaia tatei. M-am jurat să n-o mai pup pe Adriana și să-i trag cîteva bobârnace cu prima ocazie. Când colo s-a auzit o bubuitură ca un tunet.
- Toți alergătorii
sunt rugați să-și ia locurile de start!
Gata să ne sară timpanele din urechi, am început să vociferăm pe mai multe timbre. Ori timbruri, de când vorbesc altă limbă oficială (canadiană!), am probleme cu pluralele românești. Se făcuse aproape 11, în ziar startul se anunțase la 10 fix.
- Ce locuri?
a râs vecinul de lângă mine. Trăgea câte-o înghițitură dintr-un termos pe care-l ținea cu o singură mână. Vrei o dușcă?
- Nu, că dacă beau acum o să-mi vină să mă piș.
- Tim Hortons, a încercat el să pară cât mai convingător.
Pe deasupra, părea destul de zăbălos, chiar dacă avea dreptate. La câți eram, ne călcam pe paltoane, înghesuiți unul în altul ca la baia comunală. Chiar și pe bombeuri. Am mai participat eu, odată, la un cros, dar nu vreau să-mi amintesc din mai multe cauze. Un cros de cartier, nici nu mi-am dat seama când s-a terminat pentru că nu m-a anunțat nimeni, nici nu m-a oprit nimeni şi m-am rătăcit pe toate străzile până am ajuns acasă printr-o întâmplare. Tata când m-a văzut m-a întrebat:
- Unde alergi, aşa, ca bezmeticul?
- Alerg într-un concurs și nu pot să mă opresc, că mă descalific.
- Da de unde, mi-a sugerat tata, și mi-a și făcut piedică şi m-a descalificat chiar el cu câteva dosuri de palmă după ceafă. Treci în casă, mămăligarule, că te caut de câteva ore să mă ajuţi la săpat în grădină. Ai face orice numai să nu munceşti.
Gata să ne sară timpanele din urechi, am început să vociferăm pe mai multe timbre. Ori timbruri, de când vorbesc altă limbă oficială (canadiană!), am probleme cu pluralele românești. Se făcuse aproape 11, în ziar startul se anunțase la 10 fix.
- Ce locuri?
a râs vecinul de lângă mine. Trăgea câte-o înghițitură dintr-un termos pe care-l ținea cu o singură mână. Vrei o dușcă?
- Nu, că dacă beau acum o să-mi vină să mă piș.
- Tim Hortons, a încercat el să pară cât mai convingător.
Pe deasupra, părea destul de zăbălos, chiar dacă avea dreptate. La câți eram, ne călcam pe paltoane, înghesuiți unul în altul ca la baia comunală. Chiar și pe bombeuri. Am mai participat eu, odată, la un cros, dar nu vreau să-mi amintesc din mai multe cauze. Un cros de cartier, nici nu mi-am dat seama când s-a terminat pentru că nu m-a anunțat nimeni, nici nu m-a oprit nimeni şi m-am rătăcit pe toate străzile până am ajuns acasă printr-o întâmplare. Tata când m-a văzut m-a întrebat:
- Unde alergi, aşa, ca bezmeticul?
- Alerg într-un concurs și nu pot să mă opresc, că mă descalific.
- Da de unde, mi-a sugerat tata, și mi-a și făcut piedică şi m-a descalificat chiar el cu câteva dosuri de palmă după ceafă. Treci în casă, mămăligarule, că te caut de câteva ore să mă ajuţi la săpat în grădină. Ai face orice numai să nu munceşti.
M-am mai căpătuit şi
cu nişte picioare în cur, dar alea nu m-au durut aşa tare ca beşicile
pricinuite de hârleţ. Acum ajunsesem să ne călcăm și pe căciuli. Tata e de
părere că fug ca un împiedicat ceea ce e o afirmație tendețioasă, dacă e să te
iei după dicționarele românești. Dacă nu răutăcioasă. Eram copil pe vremea aia
și când ești mic repede te împiedeci. Ești mai aproape de pământ și una două
faci o câte-o tumbă.
- Trei minute până la start! a strigat iarăși portavocea. Cam în ecouri.
Ehei, în trei minute câte nu se pot face. Din cauza asta nici n-am auzit semnalul, ci mă tot gândeam câte lucruri pot fi făcute în trei minute fix. Trei clătite? Dacă nu le aruncai prea sus, ca Troancă. Și toată masa aia de competitori s-a mișcat ca la comandă, stătută de mai bine de o jumate de oră și nervoasă rău din cauză că-și pierduse răbdarea. Am luat-o la picior fără convingere, încă mai așteptam să aud semnalul de start, să nu cumva să mă niveleze cei din spatele meu. Păreau în stare de orice. Ca un tăvălug. Mai ales unul cu turban roșu, îi înghețase urechile și i se bulbucase ochii. Iar din nas i se ițea un țurțur. Dacă ar mai fi scos și limba cred că aș fi luat startul de unul singur.
- Trei minute până la start! a strigat iarăși portavocea. Cam în ecouri.
Ehei, în trei minute câte nu se pot face. Din cauza asta nici n-am auzit semnalul, ci mă tot gândeam câte lucruri pot fi făcute în trei minute fix. Trei clătite? Dacă nu le aruncai prea sus, ca Troancă. Și toată masa aia de competitori s-a mișcat ca la comandă, stătută de mai bine de o jumate de oră și nervoasă rău din cauză că-și pierduse răbdarea. Am luat-o la picior fără convingere, încă mai așteptam să aud semnalul de start, să nu cumva să mă niveleze cei din spatele meu. Păreau în stare de orice. Ca un tăvălug. Mai ales unul cu turban roșu, îi înghețase urechile și i se bulbucase ochii. Iar din nas i se ițea un țurțur. Dacă ar mai fi scos și limba cred că aș fi luat startul de unul singur.
*
Prin clasa a treia,
de nicăieri, m-a prins pasiunea pentru povești și basme, mă îndrăgostisem până
peste cap de ele, eram mai tot timpul în febra cititului. La veceu, la masă, în
pat, la școală, pe sub bancă și chiar pe drumul spre casă. Că așa am și spart
niște geamuri deschise în calea mea de lumea rea și dușmănoasă pe cititul meu.
Pentru că eroii mei favoriți erau Prâslea cel voinic, Făt-Frumos, Greuceanu,
Harap-Alb, Ivan Turbincă, Păcală și mai cîțiva de care tata își bătea joc de
câte ori mă vedea citind.
- Hai că-ți spun eu o poveste, una cu zâne țâțoase și durdulii, văd că citești numai mizerii, s-a înduioșat tata într-una din zile.
- Dar una cu zmei nu știi?
- Știu și cu zmei. Una pe care am auzit-o și eu de la taică-meu, iar taică-meu de la taică-său și tot așa, până se pierde în negura timpului. Poveste adevărată nu porcării publicate de comuniștii tăi.
- Păi eu citesc Ion Creangă și Petre Ispirescu, ăștia au trăit înaintea partidului comunist...
- Or fi trăit, că i-am prins și eu la școală, dar acum comuniștii cenzurează tot, de ce crezi tu că or să facă excepție cu Creangă ăsta al tău? Fii atent la mine, ai auzit de povestea pulei?
Poate că am încremenit, fiindcă știam că ce spusese tata era un cuvânt vulgar pe care îl mai spuneam și noi pe stradă, în gașca de băieți, dar numai cînd nu ne auzea nimeni și numai băieții mai mari. Eu numai în gând. Nu auzisem, de unde să fi auzit, oricum nu credeam că a scris Ion Creangă așa ceva, că era o invenție de-a tatei.
- Vezi că habar nu ai?
L-a chemat și pe Troancă, amator și el de povești, doar că pe el nu-l pasiona cititul, îi făceam eu rezumate, iar el mă asculta cu gura lui căscată.
- Mă, da fain mai povestești, DoDule. O să te deochi. Vrei să te scuip?
- Da. Și pe urmă îți trag eu una peste bot.
- Iar eu îți pun gumă de ros în cap când dormi.
- Iar eu te bat până îți umpli nădragii de căcat.
- Iar eu...
- Oaa!
Prinsesem un pește cât o palmă de pescar bătrân, o roșioară bălțată pe care eram hotărât s-o aduc acasă, altfel Troancă mi-ar fi spus că o pescăresc, că mă laud adică și mint de îngheață Bagherul. Se lăsase și întunericul. De bătaia tatei nu-mi mai păsa, iar Bagherul îngheța iarna oricum. Știam că tata se culcă devreme, drojdiat, odată cu găinile. Buzele nu mi se mai umflaseră, dar nici înapoi nu dăduseră. Am luat-o pe cărare bâjbâind, cam trist de ce mi se întâmplase, dar și oarecum bucuros de roșioara pe care o lăsasem să se răsucească buimacă într-o pungă de plastic.
- Hai că-ți spun eu o poveste, una cu zâne țâțoase și durdulii, văd că citești numai mizerii, s-a înduioșat tata într-una din zile.
- Dar una cu zmei nu știi?
- Știu și cu zmei. Una pe care am auzit-o și eu de la taică-meu, iar taică-meu de la taică-său și tot așa, până se pierde în negura timpului. Poveste adevărată nu porcării publicate de comuniștii tăi.
- Păi eu citesc Ion Creangă și Petre Ispirescu, ăștia au trăit înaintea partidului comunist...
- Or fi trăit, că i-am prins și eu la școală, dar acum comuniștii cenzurează tot, de ce crezi tu că or să facă excepție cu Creangă ăsta al tău? Fii atent la mine, ai auzit de povestea pulei?
Poate că am încremenit, fiindcă știam că ce spusese tata era un cuvânt vulgar pe care îl mai spuneam și noi pe stradă, în gașca de băieți, dar numai cînd nu ne auzea nimeni și numai băieții mai mari. Eu numai în gând. Nu auzisem, de unde să fi auzit, oricum nu credeam că a scris Ion Creangă așa ceva, că era o invenție de-a tatei.
- Vezi că habar nu ai?
L-a chemat și pe Troancă, amator și el de povești, doar că pe el nu-l pasiona cititul, îi făceam eu rezumate, iar el mă asculta cu gura lui căscată.
- Mă, da fain mai povestești, DoDule. O să te deochi. Vrei să te scuip?
- Da. Și pe urmă îți trag eu una peste bot.
- Iar eu îți pun gumă de ros în cap când dormi.
- Iar eu te bat până îți umpli nădragii de căcat.
- Iar eu...
- Oaa!
Prinsesem un pește cât o palmă de pescar bătrân, o roșioară bălțată pe care eram hotărât s-o aduc acasă, altfel Troancă mi-ar fi spus că o pescăresc, că mă laud adică și mint de îngheață Bagherul. Se lăsase și întunericul. De bătaia tatei nu-mi mai păsa, iar Bagherul îngheța iarna oricum. Știam că tata se culcă devreme, drojdiat, odată cu găinile. Buzele nu mi se mai umflaseră, dar nici înapoi nu dăduseră. Am luat-o pe cărare bâjbâind, cam trist de ce mi se întâmplase, dar și oarecum bucuros de roșioara pe care o lăsasem să se răsucească buimacă într-o pungă de plastic.
- Să nu mă
întrerupeți până la sfârșit, s-a răstit tata supărat că se hotărâse fără nici o
pricină să ne povestească.
- Da.
- Ce da, nu v-am avertizat să nu mă întrerupeți?
- Ba da, numai că noi nu știm ce-i aia avertizat...
- Gura!
Na, am tăcut noi din gură.
- A fost odată ca niciodată etcaetera. Și și-a aprins o țigară puturoasă făcând-ne să tușim. Un zmeu!
- Uaa!
- Ce uaa, mă, că vă ciocnesc cap în cap.
Și chiar ne-a apucat pe amâdoi de păr să ne înfricoșeze, dar nu ne-a ciocnit, iar noi nu ne-am înfricoșat deloc, cu toate că n-ar fi fost prima oară. Și nici a doua oară. Pentru că tata ne ciocnea cap în cap cel puțin de două ori pe zi și nimeni nu se mai mira de cucuiele noastre, cu atât mai puțin cei care-l cunoșteau pe tata. Pe tata îl cunoștea toată lumea de pe strada noastră și mai toată lumea din cartier, am să-mi amintesc eu de ce.
- Unde-am rămas?
- La zmeu, s-a încumetat Troancă.
- La zmeu... da, da. Zmeul, de zmeu ce era, locuia în vârful unui deal asemanător cu cel pe care locuiește bunica voastră din Bulci, știți la ce mă refer...
- Știiiim.
Dar nu știam.
- Lumea îi zicea a’ Moșneagului, sau dealu’ moșneagului, pentru că zmeul se căpătuise cu dealul de la un moșneag. Moșneagul, din cauza anilor pe care-i trăise, îndelungați și fără număr, se smintise. Așa, ca voi acum, ne-a scrutat cu privirea tata.
Dar nu ne-a ciocnit cap în cap cu toate că mișca din degete, adică îl mâncau palmele.
- Dealul ăsta era departe de unde suntem noi, acum?
- Mult mai departe.
- Dar de bunica?
- Și de bunică-ta, de bunică-ta mai aproape...
- Era un zmeu mare de tot? s-a excitat Troancă.
- Mult mai mare. Înfiorător și cu ochi bulbucați...
- Și scotea foc pe gură?
- Nu, ăia sunt balaurii, l-am corectat eu, călcându-l pe un picior, intenționat
- Era știrb, a adăugat tata, ridicând un deget, uluindu-ne, căci nu mai auzisem de zmei știrbi. Își pierduse câțiva dinți într-o încăierare pe viață și pe moarte cu unu Gheorghe, care și ăsta era un fel de zmeu.
- Noi n-am mai auzit de zmei pe care să-i cheme Gheorghe, l-a luat pe Troancă, din nou, gura înainte.
- Din pricina unei femei din sat. Dar cum?
- Păi nicicum, doar zmeu, doar atât.
- Și cum îi deosebiți de alți zmei?
Am ridicat din umeri, chiar așa, cum îi deosbești pe zmei unul de altul?
- Vă spun eu cum, s-a răstit tata. Pe numele lor! Așa cum pe mine mă cheamă Duma și pe tata l-a chemat Duma.
- Și pe mine mă cheamă Duma! i-a atras Troancă atenția tatei, Troancă și-o căuta cu lumânarea. Și pe DoDu la fel, iar pe mama o cheamă tot Duma.
- Pe maică-ta nu. Pe maică-ta o cheamă Bonțe după neam, Duma l-a luat de la mine. Apoi tata s-a răzgândit. Nu, n-a fost așa, mint, și s-a scărpinat pe chelia lui plină de mătreață, neamului lor le zicea Cozac. Hm. Moșneagul nu se prostise de tot, și-a amintit tata, ori nici nu se prostise deloc, s-a dat în întreținere zmeului pentru că devenise neputincios și nici unul din copiii săi fără număr nu voiau să-l îngrijească. Așa cum sunt toți copiii nerecunoscători, apăsând pe nerecunoscători. Și, fără veste, s-a repezit la noi și ne-a ciocnit cap în cap.
- Aiii!
- Așa o să faceți și voi!
- Noi nu, s-a tânguit Troancă.
Ba eu da, m-am înverșunat, în propriul meu gând.
- Ci se mutaseră în târguri și orașe, a reluat tata, mai senin ca până atunci, de câte ori ne ciocnea cap în cap tata devenea mai senin și mai vesel, unde unii ajunseseră negustori, alții meșteșugari și duceau un trai fără lipsuri și fără griji. Zmeul s-a învoit să-l caute pe moșneag până la moarte în schimbul bordeiului și al dealului, cu condiția să facă forme și hârtii legale, că nu avea nevoie de dureri și probleme. Că cine știe, obiectase zmeul. După moartea moșneagului, vreunui copil al acestuia i-ar putea veni ideea. Ceea ce s-a și petrecut. Nici nu s-a răcit bine groapa moșneagului, când unul din Feții lui Frumoși...
- Oaa, Făt Frumos! a sărit Troancă de pe scaun. O să-l omoare pe zmeu, am o presimțire.
- ...cel mai mare și mai prostănac, a amenințat tata, dar și cel mai înstărit, s-a înfățișat în ograda zmeului cu mâna în buzunar, mângâind-și paloșul ridicat.
- Da.
- Ce da, nu v-am avertizat să nu mă întrerupeți?
- Ba da, numai că noi nu știm ce-i aia avertizat...
- Gura!
Na, am tăcut noi din gură.
- A fost odată ca niciodată etcaetera. Și și-a aprins o țigară puturoasă făcând-ne să tușim. Un zmeu!
- Uaa!
- Ce uaa, mă, că vă ciocnesc cap în cap.
Și chiar ne-a apucat pe amâdoi de păr să ne înfricoșeze, dar nu ne-a ciocnit, iar noi nu ne-am înfricoșat deloc, cu toate că n-ar fi fost prima oară. Și nici a doua oară. Pentru că tata ne ciocnea cap în cap cel puțin de două ori pe zi și nimeni nu se mai mira de cucuiele noastre, cu atât mai puțin cei care-l cunoșteau pe tata. Pe tata îl cunoștea toată lumea de pe strada noastră și mai toată lumea din cartier, am să-mi amintesc eu de ce.
- Unde-am rămas?
- La zmeu, s-a încumetat Troancă.
- La zmeu... da, da. Zmeul, de zmeu ce era, locuia în vârful unui deal asemanător cu cel pe care locuiește bunica voastră din Bulci, știți la ce mă refer...
- Știiiim.
Dar nu știam.
- Lumea îi zicea a’ Moșneagului, sau dealu’ moșneagului, pentru că zmeul se căpătuise cu dealul de la un moșneag. Moșneagul, din cauza anilor pe care-i trăise, îndelungați și fără număr, se smintise. Așa, ca voi acum, ne-a scrutat cu privirea tata.
Dar nu ne-a ciocnit cap în cap cu toate că mișca din degete, adică îl mâncau palmele.
- Dealul ăsta era departe de unde suntem noi, acum?
- Mult mai departe.
- Dar de bunica?
- Și de bunică-ta, de bunică-ta mai aproape...
- Era un zmeu mare de tot? s-a excitat Troancă.
- Mult mai mare. Înfiorător și cu ochi bulbucați...
- Și scotea foc pe gură?
- Nu, ăia sunt balaurii, l-am corectat eu, călcându-l pe un picior, intenționat
- Era știrb, a adăugat tata, ridicând un deget, uluindu-ne, căci nu mai auzisem de zmei știrbi. Își pierduse câțiva dinți într-o încăierare pe viață și pe moarte cu unu Gheorghe, care și ăsta era un fel de zmeu.
- Noi n-am mai auzit de zmei pe care să-i cheme Gheorghe, l-a luat pe Troancă, din nou, gura înainte.
- Din pricina unei femei din sat. Dar cum?
- Păi nicicum, doar zmeu, doar atât.
- Și cum îi deosebiți de alți zmei?
Am ridicat din umeri, chiar așa, cum îi deosbești pe zmei unul de altul?
- Vă spun eu cum, s-a răstit tata. Pe numele lor! Așa cum pe mine mă cheamă Duma și pe tata l-a chemat Duma.
- Și pe mine mă cheamă Duma! i-a atras Troancă atenția tatei, Troancă și-o căuta cu lumânarea. Și pe DoDu la fel, iar pe mama o cheamă tot Duma.
- Pe maică-ta nu. Pe maică-ta o cheamă Bonțe după neam, Duma l-a luat de la mine. Apoi tata s-a răzgândit. Nu, n-a fost așa, mint, și s-a scărpinat pe chelia lui plină de mătreață, neamului lor le zicea Cozac. Hm. Moșneagul nu se prostise de tot, și-a amintit tata, ori nici nu se prostise deloc, s-a dat în întreținere zmeului pentru că devenise neputincios și nici unul din copiii săi fără număr nu voiau să-l îngrijească. Așa cum sunt toți copiii nerecunoscători, apăsând pe nerecunoscători. Și, fără veste, s-a repezit la noi și ne-a ciocnit cap în cap.
- Aiii!
- Așa o să faceți și voi!
- Noi nu, s-a tânguit Troancă.
Ba eu da, m-am înverșunat, în propriul meu gând.
- Ci se mutaseră în târguri și orașe, a reluat tata, mai senin ca până atunci, de câte ori ne ciocnea cap în cap tata devenea mai senin și mai vesel, unde unii ajunseseră negustori, alții meșteșugari și duceau un trai fără lipsuri și fără griji. Zmeul s-a învoit să-l caute pe moșneag până la moarte în schimbul bordeiului și al dealului, cu condiția să facă forme și hârtii legale, că nu avea nevoie de dureri și probleme. Că cine știe, obiectase zmeul. După moartea moșneagului, vreunui copil al acestuia i-ar putea veni ideea. Ceea ce s-a și petrecut. Nici nu s-a răcit bine groapa moșneagului, când unul din Feții lui Frumoși...
- Oaa, Făt Frumos! a sărit Troancă de pe scaun. O să-l omoare pe zmeu, am o presimțire.
- ...cel mai mare și mai prostănac, a amenințat tata, dar și cel mai înstărit, s-a înfățișat în ograda zmeului cu mâna în buzunar, mângâind-și paloșul ridicat.
*
- Copile!
Am tresărit. Nu era nici un alt copil în apropiere. Nu era nimeni altcineva în apropiere. Prima oară, decât eu, am crezut că mi s-a năzărit, vocea era înfundată și părea să vină de undeva mai de departe. Păruse o șoaptă a vîntului.
- Hei, psst!
Adiind. Am întors capul. Mișca ceva în boscheții de lângă calea ferată și șoapta venea dintr-acolo.
- Nu-ți fac nimic!
Dar tocmai asta m-a și speriat în ultimul hal, promisiunea că nu-mi face nimic. Am strâns mai tare bățul de pescuit. Îl țineam ca pe-o suliță gata să-l înfig orbește dacă s-ar fi arătat careva. Deși nu vedeam încă și orbecăiam. Se înserase și mă hotărâsem să mă strecor spre casă, flămând și cu gura umflată de la sărutul Adrianei, sperând să nu mă întâlnesc cu nimeni.
- Aici!
Ajunsese lângă mine, ori ajunsesem eu lângă el, mi-a atins umărul cu mîna. Am sărit doi pași, fără să mă rănească, înapoi, căzând pe spate, înfricoșat. Parcă mă elecrocutase.
- Te rog, nu mă mîncaaa!
- Nu te mănânc.
M-a ajutat să mă ridic, părea un om dar nu eram sigur. Îmbrăcat într-un combinezon care strălucea pe el, cu tot întunericul, nici nu știu cum de nu-l remarcasem eu până atunci. Trecusem pe lângă el fără să-l observ, ca și cum ar fi fost. Dar nu invizibil. Nu era și nici punga cu peștele n-o scăpasem din mână și nici nu aveam de gând. Vocea îi părea și ea omenească, mi-am recăpătat respirația.
- Copile, ce ții în mână?
- Un pește sălbatic.
am răspuns, dârdâind încă de frică.
Era cumva bărbat sau era cumva femeie, pe voce nu-mi puteam da seama, putea fi și una și alta. Dacă ar fi femeie, m-am gândit la repezeală, femeile sunt mai miloase. Tata avea altă teorie, desigur, tata zicea că femeile sunt mai a dracului și mai ale naibii și dacă sunt în vreo poziție nu te iartă pentru nimic în lume.
- De ce, tată?
- Păi de unde vrei să știu eu, așa sunt ele, gândind biologic. Uită-te la maică-ta.
Tata nu avea dreptate, biologic ar fi însemnat să ne tragem din maimuțe, poate chiar dintr-o amoebă plină de cili, or mama era bună, mai bună decât tata de o sută de ori.
- Pentru că maică-ta nu e în poziție, dacă ar fi, să vezi dacă ai mai recunoaște-o...
Peste combinezon avea un fel de gentuță ca o torbă, de care nu mai văzusem eu până atunci, atârnându-i de umăr.
- Ești femeie? am întrebat gâtuit de emoție cu ochii la gentuța aceea nemaivăzută.
- Aș putea fi.
Am prins puțin curaj.
- Atunci nu-ți dau peștele, că e pentru pisică și, oricum, mai întâi trebuie să i-l arăt lui Troancă.
- Nu sunt femeie. Cine e Troancă?
- Troancă e fratele meu, dar mă miram pentru că vocea i se îngroșase brusc, ca unui bărbat, parcă era a tatei.
- Dar pisica?
Am tresărit. Nu era nici un alt copil în apropiere. Nu era nimeni altcineva în apropiere. Prima oară, decât eu, am crezut că mi s-a năzărit, vocea era înfundată și părea să vină de undeva mai de departe. Păruse o șoaptă a vîntului.
- Hei, psst!
Adiind. Am întors capul. Mișca ceva în boscheții de lângă calea ferată și șoapta venea dintr-acolo.
- Nu-ți fac nimic!
Dar tocmai asta m-a și speriat în ultimul hal, promisiunea că nu-mi face nimic. Am strâns mai tare bățul de pescuit. Îl țineam ca pe-o suliță gata să-l înfig orbește dacă s-ar fi arătat careva. Deși nu vedeam încă și orbecăiam. Se înserase și mă hotărâsem să mă strecor spre casă, flămând și cu gura umflată de la sărutul Adrianei, sperând să nu mă întâlnesc cu nimeni.
- Aici!
Ajunsese lângă mine, ori ajunsesem eu lângă el, mi-a atins umărul cu mîna. Am sărit doi pași, fără să mă rănească, înapoi, căzând pe spate, înfricoșat. Parcă mă elecrocutase.
- Te rog, nu mă mîncaaa!
- Nu te mănânc.
M-a ajutat să mă ridic, părea un om dar nu eram sigur. Îmbrăcat într-un combinezon care strălucea pe el, cu tot întunericul, nici nu știu cum de nu-l remarcasem eu până atunci. Trecusem pe lângă el fără să-l observ, ca și cum ar fi fost. Dar nu invizibil. Nu era și nici punga cu peștele n-o scăpasem din mână și nici nu aveam de gând. Vocea îi părea și ea omenească, mi-am recăpătat respirația.
- Copile, ce ții în mână?
- Un pește sălbatic.
am răspuns, dârdâind încă de frică.
Era cumva bărbat sau era cumva femeie, pe voce nu-mi puteam da seama, putea fi și una și alta. Dacă ar fi femeie, m-am gândit la repezeală, femeile sunt mai miloase. Tata avea altă teorie, desigur, tata zicea că femeile sunt mai a dracului și mai ale naibii și dacă sunt în vreo poziție nu te iartă pentru nimic în lume.
- De ce, tată?
- Păi de unde vrei să știu eu, așa sunt ele, gândind biologic. Uită-te la maică-ta.
Tata nu avea dreptate, biologic ar fi însemnat să ne tragem din maimuțe, poate chiar dintr-o amoebă plină de cili, or mama era bună, mai bună decât tata de o sută de ori.
- Pentru că maică-ta nu e în poziție, dacă ar fi, să vezi dacă ai mai recunoaște-o...
Peste combinezon avea un fel de gentuță ca o torbă, de care nu mai văzusem eu până atunci, atârnându-i de umăr.
- Ești femeie? am întrebat gâtuit de emoție cu ochii la gentuța aceea nemaivăzută.
- Aș putea fi.
Am prins puțin curaj.
- Atunci nu-ți dau peștele, că e pentru pisică și, oricum, mai întâi trebuie să i-l arăt lui Troancă.
- Nu sunt femeie. Cine e Troancă?
- Troancă e fratele meu, dar mă miram pentru că vocea i se îngroșase brusc, ca unui bărbat, parcă era a tatei.
- Dar pisica?
- Bă, zmeule, ia ieși la portiță, ...tu-ți grijania...!
Zmeul nu s-a sinchisit, avea hârtii în regulă, s-a întors pe cealaltă parte și-a adormit la loc, buștean.
- Băă!
S-a înfățișat și Făt Frumos al doilea, dar a găsit și el poarta încuiată, așa că s-a pus să strige până departe peste niște văi.
- Te bag în p... mă-tii, zmeule, dacă nu deschizi ușa să ne înțelegem ca oamenii!
Zmeul iar a dat a lehamite din mână, numai ce se așezase pe vine în spatele unei căpițe de fân și se îndeletnicea cu ceva acolo.
- Bineee...
Și așa s-au perindat toți fiii răposatului moșneag, în hainele lor orășenești cu buzunarele doldora de bani foșnitori nenumărați.
Ultimul a ajuns Prâslea, mai voinic decât frații săi, mai deștept și mai arătos decât frații săi. Și mai agresiv. Dar mai sărac. A sosit călare și cu toporișca scoasă, gata de atac. Ce să mai bată la poartă, i-a tras un picior porții de nu s-a văzut. După care a făcut-o lemne de foc. Zmeul s-a speriat, a văzut că avea de-a face cu altfel de aluat și s-a pregătit serios de luptă. S-a încins cu cojocul lui de zmeu plini de solzi argintii și a ieșit în ogradă. Înainte a prevenit-o pe zmeoaică:
- Fugi! Și ia și fata
cu tine, căci amândoi țineau la fată ca la ochii lor din cap. Niște ochi
bulbucați cu spâncene stufoase. Fugi în satul, și i-a spus satul în care să
fugă, la vărul meu, balaurele cu șapte capete.
După care zmeul s-a
înfățișat înaintea lui Prâslea arătându-i actele pe care le semnase cu
moșneagul în fața notarului. Atâta și așteptase Prâslea, că l-a și pălit pe
zmeu în piept de i-au căzut jumătate din solzii de pe cojoc, cu a doua lovitură
l-a tăiat la o ureche iar cu a treia i-a spart dulapul din bucătărie.
- Te omor, spurcăciune! Te satur eu de înșelăciuni, că dacă nu l-ai fi prostit, cum să-ți dea ție, tătuța, frumusețe de bordei pe cel mai înalt deal din sat?
- Ba casa pe care o vezi acum eu am clădit-o cu mâinile mele, bordeiul moșeagului pornise să se prăvălească la vale,
i-a replicat zmeul alergând în jurul căpiței de fân până a alunecat pe ceva și era cât pe-aici să intre singur în furca cu care rânea la animale, proptită de un prun. Eu și cu zmeoaica! Mea!
- Te omor, spurcăciune! Te satur eu de înșelăciuni, că dacă nu l-ai fi prostit, cum să-ți dea ție, tătuța, frumusețe de bordei pe cel mai înalt deal din sat?
- Ba casa pe care o vezi acum eu am clădit-o cu mâinile mele, bordeiul moșeagului pornise să se prăvălească la vale,
i-a replicat zmeul alergând în jurul căpiței de fân până a alunecat pe ceva și era cât pe-aici să intre singur în furca cu care rânea la animale, proptită de un prun. Eu și cu zmeoaica! Mea!
*
Până să intru eu în viteză m-am și pomenit ultimul. Nu pentru că sunt un împiedecat, cum crede tata, am doar inerția mare. Se știe că legea inerției face parte din principiile frecărilor dinamice, de aceea, un corp cu inerție mare, odată urnit, intră în accelerație, ca stare, de nu-l mai oprești, eu așa cred. Fiindcă asupra lui acționeaza forța gravitațională, corpul fiind încărcat cu energie. Cam asta-i tot ce mai țin minte de la școală. Și numele de Newton. Și mai cred că, în virtutea ei, o cursă are un singur câștigător, restul sunt toți pe locul doi, pe locul trei plasând-se cei care abandonează, iar pe ultimul cei care nu participă deloc, fără nici o supărare, dacă ar fi să mă gândesc.
Colegul meu favorit se apropiase, între timp, de gard, l-am auzit printre barele metalice tocmai când treceam și eu, însfârșit, linia de start.
- Mai repede, calificatule, că ne faci atelierul de râs!
Parcă eu n-aș fi vrut mai repede, oare ce-și imagina?
- Ce-i cu atelierul?
Bine că n-a avut un ou stricat la el cum se laudase casierului.
- A zis directorul că dacă nu ieși în primii zece ai dat de dracu...
- Da, da. Ce, el mi-a plătit înscrierea?
- Tu ți-ai plătit-o cu banii câștigați de la el.
- El nici nu crede în dracu și nici în sfinți, el nu crede decât în farfurii zburătoare.
- Primii zece, să nu spui că n-ai știut. Ce-i cu farfuriile alea?
- Am tras cu urechea, într-o zi, îi povestea secretarei, încerca s-o impresioneze. Ea râdea, săltându-și țâțele, pentru că nu înțelegea nimic. Dar rămâne între noi.
- Cine ea?
- Ashley. Câte secretare avem?
- Păi, Goldie...
Uitasem de Goldie. Totuși, când am auzit ce-a spus directorul am sprintat un pic, mai să-l ajung pe cel din fața mea, care era penultimul, numai că cel din fața mea a sesizat și el manevra și a mărit compasul, se ținea tare. Fie ce-o fi. Am încercat să socotesc câți alergători ar trebui să prind din urmă să ajung în primii zece. M-am încurcat la împărțire. Mulți, în orice caz, câteva sute bune.
- Și dacă nu?
- Dacă nu...și colegul meu favorit mi-a arătat iar pumnul la nas. Dacă nu ieși între primii zece, directorul o să-ți dă cea mai proastă mașină din atelier. Și-o să lucrezi pe ea până ieși la pensie.
- Mașina lui David?
- Ba aia de pe peretele de nord pe care nu mai lucrează nimeni de doi ani. Plină de rugină și șpan.
Convingător.
- Da.
- Te-așteptăm pe stadion, a mai accentuat o dată. Directorul, vicepreședintele și șeful de la engineering vor fi acolo cu nevestele.
- Cu nevestele lor, da.
- Păi cu ale cui?
- Atunci spune-le că trag pentru locul doi. Fără să-i mai explic cum vedeam eu problema cu locul doi, filosofic.
Traseul a pornit șerpuit de pe Jasper Avenue, o stradă înțesată de obicei cu prostituate de mâna doua, în drept cu Shaw Conference Centre pâna pe 97 Street, unde am cotit-o la stânga în plin elan cu poalele paltonului atârnându-mi la călcâie, măturând cu el asfaltul. Pe 97 Street șoseaua se lărgește și devine dreaptă ca o linie nesfârșită. Ocazie cu care am văzut din nou grosul alergătorilor, era acolo, în fața mea. Un ocean de alergători. Unii alergau în zig-zag, ca niște bondari, încercând să se strecoare spre pozițiile din față, alții dimpotrivă, nu se fereau de nimic și se ciocneau între ei apoi se înjurau. Din când în când se mai uitau în spate unde mă vedeau pe mine alergând elegant cu spațiu suficient în jur. Fular în dungi, franjurat, mănuși cu un singur deget.
- Unde, mă-ta, te bagi în fața mea, nu-ți ajunge cât e de largă șoseaua? Boule!
- Boule ești tu și cu cine te-a făcut!
(înjurături traduse, din ceva mult mai neaoș, canadiană)
Înjuratul era interzis, mai ales cel cu porcării, dar și pumnii în cap erau interziși, totuși, eu am luat unul.
După Școala Catolică am intrat în cartierul chinezesc. O babă știrbă fără pleoape pe ochi îmi făcea disperată semne cu mâna și flutura o batistă. Adică să măresc viteza. Adică să-i ajung pe cei din față. Sau mă confunda cu vreun nepot al ei. Ar fi trebuit să se înscrie în cursă să vadă cum e. La teorie mă pricepeam și eu, până și tata o recunoștea. Zicea.
- Mă, tu ai să reinventezi teoria bățului, într-o bună zi, și-ai să iei premiul de stat.
- De ce?
O batistă galbenă.
- De stat major!
- Da, dar de ce?
- De aia!
Există un confort să alergi pe ultimul loc, pe care nu mulți îl înțeleg. Cel puțini unii ca tata. Avantajul e că nu te poate depăși nimeni, nu oficial, ceea ce-ți oferă siguranță și, mai ales, certitudine.
În liceu, am avut un profesor de filosofie care mereu ne vorbea de Engels și Lenin, ca și cum ăștia au fost singurii filosofi din lume. Ca să aflu mai târziu că nici n-au fost filosofi, ci niște terchea berchea. Întreba:
- Cine a citit Capitalul?
Nu-l citise nimeni, abia reușeam să citim lecturile obligatorii de la Limba Română. Pe sărite. Eu săream tot ce era Mihail Sadoveanu, e clar, din cauza descrierilor interminabile, lăbărțate pe pagini întregi, sau Fănuș Neagu care mă exaspera în ultimul hal și mai erau destui. La istorie, profesoara ne omora pe toți cu Cella Serghi și pânza ei de păianjen, iar la matematică eram mereu întrebați cine a citit Irving Stone, „Agonie si extaz” ori „Bucuria vieții”, până într-o zi când m-am pus eu să le citesc. Așa am vrut eu. Am ridicat mâna.
- Eu le-am citit, domnule profesor!
Profesorului nu i-a venit să creadă, îl chema Maurer, și-a scos ochelarii și dăi pe frecat lentilele, ca un veritabil Spinoza. Parcă voia să le subțieze.
- Tocmai tu??
Poftim, tocmai eu le citisem ca să aflu cine e Michelangelo ăsta, Buanarroti, sau cine e Van Gogh, sau de ce și-a tăiat el urechea.
În viață n-ai prea multe certitudini, asta n-a spus-o Lenin, nu știu cine a spus-o, poate Marx pe care nu-l exploata nici un capitalist pentru că a fost un evreu obscur toată viața lui, o știu prea bine de la tata. Așa că, după o jumate de oră eram tot ultimul, între timp pierdusem orice contact vizual cu plutonul fruntaș, dar îmi mai trecuse din emoții și m-am simțit deodată mai înviorat.
Până să intru eu în viteză m-am și pomenit ultimul. Nu pentru că sunt un împiedecat, cum crede tata, am doar inerția mare. Se știe că legea inerției face parte din principiile frecărilor dinamice, de aceea, un corp cu inerție mare, odată urnit, intră în accelerație, ca stare, de nu-l mai oprești, eu așa cred. Fiindcă asupra lui acționeaza forța gravitațională, corpul fiind încărcat cu energie. Cam asta-i tot ce mai țin minte de la școală. Și numele de Newton. Și mai cred că, în virtutea ei, o cursă are un singur câștigător, restul sunt toți pe locul doi, pe locul trei plasând-se cei care abandonează, iar pe ultimul cei care nu participă deloc, fără nici o supărare, dacă ar fi să mă gândesc.
Colegul meu favorit se apropiase, între timp, de gard, l-am auzit printre barele metalice tocmai când treceam și eu, însfârșit, linia de start.
- Mai repede, calificatule, că ne faci atelierul de râs!
Parcă eu n-aș fi vrut mai repede, oare ce-și imagina?
- Ce-i cu atelierul?
Bine că n-a avut un ou stricat la el cum se laudase casierului.
- A zis directorul că dacă nu ieși în primii zece ai dat de dracu...
- Da, da. Ce, el mi-a plătit înscrierea?
- Tu ți-ai plătit-o cu banii câștigați de la el.
- El nici nu crede în dracu și nici în sfinți, el nu crede decât în farfurii zburătoare.
- Primii zece, să nu spui că n-ai știut. Ce-i cu farfuriile alea?
- Am tras cu urechea, într-o zi, îi povestea secretarei, încerca s-o impresioneze. Ea râdea, săltându-și țâțele, pentru că nu înțelegea nimic. Dar rămâne între noi.
- Cine ea?
- Ashley. Câte secretare avem?
- Păi, Goldie...
Uitasem de Goldie. Totuși, când am auzit ce-a spus directorul am sprintat un pic, mai să-l ajung pe cel din fața mea, care era penultimul, numai că cel din fața mea a sesizat și el manevra și a mărit compasul, se ținea tare. Fie ce-o fi. Am încercat să socotesc câți alergători ar trebui să prind din urmă să ajung în primii zece. M-am încurcat la împărțire. Mulți, în orice caz, câteva sute bune.
- Și dacă nu?
- Dacă nu...și colegul meu favorit mi-a arătat iar pumnul la nas. Dacă nu ieși între primii zece, directorul o să-ți dă cea mai proastă mașină din atelier. Și-o să lucrezi pe ea până ieși la pensie.
- Mașina lui David?
- Ba aia de pe peretele de nord pe care nu mai lucrează nimeni de doi ani. Plină de rugină și șpan.
Convingător.
- Da.
- Te-așteptăm pe stadion, a mai accentuat o dată. Directorul, vicepreședintele și șeful de la engineering vor fi acolo cu nevestele.
- Cu nevestele lor, da.
- Păi cu ale cui?
- Atunci spune-le că trag pentru locul doi. Fără să-i mai explic cum vedeam eu problema cu locul doi, filosofic.
Traseul a pornit șerpuit de pe Jasper Avenue, o stradă înțesată de obicei cu prostituate de mâna doua, în drept cu Shaw Conference Centre pâna pe 97 Street, unde am cotit-o la stânga în plin elan cu poalele paltonului atârnându-mi la călcâie, măturând cu el asfaltul. Pe 97 Street șoseaua se lărgește și devine dreaptă ca o linie nesfârșită. Ocazie cu care am văzut din nou grosul alergătorilor, era acolo, în fața mea. Un ocean de alergători. Unii alergau în zig-zag, ca niște bondari, încercând să se strecoare spre pozițiile din față, alții dimpotrivă, nu se fereau de nimic și se ciocneau între ei apoi se înjurau. Din când în când se mai uitau în spate unde mă vedeau pe mine alergând elegant cu spațiu suficient în jur. Fular în dungi, franjurat, mănuși cu un singur deget.
- Unde, mă-ta, te bagi în fața mea, nu-ți ajunge cât e de largă șoseaua? Boule!
- Boule ești tu și cu cine te-a făcut!
(înjurături traduse, din ceva mult mai neaoș, canadiană)
Înjuratul era interzis, mai ales cel cu porcării, dar și pumnii în cap erau interziși, totuși, eu am luat unul.
După Școala Catolică am intrat în cartierul chinezesc. O babă știrbă fără pleoape pe ochi îmi făcea disperată semne cu mâna și flutura o batistă. Adică să măresc viteza. Adică să-i ajung pe cei din față. Sau mă confunda cu vreun nepot al ei. Ar fi trebuit să se înscrie în cursă să vadă cum e. La teorie mă pricepeam și eu, până și tata o recunoștea. Zicea.
- Mă, tu ai să reinventezi teoria bățului, într-o bună zi, și-ai să iei premiul de stat.
- De ce?
O batistă galbenă.
- De stat major!
- Da, dar de ce?
- De aia!
Există un confort să alergi pe ultimul loc, pe care nu mulți îl înțeleg. Cel puțini unii ca tata. Avantajul e că nu te poate depăși nimeni, nu oficial, ceea ce-ți oferă siguranță și, mai ales, certitudine.
În liceu, am avut un profesor de filosofie care mereu ne vorbea de Engels și Lenin, ca și cum ăștia au fost singurii filosofi din lume. Ca să aflu mai târziu că nici n-au fost filosofi, ci niște terchea berchea. Întreba:
- Cine a citit Capitalul?
Nu-l citise nimeni, abia reușeam să citim lecturile obligatorii de la Limba Română. Pe sărite. Eu săream tot ce era Mihail Sadoveanu, e clar, din cauza descrierilor interminabile, lăbărțate pe pagini întregi, sau Fănuș Neagu care mă exaspera în ultimul hal și mai erau destui. La istorie, profesoara ne omora pe toți cu Cella Serghi și pânza ei de păianjen, iar la matematică eram mereu întrebați cine a citit Irving Stone, „Agonie si extaz” ori „Bucuria vieții”, până într-o zi când m-am pus eu să le citesc. Așa am vrut eu. Am ridicat mâna.
- Eu le-am citit, domnule profesor!
Profesorului nu i-a venit să creadă, îl chema Maurer, și-a scos ochelarii și dăi pe frecat lentilele, ca un veritabil Spinoza. Parcă voia să le subțieze.
- Tocmai tu??
Poftim, tocmai eu le citisem ca să aflu cine e Michelangelo ăsta, Buanarroti, sau cine e Van Gogh, sau de ce și-a tăiat el urechea.
În viață n-ai prea multe certitudini, asta n-a spus-o Lenin, nu știu cine a spus-o, poate Marx pe care nu-l exploata nici un capitalist pentru că a fost un evreu obscur toată viața lui, o știu prea bine de la tata. Așa că, după o jumate de oră eram tot ultimul, între timp pierdusem orice contact vizual cu plutonul fruntaș, dar îmi mai trecuse din emoții și m-am simțit deodată mai înviorat.
Alergătorul din fața
mea pe care încercasem să-l depășesc de la începutul cursei se oprise în fața
unui magazin de canapele și cerceta prețurile în ieftinire. I-am făcut cu mâna
când am trecut pe lângă el, cu certitudinea că mă putea depăși oricând. Dar n-a
tresărit, absorbit de prețuri, unul mai avantajos ca altul. Big sale! Adică mare ocazie! Poftim. În
fiecare zi e big sale pe undeva, de
nici nu mai pricepi care sunt prețurile normale și care cele ieftinite. Soția
mea cu care m-am căsătorit de tânăr le știe pe toate. Mie nu mi le mai spune,
mă mai cruță și ea, că sunt de-a dreptul alergic la cumpărături, mai ales când
e vorba de haine, încălțăminte, cosmetice, bijuterii, lenjerii, poate ar fi
cazul să mă opresc aici, fiindcă mai sunt. Gablonțuri și altele. Dar care
bărbat nu e alergic la cumpărături dacă e bărbat adevărat. Sigur că bărbații
adevărați s-au împuținat înspăimântător în ultima vreme, asta și din cauză că
au apărut femeile adevărate. Am văzut eu un film în care o femeie adevărată
bate vreo patru bărbați, unul după altul. Pe urmă mai bate vreo doi trei în
același timp. După măcel, se întâlnește cu iubitul ei, un fălcos și jumătate cu
muschii cocoșați în pas cu moda și îl călărește și pe ăla de nu se vede. Ba
chiar îl pleznește cu o biciușcă pe curul gol și păros. Din când în când. La
sfârșit, își sună prietena de cataramă la celular, râd ca niște iepe și își dau
întâlnire la un bar rău famat în care nu puteau intra decât femeile.
Așa că la intersecția dintre Yellowhead și 142 Street, l-am văzut din nou pe colegul favorit sau poate mi s-a părut. Agita o pancardă pe care scria numele meu ceea ce m-a făcut să mi se moaie picioarele de emoție. Mai degrabă mi s-a părut. Eu așa cred. Bun prilej pentru cel ce fusese în fața mea și pe care îl lăsasem în urmă, hlizindu-se la canapele, să mă depășească din nou, cu certitudine.
De-acum, se vedea platforma industriala din partea de vest a orașului, urma să o cotesc spre sud, pe 178, trecând pe langă marele West Edmonton Mall unde m-am și rătăcit de câteva ori. Dacă mergi la mall e bine să-ți notezi unde îți parchezi mașina, altfel aștepți până pleacă toată lumea acasă. Când s-a construit a fost cel mai mare mall din lume, acum a rămas al treilea dar încă cel mai mare de pe continentul nostru american. Iată cu ce ne lăudăm noi, Edmontonienii. Și cu petrolul, bineînțeles.
În dreptul lui 107 Avenue mi-am scos pentru prima oară sticla cu apă din buzunarul de la palton și am băut o înghițitură mică, doar cât să nu-mi crape gâtul. Aș fi băut eu mai mult, dar îmi era frică să nu-mi cloncăne prin stomac și să-mi schimb inerția care mi se rodase și era în plină rutină. Alergam de pe-un picior pe altul, citisem într-o carte cu Winettou că era o tehnică bună de fugă pe care o aplicau indienii. Apașii lui Karl May. Care nu fugeau în paltoane, eu așa cred. Ci în chiloți din piele de vânat, sau în ce alergau ei. Plus că nu voiam să mă scape la veceu. Însă, dacă avea să mă scape și nu se mai putea, eram ferm hotărât.
În dreptul lui 114 Avenue mi-am scos fularul și l-am mototolit în buzunar. Alții și-l scoseseră demult, peste unele trecusem deja cu bocancii de fugă.
Pe la jumătatea cursei, din aproape 400 de concurenți mai rămăseserăm o sută, eu încă nu știam și nici habar nu aveam, încă nu citisem ziarele de a doua zi. Mi s-a părut mie că am văzut doi dintre concurenți, se retrăseseră pe trotuar și vomitau. Unul din ei vomita pe paltonul celuilalt. M-a cuprins și pe mine greața și eram să vomit și eu pe propriul meu palton, când colo m-am abținut în ultima clipă. Nu-mi place să vomit că dau afară tot ce-am mâncat. În dimineața aceea nu mâncasem cine știe ce, cu atât mai rău, aș fi vomitat în gol și m-aș fi albit la față mai tare ca și combinezonul bărbatului sau femeii, sau ce era, sau cine era, pitulat printre boscheții de pe marginea căii ferate.
- Ești un înger?
Nu era înger, nu numai pentru că nu avea aripi, avea doar coroana aceea ca la sfinți, în jurul capului, nu atât de strălucitoare, mai degrabă transparentă.
- Ești vreun sfânt?
Îi lipsea și barba, peste toate. Fără barbă nu cred că putea fi vreun sfânt. Poate sfântul Sisoe, de care mai pomenea tata alteori când ne înjura, numai că sfântul Sisoe nu era pictat pe pereții bisericii noastre din cartier și nu aveam de unde să știu cum arată. Ceilalți sfinți știam cum arată.
- Sau astronaut?
- Sau astronaut.
- Și ce vrei?
Sau era scafandru. I-am prins un greiere, n-am înțeles de la început ce să facă el cu un greiere, unul gras, la ora aceea greierii își începuseră scârțiala și erau ușor de prins, l-a examinat apoi l-a aruncat în iarbă.
- Îi lipsește un picior, poate că era un reproș sau doar se justifica, oare pentru ce, cu vocea lui joasă, mereu aceeași.
I-am prins altul, alt greiere, mult mai mic.
- Cum te cheamă?
- Dorian.
L-a examinat cu aceeași atenție și iar i-a dat drumul în iarbă.
- Și Duma, numele de familie.
I-am prins alt greiere, la fel de gras și matur ca și primul, era să scap punga cu peștele pe picioarele lui, dar ce pantofi avea, fără să-i mai rup vreun picior, iar punga am salvat-o în ultima clipă. L-a luat, a deschis gentuța aceea a lui și l-a băgat acolo. I-am oferit toate râmele rămase de la pescuit și i-aș fi dat și briceagul meu pe care îl furasem de la unchiul Iftode. I-aș fi dat și tuburile goale de cartuș dacă le-aș mai fi avut, pentru că mi se dezumflase gura în timpul conversației, știam fără să mă mai uit în oglindă. Simțeam adică. Imposibil de ghicit cum reușise, îmi trecuse usturimea și nici nu-mi mai venea să plec de lângă el de parcă mă hipnotizase. Dezumflatul gurii a fost o minune, eu așa cred.
- Ce porți deasupra capului?
- Un halou.
- Dacă vrei, mâine îți aduc tot soiul de gongi fiindcă te interesează, dacă vrei. Mă refeream la gentuța lui. Să-ți faci insectar. Îl pun și pe Troancă să mă ajute. Ce e un halou?
- Mâine mă mai găsești, mi-a promis, să vii negreșit. Nu mai târziu, după mâine trebuie să plec.
Așa că la intersecția dintre Yellowhead și 142 Street, l-am văzut din nou pe colegul favorit sau poate mi s-a părut. Agita o pancardă pe care scria numele meu ceea ce m-a făcut să mi se moaie picioarele de emoție. Mai degrabă mi s-a părut. Eu așa cred. Bun prilej pentru cel ce fusese în fața mea și pe care îl lăsasem în urmă, hlizindu-se la canapele, să mă depășească din nou, cu certitudine.
De-acum, se vedea platforma industriala din partea de vest a orașului, urma să o cotesc spre sud, pe 178, trecând pe langă marele West Edmonton Mall unde m-am și rătăcit de câteva ori. Dacă mergi la mall e bine să-ți notezi unde îți parchezi mașina, altfel aștepți până pleacă toată lumea acasă. Când s-a construit a fost cel mai mare mall din lume, acum a rămas al treilea dar încă cel mai mare de pe continentul nostru american. Iată cu ce ne lăudăm noi, Edmontonienii. Și cu petrolul, bineînțeles.
În dreptul lui 107 Avenue mi-am scos pentru prima oară sticla cu apă din buzunarul de la palton și am băut o înghițitură mică, doar cât să nu-mi crape gâtul. Aș fi băut eu mai mult, dar îmi era frică să nu-mi cloncăne prin stomac și să-mi schimb inerția care mi se rodase și era în plină rutină. Alergam de pe-un picior pe altul, citisem într-o carte cu Winettou că era o tehnică bună de fugă pe care o aplicau indienii. Apașii lui Karl May. Care nu fugeau în paltoane, eu așa cred. Ci în chiloți din piele de vânat, sau în ce alergau ei. Plus că nu voiam să mă scape la veceu. Însă, dacă avea să mă scape și nu se mai putea, eram ferm hotărât.
În dreptul lui 114 Avenue mi-am scos fularul și l-am mototolit în buzunar. Alții și-l scoseseră demult, peste unele trecusem deja cu bocancii de fugă.
Pe la jumătatea cursei, din aproape 400 de concurenți mai rămăseserăm o sută, eu încă nu știam și nici habar nu aveam, încă nu citisem ziarele de a doua zi. Mi s-a părut mie că am văzut doi dintre concurenți, se retrăseseră pe trotuar și vomitau. Unul din ei vomita pe paltonul celuilalt. M-a cuprins și pe mine greața și eram să vomit și eu pe propriul meu palton, când colo m-am abținut în ultima clipă. Nu-mi place să vomit că dau afară tot ce-am mâncat. În dimineața aceea nu mâncasem cine știe ce, cu atât mai rău, aș fi vomitat în gol și m-aș fi albit la față mai tare ca și combinezonul bărbatului sau femeii, sau ce era, sau cine era, pitulat printre boscheții de pe marginea căii ferate.
- Ești un înger?
Nu era înger, nu numai pentru că nu avea aripi, avea doar coroana aceea ca la sfinți, în jurul capului, nu atât de strălucitoare, mai degrabă transparentă.
- Ești vreun sfânt?
Îi lipsea și barba, peste toate. Fără barbă nu cred că putea fi vreun sfânt. Poate sfântul Sisoe, de care mai pomenea tata alteori când ne înjura, numai că sfântul Sisoe nu era pictat pe pereții bisericii noastre din cartier și nu aveam de unde să știu cum arată. Ceilalți sfinți știam cum arată.
- Sau astronaut?
- Sau astronaut.
- Și ce vrei?
Sau era scafandru. I-am prins un greiere, n-am înțeles de la început ce să facă el cu un greiere, unul gras, la ora aceea greierii își începuseră scârțiala și erau ușor de prins, l-a examinat apoi l-a aruncat în iarbă.
- Îi lipsește un picior, poate că era un reproș sau doar se justifica, oare pentru ce, cu vocea lui joasă, mereu aceeași.
I-am prins altul, alt greiere, mult mai mic.
- Cum te cheamă?
- Dorian.
L-a examinat cu aceeași atenție și iar i-a dat drumul în iarbă.
- Și Duma, numele de familie.
I-am prins alt greiere, la fel de gras și matur ca și primul, era să scap punga cu peștele pe picioarele lui, dar ce pantofi avea, fără să-i mai rup vreun picior, iar punga am salvat-o în ultima clipă. L-a luat, a deschis gentuța aceea a lui și l-a băgat acolo. I-am oferit toate râmele rămase de la pescuit și i-aș fi dat și briceagul meu pe care îl furasem de la unchiul Iftode. I-aș fi dat și tuburile goale de cartuș dacă le-aș mai fi avut, pentru că mi se dezumflase gura în timpul conversației, știam fără să mă mai uit în oglindă. Simțeam adică. Imposibil de ghicit cum reușise, îmi trecuse usturimea și nici nu-mi mai venea să plec de lângă el de parcă mă hipnotizase. Dezumflatul gurii a fost o minune, eu așa cred.
- Ce porți deasupra capului?
- Un halou.
- Dacă vrei, mâine îți aduc tot soiul de gongi fiindcă te interesează, dacă vrei. Mă refeream la gentuța lui. Să-ți faci insectar. Îl pun și pe Troancă să mă ajute. Ce e un halou?
- Mâine mă mai găsești, mi-a promis, să vii negreșit. Nu mai târziu, după mâine trebuie să plec.
Pentru că mai târziu
nu se știe ce s-ar fi întâmplat, ar fi pierdut portalul. Din explicații.
De-aceea nici nu se depărta prea mult, făcea câțiva pași și se întorcea mereu.
Părea un portal foarte important pe care nu trebuia să-l piardă, tot din
explicații, ar fi fost definitiv, și m-a rugat să revin cu toate insectele pe
care le pot prinde, în mai multe exemplare.
- Să aduc și un șoarec?
De șoareci nu mai scăpam și nici de șobolani nu mai scăpam. Tata nu mai ținea porci demult, dar nu scăpam de șobolani fiindcă ținea vecinul nostru, nenea Gyuri, cu care tata s-a bătut de nu știu câte ori și s-a și împăcat cam tot de atâtea ori. Aveam curse peste tot, aveam pisici și tata mai punea și otravă prin curte, pe unde treceau șobolanii. Șobolanii mâncau otrava, treceau apoi pe sub gard în ograda lui nenea Gyuri și mureau în cocina porcilor lui. Porcii lui mai mancau șobolani din când în când și mai mureau și ei. Atunci nenea Gyuri venea să se bată cu tata că i-au fost otrăviți porcii și se înjura cu tata pe ungurește.
Lista insectelor e destul de lungă: zece fluturi în dublu exemplar, incluzând coada rândunicii și fluturele alb de varză, molii, ochi de bou, albaștrii, maronii, galbeni, o albină în dublu exemplar și un bondar în dublu exemplar, două case de viespi, câteva coropâșnițe în dublu exemplar, furnici, muște, paianjeni cu și fără cruce, gongi colorado, gândaci de bucătărie, o urechelniță în dublu exemplar, un bucătar, o ploșniță de apă, o libelulă, buburuze și doi țânțari. Și un cărăbuș. Totul în dublu exemplar. Și o mulțime de cosași. Am căutat și pisica de ceva pureci, dar tocmai atunci nu-i avea. Cu câteva luni în urmă ne umpluse casa, pe toate cearșafurile mama găsise numai căcat de-al lor, un cuvânt puturos, însă căcatul de purec nu miroase că e prea mic. Eu și cu Troancă eram plini de mușcături îmi închipui ce era pe pisică.
- Să aduc și un șoarec?
De șoareci nu mai scăpam și nici de șobolani nu mai scăpam. Tata nu mai ținea porci demult, dar nu scăpam de șobolani fiindcă ținea vecinul nostru, nenea Gyuri, cu care tata s-a bătut de nu știu câte ori și s-a și împăcat cam tot de atâtea ori. Aveam curse peste tot, aveam pisici și tata mai punea și otravă prin curte, pe unde treceau șobolanii. Șobolanii mâncau otrava, treceau apoi pe sub gard în ograda lui nenea Gyuri și mureau în cocina porcilor lui. Porcii lui mai mancau șobolani din când în când și mai mureau și ei. Atunci nenea Gyuri venea să se bată cu tata că i-au fost otrăviți porcii și se înjura cu tata pe ungurește.
Lista insectelor e destul de lungă: zece fluturi în dublu exemplar, incluzând coada rândunicii și fluturele alb de varză, molii, ochi de bou, albaștrii, maronii, galbeni, o albină în dublu exemplar și un bondar în dublu exemplar, două case de viespi, câteva coropâșnițe în dublu exemplar, furnici, muște, paianjeni cu și fără cruce, gongi colorado, gândaci de bucătărie, o urechelniță în dublu exemplar, un bucătar, o ploșniță de apă, o libelulă, buburuze și doi țânțari. Și un cărăbuș. Totul în dublu exemplar. Și o mulțime de cosași. Am căutat și pisica de ceva pureci, dar tocmai atunci nu-i avea. Cu câteva luni în urmă ne umpluse casa, pe toate cearșafurile mama găsise numai căcat de-al lor, un cuvânt puturos, însă căcatul de purec nu miroase că e prea mic. Eu și cu Troancă eram plini de mușcături îmi închipui ce era pe pisică.
Pe la jumătatea cursei
m-am simțit la capătul puterilor. Așa, mama omora purecii cu unghiile, iar
purecii pocneau lăsând o pată mică de sânge pe unghiile ei și nu mă mai ajuta
nici apa, oarecum, nici faptul că mi-am scos căciula cu tot cu moțul ei galben
norocos. Mama a dat cu DDT, pe vremea aia nu era interzis. Spectatorii se
răriseră, intrasem pe Whitemud, dintr-o clipă în alta mă așteptam să văd râul
Saskatchewan de pe podul Quesnell, împrejmuit de parcul meu preferat, Fort
Edmonton, în marș. Spre complexul universitar. Marș în fugă. Nu mai zic de
pulpanele paltonului, palton care devenise de o tonă, ceea ce era de așteptat,
eu așa cred. Paltonul nu puteai să-l scoți până la intrarea pe stadion, unde
turul de onoare era obligatoriu în chiloți de fugă cu mâinile ridicate. Respect
pentru spectatorii plătitori de bilete și organizatorii maratonului, instructaj
ținut la înscriere înainte să primești cuponul de participare. Și alte cîteva
reguli tipărite pe o coală de hârtie, împăturate și pierdute printr-unul din
nenumăratele buzunare ale paltonului. Găinile nu le-am mai căutat de păduchi,
probabil că mama împrăștiase DDT și prin cotețul lor, era o modă în cartier și
chiar în oraș, DDT-ul bun la orice. Noroc că nu se dădea pe gratis, altfel ar
fi devenit universal. Una din reguli era că dacă-ți pierdeai numărul de pe
spate, te descalificai automat. Sau dacă-ți pierdeai paltonul. Automat. Din
bocancii de fugă aveai voie să pierzi unul singur, fularul și mănușile trebuiau
abandonate într-un anume loc și așa mai departe. Cine a făcut regulamentul
trebuie că avusese ceva imaginație, posibil. Abia după ce am ieșit de pe
Whitemud pe Fox Drive și apoi pe Belgravia Road au început să reapară pâlcuri
mici de spectatori. Câte unul, care n-avea habar, întreba.
- Dar ce se întâplă?
- Dar e maratonul, la a nu știu câta ediție.
- Și unde or fi ceilalți concurenți?
- Cine știe, pînă acum n-am văzut pe nimeni, ăsta, ăsta eram eu, s-o fi detașat, că e gata să moară, ceea ce era chiar adevărat sau cel puțin pe aproape. Au început să mă aplaude cu toate că nu depășisem pe nimeni și nici în pericol nu eram. Iminent. Tot din ziare aveam să aflu că ultimii 10 km i-am concurat singur, restul fie renunțaseră, fie fuseseră descalificați. Problema organizatorilor era dacă aveam să termin și eu sau nu cursa, lumea era concentrată pe mine, iar la buletinul de știri apăream din când în când, cu moaca mea sleită de puteri alergând cinematografic, în “slow motion”, pe ultimii 10 km gata să-mi dau duhul la fiecare încrucișare de străzi. La un moment dat am vrut să mă arunc cu curul de asfalt, să vomit pe palton și să mă piș în chiloții mei de fugă, să scap de bocancii pe care aveam senzația că-i târam după mine, cu certitudine, ca pe două bile de ocnaș legate cu lanțul de glezne. Dar nu. Pentru că, pe de altă parte, populația Adrianei mă încuraja și asta îmi excita amorul propriu în ultimul hal, indescriptibil. În complexul studențesc mă așteptau grupuri de fete isterizate, m-am pomenit cu un kilogram de confeti în cap, fluierături, țipete și răcnete. Cineva mi-a adus câteva felii de lamâie, foarte acre, îți țuguia gura, și apă dulce. În fața mea apăruse și un motociclist, nu se știe de unde, oarecum, pe spatele căruia scria „almost there”, aveam să aflu tot din ziar, marca traseul pe care eu îl memorasem deja de pe când mă hotărâsem să particip la întrecere. Spre binele meu.
- Dar ce se întâplă?
- Dar e maratonul, la a nu știu câta ediție.
- Și unde or fi ceilalți concurenți?
- Cine știe, pînă acum n-am văzut pe nimeni, ăsta, ăsta eram eu, s-o fi detașat, că e gata să moară, ceea ce era chiar adevărat sau cel puțin pe aproape. Au început să mă aplaude cu toate că nu depășisem pe nimeni și nici în pericol nu eram. Iminent. Tot din ziare aveam să aflu că ultimii 10 km i-am concurat singur, restul fie renunțaseră, fie fuseseră descalificați. Problema organizatorilor era dacă aveam să termin și eu sau nu cursa, lumea era concentrată pe mine, iar la buletinul de știri apăream din când în când, cu moaca mea sleită de puteri alergând cinematografic, în “slow motion”, pe ultimii 10 km gata să-mi dau duhul la fiecare încrucișare de străzi. La un moment dat am vrut să mă arunc cu curul de asfalt, să vomit pe palton și să mă piș în chiloții mei de fugă, să scap de bocancii pe care aveam senzația că-i târam după mine, cu certitudine, ca pe două bile de ocnaș legate cu lanțul de glezne. Dar nu. Pentru că, pe de altă parte, populația Adrianei mă încuraja și asta îmi excita amorul propriu în ultimul hal, indescriptibil. În complexul studențesc mă așteptau grupuri de fete isterizate, m-am pomenit cu un kilogram de confeti în cap, fluierături, țipete și răcnete. Cineva mi-a adus câteva felii de lamâie, foarte acre, îți țuguia gura, și apă dulce. În fața mea apăruse și un motociclist, nu se știe de unde, oarecum, pe spatele căruia scria „almost there”, aveam să aflu tot din ziar, marca traseul pe care eu îl memorasem deja de pe când mă hotărâsem să particip la întrecere. Spre binele meu.
*
La școală i-am
povestit Adrianei în prima pauză, pe nerăsuflate, pățania cu buzele, după ce o
pupasem, fără să adaug și bobârnacele pe care mă gândisem să i le aplic cu
prisosință. I-am povestit de roșioara prinsă pe Bagher și de faptul că i-o
arătasem și lui Troancă, iar în pauza mare, detaliat, despre omul în
combinezon, colecționarul de insecte și catastrofa ecologică prin care trecea.
- Asta n-o mai cred!
De întâlnirea în parc n-am mai pomenit, nu mai aveam chef de pupături după ce trecusem prin ce trecusem, m-am făcut că plouă cu găleata, chiar dacă nu era ceva contagios.
- De ce să nu mă crezi?
- Pentru că toți băieții vă lăudați gălăgios să vă admire fetele și toți mințiți cu nerușinare ca tine acum. Numai că tu le gogonezi peste orice închipuire. E de la basmele pe care le citești...în loc să te-apuci de cărți serioase.
- Poate de la manualul de zoologie, i-am adus eu aminte.
Troancă i-ar fi răsucit mâinile la spate și i-a fi tras un picior în c..., dar eu nu i-am tras și nici nu i-am răsucit mâinile pentru că Adriana era mai frumoasă ca toate fetele din clasă.
- Atunci vino să-l vezi, dacă vrei, azi ne întâlnim, trebuie să-i mai culeg niște insecte și i-am promis că nu mai spun nimănui și nu aduc pe nimeni cu mine.
- Atunci ține-te de promisiune!
- Atunci mă țin.
- Atunci mă duci într-un parc, așa cum mi-ai promis ieri, înainte să-i promiți extraterestrului tău!
- Nu e extraterestru!
- Așa pare după cum îl descrii tu.
- Da, poate, dar nu e! Arată ca noi, fiindcă e om. Are voce! Vorbește limba noastră!
- Ce o fi, n-are importanță.
Bineînțeles că avea importanță, nu mă gândisem nici o clipă că ar putea fi ce spusese Adriana și nici nu-l întrebasem, însă aveam să-l întreb negreșit.
- Nu-i așa că nu ești extraterestru, aveam să-l întreb, stânjenit, pentru că era o prostie să întrebi un om dacă era extraterestru sau nu, pentru că extratereștrii nu existau decât în unele filme, decât în unele cărți, decât în imaginația unor oameni despre care popa de la biserica noastră din cartier zicea că sunt oameni fără creier și fără caracter performant. Cu basmele era altceva și cu personajele lor cu totul altceva.
- Ba da, ai dreptate, mi-a răspuns colecționarul. Acum cere-mi ceva!
- Dar există extratereștrii?
- Există, mi-a răspuns el, moale și plăcut ca o adiere.
- De unde vin ei?
- De pe alte planete.
- Adică sunt extra planetari? Vin de pe alte tărâmuri?
- Da.
- Adică de pe alte lumi?
- Da.
- Asta n-o mai cred!
De întâlnirea în parc n-am mai pomenit, nu mai aveam chef de pupături după ce trecusem prin ce trecusem, m-am făcut că plouă cu găleata, chiar dacă nu era ceva contagios.
- De ce să nu mă crezi?
- Pentru că toți băieții vă lăudați gălăgios să vă admire fetele și toți mințiți cu nerușinare ca tine acum. Numai că tu le gogonezi peste orice închipuire. E de la basmele pe care le citești...în loc să te-apuci de cărți serioase.
- Poate de la manualul de zoologie, i-am adus eu aminte.
Troancă i-ar fi răsucit mâinile la spate și i-a fi tras un picior în c..., dar eu nu i-am tras și nici nu i-am răsucit mâinile pentru că Adriana era mai frumoasă ca toate fetele din clasă.
- Atunci vino să-l vezi, dacă vrei, azi ne întâlnim, trebuie să-i mai culeg niște insecte și i-am promis că nu mai spun nimănui și nu aduc pe nimeni cu mine.
- Atunci ține-te de promisiune!
- Atunci mă țin.
- Atunci mă duci într-un parc, așa cum mi-ai promis ieri, înainte să-i promiți extraterestrului tău!
- Nu e extraterestru!
- Așa pare după cum îl descrii tu.
- Da, poate, dar nu e! Arată ca noi, fiindcă e om. Are voce! Vorbește limba noastră!
- Ce o fi, n-are importanță.
Bineînțeles că avea importanță, nu mă gândisem nici o clipă că ar putea fi ce spusese Adriana și nici nu-l întrebasem, însă aveam să-l întreb negreșit.
- Nu-i așa că nu ești extraterestru, aveam să-l întreb, stânjenit, pentru că era o prostie să întrebi un om dacă era extraterestru sau nu, pentru că extratereștrii nu existau decât în unele filme, decât în unele cărți, decât în imaginația unor oameni despre care popa de la biserica noastră din cartier zicea că sunt oameni fără creier și fără caracter performant. Cu basmele era altceva și cu personajele lor cu totul altceva.
- Ba da, ai dreptate, mi-a răspuns colecționarul. Acum cere-mi ceva!
- Dar există extratereștrii?
- Există, mi-a răspuns el, moale și plăcut ca o adiere.
- De unde vin ei?
- De pe alte planete.
- Adică sunt extra planetari? Vin de pe alte tărâmuri?
- Da.
- Adică de pe alte lumi?
- Da.
- În lumile acelea
există insecte?
- Nu.
- Nu-mi pot imagina o
lume fără insecte. Nouă ne prisosesc, ce s-a întâmplat cu ele?
- Au evoluat, câteva
specii au ajuns inteligente și le-au exterminat pe celelalte, apoi au dispărut
și ele datorită catastrofei ecologice de care ți-am pomenit.
- Acum înțeleg.
Dar nu înțelegeam.
- Poți să-mi ceri orice, orice îți trece prin cap, mi-a readus aminte.
Până atunci nici nu mă gândisem că i-aș fi putut cere ceva, mă rugase să vin cu insectele tot pe înoptat, mi-a explicat de ce, niște riscuri pe care le-am uitat între timp, dacă nu l-am mai văzut niciodată. Avea un portal de care nu voia să se despartă, deși n-am văzut nimic în jurul lui, fiind în mijlocul unor boscheți.
- Ne mai vedem și altă dată, nu? Mâine seară?
Astronauții au butelie de oxigen, mi-am amintit. Și scafandrii la fel, ori el nu avea nimic, decât gentuța în care golise cutiile mele cu insecte. Combinezonul, pantofii lui și haloul.
- Ce anume aș putea să-ți cer?
- Ceva, orice.
- Orice orice?
- Da.
Asta mi se părea cel mai greu, să cer orice. Pentru că orice putea fi orice.
- Orice orice?
- Da, cere-mi.
- Ai putea tu să schimbi povestea tatei?
- Aș putea eu, depinde cum se sfârșește.
- Se sfârșește cum Făt-Frumos cel mic îi taie capul zmeului până la urmă, cu toporișca, o prinde pe zmeoaică și pe fata ei, Ileana, în timp ce alergau disperate spre balaurul cu șapte capete, le închide în grajd și dă foc grajdului... le ard de vii, nu-i așa că e groznic?
- Atunci am să-l schimb, mi-a promis, cu vocea lui catifelată, iar eu l-am crezut și aș fi vrut să nu mă mai despart de el. Aș mai fi avut ceva să-i cer, dar nu se putea să-i cer două lucruri, ci numai unul. Omului în combinezon strălucitor.
- Poți să-mi ceri orice, orice îți trece prin cap, mi-a readus aminte.
Până atunci nici nu mă gândisem că i-aș fi putut cere ceva, mă rugase să vin cu insectele tot pe înoptat, mi-a explicat de ce, niște riscuri pe care le-am uitat între timp, dacă nu l-am mai văzut niciodată. Avea un portal de care nu voia să se despartă, deși n-am văzut nimic în jurul lui, fiind în mijlocul unor boscheți.
- Ne mai vedem și altă dată, nu? Mâine seară?
Astronauții au butelie de oxigen, mi-am amintit. Și scafandrii la fel, ori el nu avea nimic, decât gentuța în care golise cutiile mele cu insecte. Combinezonul, pantofii lui și haloul.
- Ce anume aș putea să-ți cer?
- Ceva, orice.
- Orice orice?
- Da.
Asta mi se părea cel mai greu, să cer orice. Pentru că orice putea fi orice.
- Orice orice?
- Da, cere-mi.
- Ai putea tu să schimbi povestea tatei?
- Aș putea eu, depinde cum se sfârșește.
- Se sfârșește cum Făt-Frumos cel mic îi taie capul zmeului până la urmă, cu toporișca, o prinde pe zmeoaică și pe fata ei, Ileana, în timp ce alergau disperate spre balaurul cu șapte capete, le închide în grajd și dă foc grajdului... le ard de vii, nu-i așa că e groznic?
- Atunci am să-l schimb, mi-a promis, cu vocea lui catifelată, iar eu l-am crezut și aș fi vrut să nu mă mai despart de el. Aș mai fi avut ceva să-i cer, dar nu se putea să-i cer două lucruri, ci numai unul. Omului în combinezon strălucitor.
- Despre ce e vorba?
Era vorba de concursul
de fugă al școlii pe care voiam să-l câștig cu orice preț. Măcar un concurs
voiam să câștig în toată viața mea doar că finalul poveștii era mai important.
Omul a mai rămas câteva clipe apoi a plecat prin portalul lui, seara a trecut,
a trecut noaptea și s-a făcut dimineața, alergam mai mult pe loc, extenuat, pe
măsură ce mă apropiam de stadionul Commonwealth. Primeam încurajări din toate
părțile, cum sunt oamenii, se dau fie de partea celui mai bun, fie de partea
celui mai slab, jucând la extreme. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că eram în
amândouă situații, dacă nu cumva ipostaze, fiind ceva mai rafinat, sau că era
pe cale să devin. În capul meu nu mai intra nimic altceva decât durerea
picioarelor pe care nu le mai simțeam, mai ales gleznele, ca tăiate, aveam
senzația că alerg pe genunchi și junghiurile, înțepăturile din ochi, amorțeala
din mîini și dorința să trec, odată, linia aia de sosire.
*
Armata nu m-a maturizat, nici gând, mai bine zis m-a tembelizat, printre ceilalți colegi, pușcoace și uniforme, ofițeri și comenzi sălbatice.
- Băi, soldat! Așa mă strigau gradații, iar după ce am devenit caporal mă strigau cu băi, caporal!
- Da, să trăiți!
- Executarea!
Mă executam fuga marș. În armată cel mai mult mi-au plăcut comanda fuga marș pe care colegii mei o detestau, conservele de fasole cu costiță și să scriu scrisori fetelor. Toate scrisorile mele începeau cam așa, adică impecabil. Dragă Veronica, ce bine e în armată pentru că am ce să aștept. Liberarea. Comandanții sunt tâmpiți și căcănari, ce bine că nu m-am facut comandant. Colegii sunt hoți și în curând am să devin și eu unul fiindcă altfel nu se poate supraviețui. Pe urmă deveneam romantic și cu asta le impresionam pe fete pentru că romantismul era parte din ele și din ființa lor. În câteva luni au aflat toți colegii de aptitudinile mele și, într-un timp la fel de scurt, le scriam la toate iubitele colegilor mei pe 5 lei scrisoarea. Dacă voiau cu poezii atunci plăteau dublu. După încă ceva timp nu mai știam ce să fac cu banii, am început să sar gardul, după-amiezile, și sa-i cheltui la birtul gării. Mă îmbătam ca porcul și deveneam de zece ori mai romantic și mai melancolic. Când a aflat comandantul unității m-a chemat la el în birou.
- Băi, soldat!
- Să trăiți, tovarășe comandant! Deja sunt caporal!
- Executarea!
M-am executat fuga marș.
- Deci cu asta se ocupă soldatul român în stagiul militar. Afaceri oneroase. Iată cum se pregătește el pentru apărarea patriei.
- Am înțeles, să trăiți!
- N-ai înțeles nimic, executarea!
Fuga marș. Mă executam cu o plăcere nemăsurată, până s-a prins comandantul și a lăsat-o ceva mai moale. S-a scremut un pic, a făcut hmm, hmm și m-a invitat să iau pe loc repaus pe un scaun de la birou.
- Scrie, soldat.
- Scriu. Deja caporal.
- Dragă Felicia...
- Dragă Felicia...
- De aici continui singur, am auzit că te pricepi.
- Dar cine e Felicia, tovarășe comandant, permiteți să vă întreb.
- Nu fi obraznic, soldat. Indiscret și impertinent. Executarea! Uitase că-mi plăcea să mă execut fuga marș. E o femeie pe care o iubesc și, în același timp, n-o iubesc, dar am nevoie de un copil pe care soția nu mi-l poate oferi din cauza unei deficiențe de fertilitate cu care s-a născut. Bagă la cap!
- Ați consultat vreun medic, tovarășe comandant?
- Bineînțeles, ce, mă crezi un cretin? Nu ajută nimic, am rămas fără alternative... Ia ascultă, soldat, dacă răsuflă ceva din ce-ți spun acum, îți jur că vei ajunge în fața plutonului de execuție. Executarea!
- Fuga marș, tovarășe comandant.
- Și apoi a trecut și de vârsta de a mai procrea...
- Înțeleg, să trăiți!
- Atunci scrie!
- Scriu. Dragă Matilda...
- Felicia, nu Matilda.
- Dar ați spus că o cheamă si Matilda, femeilor le place să i te adresezi pe al doilea prenume, pare mai intim. Mai romantic
- De unde ști?
- Păi am scris deja peste o mie de scrisori, tovarășe comandant, permiteți să raportez! Între timp am fost avansat la grad de caporal, deja.
- Raportează!
- Peste o mie de scrisori.
- Bine, atunci continuă.
Dragă Matilda,
îmi imaginez cât de greu ți-a fost să nu primești nici o veste de la mine, nici un cuvânt, nici un semn cât de mic și de neînsemnat, pentru care îmi cer infinită iertare sărutându-ți genunchii, mâinile, ochii...
- Pune și gâtul.
- ...și gâtul. Vreți și gleznele?
- Pune și gleznele.
- ...și gleznele și întreaga ta ființă drăgălașă.
- Asta cu întreaga ta ființă drăgălașă mi-a plăcut, continuă tot așa. Bagă și vreo două poezii, să fie mai convingător. Pe urmă dă-i de înțeles să-și împacheteze calabalâcul un doi trei și să aterizeze aici cât mai curând, i-am închiriat o garsonieră și i-am făcut rost de o slujbă de plimbat dosare.
La sfârșit am semnat: dragul iubitul tău cu afecțiune și candoare, care te îmbrățișează, te sărută și te divinizează,
Colonel Stăncoaie Viorel.
Deloc nu-mi plăcea numele ăsta.
- Tovarășe comandant, n-ar fi mai bine să punem Stăncoiu în loc de Stăncoaie...sau și mai bine Stănculescu.
- Dar Stăncoaie ce are?
- N-are nimic.
- Atunci lasă Stăncoaie.
- Am înțeles, fuga marș! Dar de Stancu ce părere aveți, tovarășe comandant...
- Stăncoaie! a țipat odată comandantul de s-au cutremurat pereții biroului. Ce mai vrei?
- Dar dacă desface poștașul scrisoarea? Sau dacă mai târziu vă certați cu domnișoara și pe urmă vă are la mână, dacă mă înțelegeți...
- Nu te înțeleg, tu ai scris scrisoarea, nu eu.
- Dar dumneavoastră o semnați.
- Nu, n-o semnez eu, ci tu.
Totuși, l-am pus pe gânduri.
- Băi, soldat, ai dreptate. Executarea! Te duci mâine în Târgu-Jiu și o aduci aici. O ajuți să împacheteze, ai două zile.
- Fuga, marș, tovarăse comandant.
Numele ăsta de Stăncoaie mi-a amintit de cuvântul populație, iar populație de Adriana. Comandantului nu i-am spus nimic, eram mulțumit, măcar în gândurile și amintirile mele, pe care le țineam secrete, nu intra nimeni cu bocancii lui militari să-mi dea ordine. Cât ar fi fost el de galonat. A doua zi eram în Târgu-Jiu și sunam la soneria Feliciei. Țâr! A ieșit un bărbat cât ușa la care am sunat, m-a intimidat la prima impresie.
- Pe cine cauți, licurici?
Părea taică-său, nu era deloc o idee bună să-i spun cine sunt, deși nu eram licurici, sau mai ales pentru ce venisem. Comandantul îmi ordonase obligatoriu discreție totală. Iar dacă nu era taică-său, cu atât mai rău, că altcineva nu putea fi. Decât dacă mergeam la nimereală.
Nu vă supărați, aici locuiește domnul Damigeană?
- Eu sunt, ce vrei?
Asta mai zic și eu nimereală. Mă miram eu mai tare că-i nimerisem numele decât el că i-l știam de pe undeva.
- Domnul Damigeana Vasile? nu m-am lăsat.
- Damigeană Vasilică, zi odată ce vrei!
Aoleu.
- Domnule Damigeană, m-a rugat unul din vecini, pentru că tot urcam un etaj mai sus, să vă inștiinșez că soțul domnișoarei Felicia e pe drum. Nu știu despre ce e vorba, mi-am făcut datoria, vă rog să mă scuzați. E milițian și poartă pistol.
Și am și început să urc scările la etajul următor, vizibil grăbit. Transpirasem și în palme. În urma mea l-am auzit pe Vasile răcnind.
- Felicio, te omor, curvo, de ce nu mi-ai spus că ești măritată, ștoarfa dracului, pe mă-ta și pe tac-tu!
Dar după alte câteva secunde l-am auzit prăvălindu-se pe scări, dispărând pe ușa de la intrare a blocului. Scara B. Am sunat din nou la Felicia, de data asta a ieșit chiar ea, mai degrabă despuiată, cu părul răvășit, ațipită pe jumătate.
- Tu cine mai ești?
- Vin din partea colonelului Stăncoaie.
Când a auzit de colonel s-a trezit pe loc. M-a tras te tunică înăuntru și m-a luat la descusut.
Armata nu m-a maturizat, nici gând, mai bine zis m-a tembelizat, printre ceilalți colegi, pușcoace și uniforme, ofițeri și comenzi sălbatice.
- Băi, soldat! Așa mă strigau gradații, iar după ce am devenit caporal mă strigau cu băi, caporal!
- Da, să trăiți!
- Executarea!
Mă executam fuga marș. În armată cel mai mult mi-au plăcut comanda fuga marș pe care colegii mei o detestau, conservele de fasole cu costiță și să scriu scrisori fetelor. Toate scrisorile mele începeau cam așa, adică impecabil. Dragă Veronica, ce bine e în armată pentru că am ce să aștept. Liberarea. Comandanții sunt tâmpiți și căcănari, ce bine că nu m-am facut comandant. Colegii sunt hoți și în curând am să devin și eu unul fiindcă altfel nu se poate supraviețui. Pe urmă deveneam romantic și cu asta le impresionam pe fete pentru că romantismul era parte din ele și din ființa lor. În câteva luni au aflat toți colegii de aptitudinile mele și, într-un timp la fel de scurt, le scriam la toate iubitele colegilor mei pe 5 lei scrisoarea. Dacă voiau cu poezii atunci plăteau dublu. După încă ceva timp nu mai știam ce să fac cu banii, am început să sar gardul, după-amiezile, și sa-i cheltui la birtul gării. Mă îmbătam ca porcul și deveneam de zece ori mai romantic și mai melancolic. Când a aflat comandantul unității m-a chemat la el în birou.
- Băi, soldat!
- Să trăiți, tovarășe comandant! Deja sunt caporal!
- Executarea!
M-am executat fuga marș.
- Deci cu asta se ocupă soldatul român în stagiul militar. Afaceri oneroase. Iată cum se pregătește el pentru apărarea patriei.
- Am înțeles, să trăiți!
- N-ai înțeles nimic, executarea!
Fuga marș. Mă executam cu o plăcere nemăsurată, până s-a prins comandantul și a lăsat-o ceva mai moale. S-a scremut un pic, a făcut hmm, hmm și m-a invitat să iau pe loc repaus pe un scaun de la birou.
- Scrie, soldat.
- Scriu. Deja caporal.
- Dragă Felicia...
- Dragă Felicia...
- De aici continui singur, am auzit că te pricepi.
- Dar cine e Felicia, tovarășe comandant, permiteți să vă întreb.
- Nu fi obraznic, soldat. Indiscret și impertinent. Executarea! Uitase că-mi plăcea să mă execut fuga marș. E o femeie pe care o iubesc și, în același timp, n-o iubesc, dar am nevoie de un copil pe care soția nu mi-l poate oferi din cauza unei deficiențe de fertilitate cu care s-a născut. Bagă la cap!
- Ați consultat vreun medic, tovarășe comandant?
- Bineînțeles, ce, mă crezi un cretin? Nu ajută nimic, am rămas fără alternative... Ia ascultă, soldat, dacă răsuflă ceva din ce-ți spun acum, îți jur că vei ajunge în fața plutonului de execuție. Executarea!
- Fuga marș, tovarășe comandant.
- Și apoi a trecut și de vârsta de a mai procrea...
- Înțeleg, să trăiți!
- Atunci scrie!
- Scriu. Dragă Matilda...
- Felicia, nu Matilda.
- Dar ați spus că o cheamă si Matilda, femeilor le place să i te adresezi pe al doilea prenume, pare mai intim. Mai romantic
- De unde ști?
- Păi am scris deja peste o mie de scrisori, tovarășe comandant, permiteți să raportez! Între timp am fost avansat la grad de caporal, deja.
- Raportează!
- Peste o mie de scrisori.
- Bine, atunci continuă.
Dragă Matilda,
îmi imaginez cât de greu ți-a fost să nu primești nici o veste de la mine, nici un cuvânt, nici un semn cât de mic și de neînsemnat, pentru care îmi cer infinită iertare sărutându-ți genunchii, mâinile, ochii...
- Pune și gâtul.
- ...și gâtul. Vreți și gleznele?
- Pune și gleznele.
- ...și gleznele și întreaga ta ființă drăgălașă.
- Asta cu întreaga ta ființă drăgălașă mi-a plăcut, continuă tot așa. Bagă și vreo două poezii, să fie mai convingător. Pe urmă dă-i de înțeles să-și împacheteze calabalâcul un doi trei și să aterizeze aici cât mai curând, i-am închiriat o garsonieră și i-am făcut rost de o slujbă de plimbat dosare.
La sfârșit am semnat: dragul iubitul tău cu afecțiune și candoare, care te îmbrățișează, te sărută și te divinizează,
Colonel Stăncoaie Viorel.
Deloc nu-mi plăcea numele ăsta.
- Tovarășe comandant, n-ar fi mai bine să punem Stăncoiu în loc de Stăncoaie...sau și mai bine Stănculescu.
- Dar Stăncoaie ce are?
- N-are nimic.
- Atunci lasă Stăncoaie.
- Am înțeles, fuga marș! Dar de Stancu ce părere aveți, tovarășe comandant...
- Stăncoaie! a țipat odată comandantul de s-au cutremurat pereții biroului. Ce mai vrei?
- Dar dacă desface poștașul scrisoarea? Sau dacă mai târziu vă certați cu domnișoara și pe urmă vă are la mână, dacă mă înțelegeți...
- Nu te înțeleg, tu ai scris scrisoarea, nu eu.
- Dar dumneavoastră o semnați.
- Nu, n-o semnez eu, ci tu.
Totuși, l-am pus pe gânduri.
- Băi, soldat, ai dreptate. Executarea! Te duci mâine în Târgu-Jiu și o aduci aici. O ajuți să împacheteze, ai două zile.
- Fuga, marș, tovarăse comandant.
Numele ăsta de Stăncoaie mi-a amintit de cuvântul populație, iar populație de Adriana. Comandantului nu i-am spus nimic, eram mulțumit, măcar în gândurile și amintirile mele, pe care le țineam secrete, nu intra nimeni cu bocancii lui militari să-mi dea ordine. Cât ar fi fost el de galonat. A doua zi eram în Târgu-Jiu și sunam la soneria Feliciei. Țâr! A ieșit un bărbat cât ușa la care am sunat, m-a intimidat la prima impresie.
- Pe cine cauți, licurici?
Părea taică-său, nu era deloc o idee bună să-i spun cine sunt, deși nu eram licurici, sau mai ales pentru ce venisem. Comandantul îmi ordonase obligatoriu discreție totală. Iar dacă nu era taică-său, cu atât mai rău, că altcineva nu putea fi. Decât dacă mergeam la nimereală.
Nu vă supărați, aici locuiește domnul Damigeană?
- Eu sunt, ce vrei?
Asta mai zic și eu nimereală. Mă miram eu mai tare că-i nimerisem numele decât el că i-l știam de pe undeva.
- Domnul Damigeana Vasile? nu m-am lăsat.
- Damigeană Vasilică, zi odată ce vrei!
Aoleu.
- Domnule Damigeană, m-a rugat unul din vecini, pentru că tot urcam un etaj mai sus, să vă inștiinșez că soțul domnișoarei Felicia e pe drum. Nu știu despre ce e vorba, mi-am făcut datoria, vă rog să mă scuzați. E milițian și poartă pistol.
Și am și început să urc scările la etajul următor, vizibil grăbit. Transpirasem și în palme. În urma mea l-am auzit pe Vasile răcnind.
- Felicio, te omor, curvo, de ce nu mi-ai spus că ești măritată, ștoarfa dracului, pe mă-ta și pe tac-tu!
Dar după alte câteva secunde l-am auzit prăvălindu-se pe scări, dispărând pe ușa de la intrare a blocului. Scara B. Am sunat din nou la Felicia, de data asta a ieșit chiar ea, mai degrabă despuiată, cu părul răvășit, ațipită pe jumătate.
- Tu cine mai ești?
- Vin din partea colonelului Stăncoaie.
Când a auzit de colonel s-a trezit pe loc. M-a tras te tunică înăuntru și m-a luat la descusut.
- Și ce mai zice
domnul colonel, brrr ce emoții am.
- Zice să vă adunați lucrurile în cea mai mare viteză și să mă însoțiți la Caracal unde v-a găsit un apartament și o slujbă de secretară. Am cheile de apartament la mine și bani pentru biletele de tren. Până la gară luam un taxi. Taxiul așteaptă jos.
- Bravo. Nu pleca nicăieri, în zece minute sunt adunată.
Așa a și fost, în zece minute nu era numai adunată, dar și îmbrăcată și aranjată la dungă, de parcă trecuse și ea prin armata română. Bănuiam că la dezechipări era și mai rapidă.
- Chiar așa!
Eu cred că mi-a citit gândurile, pentru că mi-a răspuns din nou.
- Nici idee n-ai.
- Zice să vă adunați lucrurile în cea mai mare viteză și să mă însoțiți la Caracal unde v-a găsit un apartament și o slujbă de secretară. Am cheile de apartament la mine și bani pentru biletele de tren. Până la gară luam un taxi. Taxiul așteaptă jos.
- Bravo. Nu pleca nicăieri, în zece minute sunt adunată.
Așa a și fost, în zece minute nu era numai adunată, dar și îmbrăcată și aranjată la dungă, de parcă trecuse și ea prin armata română. Bănuiam că la dezechipări era și mai rapidă.
- Chiar așa!
Eu cred că mi-a citit gândurile, pentru că mi-a răspuns din nou.
- Nici idee n-ai.
Revenind la Adriana, aș spune că populația era mai densă ca oricând și aplauda tot mai furtunos, copleșindu-mă pe mine, tocmai când ajungeam și eu prin preajmă. Dar cine mai putea să le zâmbească. Să termini cursa era o performanță în sine, asta o știam din edițiile trecute. A fost, de la bun început, primul și unicul meu obiectiv. Nu locul doi și nici primele zece locuri.
La intrarea pe
stadion lumea s-a ridicat în picioare. Nu atât de incendiar ca la un meci de
hochei sau unul de fotbal american, dar nici prea departe și, pentru prima oară
de când luasem startul, am avut senzația că sunt important, ceva se întâmpla
favorabil mie, mulțimea de pe stadion se dăduse clar de partea mea. Vedeam
linia de sosire deși mi se părea că e la capătul pământului și nu aveam
certitudinea că voi mai ajunge. M-am uitat după vreun câștigător, la ultima
ediție nu fusese niciunul, dar n-am văzut. Mi-am scos paltonul cu o încetineală
exasperantă, i-am dezlipit numarul de pe spate și am căzut peste el de-mi venea
să nu mă mai ridic. Pe urmă m-am ridicat. Pe urmă iar am căzut. Pe urmă m-am
ridicat în niște urale tumultuoase și am trecut linia de sosire. Pe urmă am mai
căzut odată și acolo am rămas. Lat.
M-am trezit, după o vreme, în spatele colegului meu favorit care, după ce a sărit gardul împotriva regulamentului, m-a cules de jos și m-a luat în spate. Cu mine în spate și cu mâinile pe care tot el mi le ținea ridicate, am dat turul de onoare.
- DoDule...
Îl auzeam greu din cauza zumzăitului de pe stadion.
- DoDule... acum te cred că te-ai calificat, te rog să mă ierți pentru ce ți-am spus azi. Din toți cei care au luat startul numai tu te-ai calificat. Bine că n-am avut un ou clocit la mine... Vreau să rămân colegul tău preferat și favorit pentru totdeauna!
Se adunaseră toți fotografii din lume, iar eu m-aș fi dus pană la veceu că tocmai atunci și-a găsit să mă scape. Păcat că nu l-am înțeles pe colegul meu favorit, m-ar fi uns la inimă. Populația nu mai contenea cu uralele, aflase din difuzoare că reprezentam tocmai orașul nostru, adică Edmonton 2008 și unii aruncau deja cu șepcile prin aer. Toți mă iubeau, mă simțeam cam amețit, atâta iubire poate să amețească pe oricine, eu așa cred. Iar dimineața următoare m-a sunat și tata să mă felicite, aflase la știrile de la ora patru, a zis că și el și-a aruncat pălăria cea nouă de pământ, nu credea că un împiedicat ca mine poate să câștige un maraton întreg.
M-am trezit, după o vreme, în spatele colegului meu favorit care, după ce a sărit gardul împotriva regulamentului, m-a cules de jos și m-a luat în spate. Cu mine în spate și cu mâinile pe care tot el mi le ținea ridicate, am dat turul de onoare.
- DoDule...
Îl auzeam greu din cauza zumzăitului de pe stadion.
- DoDule... acum te cred că te-ai calificat, te rog să mă ierți pentru ce ți-am spus azi. Din toți cei care au luat startul numai tu te-ai calificat. Bine că n-am avut un ou clocit la mine... Vreau să rămân colegul tău preferat și favorit pentru totdeauna!
Se adunaseră toți fotografii din lume, iar eu m-aș fi dus pană la veceu că tocmai atunci și-a găsit să mă scape. Păcat că nu l-am înțeles pe colegul meu favorit, m-ar fi uns la inimă. Populația nu mai contenea cu uralele, aflase din difuzoare că reprezentam tocmai orașul nostru, adică Edmonton 2008 și unii aruncau deja cu șepcile prin aer. Toți mă iubeau, mă simțeam cam amețit, atâta iubire poate să amețească pe oricine, eu așa cred. Iar dimineața următoare m-a sunat și tata să mă felicite, aflase la știrile de la ora patru, a zis că și el și-a aruncat pălăria cea nouă de pământ, nu credea că un împiedicat ca mine poate să câștige un maraton întreg.
*
Într-o altă dimineață m-am trezit dintr-un vis în care zburam cu trotineta peste câmpuri de floarea soarelui. Părea iulie august. În mijlocul lanului erau doi corcoduși, iar în corcoduși se refugiseră două vrăbiuțe zburlite și gureșe..
- Crești, m-a asigurat mama, care se pricepea la descâlcitul viselor.
- De ce?
- Pentru că așa i-a lăsat Dumnezeu pe copii, să crească.
- Nu asta întrebam, întrebam de ce înseamnă visul meu că o să cresc.
- Când visezi că zbori, crești, cine nu știe.
Am tot crescut cât am fost copil, pe urmă n-am mai crescut și acum nu mai cresc nici atât, dar tot mai visez că zbor, eu cred că mama avea dreptate.
- Maică-ta are întotdeauna dreptate, m-a asigurat tata, chiar și atunci când nu are. Sau mai ales. Și a început să-mi enumere de cîte ori nu avusese mama dreptate. Treacă de la el. Să nu te însori, m-a sfătuit, să nu te pună dracu să te însori, învață și tu ceva din experiența mea, ca să nu fie degeaba.
M-am așezat pe o cracă alăturată, trăgând cu urechea. N-o să mă-nsor nicicând, m-am hotărât, știe tata ce știe. Vrăbiuțele povesteau despre insecte, destul de îngrijorate, despre vreme și despre recolta anului trecut. Făceau tot felul de speculații și mă priveau pe sub câte-o aripă, cu fereală.
Într-o altă dimineață de duminică, l-am rugat pe tata.
- Ne spui povestea aceea cu zmeul?
- Care zmeul?
- Zmeul din dealul Bulciului,
și-a amintit Troancă.
- A, ăla, dar v-am povestit-o deja dacă știți de ea.
- Nu ne-ai povestit-o, mai ales sfârșitul nu ni l-ai povestit...
- Dacă mă mințiți vă dau cap în cap... Sunt mai multe versiuni, dar sfârșitul e mereu același, lupta dreaptă dintre Făt Frumos cel voinic și zmeul de pe deal. Pentru că s-au luat la trântă și s-au tot trântit de pământ până au obosit, când unul, când altul.
- Păi, Făt Frumos nu l-a tăiat pe zmeu cu toporișca lui?
- Ajung și acolo, nu mă mai intrerupeți că v-am spus ce vă fac de vă sar scântei.
Aoleu! Cu toate că nu prea ne era nouă frică, eram căliți, însă treaba cu scânteile era ceva nou.
- Mai pe seară, așa, osteniți, a continuat tata, destupâdu-și o sticlă de rachiu din ascunzătoarea lui preferată, au făcut armistițiu. Știți ce-i ăla un armistițiu?
- Știm, s-a lăudat Troancă.
- Sau nu știți...
- Mai degrabă nu știm.
- De unde să știți dacă mergeți la școală degeaba. Armistițiu e că au făcut ceea ce fac eu acum, au destupat un butoi de vin și s-au pus să bea vârtos ca să-și recapete puterile. Zmeoaica și fata ei, Ileana, nu conteneau să le umple cănile cu ulciorul.
- Dar pe zmeoaică n-a închis-o Făt-Frumos în grajd și i-a dat foc?
- Cum să-i dea foc, de unde și pâna unde să-i dea foc, cine v-a băgat prostia asta în cap, poate maică-ta...
- Nu, da de unde, am negat cu inima cât casa. Ai văzut, i-am șoptit lui Troancă transpirând.
- Da, mi-a șoptit Troancă înapoi, e clar că te-ai întâlnit cu colecționarul ăla de insecte care a schimbat sfârșitul poveștii, păcat că nu l-am întâlnit și eu să-i cer ceva, poate o mașinuță cu motor. Sau mai bine un helicopter cu turbină. La ce zicea că-i trebuiau insectele?
Într-o altă dimineață m-am trezit dintr-un vis în care zburam cu trotineta peste câmpuri de floarea soarelui. Părea iulie august. În mijlocul lanului erau doi corcoduși, iar în corcoduși se refugiseră două vrăbiuțe zburlite și gureșe..
- Crești, m-a asigurat mama, care se pricepea la descâlcitul viselor.
- De ce?
- Pentru că așa i-a lăsat Dumnezeu pe copii, să crească.
- Nu asta întrebam, întrebam de ce înseamnă visul meu că o să cresc.
- Când visezi că zbori, crești, cine nu știe.
Am tot crescut cât am fost copil, pe urmă n-am mai crescut și acum nu mai cresc nici atât, dar tot mai visez că zbor, eu cred că mama avea dreptate.
- Maică-ta are întotdeauna dreptate, m-a asigurat tata, chiar și atunci când nu are. Sau mai ales. Și a început să-mi enumere de cîte ori nu avusese mama dreptate. Treacă de la el. Să nu te însori, m-a sfătuit, să nu te pună dracu să te însori, învață și tu ceva din experiența mea, ca să nu fie degeaba.
M-am așezat pe o cracă alăturată, trăgând cu urechea. N-o să mă-nsor nicicând, m-am hotărât, știe tata ce știe. Vrăbiuțele povesteau despre insecte, destul de îngrijorate, despre vreme și despre recolta anului trecut. Făceau tot felul de speculații și mă priveau pe sub câte-o aripă, cu fereală.
Într-o altă dimineață de duminică, l-am rugat pe tata.
- Ne spui povestea aceea cu zmeul?
- Care zmeul?
- Zmeul din dealul Bulciului,
și-a amintit Troancă.
- A, ăla, dar v-am povestit-o deja dacă știți de ea.
- Nu ne-ai povestit-o, mai ales sfârșitul nu ni l-ai povestit...
- Dacă mă mințiți vă dau cap în cap... Sunt mai multe versiuni, dar sfârșitul e mereu același, lupta dreaptă dintre Făt Frumos cel voinic și zmeul de pe deal. Pentru că s-au luat la trântă și s-au tot trântit de pământ până au obosit, când unul, când altul.
- Păi, Făt Frumos nu l-a tăiat pe zmeu cu toporișca lui?
- Ajung și acolo, nu mă mai intrerupeți că v-am spus ce vă fac de vă sar scântei.
Aoleu! Cu toate că nu prea ne era nouă frică, eram căliți, însă treaba cu scânteile era ceva nou.
- Mai pe seară, așa, osteniți, a continuat tata, destupâdu-și o sticlă de rachiu din ascunzătoarea lui preferată, au făcut armistițiu. Știți ce-i ăla un armistițiu?
- Știm, s-a lăudat Troancă.
- Sau nu știți...
- Mai degrabă nu știm.
- De unde să știți dacă mergeți la școală degeaba. Armistițiu e că au făcut ceea ce fac eu acum, au destupat un butoi de vin și s-au pus să bea vârtos ca să-și recapete puterile. Zmeoaica și fata ei, Ileana, nu conteneau să le umple cănile cu ulciorul.
- Dar pe zmeoaică n-a închis-o Făt-Frumos în grajd și i-a dat foc?
- Cum să-i dea foc, de unde și pâna unde să-i dea foc, cine v-a băgat prostia asta în cap, poate maică-ta...
- Nu, da de unde, am negat cu inima cât casa. Ai văzut, i-am șoptit lui Troancă transpirând.
- Da, mi-a șoptit Troancă înapoi, e clar că te-ai întâlnit cu colecționarul ăla de insecte care a schimbat sfârșitul poveștii, păcat că nu l-am întâlnit și eu să-i cer ceva, poate o mașinuță cu motor. Sau mai bine un helicopter cu turbină. La ce zicea că-i trebuiau insectele?
- Am uitat.
- Și nici Ilenei nu
i-a dat foc?
Tata s-a supărat pe loc și ne-a ciocnit cap în cap, după care s-a înseninat și s-a înveselit brusc.
- Dacă i-ar fi dat foc nu erați voi acum pe lume. Ileana, fata zmeoaicei, e bunica voastră, sau ce credeați? Acum gata, marș la lecții!
- Aii...
Totuși, nu ne-a sărit scântei din cap cum ne promisese tata, iar Făt-Frumos s-a îndrăgostit de Ileana și, după o săptămână, au ținut nunta. Trei zile, ca la țară...ca-n povești. Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, Făt-Frumos a ajuns miner în Petroșani și a murit de silicoză, iar bunica Ileana încă mai trăiește și în ziua de azi în casa ei de pe deal.
- Dar n-avem lecții, a comentat Troancă mai cu jumătate de gură, că suntem în vacanțăă...
Tata s-a supărat pe loc și ne-a ciocnit cap în cap, după care s-a înseninat și s-a înveselit brusc.
- Dacă i-ar fi dat foc nu erați voi acum pe lume. Ileana, fata zmeoaicei, e bunica voastră, sau ce credeați? Acum gata, marș la lecții!
- Aii...
Totuși, nu ne-a sărit scântei din cap cum ne promisese tata, iar Făt-Frumos s-a îndrăgostit de Ileana și, după o săptămână, au ținut nunta. Trei zile, ca la țară...ca-n povești. Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, Făt-Frumos a ajuns miner în Petroșani și a murit de silicoză, iar bunica Ileana încă mai trăiește și în ziua de azi în casa ei de pe deal.
- Dar n-avem lecții, a comentat Troancă mai cu jumătate de gură, că suntem în vacanțăă...
Cuprins
- Despre merite
- Conspiraţia muzicii
- Era să fiu Antonescu
- Pățania mea cu țiganul îngândurat
- Aambasador
- Nintendo
- Povestea cu lipoveanca
- Tehnolemn
- Gărgăuni
- Moş Crăciun
- Rerorism
- Vizionar
- Sub castan
- Jurnal de armată
- Poezie patriotică
- Poveşti pentru nepoţi
- A doua scrisoare
- Brabant
- Mărțișor
- Lecție de hidraulică
- Despre păpuși
- Birtul gării
- Epistolar
- O nuntă de pomeneală
- Poetul
- Un sân, doi sâni
- Povestea cu paltonul
- Ziua Sulfinei
- Coincidențe
- Întrebări esențiale
- Arătătoare
- Cel mai frumos cadou
- Despre coacăzari
- P
- Ireversibil
- Ora de desen
- Treaba cu americanii
- Despre Sulfine
- Cristina
- Ținutul mănăstirilor
- Orășan
- Despre dragoste
- Coloana infinitului
- Scrisoare către Moș Crăciun
- Maratonul paltoanelor
Jurnal de Syncrude
Avanpremiera unei
cărți viitoare
(fragment)
Raport local
Singura legătură
între serviciu și acasă e un iepure. Pe iepurele de acasă îl văd toata ziua
prin parcare, nu știu ce caută, e cam urecheat și face tot felul de acrobații
elegante. Într-o zi i-am lăsat un cartof lângă un copac și acum e tot acolo,
doar ceva mai încolțit. Cartoful. În schimb, iepurele de la serviciu sare de
câte ori ies în curte, de după te miri ce și mă sperie în ultimul hal. Cred că
ne speriem amândoi unul de altul, pe mine mă sperie că sare ca un animal, Flo
zice că ar avea cuib pe undeva.
- Ce cuib, numai
vrăbiile au cuiburi.
- Vrăbiile și cintezoii, s-a nervat Flo, doar știi la ce mă refer.
Cred că știu la ce se referă Flo, dar n-am văzut puișori de iepurași. Nici în curtea companiei, nici în parcarea de-acasă. Și nici habar nu am când fac iepurii pui sau ce perioadă de gestație au, deși am știut lucrurile astea, odată, acum un veac.
La serviciu nu mai am atâția șefi, pe de-o parte pentru că am avut o ascensiune norocoasă, pe de altă parte pentru că l-au dat afară pe managerul general (politic, politica companiei) singurul om din conducere pe care l-am simpatizat. Restul par niște sconcși dungați. Politica e o curvă, așa cum se spune, iar curvele politice vor ajunge acolo unde le e locul, trăiesc cu atâta speranță, de multe ori incertitudine.
În rest, nici o excepție. Cursul dollarului canadian se ține la paritate cu cel american ceea ce afecteaza economia noastră canadiană. Se vorbește de recesiune. Prețurile la benzină respectă graficele de creștere, primăvara se instalează ușor ușor, au înflorit copacii, însfârșit, iar pe timpul nopții temperatura nu mai coboară sub zero.
Revin la iepuri. Iepurii ăștia au o atracție pentru tehnologie pe care eu nu o înțeleg. Mereu se fofileaza pe sub mașini când se speriu și stau acolo cufuriți cu senzația că nu-i vede nimeni. Iepurele din parcarea noastră e gri și destul de durduliu. Prin ziar am citit că sunt și coioți prin oraș, au dat năvală, acum îmi explic și de ce, dacă au iepuri. Prin oraș mai trec și căprioare și chiar reni ori muși sau elk-i din ăia mari la 700 de kg și se izbesc de mașinile oamenilor pe care le fac zob.
- Vrăbiile și cintezoii, s-a nervat Flo, doar știi la ce mă refer.
Cred că știu la ce se referă Flo, dar n-am văzut puișori de iepurași. Nici în curtea companiei, nici în parcarea de-acasă. Și nici habar nu am când fac iepurii pui sau ce perioadă de gestație au, deși am știut lucrurile astea, odată, acum un veac.
La serviciu nu mai am atâția șefi, pe de-o parte pentru că am avut o ascensiune norocoasă, pe de altă parte pentru că l-au dat afară pe managerul general (politic, politica companiei) singurul om din conducere pe care l-am simpatizat. Restul par niște sconcși dungați. Politica e o curvă, așa cum se spune, iar curvele politice vor ajunge acolo unde le e locul, trăiesc cu atâta speranță, de multe ori incertitudine.
În rest, nici o excepție. Cursul dollarului canadian se ține la paritate cu cel american ceea ce afecteaza economia noastră canadiană. Se vorbește de recesiune. Prețurile la benzină respectă graficele de creștere, primăvara se instalează ușor ușor, au înflorit copacii, însfârșit, iar pe timpul nopții temperatura nu mai coboară sub zero.
Revin la iepuri. Iepurii ăștia au o atracție pentru tehnologie pe care eu nu o înțeleg. Mereu se fofileaza pe sub mașini când se speriu și stau acolo cufuriți cu senzația că nu-i vede nimeni. Iepurele din parcarea noastră e gri și destul de durduliu. Prin ziar am citit că sunt și coioți prin oraș, au dat năvală, acum îmi explic și de ce, dacă au iepuri. Prin oraș mai trec și căprioare și chiar reni ori muși sau elk-i din ăia mari la 700 de kg și se izbesc de mașinile oamenilor pe care le fac zob.
Iepurele de la
serviciu e alb și agil, dar și slăbănog. Când deschid ușa ce dă în curtea
companiei o ia la goană de parcă tocmai i-am dat startul, nu știu cu cine se
întrece. Când ajunge pe platforma unde testăm instalațiile de foraj, patinează
din cauza uleiului hidraulic ce se mai scurge de prin conducte. Atunci pare
hăbăuc și nu pricepe ce se întâmplă cu el. Când dă din nou de suprafața uscată
o zbughește cu accelerația turată la maxim. Am aruncat după el cu un morcov pe
care l-am furat din debaraua Sulfinei și nici așa nu s-a oprit, până a intrat
cu capul în gardul de sârmă al companiei. Era să se sufoce acolo. L-am scos de
urechi afară, i-am arătat și morcovul. Cred că l-am scârbit, cel puțin asta am
dedus după mutra lui. Totuși, l-am prevenit să nu mai intre cu capul în gard că
eu nu-l mai scot, că nu pot să fiu mereu cu ochii pe el.
Sulfina e bine, azi a pregătit o musaca de vinete și m-am umplut de poftă. Am cumpărat și o sticlă de vin roșu, că dacă tot suntem singuri acasă nu se știe ce se poate întâmpla fără nici o premeditare. Vecinii noștri din stânga, dreapta și de sus sunt pensionari și pe jumătate surzi de-a binelea, se pare că locuim într-o poziție strategică. Dupa masa de prânz ieșim la o plimbare să vedem ce mai e nou prin oraș, poate ne ținem și de mână dacă nu plouă.
Cojile de vinete le-am pus lângă copacul unde am lăsat și cartoful, data trecută, dacă nici acum nu se îndoapă iepurele cu ele, nu-i mai dau nimic, îl șterg de pe lista mea de priorități și nici n-o mai chem pe Sulfina să se uite la el cum aleargă în zig-zag, ori cum sare ca un cangur peste borduri. Nu mai pun la socoteală că de Paște a lipsit toată ziua și tocmai atunci am fi vrut cel mai mult să-l vedem, Sulfina a vopsit și ouă roșii, dar nu de iepure. Iepurii nu fac ouă oricum, decât pui vii sau uneori morți. Iar într-o noapte am visat că vorbesc cu iepurele.
Eu, iepurele urecheat spunea...mă îndop, mă îndop! Și cu coji de vinete, mănânc și cartoful ăla încolțit, numai cheam-o pe Sulfina ta să se uite la mine ca la un cangur.
Eu spuneam…Hai că mi-ai muiat inima, iepure.
Sulfina e bine, azi a pregătit o musaca de vinete și m-am umplut de poftă. Am cumpărat și o sticlă de vin roșu, că dacă tot suntem singuri acasă nu se știe ce se poate întâmpla fără nici o premeditare. Vecinii noștri din stânga, dreapta și de sus sunt pensionari și pe jumătate surzi de-a binelea, se pare că locuim într-o poziție strategică. Dupa masa de prânz ieșim la o plimbare să vedem ce mai e nou prin oraș, poate ne ținem și de mână dacă nu plouă.
Cojile de vinete le-am pus lângă copacul unde am lăsat și cartoful, data trecută, dacă nici acum nu se îndoapă iepurele cu ele, nu-i mai dau nimic, îl șterg de pe lista mea de priorități și nici n-o mai chem pe Sulfina să se uite la el cum aleargă în zig-zag, ori cum sare ca un cangur peste borduri. Nu mai pun la socoteală că de Paște a lipsit toată ziua și tocmai atunci am fi vrut cel mai mult să-l vedem, Sulfina a vopsit și ouă roșii, dar nu de iepure. Iepurii nu fac ouă oricum, decât pui vii sau uneori morți. Iar într-o noapte am visat că vorbesc cu iepurele.
Eu, iepurele urecheat spunea...mă îndop, mă îndop! Și cu coji de vinete, mănânc și cartoful ăla încolțit, numai cheam-o pe Sulfina ta să se uite la mine ca la un cangur.
Eu spuneam…Hai că mi-ai muiat inima, iepure.
Eu, iepurele spunea...Speram. Să vezi ce salturi o să fac de acum încolo!
Eu spuneam…Bine, numai să
nu faci salturi cerebrale că deja începi să mă amețești.
Eu, iepurele spunea...Cum de ți-ai dat seama că pentru asta mă
antrenez? Are you looking for the peak-experience
too?
M-am trezit înfricoșat, a fost prima oară când am visat că-mi vorbește un
iepure în engleză.
Acum închei raportul, mă duc să văd dacă e gata musacaua de vinete și o să destup sticla de vin. Cred că mă așteaptă un viitor apropiat plin de promisiuni...
Acum închei raportul, mă duc să văd dacă e gata musacaua de vinete și o să destup sticla de vin. Cred că mă așteaptă un viitor apropiat plin de promisiuni...
Drepturi și libertăți
Eu cred că dacă s-ar
rezolva problema violențeleor domestice (cam grea expresia asta pentru mine),
eu cred că s-ar rezolva și problema războaieleor și-a conflicteleor care
scutură planeta de când a apărut specia homo pe ea. Sapiens. Însă nu o să se
rezolve, ci o să se treacă dintr-o extremă în alta.
Iată, unde locuiesc eu, dacă femeia sună la 911, numărul ăsta duce direct la poliție și dacă mai și declară că a fost agresată fizic de soțul ei, poliția vine val-vârtej, intră în casă cu picioarele prin ușa și-l ia pe soțul de unde e, poate să fie și pe colacul de la veceu. Îi trage câteva spițuri în cur, dacă e la veceu îi trage chiar pe curul gol, îi pun cătușele și-l umflă în mașina leor, a polițiștileor, direct la arest. Să dovedească soțul că nu și-a agresat soția. Ceea ce e mai degrabă imposibil, așa că cine la discreția cui e, mi se pare clar ca bună ziua.
- Bună să fie! Deși, de-acum e aproape seară.
- Atunci sara bună!
- Sara bună!
Li s-a întâmplat vecinileor mei. Însă nu soțul își agresa verbal nevasta, ci invers (varianta soțului). Poate că aveau o dispută de la bani, însă nu una importantă. Așa că fiica leor a acționat ca la carte, exact cum sunt învățați copiii la școală fără habarul părințileor și a sunat la poliție și s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Adica soțul n-a vrut să i se pună cătușe în propria lui casă fără să fie vinovat de ceva și, dupa ce a încasat și cele două spițuri în cur s-a mai zbătut și el, să vadă nevastă-sa ca nu e chiar papă lapte. Așa că politiștii l-au bătut măr. A doua zi, soțul a ieșit din arest, pentru că fiica și soția au semnat că e o greșeală și că nu s-a întâmplat nimic, erau vinete de plâns, și că nimeni nu a agresat pe nimeni, dar acum soțul e în judecată că s-a opus arestării în mod vizibil, că intenționa voit să-i bată pe politiști care erau cinci împotriva lui și așa mai departe. Se va alege cu cazier. Între timp s-a și ales. Între timp, și-a pierdut serviciul, vecinul meu era șofer pe o mașină UPS și trecea toată ziua bună ziua frontiera cu marfă în Statele Unite. Nu poți trece granița dacă ai cazier sau pe cât timp ești în dispută cu poliția. Totuși, dacă poliția e în dispută cu tine, ea poate să treacă granița, are și poliția drepturile și libertățile ei.
În plus, că viața întotdeauna plusează, soțul a trebuit să-și angajeze un avocat care costă de te învinețești la ochi. Din cauza asta, banii puși deoparte pentru concediu s-au dus, plus datoriile de pe credit carduri s-au înmulțit. Adică datoriile s-au multiplicat. Disputele leor verbale abia acum au început, iar de terminat s-au terminat cu divorț. Însă tonul nu l-au mai ridicat niciunul, că le era frică să nu sune fiica leor la poliție.
Iată, unde locuiesc eu, dacă femeia sună la 911, numărul ăsta duce direct la poliție și dacă mai și declară că a fost agresată fizic de soțul ei, poliția vine val-vârtej, intră în casă cu picioarele prin ușa și-l ia pe soțul de unde e, poate să fie și pe colacul de la veceu. Îi trage câteva spițuri în cur, dacă e la veceu îi trage chiar pe curul gol, îi pun cătușele și-l umflă în mașina leor, a polițiștileor, direct la arest. Să dovedească soțul că nu și-a agresat soția. Ceea ce e mai degrabă imposibil, așa că cine la discreția cui e, mi se pare clar ca bună ziua.
- Bună să fie! Deși, de-acum e aproape seară.
- Atunci sara bună!
- Sara bună!
Li s-a întâmplat vecinileor mei. Însă nu soțul își agresa verbal nevasta, ci invers (varianta soțului). Poate că aveau o dispută de la bani, însă nu una importantă. Așa că fiica leor a acționat ca la carte, exact cum sunt învățați copiii la școală fără habarul părințileor și a sunat la poliție și s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Adica soțul n-a vrut să i se pună cătușe în propria lui casă fără să fie vinovat de ceva și, dupa ce a încasat și cele două spițuri în cur s-a mai zbătut și el, să vadă nevastă-sa ca nu e chiar papă lapte. Așa că politiștii l-au bătut măr. A doua zi, soțul a ieșit din arest, pentru că fiica și soția au semnat că e o greșeală și că nu s-a întâmplat nimic, erau vinete de plâns, și că nimeni nu a agresat pe nimeni, dar acum soțul e în judecată că s-a opus arestării în mod vizibil, că intenționa voit să-i bată pe politiști care erau cinci împotriva lui și așa mai departe. Se va alege cu cazier. Între timp s-a și ales. Între timp, și-a pierdut serviciul, vecinul meu era șofer pe o mașină UPS și trecea toată ziua bună ziua frontiera cu marfă în Statele Unite. Nu poți trece granița dacă ai cazier sau pe cât timp ești în dispută cu poliția. Totuși, dacă poliția e în dispută cu tine, ea poate să treacă granița, are și poliția drepturile și libertățile ei.
În plus, că viața întotdeauna plusează, soțul a trebuit să-și angajeze un avocat care costă de te învinețești la ochi. Din cauza asta, banii puși deoparte pentru concediu s-au dus, plus datoriile de pe credit carduri s-au înmulțit. Adică datoriile s-au multiplicat. Disputele leor verbale abia acum au început, iar de terminat s-au terminat cu divorț. Însă tonul nu l-au mai ridicat niciunul, că le era frică să nu sune fiica leor la poliție.
Abraham Lake
Azi am întâlnit un
hoț de mașini, purta șapca invers, cu cozorocul la spate și tricoul peste
pantaloni. A intrat în mașină nonșalant, a pornit-o cu cheia și dăi la manevre
pentru a ieși din parcare. Când colo, o babă care trecea pe lângă mine,
întâmplător, mi-a șoptit la ureche.
- Lincolnul ăla, navigator, ăla roșu care iese din parcare, e al meu de când mă știu. Mi l-a cumpărat răposatul. Acum îl conduce fiu-meu, că mie mi-au suspendat permisul.
Și, nici una nici alta, a și scos un celular din poșetă și a sunat la poliție. Cu toate detaliile despre hoțul care i-a umflat navigatorul.
- Păi, tanti... n-ai spus că hoțul e fiul matale?
Dar n-am avut timp să mă nedumeresc prea tare, poliția era deja peste tot. În cinci minute hoțul era umflat și cu cătușe la mâini. Eu cred că hoțul nici n-a pus vreo opoziție, mai degrabă încerca să le explice polițiștilor că e victima mamei lui, căreia îi cam sărise doagele în ultima vreme. A menționat și un sindrom pe care l-am uitat.
- Doamna aceea care sare mingea și aplaudă, nu se vede foarte bine din cauza luzărului din fața ei cu care se conversează. Precis crede tot ce-i spune maică-mea.
Luzărul din fața ei nu puteam fi decât eu, ceea ce m-a nervat la culme. De când eram eu luzăr? Bineînțeles că n-o credeam pe bătrână, dar din cauza gratulației, m-am dat de partea ei.
- Lincolnul ăla, navigator, ăla roșu care iese din parcare, e al meu de când mă știu. Mi l-a cumpărat răposatul. Acum îl conduce fiu-meu, că mie mi-au suspendat permisul.
Și, nici una nici alta, a și scos un celular din poșetă și a sunat la poliție. Cu toate detaliile despre hoțul care i-a umflat navigatorul.
- Păi, tanti... n-ai spus că hoțul e fiul matale?
Dar n-am avut timp să mă nedumeresc prea tare, poliția era deja peste tot. În cinci minute hoțul era umflat și cu cătușe la mâini. Eu cred că hoțul nici n-a pus vreo opoziție, mai degrabă încerca să le explice polițiștilor că e victima mamei lui, căreia îi cam sărise doagele în ultima vreme. A menționat și un sindrom pe care l-am uitat.
- Doamna aceea care sare mingea și aplaudă, nu se vede foarte bine din cauza luzărului din fața ei cu care se conversează. Precis crede tot ce-i spune maică-mea.
Luzărul din fața ei nu puteam fi decât eu, ceea ce m-a nervat la culme. De când eram eu luzăr? Bineînțeles că n-o credeam pe bătrână, dar din cauza gratulației, m-am dat de partea ei.
- Bine ți-a făcut
maică-ta, fraiere!
Dar nu aveam dreptate, mai degrabă hoțul de fiu-său avea dreptate, pentru că unul din polițiști, care părea șeful, s-a apropiat hotărât de noi.
- Dumneavoastră ați sunat emergency 911?
Polițistul era un nativ fără nici un dinte în gură, cu părul împletit în două cozi ce-i atârnau în față și purta o jachetă pe care scria RCMP.
- Eu nu, a negat baba, ci domnul. Și m-a arătat pe mine cu arătătorul ei zbârcit. Mi-a smuls celularul din mână și m-a amenințat că dacă nu-mi țin fleanca mă omoară cu scaunul de lângă el. A spus că mi-l face guler de vizon și mă pisează cu geanta pe care o ține pe umăr până ajung chiseliță.
Sigur că am rămas și eu cu gura căscată și probabil că începusem să intuiesc de ce mă numise hoțul de fiu-său, luzăr. Revelație în toată regula. M-am și dat din nou de partea lui, într-o clipire. Între timp, Chief-dinți-lipsă, mă cerceta circumspect.
- Aha...
Dar parcă tot nu-i venea să creadă.
- Chiar voiai să-i dai doamnei cu scaunul în cap? Să i-l faci guler?
- Ce guler, chief, baba asta minte de îngheață restaurantul, nu v-a explicat băiatul dumneaei că îi lipsesc doagele?
- Domol. Până se clarifică situația sunteți toți invitați la secția de poliție locală.
- Dar eu n-am făcut nimic, domnule ofițer, eu sunt în drum spre munți cu Sulfina mea. Și pierd cea mai frumoasă parte a zilei.
I-am arătat-o pe Sulfina mea care tocmai ieșea din restaurant.
- Bine, s-a învoit polițaiul, o luăm și pe ea la secție.
Așa că am mers cu toți la secția de poliție locală din Rocky Mountain House, un orășel mai degrabă prăpădit, de cateva mii de locuitori, în majoritate nativi. Acolo, adică la secție, big-chief a aflat toată tărășenia cu baba care ne băgase în bucluc și căreia îi lipseau doage cu nemiluita. Și-a cerut scuze în numele întregului departament de poliție și ne-a urat o zi bună în continuare.
- Și fiți cu ochii pe mama dumneavoastră! Eu i-aș confisca și celularul.
Asta nu mai era pentru mine, ci pentru hoțul de mașini, așa că eu am luat-o pe Sulfina mea și am demarat în trombă spre Abraham Lake.
Dar nu aveam dreptate, mai degrabă hoțul de fiu-său avea dreptate, pentru că unul din polițiști, care părea șeful, s-a apropiat hotărât de noi.
- Dumneavoastră ați sunat emergency 911?
Polițistul era un nativ fără nici un dinte în gură, cu părul împletit în două cozi ce-i atârnau în față și purta o jachetă pe care scria RCMP.
- Eu nu, a negat baba, ci domnul. Și m-a arătat pe mine cu arătătorul ei zbârcit. Mi-a smuls celularul din mână și m-a amenințat că dacă nu-mi țin fleanca mă omoară cu scaunul de lângă el. A spus că mi-l face guler de vizon și mă pisează cu geanta pe care o ține pe umăr până ajung chiseliță.
Sigur că am rămas și eu cu gura căscată și probabil că începusem să intuiesc de ce mă numise hoțul de fiu-său, luzăr. Revelație în toată regula. M-am și dat din nou de partea lui, într-o clipire. Între timp, Chief-dinți-lipsă, mă cerceta circumspect.
- Aha...
Dar parcă tot nu-i venea să creadă.
- Chiar voiai să-i dai doamnei cu scaunul în cap? Să i-l faci guler?
- Ce guler, chief, baba asta minte de îngheață restaurantul, nu v-a explicat băiatul dumneaei că îi lipsesc doagele?
- Domol. Până se clarifică situația sunteți toți invitați la secția de poliție locală.
- Dar eu n-am făcut nimic, domnule ofițer, eu sunt în drum spre munți cu Sulfina mea. Și pierd cea mai frumoasă parte a zilei.
I-am arătat-o pe Sulfina mea care tocmai ieșea din restaurant.
- Bine, s-a învoit polițaiul, o luăm și pe ea la secție.
Așa că am mers cu toți la secția de poliție locală din Rocky Mountain House, un orășel mai degrabă prăpădit, de cateva mii de locuitori, în majoritate nativi. Acolo, adică la secție, big-chief a aflat toată tărășenia cu baba care ne băgase în bucluc și căreia îi lipseau doage cu nemiluita. Și-a cerut scuze în numele întregului departament de poliție și ne-a urat o zi bună în continuare.
- Și fiți cu ochii pe mama dumneavoastră! Eu i-aș confisca și celularul.
Asta nu mai era pentru mine, ci pentru hoțul de mașini, așa că eu am luat-o pe Sulfina mea și am demarat în trombă spre Abraham Lake.
Fort McKay, jurnal de zi
Joi, 19 septembrie
2008:
se face că sunt o
vacă. Pe la 5 dimineața deschid ochii. Mă trezesc rumegând. Mai stau ce stau,
mă uit în dreapta și-n stânga, vine o femeie și mă prinde de ugere. Cred că-mi
place. După o jumate de oră alerg zglobie pe imaș unde mă îndestulez cu iarbă.
Pe la amiază mă apucă lenea și trândăvesc la umbra unui măr. Pe la patru vine
stăpânul și mă scarpină la șale. Îmi face semn spre poartă, o anume poartă.
Aha, vizită la taur. Taurul sare pe mine cu nădejde, aoleu ce plăcere, mai vin.
Spre seară mă întorc agale scuturându-mi talanga spre iesle. Vine din nou
femeia și mă apucă de ugere. Adorm rumegând iarba de azi dimineață. Îl visez pe
domnul taure.
Sâmbătă, 20
septembrie 2008:
o parte din colegii
mei de muncă sunt indieni din Padmanabhapuram, nu știu cum de le-am reținut
provincia că numele lor personale mă străduiesc și nu reușesc. De aceea, pe
unul l-am numit Vasile iar pe altul Gheorghe, iar restul e, pur și simplu,
gașca lui Vasile.
Au mai lucrat cu români, cu mulți români, undeva prin Azerbaijan și au învățat câteva propoziții în limba română. Cum au auzit de țara mea de origine, au și venit la mine și au început să-mi turuie, crezând că-mi dă bună dimineața.
- Nu mai bea apă rece că te doare gâtul, belești p...!
- Poftim?
Mă luase prin surprindere, recunosc, și am răspuns tot în românește. Ceea ce le-a dat curaj să continue.
- Căposule, magariule, pune mâna muncește nu sta cu degetu-n cur!
Mă priveau prietenește, mândri și așteptau un semn de la mine că i-am înțeles și că le apreciez gestul, ori eu încă nu-mi veneam din surprindere, așa că au încheiat tot ei.
- O f... pe mă-ta!
Au mai lucrat cu români, cu mulți români, undeva prin Azerbaijan și au învățat câteva propoziții în limba română. Cum au auzit de țara mea de origine, au și venit la mine și au început să-mi turuie, crezând că-mi dă bună dimineața.
- Nu mai bea apă rece că te doare gâtul, belești p...!
- Poftim?
Mă luase prin surprindere, recunosc, și am răspuns tot în românește. Ceea ce le-a dat curaj să continue.
- Căposule, magariule, pune mâna muncește nu sta cu degetu-n cur!
Mă priveau prietenește, mândri și așteptau un semn de la mine că i-am înțeles și că le apreciez gestul, ori eu încă nu-mi veneam din surprindere, așa că au încheiat tot ei.
- O f... pe mă-ta!
Duminică, 21
septembrie 2008:
după euforia primelor
zile, care a ținut exact trei, mi s-a făcut un dor grozav de Sulfina mea și
mersul cu ea la biserică, unde ne mai ținem, în ascuns, de mână. Sulfina are
mâna caldă și delicată. Mă curentează de plăcere când mă strânge de degete
și-atunci mă smulg din strânsoare și o bat cu palma peste fundul ei bombat. Dar
tot pe furiș. Abia o ating. Sulfina chițcăie. Se supără de îndrăzneală și mă
strânge și mai tare de mână. Dacă continui, îmi trage un toc peste laba
piciorului și strig ”au!” Toți credincioșii se uită la mine să vadă ce-am
pățit, dar eu fac deodată pe seriosul și mă concentrez și mai tare la slujbă
încruntând din sprâncene. Sulfina iar mă prinde de mână și mă strânge și mie
iar îmi vine să-mi furișez palma pe fundul ei apetisant.
Prima zi de muncă la
noul serviciu a fost miercuri, am petrecut-o exclusiv cu cazarea și protecția
muncii. La protecția muncii am ațipit nu știu de câte ori, eram obosit de pe
drum și subiectele păreau prea plictisitoare. Pe urmă ne-au făcut carduri de
plastic cu portret, parcă am lucra la NASA, doar amprentele nu ni le-au luat,
am ieșit în poză ca un ocnaș, arăt gata să sar la gâtul cuiva, carduri cu care
intrăm peste tot. Înafară de veceu. Camera mea e plasată față-n față cu camera
lui Flo, trei metri pe doi, un fel de cușcă, fără niciun aranjament din culise,
pur întâmplător, când vorbește la telefon cu Păpădia lui îl aud și cu ușa
închisă, iar el mă aude pe mine prin cele două uși când îi fac declarații
Sulfinei. Problema nu e de auzit, că ne aud și ceilalți vecini și bat cu pumnul
în peretele de tablă subțire, lower your
fucking voice! (deși se spune turn
your voice down) doar că ei nu ne înțeleg, noi fiind singurii români din
complexul de barăci. Ci ne înțelegem noi unul pe altul și ajungem să ne
ascultăm intimitățile. Am ajuns să vorbesc la telefon cu plapuma-n cap.
Lucrăm la o
instalație de prelucrare primară a bitumului, smoală amestecată cu nisip și cu
miros sulfurat, izolați într-un campus în mijlocul unei păduri nesfârșite de
pin și păziți de o agenție specializată de pază, la aproape 600 de km de casă.
Luni, 22 septembrie
2008, înainte de culcare:
am avut o zi nenorocită.
Nu numai pentru că a fost luni iar luni e întotdeauna o zi proastă, ci pentru
că a plouat continuu și s-a înnoroit peste tot, iar seara, în dormitor, nu mi-a
mers deloc internetul. Internetul e legătura mea cu lumea, în general și în
particular cu România. După nouă, m-a sunat Sulfina să schimbăm impresii și, la
sfârșit, mi-a spus că mă dorește. În șoaptă, să nu o audă Flo din camera de
vis-a-vis. Am recunoscut că și eu și, în același moment, l-am auzit pe Flo, din
camera de vis-a-vis, strigându-i Păpădiei și el.
- Și eu!
- Mai rabdă și tu
până poimîine! Poate că poți.
- Dar tu?
- Eu, oho!
Cu toate că eu sunt cel
la capătul răbdărilor. Oare ăștia, mai tineri, cum rezistă, nu dau găuri în
pereți? Nu-și dislocă mâinile... coatele. Dar nu vreau să știu.
Marți, 23 septembrie
2008:
azi am lucrat toată
ziua cu gândul că mâine plec acasă și-mi reiau viața sexuală. Umblu ca pe coji
de nucă.
Miercuri, 24
septembrie 2008
Fort McKay/Edmonton:
am lucrat toată
dimineața cu acelasi gând de marți, n-am avut nici poftă de mâncare, în
autobuzul care ne-a dus la aeroportul din Fort McKay și în avion, pentru că am
fost deștept și mi-am luat o carte de-acasă, am citit din Moromeții. M-a apucat
subit bucuria când, Ilie Moromete, îi croiește cu măciuca lui pe Nilă și pe Paraschiv.
Păcat că n-a fost și Achim pe-acasă, poate mă bucuram și mai tare.
Am ajuns cu bine pe
aeroportul din Le Duc după un zbor de aproape 40 de minute la o înălțime de 25
000 de picioare. Nu m-a așteptat nimeni, Sulfina lucrează, un taximetrist cu
turban mi-a cerut 80 $ să mă ducă acasă, era să fac colaps emoțional. Dacă aș
fi vânzător la un magazin oarecare mi-ar trebui o zi să cîștig banii ăștia, s-a
smintit lumea de cap. Cu aceeași bani aproape că fac două plinuri de benzină și
înconjur aeroportul până mi se apleacă și mai dau și în hepatită dacă am chef.
În ultima vreme prețurile au explodat incontrolabil, dar dacă îi ceri șefului
un dollar în plus la salariu zice că-l înjuri de mamă, că mai bine închide
compania sau o dă de pomană.
- Păi, dă-mi-o mie,
că o accept.
- Ce accepți?
- Compania de pomană.
- Ești cumva pe lista
mea de moștenitori?
Și râde gros,
tabacic, cu mustața lui de Țiriac. Habar nu are că Țiriacii i-am inventat noi,
românii.
Mâna stângă
Furnicile nu dorm regulamentar, numai greierașii dorm regulamentar, pentru că le cântă furnicilor până nădușesc pentru o firimitură de pâine, însă furnicile sunt neînduplecate și atunci greierașii îngheață cu piciorușele în sus și cu chitara în mâna stângă.
