Soții Mucu ( a se citi Iucu) sunt nașii de botez
al fiului meu cel mic. Al meu și al Sulfinei, pentru că „we share”, cum zice
englezul (românul n-are nici o expresie pentru copiii cu doi părinți, doar
pentru cei cu unul singur, mama evident. „Copii din flori”, adică. Cu trimitere
la polenizare). (Cred). Nașii fiului meu cel mic (dar înalt). Mic doar ca să-l
deosebesc de cel mare, altfel e doar un an diferență între copiii mei și nu
chiar atât de mic ținând cont că a împlinit și el un sfert de veac. Și nici chiar
atât de înalt pentru că nu trece o anumită măsură. Doar prin comparație cu
bunicii lui pare uriaș, dacă ar fi fost
să-l moștenim pe tata ar fi trebuit să arătăm ca pigmeii. Mai puțin partea
colorată a pielii. Se știe că românii nu sunt negri decât în partea de sud a
țării, acolo unde cumanii invadatori s-au amestecat cu ciobanii mioritici. Tot
prin sud, după unii (istorici) au existat și niște colonii de etiopieni aduse
de Imperiul Roman de Răsărit, am uitat în ce scop. Nu degeaba Țara Românească se
numea Vlahia Neagră. Nu că ar avea vreo importanță. Bine că vorbim cu toți
aceeași limbă, asta ne face pe toți români. Asta îi face și pe țigani români și
nu rromi cum își spun ei sau cum i-au titularizat dicționarele.
Revin la concediu.
Mucu au sosit pe 27 Iunie, ziua mea de naștere,
am condus 500 de km până la aeroportul din Edmonton, ceea ce mi-a amintit de un
voiaj asemanator cu 14 ani în urmă, când tot pe un 27 iunie mă îndreptam spre
aeroportul din Toronto s-o aștept pe mama și am trecut printr-un accident din
care mașina a ieșit șifonată (deci ferfeniță). Câțiva ani n-am mai condus de
ziua mea cu toate că emoțiile accidentului mi-au trecut după o oră. Poate din
superstiție. Poate din superstiția Sulfinei.
- E ceva, degeaba spui tu. Mai bine te păzești!
Așa că mai bine m-am păzit. „Frica păzește stâna”
sau „Frica e din Rai” zice o vorbă românească, o vorbă foarte proastă, ca multe
alte vorbe proaste pe care le au românii cum e ”capul plecat sabia nu-l taie”
și mai sunt, nu mi le amintesc acum pe toate, vorbe care induc un caracter (cel
de slugă) (sau cel pesimist, vezi și
Miorița). A, mai știu una „cine muncește câștigă”. Contrazisă de alta „cine muncește n-are timp
să câștige”.
Am ajuns la aeroport cu un Taxi și înapoi acasă
cu un timișorean pe care mama l-a agățat în avion. Nu era să tacă aproape nouă
ore cât a durat traversarea oceanului.
- Noroc cu domnul Șerban, că m-aș fi plictisit de
moarte. Dar unde e mașina voastră?
- Într-un garaj.
Uitasem deja numele localității, oricum n-o mai
luam de acolo, urma să fie dusă la cimitir.
- Dar ce s-a defectat la ea?
- S-a spart radiatorul, a crăpat motorul, s-au
îndoit ușile, capota, iar botul s-a desprins de restul, acum sunt două
bucăți...
- N-am mai auzit de așa o defecțiune în viața
mea.
Pe 28 iunie a sosit și nașul de cununie,
Sorinache, așa că pe 28 seara am ținut al doilea chef. Al treilea s-a derulat
la o cabană pe malul lacului Baptiste care ne-a încăput pe noi toți cu cățelul
Calapodeștilor cu tot. N-am băut aproape nimic, m-am ținut treaz pentru micro
concertul de chitară clasică pe care voiam să-l susțin pentru invitați
(incluzând cățelul Calapodeștilor). Pe care nu l-am mai susținut din cauza
emoțiilor, deși cabana a avut o acustică perfectă. Am încercat să recuperez cu
băutura la spartul târgului, dar se pare că m-am trezit mult prea târziu.
Pe 1 iulie a fost, desigur, Ziua Canadei.
Plimbări prin fața parlamentului cu Sulfina, nașii, cu băieții mei și
prietenele lor (fetele altor tați). Fifi, o portugheză oacheșă și Margo, o
franțuzoaică albertană. Cu un an în urmă sărbătoream ziua Canadei în România,
în compensație pentru toate zilele României pe care, în ultimii 16 ani le-am
sărbătorit în Canada. Știu că n-o să se supere România pe mine dintratâta
pentru că nici eu nu m-am supărat pe ea din motive mult mai solide, e greu să
te superi pe o țară, mai degrabă te superi pe un popor. Mai degrabă te superi
pe conducătorii poporului.
Și încă o vorbă, ce-i drept, nu știu dacă e românească: fiecare popor își merită conducătorii pe care-i are!
PS
La mine e încă Sf Maria, la mulți ani, Mariilor!
.
Și încă o vorbă, ce-i drept, nu știu dacă e românească: fiecare popor își merită conducătorii pe care-i are!
PS
La mine e încă Sf Maria, la mulți ani, Mariilor!
.