La capătul răbdării

De-acum, când mă supăr pe Sulfina mea și vreau s-o pedespsesc, o ameninț.
- Vezi c-o invit pe mama la noi!

.

Deasupra norilor, prin cer

A venit mama, dar cu avionul. A avut loc pe aripă, la geam, ceea ce a cam deranjat-o peste oceanul Atlantic, deasupra norilor, prin cer. Cerul e mult mai aproape de pămant decât cred unii și nu se unește cu el pe linia de orizont, ci e o impresie. Casele se vedeau foarte mici, cât se putea vedea din cauza acoperișurilor și mai ales a aripei de avion, tot o impresie pentru că, în realitate, casele își păstrează dimensiunile, și ogoarele la fel de mici și apa se vedea foarte mică.

- Cum a fost cu avionul? așa am întrebat-o eu.

Mama a venit contra fusului orar și și-a dat peste cap ritmul ei biologic. Adoarme când vorbesc cu ea, cam prin mijlocul conversației, iar eu adorm când îi vine ei cheful de vorbă. Pentru că eu am alt bioritm. Canadian!

- Dar în Budapesta cum a fost, iar am întrebat-o.

A doua zi mi-am sărbătorit ziua de naștere și pe a Sulfinei, mama nu se aștepta să avem atâția invitați care vorbesc românește. Plus copiii lor. Plus că salata arăta la fel ca cea din România, varza la fel, roșiile aproape identice, ceapa, cartofii... Până și carnea de pui sau din ce era.

- Păi, mie mi-a spus frate-tău că la voi puii sunt îndopați, când ies din găoace deja sunt buni de tăiat.

- Ăia sunt puii de export.

N-am fost prea sigur, i-am arătat ouăle și mama a recunoscut atunci că și ouăle arată ca ouăle românești. Numai că românii le cumpără de la Kaufland, pentru că sunt mai proaspete decât cele ale producătorilor autohtoni, adică ouăle țăranilor pe care le tot adună până fac de un coș de ouă și abia pe urmă le duc la piață, după o lună, gata clocite. La Kaufland nu, ci la Kaufland ajung din cuibare printr-un sistem de jgheaburi direct în magazin.

- Dar la Londra cum te-ai descurcat? am întrebat-o pe mama, că matale nu vorbești engleză.

- La Londra am schimbat terminalele.

- I-ai înțeles pe englezi?

- Nu, dar ce crezi, nici ei nu m-au înțeles pe mine!

Și nici ungurii n-au înțeles-o, iar în Edmonton m-a chemat un ofițer înăuntru să-i scriu mamei declarația de vamă.

- Ai adus țigări?

- N-am adus.

- Alcool?

- Alcool da, o sticlă de țuică de 2,5 litri pentru tine.

- N-ai voie decât un litru.

- Păi tu scrie o sticlă, fă pe prostul.

- Nu pot, acum sunt numit translator oficial.

- Dar de ceaiuri nu le spune, poate mi le confiscă. Și nici de haine, că și de haine am nevoie, scrie că am geamantanul gol.

Dar n-am scris, că eram oficial, am scris că bagajul mamei e burdușit cu ceaiuri, haine și o sticlă de țuică românească de dimensiuni canadiene.

- Aici, la voi, dar asta e părerea mamei care coincide cu a mea, e foarte mulă verdeață, cât vezi cu ochii, în mijlocul orașului. Păduri și animale sălbatice. Parcă ești la țară. Ia să te uiți pe internetul ăla al tău ce suprafață are Edmonton.

- Aproape 700 de km patrați!!

- Asta e mult sau e puțin?

- Cam trei Bucureștiuri la un loc.

- A, păi nu-i așa mare.

Despre lipsuri

Mi-e dor de canalul Bega, al Timișoarei, odata era să mă înec în el dar nu m-am înecat, odată s-a spart ghiața cu mine și tot nu m-am înecat, de două ori m-am răsturnat cu barca și odată m-am plimbat cu bușteanul. Și tot nu m-am înecat. Cred că nu sunt un înecăcios.

Mi-e dor de canalul Bega în dreptul grădinii de vară Vaporul sau în dreptul grădinii Bănățeana, sau cofetaria Flora sau, că oricum numele astea nu mai există, pur și simplu, de aleile pe care mă plimbam cu cineva de mâna și nu era mama.

Mama nu avea timp de plimbări pe malul canalului Bega. Mama avea altceva. Avea trei copii, îl avea pe tata, avea casa și curtea, avea serviciul ei, avea multe pe cap. Sărăcia și bolile, speranțele pentru noi și sacoșele cu alimente. Nu m-am plimbat niciodată cu mama de mână pe malul Begheului și azi îmi pare rău fiindca e o lipsă în viața mea.

Sub castan

Ba când eram eu foarte mic, umblam de-a bușilea printre picioarele tatei și nu-i ajungeam la genunchi, cu toate că și tata era un scundac de neamul lui.
- Nu lăsa copilul să-ți umble printre picioare, s-a trezit mama într-o zi, că nu e bine. Nu e bine deloc!
- De ce să nu-l las, dacă-i place, uite cum se bucură ca un cățel
Nemului tatei lumea îi spunea molodeț, dar să nu fi auzit tata, că nu-i cădea deloc la stonac. Chiar dacă molodeț nu însemna nimic în românește. Sau poate tocmai de aia...
- Dacă te scapi și-l strângi, îl faci turtoi, cu picioarele tale păroase
- Ce are părul meu de pe picioare cu făcutul turtoiului, s-a nedumerit tata.
Mama nu i-a oferit nici o explicație. Știa ea mai bine
Dintre picioarele tatei mă târam sub scaun, unde iar nu se putea sta, auzise mama că dacă stai sub scaun nu-ți mai bate nimeni la ușa. Pe urmă intram sub masă, unde nici atât nu se putea, aș fi ajuns sărac mai târziu. Cândva
- Strici copilul de cap, s-a hotărât tata, noroc că nu te înțelege.
- Ce știi tu...
Când m-am ridicat pe verticală, mi s-a lărgit brusc orizontul. Vedeam mult mai departe ceea ce m-a copleșit pe loc. În primul rând am vazut genunchii tatei pe care am început să-i examinez cu atenție. Probabil că i-am și mozolit puțin, cam tot ce-mi cădea în mână băgam în gură și-mi făceam tot felul de păreri. În plus, îmi dădeau niște dinți și simțeam nevoia să rod mereu câte ceva. A fost o perioadă bogată în experiențe, universul devenea din ce în ce mai interesant. Aveam și o pisică după care alergam toată ziua dacă o vedeam. Dacă nu puteam să o prind și de regulă nu puteam, alergam după găini. Găinile nu le puteam prinde nici atât, săreau de colo colo cotcodăcind înnebunite. Mai și zburau din când în când și le mai cădeau și penele din când în când. Culegeam toate penele și-mi îndesam cu ele buzunarele pe care tocmai mi le descoperism. Locul meu preferat devenise sub mărul din curte.
- Nu mai sta sub măr că dacă plouă te poate trăzni. Nici sub păr, că și acolo te poate trăzni.
Nici sub salcâm nu puteam sta. Și nici sub nucul din fundul grădinii. Nici sub gardul vecinului, că era veste rea. Trăznet văzusem deja, însă veste rea nu știam încă ce înseamnă. Poate ceva de mâncat?
- Nu mai sta sub scară că nu te mai însori. Nici sub streașina casei că aduce inundație.
Mai crescusem, mergeam la grădiniță și stiam să numar pe degete până la cinci.
- Șase. După cinci vine șase!
- Șapte.
- Nu șapte, șase!
- Opt
- Copilul ăsta e capsoman.
Reușisem să-l nervez pe tata.
- Ți-am mai spus să nu stai sub tocul ușii, e ghinion curat
- Dar unde să stau mamă, că nu mai știu unde să stau
- Stai unde stau toți oamenii, de ce trebuie să te pui numai unde nu trebuie
- Păi spune-mi tu unde să stau și o să stau acolo
- Stai unde vrei. Dar nu sub stâlpul de curent că te poți curenta. Știi cum arată oamenii curentați?
- Nu știu
- Cu parul măciucă. Întreabă-l pe taică-tău, că el s-a curentat de nu știu câte ori.
- A stat și el sub stâlp?
- Nu, a încercat să repare priza. Tot aia e.
- Atunci o să stau lângă tine, că tu știi cel mai bine unde se poate sta.
- Ba lângă mine nu poți să stai, mă încurci de la treburi. Mai bine stai lângă Troancă și ai grijă de el.
Troancă era frate-meu. Mic și negricios la față, abia începuse să o ia și el de-a bușilea. Într-o zi, m-am ascuns de el sub o copaie în care mama spăla haine și ne mai spăla și pe noi. Troancă se ținea mai mereu de mine și nu mă puteam juca în voie. Și cum stăteam eu așa, ascuns, la întuneric, am adormit. Mama mă căuta că nu mă mai văzuse de ceva timp. M-a strigat peste tot până a intrat în panică. În panică am intrat și eu când m-am trezit, că nu știam unde sunt, de ce e atât de întuneric și de ce atât de strâmt. Am luat prima bătaie de la mama, pe care o țin minte, chiar dacă și eu eram la fel de speriat ca și ea.
- Să nu te mai bagi niciodată sub copaie, că era să fac infarct. Ia-l pe frate-tu afară și jucați-vă sub castan, azi e senin și nu trăznește.
După nici zece minute a venit ploaia și a început să trăznească în ultimul hal. Ce să mai ajungi în casă că ne-ar fi fleoșcăit bine. Însă mama ne tot chema disperată și ne făcea semne. Noi ne prefăceam că nici nu o vedem, nici nu o auzim. Am reușit s-o nervăm și pe ea. Neavând altă alternativă, mama a venit după noi. A murat-o ploaia până la piele și asta în doi timpi și trei mișcări. Dar nici bine n-a intrat sub castan că o bubuitură ne-a și astupat urechile. Ba chiar am surzit de-a binelea pentru câteva zile. Ne-am uitat în spate și am văzut casa noastră în flăcări. O trăznise. Din plin. Privind flăcările acelea, surzi cum eram, ne-am îngrozit și ni s-au bulbucat ochii. Mamei îi dăduseră și lacrimile. Dacă nu cumva plângea de-a binelea. Ne-a luat pe mine și pe Troancă în brațe și ne-a spus. N-o auzeam, dar am înțeles.
- Ce bine că suntem toți aici, sub castan