Surpriză de proporții tocmai atunci când spui că nu se mai poate întâmpla nimic. Și totuși... poșta circulă...
Liviu Nanu e întodeauna o lectură plăcută, iar una peste ocean, cu cartea în mână, e îndoită. Aș vrea să spun că-l cunosc pe Liviu Nanu de când era mic, în scutece, dar nu e chiar așa, totuși, pot spune că am asistat la primele nașteri ale sale în proză.
Liviule, o citesc, o dau să circule și pe la alții cum fac cu toate cărțile în limba română pe care le primesc de-acasă și promit să n-o arunc la coș așa cum m-ai atenționat în dedicație.
Mi-am cumpărat brad!!! Dar nu chiar acum. Pe care l-am cărat cu șalele mele pentru că n-a încăput în porbagaj, așa mi-a spus omul care vindea brazi, în piața noastră
- De ce nu încape?
- Din cauza frigului
- Păi am un porbagaj cât toate zilele
- Nu contează, la frig lucrurile devin casante, mai ales brazii, altfel nu garantăm
- Și altfel garantați?
- Altfel da
L-am luat în spate și l-am dus acasă pe un frig cutremurător. Cu tot cu garanție.
Pe 25 am fost la biserica noastră, cu o duminică înainte popa ne-a avertizat:
- Cine nu vine de Crăciun la biserică și nu-și aduce și copiii o pățește urât.
Eu repede mi-am luat un copil cu mine și fuga la biserică. Cu capul destul de greu din cauza Ajunului, cu toate că tot popa ne-a avertizat.
- Să nu vă prind că vă ghiftuiți în seara de Ajun că ați încurcat-o!
Iar după slujba de Crăciun ne-a întrebat cu ochii subțiați:
- Cine lipsește?
Ne-am înfricoșat pe loc să n-o pățim, iar câțiva au răspuns precipitați
- Noi suntem aici
Dar eu nu m-am precipitat fiindcă ațipisem de la predică
- Atunci nu de voi am întrebat
Ceilalți s-au speriat că poate vorbește de cei care n-au spus prezent încă și s-au precipitat și ei
- Și noi suntem aici
- Nici de voi nu vorbeam
Atunci m-am înfricoșat eu, caci numai eu nu spusesem nimic, cine știe ce mai visam și de data asta
- Dar și eu
- Și tu ce?
- Sunt pe-aici
- Mare minune!
Pe urmă mi-au trecut emoțiile, bine că am fost pe-acolo
Cândm-au văzut copiii mei și Sulfina mea cărând o, bradul meu, au vrut să mă îmbrățișeze dar nu i-am lăsat, mă făcusem și eu casant, îmi crescuseră țurțuri pe sprâncene, mi-a înghețat respirația ( plus mucii) iar degetele de la mâini mi-au rămas strânse de tulpina copacului.
- A spus vânzătorul de brazi să lăsăm o, bradul meu să se dezghețe mai întâi, altfel îi cad crengile ca găluștile și nu garantează
- Și altfel garantează?
- Altfel da
- Are stativ?
Mai mare mirarea că nu mi-a înghețat și vocea ca în Fort McKay, numai că în Fort McKay mi-a înghețat și altceva. Sulfina s-a cam îngrijorat și m-a sunat de urgență după ce a ascultat buletinul meteo
- Vezi să nu-ți înghețe altceva...sau dacă îți îngheață, contează în ce poziție...
- Păi și stativ, că m-a costat cât bradul la un loc, m-am nervat din senin amintindu-mi că îmi înghețase ceva în poziția care nu trebuie. Puteam să-mi imaginez că mi-am cumpărat doi brazi pe câți bani am dat, dar nu mi-am imaginat. Mi-au cam tremurat buzunarele. Cum poate să coste un stativ cât un brad. Dacă mă pricepeam, forjam eu un stativ pe loc, numai că în meseria asta încă nu m-am încumetat.
Ajunul de Crăciun l-am petrecut la Florin și Păpădia lui. I-am afumat bine garajul cu grătarele, că afară nici vorbă pe temperatura aia, ne plesneau paharele cu cognac în mână, de care popa ne-a interzis să ne-atingem, dar ce să facem dacă suntem în ultimul hal de păcătoși, nici curaj să mă spovedesc prea devreme nu mai am. Plus sarmalele de aperitiv și toate porcăriile din farfurii, ghiftuială de nedescris.
- După biserică veniți înapoi, ne-a amenințat Florin, că trebuie atacat curcanul!
- Care curcan?
- Curcanul din tavă
- Păi nu ținem și noi un pic de post după sarmale și fripturi plus toate șmecheriile dinainte?
- Hai, mă, căte-ai găsit, ce dracu, păi de mâine s-a terminat cu postul, urmează praznicul!
- Dar numele, m-a întrebat unul din băieții mei
- Ce nume?
- Cum îl cheamă?
- A, îl cheamă o, bradul meu, parcă am menționat pe undeva
- Pe unde?
- Acum nu-mi amintesc, că încă sunt casant
- Și de ce numai al tău?
- Nu m-ai auzit bine, am spus, o bradul meu!
- Chiar așa am și auzit
- Atunci cheamă-l pe numele lui
- O, bradul meu!
- Vezi?
- Da, acum văd, s-a dumirit un băiat al meu, fain nume
Așa că după ce s-a dezghețat am așezat o, bradul meu în stativ, i-am adăugat apă la bază și l-am împodobit. Pe urmă l-am fotografiat pentru garanție. Altfel nu.
Eu vreau să răspund opțional lepșei venită de la White Noise (însfârșit primesc și eu una pe care aproape că am cerșit-o ca un nerușinat ce sunt azi și mâine) în original plecată de la Cătălin Sandu de care n-am auzit în viața mea și nici el de mine. Paradoxal, existăm amandoi pe blogosferă și nici nu ne călcăm pe bătături, cum o f... cu Vania care pe unde trec eu trece și el de-al dracu ce e, dar pe unde trece el e treaba lui.
In original, leapșa sună Ce tehnologie/concept/element/invenţie science fiction ai vrea să vezi prinzând viaţă?
Eu cred că am văzut multe tehnologii prinzând viață, mă consider un norocos ce sunt și câte noroace nu mă mai așteaptă, aoleu.
Aseară l-am sunat pe fostul meu profesor și decan de an, Radu Vlădea, tocmai în Abu Dhabi, ceea ce acum 20 de ani mi se parea deja de domeniul SF, avea o voce caldă și plăcută dar am recepționat-o mai ales prietenoasă, în ciuda conflictelor noastre extreme din trecut.
Într-o carte pe care am uitat-o de un autor pe care l-am uitat, era descrisă o societate utopică, în care o familie era formată din trei până la cinci persoane, toate ființe umane. Eu, ca autor, aș fi băgat și un android acolo, pentru deliciul umanoizilor. Copiii care se năsteau aparțineau fiecăruia, partenerii aveau probabil un pat imens în care se tăvăleau la grămadă și așa mai departe. Mult mai departe, adică. Aș fi curios dacă o astfel de familie ar funcționa, care ar fi rata divorțurilor sau frecvența cu care masculii dintr-un nucleu familiar și-ar trage ciomage ori femelele s-ar lua de păr.
Ar fi multe lucruri despre care am citit și aș vrea să le fiu martor, clonarea indivizilor umani în mod special, întâlnirea cu extratereștrii neapărat, colonizarea altori sisteme planetare, obligatoriu, trecerea dintr-un univers paralel în altul, mai mult decât orice și, desigur, certitudinea existenței lui Dumnezeu, întânirea cu el.
Fiind însă mai modest, un element de SF, dacă așa se spune, pe care aș vrea să-l prind în viață, pentru că postum se va petrece oricum, ar fi să scriu un best seller. Tata să fie mândru de mine, mama să nu-și mai încapă în pielea ei de mamă, Vania să plesnească de ciudă ca o gogoașă și să-și dea foc la barbă, Sulfina să se simtă cea mai norocoasă soție a mea, iar băeții mei să mă depășească cu nu știu câți parseci pe secundă la pătrat.
Crăciun fericit celor ce se rătăcesc pe blogul meu! Dar și un an nou fericit! Dar și zile fericite între cele două evenimente. Dar și la mulți ani! Dar și celor care nu trec pe aici. Sau nu vor trece niciodată și nu vor afla ce le-am urat.
Am preluat și eu o leapșă cu fular și căciulă, dar nu știu de la cine, că nu prea primesc eu, fiind înstrăinat de țara noastră, iar dacă primesc nu sunt anunțat, tot din cauza depărtării și cam tot aia e. Leapșa asta mai degrabă am furat-o de pe un blog, fiind un hoț înăscut...voiam să spun român (atestat prin certificat de naștere) și se referă la cartea preferată din bibliotecă.
Binee. Am răscolit toată biblioteca mea anemică și n-am găsit-o, poate că am lăsat-o acasă la mama, se numea ”Sora soarelui”, o culegere de basme din colecția bpt. Din ce-mi amintesc.
De câte ori eram supărat sau necăjit, citeam un basm de acolo și uitam de toate necazurile mele de copil. Am să o caut când mă întorc în România, România fiind un loc al întoarcerilor mele. Nu avea nici semnătură pe ea și nici dedicație, copil fiind, însă, am crescut cu senzația că mi-a fost dedicată. Senzație pe care mereu am perceput-o cu fiecare altă carte pe care am lecturat-o și, dacă e să fiu sincer, puține cărți nu mi-au plăcut în copilărie sau adolescență. Universurile acestea paralele, lumi și tărâmuri imaginare.
Nu știu ce să-i cer lui Moș Crăciun ăsta că sunt într-o dilemă de nu mă văd. Mie mi-ar trebui o mașinuță nouă cu consum mic și garanție lungă, dar dacă e un cadou așa scump o să se prefacă moșul că mi-a pierdut adresa. Dacă cer ceva mai ieftin n-o să-mi trebuiască, fiindcă eu vreau mașinuță. Am tras cu ochiul la scrisoarea Sulfinei, ea nu vrea mare lucru, o blană, cât poate să fie o blană sau un palton sau ce vrea ea. Am tras cu ochiul și la băieți, nici ei nu vor cine știe ce, niște scule optice și electronice, nici alea nu pot să coste o avere, precis că ei se vor căpătui cu ce își doresc, iar eu o să mă aleg până la urmă cu dilema mea.
Un prieten bun mi-a spus că cel mai important e să știi cum să ceri, de aia unii primesc și alții nu primesc. Că nu se scrie bă, moșule, ci dragă moșule.
- Dacă-i spui moșneag se supără, m-a mai atențonat prietenul meu
- Dar dacă-i spun moșule, Crăciunule, cu literă mare
- Se supără la sigur, că e la per tu. Ori moșule, ori Moș Crăciun
- Și mai departe?
- Mai departe faci și tu o introducere, nu-i pui direct lista ca și copiii că te lasă cu buzele umflate iar dacă se nervează îți mai dărâmă și coșul de pe casă
- Cred că mi l-a dărâmat acum doi ani, a trebuit să fac altul. Și despre ce să scriu în introducere?
- Despre ce vrei tu, bagă ceva cu vremea, niște bîrfe din vecini că-i plac și continui cu faptele bune pe care le-ai făcut in timpul anului, abia în incheiere îi faci vreo aluzie sau două despre ce te roade.
- Da da, ma cam roade rău.
Așa că m-am pus să-i scriu moșneagului
Dragă Moș Crăciun,
că nu se scrie moșnege că știu că te superi și-mi dărâmi hornul de la casă. Pe la noi s-a făcut decembrie și ninge de ne îngroapă pe sub nămeți de unde ieșim ca niște cârtițe și ne ducem la treburile noastre. Și alta nu. Vecinul din dreapta iar i-a tras un picior în cur cățelului său când nu se uita nimeni, o faptă foarte rușinoasă, iar cel din stânga se întâlnește încontinuare cu o blondă sfrijita căreia, zgripțuroaica de nevastă-sa, i-a spart capul anul trecut și i-a tăiat poșeta în două. Bătrânul Nelson, de peste drum, a căzut acum o lună de pe scară și și-a zdrobit genunchii de asfalt, iar Tom, cel din capătul străzii s-a răsturnat cu motocicleta și n-a pățit nimic dar a înjurat birjărește pe șleau.
Eu, pe de altă parte, am făcut numai fapte bune, poate să spună și Sulfina că n-am ieșit din cuvântul ei nici poate că accidental. Nu m-am mai uitat după femei pe stradă, ca anul trecut, nu le-am mai claxonat și nici nu le-am mai cerut numerele de telefon numai dacă mi le-au dat singure, pe urmă le-am rupt și le-am aruncat la coșul de gunoi pentru totdeauna.
La seviciu nu l-am mai trimis pe șeful meu undeva când nu mă auzea nimeni, iar colegul meu Dan a zis că nu există Moș Crăciun, că e o legendă afumată și că Moș Crăciun sunt părinții nostri când au chef și nu le bate vântul prin buzunare. Păi eu am avut totdeauna părinți dar tot nu mi-a adus nimic Moș Crăciun, până acuma. Când eram prea mic pentru că nu știam să scriu, după ce-am învățat scriam indescifrabil, iar altă dată m-am mutat la bloc unde nu aveam horn decât calorifere.
Dragă Moș Crăciun,
de data asta eu nu-l cred pe colegul meu, mai bine te cred pe matale, am și eu nevoie de ceva, o să-ți strecor eu vreo aluzie sau două în PS,
Azi iar e ziua Romaniei. A fost si anul trecut. Am sărbătorit-o cu Sulfina mea și cu un prieten al meu care avea și el o Păpădie. Ne-am îmbătat noi un pic și pe urmă ne-am deșteptat de la imnul național pe care l-am cântat să ne-audă tot cartierul. Cum ne-am deșteptat și am văzut ce betoci suntem am început să ne pupăm de dor de țară. Asta face dorul din om. Ți-e dor tare? M-a întrebat prietenul ăsta al meu Tare de tot, îmi vine să beau o cisternă de bere, atât mi-e de dor Mie îmi vine să-mi dau cu capul de pereți de dor Iar mie îmi vine să-mi dau cu el de copaci, nu m-am lăsat nici eu Mie de fereastră De fereastră nu, că mi-o spargi, mai bine de calea ferată Îmi vine să-mi dau cu capul de calea ferată Pe urmă am dat amândoi cu capul de masă și am adormit și am visat Hora Unirii
Azi am primit o carte de peste mări și țări, de peste ocean, de foarte departe, neînchipuit de bucuros sunt să o strâng în mână, a venit pentru mine pentru că cineva s-a gândit la mine și mi-a trimis cartea aceasta care se numește Abisex, a și semnat-o, nu oricine, chiar autorul, mulțumesc domnule Delaschela, că te-ai înduioșat de mine, aș vrea să țină mult lectura, din păcate am și început-o pe avion, în drum spre serviciul meu, am închis-o și m-am apucat de un ziar, că deja eram spre jumătate, de ce n-ai scris mai lung, n-am multe cărți aici, nu în română, limba mamei mele, ziarele sunt canadiene, televiziunea canadiană, cinematografele canadiene, teatrele canadiene, rămân cărțile în limba română și muzica, rămâne internetul, dar altceva e să ții o carte în mână, să te ascunzi cu ea unde ai tu chef și să te cufunzi în lectură, nu tu dicționare că nu înțelegi un cuvânt sau altul, nu bătăi de cap că rămâi fără baterie, stai cu cartea în mână, întorci paginile și trăiești într-o lume paralelă, lumea acelei cărți, mulțumesc Sorine, poșta nu e ieftină, noi nu ne-am cunoscut, nu ne-am văzut, n-am băut împreună și până nu demult nici nu știam unul de existența altuia, iar tu mi-ai trimis cartea ta, mi s-au terminat cuvintele
Eu nu știu cum se aniversează aniversările dacă am împlinit și eu un an de când mă joc și eu de-a articolele. Fiindcă mă eclipsează băiatul meu cu aniversarea lui și e timpul să beau un pahar de ceva. Face el cinste, pe urmă fac eu cinste, pe urmă face Sulfina care e iubita mea încă din tinerețe, pe urmă face celălalt băiat al meu cinste. Pe urmă o să cădem sub masă și-o să ne aniversăm acolo cinstit. Un scenariu bun dacă n-am fi în Postul Crăciunului și nu știm dacă se poate fenta că se află la spovedanie. Așa că eu propun un toast
O parte din colegii mei sunt indieni din Padmanabhapuram, nu știu cum de le-am reținut provincia că numele lor personale mă străduiesc și nu reușesc. De aceea, unul e Vasile și celălat Gheorghe, iar restul e, pur și simplu, gașca lui Vasile. Au mai lucrat cu români, cu mulți români, undeva prin Azerbaijan și au învățat câte ceva. Cum au auzit de țara mea de origine, au și venit la mine și au început să-mi turuie, crezând că-mi dă bună dimineața - Vasile, nu mai bea apă rece că te doare gâtul belești pula! - Poftim? Mă luase prin surprindere, recunosc, și am răspuns tot în limba română. Ceea ce le-a dat curaj să continue - Căposule, magariule, pune mâna muncește nu mai sta cu degetul în cur! Mă priveau prietenește și așteptau un semn de la mine că i-am înțeles și că le apreciez gestul, ori eu încă nu-mi veneam din surprindere, așa că au încheiat tot ei - O futem pe mă-ta!
Pe bărbatul din fotografie îl cheamă Ray și i-a intrat în cap că musai trebuie să se însoare cu o româncă. Dar nu cu o româncă din Canada ci cu una din România, deci ceva original. - Am auzit că româncele sunt femei de casă, mi-a spus. De la mine n-a aflat, că eu sunt secretos cu lucrurile astea dar uite că totuși a aflat. - Eu nu cred că românii sunt diferiți de alte națiuni - Ba, da, femeile da, am aflat eu, am și eu surse - Și nu cunosc nici o femeie nemăritată care te vrea pe tine - Nu-i nimic, pune-mă pe blogul tău, cine citește știe pe cineva și cineva știe pe altcineva. La primăvară vin cu tine în România dacă e rost de însurătoare. Scrie că sunt la 40 de ani și ea să nu fie peste 35 decât cu excepții, să gătească românește și să aibe grijă de casă că am casă mare. Să nu fie urâtă și nici prea atrăgătoare, tot cu excepții, că nu vreau să o împart cu alții. Locuiesc în cea mai frumoasă provincie din Canada (British Columbia) (aici nu minte deloc) și vreau să-mi facă un copilaș eventual, că mai am doi mari din prima căsătorie. Câștig bine, asta nu mai trebuie să-ți spun că știi și tu. - Și unde să-ți scrie dacă te vrea? - Îți dau adresa mea: ruffruff1968@hotmail.com Dacă nu vorbesc engleză să-ți lase mesaj aici, că-mi traduci tu. - Da, șefule
- Ești înger? Nu era înger, nu numai pentru că nu avea aripi, doar coroana aceea ca la sfinți, în jurul capului, nu atât de strălucitoare, mai degrabă transparentă. - Ești vreun sfânt? Îi lipsea și barba, peste toate. Fără barbă nu cred că putea fi vreun sfânt. Poate sfântul Sisoe, de care mai pomenea tata alteori, numai că Sfântul Sisoe nu era pictat pe pereții bisericii noastre din cartier și nu aveam de unde să știu cum arată. - Sau astronaut? - Sau astronaut - Și ce vrei? Sau era scafandru. I-am prins un greiere, n-am înțeles de la început, ce să facă el cu un greiere, unul gras, la ora aceea greierii își începuseră scârțiala, și erau ușor de prins, l-a examinat apoi l-a aruncat în iarbă. - Îi lipsește un picior, poate că era un reproș sau doar se justifica, oare pentru ce, cu vocea lui joasă, mereu aceeași. I-am prins altul, alt greiere, mult mai mic - Cum te cheamă? - Dorian. L-a examinat cu aceeași atenție și iar i-a dat drumul în iarbă. - Și Duma, numele de familie I-am prins alt greiere, la fel de gras și matur ca și primul, era să scap punga cu peștele pe picioarele lui, dar ce pantofi avea, fără să-i mai rup nimic, am salvat-o în ultima clipă. L-a luat, a deschis gentuța aceea a lui și l-a bagat acolo. I-am dat toate râmele rămase de la pescuit și i-aș fi dat și briceagul meu pe care îl furasem de la unchiul Iftode. I-aș fi dat și tuburile goale de cartuș dacă le-aș mai fi avut, pentru că mi se dezumflase gura, știam fără să mă mai uit în oglindă. Simțeam adică. Imposibil de ghicit cum o făcuse și nici nu-mi mai venea să plec de lângă el de parcă mă hipnotizase. - Ce porți deasupra capului? - Un halou - Dacă vrei, mâine îți aduc tot soiul de gongi poate te interesează, dacă vrei. Mă refeream la gentuța lui. Să-ți faci insectar. Îl pun și pe Troancă să mă ajute. Ce e un halou? - Mâine mă mai găsești, mi-a promis, să vii negreșit - Să aduc și un șoarec? - Adu unul De șoareci nu mai scăpam și nici de șobolani nu mai scăpam. Tata nu mai ținea porci demult, dar nu scăpam de șobolani fiindcă ținea vecinul nostru, nenea Gyuri, cu care tata s-a bătut de nu știu câte ori și s-a și împăcat cam tot de atâtea ori. Aveam curse peste tot, aveam pisici și tata mai punea și otravă prin curte, pe unde treceau șobolanii. Șobolanii mâncau otrava, treceau apoi pe sub gard în ograda lui nenea Gyuri și mureau în cocina porcilor lui. Porcii mai mancau șobolani din când în când și mai mureau și ei. Atunci nenea Gyuri venea să se bată cu tata că i-au fost otrăviți porcii și se înjura cu tata pe ungurește. Lista insectelor e destul de lungă: zece fluturi incluzând coada rândunicii și fluturele alb de varză, molii, ochi de bou, albaștrii, maronii, galbeni, o albină și un bondar, o casă de viespi, câteva coropâșnițe, furnici, muște, paianjeni cu și fără cruce, gongi colorado, gândaci de bucătărie, o urechelniță, un bucătar, o ploșniță de apă, o libelulă, buburuze și doi țânțari. Și un cărăbuș. Și o mulțime de cosași. Am căutat și pisica de ceva pureci, dar tocmai atunci nu-i avea. Cu câteva luni în urmă ne umpluse casa, pe toate cearșafurile mama găsise numai căcat de-al lor, un cuvânt puturos, însă căcatul de purec nu miroase că e prea mic. Eu și cu Troancă eram plini de mușcături îmi închipui ce era pe pisică. Pe la jumătatea cursei m-am simțit la capătul puterilor. Așa, mama omora purecii cu unghiile, iar purecii pocneau lăsând o pată mică de sânge pe unghiile ei și nu mă mai ajuta nici apa, oarecum, nici faptul că mi-am scos căciula cu tot cu moțul ei galben norocos. Mama a dat cu ddt, pe vremea aia nu era interzis. Spectatorii se răriseră, intrasem pe Whitemud, dintr-o clipă în alta mă așteptam să văd râul Saskatchewan de pe podul Quesnell, împrejmuit de parcul meu preferat, Fort Edmonton, în marș. Spre complexul universitar. Marș în fugă. Nu mai zic de pulpanele paltonului care devenise de o tonă, ceea ce era de așteptat, eu așa cred. Paltonul nu puteai să-l scoți până la intrarea pe stadion, unde turul de onoare era obligatoriu în chiloți de fugă cu mâinile ridicate. Respect pentru spectatorii plătitori de bilete și organizatorii maratonului, instructaj ținut la înscriere înainte să primești cuponul de participare. Și alte cîteva reguli tipărite pe o coală de hârtie, împăturate și pierdute printr-unul din nenumăratele buzunare. Găinile nu le-am mai căutat de păduchi, probabil că mama împrăștiase ddt și prin cotețul lor, era o modă în cartier și chiar în oraș, ddt-ul bun la orice. Noroc că nu se dădea pe gratis, altfel ar fi devenit universal. Una din reguli era că dacă-ți pierdeai numărul de pe spate, te descalificai automat. Sau dacă-ți pierdeai paltonul. Automat. Din bocancii de fugă aveai voie să pierzi unul singur, fularul și mănușile trebuiau abandonate într-un anume loc și așa mai departe. Cine a făcut regulamentul trebuie că avusese ceva imaginație, posibil. Abia după ce am ieșit de pe Whitemud pe Fox Drive și apoi pe Belgravia Road au început să reapară pâlcuri mici de spectatori. Câte unul, care n-avea habar întreba - Dar ce se întâplă? - Dar e maratonul, la a nu știu câta ediție - Și unde or fi ceilalți concurenți? - Cine știe, pînă acum n-am văzut pe nimeni, ăsta, ăsta eram eu, s-o fi detașat, că e gata să moară, ceea ce era chiar adevărat sau cel puțin pe aproape. Au început să mă aplaude cu toate că nu depășisem pe nimeni și nici în pericol nu eram. Iminent. Tot din ziare aveam să aflu că ultimii 10 km i-am concurat singur, restul fie renunțaseră, fie fuseseră descalificați. Problema organizatorilor era dacă aveam să termin și eu sau nu cursa, lumea era concentrată pe mine, iar la buletinul de știri apăream din când în când, cu moaca mea sleită de puteri alergând cinematografic, în “slow motion”, pe ultimii 10 km gata să-mi dau duhul la fiecare încrucișare de străzi. La un moment dat am vrut să mă arunc cu curul de asfalt, să vomit pe palton și să mă piș în chiloții mei de fugă, să scap de bocancii pe care aveam senzația că-i târam după mine cu certitudine ca pe două bile de ocnaș legate cu lanțul de glezne. Dar nu. Pentru că, pe de altă parte, populația Adrianei mă încuraja și asta îmi excita amorul propriu în ultimul hal, indescriptibil. În complexul studențesc mă așteptau grupuri de fete isterizate, m-am pomenit cu un kilogram de confeti în cap, fluierături, țipete și răcnete. Cineva mi-a adus câteva felii de lamâie, foarte acre, îți țuguia gura, și apă dulce. În fața mea apăruse și un motociclist, nu se știe de unde, oarecum, pe spatele căruia scria „almost there”, aveam să aflu tot din ziar, marca traseul pe care eu îl memorasem deja de pe când
La 6:20 începe o zi obișnuită de muncă. Ora la care toată lumea se adună în sala mare de mese unde își pregătește cafeaua sau ceaiul. Țigările. Și se scarpină copios în cap, sub brațe și între picioare. Se schimbă bârfe, păreri. Se semnează fișele de pontare. După o jumate de oră vine microbuzul. Ne ia și ne duce la sala mică de mese. Începe aproximativ același ritual. Cine are laptop își deschide laptopul, cine are cărți își începe lectura. Alții joacă o partida de șah.
Pe la 8:00 se primesc primele permise de muncă. Se studiază permisele de muncă, se face lista cu necesarul de scule și ne îmbrăcăm salopetele.
La 8:30 plecăm pe teren cu microbuzul.
La 8:40 ajungem pe teren. Depunem permisul de munca la un birou specializat. Intrăm în instalație atenți să nu ne rătăcim, să nu ne accidentăm și să nu ne rănim. Evaluăm volumul de muncă, ne dăm cu părerea.
La 9:20 vine microbuzul să ne aducă la sala de mese pentru ca avem pauza la 9:30.
La 10:00 ne scărpinăm în cur. Ieșim la o țigară și sunăm după microbuz.
La 10:10 ne îmbarcăm în microbuzul care ne duce în instalație. În instalație așteptăm instalatorii. Vin instalatorii. Instalatorii așteaptă izolatorii. Vin izolatorii. Izolatorii așteaptă electricienii. Vin electricienii. Electricienii așteaptă operatorii. Vin operatorii. Operatorii așteaptă instrumentiștii. Vin instrumentiștii. Putem începe munca.
La 11:20 vine să ne ia microbuzul pentru pauza de prânz.
La 12:00 ne scărpinăm în cur pană la 12:30. Ieșim la o țigară.
La 12:40 se revocă ordinul de muncă. Așteptăm alt permis.
La 1:30 primim noul permis de muncă pe care îl ducem la biroul specializat, îl lăsăm acolo și intrăm în instalație. Muncim pe rupte până la 2:00.
La 2:20 vine să ne ia microbuzul pentru pauza de 2:30
La 3:00 suntem obosiți. Ne scărpinăm la c...Chemăm microbuzul, vine microbuzul, ne îmbarcăm, ne întoarcem pentru că ne-am uitat sculele.
La 4:00 ajungem în instalație.
La 4:20 vine să ne ia microbuzul pentru pauza de 4:30
La 5:00 ne scărpinăm în cur și ieșim la o țigară.
La 5:15 chemăm microbuzul să ne ducă la sala mare de mese. Ne scoatem salopetele.
La 5:25 apare microbuzul.
La 5:35 ajungem la sala mare de mese. Dare de seamă a zilei.
La 6:00 începem să ne scărpinăm în cap, sub brațe și între picioare, semnăm condica și
Am primit o leapșă pe de gratis de la Laura Driha despre ce iubesc eu în orice caz cam greu de găsit fiindca nu mi-a atras atenția pe blogul meu, hei, ai o leapșă, că de iubit o iubesc pe Sulfina mea plus copiii Sulfinei unde sunt coparticipant. Altceva ce să iubesc, că obiectele nu le poți iubi. Știu eu un băiat pe care îl chema Nicolae. Nicolae ăsta și-a cumpărat o păpușă de cauciuc, i-a pus numele Cristina și, una două, în toiul unei discuții, se trezea că vrea s-o iubească. - Mă duc s-o iubesc pe Cristina, zicea și te lăsa cu ochii-n soare. - Nu mai bine te însori? L-am întrebat eu - Nu, mai bine nu mă însor. - De ce? - Păi mi-ajunge Cristina - Dar e un obiect, cum poți sa spui că o iubești? - Nu mai e demult un obiect, s-a supărat el, dacă i-am pus și nume... Și n-a mai vorbit cu mine multă vreme, până când a pierdut-o pe Cristina din cauză de uzură, cu toate că o vulcanizase de nu știu câte ori . Ajunsese numai petece. - Dă-l dracu de cauciuc, i-am spus ca să-l mângâi cumva. - Adică ce vrei să spui? - Vreau să spun că acum poți să te însori cu o femeie adevărată care să-ți toarne niște copilași, să-ți facă de mâncare, să te spele, să te îmbrace și cîte altele. - Tace și din gură? - Tace, dar numai dacă o plesnești - Așa e la tine? - Nu, la mine e altcumva, că Sulfina e mai mușchiuloasă ca mine așa că tac eu - Nu pot - De ce? - Încă o mai iubesc pe Cristina. Și i-a dat lacrimile. Mai bine l-am trimis la un psihiatrist pentru care el iar s-a supărat și ne-am luat la bătaie în mijlocul unei străzi până ne-au durut pumnii. După ce au început să ne doară și picioarele și am terminat și cu bătaia, am intrat la birtul "Bea de la mine" și am băut de la el până Nicolae mi-a dat dreptate că ar trebui să se însoare cu o femeie adevărată, iar eu i-am dat dreptate lui Nicolae că ar trebui să-și cumpere o altă Cristină. - De ce, măăă, a întrebat el cam troznit - De aaia, i-am răspuns cam troznit și eu - De ce? - Pentru că în starea în care suntem acum nu ajungem nicăieri dacă nu ne rezemăm unul de altul. Dar dacă mergem la mine, Sulfina precis ne face vant pe ușa, ba e în stare să ne mai și altoiască cu vreun sucitor pe spinare, pe când Cristina ta nu cred ca ar avea ceva împotrivă - Așa e, s-a iluminat Nicolae. Pe urmă a început iar să plângă amarnic. Pe urmă am început să plâng și eu Pe urmă crâșmarul ne-a dat afară că plângeam prea tare Pe urmă nu mai știu.
ajuns cu bine pe aeroportul internațional „Leduc” după un zbor de aproape 40 de minute la 25 000 de picioare. Mâncarea mai bună ca altă dată, răcoritoarele aceleași, Coca cola, cafea, ceai, suc de mere si portocale, apă chioară. Echipa de stewardese întinerită. Pe timpul zborului lectură la reluare, ultimele trei pagini din romanul Moromeții. Carte pe care o recomand românilor de pretutindeni. Ca valoare literară deasupra „Celui mai iubit dintre pământeni”. 1 000 de picioare dacă tot sunt la capitolul altitudine. „Cel mai iubit dintre pământeni” m-a și plictisit, ca să fiu sincer și promit că a fost ultima oară cand l-am citit cu aceeași plăcere.
Joi 25 septembrie:
program de voie
Duminică, 28 septembrie:
ieșire la bisercă. Țol festivist. Dat mâna cu părintele și altele. În timpul pomanei, strecurat afară și duhănit zdravăn și cu sete, pitulat în mașină și citit ultimele noutăți din ziarul local “Edmonton Post”. La slujbă am avut parte de un sobor de preoți, dar corul bisericii a ramas guraliv cu tonurile și semitonurile împrăștiate spre direcții necunoscute
După slujbă, la sfințita agapă frățească, vinul a fost distribuit cu măsură, țuica cu zgârcenie, iar berea în loc de apă. Mâncărurile cam gustoase, mărturisesc ca un bun creștin. Am martori.
Sambătă, 27 septembrie:
umblat ca o găină beată încoace și-ncolo de la stânga la dreapta. Soare, răcoare și grătare la balcon. Băutură fără opreliști.
Vineri, 26 septembrie:
Aprovizionarea săptămânală, cheltuieli majore, vânăt de supărare. Seară de concert, chitară clasică. S-a întrecut pe sine Marcyn Dylla. Mutart Hall, o sală cu o acustică acceptabilă, în schimb am avut parte de spectatori turbeculoși și enervanți, tușeau ca la balamuc. Inacceptabil, domnule!
Miercuri, 24 septembrie:
Nu m-a așteptat nimeni la aeroport, taximetristul cu turban mi-a cerut 60 $ ca să fac eu colaps emoțional. Dacă aș fi vânzător la magazin mi-ar trebui o zi să cîștig banii ăștia, s-a smintit lumea de cap. Cu aceeași bani aproape că fac un plin de benzină și înconjur aeroportul până mi se apleacă și mai dau și în hepatită dacă am chef. În ultimul an prețurile au explodat incontrolabil, dar dacă îi ceri șefului un dollar în plus zice că-l înjuri de mamă, că mai bine închide compania sau o dă de pomană.
- Păi, dă-mi-o mie că o accept
- Ce accepți?
- Compania de pomană
- Ești cumva pe lista mea de moștenitori?
Și râde gros, tabacic, cu mustața lui de Țiriac. Habar nu are că Țiriacii i-am inventat noi, românii.
Marți 23 septembrie:
am lucrat toată ziua cu gândul că miercuri plec acasă și-mi reiau viața sexuală.
Miercuri, 24 septembrie:
am lucrat toată dimineața cu acelasi gând de marți, n-am avut nici poftă de mâncare, în autobuzul care ne-a dus la aeroportul din Fort McKay și în avion, am citit din Moromeții. M-a apucat subit bucuria când, Ilie Moromete, îi croiește cu măciuca lui pe Nilă și Paraschiv. Păcat că n-a fost și Achim pe-acasă, poate mă bucuram și mai tare.
Ce carte o să iau cu mine în următoarea săptămână de lucru. Steindhardt? Jurnalul fericirii? Am citit-o de două ori și am recomandat-o și unei doamne care mi-a înapoiat-o cu ifose.
- Am citit-o, dar nu scrie nimic în ea.
- Cum, cum nu scrie nimic, că are câteva sute de pagini...
- Are, dar nu e nimic în ele.
“Ion”? Sunt sătul de pământ ca de mere pădurețe. Tot ce mi-am adus cu mine în Canada sau am mai primit, am citit și răscitit. Fac apel pe această cale, românilor de bine, accept orice carte care merită citită. La schimb, ofer „Probleme bărbătești” în proporție de doi la unu.
Luni, 22 septembrie:
Luni am avut o zi proastă. A plouat toată ziua și seara, în dormitor, nu mi-a mers internetul. Singura mea legătură cu lumea în general și cu România în particular. M-a sunat Sulfina, soția mea, și mi-a spus că mă dorește
- Mai rabdă și tu până poimîine! cu toate că și eu eram la capătul răbdărilor.
Oare ăștia, mai tineri, cum rabdă, nu dau găuri în pereți?
Duminică, 28 septembrie:
Invitat la Florin. Grătar, băutură, casă nouă. Nouă pentru el, casa are 60 de ani. Prețul groazei, peste 400 000 de dollari, îmi fuge pământul de sub picioare. Băncile nu pierd niciodată, nici când dau faliment.
- Să fie într-un ceas bun!
- Hai noroc!
- În cât timp o plătești?
- Păi am făcut contract pe 40 de ani
- Sper să mai trăiești 40 de ani, altfel vei plăti rate și în lumea de apoi
Batem amândoi în lemn.
- Și cât e dobânda?
- Deocamdată 5%
Fac repede calculele. La 420 de mii, dobânda pe an e 21 000. Încă 5 000 întreținerea, taxele de proprietate și asigurarea, cel puțin. Și încă 10 500 achitarea casei. Intru în panică. Dar dacă peste câțiva ani se mai mărește și dobânda?
Joi, 25 septembrie:
Program de voie
Vineri, 26 septembrie:
Întâlnire cu avocatul. Ies de la el negru la față. E vinerea mea neagră. Nota de plată 14 500. Cu 10 000 peste înțelegerea inițială. Cred că mi-am dat drumul în pantaloni, o grăbesc pe Sulfina acasă, trebuie să fac un duș și să-mi schimb chiloții. Calculez câte luni am de lucrat pe de-a moaca și mi se face rău.
Intru pe blog, ultimul articol pe care l-am postat e mult prea lung să-l citească cineva. Lumea nu mai are răbdare și o înțeleg. Eu nu citesc mai mult de patru rînduri. Cum te poți informa în patru rânduri? Sau ce poți scrie în patru rânduri. Mi-am imaginat un șablon.
Dormit, sculat, spălat, mâncat, băut și f..., că sunt pudic. Alte necesități fiziologice. Răspuns la e-mail-uri. Condus mașina, semnat condica, sarcini de serviciu, ceartă cu șeful, împunsături cu colegii. Citit ziarul, urmărit știrile, un pahar de vodcă, o bere, o țigară. Iar mâncat, iar f... și iar culcat. O zi plină.
Luni, 29 septembrie:
Azi nu lucrez. Nici mâine. Abia miercuri intru în șut. De miercuri până miercuri. Pe urmă de miercuri pînă miercuri sunt din nou liber, ăsta fiind programul meu de petrolist. De miercuri până miercuri când sunt la serviciu, lucrez 12 ore pe zi, treaba cu opt ore e o chestie comunistă la care noi nu ne supunem, pentru că noi suntem capitaliști.
Fiind singur acasă m-am strecurat pe o pagină web pornografică, dacă află Părintele nu mă mai spovedește. Pe urmă nu mai reușeam să ies, se înmulțeau paginile uite-așa, buluc, de parcă le fecundase negrul pe care l-am văzut eu cu măciuca lui cât toate zilele.
- Huou!
Până ajunge Sulfina acasă de unde lucrează, calc ca pe coji de nucă.
Joi, 25 septembrie
Program de voie
Marti, 30 septembrie
Va fi ultima zi liberă, încep ciclul de la capăt. Să mai zică cineva că n-au și barbații ciclurile lor.
Eu nu știu de unde s-a strâns atâta populație care e un cuvant misterios, aveam o colegă Adriana la școala noastră și, dimineața, când ne adunam toată clasa, zicea - salut populație! într-un fel anume și cam particular, accentua numai ce nu trebuie din cuvânt. Parcă-l sculpta. Altfel era o colegă bună, învăța toate poeziile pe de rost și socotea din capul ei blond. Băieții o trăgeau întruna de păr că purta coadă, iar Adriana alerga după noi cu cartea de botanică să se răzbune. Să ne altoiască cu ea în cap până ce cartea a devenit ferfeniță, zburau foile din capurile și capetele noastre în toate direcțiile, eu așa cred. Într-o zi, Adriana a venit la mine cu un zîmbet mai mult mieros. Eu am și luat-o la fugă - Unde fugi DoDule, că nu-ți dau în cap. - Ba eu tocmai de aia fug, că vrei să mă altoiești în cap cu cartea de botanică. - Ba nu, dimpotrivă, am venit, și se pisicea, să te întreb dacă nu vrei să schimbăm cărțile între noi. - Care cărți, am devenit imediat circumspect. - Cărțile de botanică... - Și eu cu ce mă aleg? - Cu cartea mea de botanică - Lasă asta, ceva pe deasupra, cartea ta de botanică e o gioarsă, cine nu știe. - Îți dau stiloul meu pe deasupra - Eu nu scriu cu stiloul că-mi pătez uniforma și cămașa cu cerneală. Și degetele. Și buzele. Chiar și urechile, câteodată - Atunci îți dau pixul meu - Cu câte culori? - Cu patru! Am făcut schimbul abia ascunzându-mi satisfacția. Îmi și imaginam ce moace au să facă ceilalți băieți când au să vadă stiloul Adrianei la mine. Numai că a doua zi, la ora de botanică, profesoara ne-a controlat cărțile prin surprindere. Când a văzut-o pe-a mea în ce hal arăta a făcut o mutră de oroare. M-a luat de urechi și m-a scuturat în toate direcțiile și punctele cardinale, parcă eram la geografie. - În viața mea n-am văzut un manual de botanică atât de mizerabil. Mizerabil, chiar așa a zis și s-a prins cu mâinile de frunte. Derbedeule. Ia vino cu mine! M-am dus cu profesoara în cancelarie și profesoara a arătat cartea la toți profesorii din cancelarie. Așa m-am pricopsit cu nota scăzută la purtare și cu un patru lățos la botanică. Direct în catalog să-mi fie învățătură de minte. Dar și pe Adriana, când am prins-o, am tras-o de păr până m-a durut mâna și a început ea să plângă, ca orice fată. S-a jurat că mă spune la fratele ei mai mare care o să mă omoare negreșit. - O să facă șorici din tine, porcule ce ești! Totuși, după o săptămână, iar alerga după băieți să-i altoiască cu cartea mea de botanică în cap. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat cu toate că se întâmplase. Îi pocnea și le zicea - Din partea lui DoDu! - Cum adică din partea mea? Nu pricepeam, colegii mei nu înțelegeau nimic iar eu n-aveam chef să le explic deloc, dacă erau proști. Vedeau doar că pe mine nu mă mai fugărea, cu toate că îmi trecuse supărarea pe ea. Pixul în patru culori i l-am dat lui Troancă, frate-meu, în schimbul a două tuburi de cartuș, folosite. - Dacă vrei îți dau și ție un tub. Adriana a părut surprinsă. - Lașule! Ce să fac eu cu tubul? - Poate te iau din nou de păr, atunci să te văd. Dar nu voiam s-o mai trag de păr, nici prin cap nu-mi trecea. Între timp Adriana își și tăiase părul și nu mai purta coadă. Și în afară de asta, mă simțeam izolat de ceilalți băieți cu toate că lor nu le făcusem nimic. - Îți stătea cam bine cu coada aia a ta, am recunoscut. Nu știu ce mă apucase deodată sinceritatea. Am tras cu colțul ochiului să fiu sigur că nu mă vede cineva și i-am spus repede - Îmi pare rău că te-am tras de păr - Mie nu Mie mi se uscase gâtul și-l simțeam ca pe-o iască. Am mai tras o dată cu ochiul și m-am precipitat - Vrei să te pup? - Da, vreau
Trotuarele se umpluseră de atâta lume, păreau furnicare, mai ales în apropierea liniei de start unde roiau reporterii ziarului, radioului si televiziunii locale. P urtam paltonul cu numarul 244 și nu-mi mai încăpeam în pielea mea păroasă. Îmi venea să pleznesc ca o căpușă.
Fort McKay nu e la capătul pământului nici pomeneală, ci dimpotrivă, în mijlocul pădurilor seculare, dacă te uiți atent pe vreo hartă. Și nici n-ai cum să te rătăcești, spre Fort McKay nu duce decat un singur drum care nu cotește nicăeri. Nici nu se prelungește, se termină și gata. Aici lucrez eu. Mai nou, că până nu demult eram hidraulician în Edmonton. Acum sunt petrolist înfocat mi-am schimbat și cascheta, e albă!! Ca petrolist, cel mai important nu e să lucrezi, ci să respecți protecția muncii. Dacă respecți protecția muncii ești cel mai bun muncitor și toată lumea te privește cu respect, mai ales șeful meu care nu te întreabă ce-ai lucrat azi, te întreabă dacă nu cumva ești viu și nevătămat. - Da, șefule! - Bravo, mă, carry on, că așa se zice pe aici. Și pe unde te-ai păzit să nu ți se întâple nimic? - Prin sala de mese. Am citit la un roman până m-a luat plictiseala, că era de Marin Preda, pe urmă am jucat șah cu Jonathan. - Aha, bun așa, cât e scorul? - 10-1, dar m-am plictist și de șah. - Și ce-o să faci până la terminarea programului.
- Cred că o să trag o moțăială zdravănă.
- Bine, numai vezi să nu cazi de pe scaun și să te lovești, că intrăm în belea. Asta ne-ar mai trebui. - Nici o grijă, șefule, că am început să mă deprind cu moțăiala Orice faci, trebuie să faci încet și cu grijă. Cum calci cu piciorul, cum îți sprijini coatele pe masă,cum îți așezi c... pe colacul de la veceu și câte și mai câte M-au învățat colegii toate secretele meseriei de petrolist, cum să nu te rănești sau să nu te accidentezi. Taine știute numai de petroliști adevărați. Mă refer la petroliștii canadieni. Printre care acum mă număr și eu.
