M-am gândit la ceea ce mă face fericit. Și am ajuns cu socoteala că mult mai
multe lucruri decât cele care mă fac nefericit. Concluzia pare destul de
transparentă.
Țânțarii sigur mă fac nefericit. Și furnicile.
Unii îți bâzâie în urechi și te mușcă de unde apucă iar ceilalți îți invadează
baia sau se urcă pe tine dacă încerci să te întinzi pe iarbă. Așa că mă țin
departe.
Sunt fericit că am scăpat de muștele și șobolanii
din România. De câinii vagabonzi și gloabele țigănești. Și de viespile din
Windsor. Și de skunkșii din Windsor.
Sunt nefericit că în Edmonton iarna durează 7
luni din an.
Dar sunt fericit că am scăpat de căldurile umede
din același Windsor de care nu te puteai ascunde decât în pivniță cu aer
condiționat 24 din 24 de ore sau de iernile blânde dar umede care ți se
infiltrau în oase și articulații. Sunt fericit că am scăpat de verile din
România când mi se încingeau pereții de beton ai apartamentului și transpiram
în timp ce dormeam. Dacă dormeam. De asfaltul care ți se topea sub picioare, de
praful, noroaiele și căcații în care călcai mergând pe stradă.
Sunt nefericit că nu mă pot vedea decât extrem de
rar cu anumiți prieteni și parte din
familie, mă chinuie dorul de ceea ce am
lăsat și îndrăgit, totuși, în România.
Sunt fericit că am scăpat de țigănia de acolo. De
șmecheri, de maneliști și de politiceni cretini și hoți îmbogățiți peste
noapte. De președinți căzuți în cap, polițiști duși cu pluta, vânzătoare
obraznice și medici hrăpăreți.
Sunt nefericit că nu-i pot ajuta pe toți cei care
îmi sunt aproape. Pe cei mai săraci ca mine, mai puțin norocoși în viață, mai neajutorați decât am fost eu, pe
cei mult mai nefericiți ca mine.
Sunt fericit că sunt alături de soția mea și de
copiii mei. De o parte din prieteni. Și de câțiva cunoscuți.
.