Edmonton in luna Mai

În ciuda zăpezii din fotografie, cam groasă, fotografie făcută la nouă seara și-un pic, primăvara vine și la noi. Cu niște ezitări. Vine pentru că o așteptăm.Toată suflarea din Edmonton așteaptă primăvara, despre altceva nici nu se mai vorbește pe aici, decât despre primăvară, hokey, criza economică (pe gătate și aia), dezastrul ecologic din Golful Mexic și niște crime din oraș că altfel nu s-ar vinde ziarele. Dar primăvara n-are niciun motiv să mai întârzie. Copacii au înfrunzit, iarba și-a luat prima coasă, umblăm în tricou și unii s-au dat la pantaloni scurți. Na, să ningă, nouă nu ne pasă.
Între timp mi-am terminat primul contract de muncă pe anul ăsta, la rafinăria Petro-Canada din Sherwood Park, recuperând din pierderile financiare de peste iarnă. Am lucrat din nou pentru cazangii, de data asta n-am mai cărat ciocanul după mine, munca mea a fost mai mult de observator. Aici i se spune privitor. Sau urmăritor. Dacă, de exemplu, cineva sudeaza, altul trebuie să-l urmărească. Așa e regula, n-am inventat-o eu. Îți pui o vestă verde peste salopetă și îl urmărești pe sudor cum sudează. Poziția se numește spark watcher. Pe românește, privitor de scântei. Alteori cazangii intră în vase și atunci tu stai la gura vasului cu o vestă albastră și te uiți la ei înăuntru. Postul ăsta se numește confined space watcher, adică privitor de spații strâmte.
Tot între timp am aniversat 25 de ani de la căsătorie. M-a suportat Sulfina atâția ani, aproape că nu-mi vine să cred. Abia mă suport eu, câteodată. Ba pe deasupra mă mai și iubește, cel puțin așa îmi șușotește seara când ne culcăm. Iar eu îi răspund emoționat:
- Me too.
- Și ce i-ai cumpărat?
Întrebarea asta mi-a pus-o Lorn, un coleg din Thunder Bay.
- O vază cu lalele. Florile ei preferate.
- Păi trebuia să-i iei un set de bijuterii de argint. Eu am divorțat înainte sa împlinesc 25 de ani, am scăpat de cheltuială.
- Dar divorțul cât te-a costat?
- Vreo 50 de mii, plus că i-am lăsat casa, Lincolnul și jumătate din cont.
- Atunci mă grăbesc să-i cumpăr setul ăla de argint de care pomeneai.
Tot între timp, unul din băieții mei, a terminat școala. Urmează partea mai grea, găsirea unui loc de muncă. Companiile se cam feresc de tineri, din cauza inexperienței, nu ca în România, unde patronii nu te mai angajează dacă ai trecut de 35 de ani. De parcă în România pensionarea e la 40. Dar mai poți să ști? Îmi amintesc că în perioada de după 1989 s-a pensionat lumea într-o veselie la tot felul de vârste care mai de care mai fragede.
Tot între între timp, celălalt băiat al meu s-a mutat de la mine pentru că, după părerea lui, locuiam la țară, adică la capătul de vest al orașului. În plus a susținut că e timpul să trăiască pe picioarele lui ceea ce m-a impresionat și mi-a venit să mă smiorcăi. Sulfina a și făcut-o. S-a mutat în buricul târgului la un bloc cu lift, aproape de punctele importante de distracție. Dacă mă nervez mă mut și eu cu Sulfina, mai pe la toamnă, că ne-a cam plăcut apartamentul băiatului și am fi și mai aproape de el, nu cumva să ne-apuce dorul.

(articol scris de rușine la observația lui Delaskela)

Ocazie

Azi, lumea rea și împielițată în care trăim și din care facem parte, am grijă ce vorbesc, a tăiat toți copacii din parcarea noastră. Vreo 80 de foioși, arțari de-ai noștri, cu care ne lăudăm pe toate drapelele canadiene, iar am grijă ce vorbesc. Nu zic că erau falnici, dar erau copaci. Aveau și frunze! Drapele multiple, am grijă ce vorbesc. Cum se poate ca primăria să avizeze așa un măcel? Când, pentru un singur copac, dacă-l ai în grădina ta, yardul tău, și vrei sa-l tai îți trebuie nu știu cîte avize. Doar nu suntem în România, țara tuturor posibilităților. Ci în Canada, țara tuturor resurselor, pentru că am grijă ce vorbesc.
Managerul clădirii, un red neck ordinar, aoleu, ar trebui să am grijă ce vorbesc, ne-a anunțat cu o săptămână înainte să ne mutăm autoturismele să nu ni le facă praf. Ne-a furișat o hârtie pe sub ușă pe care scria că va fi zi de curățenie, nicidecum de exterminare și genocid ecologic. Că nu mă mai pot abține. De-acum, planeta o să aibe câțiva metri cubi de oxigen mai puțin. Au adus și o mașinărie, cum cădea copacul cum îl băgau în mașinărie și-l măcinau. La capătul ei ieșea rumegușul vesel direct într-o basculantă. Mai un pic și-l scoteau dulăpior. Il consider un act terorist, de data asta chiar nu m-am abținut, cuvântul ăsta va intra direct în vizorul celor de la FBI care-mi vor traduce pe loc articolul și voi fi, o vreme, rezident pe listele lor de degenerați mintali, dacă tot mă vor citi și nu-mi pot ține gura.
Am rămas cu butucii și rădăcinile. Întrebarea e de ce le-au picat managerilor pata pe copaci? Poate că nu din cauza frunzelor și a costurilor liberalizate legate de curățenia acestora. O economisire ridicolă de câteva mii de dollari pe an... În lipsa unui răspuns, cu toate că nu m-am interesat niciunde, m-am căpătuit cu altă întrebare. Unde o să-mi duc eu autoturismul pe timpul curățeniei fără să cheltui bani? Fiind într-o mică jenă financiară până la relansarea economiei. Am ales să merg la mall, unde te poți plimba gratis și mai e și aproape de unde locuiesc, deși știam că la mall nu scapă nimeni fără să cumpere ceva. Ți se lipesc mărfurile de mâini, de picioare, de buzunare mai ales. Ori de poșetă, să zică Sulfina. Adică să-mi dea dreptate.
Mi-am lăsat acasă portofelul, grijuliu, și mi-am luat doar permisul de conducere. Un fel de a-ți pune armura, iar eu mi-am pus armura. Cu coif cu tot. Războaiele sunt pentru bărbați, orice s-ar spune, așa cum cratițele sunt pentru femei, deși nu se mai spune, pentru că politic nu mai e corect. A afirma ca femeia e pentru coada cratiței, e discriminatoriu. A spune că bărbatul e pentru război, nu e. Du-te și repară gardul că ești bărbat, nu e discriminatoriu, doar du-te și spală copilul la cur că ești femeie. Mă ia gura, iarăși, pe dinainte.
La mall a fost aglomerație și după doi kilometri m-a prins oboseala, setea și foamea. M-am scobit în buzunare după mărunțiș. Am găsit de-un covrig si un pahar de apă. Apoi m-am așezat să mă odihnesc pe o băncuță, în fața unui magazin, întâmplător de îmbrăcăminte pentru bărbați. În vitrină reclamă mare. 50% reducere. Măi să fie. Deci dacă, aș lua o cravată de 20 de dollari, ceea ce era exclus, neavând portofelul cu mine, aș plăti, de fapt, zece. Până la urmă curiozitatea m-a împins înăuntru, ce putea să mi se întâmple, doar eram în armură.
Acasă, i-am povestit Sulfinei tărășenia.
- Și ce-ai cumpărat dacă ai fost la mall?
- Un costum.
- Ce costum?
- De haine, doar știi că n-am avut unul de când m-am însurat.
- Păi eu ți-am spus de atîtea ori să-ți iei unul, că te râde lumea dacă n-ai costum.
- Da, păi de aia m-am și dus... cu toate că un costum îți cumperi să-l îmbraci, nu ca să n-ajungi de râsul lumii.
- Dar cum ai reușit, văd că portofelul l-ai lăsat acasă.
- Ei, pe baza carnetului de conducere, plătesc mâine, când mă duc să-l probez.
- A fost ofertă?
- Da, de 50%, dar nu la costum.
- Dar la ce?
- La cămăși. N-am observat de la început, sub 50% scria cu niște litere mici, imposibil de citit cu ochiul liber. Așa că mi-am cumpărat și niște cămăși, ca să nu pierd ocazia

.

Jurnal de duminică

Azi m-am evaporat de la slujbă tocmai când se pomeneau morții, ca de obicei, că atunci nu te vede nimeni, lumea e preocupată să clatine masa umflată de colaci, colivă, vin!! bunătăți adică. Coliva cu esență de rom!! Cacao, nucă și bombonici. Am clătinat și eu, odată, masa, mai cu nădejde, credeam că ceilalți din jurul meu nu sunt în stare, ocazie cu care coliva a ajuns fleașcă pe podea și bombonicile s-au împrăștiat prin toată biserica, ce să la mai aduni. Cine știe câți morți am supărat. Na, știu că n-am nicio scuză.

M-am furișat afară cu tot cu cheile de la mașina Sulfinei și dă-i bice la cel mai apropiat fast food unde m-am cinstit cu două gogoși, o cafea lungă și cu ziarul local. În ziar am citit pe sărite toate bârfele mai ales pe cea cu hoțul de bijuterii pe care l-au prins polițiștii tocmai în fața apartamentului jefuit.
- Mint, m-a asigurat un om de la masa vecină care trăgea cu ochiul la ce citesc eu. Uite, în ziarul meu scrie altceva.
Omul acela avea tot un ziar local, dar unul mai mare ca al meu. În care scria că hoțul și-a rupt gâtul sărind de la balcon să scape cu prada și-a murit pe loc.
- Iar în al meu, a spus un alt om, de la o altă masă, cu ziarul cel mai mare, scrie că păgubașul l-a ajutat să sară balconul, ca să încaseze asigurarea pe bijuterii.
- Da de unde, s-a băgat alt om, n-ați ascultat la radio? S-a anunțat azi dimineață, bijuteriile erau false, originalele au fost înlocuite și vândute clandestin de soția păgubașului cu mulți ani înainte. Iar banii i-a cheltuit cu amantul.
- Păi amantul era unul și-acelasi cu victima, ne-a informat omul de la cea mai îndepărtată masă din cafenea, se anunță chiar în acest moment la televizor.
- Până la urmă toți mint.
L-am privit cu toții, întrebători, pe vânzătorul de cafea care trăsese cu urechea la ce se discuta între mese.
- Victima sunt chiar eu.
- Hopa.
- Am fost băut în seara respectivă, ne-a povestit el, și am adormit sub balconul cu pricina. M-a trezit un ofițer de poliție și m-a legitimat. N-am avut niciun act la mine. Ori le-am pierdut, ori mi le-a furat cineva în timul somnului. Portofelul, lanțul de la gât și inelul. Mi-au dat drumul după ce am clarificat problema identității.
Brusc, vânzătorul ne-a devenit simpatic și după ce s-a plâns că n-are nici cu ce să-și plătească chiria, i-am lăsat fiecare câteun bacșiș mai umflat ca să-l mângâiem. Vânzătorul ne-a mulțumit frumos și ne-a urat o zi bună. La ieșire, l-am auzit râzând mulțumit cu alt vânzător, care zicea ceva de fraieri și sacări, probabil se referea la polițai, dar nu mai sunt sigur că mă grăbeam să ajung înapoi la biserică să nu pierd predica
.

Ziua recoltei

Deși copacii sunt încă verzi în Edmonton ninge. Dar nu în dușmănie. Ai putea scrie un basm cu degetul prin iarbă. Noaptea se face minus 10, iar ziua se așterne zapada. Ne povestesc cei de la bletinul meteo. Prima zăpadă, va ninge toată săptămâna.
Iar luni vom sărbători ziua recoltei

.

Vangelis - Come To Me

pentru cine e interesat

http://www.youtube.com/watch?v=lKBqHkdRbVU

În Edmonton zăpada e de o palmă de bărbat (pentru că susțin blogosfera masculină), însă are gingășia unei femei (pentru că susțin și blogosfera feminină), pentru că noi, femeile, și noi, bărbații, trăim în aceeași lume, lumea noastră. Noi lupii și noi elefanții. Noi păduchii și noi fluturii de varză.

Noi, vrăbiile. Noi, merii înfloriți. Noi, creștin ortodocșii și noi, musulmanii. Noi, ungurii și noi, românii. Dar mai bine vă las să ascultați piesa lui Vangelis

O, bradul meu, cu garanție

Mi-am cumpărat brad!!! Dar nu chiar acum. Pe care l-am cărat cu șalele mele pentru că n-a încăput în porbagaj, așa mi-a spus omul care vindea brazi, în piața noastră

- De ce nu încape?

- Din cauza frigului

- Păi am un porbagaj cât toate zilele

- Nu contează, la frig lucrurile devin casante, mai ales brazii, altfel nu garantăm

- Și altfel garantați?

- Altfel da

L-am luat în spate și l-am dus acasă pe un frig cutremurător. Cu tot cu garanție.

Pe 25 am fost la biserica noastră, cu o duminică înainte popa ne-a avertizat:

- Cine nu vine de Crăciun la biserică și nu-și aduce și copiii o pățește urât.

Eu repede mi-am luat un copil cu mine și fuga la biserică. Cu capul destul de greu din cauza Ajunului, cu toate că tot popa ne-a avertizat.

- Să nu vă prind că vă ghiftuiți în seara de Ajun că ați încurcat-o!

Iar după slujba de Crăciun ne-a întrebat cu ochii subțiați:

- Cine lipsește?

Ne-am înfricoșat pe loc să n-o pățim, iar câțiva au răspuns precipitați

- Noi suntem aici

Dar eu nu m-am precipitat fiindcă ațipisem de la predică

- Atunci nu de voi am întrebat

Ceilalți s-au speriat că poate vorbește de cei care n-au spus prezent încă și s-au precipitat și ei

- Și noi suntem aici

- Nici de voi nu vorbeam

Atunci m-am înfricoșat eu, caci numai eu nu spusesem nimic, cine știe ce mai visam și de data asta

- Dar și eu

- Și tu ce?

- Sunt pe-aici

- Mare minune!

Pe urmă mi-au trecut emoțiile, bine că am fost pe-acolo

Când m-au văzut copiii mei și Sulfina mea cărând o, bradul meu, au vrut să mă îmbrățișeze dar nu i-am lăsat, mă făcusem și eu casant, îmi crescuseră țurțuri pe sprâncene, mi-a înghețat respirația ( plus mucii) iar degetele de la mâini mi-au rămas strânse de tulpina copacului.

- A spus vânzătorul de brazi să lăsăm o, bradul meu să se dezghețe mai întâi, altfel îi cad crengile ca găluștile și nu garantează

- Și altfel garantează?

- Altfel da

- Are stativ?

Mai mare mirarea că nu mi-a înghețat și vocea ca în Fort McKay, numai că în Fort McKay mi-a înghețat și altceva. Sulfina s-a cam îngrijorat și m-a sunat de urgență după ce a ascultat buletinul meteo

- Vezi să nu-ți înghețe altceva...sau dacă îți îngheață, contează în ce poziție...

- Păi și stativ, că m-a costat cât bradul la un loc, m-am nervat din senin amintindu-mi că îmi înghețase ceva în poziția care nu trebuie. Puteam să-mi imaginez că mi-am cumpărat doi brazi pe câți bani am dat, dar nu mi-am imaginat. Mi-au cam tremurat buzunarele. Cum poate să coste un stativ cât un brad. Dacă mă pricepeam, forjam eu un stativ pe loc, numai că în meseria asta încă nu m-am încumetat.

Ajunul de Crăciun l-am petrecut la Florin și Păpădia lui. I-am afumat bine garajul cu grătarele, că afară nici vorbă pe temperatura aia, ne plesneau paharele cu cognac în mână, de care popa ne-a interzis să ne-atingem, dar ce să facem dacă suntem în ultimul hal de păcătoși, nici curaj să mă spovedesc prea devreme nu mai am. Plus sarmalele de aperitiv și toate porcăriile din farfurii, ghiftuială de nedescris.

- După biserică veniți înapoi, ne-a amenințat Florin, că trebuie atacat curcanul!

- Care curcan?

- Curcanul din tavă

- Păi nu ținem și noi un pic de post după sarmale și fripturi plus toate șmecheriile dinainte?

- Hai, mă, că te-ai găsit, ce dracu, păi de mâine s-a terminat cu postul, urmează praznicul!

- Dar numele, m-a întrebat unul din băieții mei

- Ce nume?

- Cum îl cheamă?

- A, îl cheamă o, bradul meu, parcă am menționat pe undeva

- Pe unde?

- Acum nu-mi amintesc, că încă sunt casant

- Și de ce numai al tău?

- Nu m-ai auzit bine, am spus, o bradul meu!

- Chiar așa am și auzit

- Atunci cheamă-l pe numele lui

- O, bradul meu!

- Vezi?

- Da, acum văd, s-a dumirit un băiat al meu, fain nume

Așa că după ce s-a dezghețat am așezat o, bradul meu în stativ, i-am adăugat apă la bază și l-am împodobit. Pe urmă l-am fotografiat pentru garanție. Altfel nu.