Loază

(poezie modernă cu final în coadă de pește, formă finală)


Motto:
Locuiesc la tata-n oază
Că sunt loază golomoază
Pantalonii-mi stau de groază
Jumătate în găoază



*
dimineața când mă scol, duc măciuca la pișare
încă moțăi casc domol și mă clatin
din picioare

dar stropesc puțin colacul că mi-e silă să-l ridic
urina
ricoșează în perete și mi-e ciudă
mă oftic

o beșină insolentă explodează zgomotoasă
era să mă c... pe mine
ațipisem cu atâta liniște prin
casă

poți s-o scuturi până mâine orice-ai face n-o să poți
mai rămane-un strop pe țeavă
să se scurga și-n chiloți

ticăloasa, mă gândesc să fac un duș că put pe bune
dar ce lene
mă apucă-așa fără vreun motiv anume

nici pe dinți, nici pe gingii, pe limbă... sunt de groază
sunt așa cum mă descrie lumea
loază

da
acum mi-e bine am scăpat de presiune
mă scarpin satisfacut la coa... și în c... iar ceasul peste cinci minute
de-o să sune

Stimate domnule Duma,

plicul expediat de dumneavoastră și poposit la mine pe birou încă de săptămâna trecută, mi-a reținut atenția prin roșul său aprins, intens, incandescent, strident și pătrunzător, rănindu-mi cu agresivitate retina.

Din păcate, trecând peste violența sa cromatică, n-am reușit să-l deschid, în ciuda tentației și curiozității pe care mi le-au stârnit. Mențiunea cu majuscule „PENTRU CONCURS” mi se pare ambiguă și înșelătoare, într-un fel, derutantă. Conținutul, judecând după aparențele exterioare, părând mai degrabă unul politic. Or, eu sunt(!) o persoană implicată și aliată politic, spre insatisfacția unora. Pe de altă parte, am fost extrem de ocupat, lucrez la o nouă versiune a monumentalei mele lucrări de istorie a literaturii.

Sugestia mea este să reexpediați conținutul epistolei colegului meu, Adel Bostănescu, redactorul șef al revistei. Mulțumesc pentru înțelegere.
Director România Literară Contemporană, Niki Molănescu

Stimate domnule Duma,

după ce s-a rătăcit de câteva ori, ceea ce a devenit o regulă de când serviciile poștale române au intrat în grevă, plicul cu încercarea dumneavoastră literară, ”Loază”, pe care am și răsfoit-o deja, a reușit să sosească cu corespondența de miercuri. Între timp, greva a luat sfârșit, surprinzător de brusc, perdanții fiind de data aceasta chiar greviștii, cred că sunteți de acord cu mine. Un deznodământ la care a concurat și vremea mizerabilă, o săptămână în care a plouat neîntrerupt, scoțând șobolanii Bucureștiului pe trotuare, un tablou dezagreabil și obscen, imaginați-vă că au început să se împerecheze în jurul tomberoanelor, deasupra capacelor de canalizare și chiar la intrarea în magazine - au împânzit orașul ca niște cuceritori cu blana zbârlită, boturi umede și cozi monstruoase, dezgustătoare - semănând panică printre greviști, copleșindu-i cu potențialul lor contagios și infecțios, dacă-mi permiteți această scurtă digresiune.

Revenind la subiect, lucrarea dumneavoastră este excelentă, are forță lirică, un cinism bine stăpânit, cu un limbaj fără artificii inutile, o pastișă stilistică reușită, în opinia mea, după marele nostru Topârceanu. Tocmai de aceea voi fi franc cu dumneavoastră. Pentru a intra în concurs va trebui să retrimiteți materialul doamnei Catrina Bleuzea, cea care se ocupă de secțiunea poezie, eu mă ocup exclusiv cu răsfoitul cărților, poate ați observat rubrica mea, cărți răsfoite de Adel Bostănescu, unde-mi exprim avizat părerea în funcție de titlurile cuprinse în volum. O metodă nu atât de ortodoxă, dar vă asigur, sută la sută mai eficientă.

Al Dumneavoastră, Adel Bostănescu, redactor șef al României Literare Contemporane

Stimate domnule Dorian Duma,

mi-a sosit lucrarea dumneavoastră pentru concurs, destul de târziu, (asta e România, domnul meu), socotind după data expedierii, deși nu pot să înțeleg de ce la mine și nu la persoana desemnată să se ocupe de acest eveniment, (ăștia ne sunt românii), iertată-mi fie malițiozitatea care nu are nici o legătură cu persoana dumneavoastră.

Pentru a intra în concurs, vă propun să retrimiteți lucrarea altui redactor, suntem plin de redactori, doar suntem plătiți de la buget, și am ajuns să ne călcăm pe picioare, atribuțiile mele restrângându-se la selecția textelor de proză și poezie ce intră în cuprinsul revistei. Puteți încerca mai întâi la directorul adjunct, cel care crede că le știe pe toate și se ocupă cu repartizarea de sarcini angajațiilor, domnul Gavriil Dichensianu. Sper să fi auzit de el, unii pretind că nu.

Cu bunăvoință, șef al departamentului proză și poezie, Catrina Bleuzea

Stimate domnule Duma,

vă mulțumesc și vă felicit în numele redacției și al meu personal pentru hotărârea dumneavostră de a participa la concursul de poezie al revistei România Literară Contemporană, lansat anul acesta prin bunăvoința sposnsorului nostru principal, Uniunea Poeților din România. În acest sens, vă rug să-l contactați pe distinsul nostru coleg și colaborator cu jumătate de normă, Constantin Ciocgros, care se ocupă momentan de organizare.

Vă doresc mult succes!

Cu considerație, director adjunct Gavriil Dichensianu, critic și autor de istorie literară, de trei ori premiat de uniune, o dată de Academia Română, plus alte premii la fel de importante (am scris, printre altele, depre toți scriitorii valoroși din perioada contestată ai anilor ’70,’80, dar și despre Delavrancea)

Stimate domnule Duma,

vă mulțumim pentru participarea la concursul de poezie contemporană inițiat de revista noastră, publicație afiliată Sindicatului Poeților și vă rugăm să retrimiteți poemul la care să adăugați un subtitlu, să-l corectați dacă n-ați făcut-o deja, și să-i adăugați diacriticele specifice limbii române. Vă rugăm să folosiți sunt, în locului lui sînt și â în interiorul cuvintelor. Scrieți într-un singur cuvânt prenumele negativ niciunul, niciuna, respectiv niciun și nicio, sau scoateți-le de tot. În forma sa actuală textul dumneavoastră este inacceptabil, nesupunându-se rigorilor limbii conform normelor acceptate de Academia Română.

Cu deosebită stimă, Constantin Ciocgros

Stimate domnule Duma,

în urma reorganizării de vineri a redacției revistei România Literară Contemporană, mă ocup temporar de concursul de poezie lansat de aceeași revistă cu aprobarea Sindicatului Poeților din România, din al cărui consiliu director fac parte. În urma propunerii pe care ne-o faceți cu textul ”Loază”, observ o problemă tehnică suficient de delicată pe care urmează să vi-o sesizez și dumneavoastră. Conform regulamentului, lucrarea trebuie introdusă într-un plic sigilat și semnat cu un moto pentru eliminarea din start a unor inconveniențe ce ține de jurizarea textelor. Nu pentru că am aveau vreun dubiu asupra membrilor juriului, ci mai degrabă dintr-o deontologie literară. Vă rog să procedați întocmai și să ne retrimiteți lucrarea, cât mai curând posibil, pe aceeași adresă. Cu mulțumiri,

șef secție publicistică, Cristinel Tudorache

Stimate domnule Dorian Duma,

conform noului regulament, intrat în vigoare zilele acestea, vă atrag atenția că lucrarea dumneavoastră pentru concurs ”Loază”, trebuie însoțită de o poză tip pașaport alb-negru sau color și de o scurtă autobiografie ori CV. Vârsta, locul nașterii, domiciliul actual, starea civilă, gradul cu care ați terminat stagiul militar (un aspect încă nesigur), studiile liceale și post liceale, profesia, locul de muncă, eventual orientarea politică, numărul de telefon fix și celular și tot ce mai credeți dumneavoastră că vă caracterizează sau e important. Puteți include fotografii cu întreaga familie, casa, mașina, impresiile dumneavoastră despre literatură, despre revista noastră, ce vă place în mod deosebit sau ce vă displace .

Vă recomandăm, de asemenea, să retrimiteți poemul, pentru orice eventualitate și vă rog să ne scuzați pentru toate posibilele inconveniențe trecute.

Cu deosebită atenție,

Veta Gheorghe Gheorghiu, tehnoredactor literar

Stimate domnule Dorian Duma,

vă aduc la cunoștiință că pentru a putea participa la concursul de creație poetică inițiat de revista România Literară Contemporană, trebuie să fiți mai întâi membru al Sindicatului Poeților Liberi din România. În acest sens, vă trimit un formular în dublu exemplar pentru cererea de intrare în rândul acestora. Cererea va fi analizată, în cel mai scurt timp, de președintele sindicatului, Domnia Sa, Niki Molănescu.

Cu stimă,

Iolanda Petreușescu, colaborator permanent cu normă întreagă

Stimate domnule Duma,

participarea dumneavoastră la concursul de poezie a fost compromisă și, de aceea, anulată. Ați depășit, din păcate, timpul limită de trimitere al manuscrisului. Ne cerem scuze pentru penalizare și eventuala bâlbâiala din redacție și vă invităm să participați la ediția următoare ce se va ține în aceleași condiții. Așteptăm o confirmare. Indiferent de hotărârea dumneavoastră, noi, colectivul revistei România Literară Contemporană, vă urăm mult succes!

Redacția

Stimate domnule Dorian Duma,

făcâd curat prin dosare și acte, cu ocazia întâmpinarii sărbătorilor de iarnă, am dat peste vraful de corespondență pe care îl semnați și care domină redacția revistei România Literară Contemporană, corespondență împrăștiată prin mai toate birourile angajaților acesteia. Considerând efortul și timpul pe care le-ați investit și ținând cont că revista își mută sediul în altă locație (încă neprecizată, dar certă), am hotărât să vă înapoiez toate materialele semnate de dumneavoastră.

Cu sinceră admirație,

Măgduța Prelipcean, secretar de redacție

Stimate domnule Duma,

cererea dumneavoastră de intrare în Sindicatul Poeților din România a fost aprobată cu statut de invitatspecial, în urma ședinței din 12 decembrie ac, urmează ca, într-un viitor apropiat, să fiți confirmat membru plin. Alăturat, vă trimitem carnetul de membru invitat special precum și statutul organizației noastre pe care vă rugăm să-l citiți cu atenție. Pentru a deveni membru plin, trimiteți lucrările dumneavoastră publicate pe adresa sediului, însoțite de criticile, recenziile și cronicile lor literare. Vă reamintim cerințele minime, (una din variante): trei plachete de poezie fără nicio recomandare (o plachetă să conțină minim zece poeme), două plachete și o recomandare din partea unui membru confirmat, o plachetă și două recomandări sau trei recomandări fără nici o plachetă.

Cu stimă, Valerian Vulcanian, vice președintele Sindicatului Liber al Poeților din România

.

Blow job

Fragment din Via Italia

Am mers cu moldoveanul după brânză, povestește Viorel, gazda mea, agitându-și mâinile. Pentru că m-a pus dracul, povestește tot el. Dracul întotdeauna te pune. Mimând niște coarne imense. Dracul m-a pus, pentru că telemeaua la magazinele grecești din Detroit e mai proaspătă și mai bună decât cea din Windsor. Dar și mai ieftină, asta e. Merg cu moldoveanul, cu mașina lui, el cunoștea drumul că mai fusese, cu vanul lui că e mai încăpător, parcă voiam să cumpărăm toată prăvălia grecului. Habar n-aveam că moldoveanul avea o listă cu cereri de la alți români, făcea și el un ban. Dar nici el n-avea habar că aveam și eu lista mea. Nu știam nici unul de lista celuilalt, decât atât, să mergem cu van-ul lui fiind mai încăpător și să-l burdușim cu brânză. Îmi zice el, Viorele, tu conduși că ești din Făgăraș, eu doar ti dirijiez. Dar nu pentru că eram din Făgăraș, ci pentru că avea el chef de băut. Cum am trecut de vama americanilor cum am și intrat într-un magazin de băuturi alcoolice unde moldoveanul s-a blindat cu vin, la americani fiind pe jumate prețul față de canadieni. Pe urmă ia-o pi colo, ia-o pi colea, s-a facut moldoveanul zob și-am început să ne rotim în cercuri. Deci ne-am rătăcit. Dar nu numai că ne-am rătăcit, dar am intrat în cartierele negrilor. Moldoveanul se învitejise ca un tigru iar mie îmi tremura piciorul pe pedala de accelerație. Lasă, bre, că ești cu mini. Moldoveanul le mai și făcea cu degetul negrilor de pe trotuar care oricum erau încremeniți și uluiți că doi albi inconștienți se plimbau pe străzile lor la ora aia. Ne-a prins seara de atâta învârtitură. I-am spus, bagă-ți degetu n cur dacă vrei telemea, dacă nu vrei să murim de vii, dar nu mai aveai cu cine. Până la urmă, după atâta învârteală, am rămas fără benzină, ne-a încercuit o gașcă de-a lor, de-a negrilor, au început să ne scuture vanul, să ne dăm jos să ne facă chiseliță. Era unul cu niște buze imense, plin de belciuge, agita un pistol că ne zboară creierii. Am coborât, cu chiu cu vai, nu mă mai ascultau genunchii, moldoveanul nervos rău, le zice negrilor că au noroc că nu și-a luat levierul cu el, bine că nu l-au înțeles, eu m-am predat imediat, le-am și spus să-i îmbunez, luați vanul, că nu ni-l mai trebuie. Al vostru să fie! Moldoveanul s-a făcut foc și pară, cum, mă, li dai vanu meu, ticălosule. Nu-l iau ei fără gaz, ti bag în chizdoiul mă-tii, ba te bag eu pe tine. Îmi sare la gât, îi trag eu un pumn, îmi dă el vreo două, negrii se împart în două tabere, una ținea cu mine, alta cu el, cred c-au făcut și pariuri. Până la urmă tot ei ne-au și despărțit când am început să ne gâtuim unul pe altul. Ne-au scuturat de praf, negrii, băieți de gașcă dacă stai să te gândești, voiau să știe în ce limbă ne înjuraserăm birjărește și ne amenințaserăm cu moartea toate neamurile duse sau încă în viață. În românește, păi cum. Ne-au împins vanul până la cea mai apropiată benzinărie și ne-au îndrumat cum să ajungem la magazinul grecului. Grecul s-a speriat, că eram plini de sânge, a vrut să cheme poliția până i-am arătat banii și l-am lămurit că-i cumpărăm toată brânza. L-am mințit, i-am spus că ne-au bătut negrii din cartierul vecin prin care ne rătăcisem, grecul iar s-a oferit să cheme poliția, abia l-am liniștit. Ne-am pansat la el în prăvălie, ne-am pieptănat, ne-am cumpărat și șepci, eu eram tot zgâriat pe frunte iar moldoveanul avea un ochi umflat și nasul cât borcanul, altfel nu treceam noi vama înapoi, am declarat că am avut un accident minor, abia vorbeam pentru că-mi mutase moldoveanul falca. Când ne-a văzut nevasta moldoveanului s-a luat cu mâinile de cap, am mințit-o și pe ea, am pus vina iar pe negri, cum ne-au bătut, cum l-au obligat pe moldevean să bea o poșircă de vin de-al lor, noroc că eu eram treaz și m-a crezut. Și pe tine de ce nu te-a obigat să bei? Pentru că eu eram șoferul, atâta lucru mai știu și negri că nu poți să conduci beat, te amendează poliția și negri îi urăsc pe polițai. Am împărțit telemeaua grecului și n-am mai vorbit vreun an de zile. După un an tot moldoveanul a venit să ne împăcăm, i se vindecase nasul, iar mie maxilarul, a zis că știe el un magazin de ceasuri scumpe în Detroit care dă faliment și le vinde pe nimica toată, dar să mergem cu noaptea-n cap că o să fie coadă, că or să vină toți oportuniștii mă-sii, plus Grigore cu prietenii lui de unde auzise și el pontul. Data viitoare îți povestesc eu cum s-a terminat și cu ceasurile, de-atunci nu m-am mai dus cu el niciodată, nu se abține să nu bea, e neam prost.
- Dar când s-a întâmplat treaba cu ceasurile?
- Acum vreo trei luni.
- Aa.
- Nici nu mai vorbim de-atunci.
- De unde-l știi pe moldoveanul? Cum v-ați cunoscut, vreau să spun.
- Păi nu ți-am povestit încă? Din Trainskirchen. Eram amândoi refugiați acolo, am ajuns deodată în Canada. Făceam numai prostii, abia au așteptat austriecii să scape de noi.
- Deci vă știți de mult.
- Da, de mult.
- Dar aia cu blow job-ul?
Viorel râde.
- A, aia. De unde-ai auzit de povestea cu blow job-ul?
- De la prietenul tău, moldoveanul, dar n-a vrut să-mi dea amănunte, a zis să te întreb pe tine, că tu ești cu povestitul.
- Păi hai că ți-o spun acum, dacă tot m-ai întrebat

.

Concurs

Sper că nu derutez pe nimeni, fiindcă lansez chiar un concurs de titluri de best-seller pe care m-am gândit eu să-l scriu și acum m-am hotărât să vadă lumea ce pot eu să scriu. Pentru că la un bestseller importanța titlului e trei sferturi. Așa am auzit. Din surse. Restul, conținutul adică, nu e așa important. Din aceleași surse.

Iată ordinea importanței, studiată, la un best-seller pentru care mă antrenez de mulți ani:

1. titlul, cum am amintit deja în titlu (concurs) deși se referă chiar la concurs. Să prindă și să aprindă ori să încingă spiritele, să aibă priză, să fie ușor de pronunțat, să provoace interes, să atragă atenția, să incite și să stârnească. Să nu se repete, să nu fie folosit de alții, să nu fie protejat de nimeni și să dea lovitura.

2. introducerea. Importantă pentru cei atrași deja de titlu și care vor să vadă cum începe, pe urmă cum se sfârșește și pe urmă cum se continuuă best-sellerul. Pentru introducere poate țin un alt concurs dacă mă mai gândesc. Știu câteva formule de succes deja perimate. Cum e: a fost odată ca niciodată. Sau: cică era un împărat într-o țară îndepărtată... Sau: trăia odată un rege, sau un balaur, sau un vrăjitor. Am citit, cândva, despre un vrăjitor care lovea o masă cu bagheta lui și masa crăpa pe loc. Iar despre un rege am citit că era verde și mergea pe jos într-un loc anume. Iar despre un balaur am auzit că avea mai multe capete decat creiere și, din când în când, împroșca lumea cu foc.

3. personajele. Un best-seller trebuie musai să aibă un personaj care sa pice cu tronc cititorului avizat și cu care cititorul să se identifice pe parcursul best-selerului. Mai mult sau mai puțin. Mai degrabă mai mult. Personaj pozitiv sau negativ, poate că nu contează în ziua de azi. Dacă e pozitiv să facă tot felul de greșeli neprevăzute ori aproape grave iar dacă e negativ, să fie foarte umanizat și plin de intenții bune în teorie. Dacă e pozitiv să nu plictisească, să nu dea sfaturi și să nu fie moralizator. Dacă e negativ să fie milos cu animalele și să nu abdice de la principii. Lucruri dintr-astea.

4. intriga. Fie încâlcită cu jocuri logice și originală, fie simplă dar cu grad mare de complexitate care să te țină cu sufletul la gură. Dar numai pe parcurs.

5. dialogurile. Neapărat. Mai ales că unii citesc exclusiv dialogurile. Să aibe dialoguri peste tot înafară de titlu și numele autorului. Poate să fie și monologuri dar cu liniuță de dialog.

5. stilul: alert, antrenant, cu atmosferă condensată. Dacă e sf atunci să se petreacă la viitor, dacă e din zilele noastre la prezent plus minus, iar dacă e epopee istorică, ori legendă poate să fie și atemporală. Descriile dacă nu cumva lipsesc, mai bine în câteva cuvinte naturale. Limbajul moderat în general, modern, mult sex și anarhie pe alocuri. Cu multe trimiteri culturale și note de subsol în același stil alert.

6. finalul. Grandios, neprevăzut, în coadă de pește și să se termine cu bine. Poate să moară toți înafară de personajul favorit pentru eventala parte a doua.

7. publicitatea. Agresivă!

8. prețul accesibil de masă și să se garanteze banii înapoi cu litere de-o schioapă, iar cu litere marunțele: numai în cazul în care cartea n-a fost deschisă niciodată.

Aștept propuneri pentru titlu (deocamdată). Ofer surprize și procente la schimb

.

Întrebări esențiale

Parcă trebuie să fii filozof să-ți pui întrebări esențiale, toată lumea își pune, de ce, de ce, cum , în ce fel, iar de ce și cam astea sunt toate, restul doar variații. Tata cînd bea devenea foarte înțelept, își punea tot felul de întrebări încuietoare la care nu avea răspuns și devenea agresiv pe loc.
- De ce nu mi-au mărit mie salariul? se întreba tata și pe urmă scuipa scârbit, ce căcat de viață! Firea-ți ai dracului cu salariile voastre!
Pe urmă se întreba cine l-a pus să facă trei copii care-i mănâncă urechile, uite pentru ce muncește el, ca să hrănească trei purcei, să-i îmbrace, să-i poarte la școală. Își făcea socotelile câte sticle de rachiu ar fi putut sa bea zilnic fără cheltuielile cu noi și ajungea la concluzia că mai multe decât ar fi putut el să bea, mai multe țigări de cât ar fi putut să fumeze, mai multe femei decât ar fi putut să... aici nu era foarte convins și iar se nerva că i-a trebuit însurătoare și copii, așa-mi trebuie dacă sunt prost. Dacă am fost adică. De o vreme se considera deșteptat, însă deșteptat prea târziu.
Mama avea alte întrebări, dar tot fără răspuns. Cu ce am greșit să am eu un bărbat bețivan și violent. Cui greșise și când, că nu-și mai amintea. Poate când fusese copil, poate de pe vremea când era încă doar un sugar? Nu putuse să aibe și ea mai mult noroc, cum avusese alte fete de vârsta ei, mai puțin meritoase și fără zestre pe deasupra? E o lume strâmbă! se inciuda mama, după care îi trăgea repede un doamne iartă-mă, amintindu-și că Dumnezeu făcuse lumea aceea strâmbă și știa el de ce, că doar nu degeaba.
La școală, profesorii se întrebau cu voce tare să-i auzim, poate veneam cu sugestii, dar noi nu veneam.
- Ce ne facem cu hoarda asta de sălbatici? Să-i lasăm repetenți?
Abia aici ne deșteptam și ne tremurau budigăii pe noi, fiind o întrebare existențială.
- Nuuu, murmuram dintre bănci, îngălbenindu-ne de spaimă
- Cum îi convingem, cum îi lămurim să-și facă temele și să-și învețe lecțiile, să nu vorbească în timpul orelor, să nu întârzie și să nu chiulească, să nu se mai bată în recreații, sa nu mai spargă băcile și pupitrele ori ferestrele, să nu-și mai sfâșie uniformele, să nu mai fure creta, să nu mai vină la școală cu păduchi și cu râie? Cum?
Cine să răspundă că era o întrebare multiplă și noi nu puteam răspunde nici macar la una simplă, cum era, de exemplu, de ce nu ne-am facut tema.
- Pentru că mi-am uitat caietul de teme acasă, mințeam cu nerușinare, însă minciuna nu e un răspuns corect oricât ar părea, ci doar o minciună, așa cum i se și spune.
- Băi ce tâmpiți elevi, aceeași scuză aud de când sunt în învățământ, se oripila profesorul, voi chiar n-aveți imaginație deloc? Creatoare vreau să spun, nu cum să vă puneți piuneze sub cur sau să vă împingeți pe scări. Dorian, s-a nervat deodată profesorul (oare de ce chiar pe mine?), ia vino-ncoace! M-a luat de ureche și m-a ridicat în sus până mi s-au bulbucat ochii. Ia mai repetă odată de ce nu ți-ai făcut tema?
- Pentru că mi-am uitat caietul acasă
- De aia nu ți-ai făcut-o sau de aia n-ai caietul la tine? O să te las repetent, poate așa te înveți minte!
De unde să mă învăț minte că m-am speriat în ultimul hal, nu de profesor și nici de repetenția lui, ci de tata care m-ar fi uscat în bătaie. Care mi-ar fi pus alte întrebări la care nu se putea nici răspunde, nici minți. Tata ar fi întrebat:
- Cum ți-ai permis să rămâi repetent? Pe urmă ar fi continuat, nu cumva ai fost mai prost ca restul proștilor?
Am discutat cu Troancă problema și el a fost de acord că trebuie făcut ceva. Am și făcut, am rupt o foaie din caietul de teme, care oricum era gol și am întocmit o listă pe care am numit-o listă deschisă inepuizabilă de scuze pentru tema de casă. Pe urmă am pus punct. O idee pe zi, că nu se mai putea. Prima idee i-a venit lui Troancă și am și pus-o în aplicație. Am citit bine materialul și l-am memorat și mai bine.
- De ce nu ți-ai făcut tema, elev Duma?
- Pentru că n-am înțeles-o, domnule profesor
- Ce n-ai înțeles?
- Acolo unde cad două obiecte de la înălțimea h și care ajunge primul jos
- Și care ajunge?
- Asta e, că depinde
- Pai tocmai asta e, că nu depinde, ajung deodata, accelerația fiind aceeasi
- Asta e, că nu se specifică
- Ce nu se specifică
- Dacă obiectele cad pe aceeași planetă, sau cad pe planete diferite...
- Și dacă se menționa că e vorba de aceeași planetă, înțelegeai?
- Nu
- De ce nu?
- Pentru ca nu se menționează nici dacă sunt identice ca greutate, formă și mărime, plus la ce distanță sunt unul de altul
- Să zicem că e o cădere liberă în vid
- Nici atunci n-aș fi înțeles pentru că manualul meu e vechi și îi lipsește exact pagina cu problema. Plus că mi-am uitat caietul de teme acasă.
Așa că am luat nota 4 pentru lipsă de imaginație, ceea ce m-a făcut să-mi pun și eu prima mea întrebare esențială pe care am uitat-o între timp, însă, din una în alta, am ajuns la cea mai importantă, iat-o: de ce m-am născut? Și de ce tocmai eu? Și de ce tocmai atunci. Și de ce tocmai băiat și nu fată? Și de ce în familia respectivă și nu a vecinului, de ce în România și nu în America unde voiam eu să ajung cu orice preț iar acum prețul mi-a trecut. Și de ce tocmai om și nu altceva.
- De aia, a zis tata, pe urmă, după ce s-a mai gândit, te-ai născut ca să am eu pentru cine hămăli.
- Pentru că mi-a venit sorocul, mi-a răspuns mama, nu puteam să te țin în burtă mai mult.
Bunicul: ca să faci umbră pământului, pramatie, cine mi-a furat luleaua din trandafir pe care am primit-o de la un neamț cand a explodat un obuz și ne-am trezit în aceeași gaură unde i-am cerut o țigară, neamțului îi zburase casca și ochelarii, i-am găsit eu una din lentile și i-am tocmit o ramă dintr-o sârmă ghimpată în care ne aruncase suflul exploziei...
- O știu pe asta, bunicule
- Da pe aia cu eliberarea Budapestei o știi?
- Da, o știu și pe aia, le știu pe toate
- Pe toate o să le știi după ce mori, s-a nervat bunicul aruncând cu cârja după o găină ce intrase în stratul său de morcovi.
Numai că mie nu-mi convenea să aștept până mor. La școală am aflat că de aia ne naștem ca să ne perpetuăm specia, dar tema de casă tot nu mi-am făcut-o.
- De ce nu ți-ai făcut tema elevule?
- Pentru că n-am înțeles-o
- Ce n-ai înțeles, am discutat perpetuarea mamiferelor la ora de curs
- Da, dar catârii nu se perpetuează, mereu trebuie împerecheat calul cu măgarul
- Asta e doar o excepție
- Plus că mi-am uitat caietul de teme acasă
Am luat iar un patru, pentru că ați uita caietul nu e nici un plus, veșnica problemă cu imaginația. Până la urmă, totuși, am terminat și școala dar la întrebări esențiale n-am renunțat, pe măsură ce trece timpul se nasc altele. Ultima la care meditez acum e dacă m-am născut liber sau nu. Pentru ca mereu m-am simțit într-un fel de robie. Societatea te înrobește, familia te înrobește, religia te înrobește. Condiția ta umană te înrobește. Nu poți să faci un pas, un gest, să schițezi un zâmbet, să ai o emoție, să porți cu tine un gând fără sa fii, să aparții, să datorezi sau să îndatorezi, să ai obligații, să faci parte. Din ceva sau din altceva

.

Gașca lui Vasile

O parte din colegii mei sunt indieni din Padmanabhapuram, nu știu cum de le-am reținut provincia că numele lor personale mă străduiesc și nu reușesc. De aceea, unul e Vasile și celălat Gheorghe, iar restul e, pur și simplu, gașca lui Vasile.
Au mai lucrat cu români, cu mulți români, undeva prin Azerbaijan și au învățat câte ceva. Cum au auzit de țara mea de origine, au și venit la mine și au început să-mi turuie, crezând că-mi dă bună dimineața
- Vasile, nu mai bea apă rece că te doare gâtul belești pula!
- Poftim?
Mă luase prin surprindere, recunosc, și am răspuns tot în limba română. Ceea ce le-a dat curaj să continue
- Căposule, magariule, pune mâna muncește nu mai sta cu degetul în cur!
Mă priveau prietenește și așteptau un semn de la mine că i-am înțeles și că le apreciez gestul, ori eu încă nu-mi veneam din surprindere, așa că au încheiat tot ei
- O futem pe mă-ta!

Fragmentul meu

Fragnent din Maratonul paltoanelor

- Ești înger?
Nu era înger, nu numai pentru că nu avea aripi, doar coroana aceea ca la sfinți, în jurul capului, nu atât de strălucitoare, mai degrabă transparentă.
- Ești vreun sfânt?
Îi lipsea și barba, peste toate. Fără barbă nu cred că putea fi vreun sfânt. Poate sfântul Sisoe, de care mai pomenea tata alteori, numai că Sfântul Sisoe nu era pictat pe pereții bisericii noastre din cartier și nu aveam de unde să știu cum arată.
- Sau astronaut?
- Sau astronaut
- Și ce vrei?
Sau era scafandru. I-am prins un greiere, n-am înțeles de la început, ce să facă el cu un greiere, unul gras, la ora aceea greierii își începuseră scârțiala, și erau ușor de prins, l-a examinat apoi l-a aruncat în iarbă.
- Îi lipsește un picior, poate că era un reproș sau doar se justifica, oare pentru ce, cu vocea lui joasă, mereu aceeași.
I-am prins altul, alt greiere, mult mai mic
- Cum te cheamă?
- Dorian.
L-a examinat cu aceeași atenție și iar i-a dat drumul în iarbă.
- Și Duma, numele de familie
I-am prins alt greiere, la fel de gras și matur ca și primul, era să scap punga cu peștele pe picioarele lui, dar ce pantofi avea, fără să-i mai rup nimic, am salvat-o în ultima clipă. L-a luat, a deschis gentuța aceea a lui și l-a bagat acolo. I-am dat toate râmele rămase de la pescuit și i-aș fi dat și briceagul meu pe care îl furasem de la unchiul Iftode. I-aș fi dat și tuburile goale de cartuș dacă le-aș mai fi avut, pentru că mi se dezumflase gura, știam fără să mă mai uit în oglindă. Simțeam adică. Imposibil de ghicit cum o făcuse și nici nu-mi mai venea să plec de lângă el de parcă mă hipnotizase.
- Ce porți deasupra capului?
- Un halou
- Dacă vrei, mâine îți aduc tot soiul de gongi poate te interesează, dacă vrei. Mă refeream la gentuța lui. Să-ți faci insectar. Îl pun și pe Troancă să mă ajute. Ce e un halou?
- Mâine mă mai găsești, mi-a promis, să vii negreșit
- Să aduc și un șoarec?
- Adu unul
De șoareci nu mai scăpam și nici de șobolani nu mai scăpam. Tata nu mai ținea porci demult, dar nu scăpam de șobolani fiindcă ținea vecinul nostru, nenea Gyuri, cu care tata s-a bătut de nu știu câte ori și s-a și împăcat cam tot de atâtea ori. Aveam curse peste tot, aveam pisici și tata mai punea și otravă prin curte, pe unde treceau șobolanii. Șobolanii mâncau otrava, treceau apoi pe sub gard în ograda lui nenea Gyuri și mureau în cocina porcilor lui. Porcii mai mancau șobolani din când în când și mai mureau și ei. Atunci nenea Gyuri venea să se bată cu tata că i-au fost otrăviți porcii și se înjura cu tata pe ungurește.
Lista insectelor e destul de lungă: zece fluturi incluzând coada rândunicii și fluturele alb de varză, molii, ochi de bou, albaștrii, maronii, galbeni, o albină și un bondar, o casă de viespi, câteva coropâșnițe, furnici, muște, paianjeni cu și fără cruce, gongi colorado, gândaci de bucătărie, o urechelniță, un bucătar, o ploșniță de apă, o libelulă, buburuze și doi țânțari. Și un cărăbuș. Și o mulțime de cosași. Am căutat și pisica de ceva pureci, dar tocmai atunci nu-i avea. Cu câteva luni în urmă ne umpluse casa, pe toate cearșafurile mama găsise numai căcat de-al lor, un cuvânt puturos, însă căcatul de purec nu miroase că e prea mic. Eu și cu Troancă eram plini de mușcături îmi închipui ce era pe pisică.
Pe la jumătatea cursei m-am simțit la capătul puterilor. Așa, mama omora purecii cu unghiile, iar purecii pocneau lăsând o pată mică de sânge pe unghiile ei și nu mă mai ajuta nici apa, oarecum, nici faptul că mi-am scos căciula cu tot cu moțul ei galben norocos. Mama a dat cu ddt, pe vremea aia nu era interzis. Spectatorii se răriseră, intrasem pe Whitemud, dintr-o clipă în alta mă așteptam să văd râul Saskatchewan de pe podul Quesnell, împrejmuit de parcul meu preferat, Fort Edmonton, în marș. Spre complexul universitar. Marș în fugă. Nu mai zic de pulpanele paltonului care devenise de o tonă, ceea ce era de așteptat, eu așa cred. Paltonul nu puteai să-l scoți până la intrarea pe stadion, unde turul de onoare era obligatoriu în chiloți de fugă cu mâinile ridicate. Respect pentru spectatorii plătitori de bilete și organizatorii maratonului, instructaj ținut la înscriere înainte să primești cuponul de participare. Și alte cîteva reguli tipărite pe o coală de hârtie, împăturate și pierdute printr-unul din nenumăratele buzunare. Găinile nu le-am mai căutat de păduchi, probabil că mama împrăștiase ddt și prin cotețul lor, era o modă în cartier și chiar în oraș, ddt-ul bun la orice. Noroc că nu se dădea pe gratis, altfel ar fi devenit universal. Una din reguli era că dacă-ți pierdeai numărul de pe spate, te descalificai automat. Sau dacă-ți pierdeai paltonul. Automat. Din bocancii de fugă aveai voie să pierzi unul singur, fularul și mănușile trebuiau abandonate într-un anume loc și așa mai departe. Cine a făcut regulamentul trebuie că avusese ceva imaginație, posibil. Abia după ce am ieșit de pe Whitemud pe Fox Drive și apoi pe Belgravia Road au început să reapară pâlcuri mici de spectatori. Câte unul, care n-avea habar întreba
- Dar ce se întâplă?
- Dar e maratonul, la a nu știu câta ediție
- Și unde or fi ceilalți concurenți?
- Cine știe, pînă acum n-am văzut pe nimeni, ăsta, ăsta eram eu, s-o fi detașat, că e gata să moară, ceea ce era chiar adevărat sau cel puțin pe aproape. Au început să mă aplaude cu toate că nu depășisem pe nimeni și nici în pericol nu eram. Iminent. Tot din ziare aveam să aflu că ultimii 10 km i-am concurat singur, restul fie renunțaseră, fie fuseseră descalificați. Problema organizatorilor era dacă aveam să termin și eu sau nu cursa, lumea era concentrată pe mine, iar la buletinul de știri apăream din când în când, cu moaca mea sleită de puteri alergând cinematografic, în “slow motion”, pe ultimii 10 km gata să-mi dau duhul la fiecare încrucișare de străzi. La un moment dat am vrut să mă arunc cu curul de asfalt, să vomit pe palton și să mă piș în chiloții mei de fugă, să scap de bocancii pe care aveam senzația că-i târam după mine cu certitudine ca pe două bile de ocnaș legate cu lanțul de glezne. Dar nu. Pentru că, pe de altă parte, populația Adrianei mă încuraja și asta îmi excita amorul propriu în ultimul hal, indescriptibil. În complexul studențesc mă așteptau grupuri de fete isterizate, m-am pomenit cu un kilogram de confeti în cap, fluierături, țipete și răcnete. Cineva mi-a adus câteva felii de lamâie, foarte acre, îți țuguia gura, și apă dulce. În fața mea apăruse și un motociclist, nu se știe de unde, oarecum, pe spatele căruia scria „almost there”, aveam să aflu tot din ziar, marca traseul pe care eu îl memorasem deja de pe când