Despre parașute

Pornind de la un articol citit pe blogul Antideontologul, mi s-a părut că am și eu ceva de spus pe marginea subiectului. Părerea mea e că parașutele care se îmbracă ațâțător o fac cu bună știință. O fac să atragă în primul rând un răspuns sexual. O fac să învârtoșeze ștromeleagul bărbaților. Intenționat. Deliberat. Parcă nu e suficient că primești semnalele lor hormonale și corpul reacționeaza în feluri și chipuri. Mergi împiedecat, transpiri sau mai știu eu ce. Bineînțeles că știu eu ce. Ceea ce vreau să spun e că parașutele toarnă gazul pe foc. Vizual. Sau și vizual. Ia uite ce țâțe am, ia uite ce craci, ia uite ce fofoloancă.

Dar ce soi de animal e bărbatul să sară imediat pe femeie și s-o violeze? Eu cred că e același soi de animal cu femela care își fâțîie bucile dezvelite sau acoperite sumar prin câmpul vizual al masculului ori îi sparge nasul cu țâțele.

Dar noi gândim, după unii, noi articulăm sunete, noi nu suntem animale! Ba chiar aia suntem, după alții, animale. Unele din noi ne fâțâim în călduri și altele din noi reacționăm compensatoriu. Instinctul de reproducere funcționează și la om ca și la maimuță, ca și la câini, pisici, ca și la șobolani.

Desigur, dacă ai funcție sau poziție nu se mai numește viol. Un mare domnitor moldovan viola cam tot ce-i cădea în cale. Și îi cam cădea. Îi cădea pentru că o căuta. La el nu se numea viol, ci drept domnesc. De a fi primul. Pentru că legea era el insuși. Și legea era așa, că dacă voia el să omoare pe la ospețe, omora pe la ospețe. Iar înainte de a se culca cu alesul fata trebuia dezvirginată de Măria Sa, dacă așa avea chef Maria Sa. Un fel de botez sau sfințire. De aceea și Biserica Ortodoxă Română de azi(!) l-a numit sfânt și l-a  băgat, mă rog, introdus… așezat în calendar. Probabil că așa l-a lăsat Dumnezeu pe Domnul moldovan, să le fută pe toate fătucile, să le sfințească cu sămânța lui de os domnesc.

Bun, acum avem alte legi. Violul se pedespsește, iar drepturile senioriale au fost anulate. Dacă au fost. Poate că au fost. Sunt de acord cu această lege (să nu cumva să se subînțeleagă că sunt de partea violului și a violatorilor). E ca și cu accidentele de mașină. Vinovatul trebuie să plătească. Calci pietonul ești bun de plată.

În Canada pietonul are dreptate și când trece strada prin locuri nemarcate. Iar pietonul știe care ii sunt drepturile și și le exerseaza. Trece strada cand vrea și pe unde vrea. Fără să privească nici în stânga, nici în dreapta. Numai că mai sunt și șoferi neatenți, sau vitezomani, sau drogati, sau dați naibii  care ignoră, sau uită sau își pierd reflexele, sau așa li se năzare și mi ți-l calcă pe pieton. Cine e de vina? Șoferul, desigur. Va fi judecat și pedepsit. Cu ce-l ajută asta (retoric) pe pietonul mort? Aici ar trebui să răspundă parașutele violate

.

Anunț matrimonial

Pe bărbatul din fotografie îl cheamă Ray și i-a intrat în cap că musai trebuie să se însoare cu o româncă. Dar nu cu o româncă din Canada ci cu una din România, deci ceva original.
- Am auzit că româncele sunt femei de casă, mi-a spus.
De la mine n-a aflat, că eu sunt secretos cu lucrurile astea dar uite că totuși a aflat.
- Eu nu cred că românii sunt diferiți de alte națiuni
- Ba, da, femeile da, am aflat eu, am și eu surse
- Și nu cunosc nici o femeie nemăritată care te vrea pe tine
- Nu-i nimic, pune-mă pe blogul tău, cine citește știe pe cineva și cineva știe pe altcineva. La primăvară vin cu tine în România dacă e rost de însurătoare. Scrie că sunt la 40 de ani și ea să nu fie peste 35 decât cu excepții, să gătească românește și să aibe grijă de casă că am casă mare. Să nu fie urâtă și nici prea atrăgătoare, tot cu excepții, că nu vreau să o împart cu alții. Locuiesc în cea mai frumoasă provincie din Canada (British Columbia) (aici nu minte deloc) și vreau să-mi facă un copilaș eventual, că mai am doi mari din prima căsătorie. Câștig bine, asta nu mai trebuie să-ți spun că știi și tu.
- Și unde să-ți scrie dacă te vrea?
- Îți dau adresa mea: ruffruff1968@hotmail.com Dacă nu vorbesc engleză să-ți lase mesaj aici, că-mi traduci tu.
- Da, șefule

Am terminat anunțul

Maratonul paltoanelor

Eu nu știu de unde s-a strâns atâta populație care e un cuvant misterios, aveam o colegă Adriana la școala noastră și, dimineața, când ne adunam toată clasa, zicea
- salut populație!
într-un fel anume și cam particular, accentua numai ce nu trebuie din cuvânt. Parcă-l sculpta. Altfel era o colegă bună, învăța toate poeziile pe de rost și socotea din capul ei blond. Băieții o trăgeau întruna de păr că purta coadă, iar Adriana alerga după noi cu cartea de botanică să se răzbune. Să ne altoiască cu ea în cap până ce cartea a devenit ferfeniță, zburau foile din capurile și capetele noastre în toate direcțiile, eu așa cred. Într-o zi, Adriana a venit la mine cu un zîmbet mai mult mieros. Eu am și luat-o la fugă
- Unde fugi DoDule, că nu-ți dau în cap.
- Ba eu tocmai de aia fug, că vrei să mă altoiești în cap cu cartea de botanică.
- Ba nu, dimpotrivă, am venit, și se pisicea, să te întreb dacă nu vrei să schimbăm cărțile între noi.
- Care cărți, am devenit imediat circumspect.
- Cărțile de botanică...
- Și eu cu ce mă aleg?
- Cu cartea mea de botanică
- Lasă asta, ceva pe deasupra, cartea ta de botanică e o gioarsă, cine nu știe.
- Îți dau stiloul meu pe deasupra
- Eu nu scriu cu stiloul că-mi pătez uniforma și cămașa cu cerneală. Și degetele. Și buzele. Chiar și urechile, câteodată
- Atunci îți dau pixul meu
- Cu câte culori?
- Cu patru!
Am făcut schimbul abia ascunzându-mi satisfacția. Îmi și imaginam ce moace au să facă ceilalți băieți când au să vadă stiloul Adrianei la mine.
Numai că a doua zi, la ora de botanică, profesoara ne-a controlat cărțile prin surprindere. Când a văzut-o pe-a mea în ce hal arăta a făcut o mutră de oroare. M-a luat de urechi și m-a scuturat în toate direcțiile și punctele cardinale, parcă eram la geografie.
- În viața mea n-am văzut un manual de botanică atât de mizerabil. Mizerabil, chiar așa a zis și s-a prins cu mâinile de frunte. Derbedeule. Ia vino cu mine!
M-am dus cu profesoara în cancelarie și profesoara a arătat cartea la toți profesorii din cancelarie. Așa m-am pricopsit cu nota scăzută la purtare și cu un patru lățos la botanică. Direct în catalog să-mi fie învățătură de minte. Dar și pe Adriana, când am prins-o, am tras-o de păr până m-a durut mâna și a început ea să plângă, ca orice fată. S-a jurat că mă spune la fratele ei mai mare care o să mă omoare negreșit.
- O să facă șorici din tine, porcule ce ești!
Totuși, după o săptămână, iar alerga după băieți să-i altoiască cu cartea mea de botanică în cap. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat cu toate că se întâmplase. Îi pocnea și le zicea
- Din partea lui DoDu!
- Cum adică din partea mea?
Nu pricepeam, colegii mei nu înțelegeau nimic iar eu n-aveam chef să le explic deloc, dacă erau proști. Vedeau doar că pe mine nu mă mai fugărea, cu toate că îmi trecuse supărarea pe ea. Pixul în patru culori i l-am dat lui Troancă, frate-meu, în schimbul a două tuburi de cartuș, folosite.
- Dacă vrei îți dau și ție un tub.
Adriana a părut surprinsă.
- Lașule! Ce să fac eu cu tubul?
- Poate te iau din nou de păr, atunci să te văd.
Dar nu voiam s-o mai trag de păr, nici prin cap nu-mi trecea. Între timp Adriana își și tăiase părul și nu mai purta coadă. Și în afară de asta, mă simțeam izolat de ceilalți băieți cu toate că lor nu le făcusem nimic.
- Îți stătea cam bine cu coada aia a ta, am recunoscut. Nu știu ce mă apucase deodată sinceritatea. Am tras cu colțul ochiului să fiu sigur că nu mă vede cineva și i-am spus repede
- Îmi pare rău că te-am tras de păr
- Mie nu
Mie mi se uscase gâtul și-l simțeam ca pe-o iască. Am mai tras o dată cu ochiul și m-am precipitat
- Vrei să te pup?
- Da, vreau

Trotuarele se umpluseră de atâta lume, păreau furnicare, mai ales în apropierea liniei de start unde roiau reporterii ziarului, radioului si televiziunii locale. P
urtam paltonul cu numarul 244 și nu-mi mai încăpeam în pielea mea păroasă. Îmi venea să pleznesc ca o căpușă.

Dor

Mi-e dor de podurile Timișoarei. De canalul Bega ce-l traversa și din care, altadată, recoltam probe de apă ce se analizau în laboratoarele Combinatului Solventul. De locul meu secret de pescuit. De curgerea, cam leneșă, a apei și-a caiaciștilor ce se antrenau și cărora, tot alteori, le faceam cu mâna.
Mi-e dor de o fată care a oprit odată la mal și-a vrut să mă bată cu vâsla, de parcă ar fi avut nevoie, că era de două ori cât mine. M-a pus să-mi cer iertare pentru că-i strigasem un cuvânt necuvincios.
- Te rog să mă ierți, tanti, că sunt mic și prost
- Mic ești, prost grămadă, dar dacă te mai prind odată strigând dupa mine și arătându-mi degetul, te fac chiftea.
- Nu mai strig niciodată.
Fata avea coșuri pe față și era cam urâtă, dar mușchiuloasă rău de tot, cred l-ar fi putut bate și pe tata. După ce-a ieșit din nou în largul canalului cu barca, i-am strigat ca un nerușinat de pe mal.
- Nu mi-e frică de tine că ești cam urâtă și știu fente de carate.
Fata a mimat că se întoarce din nou la mal, așa că eu am luat-o la fugă și nu m-am oprit până în stația de tramvai. Mi-e dor de stația aceea de tramvai.

Trei cărari

Odată, am vazut un sex, dar parcă n-aş da amănunte, că era o fată care mi l-a arătat în schimbul unei halbe de bere pe care i-am şi plătit-o în avans ca să mă lase în pace. Dar ţi-ai găsit…
- Dacă vrei, poţi să pui şi mâna, s-a oferit fata.
- Şi ce câştig dacă pun mâna?
- Nu ştiu, dar toţi bărbaţii vor să pună mâna…
- Poate pescarii, aia ştiu că pun mâna, ca să le miroase mâna a peşte, dar eu nu sunt pescar…
- Mata nu eşti pescar, mata eşti prea deştept să fii pescar.
Nu ştiu ce-a vrut să spună fata cu asta, dar până la urmă i-am pus mâna, că nimeni nu mă mai făcuse deştept până atunci, deşi era izbitor în ochi. Şi nici de atunci. Ma rog, cu fata nu ştiu ce s-a mai întâmplat, că după toată tărăşenia cu pusul mâinii, m-am îmbătat şi m-am dus acasă pe trei cărări. O cărare ducea la mama, una la fata aceea şi a treia cărare ducea la arest pentru comportament indecent în spatele unui stâlp de iluminat strada.

Despre cocăzari

Aşteptam poştaşul cu sufletul la gură, cu toată ruşinea o spun de care sunt capabil. Fiind ruşinos, aşteptam scrisori de la fete. De la băieţi nu aşteptam scrisori. Băieţii nu erau interesanţi, decât fetele erau interesante. Cu băieţii vorbeam la şcoală zgomotos tot felul de porcării nesărate, să mă audă fetele. Cu fetele nu vorbeam că eram timid, mai bine le scriam scrisorele. Asta se întâmpla mai târziu. Mai devreme, cel mult mă bateam cu ele, că altceva nu ştiam ce să fac. Le lăsam să mă pălmuiască, îmi plăceau atingerile lor. Măcar aşa...
Nu primeam răspunsuri la scrisori, că eram zevzec, dar le aşteptam şi speranţa că voi primi unul mă umplea de emoţii.
Uneori, îmi imaginam că am primit o scrisoare de la o fată necunoscută, frumoasă dar deşteaptă şi chiar citeam din imaginaţie. Mă încruntam, apoi mă înveseleam, apoi iar mă umpleam de emoţii la ceea ce-mi scria fata imaginată de mine.
Într-o altă zi, mi-am făcut curaj şi i-am scris Mioarei, dar nu prin poştă, i-am strecurat un biletel în uniformă când nu era atentă:
Dragă Mioara,
îmi place cum ţi-ai legat părul, te prinde şi te face mai atrăgătoare, semeni cu o coacază neagră. Îmi plac coacăzele negre. În plus, nu-mi pot dezlipi privirea de la ... Am semnat „anonim”.
Dimineaţa, la şcoală, Mioara ne scana pe băieţi, fioros. Pe mine nu, eu eram timid şi nu mă bănuia. S-a dus direct la Mirel. I-a spus-o de la obraz:
- Cocăzarule!
Mirel, care era cel mai făţos dintre băieţi, a ramas încremenit.
- Ce-i aia, cocăzar?
- Lasă că ştii tu!
- Tocmai
- Tocmai
- Adică habar n-am.
Urmatorul a fost Adrian. Adrian era mai înalt ca noi toţi, îţi suceai capul când vorbeai cu el. Şi era primul căruia îi dăduseră tuleii. Chiar se lăuda că se barbiereşte cu briciul lui taică-său. A făcut şi ăsta o mutră de-ţi venea să te pişi pe tine.
- Ce-i aia, cocăzar?
Aşa că i-am scris din nou Mioarei
Dragă Mioara,
vezi bine că nu eşti un bun detectiv. În primul rând pentru că nu ştii ce cauţi, în al doilea rând pentru că nu ştii unde.
“anonim”
Mioara era vedeta clasei. Frumoasă rău şi, culmea, cea mai bună la învăţătură. Dar şi plină de fumuri. Însă aşa plină de fumuri, toţi băieţii erau în limbă după ea. Eu nu, eu o iubeam în taină pe Nana. Cu şanse, pentru că de Nana nu-i plăcea la nimeni din cauza coşilor de pe faţă
Şi iar i-am strecurat Mioarei un bileţel în buzunarul uniformei. Cred că asta o nedumerea cel mai tare. Cum? Şi cine? Şi de ce? Şi când? După mai multe bileţele de acest fel, ajunsese să privească mereu în toate direcţiile. Poate poate.
Dragă Mioara,
degeaba încerci să afli. Sunt invizibil. Ieri, la ora de sport, te-am privit în timp ce alergai. Ai nişte picioare impecabile!
“anonim”
Până la urmă, Mioarei i-a venit ideea să scrie pe tablă în timpul pauzei. “Anonim, te detest, laşule. Arată-ţi mutra dacă eşti bărbat. Ai un sărut de la mine. Un minut pe numărate”.
S-a aşezat în bancă, tacticoasă, si ne-a urmărit pe fiecare în parte, în timp ce ne reîntorceam în clasă. Pe mine m-a exclus, ca deobicei, fiind invizibil. Ceea ce a fost spre norocul meu dacă tremuram ca varga de emoţie. Ceilalţi băieţi s-au aprins imediat, rost de pupături. Nu mai aveau răbdare până se termina ora de fizică. În pauza următoare s-au bulucit pe Mioara.
- Eu sunt anonim!
- Da? Care e conţinutul ultimei anonime?
Şi tot aşa până la ultimul.
În ultima pauză, Mioara a venit la mine.
- Bună, Dorian.
M-am emoţionat pe loc şi am roşit tot. N-am fost în stare să-i răspund, am dat numai din cap. Mioara m-a privit în ochi, cu toate că eu mă uitam undeva pe fereastră.
- Înţeleg, mi-a spus. Cu o voce atât de caldă de-mi venea să cad de pe picioarele mele. Tu eşti invizibilul Dorian. Am înţeles, însfârşit. Ce orbi sunt oamenii câteodată…M-a uluit cu propoziţia ei, parcă vorbea doamna de limba Franceză. Vrei să fii colegul meu de bancă?
Propunerea a venit ca o măciucă direct în moalele capului. Am reuşit, totuşi, să fac un semn afirmativ şi m-am aprins la faţă ca drapelul sovietic. Îmi vâjâiau şi urechile şi mi se părea că e prea cald. Poate era prea cald. Eram copleşit.. M-am mutat cu Mioara în bancă spre uluiala colegilor.
- Chiar îţi place tunsoarea mea nouă?
- Daa...adica da!
În fâstâceala care a urmat, neştiind ce să mai spun, i-am oferit, pur şi simplu, câteva coacăze negre pe care mama mi le pusese la pachet.
A fost una din cele mai fericite zile ale mele, ca şcolar. Am primit şi sărutul. Iar în final, m-am ales cu o poreclă pe care am purtat-o tot restul anului.
- Cocăzaruleee!