Paharul de țuică

Iar am terminat concediul (alt concediu, de data asta unul scurt și grăbit) (un concediu răcoros, rece chiar) și iară sunt trist. Iar nu-mi dau pace gândurile. Nu mă pun în ipostaza celor care nu-și găsesc de lucru, din punctul ăsta de vedere ar trebui să fiu fericit, pentru că îmi amintesc și de zilele când aș fi lucrat orice și oriunde numai să nu mai stau ca un parazit. Dar ce să fac dacă trec prin starea asta de singurătate, de plecat de acasă la dracu în praznic, de faptul că sunt înconjurat de oameni cu care nu am nimic în comun, iar cei de care mă simt apropiat sunt la sute de km.

Frec corzile chitarei pentru că mă detașez, uit pe moment, nici o sticlă de cognac nu mi-ar cădea rău, dar am hotărât să o las mai moale cu alcoolul altfel devine doar un refugiu și nu un pretext de socializare și încă mai cred că bețivan  e cel care bea de unul singur și se mai și îmbată pe deasupra. Ca tata. Nu vreau să ajung ca tata. Oamenii beți provoacă repulsie indiferent cât de ghiduși ar putea fi pe moment, ori eu nici măcar ghiduș nu sunt când mă amețesc, ci dimpotrivă. Am o privire înfiptă în gol, apatică, iar dacă încerc să port o conversație rostesc cuvintele pe jumătate și folosesc o gramatică aproximativă. Vorbele interlocutorului zboară pe lângă urechile mele, nu înțeleg decât frânturi, exact pe cele care n-au nicio semnificație. Să bei însă de unul singur până pierzi contactul cu realitatea e mult mai grav, pentru că începi să vorbești tu cu tine și mai ajungi să te și cerți și nici nu înțelegi nimic din ce spui.

Desigur că a venit toamna, pe lângă asta am trecut pe antibiotice care nu se împacă cu alcoolul, doar e octombrie, am luat o tuse din autobuzul cu care mergeam în campus,  numai că aici toamna ține exact cât ține și primăvara, nici nu începe bine și se termină. Am avut prima ninsoare. N-a ținut, dar e clar, a doua ninsoare se va topi anul viitor.

În afară de tuse mi-a crescut și un furuncul în spate, dacă e furuncul, doctorul zice că da, mi l-a strâns între degete, te doare?

- Nu, nu mă doare.

- Înseamnă că nu e furuncul, furunculii sunt dureroși.

- M-a pansat Sulfina cu frunze de varză.

- Poate de aia. Ia antibioticele astea, poate îți trece și tusea.

A țâșnit puroiul, yeak, n-am mai făcut furunculi din copilărie.

Să zicem că e oboseala din revizia tehnică, sistemul imunitar scăzut, lucrat 12 ore jumate pe zi, uneori și weekend-urile și nu faptul că înaintez în ani, de, mă ajunge din urmă jumătatea de secol, doar o port în spate. Când a făcut tata 50 de ani îmi venea pe lume al doilea copil și l-am privit pe tata ca pe un boșorog, când mă gândesc  mă ia cu crampe, pentru că privindu-mă din perspectiva anilor de atunci ar trebui să mă văd la fel boșorog, dar nu mă văd, am o altă percepție a vârstei acum. Până la urmă mama trăiește și mai trăiește și bunica și poate nici ele nu se simt prea bătrâne, totuși, nu mă pot abține să mă întreb, oare copiii mei cum mă privesc?

Pe partenerul meu de lucru îl cheamă Terry Bell, anul viitor în iunie face 65 de ani și-și numără lunile pe care le mai are de lucrat până la pensie.

- Și pe urmă ce faci?

- Pe urmă nu știu ce fac, poate o să-mi fac de lucru pe lângă casă, am un mic atelier.

- Adică o să lucrezi în continuare doar că pe gratis...

- Păi și ce să fac?

- Păi stai aici cu mine, vrei să mă lași fără partener?

- Și ce fac cu pensia?

- Dă-o dracului de pensie!

Îmi amintesc iar de tata. După ce s-a pensionat, tata s-a îmbătat și a adormit în zăpadă. I-au degerat mâinile și picioarele. Pe urmă picioarele i-au fost amputate și și-a pierdut din vârfurile degetelor de la mâini. Pe urmă și-a făcut proteze și bântuia birturile din cartier pe proteze. Pe urmă a făcut Alzhaimer și acum nu-și mai amintește cine sunt. Probabil nu-și mai amintește nici cine e el.

- Sunt eu, Dorian...

Mamei îi spune, sărumâna, doamnă! Iar fratelui meu, sărumâna, Părinte!

Băieții mei tocmai au sosit de la o nuntă din România. S-a măritat fata lui Troancă, fratele meu, popa adică. O să ajungă bunic înaintea mea, cu toate că băieții mei sunt mai mari decât fetele lui. Avantajul să ai fete. Mă rog, nu mă gândesc la nepoți nelegitimi, sămânța se împrăștie ușor dacă nu ai grijă, am colegi care plătesc pensii alimentare în nu știu câte locuri fără să fi fost căsătoriți vreodată. Totuși, mi-aș dori. Măcar unul. Un nepot sau o nepoțică. Care să mă prindă de pantaloni și să-mi spună, bunicu, mă iei în brațe? E clar, am îmbătrânit, acum douăzeci de ani nu vorbeam așa.

- Na și cum a fost la nuntă?

- Ca-n povești, tata. Numai slujba de cununie a ținut aproape 3 ore. Am mai ieșit pe-afară că era să murim de plictiseală. Nouă popi, un sobor întreg, până au spus fiecare ceva, poți să-ți imaginezi. Numai Ji a stat până la capăt.

Ji fiind colegul de lucru al unuia din copii. De naționalitate chinez, l-au târât băeții mei și pe el în România să vadă castelele românești, satele românești , o nuntă românească. Plus șoselele românești. La care Ji n-a comentat, n-a spus că sunt proaste, sau înguste, sau pline de gropi, a spus că sunt pitorești. Iar cu viza s-a descurcat, pentru că virgulă  chinezii au nevoie de viză ca să intre în România. Mămucu ( Marea Chină) nu mai poate intra în România când vrea. Și nici tătucu (tătucu fiind de fapt Maica Rusia). S-au întors vremurile. S-au răsucit naibii.

- Deci cum a fost la nuntă?

- S-a ținut la cel mai scump local, mâncare, băutură la discreție, cântăreți, dansatori, un ansamblu întreg, disk jockey, fotografi permanenți, elicopter pentru poze de sus și un tort cât catedrala. În Canada n-am văzut așa ceva.

- Păi în Canada oamenii nu sunt așa făloși. Și nici așa fuduli. Nici cu nasul pe sus. Cum e mirele?

- E ok.

- Bunică-ta zicea că e un terchea berchea, că nu și-a terminat nici liceul.

- Ei, nu știi cum e bunica?

- Ba știu.

- Lui Ji i-a plăcut?

- Da, foarte mult, a și dansat cu fata unuia din cei nouă preoți. Culmea, era popă într-o localitate căruia îi spune Sat-Chinez.  Iar fata chiar avea ochii mai migdalați decât îi au româncele în general.

- S-au cântat manele?

- Nu.

- Atunci chiar a fost o nuntă de poveste...

Am reintrat în program normal de 40 de ore pe săptămână dacă nu încep ăștia să se milogească să rămân și peste weekend. Nu poți să refuzi de fiecare dată, am mai motivat că am programare la dentist, până acum mi-am scos deja vreo cinci dinți (numai anul ăsta), poate ar trebui să-i anunț că încep să mi-i plantez la loc. Noroc că nu mă caută în gură.

- Când mai vii în România?

Cam asta mă întreabă cei din România, cei de aici mă întreabă când am fost ultima oară în țară.

- Anul trecut.

- Și când mai mergi?

În ultima vreme am fost destul de des, ar trebui să o mai răresc, mai sunt și alte locuri de văzut, iar banii poți să-i cheltui și pe altceva decât pe traversatul oceanului. Până la urmă e bun și telefonul. Sau Skype-ul, sau Messengerul, unde mai pui că acum poți să te și vezi. Ba chiar poți să și închini un pahar de țuică

.

Am fost în concediu (1)

Soții Mucu ( a se citi Iucu) sunt nașii de botez al fiului meu cel mic. Al meu și al Sulfinei, pentru că „we share”, cum zice englezul (românul n-are nici o expresie pentru copiii cu doi părinți, doar pentru cei cu unul singur, mama evident. „Copii din flori”, adică. Cu trimitere la polenizare). (Cred). Nașii fiului meu cel mic (dar înalt). Mic doar ca să-l deosebesc de cel mare, altfel e doar un an diferență între copiii mei și nu chiar atât de mic ținând cont că a împlinit și el un sfert de veac. Și nici chiar atât de înalt pentru că nu trece o anumită măsură. Doar prin comparație cu bunicii lui  pare uriaș, dacă ar fi fost să-l moștenim pe tata ar fi trebuit să arătăm ca pigmeii. Mai puțin partea colorată a pielii. Se știe că românii nu sunt negri decât în partea de sud a țării, acolo unde cumanii invadatori s-au amestecat cu ciobanii mioritici. Tot prin sud, după unii (istorici) au existat și niște colonii de etiopieni aduse de Imperiul Roman de Răsărit, am uitat în ce scop. Nu degeaba Țara Românească se numea Vlahia Neagră. Nu că ar avea vreo importanță. Bine că vorbim cu toți aceeași limbă, asta ne face pe toți români. Asta îi face și pe țigani români și nu rromi cum își spun ei sau cum i-au titularizat dicționarele.

Revin la concediu.

Mucu au sosit pe 27 Iunie, ziua mea de naștere, am condus 500 de km până la aeroportul din Edmonton, ceea ce mi-a amintit de un voiaj asemanator cu 14 ani în urmă, când tot pe un 27 iunie mă îndreptam spre aeroportul din Toronto s-o aștept pe mama și am trecut printr-un accident din care mașina a ieșit șifonată (deci ferfeniță). Câțiva ani n-am mai condus de ziua mea cu toate că emoțiile accidentului mi-au trecut după o oră. Poate din superstiție. Poate din superstiția Sulfinei.

- E ceva, degeaba spui tu. Mai bine te păzești!

Așa că mai bine m-am păzit. „Frica păzește stâna” sau „Frica e din Rai” zice o vorbă românească, o vorbă foarte proastă, ca multe alte vorbe proaste pe care le au românii cum e ”capul plecat sabia nu-l taie” și mai sunt, nu mi le amintesc acum pe toate, vorbe care induc un caracter (cel de slugă) (sau cel pesimist, vezi  și Miorița). A, mai știu una „cine muncește câștigă”.  Contrazisă de alta „cine muncește n-are timp să câștige”.

Am ajuns la aeroport cu un Taxi și înapoi acasă cu un timișorean pe care mama l-a agățat în avion. Nu era să tacă aproape nouă ore cât a durat traversarea oceanului.

- Noroc cu domnul Șerban, că m-aș fi plictisit de moarte. Dar unde e mașina voastră?

- Într-un garaj.

Uitasem deja numele localității, oricum n-o mai luam de acolo, urma să fie dusă la cimitir.

- Dar ce s-a defectat la ea?

- S-a spart radiatorul, a crăpat motorul, s-au îndoit ușile, capota, iar botul s-a desprins de restul, acum sunt două bucăți...

- N-am mai auzit de așa o defecțiune în viața mea.

Pe 28 iunie a sosit și nașul de cununie, Sorinache, așa că pe 28 seara am ținut al doilea chef. Al treilea s-a derulat la o cabană pe malul lacului Baptiste care ne-a încăput pe noi toți cu cățelul Calapodeștilor cu tot. N-am băut aproape nimic, m-am ținut treaz pentru micro concertul de chitară clasică pe care voiam să-l susțin pentru invitați (incluzând cățelul Calapodeștilor). Pe care nu l-am mai susținut din cauza emoțiilor, deși cabana a avut o acustică perfectă. Am încercat să recuperez cu băutura la spartul târgului, dar se pare că m-am trezit mult prea târziu.

Pe 1 iulie a fost, desigur, Ziua Canadei. Plimbări prin fața parlamentului cu Sulfina, nașii, cu băieții mei și prietenele lor (fetele altor tați). Fifi, o portugheză oacheșă și Margo, o franțuzoaică albertană. Cu un an în urmă sărbătoream ziua Canadei în România, în compensație pentru toate zilele României pe care, în ultimii 16 ani le-am sărbătorit în Canada. Știu că n-o să se supere România pe mine dintratâta pentru că nici eu nu m-am supărat pe ea din motive mult mai solide, e greu să te superi pe o țară, mai degrabă te superi pe un popor. Mai degrabă te superi pe conducătorii poporului. 
Și încă o vorbă, ce-i drept, nu știu dacă e românească:  fiecare popor își merită conducătorii pe care-i are!

PS
La mine e încă Sf Maria, la mulți ani, Mariilor!

.

Preambul la concediu

Dacă intru pe ușă și stă cineva după ușă și mai și spune ceva, mă speriu și cad pe covor. Dar nu dau din picioare, ci înțepenesc. Dacă am covor.  Dar dacă intru eu pe ușă fără să mă audă Sulfina și pe urmă spun ceva, prin surprindere,  se pișe Sulfina pe ea și strigă atât de tare și atât de ascuțit că-ți perforează  timpanul din urechi și te sperii tu de zece ori mai tare.  Faci un ăăă! din ăla de se sparg candelabrele. Poate că asta înseamnă să îmbătrânești pentru că nu toată lumea acceptă să îmbătrânească. Alții nici nu concep.

Io, bătrân? Așa zic unii, nu te uiți la mine?

 Își bulbucă mușchii sleiți, își sug burțile revărsate peste curea și se prind cu mâna între picioare.

Toată ziua bună ziua mi se scoală!

Ce, nasturele?

Bărbații care nu concep că îmbătrânesc ajung libidinoși, încep să se uite după femeiuști mai tinere ca fetelele lor și le curg scuipații pe la colțurile gurii. Iar femeilele își întind pielea de pe față până devin străvezii ca fantomelele  (pielea oricum le rămâne mototolită pe sub gât unde nu se vede dacă nu te uiți), după care se vopsesc mai ceva ca mumiile egiptiene. Pe urmă te apostrofează:

Ce ani, ai atâția cât simți tu că ai.

E adevărat, ai atâția ani câți poți să cari, numai că e bine să te mai uiți și în oglindă. Și nu văd ce e așa rău să îmbătrânești, că doar nu te pui contra naturii
.