vineri, 24 iulie 2015

Pomana porcului



Am fost la tăiat porcul în Mundare. Eu în pantaloni scurți dar Sulfina cu poșeta ei. Pentru că am întrebat-o:
- Dar iei și poșeta?
- Daa, păi nu merg niciunde fără poșetă. Fără poșetă nu mai sunt eu. Ci altcineva. Vrei să mergi cu altcineva la tăiatul porcului?
- Ba nu, mai bine ia-ți poșeta!
Cu două săptămâni înainte ne-a întrebat Radu al doilea.
- Voi vreți porc?
- Noi vrem, așa i-am răspuns.
- Veniți la tăiat?
- Ba cum să nu.
- Câți porci vreți?
Aici nu prea am știut ce să răspund.
- Păi unul, dar mic, cât de-un cotlet
- Bine, că și noi vrem jumate și poate-l împărțim.
- Da, așa sunt de-acord, dar altfel nu.
Cu o săptămână înainte iar ne-a sunat Radu al doilea.
- Nu v-ați rezgândit cu porcul?
- Încă nu, ci vrem să-l tăiem în două.
Zis și făcut. Totuși, cu o zi înainte iar ne-a sunat Radu al doilea
- Sper că nu v-ați răzgândit că acum e prea târziu, mâine între 6 - 6:15 venim să vă luăm cu duba noastră.
Am fixat repede ceasul să sune la șase și cum a sunat ceasul cum a și bătut Radu al doilea la ușă. M-am repezit să-i deschid, noroc că a strigat Sulfina după mine.
- Unde ai luat-o în curul gol, mai bine pune chiloții pe tine.
Nu i-am găsit și așa am nimerit pantalonii scurți pe care i-am pus pe mine și în cinci minute eram și plecați să tăiem porcul, cu poșeta Sulfinei după noi. Altceva n-am luat nimic. Nici măcar bani, a trebuit să cobor la benzinăria din și să scot bani de pe plastic. E bun și plasticul la ceva.

La fermă am ajuns încă devreme pentru că ne aștepta Jimmy, proprietarul porcilor. Iarba îți ajungea până la piept prin unele locuri, iar cocinele porcilor credeai că se dărâmă dintr-o clipă în alta. Aproape la fel de pitoresc ca-n România. Scândurile erau demult putrezite, dacă-și puneau porcii mintea cu ele praf le-ar fi făcut.
Jimmy ne-a dus prin toate cotinețele pe unde avea porci să ne-alegem unul. L-am ales pe ultimul, de comun acord, părea destul de simetric să nu avem probleme cu împărțirea. Jimmy a zis, lasă că vi-l împușc, credeam c-o să-l alegeți pe cel mai gras că-mi cam face probleme.
Și i-a dat pușca lui nepotu-său, se pare că era timpul să învețe și nepotu-său  să împuște porci. Eu și Radu al doilea ne-am dat la o parte, pentru că nepotul a început să se învârtă de jur împrejur cu pușca aia a lui, porcul nu voia să stea locului, se tot plimba prin ogreada în care l-am separat de unul singur.
Pe urmă pușca s-a blocat și era să rămânem cu porcul neîmpușcat. Noroc cu Radu al doilea care a fixat-o din trei mișcări militărești.
- Nu vrei să-l împuști tu, l-a întrebat Jimmy. Văd că te pricepi la antichități.
- Nu, pentru că n-am permis de împușcat și sunt și milos. Milos era doar pe deasupra, în plus, dar Jimmy nu s-a prins, ci m-a întrebat dacă nu cumva vreau să-l împușc eu, că nepotul lui s-a răgândit.
- Eu sunt de zece ori mai milos decât Radu al doilea, așa i-am spus. Eu mai bine îi tai beregata.
Până la urmă l-a împușcat Jimmy cu toate că porcul iar a început să se preumble prin ogreadă crezând c-a scăpat. Părea chiar bucuros, dacă nu cumva fericit. Grohăia prin iarbă de plăcere.
După ce a căzut porcul împușcat am sărit la el cu cuțitul, numai că nu prea tăia, m-am chinuit o vreme pe urmă ce să-l cari din ogreada aia a lui că era mai greu de cum fusese viu. L-a cărat Jimy cu tractorul, într-o lamă de buldozer și ne-a lăsat să ne descurcăm cum vrem noi. Pârlitul a mers ușor, iar despicatul și mai ușor pentru că am avut-o pe Vioara-întâi care știa toată anatomia porcului pe de rost. Că nu degeaba a fost medic dentist. Am reușit să-i scoatem și mațele, în schimb am pierdut toporul după primul ciocan, un topor de fontă, de unde eram să știm că dacă e made în China nu ține la ciocan. A trebuit să folosim traforajul electric
Pompa de apă pornea dacă apăsai pe întrerupător și pe urmă îi trăgeai un picior. Picior de amorsare. Iar spre sfârșit de tot au început să taie și cuțitele dacă  le-am șlefuit cu o piatră specială pe care ne-a dat-o Jimmy.
- Păi n-ai avut piatra asta de la început?
- Dar cum să nu?
Singurul moștenitor a dormit tot drumul, iar marele absent a fost Rexi Calapodescu. Tocmai de la pomana porcului care a fost un dezmăț, după ce-am ciopârțit jumătățile de porc, ne-am îndopat cu tocăniță în untură până la urechi, cu jumere calde, cu șorici și tot felul de porcării, ca să păstrez profilul. Noroc că n-am fost în Post că nu ne-ar mai fi spovedit nimeni.

miercuri, 20 mai 2015

Fotograf[ii] de vitrine

Fragment dintr-o povestire pe care intenționez să o lecturez la Clubul Helion, în toamnă. Propunere de lectură pentru CS



Îl urmăream pe Istodor de copil, când intra la Cina, printre barele de fier forjat ce înconjura terasa. Sau la Vaporul, din spatele gardului viu, în secret. Ori la Grădina Bănățeana. Erau toate aproape de centru, iar eu mă mutasem cu școala  tocmai în spatele Primăriei, pe Bulevardul Lenin.
Copilul eram eu, iar Istodor era un tip înalt, deşirat, plin de coaste, subt la față şi mereu nebărbierit, fără să poarte barbă. O vreme, îmi aduc aminte că purta niște ochelari cu lentile groase, părea aproape aproape miop. Mi s-a părut un tip interesant. Umbla mereu cu  buzunarele umflate, pline de pătrunjel. Le povesteam de el colegilor de la şcoală. Iar ei mereu mă iscodeau. De Istodor. Îl urmăream pe stradă atunci când se încumeta să meargă pe jos, mă gândeam eu la ceva, dacă m-ar fi observat.

Acum Istodor e mort. Oficial. Cu toate dilemele poliţiei. Prima oară am aflat dintr-un ziar local de informare, Agenda, sau Agenda zilei, sau Faptul zilei, una din publicațiile ieșite pe piață în ultimii ani. Mi-a atras atenția fotografia balastierei pe care o conducea, de pe prima pagină.  Accident rutier în apropiere de Steierdorf, un titlu îngroșat, în care șoferul balasterei și-a pierdut viața.
Într-o vreme, conducea o basculantă şi mă lăsa să-l însoţesc pe scaunul de lângă şofer. Nu m-a întrebat niciodată cum mă cheamă. I-am spus eu, Mitrea! Dar el mă striga cu bă, ţâncule!
Trecea pe la terasă, se umfla de bere şi pe urmă se îndopa cu pătrunjel să nu-i pută gura.
- Vino, bă, ţâncule, încoace, du-mă şi pe mine într-un loc. Hai că mă grăbesc!
Ca și cum eu aș fi fost șoferul, sau șeful, sau cel care lua hotărârea. Îmi era rău de plăcere când mă întreba unde să-l duc, mă fâstâceam și mă înroșeam ca un rac.
În cabină mirosea puternic a benzină. Pe atunci nu-mi displăcea mirosul de benzină, poate chiar îmi plăcea. Îi ţineam lui Istodor de urât. Mă pescuia de pe terenul de fotbal sau mă aştepta când ieşeam de la şcoală. Mă claxona de pe cealaltă parte a străzii.
-Bă, țâncule!

Istodor a murit într-o duminică la 12 fix. După opinia doctorului legist. Între timp eu mai crescusem, mă şi angajasem la Uzinele Mecanice, unde tata avea o relaţie la un maistru pe care îl chema Dănilescu.
- Ne-am cunoscut la Băile Govora, mi-a şoptit tata conspirativ. Cu Dănilescu ăsta…
- Da? am întrebat şi eu, aşa, să pară că mă interesează.
- Da. Pe atunci Dănilescu nu era maistru, a continuat tata. Ci un vânture lume ca tine acum. Şi-a fluturat palmele pe lângă urechi să-mi exemplifice.
- Sisi, înţelegi…
Mi-am fluturat şi eu palmele la urechi.
- Da, înţeleg. Sisi.
- Mergeam împreună la femei. Acolo, la Govora. Era plin de femei. Şşt!
Tocmai trecuse mama pe lângă noi.
- Ce şuşotiţi acolo? Unde era plin de femei?
- Încă nu eram căsătorit, a încheiat tata discuţia. Şşt!

În marţea aceea sârmele de curent îngheţaseră bocnă şi erau atât de încordate încât păreau gata să plesnească.  La înmormântare, pe minus 25 de grade, a căzut o cioară şi a rămas înfiptă cu ciocul în pământul proaspăt săpat. Îngheţase cu ochii deschişi. Groparul şi-a făcut cruce din sperietură, cioara îi trecuse pe lângă nas, vâjâind, ca un vârf de lance.  Pe urmă s-a enervat şi a golit ce mai rămăsese dintr-o sticlă de rachiu. Pe urmă s-a luat de mătușa lui Istodor care clănţănea din dinţi şi tremura ca o vargă.
- Gerrr.
Mi s-a părut curios că numai eu și mătușa lui Istodor participam la înmormântare, doar nu eram singurii care l-am cunoscut. Cu tot frigul de afară. Aşa că bătrâna s-a ocupat de tot. Hârtii, plăţi… Pe mine nu mă mai văzuse, m-a privit chiorâş, nu ştia la ce să se aştepte.
- Na…acum s-a găsit şi ăsta să moară, nu mai putea s-o mai amâne până se mai dezmorţea vremea, ce…a tras şi o înjurătură, groparul, în care amesteca morţii cu viii şi multe altele. Lucruri sfinte, zile de sărbătoare şi porcarii de-ale lui, de gropar care le văzuse pe toate.
Tropăiam şi-l aşteptam pe preot, preotul n-a mai venit, l-am îngropat pe Istodor fără slujbă, în grabă. Făcusem ţurţuri sub nas. Am spus eu un Tatăl Nostru cu poticniri şi Doamne Mântuieşte de cel rău şi viclean. Când am ajuns la birt, înspre seară, unde urma să mă întâlnesc cu Filet, am aflat de la un vecin că preotul ce urma sa oficieze înmormântarea se pornise spre cimitir pe jos, ca în toiul verii şi a ajuns la spital cu degerături, îi căzuse urechile şi vârful nasului.
- Tu-ţi dai seama?Apoi Filet a continuat. Am şi eu pe cineva care a făcut armata la Focsani, la căi ferate şi povestea că le degerau tot felul de chestii.
La sfârşit, groparul  a cerut de trei ori preţul cu care se tocmise şi ne-a afurisit pe toţi. Ba chiar s-a pişat pe mormântul lui Istodor. M-am luat cu el la harță, mai mult de rușinea bătrânei, mătușa lui Istodor, harța care a degenerat într-o bătaie în toată regula. La sfârșit, i-am tras groparului o lopată în cap. A ajuns şi el la spital, la urgenţe, alături de preot. Iar eu m-am căpătuit cu un buzunar rupt la palton. A doua zi am sunat-o pe mama, aveam ceva mustrări de conştiinţă,  după care am trecut pe la croitoria din spatele cofetariei Violeta să-mi repar buzunarul. Frigul încă se mai inteţise, iar mama, după ce mi-a ţinut o morală straşnică pentru că n-o sunam mai des, m-a consolat. Că bine i-am făcut groparului, îl cunoscuse şi ea, cu alt prilej, o larvă, aşa i-a spus, să mă duc acasă liniştit. M-am dus acasă mai liniştit. Pe drum, o furgonetă s-a izbit în tramvaiul cu care călătoream şi s-a făcut praf. Şoferul furgonetei a suferit leziuni craniene şi-a rupt picioarele, mâinile…L-au dus şi pe el la urgenţă, alături de preot şi groparul cu care mă luasem la harţă.
Pe deasupra, în blocul în care locuiesc, era pană de curent. Am aprins o lumânare şi m-am băgat îmbrăcat sub plapumă. Am visat că cineva mă trăgea de picioare, apoi l-am visat pe Istodor într-un halat alb, văruind copacii din curtea spitalului de urgenţă..
-  Ce faci, nene? L-am întrebat
-  Păi, tu nu vezi?
-  Văd, dar nu înţeleg…
Noaptea a trecut chinuit, mă strângea cureaua de la pantaloni în ultimul hal plus haina pe la subsori şi nici nu mă prea putusem învârti din cauza paltonului. M-am trezit mai obosit decât mă culcasem.
Deşi era mult mai în varsta, Istodor îmi amintea de un văr de-al meu cu care mă vedeam de câte ori mergeam la ţară. Taică-său, unchiul Vasile, era un beţivan înrăit, ca mai toţi cei din sat şi-l bătea pe văru-meu din orice. Ne ascundeam împreună în beci sau după căpiţele de fân în care scobeam găuri şi povesteam acolo. Eu despre viaţa mea de orăşan, el despre cea de ţăran. Le comparam şi nici una nu ni se părea prea grozavă.

La serviciu am părut scos ca din curul calului.  Temperatura încă mai scăzuse, îmi era groaznic de frig şi mă durea capul în ultimul hal. Am vrut să-mi trag salopetele peste palton. Imposibil.
- Ce-i cu tine?
- Nu ştiu ce-i cu mine. A murit Istodor.
- Mie-mi spui?
În mintea lui s-o fi întrebat cine dracu mai era şi Istodor ăsta. Ştim noi.
- Maistore, nu mai pot de cap. Îmi vine să crăp.
Am trecut pe la Cocârlan care îşi curăţa strungul. Lucrase în tura de noapte şi se pregătea să dispară.
- Hai să bem ceva la Curierul, mi-a dat drumul șeful două ore…
- Aşa de dimineaţă?
- Da, ne mai încălzim…
- Aha. Azi nu mai mergi la școală?
- Nu, îmi bag picioarele-n ea!
La Curierul era deschis, însă nu se serveau băuturi alcoolice până la 10. I-am făcut cu ochiul fetei de la bar, discret. Cu două luni înainte o invitasem la un film şi, când să intrăm, n-am mai găsit biletele. Le rătăcisem. Ne-am plimbat toată după-amiaza pe malul Begăi. I-am propus să doarmă la mine peste noapte. A acceptat cu condiţia să rămână discret, urma să plece în Italia la muncă, avea o promisiune fermă şi nu voia complicaţii.
- Ce fel de complicaţii? Sau ce are una cu alta?
- Multe. N-am chef să-ţi explic.
- Şi dacă ne vede cineva împreună la film?
- Păi, nu e totuna.
Nu erau complicațiile la care mă gândisem eu, nu era măritată. Ne-a servit cu două cafele mari amestecate cu rom. După a doua ceaşcă mi s-a dezlegat limba şi am devenit volubil.
- Ştiu cine l-a împuşcat pe Istodor.
Cu toate că nu ştiam. Îmi venise așa, pe moment.
- Eu nici nu aveam habar că a fost împuşcat, s-a mirat Cocârlan. Cine e Istodor ăsta?
- Cum nu aveai habar, scrie în ziare.
Dar nu scria, nu că-l împușcase, întindeam coarda.
- Nu ştii că nu mai citesc ziare?
- Nu, de ce nu le citeşti?
- Pentru că sunt bombastice. Bagă niște titluri de-ți cad dinții și pe urmă de duc cu zăhărelul. Și mai și mint de trăznesc.
- Şi la televizor nu mint?
- Mint şi la televizor de trăznesc, dar la televizor mai vezi câteun film, un documentar, mai o muzică, mai un spectacol…
- Bine, atunci, dacă nu eşti curios…
- Ei, sigur că sunt.

Cu văru-meu m-am înţeles şi am rămas prieteni. S-a făcut electrician şi s-a angajat la o carieră de piatră unde a întâlnit-o pe Magdalena. M-am dus la nuntă, că nu se putea. Unchiu Vasile, tatăl vărului meu, s-a îmbătat şi a sărit să-l bată pe văru-meu ca în tinereţe. Cu o sticlă de țuică. Văru-meu nu s-a lăsat, se ciupise şi el şi i-a tras un pumn în nas lui taică-său de i l-a spart. Să aiba ce vorbi satul. Satul ar fi vorbit oricum, găsea el ceva de vorbit. Sângele a sărit pe rochia miresei şi pe costumul lui de mire.  Se umpluseră de sânge amândoi şi unchiul Vasile la fel. Însă, unchiul Vasile, întărâtat, s-a apucat să răstoarne mesele cu tot cu mâncarea şi băutura de pe ele şi a ieşit groasă.
- Ei, cine l-a împuşcat pe Istodor?
- A, Istodor…
- Ziceai că ştii cine l-a împuşcat şi ai lasat-o suspendată…
- Da, dar între timp am uitat, îmi amintesc eu mai târziu.
I-am mai făcut un semn discret fetei care ne servise, Olga, n-aveam nici un chef să mă reîntorc la muncă.
- N-o sa iese prost dacă nu te întorci?
- Nu cred.
- De ce nu crezi?
- Păi nu ţi-am spus, ştiu cine l-a împuşcat pe Istodor. Ma răzgândisem din nou.
- Şi care e legătura?
- Exista o legatură. N-am chef acum de explicaţii. O spusesem tare, să mă audă Olga. Olga nu mai plecase în Italia şi nici la mine nu mai venise cu toate că-i mai făcusem propuneri.
- Crezi că sunt o curvă? s-a enervat odată
- Nu, cred că nu. Dacă vrei mergem la un film.
- La un film…a dat din cap oarecum cu subînţeles.
Nu ne-am certat. Mai veneam pe la bar să o vad, o mai întrebam de sănătate. Fără sa o mai invit la mine. Mă încăpăţînasem şi eu.
Romul mi-a venit pe nas şi eram gata gata să vomit. Mă prinsese de urechi. Mă prinsese pe stomacul gol de urechi. Tramvailele circulau fără călători, trecuse de perioada de vârf, mi se părea nemaipomenit să mă plimb prin oraş la ora aceea. Am ieşit la aer că nu se mai putea. Cu capul plin de rom. Mi-am cumpărat şi un covrig, iar de la florăria de pe bulevardul Mareșal Antonescu am cumpărat un buchet de narcise fără niciun scop. La Uzina m-am întors ocolind pe la podul Gării.
- Ai grijă!
Era portarul. Dar nu se referea la faptul că întârziasem. Mi-a luat biletul de voie şi l-a înregistrat meticulos într-un caiet. Lui Cocârlan îi spusesem că mă duc la veceu să vomit că mi se urcase cafeaua la cap. Probabil încă mă mai aştepta. Aerul de afară mi-a făcut bine, însă tot misterul ăla care plutea de cum păşisem pe teritoriul uzinei, mă făcea să mă simt în nesiguranţă. În atelier mă aşteptau doi ofiţeri de poliţie, toată uzina vuia, lumea se uita dupa mine ca după urs, era ceva să fii arestat la uzină…
- Dumneavoastră sunteţi cutare şi cutare? Dumitru Borzea.
- Eu.
Duhneam a rom. Am aflat că groparul depusese o plângere penală împotriva mea, dar nu pentru asta mă căutau cei de la poliţie. Fusese redeschis mormântul lui Istodor. M-au lasat praf. Şi nici nu mi-au dat timp să mă dezmeticesc.
- Cine a semnat permisul de înmormântare?
- Permisul?
- Dar certificatul de deces?
- Întrebaţi-o pe mătușa lui Istodor, ea s-a ocupat. Eu l-am cunoscut doar şi am simţit că trebuia să fiu acolo, la înmormântare.
Nu pentru că nu mai fusesem la altele. Dar Istodor nu era în groapă, am aflat de la cei doi ofiţeri. În sicriu adică. Sicriul era gol.
- Nu reuşim să-l găsim. Când l-aţi lăsat în groapa, n-aţi simţit că e gol?
- Ce să fie gol?
- Coșciugul.
- Nu! Și a venit închis, l-am lăsat închis, pe frigul ăla abia aşteptam să scăpăm de el.
Pe urmă, ofiţerii m-au întrebat despre incidentul cu fulgerul globular despre care chiar nu ştiam nimic.
- Ce fel de fulger?
- Globular…Cel care a lovit sicriul înainte să-l acoperiţi cu pământ.
Am facut o mutră bleagă. Nu m-au crezut.
- N-am remarcat niciun fulger.
Nu eram deloc cooperativ.
- Poate ţi se dezleagă limba la secţie.
Poate, m-am gândit, dacă mi-aţi oferi ceva de băut. Aşa mi-am amintit de romul din cafea şi mi s-a făcut din nou greaţă. Mai bine fără băutură. De data asta.
În uzină lumea şuşotea pe lângă maşini, îşi dădeau bobârnace, îşi dădeau cu presupusul, făceau mucii praf. Pe micii detectivi. Trei sferturi din ei, cu câteva ore în urmă, nici nu ştiau cum mă cheamă şi, deodată, numele meu se plimba peste tot. Eu îmi plimbam buchetul cu narcise dintr-o mână în alta şi transpirasem în palme.
 Nu există nici o legatură între fulgerele globulare şi haosul soalar, am aflat mai târziu. Mult timp am fost paralel cu fenomele astea paranormale. E greu de crezut. Se speculeaza orice că aşa sunt oamenii, speculanți...


La secţia de poliţie am bătut holurile şi mi-am şters curul de nişte fotolii pe-acolo. Nu ziare, nu reviste sau broşuri, o plictiseală crâncenă. Sunt sigur că am vazut-o şi pe mătușa lui Istodor, la un moment dat, vorbea cu un tip cu pomeţii ieşiţi în afară, când m-a observat bătrâna a luat-o la fugă şi a disparut într-unul din birouri. Mi se închideau pleoapele, mă luase somnul de plictiseală 

.

joi, 30 aprilie 2015

30 de ani cu tine

De 30 de ani cu tine sunt tot mai arătos
Fără să-mi mai uit pieptenul prin păr
Tot mai frumos
Ca în tinerețe
De 30 de ani cu tine
Sunt tot mai așa cum ar trebui să fiu, cum îți place ție să fiu
Când îmi spui: bărbate!
Nu mai semeni cu nimeni, parcă nici n-ai avea un frate, n-ai avea un văr
Dar de la săruturile și de la strângerile brațelor tale, de la cum mă privești
De-acolo vine
Toată metamorfoza asta
A mea

Pari un caleidoscop și aș mai adăuga, o oglindă de argint
Ovală, delicată
Pari un caleidoscop, o pajiște colorată, pari o colină, pari două
Prin care aș sări ca un cangur, palmele tale
Au miros impresionant, proaspăt și îmi vine să chiui, un parfum amețitor
De rouă
Cu urechile proptite una în alta părem un caleidoscop
Noi doi
Când plouă

Râsul tău mă purifică oricum, e ca un cutremur
E ca un taifun, oricum
Ca un uragan
Ca un râu oricum care se bifurcă
Reflectându-mi  un vis mai vechi de a fi tu, e ca un râu care urcă
Ca un șuvoi de lavă ieșind prin craterul unui vulcan dogoritor
Râsul tău atât pare de exploziv de fulminant și dens
De contagios
Ai un râs molipsitor
Spontan și mai ales

Chiar de la bun început îmi trecea prin minte
Tocmai din titlu îmi trecea, din prima literă și apoi din primul vers ce voiam să-ți spun
Adunând toate secundele, că sunt mult mai fericit acum decât
am fost înainte, mult mai bine
De aceea, în mod deosebit,  mi-aș dori azi
În  ultima zi din acest aprilie

Încă 30 de ani
Cu tine

Poate poemul ți se va părea eclectic ori ușor afectat, poate prea căznit sau mai degrabă forțat. Draga mea, faptul de a te fi întâlnit a fost și rămâne evenimentul cel mai prețios, mai extraordinar și mai important din viața mea. Faptul de a mă fi căsătorit cu tine a fost și rămâne evenimentul cel mai fericit și mai însemnat. Faptul de a fi avut doi copii împreună rămâne cel mai mare miracol pe care l-am trăit.

A îmbătrâni împreună cu tine va fi o aventură  pe care o aștept cu exaltare



.

duminică, 8 martie 2015

8 Martie



Am început să uit mai mult decât rețin. Un subiect pe care cred că l-am discutat și altă dată, nu-mi mai amintesc. Cel mai tare mă deranjează că uit cuvinte. Evenimentele ca evenimentele. Vorbesc ce vorbesc și mă opresc brusc ca paralizat. Îmi lipsește cuvântul de legătură. Stă undeva pe limbă dar nu se formează. Cuvântul naibii.
Încerc să vorbesc românește cât de des posibil. Și nu e vorba că uit să vorbesc românește, citesc aproape zilnic câte ceva. Dar în engleză pățesc la fel. Că nu-mi mai găsesc ochelarii nu mă mai deranjează demult, doar n-o să mă enervez de fiecare dată. Mai nou îmi caut căciula, pixul și telefonul. Iar când îi dau raportul șefului și mă blochez din cauza unui cuvânt o cotesc la vreme. Băi ce frig s-a făcut, șefule!
Datele de naștere ca datele de naștere, le mai notez prin carnețele, la fel și numerele de telefon. Pe urmă nu găsesc carnețelul. Noroc că telefoanele sunt tot mai deștepte și memorează ele în locul meu.

Toate năzbâtiile, toate gardurile pe care le-am luat în cap, toți stâlpii, toți pereții, toate ușile și ferestrele, toate pietrele, toate mingile, toate scatoalcele, toți pumnii și cozile de mătură, de lopată și de târnacop, toate astea se plătesc.


Însă 8 Martie nu l-am uitat. La mulți ani tuturor femeilor din lume! Oricum nu mai citește nimeni urările mele. Dar să fie acolo. Virtual. Alături de alte urări. Și mai ales mamei. Și mai ales Sulfinei.


.

marți, 20 ianuarie 2015

După slujbă/ Psalmus Ode





Azi, după mai multă vreme, am ajuns la biserică. La Biserica Ortodoxă română și nu românească, din Edmonton, capitala Albertei. Unii vor fi jigniți dar unii nu știu ce e Edmonton, pe unde e, unii nici n-au auzit de Edmonton. Suntem, totuși, peste opt mii de români aici.
După mai multă vreme am ascultat o predică bună. Era să spun perfectă. Ceva despre leproși, despre vindecare și despre recunoștință. Ceea ce m-a dus cu gândul la bolile din trecut (azi eradicate sau pe cale de a fi eradicate) cât și la cele noi, muatante, inginerizate genetic și cum or mai fi. Și am avut brusc, revelația asta, că ne trebuie un vindecător!

Observație: la biserică lumea a venit în valuri. În trei valuri. Primul val (și cel mai mic), chiar înainte de a începe Liturghia. Al doilea, după Intrarea Mare, cam la o oră de la începerea slujbei. De, lumea s-a mai trezit după beția din seara trecută. Iar al treilea val și cel mai puternic după ce-a trecut colecta. Cam atunci apar majoritatea românilor ortodocși de pe aici. Nu știu dacă și pe la alții. Scapă și de aprinsul lumănărilor, pentru că mai întâi trebuie să le cumpere și scapă și de farfurie. Se zgârcesc la niște mărunțiș.

Altă observație: în fața mea două doamne butonau la greu celularele în timpul slujbei și trimiteau sms-uri. Am crezut că nu văd bine, mi-am scos ochelarii și i-am șters. După ce i-am șetrs am văzut că și puștiul de lângă ele, de vreo 12 ani butona cu o viteză de amețeai.

Și încă o observație: corul a început să miște, nu știu ce s-a întâmplat că până acum o lua pe arătură de-ți țiuiau urechile. E unul din puținele lucruri care-mi plac la biserică, alături de predică (dacă e o predică cum a fost cea de azi).

După slujbă ne-am întâlnit subsol, la agapa frățească.
- Te-ai mai rătăcit și tu pe la Biserică? Așa m-a întrebat unul. Ai slăbit ca un câine, ce faci, lucrezi prea mult?
- Nu lucrez prea mult, n-am slăbit și nici nu m-am rătăcit.
- Probabil că te-a lăsat nevasta...
- Cum să mă lase nevasta, doar am venit cu ea.
- Înseamnă că n-o cunosc pe doamna.
- Păi ar trebui, pentru că ea vine în fiecare duminică, eu sunt cel care o dau mai rar.
- A, păi nici eu n-am mai fost de mai bine de-un an.
- Ai cam slăbit, ce să zic...


.