marți, 8 octombrie 2013

Întoarcerea la poezie




Nici eu n-am un volum de poezii publicat, mulți români n-au un volum de poezii publicat, dar alții au un volum de poezii publicat. Alții au atât de multe volume de poezii publicate încât numaratoarea îi încurcă la aritmetică.
Alții nici nu se chinuie să le scrie și de aia nici să le publice, ci doar se manifestă, ca să zic așa, poetic. Iar unii nici măcar nu se manifestă, ci doar simt pe undeva prin înăuntrul lor vibrații și rezomnanțe lirice și nu spun nimanui nimic. Tac mâlc.
Pe când eram înca elev am găsit un caiet gros ascuns de tata într-un sertar de la masa de tâmplărie. L-am luat, l-am rasfoit și de la jumătate încolo am dat peste niște poezii scrise de tata, cu creion chimic, că doar era scrisul lui aproape imposibil de descifrat. Am tăcut mâlc. Toate poeziile și uneori toate strofele începeau asemănător cu „frunză verde de bujor”, sau alte flori sau alți pomi și copaci. Pe asta cu bujor o țin minte pentru că se continua cu ”vine vremea să mă-nsor”. Nu știu dacă pe vremea aceea tata o cunoscuse deja pe mama, poeziile nu erau datate și nici mama nu-și amintește să fi primit vreo poezie din partea tatei.
Am citit vreo trei patru poezii de-a tatei până m-am plictisit că mergeau pe acelasi calapod cu frunzele acelea cu toate că unele păreau destul de sentimentale. Pe atunci nu prea citeam poezii din cauza profesorilor de la școală care ne obliga să le memorăm fără niciun rost și pe deasupra să le mai și recităm. De-aceea n-am dat vreo importanță poeziilor decât mai târziu, pentru că am furat caietul și l-am păstrat până în ziua de azi. Cea mai interesantă mi s-a părut poezia

„Tulai

Frunză frunză  de mălai
A strigat maica tulai
Tulai tulai da nu-i bai
Nu-i bai tulai și tulai

Am dat frunzele la cai
Caii cu zăbala-n gură
I-am scos repejor din șură
Și i-am dus în bătătură

Și de-acolo surioară
I-am dus de-an călări la moară
Frunză verde de tulei
Hei hei hei tulai și hei

I-am vândut pe zece lei
Hei hei hei tulai și hei
Buni căluți păcat de ei
Hei hei hei tulai și hei

Am băut banii-n Josani
Cu-o liotă de țigani
N-aș avea noroc să ard!
C-am pișat caii la gard  
Ard-o dracu băutură
N-o mai pun în veci la gură!”

Dar nu-i adevărat, că tata tot a mai băut pe urmă și nu numai o pereche de cai. Poate o herghelie întreagă. Dar asta e o altă poveste ce nu mai ține de poezie.


*
Masa de tâmplărie a moștenit-o tata de la un tâmplar, unul Emil. Tata îi zecea nea Emile, iar mama domnu Emil. Eu îi ziceam simplu nenea, iar soția tâmplarului îi spunea luate-ar moartea de bețivan ordinar că mi-ai mâncat zilele. Așa că într-o zi nenea Emil a murit și i-a lăsat tatei masa lui de tâmplar. Tata n-a murit cu toate că și el i-a mâncat zilele mamei. Și nici mama n-a murit și nici nevasta lui nenea Emil. Și nici eu, încă, evident

**
Profesorii care ne puneau să memorăm poeziile aveau un fix să ne dezvolte memoria și ținerea de minte. Eu nu le-am memorat, dar pentru aia tot țin minte ce ne puneau ei să facem.

***

Primul volum de poezie întreg l-am citit după terminarea liceului. Ba chiar și după terminarea armatei. Ba chiar și după ce m-am angajat la combinatul petrochimic. Ba chiar și după ce-am plecat de acasă. Iar după ce-am citit un volum întreg de poezie mi s-a făcut chef să mai citesc unul, pe urmă încă unul până le-am pierdut numărul. Unele poezii mi-au plăcut atât de mult încât le-am memorat