Marți după Crăciun

Într-una din zilele trecute mi s-a făcut deodată dor de un film românesc și am descărcat „Marți după Crăciun”. Să văd ce se mai petrece prin cinematografia românească. După atâtea Holliwooduri de care m-am săturat ca de morcovii fierți. L-am piratat desigur, de pe torrent, ca un borfaș și l-am urmărit până la capăt. Ceea ce ar fi în favoarea filmului. Apoi, în altă zi, am citit câteva cronici. Cronicile pot fi interesante, afli din ele lucruri pe care nu le observi la prima vizionare. Și pot să spun că au fost destul de laudative. Cronicile. Unele chiar prea laudative.

Începutul mi s-a părut o drăgăleală lungă și plină de plescăieli. Vreo 7 minute bune. Adică a 12 parte din ce-a urmat. Iar unghiul de filmare destul de neinspirat atunci când Raluca apare în întregime și i se văd fesele privind din față, printre picioare. O introducere lungă deși ar putea fi o scenă credibilă între doi amanți.. Mă gândesc. Fiindcă n-am de unde să știu. Și nici nu-mi doresc. Nu pe pielea mea. Dar hai să zic că încerc să mă transpun în pielea personajelor.

A doua scenă se petrece într-un magazin. Altă lălăială. Printre altele, Paul vorbește la celular și pomenește de dobânda de la bancă. Care se pare că nu e fixă. Apoi reproșul: oamenii ăștia nu se uită la televizor? Păi chiar așa, de la televizor ne culegem noi informațiile extrem de importante cum sunt ratele și dobânzile bancare?

Reacția Adrianei când află că Paul s-a îndrăgostit de altă femeie mi s-a părut forțată, dialogurile sunt harcea parcea, cum adică el i-a distrus viața așa, într-o clipă. Care viață? Cea petrecută de care s-a bucurat până atunci sau de viața viitoare despre care nu știa încă absolut nimic. Iar la un moment dat, Adrianei, i se pare că treaba (ceea ce s-a întâmplat) e foarte urâtă pentru că Paul și-a găsit o amantă mai tânără. Doar nu era să-și găseacă una mai bătrână. Și mai urâtă pe deasupra. Era mai grav dacă se îndrăgostea de una mai urâtă și mai babetă, abia atunci o soție se simte umilită. Altfel, de boli nu te poți păzi atât de ușor, mai ales atunci când te prind pe neașteptate și mai ales atunci când te afli într-o stare de predispoziție la boală cum sunt căsniciile în care se instalează rutina. De exemplu. Pentru că îndrăgosteala asta e, o boală. Sau o afecțiune temporară pe timpul căreia te schimbi cu totul. Cum te comporți, cum gândești etc. Te transformi, ești altul. Părerea mea e că îndrăgostiții au nevoie nu numai de înțelegere, ci chiar de mai multă atenție și chiar de îngrijire.

Înjurăturile Adrianei și limbajul vulgar par imitații după fuck-urile americane, nu că românii n-au talent să înjure, (ci au!!) (au prea mult) sau că bucureștenii n-au comportament de mahalagii. Ori bucureștencele de țațe. Nu de aia. Ci din cauza senzației (mele personale) de lipsă de autenticitate. Toate ieșirile Adrianei au părut telefonate, uite așa reacționează nevestele românilor, cred că nimeni nu se aștepta la altceva din partea ei, n-am fost surprins cu nimic. Surprins aș fi fost dacă personajul ar fi fost mai deștept, mai complex, ori dimpotrivă, mai spontan, dacă și-ar fi împușcat soțul pe loc s-au i-ar fi tăiat gâtul, ori i-ar fi aruncat televizorul în cap. Poate chiar să fi tăcut până la capăt, să nu fi dat nicio replică, emoțiile, reacțiile să se citească numai din limbajul corpului, al privirilor... În concluzie, punctul culminant al filmului și al poveștii mi s-a părut fâsâit.

Final (îi spun final cu îngăduință, pentru că e un film neterminat) în coadă de pește (cel puțin așa se vrea în capul scenaristului), dă bine, e modern, spectatorul rămâne cu ochii-n soare, i se sugerează că asta înseamnă arta, să nu știi nici ce, nici de ce, nici cum. Să nu știi și să nu rămâi cu nimic. Pentru că dacă ar fi fost un film bun așa cum scriu cronicile ai fi rămas măcar cu senzația asta, de cinematografic

.

Despre unguroaice

A fost Heritage Day, n-am vrut să merg, cel puțin așa am promis anul trecut, așa am zis, că mă mai duc cand mi-oi vedea ceafa, până la urmă mi-am încălcat promisiunea, am vrut neapărat să se bucure și Jorje cum e la noi cu caruselul națiunilor. Mulți chinezi, bineînțeles, pentru că ne-au invadat de peste tot ca furnicile, mai ales de peste Pacific, mai ales că se înmulțesc și repede. Ca iepurii, așa zice tata, altfel cum ar fi trecut de un miliard, nici nu poți să numeri până la un miliard că te dor fălcile și te încurci ori te-apucă disperarea, e prea de tot. Românii s-au ținut tare cu ansamblul de dansuri „Balada”, aceeași coregrafie și costume de excepție. Fără niciun patriotism local. La peste 30 de grade românii dansau în cojoace, în cizme și cușme de oaie.
- Na, cum e, Jorje? Cum ți se pare?
- Mi se pare ca lumea. Dar și cald.
Pe de altă parte tot românii au vândut aceleași urechi de elefant de anul trecut, de acum doi ani, de acum trei ani și așa mai departe, pe românește nu le-au mai spus langoși, ci scoverzi, de ce să aibe influențe maghiare sau austriece când poate să fie slavone sută la sută. S-au cumpărat în dușmănie pentru că erau mai mari ca orice farfurie pe care am văzut-o vreodată. Langoșii. Adică scoverzile. Cine cumpărau? Chinezii, desigur, italienii nici să n-audă, italenii aveau pasta si pizza. Nu contează că sunt mai mici la statură ( am trecut din nou la chinezi) și cu burțile lipite de spate ca niște titirezi, ei tot mare si mult vor și dacă se poate și ieftin, o șmecherie pe care românii credeau că ei au inventat-o.
Dar nu. În comparație cu scoverzile noastre orezul li se părea scump și puțin.
De la peruani m-am ales cu o banană trasă în ciocolată, iar de la olandezi cu un hering proaspăt cu ceapă. De la Borneo un suc și cam atât.
Multă lume, dar și căldură, multe națiuni (peste 80), multă umblătură, un iarmaroc desăvârșit. Promit că anul viitor nu mă mai duc, mai bine la pescuit, vorba lui I’oan. Mai prinzi un pește și îți pute mâna a pește. Iar dacă ai chef te tragi la umbră și te piși în boscheți.
- Na, cum ți s-a părut, Jorje?
- Ca lumea.
Multă lume, e drept, mai ales chinezi, câtă frunză și iarbă. Săreau de ici colo ca niște pureci. Doar portughezii au lipsit, voiam să mănânc și la ei un peștișor prăjit, dar anul ăsta nu și-au deschis pavilon, au lipsit de pe lista națiunilor. Bine că au fost Insulele Fiji și alte insule de care n-am auzit niciodată.

A doua zi m-a apucat tristețea în somn, am visat că Sulfinei mele i s-a năzărit, trecând pe lângă pavilionul națiunii maghiare, că m-am uitat după niște unguroaice. Că doar nu era să mă uit după unguri. Numai că Sulfinele nu gândesc așa, ci altfel. Am reluat visul de la început și se făcea că eram printre turci și mă uitam la o turcoaică iar Sulfinei i se părea că turcoaica seamăna cu o unguroaică.
- Dar la chinezoaice pot să mă uit?
- Da, mai ales că nu trebuie să faci niciun efort, sunt pretutindeni.
- Dar la indience pot să mă uit?
- Da, poți.
- Dar la Norvegience.
- Și.
- Dar la slovace?
- La slovace nu, că Slovacia e plină de ungurime

.