Fenomene paranormale

Am venit acasă hotărât să scriu tot ce-mi trece prin capul doldora de idei, dar până să o și fac mi s-a golit capul, poate mi se întâmplă un fenomen paranormal. Poate mi-au murit doi neuroni pe drum, drumul de la serviciu e neasfaltat, tocmai cei cu ideile. Ori poate mi se trage de la căldură, că nu mai sunt obișnuit cu temperaturi peste 30 de grade, iar căldurile s-au pus pe noi tocmai în septembrie, altădată în septembrie ningea. Altă dată viscolea.
Pe pat mă așteptau două anunțuri de la administratorul campusului, amândouă despre urși. Primul mă avertiza că au prins-o pe ursoaică și al doilea că acum caută puii de ursoaică, dacă-i vedem prin împrejurimi să dăm de știre, cumva. Traduc din engleză. Păi de unde să-i vedem, că ursuleții sunt mici, cine știe pe unde se pitulează.
Dar ce călduri am tras.
 

La începutul lunii am sărbătorit ziua muncii, s-a lăsat cu weekend lung și am tras o fugă până în Cyprus Hill cu I'oan și Radu al doilea. Am auzit că peisajele sunt spectaculare și ne-am cârnățit trei mașini pe șosea. Red Deer, apoi Calgary și Medicine Hat. În Medicine Hat am făcut haltă după ce am ocolit orașul de două ori pentru că e de știut, mai ușor te rătăcești într-un orășel decât într-o metropolă. Cel puțin nouă ni s-a potrivit. Cu nevestele după noi, dacă nu se subînțelege. Și cu cățelul lui Radu al doilea, dar nu o javră ordinară cum l-am făcut eu în gând, ci cățel de import. Tocmai din România. Acum România poate să se mândrească și cu exportul de câini. Că și labradorul lui Florin e tot din patria noastră. Rexi, așa îl cheamă. Pe cățel. Jumate din câinii pe care i-am cunoscut în România îi chema Rexi, pe cealaltă jumătate Azorel și Grivei. Ori Lupu. Ori Calu. Ori Ariciu. Ursu. Oare de ce le-o fi punând românii nume de animale cățeilor?
Cert e că nu mă pricep la câini, Rexi ăsta e mic și flocos, se pișă și se cacă pe unde-i vine, mai ales pe covor și-ți linge mâinile dacă ajunge la ele, pe urmă te trage de ciorapi până ori ți-i rupe ori te descalță.
- Marș, Rexi, cotarlă!
E clar că nu i se potrivește Rexi, mai degrabă potaie.
Bine că nu-l cheamă Tigru. Sau Leu.  

 

Dar nu m-am supărat. Sper că nici Radu al doilea să nu se supere, chiar dacă acum potaia s-a învățat să doarmă cu el în pat.Toți avem momentele noastre bune, ieri am reușit să fac zece flotări fără un efort deosebit iar azi să cânt piesele pe care le studiez la chitară fără prea multe greșeli. Apoi a venit frigul, așa, peste noapte. Până îmi storc eu capul cu ce-mi trece prin el durează zile. Între timp temperatura a coborât la minus unu iar pe aeroportul din Edmonton erau zero la nouă dimineața, au anunțat cei de la CBS. „Well come to Alberta!”, cum zice unul din maiștri de pe aici, un tip mongoloid din Brunei. Lui I'oan îi place de el, mie nu.
Sau mai degrabă nici lui, dar nici mie.
 

Aseară am lăsat fereastra deschisă și era să-mi înghețe ceva. Nu spun ce că poate se excită Sulfina. Pentru că nu suport pijamalele și nici chiloții. Dimineața mă trezesc cu o presiune pe vezică de câteva sute de atmosfere, nu mă îndur să mă dau jos din pat imediat, aștept să mai sune o dată deșteptătorul. Sau de două ori. După care o iau la fugă spre ușă să nu mă scape. După care mă întorc să pun ceva pe mine, băile fiind comune, e plin în trailerul nostru de femeiuști first nation. Fără să fiu rasist cred că nativele sunt cele mai urâte femei din lume. Totuși, dimineața circulă pe hol, nu pot să ies oricum. Aproape că sparg veceul.
Dar ce plăcere.
 

Cyprus Hill m-a încântat cu priveliștile. Și drumul spre frontiera cu USA la fel, pe șoseaua 41. Cât era de pustiu părea capătul lumii, deși abia acolo, la frontiera cu Statele Unite începe Canada. Pe șosea nimeni, pe marginea șoselei nimic, case nu, copaci prea puțin, fermele din ce în ce mai rare. Coline, dealuri și pășuni cât poți vedea cu ochii. Liber, așa te simți. Departe de lume și civilizație. Senzația asta am avut-o. Revelații nu. S-au poate m-am înșelat. Sau poate a fost un alt fenomen paranormal. La întoarcere am luat-o prin Saskatchewan, ultima mea dragoste, am văzut un teren de vânzare. Dacă aș avea banii l-aș cumpăra mâine cu ochii închiși. L-aș putea cumpăra oricum cu împrumut de la bancă dacă nu mi-aș fi dezvoltat o fobie față de bănci. Și mai ales față de împumuturile cu dobândă. O pășune de aproape 600 de hectare. Se văd munții Stâncoși din statul Montana. Peisajul îți taie respirația.
Totuși, mă mai gândesc.
 

Cu cățelul Rexi n-am avut prea multe probleme. Are o cușcă specială în care a și călătorit cu avionul. E strâmtă, abia încape în ea, pare mai degrabă o colivie. Îi ies lăbuțele printre gratii. Probabil îi place, probabil îi aduce aminte de România. Când scapă afară se năpustește în toate direcțiile și aleargă în zig-zag. E doar un pui, ce amintiri să aibe din România, bănuiesc că n-a auzit încă de cârmaciul Băsescu. Iar aici, în Alberta, slabe șanse să mai audă. Aici românii nu-l înjură pe președintele reales al României. Nu le pasă. Nu-i mai interesează. Politica românească intră într-un con de umbră bine meritat. Și manelele la fel.
Au și fenomenele paranormale rostul lor

.