Azi la radio era
vorba despre zahăr. Zahărul e otravă curată, așa zicea. Un doctor nutriționist.
Pentru că e dulce. Și dacă n-ar fi dulce tot otravă ar fi. Pentru că e zahăr. Iar
zahărul e dulce rău.
Când eram mic îmi
plăceau foarte mult dulciurile. Mai ales halvaua. Dar și Nugat-ul. După înghețată
mă tăvăleam pe jos. Bomboane mai pescuiam uneori, le puteai cumpăra și la
bucată, cel puțin de la prăvălia din colț. Și ciocolata ce să mai vorbesc. Însă
cel mai mult îmi plăceau stanioalele de la cicolată. Nu să le mănânc,
bineînțeles. Un staniol întreg valora cât un pix, uneori și mai mult. Mama mai
aducea câte-un staniol acasă de la colegele ei de la lucru, cicolată nu, că era
prea scumpă. Numai de Crăciun. Și de alte câteva sărbători. Iar zahărul îl
încuia într-un dulăpior, că dacă dădeam peste el îl topeam una două și-l făceam
cocoșei.
La cofetărie poate
nimeream din an în Paște. Prima oară am nimerit pe la zece ani și nu-mi venea
să mai ies afară, mi s-a părut de neînchipuit. Prăjiturile alea, pline de
frișcă, alune și cicolată, cu blaturi și creme de toate felurile părea ceva dintr-o
altă lume, o lume a basmelor și-a poveștilor. Ce cornulețe de margarină sau
untură, ce cozonac cu urme de mac. Numai că doi lei, 3 lei, chiar și un leu și 65
de bănuți, cât era o savarină, te frigea la buzunare. Te ardea.
Mă mai ardea și
tata, destul de des, îmi trecea pofta de toate dulciurile din lume. Dacă făceam
vreo prostie luam bătaie, dacă mă împiedecam luam bătaie, dacă vorbeam cu gura
plină luam bătaie, dacă-l priveam chiorâș pe tata atâta-mi trebuia. Să nu mă
prindă la joacă, să nu mă prindă în grădină, să nu mă prindă pe casă sau
cățărat în nuc, să nu mă prindă că-mi murdăresc hainele, cu toate că le mai și
sfâșiam câteodată, să nu înjur (adică să nu repet după el), să nu cumva să-mi
fac praștie, sau undiță de pescuit, să nu plec la fotbal cu băieții de pe
stradă, să nu rup foi din caiet și câte altele. Niciodată n-am reușit să țin
minte tot ce nu aveam voie să fac, așa că eram mușteriul permanent al tatei.
Altfel, am avut o copilărie
normală. Și vreau să sper că m-am dezvoltat normal. Și că sunt un om normal.
Deși e tot mai greu cu vremurile astea, cu doctorii de azi și cu toți
nutriționiștii ăștia. De parcă n-ar fi destule probleme. Urmăresc evoluția din
Ucraina și mă cutremur. Pentru că nu ucrainienii se bat cu rușii, cu toate că
mor pe capete. Ci orgoliile. Interesele meschine și mărunte, adică politice,
etnice, religioase și ce-o mai fi. Pentru că în mintea mea de om normal (prin
normal înțelegând ordinar, comun și
mediocru) nu încape războiul. Nici crima. Oricare ar fi motivațiile lor. Comportamentul
sălbatic, barbar, plin ce cruzime, nu are nici o scuză.
Ceea ce nu înțeleg
e de ce ne trebuie guvernanți, de ce punem pe cineva în capul statului și îi
spunem, na, condu-ne. La război! La colaps financiar. La dracu-n praznic! Adică
nu ne putem conduce și singuri acolo? Adică, dacă am renunța la crimă și la
răutatea gratuită, n-am putea trăi fără să fim cârmiți de vaporeni și alte
genii Carpatine? Mă gândesc uneori la regii de dinainte care se mai și nășteau
sclerozați, loviți cu leuca, iar norodul era gata să-ți dea viața pentru Rege.
Dar câți nu și l-au dat. Măcar nu și-l alegeau singuri cum facem acum când
mergem la vot cu mic cu mare. Ne mai și batem pentru niscaiva divergențe de
obțiune, ne mai și înjurăm, ba ne mai și urâm pe viață. Băseștilor! (un fel de
băi, boule!) Ilieștilor! Și ne mai dorim și moartea. Pe urmă vin domnii
președinți la putere (plini de dulce și de miere, uite că avea dreptate
nutriționistul cu otrava lui) după care ne arată ce poate el. Mușchii lui,
creierii dumnealui. Ai președintelui ales. Iar odată cu el vin și parlamentacii, iar la
urmă guvernul în frunte cu prim ministrul său. Toți se cred Dumnezei din
momentul în care au fost aleți de fraierii pământului. Fraieri ca mine care se
consideră om normal. În fapt sunt un handicapat, mă duc să-mi votez
președintele și parlamentarul care mă va trimite la moarte într-un război
împuțit fără argument. Mă va sărăci și mă va scârbi până voi ajunge să-mi iau
lumea-n cap, ceea ce am și făcut. Na, așa-mi trebuie, așa mi-a trebuit. M-am
lecuit și cu votarea și cu partidele și cu politica, dar ce folos... Mai sunt
milioane. Miliarde.
Cum poate ajunge cineva președinte în ziua de
azi? Sau chiar un politician cu blazon? Prin cinste? Prin demnitate? Prin duhul
blândeții? Prin iubirea aproapelui? Prin onestitate? Prin etc?
.
