Good luck!

Sâmbătă, domnul șeful meu proaspăt reîntors din concediu mi-a făcut semn cu arătătorul. Îl mișca așa, ca pe un viermișor. Adică vino-n coace. M-am dus la el vino încoace fără nici un chef că știam eu cam ce mă așteaptă. Dacă aș fi avut tampoane la îndemână le-aș fi îndesat în urechi, dar n-am avut decât o cheie de 15, ajustabilă, destul de grea.
- Am auzit că valea, trădătorule!
N-a zis chiar valea și nici chiar trădătorule. Însă pe aproape.
- Băăă!
N-a zis nici băă
- Am auzit că ți-ai dat demisia. Ai așteptat să plec în concediu și m-ai săpat pe la spate.
- Da, ai auzit bine, șefule, mi-am băgat picioarele în șandramaua asta de companie
Nu i-am zis eu chiar șandrama, poate ceva aproximativ. Și nici că mi-am băgat picioarele. Cu toate că o gândeam.
- Am primit o ofertă mai bună.
Șeful s-a nervat rău de tot și a început să mă înjure cum i-a venit la gură, adică înjurături împuțite canadiene în toată regula, facu-ți și dregu-ți la care nici eu nu m-am lăsat. Îi replicam în românește
- Ba pe-a mă-tii, șefule!
- Adică eu mă dau peste cap să caut oameni din piatră seacă, am ajuns să-i racolez de pe la birturi și tu pleci la concurență, mă lași așa, cu ochii-n soare. Ce ți-au oferit ăia și eu nu pot să-ți ofer?
- Atâta!
- Ce, îs nebuni, îți oferă prea mult. Mai mult de cât iau eu acum
- Păi vino cu mine
- Nu pot, că e departe și tocmai mi-am cumpărat casă
Apoi a început să strige cu gura până la urechi, să-l audă tot atelierul
- Te duci pentru bani, hapsânule!
Dar nici eu nu m-am lăsat, i-am strigat înapoi arătându-i ajustabila de 15
- Parcă până acum veneam la muncă din hobby
- Porcule!
Adică nu mi-a spus chiar porcule, ci „f... pig”, care e ceva în limba lor canadiană
De pupat nu ne-am pupat, la sfârșit, că ne-am abținut, cine știe ce-ar fi crezut colegii, ne-am strâns numai mâinile și ne-am îmbrățișat. Și ne-am urat noroc.
- Good luck!
- Good Luck!

Am învins

Bineînțeles că favoriții mei la olimpiada din Beijing sunt românii. Asta pentru că m-a întrebat un coleg.
- Păi tu cu cine credeai că țin?
- Cu canadienii credeam.
Cu canadienii țin numai când joacă împotriva americanilor.
Americanii fiind în coada listei mele. Dacă nu e nici un român într-o competiție sau alta, îmi aleg un rus, un neamț, bulgar, ungur sau ce s-o mai găsi, din Europa să fie. N-am nimic împotriva sportivilor americani, dar nu-mi plac. Nu-mi plac americanii în general, ca națiune. În frunte cu conducatorul lor iubit, mister Bush, o jigodie și jumătate.
Hai că mi-am spus of-ul.

Teodora

Fingers from Bugsy Rafael on Vimeo.

Despre Sulfine

Am auzit eu despre cocoșii din vechime că se suiau pe casă și cântau cucurigu! Cei de la bunicii mei cântau i-i-i-ii, dar ceva mai ragușit decat mine acum. Și se suiau doar pe gard sau pe câte un butuc și răgușeau până nădușeau ori trezeau toată gospodăria. Restul animalelor îi urau și le purtau gânduri de petrecanie. A ținut și tata, dar nu cocoși, ci găini ouătoare. Cocoșul era unul singur și mult prea destul, că ce făcea cu găinile era jale mare. Le alerga prin curtea noastră până le obosea bine, pe urmă sărea pe ele și le smulgea toate penele din cap. Un cocoș foarte rău, îl mai alergam și eu cu joarda să lase găinile în pace. Că unele oricum nu mai aveau pene pe cap și nici pe gât, nu înțeleg de ce insista cocoșul atâta.
- Mamă, uite ce face cocoșul nostru cu găinile noastre. Și îi povesteam mamei cu lux de amănunte, revoltat în ultimul hal pe cocoș
- Asta e soarta găinilor, mi-a spus mama, o să înțelegi tu când mai crești.
Așa că eu am mai crescut și, într-o zi, tata a cumpărat iepuri. Le-a făcut cuști speciale de iepuri și mă trimitea pe mine și pe Troancă să le rupem iarbă, toată ziua bună ziua. Mâncau iepurii la iarba cu tonele. Până se spărgeau. Și ce era mai rău e că mâncau zilnic. Dar ce faceau iepurii cu iepuroaicele lor, nici nu vreau să povestesc. Că mi se lipeau ochii de cuștile lor și nu mă mai dam plecat. Vai de capul iepuroaicelor, mă cuprindea o milă nesfârșită de ele. De ele și de găini. Tocmai atunci mi-am amintit ce spusese mama și am început să mă gândesc cu capul meu. Asta e soarta iepuroaicelor. Adică ce, te pui cu soarta?
Și am văzut eu care era și soarta oilor sau a caprelor sau a altora. Îmi mai scădea din milă pe seamă ce ajungeam mai înțelegător
Că pe urmă am crescut de tot și m-am însurat și eu cu Sulfina mea. Era și timpul. Și din nou mi-am adus aminte de ce-mi spusese mama. Mult mai meditativ. Și m-am gândit. Asta e soarta Sulfinelor.

Ziua națiunilor

De când am așteptat eu ziua națiunilor, tot am auzit că se ține într-un parc faimos cu o insulă mică în mijloc pentru hidrobiciclete.
- E plin de corturi, mi-a zis mie cineva. Și în fiecare cort are loc o națiune întreagă pentru că o reprezintă.
- Chiar și națiunea noastră?
- Da, neapărat, noi avem două corturi plus o scenă. Națiune puternică și vânoasă, să vii obligatoriu, facem niște langoși de or să ne pomenească toată lumea.
- Ce fel de langoși?
- Urechi de elefant
- N-am auzit până acum, cu ce sunt?
- Cu zahăr, lasă că vezi tu, numai să vii
Cu mașina nu se putea merge dacă nu există parcări în parc, musai trebuia să ajungi cu autobuzul sau să te ducă cineva să te lase acolo și să plece mai departe cum ne-a dus pe noi antrepenorul magazinului românesc pe care îl cheamă domnul Claudiu. Domnul Claudiu nu avea scaune în mașină, că și-a pregătit-o pentru cărat marfa. Nu are decât scaunul șoferului și cel de lângă șofer unde am lăsat-o pe Sulfina mea, eu și copiii am stat în spate, direct pe mochetă si ne plăcea la nebunie, ne simțeam ca niște mexicani care merg la lucru pe vreo plantație. Ori pe vreun șantier.
Da, nu știu cine a spus că parcul e mare, că era uriaș de-a binelea cu corturile întinse peste tot. Cortul românesc era întins chiar la intrare, între japonezi și marele popor rus. Dansatorii români tocmai își făceau numărul pe scenă. Toată lumea aplauda costumele dansatorilor, muzica o lua vântul din când în când și dansatorii păreau că tropaiesc în gol cu toate că aveau o coregrafie buna, bună de tot, ceea ce a fost o excepție.
Ne-am cumpărat vestiții langoși ureche de elefant, mari dar scumpi, 4 dollari bucata. Cam peste tot se îndopa lumea cu urechi de elefant, ceea ce mă face pe mine să cred că românii au avut succes 100%, atât cu dansatorii cât și cu langoșii. Mititeii n-au prea fost la mare căutare, mai degrabă sărmăluțele cu mămăliguță, dar departe de langoși. Lângă cortul nostru își dădeau în petec și japonezii, erau doi masculi care se băteau cu bâtele, dar nu arătau a japonezi deloc, mai degrabă arătau a români. Și strigau de mama focului, ajîî, bujîî, sunete dinastea, acopereau chiuelile dansatorilor români. De cealalta parte rușii dansau cazaciocul lor faimos la categoria copii până în 14 ani. Probabil maturii se îmbibasera de vodcă. Dar nu sunt sigur. Începând cu rușii am văzut numai amatori pe scene, părea mai degrabă un iarmaroc decât o sărbătoare a națiunilor. Pe scena mexicană cânta o solista viva mexico și se supara că gură cască nu aplauda cu ea împreună. Adevarul e că lumea astepta cu sufletul la gură să cedeze scena, cântăreața avea un tonaj impresionant și un fel de nod în gât, poate de aia și cânta așa șuierat.
Eu și cu băieții ne-am repezit la pavilionul turcilor, unde șase cadâne se scuturau din buric. Sulfina nu înțelegea
- Ce-ați tulit-o așa ca teleghidații la despuiatele alea?
Însă, vorba baieților mei, ce știe Sulfina
Olandezii aveau un mic bazar cu papuci de lemn pentru toate mărimile. Demonstrația o făcea o perche la vreo 50 de ani, dansând o polcă în papucii ăia de lemn de le sfârâiau călcâiele. Dacă ar fi avut un pic de toc poate s-ar fi căpătuit și Sulfina cu o pereche.
- Nu faci bătături, dacă sunt de lemn? s-a interesat Sulfina
- Nicidecum, a asigurat-o vânzătoarea, dimpotrivă, dacă ai vreo bătătura lemnul ți-o roade până dispare, ca și piatra ponce
- Hai să mergem, i-am șoptit Sulfinei, mai un pic și-ți dispar și gleznele
Numai că bestia de vânzătoarea m-a auzit și m-a privit cam pieziș, bine c-am scăpat de ea.
Ceea ce am observat comun e că la fiecare pavilion scria cuisine. Italian cuisine. Egiptian cuisine. Tanzanian cuisine. Și tot așa. Până și insulele Fiji aveau propriul lor cuisine. Le citeam meniurile, că după urechea aia de elefant românească mi se făcuse poftă de un gușter sud american, dar nu mai țineam minte care națiune mânca gușteri. La pakistanezi cel putin mirosea groaznic. Portoricanii de lângă ei se țineau de nas. Dar si la indieni mirosea la fel. Și și la Bangladeș.
- E de la curry, mi-au explicat băieții, un sos picant de-al lor.
- Păi nu mă mir că-i spune curi, m-am dumerit pe loc, dacă pute în halul ăsta
Până la urmă m-am dus la filipinezi. Un coleg de-al meu, din Filipine, mi-a povestit că la ei se mănâncă tot ce mișcă. Bineînțeles că nu l-am crezut, păi și trenurile mișcă. Dacă e foamete le mâncăm și pe alea m-a asigurat filipinezul și nu se prea vedea pe el că glumește. Cortul filipinezilor era tocmai la capătul parcului
- Aveți gușteri prăjiți?
- Nu avem, dar putem comanda pentru anul viitor când se va ține din nou ziua națiunilor
- Da, dar anul viitor cine știe, poate mi se face poftă de omizi
- Noi comandăm orice, la noi nimic nu e imposibil. Plata înainte!
După câteva ore am ajuns din nou la pavilionul românesc unde Sulfina și-a amintit că suntem în postul Sfintei Marii.
- Aoleu, acum îmi spui? Bine că nu m-am umflat de gușteri.
Însă, în gândul meu, era clar. Poftisem și mă ghiftuisem din toata puterea imaginației. Care e la fel de păcat ca și cum te-ai fi îndopat de-adevăratelea. Cel puțin așa susține popa la biserică. Și nici dezlegări la carne nu cumpărasem, mi-a spus altcineva că dacă-l rogi frumos pe părintele, iți poate da dezlegări la diferite produse. Costă, dar se merită.

Să să nu uit:
- grecii au dansat Zorba
- am văzut primul fluture alb de varză din Edmonton, cu toate că în Edmonton nu se cultivă varză, cine știe de pe unde s-o fi rătăcit
- arabii n-au purtat turbane și nici baticuri de-ale lor
- locurile corturilor s-au tras la sorți, numai așa se explică cum au nimerit croații, bosnienii și sârbii unul în apropierea celuilalt
- mâncarea s-a cumpărat pe bilete și nu pe bani, iar biletele se cumpărau de la cortul unde se vindeau bilete. Nu puteai cumpăra jumătăți de bilete și nici sferturi, de unde și prețurile umflate
- pavilionul chinezesc nu avea nici un mușteriu când am trecut pe acolo, in schimb se călcau pe picioare la taiwanezi
- Hong Kong-ul a fost reprezentat separat de China
- Tibetul nu
- evenimentul e încă în desfășurare

Sub castan

Ba când eram eu foarte mic, umblam de-a bușilea printre picioarele tatei și nu-i ajungeam la genunchi, cu toate că și tata era un scundac de neamul lui.
- Nu lăsa copilul să-ți umble printre picioare, s-a trezit mama într-o zi, că nu e bine. Nu e bine deloc!
- De ce să nu-l las, dacă-i place, uite cum se bucură ca un cățel
Nemului tatei lumea îi spunea molodeț, dar să nu fi auzit tata, că nu-i cădea deloc la stonac. Chiar dacă molodeț nu însemna nimic în românește. Sau poate tocmai de aia...
- Dacă te scapi și-l strângi, îl faci turtoi, cu picioarele tale păroase
- Ce are părul meu de pe picioare cu făcutul turtoiului, s-a nedumerit tata.
Mama nu i-a oferit nici o explicație. Știa ea mai bine
Dintre picioarele tatei mă târam sub scaun, unde iar nu se putea sta, auzise mama că dacă stai sub scaun nu-ți mai bate nimeni la ușa. Pe urmă intram sub masă, unde nici atât nu se putea, aș fi ajuns sărac mai târziu. Cândva
- Strici copilul de cap, s-a hotărât tata, noroc că nu te înțelege.
- Ce știi tu...
Când m-am ridicat pe verticală, mi s-a lărgit brusc orizontul. Vedeam mult mai departe ceea ce m-a copleșit pe loc. În primul rând am vazut genunchii tatei pe care am început să-i examinez cu atenție. Probabil că i-am și mozolit puțin, cam tot ce-mi cădea în mână băgam în gură și-mi făceam tot felul de păreri. În plus, îmi dădeau niște dinți și simțeam nevoia să rod mereu câte ceva. A fost o perioadă bogată în experiențe, universul devenea din ce în ce mai interesant. Aveam și o pisică după care alergam toată ziua dacă o vedeam. Dacă nu puteam să o prind și de regulă nu puteam, alergam după găini. Găinile nu le puteam prinde nici atât, săreau de colo colo cotcodăcind înnebunite. Mai și zburau din când în când și le mai cădeau și penele din când în când. Culegeam toate penele și-mi îndesam cu ele buzunarele pe care tocmai mi le descoperism. Locul meu preferat devenise sub mărul din curte.
- Nu mai sta sub măr că dacă plouă te poate trăzni. Nici sub păr, că și acolo te poate trăzni.
Nici sub salcâm nu puteam sta. Și nici sub nucul din fundul grădinii. Nici sub gardul vecinului, că era veste rea. Trăznet văzusem deja, însă veste rea nu știam încă ce înseamnă. Poate ceva de mâncat?
- Nu mai sta sub scară că nu te mai însori. Nici sub streașina casei că aduce inundație.
Mai crescusem, mergeam la grădiniță și stiam să numar pe degete până la cinci.
- Șase. După cinci vine șase!
- Șapte.
- Nu șapte, șase!
- Opt
- Copilul ăsta e capsoman.
Reușisem să-l nervez pe tata.
- Ți-am mai spus să nu stai sub tocul ușii, e ghinion curat
- Dar unde să stau mamă, că nu mai știu unde să stau
- Stai unde stau toți oamenii, de ce trebuie să te pui numai unde nu trebuie
- Păi spune-mi tu unde să stau și o să stau acolo
- Stai unde vrei. Dar nu sub stâlpul de curent că te poți curenta. Știi cum arată oamenii curentați?
- Nu știu
- Cu parul măciucă. Întreabă-l pe taică-tău, că el s-a curentat de nu știu câte ori.
- A stat și el sub stâlp?
- Nu, a încercat să repare priza. Tot aia e.
- Atunci o să stau lângă tine, că tu știi cel mai bine unde se poate sta.
- Ba lângă mine nu poți să stai, mă încurci de la treburi. Mai bine stai lângă Troancă și ai grijă de el.
Troancă era frate-meu. Mic și negricios la față, abia începuse să o ia și el de-a bușilea. Într-o zi, m-am ascuns de el sub o copaie în care mama spăla haine și ne mai spăla și pe noi. Troancă se ținea mai mereu de mine și nu mă puteam juca în voie. Și cum stăteam eu așa, ascuns, la întuneric, am adormit. Mama mă căuta că nu mă mai văzuse de ceva timp. M-a strigat peste tot până a intrat în panică. În panică am intrat și eu când m-am trezit, că nu știam unde sunt, de ce e atât de întuneric și de ce atât de strâmt. Am luat prima bătaie de la mama, pe care o țin minte, chiar dacă și eu eram la fel de speriat ca și ea.
- Să nu te mai bagi niciodată sub copaie, că era să fac infarct. Ia-l pe frate-tu afară și jucați-vă sub castan, azi e senin și nu trăznește.
După nici zece minute a venit ploaia și a început să trăznească în ultimul hal. Ce să mai ajungi în casă că ne-ar fi fleoșcăit bine. Însă mama ne tot chema disperată și ne făcea semne. Noi ne prefăceam că nici nu o vedem, nici nu o auzim. Am reușit s-o nervăm și pe ea. Neavând altă alternativă, mama a venit după noi. A murat-o ploaia până la piele și asta în doi timpi și trei mișcări. Dar nici bine n-a intrat sub castan că o bubuitură ne-a și astupat urechile. Ba chiar am surzit de-a binelea pentru câteva zile. Ne-am uitat în spate și am văzut casa noastră în flăcări. O trăznise. Din plin. Privind flăcările acelea, surzi cum eram, ne-am îngrozit și ni s-au bulbucat ochii. Mamei îi dăduseră și lacrimile. Dacă nu cumva plângea de-a binelea. Ne-a luat pe mine și pe Troancă în brațe și ne-a spus. N-o auzeam, dar am înțeles.
- Ce bine că suntem toți aici, sub castan

Drepturi și libertăți

Eu cred că dacă s-ar rezolva problema violenței domestice (cam grea expresia asta pentru mine), eu cred că s-ar rezolva și problema războaileor și-a conflicteleor care scutură planeta de când a apărut specia homo pe ea. Însă nu o să se rezolve, ci o să se treacă dintr-o extremă în alta.
Iată, unde locuiesc eu, dacă femeia sună la 911, numărul ăsta duce direct la poliție, și dacă mai și declară că e agresată fizic de soțul ei, poliția vine val-vârtej, intră în casă cu picioarele prin ușa și-l ia pe soțul de unde e, poate să fie și pe colacul de la veceu. Îi trage câteva spițuri în cur, dacă e la veceu îi trage chiar pe curul gol, îi pun cătușele și-l umflă în mașina leor, a polițiștileor, direct la arest. Să dovedească domnul soțul că nu și-a agresat soția. Ceea ce e mai degrabă imposibil, așa că cine la discreția cui e, mi se pare clar ca bună ziua.
- Bună să fie! Deși, de-acum e aproape seară.
- Atunci sara bună!
- Sara bună!
Li s-a întâmplat vecinileor mei. Însă nu soțul își agresa verbal nevasta, ci invers (varianta soțului). Poate că aveau o dispută de la bani, însă nu una importantă. Așa că fiica leor a acționat ca la carte, exact cum sunt învățați copiii la școală fără habarul părințileor, și a sunat la poliție și s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Adica soțul n-a vrut să i se pună cătușe în propria lui casă fără să fie vinovat de ceva și, dupa ce a încasat și cele două spițuri în cur s-a mai zbătut și el, să vadă nevastă-sa ca nu e chiar papă lapte. Așa că politiștii l-au bătut măr. A doua zi soțul a ieșit din arest, pentru că fiica și soția au semnat că e o greșeală și că nu s-a întâmplat nimic, erau vinete de plâns, și că nimeni nu a agresat pe nimeni, dar acum soțul e în judecată că s-a opus arestării în mod vizibil, că intenționa voit să-i bată pe politiști care erau 5 și așa mai departe. Se va alege cu cazier. Între timp, și-a pierdut serviciul, care era șofer pe o mașină UPS și trecea toată ziua bună ziua frontiera în Statele Unite. Nu poți trece granița dacă ai cazier sau pe cât timp ești în dispută cu poliția. Totuși, dacă poliția e în dispută cu tine, ea poate să treacă granița, are și poliția drepturile și libertățile ei.
În plus, că viața întotdeauna plusează, soțul a trebuit să-și angajeze un avocat care costă de te învinețești la ochi. Din cauza asta, banii puși deoparte pentru concediu s-au dus, plus datorii pe credit carduri. Adică datoriile s-au multiplicat. Disputele leor verbale abia acum au început, iar de terminat s-au terminat cu divorț. Însă tonul nu l-au mai ridicat niciunul, că le era frică să nu sune fiica leor la poliție.

Despre merite

Mie mi-a zis, odată, bunicul meu, că tot ce cade din cer e sfânt fiindcă e de la Dumnezeu. Înafară de găinaț, găinațul n-are cum să fie sfânt că de aia e găinaț.
- Dar sateliții, l-am intrebat pe bunicul meu
- Ce-i cu sateliții?
- Sunt sfinți? Că doar cad din cer.
- Nu, nu din cer, sateliții cad de pe orbită
- Dar avioanele?
- Avioanele nu sunt sfinte că sunt făcute de oameni, iar oamenii sunt păcătoși, asta se știe încă de la Adam încoace
- Dar bombele care vin din cer și-ți cad pe acoperișul casei?
Că tot bunicul mi-a povestit cum bombardau americanii acoperișurile caselor. Adică ei căutau rafinăriile Ploieștiului și, din când în când, mai scăpau bombe și pe case. În Japonia au scăpat o bombă într-un oraș, chiar în două, și au umplut cerul cu japonezi nucleari. Nu știu dacă Dumnezeu i-a primit în Rai ca să nu-i radieze pe ceilalți de-acolo.
- Dar ploaia?
- Ploaia e sfântă sută la sută
- Chiar dacă e multă, bunicule?
- Ce vrei să spui?
- Păi, dacă e multă, face inundații și mor oamenii pe capete.
- Mor de păcătoși ce sunt.
- Păi mor și animalele care sunt nevinovate fiindcă n-au conștiință. Și insectele, chiar și rozătoarele și chiar și lanurile ori verdețurile care n-au conștiință nici atât.
- Nu știu ce vorbești, dar te asigur că ploaia e sfântă.
- Ploaia acidă?
- Ce-i cu ploaia acidă?
- E sfântă?
- Tu vrei bătaie sau ce, s-a suparat bunicul meu, acum înteleg de ce te bate taică-tău toată ziua degeaba. Despici firul în patru și cauți nodul în papură.
Aici avea dreptate bunicul meu, îmi meritam soarta și, mai ales, îmi meritam bătaia

O, Canada

Nu știu ce să scriu de fărst giulai fiindcă mă doare mâna cu care scriu. Cred că până la urmă o să cânt „O, Canada” și mă acompaniez de la chitară că am făcut rost de toate corzile. Sună cam aș: Ooo, Caa-na-daa, restul degeaba scriu că nu se înțelege, e în altă limbă. Limba canadiană seamănă un pic cu engleza, doar că noi la sfârșit spunem totdeauna eh, iar englejii nu spun. Seamănă și cu americana. Spre exemplu, englejii spun I am singing, noi zicem I am singing, eh? iar americanii zic I am fucking singing. Că așa sunt americanii, fuck fuck ori pe unde se duc. Fuck in Coreea, fuck in Vietnam, acum se cam fuck prin Afganistan si Iraq. Nu mai e nevoie să câștige războaiele, asta e o nouă strategie, important e să le înceapă pentru că bancherii americani nu câștigă bani decât dacă e un focar de infecție pe undeva. Stau bancherii la o măsuță rotundă și emană filosofii de frecvență înaltă
- Trebuie să coacem ceva și îmotriva Iranului, că și aștia au petrol, plus că ne stagnează iar economia, o să ne moară fraierii de foame. Câți am pierdut în Iraq?
- În jur de trei mii
- Numai?
Eu cred că „numai” ăla, se referea la faptul că au pierdut mai puțin ca la World Trade Center, când au căzut gemenii programați la fix de exploziile controlate vigilent. Na, asta e politică internațională, nu e de nasul meu. Sulfina zice că ea e de nasul meu, așa că-mi bag nasul prin tot felul de lucruri ale Sulfinei.
O, Canada, ca să mă întorc la tema zilei, e o melodie foarte frumoasă, doar e imn național, iar dacă ești cetățean canadian te-apucă furnicături când o cânți și te simți mându de nu mai poți. Cel puțin eu mă simt mândru de tot. Nu așa tare ca și atunci când e cu Deșteaptă-te române, dar aproape, sau din ce în ce mai aproape. Că nu degeaba am ajuns eu canadian, ci din cauza lui Deșteaptă-te, române!

Sf Dorian

Azi sunt fericit pentru ca am un motiv. Azi a fost Sf Dorian