Mi-e dor de canalul Bega, al Timișoarei, odata era să mă înec în el dar nu m-am înecat, odată s-a spart ghiața cu mine și tot nu m-am înecat, de două ori m-am răsturnat cu barca și odată m-am plimbat cu bușteanul. Și tot nu m-am înecat. Cred că nu sunt un înecăcios.
Mi-e dor de canalul Bega în dreptul grădinii de vară Vaporul sau în dreptul grădinii Bănățeana, sau cofetaria Flora sau, că oricum numele astea nu mai există, pur și simplu, de aleile pe care mă plimbam cu cineva de mâna și nu era mama.
Mama nu avea timp de plimbări pe malul canalului Bega. Mama avea altceva. Avea trei copii, îl avea pe tata, avea casa și curtea, avea serviciul ei, avea multe pe cap. Sărăcia și bolile, speranțele pentru noi și sacoșele cu alimente. Nu m-am plimbat niciodată cu mama de mână pe malul Begheului și azi îmi pare rău fiindca e o lipsă în viața mea.
Iar m-am dus la biserică. Nu știu ce am că în fiecare duminică merg dacă sunt în oraș. Și, în ultima vreme, cam sunt prin oraș. La început m-am amăgit cu gândul că o însoțesc pe Sulfina, fiind un capriciu de-al ei. Însă azi a fost un capriciu de-al meu pe care mi l-am satisfăcut în ciuda orcărei îmoptriviri. Nu că s-ar fi împotrivit careva. E duminica iertării, bine că m-am dus, dacă tot am fost îm oraș. Că m-am împăcat cu toți prietenii. Ei încă nu știu, când vor afla se vor cutremura. Cu vecinii încă nu m-am împăcat fiindcă nici nu-i cunosc, după cum e obiceiul aici. În România cunoșteam tot cartierul, însă ce folos, că în România nu te puteai împăca cu nimeni, după obiceiul din România. Iertare îți puteai cere, doar că nu te împăcai. Ziceai: - Vecine, îmi cer iertare, doar e duminica iertării, ce Dumnezeu - Că bine zici, dar pentru ce să te iert, vecine? - A, nu mare lucru, mai ții minte luna trecută când ai venit acasă și ai găsit fereastra deschisă la dormitor? - Sigur că da, că era să degerăm în ultimul hal, eu cu nevastă-mea, ce-i cu fereastra? - Păi, eu ți-am lăsat-o deschisă, bine că n-ai degerat, vecine Cel puțin ăstia doi vecini, de care știu, nu s-au mai împăcat. Numai tata se împăca cu vecinul nostru, nenea Gyuri, în fiecare săptămână, la Șarineni, un birt cu grădină ordinară. - Hai să ne-mpăcăm! ziceau și-și ciocneau halbele de bere până li se muiau picioarele pe sub masă - Hai! Plus că azi e și lăsata secului, mai bine zis Duminica Lăsatului sec de brânză, adică n-ai voie să mănânci brânză. Și nici lapte, că ți se poate brânzi în stomac după ce-l bei. Plus ziua izgonirii lui Adam din Rai, despre care s-a și discutat în predica de azi. Adam a fost izgonit pentru că s-a înfruptat din pomul oprit. Nu contează ce era în pom, contează că era oprit (așa zice Părintele) iar oamenii au ignorat interdicția, adică s-au răzvrătit la îndemnul unei reptile cu solzi de șarpe. Vorbitoare. Am citit într-o carte că reptilele vorbitoare au venit din spațiu interstelar și făceau parte dintr-o populație reptiliană mult mai evoluată tehnologic decât omul, mai evoluată și social, n-a fost chiar așa greu să-l manipuleze pe om. Pe Eva nici atât. Ei, a pățit-o reptilianul pentru asta, problema e c-am pățit-o cu toți, toți urmașii lui Adam încoace, încolo nu, că Adam a fost primul. Totuși, eu l-am întrebat pe Părintele, după slujbă, la agapa frățească, mai deoparte, să nu audă careva - Ce mai faceți, domnule Părinte? - Bine, mi-a răspuns el Acum știu că toți credincioșii s-or fi întrebat ce-am putut eu să vorbesc cu Părintele cu atâta fereală, unii chiar m-au întrebat - Ce-ai șușotit cu părintele? - Ăă, i-am cerut niște explicații suplimentare la predică - Ca de exemplu - Ca de exemplu cine a rămas să îngrijească de Grădina Raiului după ce Adam a fost expulzat de acolo, că doar el era îngrijitorul ei - Și Părintele ce-a spus? - Că e o taină - Asta așa e, că nici în biblie nu amintește nimeni nimic - Nu, dar au aflat-o masonii, sau cel puțin așa pretind ei. Și aștia sunt niște secretoși... - Păi dacă nu scrie în biblie, de unde să știe masonii? - Ei, de unde, de la reptilianul ăla care i-a sucit capul Evei
leapșă preluată de la optzecea dar și de la Lumi, în aceeași ordine
1.
Femeile mă fac să zâmbesc. Pentru că nu vor înțelege niciodată ce înseamnă să fii bărbat (dacă n-au ce avem noi) și pentru că e singurul lucru pe care o femeie nu i-l poate reproșa. Cu toate că am mai auzit eu pe unele care spun:
- Te urăsc, băi, pentru că ești bărbat!
Dar n-au argument, argumentul e la noi. Iar alte femei zic:
- Te urăsc pentru că nu ești destul de bărbat!
Nici în cazul ăsta n-au argument, dar se pare că în cazul ăsta nici bărbatul respectiv (nu eu!) nu-l are. Deasemenea, e singurul lucru (faptul de a fi bărbat) pe care un bărbat nu trebuie să i-l ascundă femeii cu teama de a fi descoperit. Înafară de trevestiți. Numai că aștia nu se ascund de femei, ăștia se ascund de alți bărbați. Unde iar nu e treaba femeilor ce fac bărbații între bărbați și iar mă apucă zâmbetul de la început.
2.
Dar și masculii mă fac să zâmbesc, au și ei rândul lor. Pentru că eu susțin blogosfera masculină și pentru că nici ei, masculii, nu vor putea înțelege vreodată natura unei femei. O femeie e complexoasă, de unde să poată să o înțeleagă un mascul. Masculii nu sunt complexoși, doar inteligenți și tot ce au mai important e pe dinafară și se vede (cărora li se vede). Mai degrabă masculii nu o înțeleg pe femeie și ascunzișurile ei. Totuși, unii se prefac că o înțeleg. Zic, iată ce zic:
- Știu cum e cu durerile nașterii, draga mea, că și eu mă simt la fel când mă lovește cineva în testicole
Zâmbesc, pentru că nu e adevărat bineînțeles. Durerea de testicole nici nu se compară cu atunci când o piatră defilează din rinichi până la aer liber, pot depune mărturie că le-am avut pe amandouă. Însă durerea cea mai mare tot aia de măsea a fost, pe care și femeile o au.
3.
Un alt lucru care mă face să zâmbesc e circuitul apei în natură, dar prefer fără explicații. Eventual în particular.
4.
Natura însăși mă face să zâmbesc. Pentru că e imposibil să nu-i zâmbești naturii însăși, doar natura însăși e responsabilă de zâmbetele noastre.
5.
Reflexia mea în oglindă mă face să zâmbesc uneori, involuntar alteori. Că-mi place sau nu, dar mai degrabă da (câteodată!) mă arată așa cum sunt, ceea ce-mi stârnește, pe rând, un zâmbet ticălos, unul nu chiar așa ticălos, mai degrabă admirativ, altul înțelegător, disperat, dar și împăunat, mai ales prostănac și tot restul gamei variabile.
6.
Dar cel mai tare mă face să zâmbesc berea pe care tot sumerienii au inventat-o acum 6000 de ani. E un zâmbet vesel, mai pe la început, după care devine tâmp și drăgăstos. Moment în care mă împac cu toată lumea, cu toți bărbații, mai ales cu toate femeile, cu natura însăși și cu tot universul nesfârșit.
Cui s-o dau, cui s-o dau...lui Alex, că poate n-o găsește.
Eu știu de ce se pupă lumea, ca să se spele pe dinți. Se spală pe dinți, se perie pe limbă și se gândesc că nu se știe cu cine mă pup azi, mai bine să fiu pregătit pentru o eventualitate. De asta. Pentru schimbul de salivă trebuie să ai cavitatea bucală curată altfel se pot întampla reacții de efervescență și te faci de râs. Dar dacă știu că nu se pupă nu se mai spală, se gândesc, de ce să mă spăl în eventualitatea că tot nu mă pup cu nimeni. Și atunci încep să le crească bacteriile în gură ca niște ciorchini Bine, dar nu miroase? Și ce dacă miroase, e natural Da, da, am citit eu undeva că mirosurile naturale sunt bune. Totuși, pe mine mirosul natural de căcat mă scoate din sărite. Mai ales în spații închise. Iar unora le e rușine să tragă vânturi zgomotoase, le trag fâsâite și te întoxică cu mirosul lor natural. Și nespălații miros natural. Dar și cei care se îmbăiază, mmm Dar cei care se dau cu parfum? Cu parfumurile e mare problemă. Mie îmi plac parfumurile alcoolice, să zicem. Adică ce să mai zicem, chiar îmi plac. Dar una e să le miros dintr-un pahar și alta din gura unui bețivan. Cu femeile e o problemă chiar mai sensibilă, că se dau cu Chanel 5 la care eu fac alergie. De Gucci nu mai vorbesc, iar de la Boss vomit în batistă A ce ar trebui să miroase o femeie ca să-ți placă ție? A femeie și cam atât Într-o zi, mirosind a dimineață, m-am pomenit în spatele a două fete ce se fâțâiau din buci întâmplător cu un coleg de serviciu care m-a întrebat pe loc Ce zici? Despre fetele din fața noastră? Aha, peste care te-ai răsturna? Peste niciuna că put a Kenzo și-mi atacă fosele nazale Pe urmă fetele au cotit-o după o clădire de sticlă dârdâind din funduri și iar a început să miroase a dimineață. O nebunie de dimineață
Am urmărit premiile Oscar și sunt foarte blegos. Înafara de Kate Winslet nici un favorit al meu. Nu că nu-mi place Heath Ledger, îmi place, dar nu în The Dark Knight, un film subțirel după părerea mea. Ca o pânză de paianjen. pe care alergi crăcănat.
După părerea mea nu mi-a plăcut mai nimic la gala Oscar. Cele câteva excepții sunt apariția lui Jerry Lewis și a Sophiei Loren (cam machiată și cu țâțele în nas).
Gazda, Hugh Jackman, a făcut pe omul orchestră, altfel îl apreciez, grație filmului The Prestige, dar mai ales The Fountain în care mai mult au strălucit regizorul Darren Aronofsky și actrița Rachel Weisz. Dar și el. Dar nu ca în The Prestige. Darren Aronofsky a fost prezent astăzi (favoritul meu) cu The Wrestler. N-a câștigat, a câștigat Danny Boyle cu SLUMDOG MILLIONAIRE, care a luat și premiul pentru cel mai bun film. Și a mai măturat și alte premii. Slamdog millionare ar fi putut fi cel mai bun film, pentru că e bine construit, de nu s-ar termina căcăcios după o rețetă indiano-holliwoodiană, în dans de tamburine cu binele învinge răul, plus visul american. Și, bineînțeles, că mă mai enervează și accentul pe care îl au indienii când vorbesc engleza. Nu mai spun că actorul principal e cam prăpădit și clăpăug și cu moacă de antiactor, hai că mi-am spus oful.
Penelope Cruz nu e favorita mea, am eu favoritele mele și nu puține, cu toată modulația ei de latino, numai că, în rol secundar, n-ai prea avut de unde sa alegi dintre cele nominalizate. Poate Amy Adams? Poate. Tocmai am văzut The good night (2007), cu Penelope Cruz și mi s-a părut șleampătă. Da, da, presimt că o să fiu atacat.
Altfel a fost o seară bună, toată familia benocleală la televizor, bere, fursecuri, înghețată și perne sub cur.
Cel mai mult mi-a plăcut mie un film, Total Recall, care se traduce foarte alambicat în romanește, joacă și Arnold Schwarzenegger pe-acolo. Nici nu mai țin minte despre ce-a fost vorba doar că, la un moment dat, a apărut rolul principal, o fată cu trei sâni de la care nu mi-am putut dezlipi privirea până la sfârșitul acțiunii.
Am eu o teorie în privința stelelor. Că mai sunt şi stele care cad dar și stele care se nasc, au și stelele mamele lor care le alăptează. Când eram mic mă tot uitam după cele căzătoare cu gura căscată. L-am întrebat pe tata, că el citea ziarele şi știa o mulțime de lucruri:
- De ce cad stelele, tată?
- Pentru că sunt grele, aruncă tu o piatră în sus să vezi dacă nu-ți cade în cap...
Și a avut dreptate, am aruncat o piatră în sus şi piatra numaidecât a căzut în capul lui nenea Gyuri, vecinului nostru, care s-a supărat numaidecât şi a sunat la poartă.
- Domnule Duma, fiul dumneatale a dat cu piatra în capul meu
- Păzește-ți capul, l-a luat tata pe scurt pentru că era cu nenea Gyuri într-o râcă mai veche din cauza unei raţe ce mereu se oua lângă gardul nostru şi tocmai atunci s-a găsit şi tata să ţină un câine care se dadea în vânt după ouă de raţă
- Mai bine păzește matale copilul...
- Adică ce vrei să spui?
- Că dacă n-ai matale grijă, o să am eu...
- Iar eu am să-l las pe Azor să prinda raţa şi am s-o pun pe varză. Azor, prinde rața și adu-o-ncoace!
- Iar eu te dau în judecată la sfat! s-a nervat nenea Gyuri
- Iar eu îl dresez pe Azor să te muşte de curul tău de ungur
Așa că nenea Gyuri și-a tăiat raţa şi conflictul s-a stins de la sine.
Totuși, după câțiva ani i-am spus tatei:
- Am auzit că stelele căzătoare nu sunt stele, ci bucăţi de comete ori asteroizi
- Steroizi sau asteroizi?
Aici recunosc că m-a încuiat.
- Nu știu, dar așa spunea la Teleenciclopedia
- Tu știi să spui Teleenciclopedia? s-a mirat tata. Că maică-ta spune teleciclopedia...
Mama se şifona din cauza asta:
- Nu toata lumea e deştept ca tine
Iar tata o tachina în continuare:
- Du-te şi completează-ţi patru clase!
Ce-i drept, tata se lăuda cu cele şase clase ale sale cu toate că nu le făcuse, însă avea certificat.
- O să le comlpectez...s-a supărat mama şi, într-o bună zi, s-a înscris la un curs de alfabetizare seral. Venea acasă cu un caiet împrumutat de la una din colege care știa să scrie şi ni-l dădea nouă să-i copiem lecția şi să i-o citim pe de rost până adormea. Iată cum, dupa 6 luni, mama s-a căpătuit cu un certificat de 8 clase. I l-a lăsat tatei, ostentativ (sau poate intenționat), pe masă.
- Ce-i asta?
- Diploma mea de 8 clase! Cu două mai mult ca tine...
- Şi cine-i prostul care ţi-a semnat-o, tu nu știi nici să-ţi scrii numele
- Acuma ştiu. Ştiu şi tabla înmulţirii!
- Dar a-mpărţirii?
- O ştiu şi pe a-mpărţirii... Încearca-mă!
- Cum împarţi trei cai în două grajduri?
- Pun doi într-unul şi unul în altul
- Vezi că nu ştii?
- Dar cum e?
- Unu şi jumate
- Adică tai un cal în două?
- Adică da
- Asta-i o prostie, cine-i nebun să omoare calul ca să-l bage pe jumătate în grajd?
- Legea matematică
- E o lege proastă, de aia oamenii cu prea multă învăţătură se prostesc primii, că învaţă măgării
Până la urmă, problema stelei căzatoare a fost că tata a ajuns cu ea la istorie, ca să înţeleg că stelele se autoconsumă şi se sting.
- Fiecare popor a fost mare şi puternic într-un anumit timp. Imperii nemaiauzite. Pe urmă au căzut. Ca nişte stele. Grecii, romanii, egiptienii, sumerienii, macedonienii, mongolii, turcii, nemţii, francezii, englezii şi multe altele.
- Dar românii?
- Au fost şi românii, odată, imperiul româno-bulgar...
- Dar acum cine e steaua?
- Ruşii, din pacate... și americanii!
- Şi vor cădea şi ei?
- Cu certitudine. E o lege matematică, nu scapă nimeni!
Între timp, rușii au căzut, rămâne de văzut care e treaba cu americanii...
După armată am prins o iarnă geroasă rău, abia așteptam să scap odată de ea că nu mai rezistam cu paltonul în spate să mi-l vadă lumea ros de molii. Moliile sunt foarte rele, se dau la hainele oamenilor săraci, la hainele de bogatași nu, că fac discriminari sociale. Într-un an, moliile mi-au ros paltonul și singurul tricou bun ce-l aveam și eu, mi l-a cumpărat mama de ziua mea când am terminat liceul. Scria “Bambi” pe el, dar nu era roșu că alea sunt tricouri de fete, era maro, de băieți. Eu m-am oferit, odată, să-mi cumpăr și un tricou alb, dar albul se murdărește prea repede și pe urmă lumea crede că nu-ți speli tricoul că pute și se ferește de tine ca de râie. Nici negrul nu e bun, că și ăla se murdărește la fel de repede dar nu se vede și nu mai știi când trebuie spălat. Mi-a spus mie cineva că nu e bine sa speli tricoul deodată cu prosopul că se prind scamele de la prosop. Și nici cu ciorapii, că se prind găurelele de la ciorapi, prin deducție, pe care nu știu daca tot moliile le fac. Iar paltonul nu se spală deloc, dacă speli paltonul iese ca din curul calului și nu-l mai calci cu toate călcătoarele din lume. Ba se duce la curățat chimic dacă ți-l primește, pe al meu nu l-au primit. - Nu vă plac moliile sau de ce? - N-avem atâtea chimicale câte are nevoie paltonul ăsta, mi-au raspuns curățătorii chimici, la obiect. - Păi, de ce să-i trebuiască atâtea chimicale, că doar lucește - Tocmai de aia Tocmai de aia m-am supărat că nu înțelegeam la ce se referă, vorbeau fonfăit și rebusistic - Nici măcar pe dos? - Depinde cum arată dosul, s-au codit ei Mi-am scos paltonul și l-am întors pe dos. Au și sărit câteva molii din el și s-au izbit cu capul de vitrină. - Ne pare rău, s-au scuzat curățătorii… - Doar nu credeți că se se pot infecta chimicalele de la el. Pe urmă curățătorii nu s-au mai abținut și-au început să râdă zgomotos cu gurile până la urechi. Pe urmă am început să râd și eu să nu creadă că nu m-am prins sau că n-am simțul umorului. Bine că n-au plâns, că la plâns nu știu cum să reacționez, mai degrabă m-apucă mila. Pe urmă le-am spus că nu ies de-acolo cu paltonul murdar, mai bine le sparg vitrinele cu ce apuc și i-am apucat pe curățători de gulere. Pe urmă a intrat șeful curățătoriei apărându-se de molii și și-a cerut scuze în numele colectivului cooperativei lor oferind-mi un palton curat pe care cineva îl lăsase acolo cu doi ani în urmă și nu-l mai ridicase. Părea ca nou așa că l-am acceptat pe de gratis. Am plătit numai curățatul și am iesit plin de voie bună. M-am și însurat cu el, eu cred că a fost un palton cu noroc.
E clar că nu-mi plac lepșele cu prea multe puncte sau întrebări, îmi dau prea mult de gândit și mi se revoltă neuronii, iar la mine neuronii sunt bezmetici și nenumărați, mai degrabă. Dar limitați. Fac o excepție pentru Oana, că ea mi-a pasat leapșa, sper că am reținut corect numele. Dar, Oana, îmi rămâi datoare, fiindcă și excepțiile sunt nenumărate, tot mai degrabă.
2.
Altcândva (asta ar putea fi falsă) dansam eu lambada pe un ring (ceea cee real) lambada fiind la modă pe vremea când a apărut și mă exchibiționam eu șerpește. Cand colo, mi-au crăpat pantalonii undeva important.
- Se vede tare? Am întrebat-o pe Sulfina, îngrijorat, fiindcă am simțit o răcoare bruscă în spatele meu.
- Nu se vede dacă îți iei haina pe tine
Așa că toata seara aia, încontinuare, am dansat cu haina pe mine, spre mirarea lumii din jurul meu, căreia i-am spus cu nerușinare că sunt răcit cobză și din cauza asta nu mă pot apleca decât cu haina pe mine. Plus lambada. Așa se pare că n-a înțeles nimeni ce-am vrut să spun și m-au declarat ciudat cu toate că nu eram deloc. Mai degrabă supărăcios din cauza crăpăturii. După lambada m-am întors la masă și am mâncat toate sarmalele din castronul comun ca să-i las flămânzi pe comeseni. Puteam să mă sparg de atâtea sarmale. Sau aș fi putut.
3.
O altă leapșă pe care am primit-o, în ultima vreme, a fost de la white noise, unde nu de nenumăratele întrebări m-am speriat, ci de dificultatea lor pentru că se referea la cărți, însă nu la cărțile mele preferate. Odată, am făcut cadou două cărți, jokerii, fiind în plus. Era întrebarea a doua din leapșă. Dar dacă e vorba de literatură e dificil. La prima întrebare aș fi putut răspunde că cea mai bună carte de literatură pe care am citit-o ar fi manualul de clasa a noua, de unde am și aflat de biblia lui Coresi și de prima scrisoare în limba română. Dar atât. Plus portretul lui Ștefan cel Mare de Grigore Ureche, un letopiseț. Începea așa: ”Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mâniosu şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat”, însă prima scrisoare în limba română începea cu ”I pak dau știre...” Pe Ștefan l-au canonizat, până la urmă, ca sfânt, pentru că era ”de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat”, mai degrabă. Eu așa cred.
4.
Despre mine s-au spus oricum prea multe minciuni până acum, una în plus nu mai contează, poate nici nu iese la numărat. Ce e sigur e că, anul ăsta, curând adică, voi trece prin Suceava și Botoșani. Sulfina mea are mai mulți unchi acolo. Unul se ocupă de un heleșteu, iar unul de mașina salvării, dacă nu cumva s-au pensionat între timp. Dacă s-au pensionat nu-i nimic, ne-au mai rămas verișorii și mătușile nenumărate. Pentru mine doar prin alianță, deși o alianță destul de veche și trainică, mai degrabă. A mai rămas și casa memorială ”Nicolae Iorga”, pe care am vizitat-o ultima oară pentru ca Iorga a fost asasinat de legionari. Iorga, la rândul lui, a stat la originea asasinării Căpitanului, unde nu-mi bag nasul dacă nu-mi fierbe oala. Însă România a fost ciopârțită sub nasul lui Carol al II-lea care asculta de Iorga și Elena Lupescu aproape cuvânt cu cuvânt, nu degeaba s-a supărat mareșalul Antonescu. Chiar și eu m-am supărat când am aflat și am învățat, pe urmă, cântecul meu favorit. M-a și întrebat cineva, într-o zi
- Ești legionar?
- Nu, cum să fiu legionar când legionarii au murit înainte să mă nasc eu. Pe deasupra, nu-mi plac asasinările de nici un fel
- Păi eu de unde vrei să știu? Și cântecele de înmormântare îmi plac, asta nu înseamnă că-mi plac și morții
5.
Azi, la biserică, am avut o predică pe cinste. Sărumâna, Părinte! Cu toate că tema a fost despre smerenie, am reținut: durerile și problemele fizice de orice fel, sunt o manifestare a dezordinii interioare.
6.
Nu mă pricep să țin jurnale. Trag cu ochiul pe la alții și tot nu se lipesc de mine. Aș vrea eu. N-am habar de reflecții filologige sau filozofice sau să-mi etalez cultura și erudiția. Bruma de erudiție, tehnică mai degrabă. Unii vorbesc despre femei, am văzut eu la unii ăștia, cu lux de amănunte de ți se ridică parul măciucă. Așa iese fără diacritice, de fapt e părul. Cum să scriu eu despre mine și Sulfina, că m-ar omorî, astea sunt secrete din casă.
- Mai bine scrie un best seller, lasă secretele
- Păi de când mă strofoc eu să scriu un best seller, dar nu se poate așa, fără experiență și cu secrete din casă, pe deasupra
- Scrie din imaginație!
- Din imaginația cui? A lui Delaskela? Tu crezi că Delaskela, de exemplu, a scris din imaginație? Eu cred că din experiență, dimpotrivă. Eu cred că le-a călărit pe toate cucoanele pe care le-a declarat în Abisex și cred că i-au mai și rămas pentru cartea următoare.
- Și ce dacă, uită-te în jurnalele lui că tot de singurătate se plânge. Nu cred c-ai vrea să fii în locul lui...
- Ai dreptate, nici eu nu cred
7.
Treaba asta cu nu cred mi se întâmplă mult mai des. Când eram mic, tata avea o lopata. Iar coada de lopată avea un nod dar nu de lopată, ci de lemn, cum au lemnele. Ei, din cauza nodului ăsta, s-a rupt coada de la lopată. Într-o bună zi. Tata a zis că eu am rupt-o, ca să nu mă mai pună la muncă, deși lopata era mai mare decât mine.
- Nu, cum s-o rup eu, mai repede mă rupe ea pe mine
- Aici ai dreptate, a zis tata, și din coada ruptă a și improvizat o măcică adevărată cu care mi-a rupt spatele una două
Toată viața am urât lopețile după întâplarea asta, mai ales cozile lor. Până într-o altă zi când m-am întâlnit cu Troancă la el acasă și am început să ne amintim duioșii din copilărie.
- Mai ții minte când te-a mușcat câinele lui Bastard, de cur?
- Cum să nu, că doar păstrez cicatricea. Dar tu mai ții minte când te-a bătut tata cu coada de la lopată?
- Nu
- Cum nu, că după ce ți-a rupt spinarea s-a rupt și coada de capul tău, tare căpos mai erai
- Nu cred
- Ba erai!
- Nu cred povestea cu lopata, la asta mă refer
Și sunt convins, dacă nu crezi un lucru că s-a întâmplat, acel lucru nici nu s-a întâmplat. Vreodată.
