Pseudo jurnal

Aseară am ascultat Anda Călugăreanu și Dan Spătaru. Aurelian Andreescu, Ileana Sărăroiu și Doina Badea. Și Gil Dobrică. Și mai câțiva soliști de muzică ușoară, populară sau folk de odinioară. Se spune că nu e bine să asculți morții vorbind, cu atât mai mult să-i mai asculți și cântând, dar nu m-am putut abține. Aparțin unor timpuri, unor vremuri ale copilăriei ori adolescenței mele. De care uneori mi-e dor. Chiar foarte des.

Altfel, m-am reîntors pe maidanul de muncă unde mi-am regăsit colegii, cazarma și ce mai e de regăsit pe-aici. Vaselină și uleiuri. Bitum și păduri de pin. Îmi regăsesc și cadența, mă reacomodez la fusul orar din Alberta.
- Cum a fost în concediu?
Unii mă întrabă fără niciun interes. Dar fără „bă”! Bă-ul acela miticist de București (să mă scuze bucureștenii).
- Nu așa răcoare ca pe aici.
Răspuns standard. Am fost întrebat până s-a tocit înțelesul întrebării și n-am mai știut ce să răspund.
- Bine, a fost bine.

Mi-am reluat, totodată, visurile în care zbor. În concediu nu mai rețin ce-am visat, am dormit cam prin multe paturi și asta mă derutează. Atunci când visez. Acum ascult Holograf și mă declar destul de satisfăcut. Și Cargo.

Trebuie să scriu (și voi scrie) un articol despre extraterștri, probabil cât de curând. Am promis cuiva. Ar fi interesant să întâlnesc câțiva (extratereștri) și să-i intervievez. De unde, de ce, când, cum... cam așa. Sau cât. Cât le-a trebuit să călătorească prin univers până la noi. Noi, pământenii. Și dacă s-a meritat. Cu ce experiențe se întorc. Vor reveni?

Sulfina face clătite. Dar nu pentru mine, ci pentru băieții mei. Undeva prin Edmonton pentru că eu sunt la mama dracului, în Long lake.

Și așa, fără nicio legătură, cineva mi-a spus că în biblie găsești toate răspunsurile la întrebările esențiale. De unde am aflat. Că Dumnezeu i-a izgonit pe Adam și Eva din Paradis, nu cumva să se înfrupte și din pomul vieții cum au făcut cu pomul cunoștiinței binelui și răului (Adam și Eva trebuia să rămână proști, sau mă rog, ignoranți) și să devină nemuritori ca "noi". Care noi? Aici biblia nu mai răspunde la întrebări esențiale. Chiar așa, care noi, sau care voi? Vezi Facerea mai pe la început

.

(la) Revedere

Când eram copil mă supăram des și cam din orice. Mama zicea că aveam nasul subțire. Că eram prea nu știu cum din cale-afară, prea sensibil. Că nu e bine să fie copiii prea sensibili. Că fac hepatită și furunculi. Scoteam buza de jos în afară, îmi încruntam puțin fruntea și dacă nu mă vedea nimeni mă podideau lacrimile pe loc. Dar mai plângeam și în public. Cu nerv. Și sughițuri. Plângeam mai ales când mă bătea tata cu cureaua, cu coada de mătură sau cu cea de la lopată. Plângeam de durere. Sau de frică. Sau de spaimă. Sau când îmi trântea doi pumni în cap și cădeam grămadă sub masă. Și când mă trezeam de sub masă de la loviturile de picioare în burtă. Însă de leșinat n-am leșinat niciodată ca Troancă, fratele meu. Doar bretonul mi se mai răscula ca o măciucă. Așa-mi trebuia pentru că eram rău și neascultător. Obrăznicuț și încăpățânat. Cu nasul subțire. Unde dau părinții crește carnea. Se zice. La mine a crescut.

Pe 23 iunie am fost să-mi iau rămas bun de la tata. Tata zace într-un spital de handicapați din Ciacova, într-un pat de fier, cu o sticlă de apă în brațe. O sticlă cu biberon. Are picioarele amputate, îi lipsesc vârfurile degetelor, îi lipsesc dinții, îi lipsește memoria.
- Ești popa? mă întreabă.
- Nu, tăticu.
- Pe femeia asta o cunosc, mimează cu degetul spre Sulfina.
Altă dată îi spunea fata mea, iar pe mine, cu mult timp înainte de a mă căsători, mă avertizase să nu-mi iau o moldoveancă de nevastă că știa el de ce.
- Bine că te-ai însurat, nu e bine singur.Abia îl aud. La fiecare două săptămâni îl vizitează Troancă. Uneori îl mai vizitează și mama cu toate că părinții mei sunt divorțați de mai bine de 25 de ani. Niciunul nu s-a mai recăsătorit.
Se forțează să vorbească.
- Mi-e teamă, îmi șoptește, deși nu-i e teamă, e doar un fel de-a spune, că într-o zi o să adorm și n-o să mă mai trezesc. Mi-e teamă că asta se va întâmpla foarte curând. Și că n-o să mai văd pe nimeni niciodată.
Apoi, fără niciun motiv, încep să plâng ca în vremurile de altădată. Cu sughițuri. Apoi tata începe să plângă și el, îi șiroiesc lacrimi pe obrazul îmbătrânit și alb, fără sânge. M-a recunoscut. Nu eram Popa. Popa era Troancă.
- Ce fac nepoții?
Eu eram Dorian.
Apoi n-a mai spus nimic, mi-a luat mâinile în mâinile lui și am rămas amândoi așa, cu sughițurile și cu amintirile noastre până a intrat infirmiera.
Tata adoarme până la urmă, iar eu ies în curtea spitalului răvășit

.

Invitație

Marți, 28 Iunie, la Librăria cartea de Nisip din Timișoara, ora 18:30, are loc lansarea cărții EPistolar semnată de autorul timișorean costel baboș. Cei ce vor fi în oraș sau în apropiere, la data respectivă, sunt invitați să participe. Cărțile vor fi oferite gratuit, ca protest împotriva dublei impozitări aplicate drepturilor de autor, cu semnături și dedicații . Femeile vor fi pupate, desigur.

Seară de lectură

De asemenea, vineri 24 iunie, ora 17, în cadrul clubulului Helion, ce va avea loc la sala Orizont, filiala locală USR Timișoara, același autor va citi proză.

Notă după postare

Volumul poate fi procurat numai la lansare, neintrând în nicio rețea de distribuție.

Românii lui Ghe

Duminică am văzut un urs negru. Eram pe marginea drumului cu I'oan și ne pișam în voie cu țigara-n gură. De jur împrejur numai pădure. Tocmai înverzea pentru că se împrimăvărează și aici. Pe o rază de zeci de kilometri. Chiar sute de kilometri. Ursul se pregătea să traverseze șoseaua spre noi iar noi nu știam pentru că stăteam cu spatele la șosea în caz că ar fi trecut alt autovehicul să nu ne expunem jucăriile. Când ne-am întors cu fața am văzut ursul și ne-am bulucit în mașină. Pe urmă, ursul s-a răzgândit cu traversarea, am prins curaj, am ieșit și i-am tras câteva poze cu telefoanele. Dar nu ne-am piceput niciunul cum e cu zoom-ul și ursul a ieșit mic în poze, ca o furnică, în realitate părea destul de fioros. Destul de înfometat după o hibernare atât de lungă.

Iată două avertismente de la locul de muncă, în atenția șoferilor: „pipes crossing 30 km/h”. Și „people working slow”.

Nu mai știu câți români suntem, le-am pierdut numărătoarea, doi sau trei au plecat și tot am mai rămas vreo șase. Ghe îi știe pe toți, fiind omul cu protecția muncii. Și pe cei plecați și pe cei rămași. Era supărat că unul din cei plecați a plecat din cauza șefului franțuz.
- Ți-l fut pe franțuz de nu se vede! Cum a îndrăznit să se atingă de românii mei?
Mai bine l-ar fute pe șeful meu, pe englezul, că m-am săturat de el.
- Lasă că-l fut eu și pe englezul.
Dacă se nervează Ghe îi fute pe toți. Înafară de noi, de românii lui, adică. Deși, unora (români) nu le-ar strica

.

Pe vine

(Sulfinei, cu ocazia unei zile)

iată cum alerg eu când nu mai pot după tine
uite cam aşa, cu burtoiul înainte balama
cu urechile mele înfipte în cap
cu gura mea înfiptă în capul meu
cu mâinile mele înfipte în propriul meu femur
cu picioarele mele înfipte în propriul meu cur
iată cum alerg eu ca un mic derbedeu când nu mai pot după tine
în pasul piticului
pe vine

.

Relansarea agricolă a României

A doua aventura Saskatchewană, partea a treia

Aș putea începe cu o poveste despre o căprioară cu coadă albă înțepenită în mijlocul drumului pe șoseaua 4. White-tailed deer. Și nu Mule deer cu toate că sunt destul de comune și acestea. Undeva pe la intrarea în Rosetawn. Ori Elrose. Ori Kyle. În Stewart Valley se lucra la un pod, ori mai degrabă podeț, pe deviație am prins semaforul roșu și am așteptat mai bine de cinci minute până m-am săturat, am văzut semaforul dublu și în loc de roșu portocaliu. Oboseala! Dacă aș fi bănuit dinainte aș fi tras un somn. Dar n-am bănuit. Și nici n-am ațipit. Tocmai se crăpa de ziuă, când se crapă de ziuă nu mai vezi mare lucru. Nu mai vezi nimic decât umbre și contururi. Căprioara avea și ea conturul ei, umbra ei, am observat-o abia când i-am trecut prin față, ne privea uimită și nu sfioasă, totuși, cum se zice, probabil încercase să treacă pe partea cealaltă a străzii iar noi i-am tăiat calea, ca deștepții.
- Băi, deștepților!
Cam așa ar fi putut striga căprioara după noi. Cu toate că se potrivea mai bine inconștienților (din punctul ei de vedere). Am fost așa de deștepți că era să ne scăpăm pe noi de emoții. În schimb, am tras mașina pe dreapta și am fumat o țigară.
- Fir-ar a’ dracu’ de căprioară cu codiță albă!
Să ne calmăm. Ne tremurau mâinile. Știu (știm) (am aflat, însfârșit) că nu mai e la modă. La modă e să te lași de fumat. Să te lași de alcool, de mâncat grăsimi și să te-apuci de diete și exerciții fizice îndelungate. Și sex numai cu prezervativul. Ori de unul singur. Să te dai cu parfumuri, să mergi la masaje și pedichiură și să tragi beșini zgomotoase de care să fii mândru. Să spui fuck la fiecare al doilea cuvânt. E cool. Divorțezi de patru cinci ori după care devii gay. Nu te pui cu moda. Fumătorii vor merge oricum în iad la fum de pucioasă, pe când nefumătorii vor fi întâmpinați cu fum de tămâie. După ieșirea din Elrose am mai remarcat câteva zeci de căprioare, una mai zveltă ca alta, cu aceeași codiță albă, se plimbau ca niște domnișoare, cochete și nestingherite prin marea câmpie Saskatchewană.

Întâlnirea cu real estate-ul o fixasem la 9 dimineața, traseul total 772 de km din casă de la Radu, timpul estimat de google 9 ore 45 de minute, cel aproximat de noi sub 9 ore. Însă noi pierdusem startul încă din Edmonton pentru că a trebuit să-mi umflu cauciucurile și compresorul de aer pe care l-am găsit la o benzinărie Husky n-a avut manometru. Pe bord încă îmi indica low presure, probabil de la celelalte roți, am promis să nu mai intru în benzinăriile Husky. Lui Radu i-am promis. Al doilea. Par dărăpănate și prăfuite. Am băgat aer „la ochi” cu toate că ochii înșală, am mai pățit-o. Îți mai joacă feste. Nu mă refer la căsnicie, căsnicia nu se măsoară din ochi, chiar dacă-ți mai joacă feste, ori la greutate, am încercat cauciucul cu piciorul, adică i-am tras un șut și mi s-a părut destul de tare, căsnicia are alte legi. Legile ei. Eu am semnat un contract pe viață și am de gând să-l duc până la capăt. Încăpățânat cum sunt. M-am însurat la 22+ în focurile mistuitoare ale dragostei, nu mai zic de hormonii care-și făceau de cap și m-am repezit să semnez cu amândouă mâinile, m-am repezit ca nu cumva să mă răzgândesc, ori ce-o fi fost în mintea mea. Nu-mi mai amintesc, e un cotlon al minții la care nu mai am acces. Bine că am avut noroc și m-am însurat cu Sulfina.
La Petro-Canada am oprit din nou (la Sulfina mea mă refeream) și am aflat că băgasem în cauciucul cu probleme vreo șapte atmosfere. Iar la ghișeu, pentru că m-am hotărât să fac și plinul, m-a agățat o doamnă, zicea că e homeless și voia să-i plătesc o banană pe care o culesese din standul de fructe.
- Încasează și banana doamnei, i-am tras cu ochiul pakistanezului de la ghișeu. Care a și început să mă privească chiorâș.
Femeia nu părea cu toate doagele, a luat-o la fugă prin benzinărie, ceea ce nu mi-aș fi închipuit, cu un minut înainte abia-și târa picioarele și s-a întors cu încă o banană, adăugând-o la cântar, lângă cealaltă. Meticulos, ca orice femeie. Apoi, până să le cântărească pakistanezul pe amândouă, a dat o fugă și a mai adus una. La a patra, pakistanezul a prins ceva viteză cu mașina lui de marcat, își pierduse răbdarea, așa că banana cu numărul cinci s-a reîntors pe stand. Homeless-ul (doamna) mi-a rânjit, avea o față triumfătoare. Mă păcălise să-i plătesc patru banane. Prea coapte după gustul meu, de un galben intens și cu mici pete maronii. Am luat-o din loc nu cumva să-i treacă prin cap să-mi ceară și o țigară, nu ofer țigări femeilor.

După intrarea pe autostradă (Yellow Head) traficul a încetinit brusc, nici femeilor dar nici copiilor sau minorilor, cred că asta se subînțelege, doar câteva echipaje de poliție au trecut pe lângă noi, agitate, cu sirenele în funcțiune. Mai târziu am remarcat și un elicopter rotindu-se deasupra, apoi blocada pe ambele sensuri. Dacă am dubii cer un act de identitate. Față de Ontario, în Alberta tinerii pot fuma și se pot îmbăta legal de la 18 ani. Drogurile sunt încă interzise însă toți așteptăm să se legalizeze. De când se tot discută despre cannabis în Canada parcă mă năpădesc și pe mine tot felul de pofte și toane. Pe direcția opusă poliția controla fiecare autovehicul. Am reușit să trecem cu o întârziere de jumătate de oră. Dar n-am încercat să recuperez timp decât după ce am ieșit pe șoseaua 4 unde ne aștepta căprioara cu coadă albă și știam că nu sunt radare, sau cel puțin speram. Și nici vânzoleală, mai ales la ora aceea.
Mă blindasem cu compact discuri Vangelis, JMJ și Mike Oldfield, l-am înnebunit pe Radu. Revolution.
- Altceva n-am, cele de muzică clasică le-am uitat acasă.
- Thanks God!
Ba am găsit și o casetă cu potpuriuri Quin și una cu niște ecuadorieni pe care Radu a și oprit-o după primul acord.
- Pe mine mă calmează muzica asta.
Dar nu mă refeream la ecuadorieni, ci la genul new age. Muzică electronică.
- Pe mine nu.
- Mă eliberează.
- Pe mine nu.
Am tăcut mâlc, de ce să-l supăr pe Radu, nici Radu nu se supără dacă nu-l enervează nimeni. Dacă nu mă supără nimeni nu mă enervez nici eu. M-am gândit. Așa că, din una în alta, am ajuns în Swift Current de unde l-am sunat pe Roy, real estate-ul nostru. Roy nu voia să răspundă, poate era la veceu, mereu mă gândesc când cineva nu-mi răspunde că poate fi la veceu, i-am lăsat un mesaj destul de bâlbâit pentru că voiam să-i spun multe într-un timp cât mai scurt. L-am asigurat încă o dată că vom fi punctuali la locul de întâlnire. Ca o paranteză, am văzut recent un documentar franțuzesc despre agricultură „Think Global, Act Rural”, un film care-ți face părul măciucă. Nu pe al meu, eu am moștenit o genă nărăvașă pe linie paternă și nu mi se mai răscoală demult. Un film anticorporatist, am încercat să-l găsesc pe o listă de alte documentare despre agricultură și lipsește. Pământul moare de vreo sută de ani, cam de când cu revoluția industrială, dar mai ales de când cu primele pesticide cu care a început să fie otrăvit (plus îngrășămintele chimice). Solul viu, plin de bacterii și alte microorganisme este redus la un sol steril cultivat cu hibrizi alterați genetic. Sute și mii de varietăți dispar de pe planetă, reduse la câteva soiuri (considerate acum comodități) fără posibilitatea, în marea majoritate a cazurilor, de a genera propriile lor semințe. Semințele sunt controlate (am aflat) de cinci mari corporații care dețin controlul global. În Canada, dar și alte state, nu poți întroduce semințe din afară, la vamă semințele sunt vânate mai ceva decât drogurile. Specii adaptate la anumite condiții de sol, climă și structură a solului, dispar în favoarea celor produse de multinaționale, limitate ca număr și care, în mod cert (concluzia), nu urmăresc să hrănească populația globului, sănătos, ci doar profitul. O populație sănătoasă n-ar mai cumpăra produse farmaceutice, o afacere de zeci de miliarde de dollari pe an. Profitul îl scoate industria: constructorii de mașini și tehnologia agricolă, îngrășămintele și pesticidele, producătorii de medicamente și vaccinuri și cei care procesează mâncarea. Fermierii în sine trăiesc numai pe baza subvențiilor guvernamentale, mai puțin fermele mamut, deținute de aceleași corporații. Fermele mici nu au nicio șansă, agonizează și, în timp, vor vinde sau pierde terenurile în favoarea proprietarilor industiași.

Cu zece minute înainte de nouă, așa cum am promis, ne-am făcut intrarea în Ponteix după ce în Cadillac am cotit-o stânga. Ponteix, ca loc de întâlnire, e o haltă din România, chiar trece și calea ferată pe-acolo, dar nu cu trenuri de pasageri. Numai cu marfare. Transport de cereale, animale și utilaje agricole. Grânarul Canadei. Canada, la rândul ei, alături de SUA, fiind considerată grânarul lumii, principalul jucător în agricultura mondială. Uite unde-mi era spiritul național.
În Ponteix există o școală, nu știu dacă funcționează și ca liceu, chiar la intrarea dinspre sud, lângă școală am dat peste o bodegă, iar între cele două de o cabină telefonică fără cabină. Telefonul atașat de un stâlp, un telefon care nu mai accepta fise când l-am încercat noi, probabil se dezobișnuise, iar carduri telefonice nu se găseau în sat. Nici măcar la magazinul universal, următoarea clădire importantă din Ponteix. Iar celularul lui Radu nu avea network. Am intrat în bodegă unde sătenii se adunaseră deja la micul dejun. Am comandat o cafea și ouă cu jumere, cam asta mânca toată lumea și le-am spus ce ne doare, că venisem să vedem o proprietate adică, că nu reușim să dăm de real estate, că ne fixasem o întâlnire în cătunul lor dar nu și un loc anume.
- Păi cine vine în Ponteix aici trage, alt loc anume nu mai e. La Scully’s AG Foods!
Pe fermierul cu care am intrat la vorbă îl chema Martin, îl cunoaștea pe Roy, până la urmă am aflat că toată lumea îl cunoștea pe Roy, l-a și sunat imediat de pe celularul lui care, culmea, avea semnal și i-a spus unde suntem. Pe urmă ne-a asigurat că are și el niște quarteri de vânzare, pășune de calitatea întâi, dacă ne interesează. La preț rezonabil.
Roy arăta ca un cowboy veritabil. S-a salutat cu toată lumea din bodegă și ne-a povestit că e văcar din tată-n fiu, a nu știu câta generație. De vânzări de ferme și terenuri agricole s-a apucat mai târziu. După ce-a divorțat de a doua nevastă.
- O..., o...
Dar n-a spus ce. Nici n-am părut interesați. Ne-a urcat în camionetă și ne-a dus să vedem proprietatea pentru care venisem atât de departe. Aflând că suntem români s-a înseninat și și-a amintit că a avut un tractor fabricat la Brașov. Poate de aceea ne-a și întrebat.
- În România se mai practică agricultura?
- Da, am răspuns, fără alte detalii.

PS
Se spune că România, între cele două războaie, a fost grânarul Europei, apoi pe timpul celui de-al doilea război mondial grânarul Germaniei. De curând am citit că România ar putea să se relanseze agricol și să devină grânarul Quatarului.

PPS
Fotografia este luată de pe blogul ghrayadei

PPS
Un Paște fericit!

Despre un articol pe care l-am citit

Dragă Ghrayada,

mie nu-mi plac comentariile de la articolul tău, moda la români, așa că m-am ferit cât am putut. Acum nu mai pot. Eu sunt român peste tot, plecat din România sau nu. Vreau să spun că și în România eram tot român. Deci sunt plecat. Nu e vina celorlalți români că sunt și eu român, dar nici a mea că sunt și ei.
- De unde ești, așa mă întreabă unii.
- Din România.
- Aha.
Dar habar n-au pe unde vine România. Pe ce continent. Și atunci iar mă întreabă.
- Ce e diferit, prin ce se remarcă țara ta?
- Prin faptul că suntem latini și suntem înconjurați de nelatini. Iar acum vorbim englezit, înainte vorbeam franțuzit și a fost și o perioadă când vorbeam turcit.
- Dar vreun personaj cunoscut aveți?
- Da, avem, așa răspund. Dacă am chef.
- Pe cine?
- Pe Avram Iancu.
- N-am auzit de el. Altul mai faimos nu aveți?
- Ba da, Ștefan cel Mare și Sfânt. Doar că de înălțime era mărunțel.
- Și cu ce se ocupa?
- Omora lumea pe la ospețe.
- Aha. Brr. Dar cine vă înconjoară, că ziceai că sunteți înconjurați?
- Toate țările ne înconjoară.
- Așa poziție geografică aveți?
- Da. Cu ieșire la mare.
Dar nici de Marea Neagră n-au auzit canadienii decât dacă sunt româo-canadieni. Și nici de munții Carpați. Nici de București. Numai de Timișoara că le-am spus eu. Însă maghiarii canadieni au auzit de Ardeal. Zic că românii le-au furat ungurilor Ardealul. Păi ce-i Ardealul, linguriță, s-o iei și s-o bagi în buzunar?
- Ce mâncați?
- Mici cu muștar și sarmale cu mămăligă. Iar pâinea e nelipsită. Românii mănâncă totul cu pâine. Orezul, cartofii, mămăliga, fasolea. Și pâinea o mănâncă cu pâine. Dacă nu mănânci cu pâine se cheamă că mănânci gol și lumea te privește chiorâș. Dacă ești invitat undeva și mănânci gol gazda zice că vrei să-i faci pagubă.
- Dar de băut?
- Țuică de prună și rachiu de drojdie, iar sudiștii beau vinul îndoit cu apă.
- Iacs.
Aici i-am dat dreptate.
- La noi oamenii beau și pe stradă.
- Zău?
- Da. Și umblă beți și se ciocnesc de copaci.
- Ce religie aveți?
- Ortodocși.
Dar n-au auzit nici de ortodocși. Ori de păcatele ortodcse.
- Ortodocșii au biserică?
- Pe centimetru patrat. Noi avem mai multe biserici decât spitale. Și școli. La un loc! Și mai mulți popi decât biserici. Mai mulți popi decât trupele NATO. Dacă vrem putem face o armată de popi și putem cuceri Libia dintr-o singură incursiune. Dar nu vrem pentru că suntem un popor pașnic. Noi nu atacăm, noi doar ne apărăm.
Însă un canadian mai șmecher și mai citit mi-a replicat în față.
- Dar când ați trecut Nistrul vă apărați?
- Da, așa i-am spus. Rușii ne-au ciuntit teritoriul iar noi i-am escortat înapoi peste graniță.
- Ia-ți excortat cam departe dacă ați ajuns până la Stalingrad împreună cu trupele germane.
Nu cred că era canadian că prea știa multe detalii.
- Da. Adică nu. Adică am plătit-o cu vârf și îndesat până la urmă.
În concluzie, că aici voiam să ajung, eu mă simt mândru de originea mea. Cel puțin europeană. Plus balcanică. Plus Carpato-Dunăreană. Nu sunt sigur că străbunii mei n-au fost corciți cu alte neamuri (cu japonezi mai degrabă nu), dar bine că si-au păstrat limba, religia, tradițiile și obiceiurile. Și moda, vorba ta. Cu ungurii sigur ne-am corcit, ardelenii, sau mai bine spus ardelenii i-au corcit pe unguri, însă mai bine mă abțin că alunec în istorie și nu mă mai opresc.

PS

Dragă Ghrayada,

mă întreb dacă cineva se uită la gadgetul meu cu prețul la petrol. Pentru că de aia l-am pus, să se uite lumea la el. Cam toată economia se învârte în jurul lui, a prețului, mă refer la economia mondială. Prețul de referință al petrolului e dat de WTI (West Texas Intermediate) și Brent Crude (petrolul extras din Marea Nordului). Alte tipuri de petrol sunt Dubay Crude, Opec reference basket, Tapis crude (pe piața de schimb din Singapore), Bonny Light (Nigeria), Isthmus (în Mexic) și încă vreo sută. Le-am menționat numai pe cele mai importante.
De ce mă interesează petrolul sau prețul petrolului e clar. Pentru că lucrez în această ramură si sunt direct implicat (de la extracție la prelucrare primară și rafinare). Salariul meu depinde de cum variază prețul petrolului. Bunăstarea mea personală depinde de prețul petrolului. Și viitorul meu imediat. Din păcate, majoritatea populației planetei e afectată negativ. Creșterea prețului petrolului înseamnă creșterea prețului la energie, al produselor alimentare direct (costuri de producție) ori indirect (transport). Toate bunurile de consum se scumpesc și, prin ricoșeu, toate serviciile. Moneda se devalorizează, inflația crește. Economia o ia razna. Cu toate că nu sunt economist, nu știu dacă e chiar așa.

Continuare

Chiar și săpunul l-am uitat în baie. Cu tot cu săpuniera lui. Uit tot. O săpunieră de plastic, mov, cumpărată de la chinezi pe un dollar plus TVA. Aceeași săpunieră poți să o cumperi și cu cinci dollari plus TVA de la magazine mai cu ștaif, dar nu se merită dacă le pierzi. Am observat catastrofa pe la opt când chioșcul era deja închis. Na, cu ce mă spăl? Cu apă chioară, mă, ca străbunii noștri care nici măcar nu se spălau prea des, corpul își producea singur uleiuri, mă, te păstrai curat, mă, apărat împotriva infecțiilor, arsurilor de la soare. Însă de atunci ni s-a dezvoltat mirosul pentru că ni s-au dilatat fosele nazale, semn al evoluției. Speciile nu stau pe loc, se mișcă încolo și-ncoace. Acum nu mai poți să umbli două zile nespălat că puți și lumea se strâmbă și se ține de nas. Și-ți spune că miroși ca un dihor. Când se duce lumea la veceu și se cacă nu se ține de nas, se pare că miroase mai bine căcatul decât transpirația. Gusturi și gusturi. Am sintetizat antibiotice, deodorante, chiloți și ciorapi cu fir de argint. Încercăm să ne deplasăm pe planetă sterilizați. Iradiați. Am citit de curând, desi nu era treaba mea, de câte ori pe săptămână trebuie să se spele femeile în vagin. Răspunsul era niciodată. Pentru că distrugi flora vaginală și te pricopsești cu ciuperci. Ciupercile sunt bune dar nu cele vaginale. Mă întreb de câte ori se dușează beduinii prin deșert.

Am nimerit aceeași baie (avem băile în comun) (pentru cine nu crede în coincidențe) de data trecută și mi-am găsit săpunul cu tot cu săpunieră (pentru cei care nu cred în minuni). Oare o mai găseam dacă era săpunieră cu cinci dollari plus TVA? Nu cred, că n-a fost prima pe care am uitat-o, doar prima pe care am recuperat-o. Și tot despre spălat am citit (zilnic pe cap) că dăunează. Mai ales cu săpun sau șampon. De fapt ar trebui să stăm cât mai departe de săpunuri și tot felul de detergenți obținuți prin sinteze chimice. În mod artificial. E, desigur, o teorie. Așa cum și alimentele procesate (industrializate) cu tot felul de adaosuri chimice sunt la fel de toxice. Iată ce am aflat. Că margarina e unul din cel mai toxic aliment. Dar e de post și cei care postesc o folosesc extensiv. Nu mai zic de torturile și prăjiturile din comerț. Margarina se obține prin hidrogenarea uleiurilor vegetale cu ajutorul catalizatorilor de nichel și cadmiu (agenți de întărire). Cum se filtrează margarina de catalizatori te apucă groaza. Apoi se adaugă agenți de aromare, de colorare, antioxidanți etc. Margarina degenerează țesuturile (fiind mai aproape de structura plasticului decât a untului cu care e comparată) și le sclerozează. Orice brand ar fi ele.

Glutanatul de sodiu, o altă substanță toxică folosită la scară industrială. Glutanatul de sodiu e cel care dă gustul din Vegeta (mult apreciată de gospodinele din România). Nici nu mai trebuie să fierbi un pui, supa de pui se poate face cu Vegeta și atât. E și asta de post pentru că nu e pe carne.Toată bucătăria chinezească se bazează pe glutanatul de sodiu și cam toate alimentele procesate de marile concerne alimentare. Dar și de cele mijlocii. Chiar și de cele mici. Majoritatea conservelor conțin glutanat de sodiu. Că scrie pe cutii sau nu. Japonezii numesc glutanatul de sodiu esența gustului. Esență care e responsabilă de dureri atroce de cap (migrene) și mai ales alergiile alimentare. De mai toate alergiile alimentare apărute în ultima vreme de când glutanatul și-a făcut loc pe podiumul consumului alimentar.

Făina albă, din care se produce pâinea albă, se albește cu bioxid de clor și bromat de potasiu (printre alți agenți de înălbire). În urma măcinării, făina albă pierde vitaminele B, vitamina E în totalitate, acizii grași nesaturați, fierul (calciu, manganul, magneziu) compuși micronutritivi și fibre.

Zahărul alb e deasemenea un produs chimic pur. Azi zahărul se adaugă nu numai în produse de cofetărie, gemuri și sucuri, ci și în produse de carne, conserve de legume și chiar în unele sortimente de pastă de dinți! Zahărul, otrava dulce, un aliment devastator. N-o să enumăr toate problemele pe care le induce, cine are chef să se informeze.

Mă întorc la Saskatchewan. Cu cât un aliment e mai rafinat industrial (vezi zahărul, uleiul, făina albă, conservele, chipsurile etc), cu atât își pierde valoarea nutritivă (nu și calorică!). Îmbogățirea și adaosurile de vitamine si alte alte produse nutritive ulterioare sunt o păcăleală și fac mai rău chiar decât lipsa lor. Cu cât un aliment e mai rafinat, cu atât corpul (pancreasul) trebuie să producă mai multă insulină pentru a face față, ceea ce duce la boli de inimă, dezechilibre hormonale (de îngrășare ce să mai spun) și scăderea imunității organismului.

Saskatchewan are cea mai mare suprafață de șosele din Canada, în ciuda faptului că populația ei abia depășeste un milion. Poate pare șocant. Sucurile (vezi produse Pepsi și Coka Cola ca exemplu) și mai ales sucurile dietetice sunt la fel de otrăvitoare. Există o întreagă literatură despre îndulcitorii artificiali și efectele lor. Câteva din ele: pierderea memoriei, Parkinson, oboseală cronică, pierderea auzului, a gustului, a văzului. O treime din provincie este agricolă. O treime din provincia Saskatchewan e cam cât toată România. Jumătate din suprafață e împădurită și cam tot jumătate e în posesia Reginei. Angliei, firește. Cu peste 100 000 de lacuri, râuri și pâraie. După statistici.

Am plecat spre Saskatchewan, cum am spus data trecută, la 12 fix.

A doua aventură Saskatchewană

Partea doua, nu neapărat ca în filme, e întotdeauna un surogat dar știu. Dar s-a petrecut și mă grăbesc s-o aștern până nu uit. A doua aventură Saskatchewană. Pentru că am obiceiul ăsta cel puțin de niște ani încoace. Că uit unde-mi las ochelarii nu mai miră pe nimeni, e clasic, se întâmplă în mai fiecare casă. Nu umblu cu ei pe creștetul capului (totuși) (ca alții!) și orbecăiesc în disperare, ci îi las oriunde și nu-mi mai amintesc unde. Dacă ar fi numai ochelarii. Sau numai pixurile. Ori telefonul.
- Unde naiba e telefonul ăla?
- Poate sub pat, că acolo ai obiceiul să-i lași când bei până te amețești și pe urmă îl suni pe Nichi și adormi vorbind. Nu știu ce ți-a picat pata pe omul ăla. Pe urmă îți cade telefonul sub pat. Pe urmă sforăi de se cutremură pereții, noroc că nu bat vecinii cu pumnul în perete.
Sulfinele cu detaliile lor infinite...
- Și pe urmă?
- Pe urmă ce?
- Pe urmă ce se mai întâmplă că am devenit curios.
- Pe urmă te trezești pe la patru dimineața să te piși, uiți să ridici colacul, uneori te mai piși și pe lângă. Tragi apa, se-aude în tot blocul, vii în dormitor și sari pe mine. Și mă scoli.
- Și pe urmă??
- Lasă că știu eu.
- Ce știi tu?
- Câteodată adormi în două secunde, poți să spargi pietre pe tine.
- Aa... Dar când mă trezesc din nou?
- Lasă că știu eu.
Când mă trezesc din nou știu și eu, pentru că mă trezesc de-a binelea, era o întrebare retorică. Joi (joia trecută) am terminat serviciul la cinci jumate, ca de obicei. Tot ca de obicei la șase fără un sfert eram pe drum spre casă. Dinspre Long Lake spre Edmonton. 450 km fix. Un obicei prost pentru că sar peste cină și pe la Grassland mă apucă o foame de-mi vine să rod coaja de pe copaci. Mă îndop cu o gogoașă, un alt obicei prost. Și mai am (obiceiuri) dar nu sunt la spovedit. Beau, fumez, poftim. Mai trag câte-o minciună nevinovată și câteun cuvânt înjurăcios. Că oricum la spovedit nu ajung eu. Nu mai suntem pe vremuri. Nici n-am omorât pe nimeni și nici nu m-am dus la femeile altora ca să mă spovedesc. Sper să citească și Sulfina paragraful ăsta că pentru ea l-am scris special. Iar dacă se pun și relațiile... adică am frate preot. Pe Troancă. El poate să ierte păcate fără să-i spui nimic.
- Ba ar trebui să te mai spovedești și tu, îți mai ușurezi sufletul.
- Cui? Să afle popa ce-am făcut?
- Păi spovedește-te lui frate-tău, că e preot.
- Adică să-i spun fratelui meu mai mic sărumâna, Părinte, și să-i mai pup și mâna? După ce i-am tras atâtea picioare în cur când eram copii? Ce-ar fi să se spovedească mama la el și să-i spună ea Părinte.
A condus I oan să mă menajeze. Buik-ul meu Park Avenue pe care l-am cumpărat în vara trecută și încă nu m-am lăudat la nimeni. L-am cumpărat gata folosit, că de unde nou dacă nu se mai fac.
- Mașină de boșorogi, așa mi-a spus cineva. Nu ca merțanele. Să vii în România să vezi mașini adevărate.
- Ce, au merțanele cinci metri si-un sfert?
- Și ce, mărimea contează?
- Sulfina zice că da, așa că i-am cam tăiat macaroana.
La zece jumate fix am ajuns acasă. Iar am găsit mesaj pe telefon. Am sunat real estate-ul. Alt mesaj. L-am sunat pe Radu al doilea. Alt mesaj. Am sunat nu știu pe cine. Între timp mă schimbam, îmi făceam bagajele. Cu o singură mână! Fără să-mi pun ciorapii pe dos. Am sunat-o și pe mama.
- Dar ce tot molfăi acolo că se-aude până aici?
La 11 și zece fix am ieșit din casă. La 12 fără un sfert fix am ajuns la Radu.
- Ești gata?
- Sunt.
La 12 fix, miezul nopții, am ieșit pe ușă. Începea a doua aventură Saskatchewană. Știu că nu se scrie cu s mare dar așa îmi place mie, pare mai impresionant.

.

Fată de București

sunt fată de Bucureşti numai în Bucureşti
aiurea sunt altceva… nu m-am gândit încă, nici nu mi-am ales,
sunt o pajişte plină cu păr

în realitate
nu vreţi să mă vedeţi gol, m-a văzut vecina dând o tură prin curte
era să cadă de la fereastră, se aplecase prea tare, a prins-o bărbatu-său
de ceafă
după o săptămână m-a acostat în timp ce tundeam iarba, când mai dai o tură?
ce tură?
fără nimic pe tine, ştii tu, ocolul curţii… vorbeam printre şipci. Dar nu sunt fată,
doamnă, decat în Bucureşti. Tocmai, să ştii că dacă mai vrei să dai o tură, puşcă, nu mă deranjează, îmi place cum ţi se bălăngăne

eu nu sunt ca alte vecine să sun la poliţie pentru expunere indecentă, eu sunt pentru exprimarea liberă
şi eu mă exprim liberă, dar nu în curte, că nu mă lasă bărbatu-meu, însă prin casă sunt despuiată toată ziua, mă poţi vedea din capătul grădinii, între două şi patru. Te uiţi pe fereastră, poţi să mă vezi, o las deschisă pentru tine
na, m-ai văzut ? (după două zile) Nu, unde?
în casă, între două şi patru, ţi-am făcut cu mâna, nu păreai prea atent
vrei să-ţi descriu cum arăt?
am sânii fleoşcăiţi rău de tot, ce vrei, la peste 50 ai mei, un brâu de grăsime cu care nu ştiu ce să fac, îmi astupă cavitatea, dar mă bărbieresc şi vara mă cam mănâncă, dau cu pudră de bebeluşi, arăt bine din spate, fesele îmi stau ţepene

şi bombate, sunt o splendoare. Când eram tânără aveam o talie de te zgâriai pe ochi, pielea mi-e destul de întinsă au şi kilogramele în plus beneficiile lor,
o femeie slabă şi osoasă la bătrâneţe arată ca o cotoroanţă… eu nu,
să te uiţi mâine, între două şi patru. Da, doamnă
ei, doamnă… dragă vecină!
dragă vecină
să te uiţi neapărat
dar dacă mâine sunt fată de Bucureşti, draga vecina! Şi? Crezi că nu-mi plac fetele, sau ce?
sau ce?
adică îmi plac şi fetele şi nefetele, ca tine, eu sunt pentru exprimarea liberă, dar bărbatu-meu îmi interzice, că el e câcâit, zice că lesbianismul va sfârşi în iad, dacă mai crede cineva în iad, nu mai e modern să crezi în bazaconii
anul trecut a venit o verişoară de-a lui să stea la noi, ah, dacă mă înţelegi, cum pleca el la lucru, hop ţup, noi în baie să ne duşăm, să ne spălăm, să ne muşcăm, să ne sărutăm
era atât de dulce vară-sa asta că n-am mai vrut să o las să plece, aş fi lins-o toată ziua ca pe-o acadea

bărbatu-meu a intrat la idei, ne privea cruciş, în silă. I-am propus să-l invit şi eu pe văru-meu, provocator, să se destrăbăleze şi el şi ce crezi?
ce?
mi-a spus că sunt paranoia. Mie. Dar de vecinul, că aleargă gol puşcă prin curte, ce ai de spus?
cred că i-ai căzut cu tronc...
acum te las, trage cu ochiul mâine, între două şi patru, exprimă-te liber, că ai potenţial
şi mai dă câte-o tură, despuiat, când nu eşti fată de Bucureşti


.