luni, 4 august 2008

Ziua națiunilor



De când am așteptat eu ziua națiunilor, tot am auzit că se ține într-un parc faimos cu o insulă mică în mijloc pentru hidrobiciclete.
- E plin de corturi, mi-a zis mie cineva. Și în fiecare cort are loc o națiune întreagă pentru că o reprezintă.
- Chiar și națiunea noastră?
- Da, neapărat, noi avem două corturi plus o scenă. Națiune puternică și vânoasă, să vii obligatoriu, facem niște langoși de or să ne pomenească toată lumea.
- Ce fel de langoși?
- Urechi de elefant
- N-am auzit până acum, cu ce sunt?
- Cu zahăr, lasă că vezi tu, numai să vii
Cu mașina nu se putea merge dacă nu există parcări în parc, musai trebuia să ajungi cu autobuzul sau să te ducă cineva să te lase acolo și să plece mai departe cum ne-a dus pe noi antrepenorul magazinului românesc pe care îl cheamă domnul Claudiu. Domnul Claudiu nu avea scaune în mașină, că și-a pregătit-o pentru cărat marfa. Nu are decât scaunul șoferului și cel de lângă șofer unde am lăsat-o pe Sulfina mea, eu și copiii am stat în spate, direct pe mochetă si ne plăcea la nebunie, ne simțeam ca niște mexicani care merg la lucru pe vreo plantație. Ori pe vreun șantier.
Da, nu știu cine a spus că parcul e mare, că era uriaș de-a binelea cu corturile întinse peste tot. Cortul românesc era întins chiar la intrare, între japonezi și marele popor rus. Dansatorii români tocmai își făceau numărul pe scenă. Toată lumea aplauda costumele dansatorilor, muzica o lua vântul din când în când și dansatorii păreau că tropaiesc în gol cu toate că aveau o coregrafie buna, bună de tot, ceea ce a fost o excepție.
Ne-am cumpărat vestiții langoși ureche de elefant, mari dar scumpi, 4 dollari bucata. Cam peste tot se îndopa lumea cu urechi de elefant, ceea ce mă face pe mine să cred că românii au avut succes 100%, atât cu dansatorii cât și cu langoșii. Mititeii n-au prea fost la mare căutare, mai degrabă sărmăluțele cu mămăliguță, dar departe de langoși. Lângă cortul nostru își dădeau în petec și japonezii, erau doi masculi care se băteau cu bâtele, dar nu arătau a japonezi deloc, mai degrabă arătau a români. Și strigau de mama focului, ajîî, bujîî, sunete dinastea, acopereau chiuelile dansatorilor români. De cealalta parte rușii dansau cazaciocul lor faimos la categoria copii până în 14 ani. Probabil maturii se îmbibasera de vodcă. Dar nu sunt sigur. Începând cu rușii am văzut numai amatori pe scene, părea mai degrabă un iarmaroc decât o sărbătoare a națiunilor. Pe scena mexicană cânta o solista viva mexico și se supara că gură cască nu aplauda cu ea împreună. Adevarul e că lumea astepta cu sufletul la gură să cedeze scena, cântăreața avea un tonaj impresionant și un fel de nod în gât, poate de aia și cânta așa șuierat.
Eu și cu băieții ne-am repezit la pavilionul turcilor, unde șase cadâne se scuturau din buric. Sulfina nu înțelegea
- Ce-ați tulit-o așa ca teleghidații la despuiatele alea?
Însă, vorba baieților mei, ce știe Sulfina
Olandezii aveau un mic bazar cu papuci de lemn pentru toate mărimile. Demonstrația o făcea o perche la vreo 50 de ani, dansând o polcă în papucii ăia de lemn de le sfârâiau călcâiele. Dacă ar fi avut un pic de toc poate s-ar fi căpătuit și Sulfina cu o pereche.
- Nu faci bătături, dacă sunt de lemn? s-a interesat Sulfina
- Nicidecum, a asigurat-o vânzătoarea, dimpotrivă, dacă ai vreo bătătura lemnul ți-o roade până dispare, ca și piatra ponce
- Hai să mergem, i-am șoptit Sulfinei, mai un pic și-ți dispar și gleznele
Numai că bestia de vânzătoarea m-a auzit și m-a privit cam pieziș, bine c-am scăpat de ea.
Ceea ce am observat comun e că la fiecare pavilion scria cuisine. Italian cuisine. Egiptian cuisine. Tanzanian cuisine. Și tot așa. Până și insulele Fiji aveau propriul lor cuisine. Le citeam meniurile, că după urechea aia de elefant românească mi se făcuse poftă de un gușter sud american, dar nu mai țineam minte care națiune mânca gușteri. La pakistanezi cel putin mirosea groaznic. Portoricanii de lângă ei se țineau de nas. Dar si la indieni mirosea la fel. Și și la Bangladeș.
- E de la curry, mi-au explicat băieții, un sos picant de-al lor.
- Păi nu mă mir că-i spune curi, m-am dumerit pe loc, dacă pute în halul ăsta
Până la urmă m-am dus la filipinezi. Un coleg de-al meu, din Filipine, mi-a povestit că la ei se mănâncă tot ce mișcă.
Bineînțeles că nu l-am crezut, păi și trenurile mișcă. Dacă e foamete le mâncăm și pe alea m-a asigurat filipinezul și nu se prea vedea pe el că glumește. Cortul filipinezilor era tocmai la capătul parcului
- Aveți gușteri prăjiți?
- Nu avem, dar putem comanda pentru anul viitor când se va ține din nou ziua națiunilor
- Da, dar anul viitor cine știe, poate mi se face poftă de omizi
- Noi comandăm orice, la noi nimic nu e imposibil. Plata înainte!
După câteva ore am ajuns din nou la pavilionul românesc unde Sulfina și-a amintit că suntem în postul Sfintei Marii.
- Aoleu, acum îmi spui? Bine că nu m-am umflat de gușteri.
Însă, în gândul meu, era clar. Poftisem și mă ghiftuisem din toata puterea imaginației. Care e la fel de păcat ca și cum te-ai fi îndopat de-adevăratelea. Cel puțin așa susține popa la biserică. Și nici dezlegări la carne nu cumpărasem, mi-a spus altcineva că dacă-l rogi frumos pe părintele, iți poate da dezlegări la diferite produse. Costă, dar se merită.

Să să nu uit:
- grecii au dansat Zorba
- am văzut primul fluture alb de varză din Edmonton, cu toate că în Edmonton nu se cultivă varză, cine știe de pe unde s-o fi rătăcit
- arabii n-au purtat turbane și nici baticuri de-ale lor
- locurile corturilor s-au tras la sorți, numai așa se explică cum au nimerit croații, bosnienii și sârbii unul în apropierea celuilalt
- mâncarea s-a cumpărat pe bilete și nu pe bani, iar biletele se cumpărau de la cortul unde se vindeau bilete. Nu puteai cumpăra jumătăți de bilete și nici sferturi, de unde și prețurile umflate
- pavilionul chinezesc nu avea nici un mușteriu când am trecut pe acolo, in schimb se călcau pe picioare la taiwanezi
- Hong Kong-ul a fost reprezentat separat de China
- Tibetul nu
- evenimentul e încă în desfășurare

6 comentarii:

Audrey spunea...

E, vaz ca ai un randament mai bun. Faza e ca mie imi place tare mult cum scrii, au fost posturi unde am ras de m-am umflat, altele la care am ras cu o lacrima in coltul ochiului, altele la care m-am intristat etc. Deci in mine se isca o reactie, cum ar veni. Ceea ce e de bine.

Audrey spunea...

ce nu inteleg eu este de ce romanii erau reprezentati gastronomic de catre langosi.

eugenia spunea...

poze facusi?

DoDu spunea...

Eugenia,
cred ca ti-am raspuns

audrey,
daca vrei tu poti sa le spui si gogosi infuriate, dar eu le spun langosi

eugenia spunea...

mi-ai

sylvi spunea...

dacă-l rogi frumos pe părintele, iți poate da dezlegări la diferite produse. Costă, dar se merită. :))))))))))))))))))))))))))))))))