Jurnal de zi

Miercuri 24 septembrie:

ajuns cu bine pe aeroportul internațional „Leduc” după un zbor de aproape 40 de minute la 25 000 de picioare. Mâncarea mai bună ca altă dată, răcoritoarele aceleași, Coca cola, cafea, ceai, suc de mere si portocale, apă chioară. Echipa de stewardese întinerită. Pe timpul zborului lectură la reluare, ultimele trei pagini din romanul Moromeții. Carte pe care o recomand românilor de pretutindeni. Ca valoare literară deasupra „Celui mai iubit dintre pământeni”. 1 000 de picioare dacă tot sunt la capitolul altitudine. „Cel mai iubit dintre pământeni” m-a și plictisit, ca să fiu sincer și promit că a fost ultima oară cand l-am citit cu aceeași plăcere.

Joi 25 septembrie:

program de voie

Duminică, 28 septembrie:

ieșire la bisercă. Țol festivist. Dat mâna cu părintele și altele. În timpul pomanei, strecurat afară și duhănit zdravăn și cu sete, pitulat în mașină și citit ultimele noutăți din ziarul local “Edmonton Post”. La slujbă am avut parte de un sobor de preoți, dar corul bisericii a ramas guraliv cu tonurile și semitonurile împrăștiate spre direcții necunoscute

După slujbă, la sfințita agapă frățească, vinul a fost distribuit cu măsură, țuica cu zgârcenie, iar berea în loc de apă. Mâncărurile cam gustoase, mărturisesc ca un bun creștin. Am martori.

Sambătă, 27 septembrie:

umblat ca o găină beată încoace și-ncolo de la stânga la dreapta. Soare, răcoare și grătare la balcon. Băutură fără opreliști.

Vineri, 26 septembrie:

Aprovizionarea săptămânală, cheltuieli majore, vânăt de supărare. Seară de concert, chitară clasică. S-a întrecut pe sine Marcyn Dylla. Mutart Hall, o sală cu o acustică acceptabilă, în schimb am avut parte de spectatori turbeculoși și enervanți, tușeau ca la balamuc. Inacceptabil, domnule!

Miercuri, 24 septembrie:

Nu m-a așteptat nimeni la aeroport, taximetristul cu turban mi-a cerut 60 $ ca să fac eu colaps emoțional. Dacă aș fi vânzător la magazin mi-ar trebui o zi să cîștig banii ăștia, s-a smintit lumea de cap. Cu aceeași bani aproape că fac un plin de benzină și înconjur aeroportul până mi se apleacă și mai dau și în hepatită dacă am chef. În ultimul an prețurile au explodat incontrolabil, dar dacă îi ceri șefului un dollar în plus zice că-l înjuri de mamă, că mai bine închide compania sau o dă de pomană.

- Păi, dă-mi-o mie că o accept

- Ce accepți?

- Compania de pomană

- Ești cumva pe lista mea de moștenitori?

Și râde gros, tabacic, cu mustața lui de Țiriac. Habar nu are că Țiriacii i-am inventat noi, românii.

Marți 23 septembrie:

am lucrat toată ziua cu gândul că miercuri plec acasă și-mi reiau viața sexuală.

Miercuri, 24 septembrie:

am lucrat toată dimineața cu acelasi gând de marți, n-am avut nici poftă de mâncare, în autobuzul care ne-a dus la aeroportul din Fort McKay și în avion, am citit din Moromeții. M-a apucat subit bucuria când, Ilie Moromete, îi croiește cu măciuca lui pe Nilă și Paraschiv. Păcat că n-a fost și Achim pe-acasă, poate mă bucuram și mai tare.

Ce carte o să iau cu mine în următoarea săptămână de lucru. Steindhardt? Jurnalul fericirii? Am citit-o de două ori și am recomandat-o și unei doamne care mi-a înapoiat-o cu ifose.

- Am citit-o, dar nu scrie nimic în ea.

- Cum, cum nu scrie nimic, că are câteva sute de pagini...

- Are, dar nu e nimic în ele.

“Ion”? Sunt sătul de pământ ca de mere pădurețe. Tot ce mi-am adus cu mine în Canada sau am mai primit, am citit și răscitit. Fac apel pe această cale, românilor de bine, accept orice carte care merită citită. La schimb, ofer „Probleme bărbătești” în proporție de doi la unu.

Luni, 22 septembrie:

Luni am avut o zi proastă. A plouat toată ziua și seara, în dormitor, nu mi-a mers internetul. Singura mea legătură cu lumea în general și cu România în particular. M-a sunat Sulfina, soția mea, și mi-a spus că mă dorește

- Mai rabdă și tu până poimîine! cu toate că și eu eram la capătul răbdărilor.

Oare ăștia, mai tineri, cum rabdă, nu dau găuri în pereți?

Duminică, 28 septembrie:

Invitat la Florin. Grătar, băutură, casă nouă. Nouă pentru el, casa are 60 de ani. Prețul groazei, peste 400 000 de dollari, îmi fuge pământul de sub picioare. Băncile nu pierd niciodată, nici când dau faliment.

- Să fie într-un ceas bun!

- Hai noroc!

- În cât timp o plătești?

- Păi am făcut contract pe 40 de ani

- Sper să mai trăiești 40 de ani, altfel vei plăti rate și în lumea de apoi

Batem amândoi în lemn.

- Și cât e dobânda?

- Deocamdată 5%

Fac repede calculele. La 420 de mii, dobânda pe an e 21 000. Încă 5 000 întreținerea, taxele de proprietate și asigurarea, cel puțin. Și încă 10 500 achitarea casei. Intru în panică. Dar dacă peste câțiva ani se mai mărește și dobânda?

Joi, 25 septembrie:

Program de voie

Vineri, 26 septembrie:

Întâlnire cu avocatul. Ies de la el negru la față. E vinerea mea neagră. Nota de plată 14 500. Cu 10 000 peste înțelegerea inițială. Cred că mi-am dat drumul în pantaloni, o grăbesc pe Sulfina acasă, trebuie să fac un duș și să-mi schimb chiloții. Calculez câte luni am de lucrat pe de-a moaca și mi se face rău.

Intru pe blog, ultimul articol pe care l-am postat e mult prea lung să-l citească cineva. Lumea nu mai are răbdare și o înțeleg. Eu nu citesc mai mult de patru rînduri. Cum te poți informa în patru rânduri? Sau ce poți scrie în patru rânduri. Mi-am imaginat un șablon.

Dormit, sculat, spălat, mâncat, băut și f..., că sunt pudic. Alte necesități fiziologice. Răspuns la e-mail-uri. Condus mașina, semnat condica, sarcini de serviciu, ceartă cu șeful, împunsături cu colegii. Citit ziarul, urmărit știrile, un pahar de vodcă, o bere, o țigară. Iar mâncat, iar f... și iar culcat. O zi plină.

Luni, 29 septembrie:

Azi nu lucrez. Nici mâine. Abia miercuri intru în șut. De miercuri până miercuri. Pe urmă de miercuri pînă miercuri sunt din nou liber, ăsta fiind programul meu de petrolist. De miercuri până miercuri când sunt la serviciu, lucrez 12 ore pe zi, treaba cu opt ore e o chestie comunistă la care noi nu ne supunem, pentru că noi suntem capitaliști.

Fiind singur acasă m-am strecurat pe o pagină web pornografică, dacă află Părintele nu mă mai spovedește. Pe urmă nu mai reușeam să ies, se înmulțeau paginile uite-așa, buluc, de parcă le fecundase negrul pe care l-am văzut eu cu măciuca lui cât toate zilele.

- Huou!

Până ajunge Sulfina acasă de unde lucrează, calc ca pe coji de nucă.

Joi, 25 septembrie

Program de voie

Marti, 30 septembrie

Va fi ultima zi liberă, încep ciclul de la capăt. Să mai zică cineva că n-au și barbații ciclurile lor.