Maratonul paltoanelor

Eu nu știu de unde s-a strâns atâta populație care e un cuvant misterios, aveam o colegă Adriana la școala noastră și, dimineața, când ne adunam toată clasa, zicea
- salut populație!
într-un fel anume și cam particular, accentua numai ce nu trebuie din cuvânt. Parcă-l sculpta. Altfel era o colegă bună, învăța toate poeziile pe de rost și socotea din capul ei blond. Băieții o trăgeau întruna de păr că purta coadă, iar Adriana alerga după noi cu cartea de botanică să se răzbune. Să ne altoiască cu ea în cap până ce cartea a devenit ferfeniță, zburau foile din capurile și capetele noastre în toate direcțiile, eu așa cred. Într-o zi, Adriana a venit la mine cu un zîmbet mai mult mieros. Eu am și luat-o la fugă
- Unde fugi DoDule, că nu-ți dau în cap.
- Ba eu tocmai de aia fug, că vrei să mă altoiești în cap cu cartea de botanică.
- Ba nu, dimpotrivă, am venit, și se pisicea, să te întreb dacă nu vrei să schimbăm cărțile între noi.
- Care cărți, am devenit imediat circumspect.
- Cărțile de botanică...
- Și eu cu ce mă aleg?
- Cu cartea mea de botanică
- Lasă asta, ceva pe deasupra, cartea ta de botanică e o gioarsă, cine nu știe.
- Îți dau stiloul meu pe deasupra
- Eu nu scriu cu stiloul că-mi pătez uniforma și cămașa cu cerneală. Și degetele. Și buzele. Chiar și urechile, câteodată
- Atunci îți dau pixul meu
- Cu câte culori?
- Cu patru!
Am făcut schimbul abia ascunzându-mi satisfacția. Îmi și imaginam ce moace au să facă ceilalți băieți când au să vadă stiloul Adrianei la mine.
Numai că a doua zi, la ora de botanică, profesoara ne-a controlat cărțile prin surprindere. Când a văzut-o pe-a mea în ce hal arăta a făcut o mutră de oroare. M-a luat de urechi și m-a scuturat în toate direcțiile și punctele cardinale, parcă eram la geografie.
- În viața mea n-am văzut un manual de botanică atât de mizerabil. Mizerabil, chiar așa a zis și s-a prins cu mâinile de frunte. Derbedeule. Ia vino cu mine!
M-am dus cu profesoara în cancelarie și profesoara a arătat cartea la toți profesorii din cancelarie. Așa m-am pricopsit cu nota scăzută la purtare și cu un patru lățos la botanică. Direct în catalog să-mi fie învățătură de minte. Dar și pe Adriana, când am prins-o, am tras-o de păr până m-a durut mâna și a început ea să plângă, ca orice fată. S-a jurat că mă spune la fratele ei mai mare care o să mă omoare negreșit.
- O să facă șorici din tine, porcule ce ești!
Totuși, după o săptămână, iar alerga după băieți să-i altoiască cu cartea mea de botanică în cap. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat cu toate că se întâmplase. Îi pocnea și le zicea
- Din partea lui DoDu!
- Cum adică din partea mea?
Nu pricepeam, colegii mei nu înțelegeau nimic iar eu n-aveam chef să le explic deloc, dacă erau proști. Vedeau doar că pe mine nu mă mai fugărea, cu toate că îmi trecuse supărarea pe ea. Pixul în patru culori i l-am dat lui Troancă, frate-meu, în schimbul a două tuburi de cartuș, folosite.
- Dacă vrei îți dau și ție un tub.
Adriana a părut surprinsă.
- Lașule! Ce să fac eu cu tubul?
- Poate te iau din nou de păr, atunci să te văd.
Dar nu voiam s-o mai trag de păr, nici prin cap nu-mi trecea. Între timp Adriana își și tăiase părul și nu mai purta coadă. Și în afară de asta, mă simțeam izolat de ceilalți băieți cu toate că lor nu le făcusem nimic.
- Îți stătea cam bine cu coada aia a ta, am recunoscut. Nu știu ce mă apucase deodată sinceritatea. Am tras cu colțul ochiului să fiu sigur că nu mă vede cineva și i-am spus repede
- Îmi pare rău că te-am tras de păr
- Mie nu
Mie mi se uscase gâtul și-l simțeam ca pe-o iască. Am mai tras o dată cu ochiul și m-am precipitat
- Vrei să te pup?
- Da, vreau

Trotuarele se umpluseră de atâta lume, păreau furnicare, mai ales în apropierea liniei de start unde roiau reporterii ziarului, radioului si televiziunii locale. P
urtam paltonul cu numarul 244 și nu-mi mai încăpeam în pielea mea păroasă. Îmi venea să pleznesc ca o căpușă.