luni, 27 octombrie 2008

Fragmentul meu


Fragnent din Maratonul paltoanelor

- Ești înger?
Nu era înger, nu numai pentru că nu avea aripi, doar coroana aceea ca la sfinți, în jurul capului, nu atât de strălucitoare, mai degrabă transparentă.
- Ești vreun sfânt?
Îi lipsea și barba, peste toate. Fără barbă nu cred că putea fi vreun sfânt. Poate sfântul Sisoe, de care mai pomenea tata alteori, numai că Sfântul Sisoe nu era pictat pe pereții bisericii noastre din cartier și nu aveam de unde să știu cum arată.
- Sau astronaut?
- Sau astronaut
- Și ce vrei?
Sau era scafandru. I-am prins un greiere, n-am înțeles de la început, ce să facă el cu un greiere, unul gras, la ora aceea greierii își începuseră scârțiala, și erau ușor de prins, l-a examinat apoi l-a aruncat în iarbă.
- Îi lipsește un picior, poate că era un reproș sau doar se justifica, oare pentru ce, cu vocea lui joasă, mereu aceeași.
I-am prins altul, alt greiere, mult mai mic
- Cum te cheamă?
- Dorian.
L-a examinat cu aceeași atenție și iar i-a dat drumul în iarbă.
- Și Duma, numele de familie
I-am prins alt greiere, la fel de gras și matur ca și primul, era să scap punga cu peștele pe picioarele lui, dar ce pantofi avea, fără să-i mai rup nimic, am salvat-o în ultima clipă. L-a luat, a deschis gentuța aceea a lui și l-a bagat acolo. I-am dat toate râmele rămase de la pescuit și i-aș fi dat și briceagul meu pe care îl furasem de la unchiul Iftode. I-aș fi dat și tuburile goale de cartuș dacă le-aș mai fi avut, pentru că mi se dezumflase gura, știam fără să mă mai uit în oglindă. Simțeam adică. Imposibil de ghicit cum o făcuse și nici nu-mi mai venea să plec de lângă el de parcă mă hipnotizase.
- Ce porți deasupra capului?
- Un halou
- Dacă vrei, mâine îți aduc tot soiul de gongi poate te interesează, dacă vrei. Mă refeream la gentuța lui. Să-ți faci insectar. Îl pun și pe Troancă să mă ajute. Ce e un halou?
- Mâine mă mai găsești, mi-a promis, să vii negreșit
- Să aduc și un șoarec?
- Adu unul
De șoareci nu mai scăpam și nici de șobolani nu mai scăpam. Tata nu mai ținea porci demult, dar nu scăpam de șobolani fiindcă ținea vecinul nostru, nenea Gyuri, cu care tata s-a bătut de nu știu câte ori și s-a și împăcat cam tot de atâtea ori. Aveam curse peste tot, aveam pisici și tata mai punea și otravă prin curte, pe unde treceau șobolanii. Șobolanii mâncau otrava, treceau apoi pe sub gard în ograda lui nenea Gyuri și mureau în cocina porcilor lui. Porcii mai mancau șobolani din când în când și mai mureau și ei. Atunci nenea Gyuri venea să se bată cu tata că i-au fost otrăviți porcii și se înjura cu tata pe ungurește.
Lista insectelor e destul de lungă: zece fluturi incluzând coada rândunicii și fluturele alb de varză, molii, ochi de bou, albaștrii, maronii, galbeni, o albină și un bondar, o casă de viespi, câteva coropâșnițe, furnici, muște, paianjeni cu și fără cruce, gongi colorado, gândaci de bucătărie, o urechelniță, un bucătar, o ploșniță de apă, o libelulă, buburuze și doi țânțari. Și un cărăbuș. Și o mulțime de cosași. Am căutat și pisica de ceva pureci, dar tocmai atunci nu-i avea. Cu câteva luni în urmă ne umpluse casa, pe toate cearșafurile mama găsise numai căcat de-al lor, un cuvânt puturos, însă căcatul de purec nu miroase că e prea mic. Eu și cu Troancă eram plini de mușcături îmi închipui ce era pe pisică.
Pe la jumătatea cursei m-am simțit la capătul puterilor. Așa, mama omora purecii cu unghiile, iar purecii pocneau lăsând o pată mică de sânge pe unghiile ei și nu mă mai ajuta nici apa, oarecum, nici faptul că mi-am scos căciula cu tot cu moțul ei galben norocos. Mama a dat cu ddt, pe vremea aia nu era interzis. Spectatorii se răriseră, intrasem pe Whitemud, dintr-o clipă în alta mă așteptam să văd râul Saskatchewan de pe podul Quesnell, împrejmuit de parcul meu preferat, Fort Edmonton, în marș. Spre complexul universitar. Marș în fugă. Nu mai zic de pulpanele paltonului care devenise de o tonă, ceea ce era de așteptat, eu așa cred. Paltonul nu puteai să-l scoți până la intrarea pe stadion, unde turul de onoare era obligatoriu în chiloți de fugă cu mâinile ridicate. Respect pentru spectatorii plătitori de bilete și organizatorii maratonului, instructaj ținut la înscriere înainte să primești cuponul de participare. Și alte cîteva reguli tipărite pe o coală de hârtie, împăturate și pierdute printr-unul din nenumăratele buzunare. Găinile nu le-am mai căutat de păduchi, probabil că mama împrăștiase ddt și prin cotețul lor, era o modă în cartier și chiar în oraș, ddt-ul bun la orice. Noroc că nu se dădea pe gratis, altfel ar fi devenit universal. Una din reguli era că dacă-ți pierdeai numărul de pe spate, te descalificai automat. Sau dacă-ți pierdeai paltonul. Automat. Din bocancii de fugă aveai voie să pierzi unul singur, fularul și mănușile trebuiau abandonate într-un anume loc și așa mai departe. Cine a făcut regulamentul trebuie că avusese ceva imaginație, posibil. Abia după ce am ieșit de pe Whitemud pe Fox Drive și apoi pe Belgravia Road au început să reapară pâlcuri mici de spectatori. Câte unul, care n-avea habar întreba
- Dar ce se întâplă?
- Dar e maratonul, la a nu știu câta ediție
- Și unde or fi ceilalți concurenți?
- Cine știe, pînă acum n-am văzut pe nimeni, ăsta, ăsta eram eu, s-o fi detașat, că e gata să moară, ceea ce era chiar adevărat sau cel puțin pe aproape. Au început să mă aplaude cu toate că nu depășisem pe nimeni și nici în pericol nu eram. Iminent. Tot din ziare aveam să aflu că ultimii 10 km i-am concurat singur, restul fie renunțaseră, fie fuseseră descalificați. Problema organizatorilor era dacă aveam să termin și eu sau nu cursa, lumea era concentrată pe mine, iar la buletinul de știri apăream din când în când, cu moaca mea sleită de puteri alergând cinematografic, în “slow motion”, pe ultimii 10 km gata să-mi dau duhul la fiecare încrucișare de străzi. La un moment dat am vrut să mă arunc cu curul de asfalt, să vomit pe palton și să mă piș în chiloții mei de fugă, să scap de bocancii pe care aveam senzația că-i târam după mine cu certitudine ca pe două bile de ocnaș legate cu lanțul de glezne. Dar nu. Pentru că, pe de altă parte, populația Adrianei mă încuraja și asta îmi excita amorul propriu în ultimul hal, indescriptibil. În complexul studențesc mă așteptau grupuri de fete isterizate, m-am pomenit cu un kilogram de confeti în cap, fluierături, țipete și răcnete. Cineva mi-a adus câteva felii de lamâie, foarte acre, îți țuguia gura, și apă dulce. În fața mea apăruse și un motociclist, nu se știe de unde, oarecum, pe spatele căruia scria „almost there”, aveam să aflu tot din ziar, marca traseul pe care eu îl memorasem deja de pe când

18 comentarii:

DXN spunea...

revin, ca nu ma pot abtine: astea sunt scrise de dvs? sunt texte foarte, foarte bune! mai rar am citit ceva asa captivant in ultimul timp! un stil alert si inchegat, e o placere!

DoDu spunea...

Daca mai imi spui dumneavoastra ma nervez si fumez o tigara, iar asta inseamna o viata mai scurta cu 10 minute, o sa ma ai pe constiinta, atat-ti spun.
Aa, astea nu sunt scrise de mine, cred ca cineva imi foloseste contul si parola

colecţionarul de absurdităţi spunea...

mă-mbogăţeşti
mă-ntreb, cum aş putea să te răsplătesc?

DoDu spunea...

Colectionarule, da pot sa-ti cer orice?

colecţionarul spunea...

cere-mi ceva fără scop, orice, da

DXN spunea...

ceva lucrativ acolo...

DoDu spunea...

Nu, ca n-am imaginatie, eu zic sa pui oferta pe masa si eu doar sa-mi aleg

colectionarul spunea...

1. să-ţi trimit câte un banc în fiecare zi
2. să-ţi arăt ce greşeli gramaticale ai mai făcut
3. să scriu un text pentru tine
4. să îmi ţin părul legat de câte ori intru pe blogul tău

Anonim spunea...

Daca vrei eu imi aleg toate ofertele, ianafara de cea cu greselile gramaticale ca pentru alea ar trebui sa lucrezi norma intreaga si pana la urma o sa-mi ceri salariu, iar atunci eu o sa-ti devin sef si o sa ma urasti, asa cum si eu imi urasc sefii.
Dar un text pentru mine da, ca-mi place cum scrii tu. Mai ales.
Parul nu stiu de ce trebuie sa-l porti legat cand intri pe blogul meu, e vreun apropos la chelia mea? Nu stii cat e de benefica, de cand port chelie am scapat de matreata, asa ca daca vreodata ai matreata acum stii

DoDu spunea...

pardon, ca iar am semnat cu anonim, oare ce-o fi in capul meu

bancul din fiecare zi de miercuri spunea...

despre puncte de vedere si comentarii:
- optimistul vede luminita de la capatul tunelului
- pesimistul vede doar intuneric
- realistul vede doua faruri de locomotiva
- mecanicul vede trei idioti pe sina de cale ferata

eugenia spunea...

ciresarule
o vreau si pe asta
cartea

eugenia spunea...

cand iese
tot cartea

pandhora spunea...

frumos...

DoDu spunea...

pandhora, gasesti toata nuvela intr-unul din volumele de pe bara, dar nu asta voiam sa-ti spun, ci ca esti un fenomen, nimeni nu mi-a disecat blogul ca tine.
Poate ca-ti pierzi vremea.
Degeaba.

pandhora spunea...

acum chiar ca vorbesti prostii...
as putea spune ca e timpul meu dar nu-ti spun asta pentru ca nu ar avea sens :)

am vazut(nu chiar de la inceput) unde pot gasi ce ai scris,o sa ajung si acolo la un moment dat...
deocamdata vreau sa vad in timp cum si daca tonul povestilor tale se schimba...este unul din motive,al doilea fiind acela ca imi place sa scormonesc si pe blogul tau gaesc material de scormonit si ar mai fi dar nu o sa-ti spun chiar totul :D
o data cu mine te intorci si tu in timp,sper ca nu e o senzatie neplacuta :)

ai un aer incredibil de serios in fotografia asta...ma intimidezi...cred :)))

DoDu spunea...

Nu prea explic fotografiile, dar aici e fiul meu cel mic.

pandhora spunea...

stiu,am inteles asta...e un baiat frumos :)
eu ma refeream la fotografia de la urmatoarea postare pe care eu o vedeam cand iti raspundeam la comentariu :)