duminică, 24 aprilie 2011

Relansarea agricolă a României


A doua aventura Saskatchewană, partea a treia

Aș putea începe cu o poveste despre o căprioară cu coadă albă înțepenită în mijlocul drumului pe șoseaua 4. White-tailed deer. Și nu Mule deer cu toate că sunt destul de comune și acestea. Undeva pe la intrarea în Rosetawn. Ori Elrose. Ori Kyle. În Stewart Valley se lucra la un pod, ori mai degrabă podeț, pe deviație am prins semaforul roșu și am așteptat mai bine de cinci minute până m-am săturat, am văzut semaforul dublu și în loc de roșu portocaliu. Oboseala! Dacă aș fi bănuit dinainte aș fi tras un somn. Dar n-am bănuit. Și nici n-am ațipit. Tocmai se crăpa de ziuă, când se crapă de ziuă nu mai vezi mare lucru. Nu mai vezi nimic decât umbre și contururi. Căprioara avea și ea conturul ei, umbra ei, am observat-o abia când i-am trecut prin față, ne privea uimită și nu sfioasă, totuși, cum se zice, probabil încercase să treacă pe partea cealaltă a străzii iar noi i-am tăiat calea, ca deștepții.
- Băi, deștepților!
Cam așa ar fi putut striga căprioara după noi. Cu toate că se potrivea mai bine inconștienților (din punctul ei de vedere). Am fost așa de deștepți că era să ne scăpăm pe noi de emoții. În schimb, am tras mașina pe dreapta și am fumat o țigară.
- Fir-ar a’ dracu’ de căprioară cu codiță albă!
Să ne calmăm. Ne tremurau mâinile. Știu (știm) (am aflat, însfârșit) că nu mai e la modă. La modă e să te lași de fumat. Să te lași de alcool, de mâncat grăsimi și să te-apuci de diete și exerciții fizice îndelungate. Și sex numai cu prezervativul. Ori de unul singur. Să te dai cu parfumuri, să mergi la masaje și pedichiură și să tragi beșini zgomotoase de care să fii mândru. Să spui fuck la fiecare al doilea cuvânt. E cool. Divorțezi de patru cinci ori după care devii gay. Nu te pui cu moda. Fumătorii vor merge oricum în iad la fum de pucioasă, pe când nefumătorii vor fi întâmpinați cu fum de tămâie. După ieșirea din Elrose am mai remarcat câteva zeci de căprioare, una mai zveltă ca alta, cu aceeași codiță albă, se plimbau ca niște domnișoare, cochete și nestingherite prin marea câmpie Saskatchewană.
Întâlnirea cu real estate-ul o fixasem la 9 dimineața, traseul total 772 de km din casă de la Radu, timpul estimat de google 9 ore 45 de minute, cel aproximat de noi sub 9 ore. Însă noi pierdusem startul încă din Edmonton pentru că a trebuit să-mi umflu cauciucurile și compresorul de aer pe care l-am găsit la o benzinărie Husky n-a avut manometru. Pe bord încă îmi indica low presure, probabil de la celelalte roți, am promis să nu mai intru în benzinăriile Husky. Lui Radu i-am promis. Al doilea. Par dărăpănate și prăfuite. Am băgat aer „la ochi” cu toate că ochii înșală, am mai pățit-o. Îți mai joacă feste. Nu mă refer la căsnicie, căsnicia nu se măsoară din ochi, chiar dacă-ți mai joacă feste, ori la greutate, am încercat cauciucul cu piciorul, adică i-am tras un șut și mi s-a părut destul de tare, căsnicia are alte legi. Legile ei. Eu am semnat un contract pe viață și am de gând să-l duc până la capăt. Încăpățânat cum sunt. M-am însurat la 22+ în focurile mistuitoare ale dragostei, nu mai zic de hormonii care-și făceau de cap și m-am repezit să semnez cu amândouă mâinile, m-am repezit ca nu cumva să mă răzgândesc, ori ce-o fi fost în mintea mea. Nu-mi mai amintesc, e un cotlon al minții la care nu mai am acces. Bine că am avut noroc și m-am însurat cu Sulfina.
La Petro-Canada am oprit din nou (la Sulfina mea mă refeream) și am aflat că băgasem în cauciucul cu probleme vreo șapte atmosfere. Iar la ghișeu, pentru că m-am hotărât să fac și plinul, m-a agățat o doamnă, zicea că e homeless și voia să-i plătesc o banană pe care o culesese din standul de fructe.
- Încasează și banana doamnei, i-am tras cu ochiul pakistanezului de la ghișeu. Care a și început să mă privească chiorâș.
Femeia nu părea cu toate doagele, a luat-o la fugă prin benzinărie, ceea ce nu mi-aș fi închipuit, cu un minut înainte abia-și târa picioarele și s-a întors cu încă o banană, adăugând-o la cântar, lângă cealaltă. Meticulos, ca orice femeie. Apoi, până să le cântărească pakistanezul pe amândouă, a dat o fugă și a mai adus una. La a patra, pakistanezul a prins ceva viteză cu mașina lui de marcat, își pierduse răbdarea, așa că banana cu numărul cinci s-a reîntors pe stand. Homeless-ul (doamna) mi-a rânjit, avea o față triumfătoare. Mă păcălise să-i plătesc patru banane. Prea coapte după gustul meu, de un galben intens și cu mici pete maronii. Am luat-o din loc nu cumva să-i treacă prin cap să-mi ceară și o țigară, nu ofer țigări femeilor.
După intrarea pe autostradă (Yellow Head) traficul a încetinit brusc, nici femeilor dar nici copiilor sau minorilor, cred că asta se subînțelege, doar câteva echipaje de poliție au trecut pe lângă noi, agitate, cu sirenele în funcțiune. Mai târziu am remarcat și un elicopter rotindu-se deasupra, apoi blocada pe ambele sensuri. Dacă am dubii cer un act de identitate. Față de Ontario, în Alberta tinerii pot fuma și se pot îmbăta legal de la 18 ani. Drogurile sunt încă interzise însă toți așteptăm să se legalizeze. De când se tot discută despre cannabis în Canada parcă mă năpădesc și pe mine tot felul de pofte și toane. Pe direcția opusă poliția controla fiecare autovehicul. Am reușit să trecem cu o întârziere de jumătate de oră. Dar n-am încercat să recuperez timp decât după ce am ieșit pe șoseaua 4 unde ne aștepta căprioara cu coadă albă și știam că nu sunt radare, sau cel puțin speram. Și nici vânzoleală, mai ales la ora aceea.
Mă blindasem cu compact discuri Vangelis, JMJ și Mike Oldfield, l-am înnebunit pe Radu. Revolution.
- Altceva n-am, cele de muzică clasică le-am uitat acasă.
- Thanks God!
Ba am găsit și o casetă cu potpuriuri Quin și una cu niște ecuadorieni pe care Radu a și oprit-o după primul acord.
- Pe mine mă calmează muzica asta.
Dar nu mă refeream la ecuadorieni, ci la genul new age. Muzică electronică.
- Pe mine nu.
- Mă eliberează.
- Pe mine nu.
Am tăcut mâlc, de ce să-l supăr pe Radu, nici Radu nu se supără dacă nu-l enervează nimeni. Dacă nu mă supără nimeni nu mă enervez nici eu. M-am gândit. Așa că, din una în alta, am ajuns în Swift Current de unde l-am sunat pe Roy, real estate-ul nostru. Roy nu voia să răspundă, poate era la veceu, mereu mă gândesc când cineva nu-mi răspunde că poate fi la veceu, i-am lăsat un mesaj destul de bâlbâit pentru că voiam să-i spun multe într-un timp cât mai scurt. L-am asigurat încă o dată că vom fi punctuali la locul de întâlnire. Ca o paranteză, am văzut recent un documentar franțuzesc despre agricultură „Think Global, Act Rural”, un film care-ți face părul măciucă. Nu pe al meu, eu am moștenit o genă nărăvașă pe linie paternă și nu mi se mai răscoală demult. Un film anticorporatist, am încercat să-l găsesc pe o listă de alte documentare despre agricultură și lipsește. Pământul moare de vreo sută de ani, cam de când cu revoluția industrială, dar mai ales de când cu primele pesticide cu care a început să fie otrăvit (plus îngrășămintele chimice). Solul viu, plin de bacterii și alte microorganisme este redus la un sol steril cultivat cu hibrizi alterați genetic. Sute și mii de varietăți dispar de pe planetă, reduse la câteva soiuri (considerate acum comodități) fără posibilitatea, în marea majoritate a cazurilor, de a genera propriile lor semințe. Semințele sunt controlate (am aflat) de cinci mari corporații care dețin controlul global. În Canada, dar și alte state, nu poți întroduce semințe din afară, la vamă semințele sunt vânate mai ceva decât drogurile. Specii adaptate la anumite condiții de sol, climă și structură a solului, dispar în favoarea celor produse de multinaționale, limitate ca număr și care, în mod cert (concluzia), nu urmăresc să hrănească populația globului, sănătos, ci doar profitul. O populație sănătoasă n-ar mai cumpăra produse farmaceutice, o afacere de zeci de miliarde de dollari pe an. Profitul îl scoate industria: constructorii de mașini și tehnologia agricolă, îngrășămintele și pesticidele, producătorii de medicamente și vaccinuri și cei care procesează mâncarea. Fermierii în sine trăiesc numai pe baza subvențiilor guvernamentale, mai puțin fermele mamut, deținute de aceleași corporații. Fermele mici nu au nicio șansă, agonizează și, în timp, vor vinde sau pierde terenurile în favoarea proprietarilor industiași.
Cu zece minute înainte de nouă, așa cum am promis, ne-am făcut intrarea în Ponteix după ce în Cadillac am cotit-o stânga. Ponteix, ca loc de întâlnire, e o haltă din România, chiar trece și calea ferată pe-acolo, dar nu cu trenuri de pasageri. Numai cu marfare. Transport de cereale, animale și utilaje agricole. Grânarul Canadei. Canada, la rândul ei, alături de SUA, fiind considerată grânarul lumii, principalul jucător în agricultura mondială. Uite unde-mi era spiritul național.
În Ponteix există o școală, nu știu dacă funcționează și ca liceu, chiar la intrarea dinspre sud, lângă școală am dat peste o bodegă, iar între cele două de o cabină telefonică fără cabină. Telefonul atașat de un stâlp, un telefon care nu mai accepta fise când l-am încercat noi, probabil se dezobișnuise, iar carduri telefonice nu se găseau în sat. Nici măcar la magazinul universal, următoarea clădire importantă din Ponteix. Iar celularul lui Radu nu avea network. Am intrat în bodegă unde sătenii se adunaseră deja la micul dejun. Am comandat o cafea și ouă cu jumere, cam asta mânca toată lumea și le-am spus ce ne doare, că venisem să vedem o proprietate adică, că nu reușim să dăm de real estate, că ne fixasem o întâlnire în cătunul lor dar nu și un loc anume.
- Păi cine vine în Ponteix aici trage, alt loc anume nu mai e. La Scully’s AG Foods!
Pe fermierul cu care am intrat la vorbă îl chema Martin, îl cunoaștea pe Roy, până la urmă am aflat că toată lumea îl cunoștea pe Roy, l-a și sunat imediat de pe celularul lui care, culmea, avea semnal și i-a spus unde suntem. Pe urmă ne-a asigurat că are și el niște quarteri de vânzare, pășune de calitatea întâi, dacă ne interesează. La preț rezonabil.
Roy arăta ca un cowboy veritabil. S-a salutat cu toată lumea din bodegă și ne-a povestit că e văcar din tată-n fiu, a nu știu câta generație. De vânzări de ferme și terenuri agricole s-a apucat mai târziu. După ce-a divorțat de a doua nevastă.
- O..., o...
Dar n-a spus ce. Nici n-am părut interesați. Ne-a urcat în camionetă și ne-a dus să vedem proprietatea pentru care venisem atât de departe. Aflând că suntem români s-a înseninat și și-a amintit că a avut un tractor fabricat la Brașov. Poate de aceea ne-a și întrebat.
- În România se mai practică agricultura?
- Da, am răspuns, fără alte detalii.
PS
Se spune că România, între cele două războaie, a fost grânarul Europei, apoi pe timpul celui de-al doilea război mondial grânarul Germaniei. De curând am citit că România ar putea să se relanseze agricol și să devină grânarul Quatarului.
PPS
Fotografia este luată de pe blogul ghrayadei

5 comentarii:

ghrayada spunea...

he he... romania nu a fost granarul nimanui niciodata, e un mit. ca agricultura era ocupatia de baza e alt aspect, nu? cu quatarul nu stiu cum e, da' mai stii?

in ceea ce priveste tendinta parului de a deveni maciuca sa stii ca in romania e inca suficient haos legislativ incat sa poti cultiva ce vrei. chiar si cannabis :)

ghrayada spunea...

P.S. PASTE FERICIT!

DoDu spunea...

E interesant ce-mi spui, ghraiyada. Poti sa intri in detalii? La canabis ma refer

DXN spunea...

domnule, ce sa spun...scrii foarte fain, citesc mereu ce scrii, imi place.

DoDu spunea...

DXN,
si tu scriai, acum din ce in ce mai rar. Te mananca job-ul?