marți, 22 februarie 2011

Aventura Saskatchewană


Nu că ar fi cine știe ce, dar abia am apucat să termin slujba și să ajung acasă din Long Lake să mă întâlnesc cu Sulfina, alt Long Lake, numai în Alberta am întâlnit două lacuri pe care să le cheme la fel, de parcă s-ar fi terminat toate toponimele, iar Long Lake al meu nici măcar nu e lung, ci pătrățos, nu mai mare decât un heleșteu.
Până la urmă am ajuns acasă, șeful meu e un blestemat de șef, i-am cerut o oră liberă, să prind puțină lumină la condus, a zis „nu” fără nici o explicație, așa au vrut mușchii lui de englez corcit și „nu„ a rămas. Pe șeful meu îl cheamă Kipling, un spurcat și un mincinos cu gura mare. Cred că vorbește și în somn. Cred că îi place să se audă vorbind. O voce pițigăiată cu un râs ca un chițcăit de șoarece. În concluzie.
Am plecat din Long Lake tocmai la apusul soarelui și am ajuns acasă cu noaptea-n cap. După cinci ore pe Highway 63. Șoseaua morții. Sau șoseaua iadului. Sau cum îi mai zice.
Vineri după-amiază ne-am întâlnit cu cealaltă familie, Radu al II-lea și nevasta-sa, Vioara întâi, plus fetița lor, unicul vlăstar. Ne-am îmbarcat și duși am fost spre Saskatchewan unde-am văzut ce-am văzut. Mai ales zăpadă. Drumul a fost cu mici peripeții, adică mai trebuia să oprim din când în când din cauza viciilor cărora le-am devenit sclavi. Tot din când în când mai opream pentru că unicul vlăstar trebuia să facă piși. Mai pe margina șoselei, mai pe la intersecții de drumuri, oricum, înafară de noi nu mai trecea nimeni. Când te prinde treaba te prinde și cum localitățile în Saskatchewan numai aproape una de alta nu sunt...

Tot pe drum, am pierdut o oră. La fus. În Lloydminster, oraș de frontieră, îl întrebi pe unul de pe 49 Avenue, tu fiind pe 50 Avenue, cât e ceasul și o să-ți dea o oră mai târziu. Că așa se schimbă ora, când treci strada. Brusc, nu merge cu țârâita. În Lloydminster soarele apune la șase, dar și la șapte, depinde pe ce stradă ești. Iar de răsărit răsare tot așa, cu o oră mai târziu. Sau mai devreme. Unii se bucură de lumină, iar alții, câțiva pași mai încolo, orbecăie prin întuneric.

În prima seară am tras la Super 8, un motel modest, în North Battlerford și masa am luat-o la o pizzerie, singurul local deschis la 11 noaptea. Doar o singură masă mai era ocupată, era acolo toată suflarea poliției, vreo nouă ofițeri, toți cu mașinile de poliție în parcare. Mă întreb dacă hoții din North Battleford știau. Poate că știau. Am dormit ca valizele-n gară, ne-am trezit destul de târziu, cel puțin după fusul orar din Saskatchewan. Ne-am dat repede întâlnire cu un proprietar de fermă și după micul dejun ne-am vâjâit repede către Turtle Lake Soth Bay, la numai 106 km unde omul ne aștepta la birtul din localitate. Am găsit indicatorul, am cotit la dreapta și am dat peste 3 case. Poate chiar patru case. Pe fereastra uneia din case scria „închis”, probabil greșisem intersecția, așa că am întors și am plecat mai departe. Pe urmă, după încă vreo 20 de km ne-am plictisit că nu mai era nicio localitate și ne-am întors la cele patru case. Între timp, la fereastra uneia din case nu mai scria închis, ci deschis. Ca prin farmec. Am intrat și iată că am dat peste fermierul nostru. Eram chiar în Turtle Lake Soth Bay. Câte case atâtâtea cuvinte. Tocmai de aia.
- E departe?
- Ferma?
- Ferma.
- La 15 minute imediat, țineți-vă după mine.
Ne-am ținut după fermier. N-au fost chiar 15 minute, mai degrabă 20. Ori 22. Și ne-a mai și fugărit de nu ne-am văzut. Ne-a ținut la 110-120 km/oră, printre ogoare. În 22 de minute am făcut vreo 40 de km pentru că satul nu era important, n-avea decât birtul și casele, la ce-ți folosea să fii aproape de localitate. Am făcut poze, am întrebat de preț și ne-am văzut de drum înapoi. Înapoi, eu fiind copilot, am hotărât să luăm pe o scurtătură care s-a și înfundat după o vreme. La o intersecție, unde unicul vlăstar a făcut și piși am oprit o camionetă, lucru rar prin părțile locului și am întrebat o blondă de vreo 70 de ani unde duc drumurile acelea că după hartă nu mai par să corespundă.
- Păi în spate știți, ca de acolo veniți, nu?
- Daa. Venim din Edam.
Unde am și făcut o escală la o bodegă chinezescă, alta nici nu era, și ne-am îmbuibat de tăiței și orez.
- La dreapta duce spre Turtleford.
- Dar la stânga?
- La stânga duce la Turtleford.
- Păi cum, și la dreapta și la stânga duce la Turtleford?
- Da.
- Dar drept înainte?
- Drept înainte duce în boscheți.
Am ajuns la concluzia că baba era plecată cu sorcova și am luat-o drept înainte după hartă, chiar dacă drumul se îngusta. Na, am ajuns în boscheți și a trebuit să ne întoarcem, Sulfina a râs zgomotos că mă făcusem de rușine ca și copilot, eu înjuram hărțile canadiene, Radu al II-lea o înjura pe blondă cu camioneta ei cu tot, Vioara întâi nu știu pe cine înjura, mai degrabă se certa cu unicul vlăstar care iar cerea să se pișe pe marginea șoselei.

Am coborât spre sud, în cea mai fertilă zonă a Saskatchewanului, deși nu vedeam decât zăpadă, știam noi ce știam de prin atlas și de pe internet. Dar nu te puteai atinge de prețul fermelor, se vindeau imensități de pământuri, unii aveau câte 40 de mii de acri, trebuie să fii multimilionar să cumperi așa ceva. Numai drumurile sunt fără cusur, mă refer chiar la cele secundare pe care călătoream printre cătune. Circulam doar noi, pentru locuitorii Saskatchewanului era sâmbătă după-amiază. Iar ziua următoare chiar mai tragic, duminică dimineață nu mișcă nimeni decât până la biserică. Fiecare amărât de sat are o biserică anglicană, una catolică, una penticostală, una Adventistă și una Martorii lui Jehova. Minimum. Amin.

Sâmbătă am tras tot la un motel amărât, i-am uitat numele, n-avea priză în parcare, dimineața la minus 38 C abia a pornit mașina, a scos niște zumzete gata să dea ortul popii și încerca să se desfacă toată. Restaurantul la doi pași, ceva grecesc, toată mâncarea, indiferent de comandă, venea înecată în lămâie. De brandy chelnerița nu prea auzise, la single malt Scotch a făcut ochii mari, până la urmă am obținut un cognac obscur al cărui nume nici nu l-am înțeles, nici nu m-am străduit să-l rețin. Oare ce-or fi bând Saskatchewanezii înafară de bere și whisky?
Înapoi drumul a fost o plăcere. Copacii erau îmbrăcați în chiciură și mai și sticleau de parcă fuseseră împodobiți cu steluțe. Șoseaua absolut pustie. Câmpurile nesfârșite. O liniște absolută. Doamnele și unicul vlăstar au adormit în spate, iar eu și Radu al II-lea nu ne înduram să stricăm mirajul. Din când în când ne mai scăpa doar.
- Ce imensitate.
- Dar ce imensitate.
Vraja s-a risipit când a trebuit să oprim la marginea șoselei. Se trezise unicul vlăstar.
- Când ajungem, odată, în Alberta?

9 comentarii:

Anonim spunea...

să nu uiţi: mâine e dragobetele.
salutări lui C:)
e

Anonim spunea...

uitai: îmi plăcu sara pe deal
şi-mi mai plăcu răspunsul lui alex ştef.
e

Zee spunea...

Si zi, vrei sa-ti iei ferma in imensitatea SK-ului? Sau intrebarile re pret erau asa, la deruta... M-am intrebat deseori ce-o sa se-ntimple cind or muri toti ucrainienii aia din preerie, de unde mai luam noi faina si malai? De la americani, probabil.

DoDu spunea...

eugenia,
n-am uitat. Dar alex stefanescu ala cine e?

Zee,
nu vreau, dar ma bate gandul. Asta ca sa nu cumperi faina de la americani

Filonous spunea...

Si noi care ne lamentam ca e frig la 0 grade. Inca o scuza pentru mandra sa rarim amorurile. Gata, nu ma mai plang. De vreme :)

Blegoo spunea...

Ai înnebunit la cap?
Te faci fermier?
Ce-o să plantezi?
Eseuri?
Crezi c-o să recoltezi nuvele?

E muncă grea... zic.

Nick spunea...

Multumesc pentru povestire.

DoDu spunea...

Nick, cu placere pentru cine cere

Blegoo,
unde pot sa innbunesc daca nu la cap?

Filonous,
pai la zero grade aici se trag niste amoruri pe cinste

Miju spunea...

la noi cred ca nu mai face sergiu nicolaescu filme cu mihai viteazu ca n-ar mai avea unde filma o fuga sanatoasa de cal calarit sa nu-i intre in cadru un stalp, un releu de telefonie mobila... si-i prea batran sa vina la voi sase dea cu suta minute intregi de la o ferma la alta

m-a distrat problema lui Zee. ucrainienii aia nu se reproduc? macar prin import de fermieri cruzi din ucraina mama