luni, 18 iulie 2011

(la) Revedere


Când eram copil mă supăram des și cam din orice. Mama zicea că aveam nasul subțire. Că eram prea nu știu cum din cale-afară, prea sensibil. Că nu e bine să fie copiii prea sensibili. Că fac hepatită și furunculi. Scoteam buza de jos în afară, îmi încruntam puțin fruntea și dacă nu mă vedea nimeni mă podideau lacrimile pe loc. Dar mai plângeam și în public. Cu nerv. Și sughițuri. Plângeam mai ales când mă bătea tata cu cureaua, cu coada de mătură sau cu cea de la lopată. Plângeam de durere. Sau de frică. Sau de spaimă. Sau când îmi trântea doi pumni în cap și cădeam grămadă sub masă. Și când mă trezeam de sub masă de la loviturile de picioare în burtă. Însă de leșinat n-am leșinat niciodată ca Troancă, fratele meu. Doar bretonul mi se mai răscula ca o măciucă. Așa-mi trebuia pentru că eram rău și neascultător. Obrăznicuț și încăpățânat. Cu nasul subțire. Unde dau părinții crește carnea. Se zice. La mine a crescut.

Pe 23 iunie am fost să-mi iau rămas bun de la tata. Tata zace într-un spital de handicapați din Ciacova, într-un pat de fier, cu o sticlă de apă în brațe. O sticlă cu biberon. Are picioarele amputate, îi lipsesc vârfurile degetelor, îi lipsesc dinții, îi lipsește memoria.
- Ești popa? mă întreabă.
- Nu, tăticu.
- Pe femeia asta o cunosc, mimează cu degetul spre Sulfina.
Altă dată îi spunea fata mea, iar pe mine, cu mult timp înainte de a mă căsători, mă avertizase să nu-mi iau o moldoveancă de nevastă că știa el de ce.
- Bine că te-ai însurat, nu e bine singur.
Abia îl aud. La fiecare două săptămâni îl vizitează Troancă. Uneori îl mai vizitează și mama cu toate că părinții mei sunt divorțați de mai bine de 25 de ani. Niciunul nu s-a mai recăsătorit.
Se forțează să vorbească.
- Mi-e teamă, îmi șoptește, deși nu-i e teamă, e doar un fel de-a spune, că într-o zi o să adorm și n-o să mă mai trezesc. Mi-e teamă că asta se va întâmpla foarte curând. Și că n-o să mai văd pe nimeni niciodată.
Apoi, fără niciun motiv, încep să plâng ca în vremurile de altădată. Cu sughițuri. Apoi tata începe să plângă și el, îi șiroiesc lacrimi pe obrazul îmbătrânit și alb, fără sânge. M-a recunoscut. Nu eram Popa. Popa era Troancă.
- Ce fac nepoții?
Eu eram Dorian.
Apoi n-a mai spus nimic, mi-a luat mâinile în mâinile lui și am rămas amândoi așa, cu sughițurile și cu amintirile noastre până a intrat infirmiera.
Tata adoarme până la urmă, iar eu ies în curtea spitalului răvășit


.

6 comentarii:

carmen spunea...

M-a emotionat povestirea ta. Cata asemanare inte dureroasele tale amintiri si povestirile copiilor ,,mei``, pe care le aud aproape zilnic!

Dorian Duma spunea...

Numai persoanele sensibile se emotioneaza.Poate esti si tu sensibila.
In ultimele trei postari am insiruit fotografiile pe trei generatii. Poate nu intamplator.

DXN spunea...

Domnul sa=l aiba in paza pe tatal tau si pe alti tati de copii...

alien spunea...

E ciudat cat de muritori suntem uneori...

delaskela spunea...

''- Mi-e teamă, îmi șoptește, deși nu-i e teamă, e doar un fel de-a spune, că într-o zi o să adorm și n-o să mă mai trezesc. Mi-e teamă că asta se va întâmpla foarte curând. Și că n-o să mai văd pe nimeni niciodată.''.Nicio literatura nu egaleaza viata, sunetul ei frumos si clar si in acelasi timp trist.

Zee spunea...

Mama mea a murit pe 1 iulie. N-am mai apucat-o in viata, noroc ca am vazut-o in martie, am fost in Romania cu toti copiii. S-a bucurat foarte tare. Voia mult sa traiasca ca sa-i vada crescind pe nepoti - desi majoritatea sunt departe. Cu tata nu s-a inteles mai deloc, dar n-au divortat. El i-a cam mincat sufletul - cred ca si ea lui, pe alocuri. Tata a murit acum 10 ani. Mi-a trecut prin cap un gind chiar aseara: oare daca s-au reintilnit, s-or fi iertat, si-or fi zimbit? Imi place sa cred ca da. Si-mi mai place sa cred ca, dupa ce adormim de-a binelea, o sa ne vedem cu totii, altfel, mereu.

Grea e viata asta, si mare taina.