Marți după Crăciun

Într-una din zilele trecute mi s-a făcut deodată dor de un film românesc și am descărcat „Marți după Crăciun”. Să văd ce se mai petrece prin cinematografia românească. După atâtea Holliwooduri de care m-am săturat ca de morcovii fierți. L-am piratat desigur, de pe torrent, ca un borfaș și l-am urmărit până la capăt. Ceea ce ar fi în favoarea filmului. Apoi, în altă zi, am citit câteva cronici. Cronicile pot fi interesante, afli din ele lucruri pe care nu le observi la prima vizionare. Și pot să spun că au fost destul de laudative. Cronicile. Unele chiar prea laudative.

Începutul mi s-a părut o drăgăleală lungă și plină de plescăieli. Vreo 7 minute bune. Adică a 12 parte din ce-a urmat. Iar unghiul de filmare destul de neinspirat atunci când Raluca apare în întregime și i se văd fesele privind din față, printre picioare. O introducere lungă deși ar putea fi o scenă credibilă între doi amanți.. Mă gândesc. Fiindcă n-am de unde să știu. Și nici nu-mi doresc. Nu pe pielea mea. Dar hai să zic că încerc să mă transpun în pielea personajelor.

A doua scenă se petrece într-un magazin. Altă lălăială. Printre altele, Paul vorbește la celular și pomenește de dobânda de la bancă. Care se pare că nu e fixă. Apoi reproșul: oamenii ăștia nu se uită la televizor? Păi chiar așa, de la televizor ne culegem noi informațiile extrem de importante cum sunt ratele și dobânzile bancare?

Reacția Adrianei când află că Paul s-a îndrăgostit de altă femeie mi s-a părut forțată, dialogurile sunt harcea parcea, cum adică el i-a distrus viața așa, într-o clipă. Care viață? Cea petrecută de care s-a bucurat până atunci sau de viața viitoare despre care nu știa încă absolut nimic. Iar la un moment dat, Adrianei, i se pare că treaba (ceea ce s-a întâmplat) e foarte urâtă pentru că Paul și-a găsit o amantă mai tânără. Doar nu era să-și găseacă una mai bătrână. Și mai urâtă pe deasupra. Era mai grav dacă se îndrăgostea de una mai urâtă și mai babetă, abia atunci o soție se simte umilită. Altfel, de boli nu te poți păzi atât de ușor, mai ales atunci când te prind pe neașteptate și mai ales atunci când te afli într-o stare de predispoziție la boală cum sunt căsniciile în care se instalează rutina. De exemplu. Pentru că îndrăgosteala asta e, o boală. Sau o afecțiune temporară pe timpul căreia te schimbi cu totul. Cum te comporți, cum gândești etc. Te transformi, ești altul. Părerea mea e că îndrăgostiții au nevoie nu numai de înțelegere, ci chiar de mai multă atenție și chiar de îngrijire.

Înjurăturile Adrianei și limbajul vulgar par imitații după fuck-urile americane, nu că românii n-au talent să înjure, (ci au!!) (au prea mult) sau că bucureștenii n-au comportament de mahalagii. Ori bucureștencele de țațe. Nu de aia. Ci din cauza senzației (mele personale) de lipsă de autenticitate. Toate ieșirile Adrianei au părut telefonate, uite așa reacționează nevestele românilor, cred că nimeni nu se aștepta la altceva din partea ei, n-am fost surprins cu nimic. Surprins aș fi fost dacă personajul ar fi fost mai deștept, mai complex, ori dimpotrivă, mai spontan, dacă și-ar fi împușcat soțul pe loc s-au i-ar fi tăiat gâtul, ori i-ar fi aruncat televizorul în cap. Poate chiar să fi tăcut până la capăt, să nu fi dat nicio replică, emoțiile, reacțiile să se citească numai din limbajul corpului, al privirilor... În concluzie, punctul culminant al filmului și al poveștii mi s-a părut fâsâit.

Final (îi spun final cu îngăduință, pentru că e un film neterminat) în coadă de pește (cel puțin așa se vrea în capul scenaristului), dă bine, e modern, spectatorul rămâne cu ochii-n soare, i se sugerează că asta înseamnă arta, să nu știi nici ce, nici de ce, nici cum. Să nu știi și să nu rămâi cu nimic. Pentru că dacă ar fi fost un film bun așa cum scriu cronicile ai fi rămas măcar cu senzația asta, de cinematografic

.