Nici eu n-am un
volum de poezii publicat, mulți români n-au un volum de poezii publicat, dar alții
au un volum de poezii publicat. Alții au atât de multe volume de poezii
publicate încât numaratoarea îi încurcă la aritmetică.
Alții nici nu se
chinuie să le scrie și de aia nici să le publice, ci doar se manifestă, ca să
zic așa, poetic. Iar unii nici măcar nu se manifestă, ci doar simt pe undeva
prin înăuntrul lor vibrații și rezomnanțe lirice și nu spun nimanui nimic. Tac
mâlc.
Pe când eram înca
elev am găsit un caiet gros ascuns de tata într-un sertar de la masa de
tâmplărie. L-am luat, l-am rasfoit și de la jumătate încolo am dat peste niște
poezii scrise de tata, cu creion chimic, că doar era scrisul lui aproape
imposibil de descifrat. Am tăcut mâlc. Toate poeziile și uneori toate strofele începeau
asemănător cu „frunză verde de bujor”, sau alte flori sau alți pomi și copaci. Pe
asta cu bujor o țin minte pentru că se continua cu ”vine vremea să mă-nsor”. Nu
știu dacă pe vremea aceea tata o cunoscuse deja pe mama, poeziile nu erau
datate și nici mama nu-și amintește să fi primit vreo poezie din partea tatei.
Am citit vreo trei
patru poezii de-a tatei până m-am plictisit că mergeau pe acelasi calapod cu
frunzele acelea cu toate că unele păreau destul de sentimentale. Pe atunci nu prea
citeam poezii din cauza profesorilor de la școală care ne obliga să le memorăm
fără niciun rost și pe deasupra să le mai și recităm. De-aceea n-am dat vreo
importanță poeziilor decât mai târziu, pentru că am furat caietul și l-am păstrat
până în ziua de azi. Cea mai interesantă mi s-a părut poezia
„Tulai
Frunză frunză de mălai
A strigat maica
tulai
Tulai tulai da nu-i
bai
Nu-i bai tulai și
tulai
Am dat frunzele la
cai
Caii cu zăbala-n
gură
I-am scos repejor
din șură
Și i-am dus în bătătură
Și de-acolo surioară
I-am dus de-an călări
la moară
Frunză verde de
tulei
Hei hei hei tulai și
hei
I-am vândut pe zece
lei
Hei hei hei tulai și
hei
Buni căluți păcat
de ei
Hei hei hei tulai
și hei
Am băut banii-n Josani
Cu-o liotă de țigani
N-aș avea noroc să
ard!
C-am pișat caii la
gard
Ard-o dracu băutură
N-o mai pun în veci
la gură!”
Dar nu-i adevărat,
că tata tot a mai băut pe urmă și nu numai o pereche de cai. Poate o herghelie întreagă.
Dar asta e o altă poveste ce nu mai ține de poezie.
*
Masa de tâmplărie a
moștenit-o tata de la un tâmplar, unul Emil. Tata îi zecea nea Emile, iar mama domnu
Emil. Eu îi ziceam simplu nenea, iar soția tâmplarului îi spunea luate-ar
moartea de bețivan ordinar că mi-ai mâncat zilele. Așa că într-o zi nenea Emil
a murit și i-a lăsat tatei masa lui de tâmplar. Tata n-a murit cu toate că și
el i-a mâncat zilele mamei. Și nici mama n-a murit și nici nevasta lui nenea
Emil. Și nici eu, încă, evident
**
Profesorii care ne
puneau să memorăm poeziile aveau un fix să ne dezvolte memoria și ținerea de
minte. Eu nu le-am memorat, dar pentru aia tot țin minte ce ne puneau ei să
facem.
***
Primul volum de
poezie întreg l-am citit după terminarea liceului. Ba chiar și după terminarea
armatei. Ba chiar și după ce m-am angajat la combinatul petrochimic. Ba chiar
și după ce-am plecat de acasă. Iar după ce-am citit un volum întreg de poezie
mi s-a făcut chef să mai citesc unul, pe urmă încă unul până le-am pierdut
numărul. Unele poezii mi-au plăcut atât de mult încât le-am memorat
.
8 comentarii:
şi eu am găsit 2 caiete scrise de tata cu astfel de poezii! ş
se pare ca in acel sertar pe langa caietul cu poezii ai mai gasit o gramada de povesti,sa le zicem...amintiri :)
Emisiuni tv online
http://vocearomaniei2014.blogspot.ro
puck, posteaza si tu macar una
phandora, n-am gasit. Iar in ultima vreme nu mai caut amintiri ca unele imi pot rupe inima
Anonim, ia paste caii pe alt islaz
Make Money Online (100% Safe) --->>> http://bit.ly/1ibGPhI
mi-a placut la nebunie
mi-a placut la nebunie
Acu ca mi-ai spus de doua ori, te cred
Trimiteți un comentariu