A doua aventură Saskatchewană

Partea doua, nu neapărat ca în filme, e întotdeauna un surogat dar știu. Dar s-a petrecut și mă grăbesc s-o aștern până nu uit. A doua aventură Saskatchewană. Pentru că am obiceiul ăsta cel puțin de niște ani încoace. Că uit unde-mi las ochelarii nu mai miră pe nimeni, e clasic, se întâmplă în mai fiecare casă. Nu umblu cu ei pe creștetul capului (totuși) (ca alții!) și orbecăiesc în disperare, ci îi las oriunde și nu-mi mai amintesc unde. Dacă ar fi numai ochelarii. Sau numai pixurile. Ori telefonul.
- Unde naiba e telefonul ăla?
- Poate sub pat, că acolo ai obiceiul să-i lași când bei până te amețești și pe urmă îl suni pe Nichi și adormi vorbind. Nu știu ce ți-a picat pata pe omul ăla. Pe urmă îți cade telefonul sub pat. Pe urmă sforăi de se cutremură pereții, noroc că nu bat vecinii cu pumnul în perete.
Sulfinele cu detaliile lor infinite...
- Și pe urmă?
- Pe urmă ce?
- Pe urmă ce se mai întâmplă că am devenit curios.
- Pe urmă te trezești pe la patru dimineața să te piși, uiți să ridici colacul, uneori te mai piși și pe lângă. Tragi apa, se-aude în tot blocul, vii în dormitor și sari pe mine. Și mă scoli.
- Și pe urmă??
- Lasă că știu eu.
- Ce știi tu?
- Câteodată adormi în două secunde, poți să spargi pietre pe tine.
- Aa... Dar când mă trezesc din nou?
- Lasă că știu eu.
Când mă trezesc din nou știu și eu, pentru că mă trezesc de-a binelea, era o întrebare retorică. Joi (joia trecută) am terminat serviciul la cinci jumate, ca de obicei. Tot ca de obicei la șase fără un sfert eram pe drum spre casă. Dinspre Long Lake spre Edmonton. 450 km fix. Un obicei prost pentru că sar peste cină și pe la Grassland mă apucă o foame de-mi vine să rod coaja de pe copaci. Mă îndop cu o gogoașă, un alt obicei prost. Și mai am (obiceiuri) dar nu sunt la spovedit. Beau, fumez, poftim. Mai trag câte-o minciună nevinovată și câteun cuvânt înjurăcios. Că oricum la spovedit nu ajung eu. Nu mai suntem pe vremuri. Nici n-am omorât pe nimeni și nici nu m-am dus la femeile altora ca să mă spovedesc. Sper să citească și Sulfina paragraful ăsta că pentru ea l-am scris special. Iar dacă se pun și relațiile... adică am frate preot. Pe Troancă. El poate să ierte păcate fără să-i spui nimic.
- Ba ar trebui să te mai spovedești și tu, îți mai ușurezi sufletul.
- Cui? Să afle popa ce-am făcut?
- Păi spovedește-te lui frate-tău, că e preot.
- Adică să-i spun fratelui meu mai mic sărumâna, Părinte, și să-i mai pup și mâna? După ce i-am tras atâtea picioare în cur când eram copii? Ce-ar fi să se spovedească mama la el și să-i spună ea Părinte.
A condus I oan să mă menajeze. Buik-ul meu Park Avenue pe care l-am cumpărat în vara trecută și încă nu m-am lăudat la nimeni. L-am cumpărat gata folosit, că de unde nou dacă nu se mai fac.
- Mașină de boșorogi, așa mi-a spus cineva. Nu ca merțanele. Să vii în România să vezi mașini adevărate.
- Ce, au merțanele cinci metri si-un sfert?
- Și ce, mărimea contează?
- Sulfina zice că da, așa că i-am cam tăiat macaroana.
La zece jumate fix am ajuns acasă. Iar am găsit mesaj pe telefon. Am sunat real estate-ul. Alt mesaj. L-am sunat pe Radu al doilea. Alt mesaj. Am sunat nu știu pe cine. Între timp mă schimbam, îmi făceam bagajele. Cu o singură mână! Fără să-mi pun ciorapii pe dos. Am sunat-o și pe mama.
- Dar ce tot molfăi acolo că se-aude până aici?
La 11 și zece fix am ieșit din casă. La 12 fără un sfert fix am ajuns la Radu.
- Ești gata?
- Sunt.
La 12 fix, miezul nopții, am ieșit pe ușă. Începea a doua aventură Saskatchewană. Știu că nu se scrie cu s mare dar așa îmi place mie, pare mai impresionant.

.