Cred că atunci când fugea tata după mine să mă altoiască și nu reușea să mă prindă mă simțeam cel mai bine. Mă podidea o fericire molipsitoare, lumea mă întreba.
- Ce-i cu tine, copile, că ești atât de fericit, când te văd parcă-mi râde inima.
Dar nu chiar toată lumea.
- M-a alergat tata cu lopata și i-am făcut o fentă. Nu m-a nimerit. Nici nu m-a ajuns.
I-am spus profesoarei mele de limba română, o femeie mioapă, cu niște ochelari cât farfuriile, care a făcut o mutră uluită.
- Și asta te face fericit?
- Mă face foarte voios, tovarășa profesoară.
Se vedea pe fața mea, în ochii mei, în tot corpul meu tânăr și încă fragil, dar plesnind de viață pe la toate încheieturile.
- Copilul ăsta e un exaltat, i-a spus profesoara de limba română celei de biologie. Profesoarei de biologie îi dăduseră tuleii. Mai ales cei din bărbie de unde i se ițea un smoc de păr care o urâțea și-o făcea să semene cu un personaj de desen animat. Poate mi-l amintesc mai târziu. Copilul ăsta e exaltat și într-o ureche!
Profesoara de biologie tocmai atunci se piscălea sub nas după unul din firele de păr pe care l-a și smuls cu un țipăt de durere. Poate și ceva triumf. Profesoara de limba română s-a speriat și a scăpat catalogul de sub braț. Profesoara de biologie s-a speriat și ea de catalogul care i-a căzut peste picioare, s-a dezechilibrat și a căzut rupându-și o mână. Următoarele trei luni a venit la școală cu mâna in ghips cu care mai și bătea din când în când în catedră, amenințător, până i-a crăpat ghipsul.
O altă profesoară a mea, cea de matematică, era o slăbănoagă numai oase și piele. Arăta ca o șopârlă, ca un gușter, sau mai degrabă ca o vrăjitoare. Suferea de tot felul de afecțiuni și disfuncționalități de care nu auzisem niciodată pentru că se plângea la clasă, de boli și tulburări cu niște nume de ți se stâlcea limba încercând să le pronunți. N-am văzut-o râzând sau zâmbind niciodată. Poate de aici i se și trăgeau problemele de sănătate și nu invers.
- Bine e atunci când ignori realitatea, mi-a zis tata într-o după-amiază, pe nepusă masă. Când îți imaginezi o lume și trăiești în lumea pe care ți-ai construit-o.
- Aa, m-am dumirit eu, transfigurat.
Tata mi-a repezit repede un picior in cur și-o palmă după ceafă.
- Nu aia, bă. Nu aia plină de bomboane și joacă pe maidan!
Dar care alta, îmi venea să-l întreb.
Starea tatei de bine se măsura in ml de țuică. În câți pumni reușea să ne tragă în cap mie și fraților mei, ori mamei și câte picioare în cur. Bine era atunci când avea bani să cumpere de băut sau când se întâlnea cu un amic care să-i ofere o simplă sau o dublă. Bine era atunci când se pișa pe el de beat ce era, iar dimineața trebuia să-i scoatem noi dormeza afară la uscat și aerisit. Pentru că noi eram siliți să trăiam în realitatea lui, iar el într-o lume imaginară și o confuzie generală.
Totuși, îmi amintesc de copilărie și adolescență cu infinite emoții. În care intru, din când în când, cu sapa și grebla, smulgând și îndepartând buruienile. Asta din perspectiva aventurii maturizării (în plină desfășurare).
- Bine, i-aș răspunde tatei acum, e atunci când reușești să fii în preajma celor la care ții și a celor pe care-i iubești. De care te bucuri și pe care, la rândul tău, îi faci să se bucure că le ești aproape
.
6 comentarii:
ia distanţă de ceea ce povesteşti
Cand povestesti la persoana intai nu iei distanta, ci dimpotriva, te implici emotional. Nu poti fi arbitru intre doi luptatori cand unul din combatanti esti chiar tu. Altfel ce-ti mai face masinuta, a iesit de sub zapada?
raspunsurile astea le-am putea da baietilor nostri acum; ar fi oare necesar sa le livram si toata istoria care a dus la ele? :)
Două lucruri frumoase îmi amintesc de rolul pe care l-a avut "mon papa": într-o zi, prin adolescenţă, m-a pălmuit pentru că am ridicat vocea la "maman", iar în alta l-am văzut când era ameţit de la un şpriţ şi încerca să închidă uşa de la intrare întinzându-se după clanţă şi împingând-o, de fapt :)). Taţii chiar merită un muzeu... cel puţin câţiva dintre ei. P.S: Frumoasă textură a.. textului! :x
Miju,
daca le spui copiilor numai regulamente, adica daca-i dadacesti asa pe sec, n-au sa inteleaga nimic. Pe de alta parte omul n-a fost clonat inca, are nevoie de o istorie (cu toate ca si clonele vor avea nevoie de istorii. Stau sa ma gandesc).
Filonous
si mie imi place textura raspunsului tau
Si mie mi-a placut deasemenea frumusetea acestui clip memorabil despre tati si despre duiosia lor inecata in mililitri cubi. Ma ajuta sa-mi aduc aminte de duiosiile cu care eram, la randul meu, coplesit, si care ma expediau fara incetare in lumea aceea de care zici matale. Aveam abonament cu discount pentru naveta, iar, dupa o vreme, am devenit cetatean cu drepturi depline al lumii mele. Simtindu-ma bine si confortabil acolo, m-am simtit putin vinovat si, odata, l-am invitat pe tata. S-a dovedit a fi un impuls lipsit de inspiratie din mai multe motive. Unul- ca nu era scris la intrare: fragil. Altul- ca nu era scris: a se scoate bocancii la intrare. Al treilea- nu mi-l mai aduc aminte decat sub forma unei dureri asctutite la spinare. Cam asta. Cat despre profesoare, parca am fi fost la aceeasi scoala. Eu mi-o aduc aminte si pe cea de chimie, cu nasul mic, ascutit, alergic la creta, din care azvarlea, infundat dragalasenii pline de alint:"vaca, vacaloaie!", indiferent daca erai baiat ori daca erai fata. Or fi avand si ele, profesoarele, lumea lor, din care trebuia sa iasa in pripa din cand in cand, ceea ce pare sa le fi indus confuzie.
Trimiteți un comentariu