Paharul de țuică

Iar am terminat concediul (alt concediu, de data asta unul scurt și grăbit) (un concediu răcoros, rece chiar) și iară sunt trist. Iar nu-mi dau pace gândurile. Nu mă pun în ipostaza celor care nu-și găsesc de lucru, din punctul ăsta de vedere ar trebui să fiu fericit, pentru că îmi amintesc și de zilele când aș fi lucrat orice și oriunde numai să nu mai stau ca un parazit. Dar ce să fac dacă trec prin starea asta de singurătate, de plecat de acasă la dracu în praznic, de faptul că sunt înconjurat de oameni cu care nu am nimic în comun, iar cei de care mă simt apropiat sunt la sute de km.

Frec corzile chitarei pentru că mă detașez, uit pe moment, nici o sticlă de cognac nu mi-ar cădea rău, dar am hotărât să o las mai moale cu alcoolul altfel devine doar un refugiu și nu un pretext de socializare și încă mai cred că bețivan  e cel care bea de unul singur și se mai și îmbată pe deasupra. Ca tata. Nu vreau să ajung ca tata. Oamenii beți provoacă repulsie indiferent cât de ghiduși ar putea fi pe moment, ori eu nici măcar ghiduș nu sunt când mă amețesc, ci dimpotrivă. Am o privire înfiptă în gol, apatică, iar dacă încerc să port o conversație rostesc cuvintele pe jumătate și folosesc o gramatică aproximativă. Vorbele interlocutorului zboară pe lângă urechile mele, nu înțeleg decât frânturi, exact pe cele care n-au nicio semnificație. Să bei însă de unul singur până pierzi contactul cu realitatea e mult mai grav, pentru că începi să vorbești tu cu tine și mai ajungi să te și cerți și nici nu înțelegi nimic din ce spui.

Desigur că a venit toamna, pe lângă asta am trecut pe antibiotice care nu se împacă cu alcoolul, doar e octombrie, am luat o tuse din autobuzul cu care mergeam în campus,  numai că aici toamna ține exact cât ține și primăvara, nici nu începe bine și se termină. Am avut prima ninsoare. N-a ținut, dar e clar, a doua ninsoare se va topi anul viitor.

În afară de tuse mi-a crescut și un furuncul în spate, dacă e furuncul, doctorul zice că da, mi l-a strâns între degete, te doare?

- Nu, nu mă doare.

- Înseamnă că nu e furuncul, furunculii sunt dureroși.

- M-a pansat Sulfina cu frunze de varză.

- Poate de aia. Ia antibioticele astea, poate îți trece și tusea.

A țâșnit puroiul, yeak, n-am mai făcut furunculi din copilărie.

Să zicem că e oboseala din revizia tehnică, sistemul imunitar scăzut, lucrat 12 ore jumate pe zi, uneori și weekend-urile și nu faptul că înaintez în ani, de, mă ajunge din urmă jumătatea de secol, doar o port în spate. Când a făcut tata 50 de ani îmi venea pe lume al doilea copil și l-am privit pe tata ca pe un boșorog, când mă gândesc  mă ia cu crampe, pentru că privindu-mă din perspectiva anilor de atunci ar trebui să mă văd la fel boșorog, dar nu mă văd, am o altă percepție a vârstei acum. Până la urmă mama trăiește și mai trăiește și bunica și poate nici ele nu se simt prea bătrâne, totuși, nu mă pot abține să mă întreb, oare copiii mei cum mă privesc?

Pe partenerul meu de lucru îl cheamă Terry Bell, anul viitor în iunie face 65 de ani și-și numără lunile pe care le mai are de lucrat până la pensie.

- Și pe urmă ce faci?

- Pe urmă nu știu ce fac, poate o să-mi fac de lucru pe lângă casă, am un mic atelier.

- Adică o să lucrezi în continuare doar că pe gratis...

- Păi și ce să fac?

- Păi stai aici cu mine, vrei să mă lași fără partener?

- Și ce fac cu pensia?

- Dă-o dracului de pensie!

Îmi amintesc iar de tata. După ce s-a pensionat, tata s-a îmbătat și a adormit în zăpadă. I-au degerat mâinile și picioarele. Pe urmă picioarele i-au fost amputate și și-a pierdut din vârfurile degetelor de la mâini. Pe urmă și-a făcut proteze și bântuia birturile din cartier pe proteze. Pe urmă a făcut Alzhaimer și acum nu-și mai amintește cine sunt. Probabil nu-și mai amintește nici cine e el.

- Sunt eu, Dorian...

Mamei îi spune, sărumâna, doamnă! Iar fratelui meu, sărumâna, Părinte!

Băieții mei tocmai au sosit de la o nuntă din România. S-a măritat fata lui Troancă, fratele meu, popa adică. O să ajungă bunic înaintea mea, cu toate că băieții mei sunt mai mari decât fetele lui. Avantajul să ai fete. Mă rog, nu mă gândesc la nepoți nelegitimi, sămânța se împrăștie ușor dacă nu ai grijă, am colegi care plătesc pensii alimentare în nu știu câte locuri fără să fi fost căsătoriți vreodată. Totuși, mi-aș dori. Măcar unul. Un nepot sau o nepoțică. Care să mă prindă de pantaloni și să-mi spună, bunicu, mă iei în brațe? E clar, am îmbătrânit, acum douăzeci de ani nu vorbeam așa.

- Na și cum a fost la nuntă?

- Ca-n povești, tata. Numai slujba de cununie a ținut aproape 3 ore. Am mai ieșit pe-afară că era să murim de plictiseală. Nouă popi, un sobor întreg, până au spus fiecare ceva, poți să-ți imaginezi. Numai Ji a stat până la capăt.

Ji fiind colegul de lucru al unuia din copii. De naționalitate chinez, l-au târât băeții mei și pe el în România să vadă castelele românești, satele românești , o nuntă românească. Plus șoselele românești. La care Ji n-a comentat, n-a spus că sunt proaste, sau înguste, sau pline de gropi, a spus că sunt pitorești. Iar cu viza s-a descurcat, pentru că virgulă  chinezii au nevoie de viză ca să intre în România. Mămucu ( Marea Chină) nu mai poate intra în România când vrea. Și nici tătucu (tătucu fiind de fapt Maica Rusia). S-au întors vremurile. S-au răsucit naibii.

- Deci cum a fost la nuntă?

- S-a ținut la cel mai scump local, mâncare, băutură la discreție, cântăreți, dansatori, un ansamblu întreg, disk jockey, fotografi permanenți, elicopter pentru poze de sus și un tort cât catedrala. În Canada n-am văzut așa ceva.

- Păi în Canada oamenii nu sunt așa făloși. Și nici așa fuduli. Nici cu nasul pe sus. Cum e mirele?

- E ok.

- Bunică-ta zicea că e un terchea berchea, că nu și-a terminat nici liceul.

- Ei, nu știi cum e bunica?

- Ba știu.

- Lui Ji i-a plăcut?

- Da, foarte mult, a și dansat cu fata unuia din cei nouă preoți. Culmea, era popă într-o localitate căruia îi spune Sat-Chinez.  Iar fata chiar avea ochii mai migdalați decât îi au româncele în general.

- S-au cântat manele?

- Nu.

- Atunci chiar a fost o nuntă de poveste...

Am reintrat în program normal de 40 de ore pe săptămână dacă nu încep ăștia să se milogească să rămân și peste weekend. Nu poți să refuzi de fiecare dată, am mai motivat că am programare la dentist, până acum mi-am scos deja vreo cinci dinți (numai anul ăsta), poate ar trebui să-i anunț că încep să mi-i plantez la loc. Noroc că nu mă caută în gură.

- Când mai vii în România?

Cam asta mă întreabă cei din România, cei de aici mă întreabă când am fost ultima oară în țară.

- Anul trecut.

- Și când mai mergi?

În ultima vreme am fost destul de des, ar trebui să o mai răresc, mai sunt și alte locuri de văzut, iar banii poți să-i cheltui și pe altceva decât pe traversatul oceanului. Până la urmă e bun și telefonul. Sau Skype-ul, sau Messengerul, unde mai pui că acum poți să te și vezi. Ba chiar poți să și închini un pahar de țuică

.